1

Contextul geopolitic și strategic

favorabil obținerii independenței României la 9 mai 1877

Gl.(r) Ion - Aurel Stanciu

Vicepreședinte al Asociației Europene „Dimitrie Cantemir”

După Unirea Principatelor în 1859, a început un amplu proces de modernizare

economică, socială și politică a statul român, fiind perioada cu cele mai importante transformări structurale din istoria poporului nostru.

Romănia nu era, încă, un stat independent la începutul domniei principelui Carol I.

Lupta pentru independență deplină s-a intensificat pe două direcții. Prima viza puterea suverană, iar cea de-a doua: puterile garante, dintre care se distingea prin ostilitate Imperiul Austro-Ungar.

Românii aflați în diferite state europene au desfășurat o amplă activitate în favoarea

intereselor românești. S-au întărit legăturile cu reprezentanții mișcărilor de eliberare

națională din Balcani.

În anul anul 1866, România a trebuit să obțină din partea Porții recunoașterea domniei ereditare a lui Carol I.

Contextul geopolitic al obținerii independenței României a devenit mai favorabil

odată cu apariția crizei balcanice din anul 1875: răscoala din Herțegovina, lupta

bosniacilor; răscoala bulgarilor; războiul declanșat de Serbia și Muntenegru

împotriva Imperiului Otoman. România a susținut în secret aceste mișcări ale vecinilor și a ajutat la formarea pe teritoriul țării noastre a unor detașamente de revoluționari din statele vecine.

Pe plan intern: în anul 1873, Consiliul de Miniştri al României a dezbătut problema proclamării independenţei; dar condiţiile externe nu erau prielnice unui act de autodeterminare.

În 1876 împăratul Franz Joseph şi ţarul Alexandru al II-lea, au realizat un acord secret prin care se stabilea ca Bosnia şi Herţegovina să fie ocupate de către Austro-

Ungaria, iar estul României (sudul Basarabiei) de către Rusia. Imperiul rus a obținut

acceptul de a acționa, potivit intereselor sale, în Balcani.

Diplomația românească a acționat, în mod pragmatic și inteligent: primul ministru, Ion C. Brătianu s-a întâlnit, la Sibiu, cu împăratul Franz Joseph; apoi la Livadia, în Crimeea, cu ţarul Alexandru al II-lea şi cu cancelarul A.M. Gorceakov. Pe plan intern,

s-a acționat pentru întărirea armatei și pregătirea acesteia pentru un eventul război cu Poarta, în 1876 fiind mobilizată armata română.

Conferinţa de la Constantinopol (11 / 23 decembrie 1876 şi 30 ianuarie / 11

februarie 1877) a fost un real eșec. Confruntarea militară între Imperiul Rus și Imperiul Otoman devenise iminentă.

2

Regele Carol I și guvernul român au luat măsuri pentru întărirea armatei:

crearea corpului de observație de la Gruia; realizarea unor lucrări de fortificații în

unele puncte strategice; modernizarea forțelor armate române în care intrau: armata permanentă şi trupele teritoriale, corpul dorobanţilor, corpul grănicerilor, cavaleria, artileria, trupele de geniu, corpul flotilei şi serviciile armatei; s-au format miliţiile; 30 de batalioane, însumând 33.000 de luptători.

1. Contextul strategic și războiul de independență

Guvernul român a adoptat o politică de neutralitate față de conflictele de la sudul

Dunării și a depus eforturi diplomatice pentru recunoașterea independenței țării pe cale

pașnică.

Premierul român Lascăr Catargiu a trimis o notă diplomatică către Marile Puteri

prin care preciza că România este separată de Turcia și nu face parte din Imperiul Otoman; „România se va opune armat oricărei încercări de violare a teritoriului

național”; România va coopera cu puterile care îi vor garanta integritatea.

Mihail Kogălmiceanu, Lascăr Catargiu, Ion C. Brătianu şi C. A. Rosetti

La 31 martie / 12 aprilie 1877, Consiliul de Miniştri a hotărât mobilizarea armatei. Generalul de brigadă Alexandru Cernat a fost numit Ministru de război. Consiliul de Coroană, a hotărât încheierea neîntârziată a unei convenţii cu Rusia.

Efective mobilizate: 125.000 de oameni, dintre care 66.000 de soldați erau încadrați în efectivele operative. Armata era dotată cu 190 de tunuri și avea în vedere instruirea altor soldaţi.

Armata a realizat un dispozitiv de luptă pe linia Dunării pentru a interzice

trecerea fluviului de trupele otomane și transformarea tării noastre în teatru de operații.

3

În perioada aprilie - august 1877 sediul Marelui Cartier General al Armatei Române a fost în comuna Poiana Mare.

La 4 / 16 aprilie 1877 a fost semnată Convenția româno-rusă de către ministrul de

externe Kogălniceanu și diplomatul rus baronul Dimitrie Stuart.

Prevederile Conventiei erau: tranzitul trupelor țariste spre Balcani prin România,

rușii obligându-se să mențină și să păstreze integritatea teritorială; deplasările armatei ruse să fie făcute sub supravegherea armatei române.

Imperiul Rus a declarat război Imperiului Otoman pe 12 / 24 aprilie 1877, iar trupele ruse au intrat în România pe la Ungheni. Armata rusă a ocupat linia Dunării până

la vărsarea Oltului, iar armata română a rămas concentrată în Oltenia de Sud. În iunie rușii trec Dunărea şi sunt opriți la Plevna de trupele lui Osman Pașa.

4

La 9 / 21 mai în plenul Adunării Deputaților, Mihail Kogălniceanu declara

independența de stat a României. Ambele camere ale Parlamentului au adoptat o

moțiune prin care se lua act de ruperea legăturilor României cu Poarta.

Suma de 914.000 lei însemnând tributul datorat Turciei, a fost alocată bugetului armatei.

5

La solicitarea partenerului rus, în iunie 1877, armata română trece Dunărea cu Diviziile 2 şi 4 Infanterie şi cu o divizie de rezervă.

La Plevna se constituie o singură grupare ruso-română numită „Armata de Vest”, sub comanda principelui Carol I. Românii cuceresc reduta Griviţa şi cetatea Rahova.

Marele duce Nicolae într-o scrisoare adresată domnitorului Carol al României spunea: „Binevoiţi a-mi permite să repet cu această ocazie că am fost totdeauna fericit să recunosc bravura şi calităţile solide militare ale armatei române. Izbânda de la Rahova e întrutotul a armatelor române”.

La Poradim are avut loc un Consiliu de Război comun. Participanții, ţarul Alexandru al II-lea, marele duce Nicolae, domnitorul Carol I, comandanţi de armate au

decis continuarea acțiunilor militare. Este cucerit Vidinul.

Armata rusă cucerește Plovdivul (Filipopol) și Edirne (Adianopol). La 19 februarie / 3 martie 1878 se semnează Tratatul de la San Stefano.

Intrarea Armatei Române în Dobrogea - desen realizat de Henryk Dembitzky (1830-1906)

2. Urmările războiului

Tratatul de pace dintre Imperiul Rus și Imperiul Otoman de la San Stefano a

determinat: crearea Principatului Bulgariei; obținerea independenței de către

Muntenegru, Serbia și România.

României i se impune cedarea către Imperiul Rus a celor trei județe din sudul

Moldovei (Cahul, Ismail, Bolgrad), primind, în compensație, partea de nord a Dobrogei.

Marile puteri (Marea Britanie, Franța, Imperiul German) nu au fost satisfăcute de

tratatul de la San Stefano, prin care Imperiul Țarist și-a extins influența în Balcani și

6

Caucaz. Astfel, la Conferința de Pace de la Berlin din 1878 s-a decis ca Rusia să

recunoască României independența, să cedeze teritoriile Dobrogei și Deltei Dunării,

inclusiv portul Constanța și mica Insulă a Şerpilor. În schimb, Rusia prelua județele din

sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad), care reintraseră în componența Moldovei după Războiul Crimeii prin prevederile Tratatului de la Paris din 1856.

Principele Carol I a fost profund nemulțumit de negocieri, Otto von Bismarck

reușind să-l convingă pe principe să accepte acest aranjament, care oferea noi oportunități României din punct de vedere economic datorită accesului la Marea Neagră și controlului asupra traficului pe Dunăre.

Bibliografie 1. Academia Republicii Populare Române, (1962-1964), Dicţionar Enciclopedic

Român, Editura Politică, Bucureşti. 2. Kellogg F., (2002 ), Drumul României spre independenţă, Institutul European,

Iaşi

3. Centrul de Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară, (1987), Istoria Militară a

Poporului Român, Editura Militară, București. 4. Scafes C., (2002) , Armata română în războiul de independență 1877–1878,

Editura Sigma, București. 5. Bonțeanu T., (2008), Cultul eroilor militari reflectat în monumentele Războiului de

Independență din Regatul României 1877-1918; Revista Bistriței, XXII. 6. (1994), Memoriile Regelui Carol I al României, vol. IV. Editura Machiavelli,

București.