Constituţiile românilor

Constituţia reprezintă legea fundamentală a unui stat, ansamblul de legi care stabileşte forma de guvernământ, raportul puterilor în stat, instituţiile de bază, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Este o creaţie a epocii moderne, expresie a triumfului ideilor liberale, democratice, afirmate prin Declaraţia de Independenţă a S.U.A. (1776) ŞI Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului (1789). Prima constituţie a apărut în S.U.A. În Principatele Române, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în prima parte a secolului al XIX-lea au apărut proiecte de reformă, declaraţii de principii, al căror scop era modernizarea statului. Între acestea pot fi amintite: „Cererile norodului românesc”, declaraţie de principii, program politic şi act cu valoare de constituţie, elaborat în timpul Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, în anul 1821, „Constituţia Cărvunarilor” („Proiectul celor 77 de ponturi”), document elaborat în anul 1822 de către Ionică Tăutul, reprezentant al micii boierimi din Moldova, „Osăbitul act de numire a suveranului românilor”, elaborat în 1838 de către Ion Câmpineanu, care conducea „Partida Naţională” din Ţara Românească. Acte constituţionale care au funcţionat ca atare au fost: Regulamentele Organice(1831/1832), Convenţia de la Paris (1858) şi Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864). Regulamentele Organice (1831-1832) au răspuns necesităţii de organizare pe principii moderne a Principatelor Române, dezideratul alcătuirii lor fiind înscris în Tratatul de la Adrianopole. Aceste coduri de legi au fost elaborate în perioada ocupaţiei ruseşti (1828-1834) de către două comisii boiereşti, sub îndrumarea consulului rus Minciaki, aprobate de Adunările Obşteşti din Principate, de Curtea de la Petersburg şi ratificate apoi de Poartă. Au intrat în vigoare la 1 iulie 1831 în Ţara Românească şi la 1 ianuarie 1832 în Moldova. Regulamentele Organice prevedeau principiul separaţiei puterilor în stat, punând astfel bazele parlamentarismului în Principate. Prin legislaţia identică pentru cele două Principate, au facilitat unificarea legislativă realizată în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Convenţia de la Paris (7/19 august 1858) fost actul constituţional elaborat de cele şapte Mari Puteri: Franţa, Anglia, Rusia, Prusia, Sardinia, Austria şi Turcia, întrunite în Conferinţa de la Paris pentru a definitiva statutul principatelor. Convenţia de la Paris stabilea unirea sub numele de Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti. Convenţia avea şi prevederi constituţionale: separarea puterilor în stat, egalitatea în drepturi a tuturor locuitorilor, desfiinţarea privilegiilor şi a rangurilor boiereşti, alegerea unor adunări în fiecare principat, reglementarea raporturilor dintre proprietari şi ţărani. După lovitura de stat din 2 mai 1864, Alexandru Ioan Cuza a elaborat Statul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, document constituţional prin care debuta guvernarea autoritară. Statutul … menţinea separarea puterilor în stat, dar aducea două modificări majore: în organizarea legislativului, înfiinţându-se Corpul Ponderator sau Senatul, iar în domeniul executiv, lărgea puterile domnului, care singur avea drept de iniţiativa legislativă (legile erau întocmite de Consiliul de Stat) şi drept de veto. Statutul … era însoţit de o nouă lege electorală, care micşora censul, permiţând pătrunderea elementelor burgheze în Adunare. Statutul şi legea electorală au fost aprobate printr-un plebiscit organizat în zilele de 10-22 mai şi 14-26 mai 1864. Constituţia din 1866. A fost prima constituţie internă , elaborată de reprezentanţii legitimi ai naţiunii române. După lovitura de stat de la 11 februarie 1866, prin care Cuza a fost silit să abdice, clasa politică trebuia să acţioneze rapid pentru a aduce un prinţ străin şi pentru a da ţării o constituţie, datorită pericolelor externe. La 1/13 mai, noul parlament ales, s-a proclamat Adunare Constituantă şi a început dezbaterea proiectului de constituţie elaborat de Consiliul de Stat. Constituţia rezultată a fost rezultatul compromisului

1

dintre grupările liberale, care susţineau interesele burgheziei în formare şi cele conservatoare, care apărau interesele marilor proprietari de pământ. Controverse au fost, de exemplu în privinţa Senatului, pe care conservatorii îl doreau compus exclusiv din moşieri, în timp ce liberalii îl considerau o frână în progresul ţării şi în privinţa puterilor domnului, pe care conservatorii le voiau largi, iar liberalii, limitate. Totuşi, Constituţia, deşi adoptată de o Constituantă dominată de conservatori, a fost una dintre cele mai liberale din Europa. Aceasta şi pentru că a avut ca model Constituţia belgiană din 1831, una din cele mai liberale din Europa, care respecta spiritul revoluţiei franceze. Constituţia din 1866 punea la bază principiile liberale precum: separarea puterilor în stat, suveranitatea naţională, guvernare reprezentativă, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului. Stabilea că forma de guvernământ în România este monarhia constituţională ereditară, având în fruntea statului un domn străin, dintr-o dinastie domnitoare în Europa, moştenirea tronului fiind dată urmaşilor în linie bărbătească, începând cu primul născut. Introducea pentru prima oară numele de România ( art. 1 – constituie un singur stat cu numele de România, art. 2 – teritoriul său este inalienabil ). Domnitorul dădea dovadă de îndrăzneală politică, prin faptul că în Constituţie nu se făcea nicio referire la statutul juridic internaţional al României, nu se amintea nimic de suzeranitatea otomană şi de garanţia celor şapte Mari Puteri. Constituţia întemeia cetăţenia şi dreptul de vot pe proprietate, pe venit (cens) şi pe capacităţi obţinute prin diplome, care permiteau exercitarea profesiilor liberale. Conţinea doi factori de excludere: cel religios – aveau drept de cetăţenie persoanele de rit creştin (art. 7) şi cel de sex, femeile neavând drept de vot. La Congresul de la Berlin, Marile Puteri au condiţionat recunoaşterea independenţei de modificarea art. 7. Drept de vot aveau bărbaţii de la 21 de ani, în funcţie de venit. Votul se exercita pe patru colegii – 4 pentru Adunarea Deputaţilor şi două colegii pentru Senat. Censul, mare la Senat ( 800 galbeni ) făcea ca acesta să fie dominat de moşieri, în al treilea colegiu intrau industriaşi, comercianţi ( cu venituri mai mici), iar în colegiul al IV-lea intrau ,,cei care plăteau o dare cât de mică” şi ţăranii, care erau alegători primari, votând prin delegaţi ( 50 de ţărani alegeau un delegat). Puterea executivă era împărţită între domn şi guvern: domnul numea pe primul ministru, care îşi alegea miniştrii şi îi supunea aprobării domnului. Miniştrii aveau responsabilitate guvernamentală.Niciun act al domnitorului nu avea valabilitate dacă nu era contrasemnat de ministrul de resort.Guvernul avea ca atribuţii: elaborarea de proiecte de legi şi rezolvarea treburilor curente ale ţării.Puterea legislativă era de competenţa domnului şi a Parlamentului. Camera Deputaţilor şi Senatul aveau printre atribuţii: elaborarea de proiecte de legi, dezbaterea şi aprobarea lor, interpelarea guvernului, obligat să răspundă prin miniştrii săi, înfiinţarea de comisii de anchetă asupra unor activităţi ministeriale.Domnul avea drept de a elabora proiecte de legi, de a sancţiona şi promulga legile, de a refuza promulgarea şi de a trimite spre modificare parlamentului o lege ( dreptul de veto ), de a dizolva parlamentul, cu condiţia ca în termen de o lună să convoace noi alegeri.Puterea judecătorească era exercitată de instanţe de judecată, organizate ierarhic, instanţa supremă fiind Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie. Judecătorii erau inamovibili ( nu puteau fi destituiţi). Domnul avea drept de amnistie în materie politică şi de graţiere, mai puţin în cazul miniştrilor.Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti erau depline. Dreptul de asociere, libertatea persoanei, inviolabilitatea domiciliului, libertatea conştiinţei, a cuvântului, a presei erau garantate de lege. Proprietatea era sacră şi inviolabilă, garantată de lege(art. 87). Dreptul la educaţie era asigurat prin învăţământul primar obligatoriu şi gratuit. Constituţia din 1 iulie 1866 a suferit trei modificări: în 1879 Parlamentul Român a modificat art. 7, dând drept de împământenire individuală şi străinilor de religie necreştină; în 1884, s-a înscris titulatura de regat, instituită la 14/26 martie 1881de către Parlament, s-a redus numărul colegiilor la Adunarea Deputaţilor de la 4 la 3, s-a micşorat censul şi s-a înlăturat pentru ştiutorii de carte ( clasele primare ); în luna iunie 1917, s-au înscris în Constituţie dreptul de vot universal şi reforma agrară, care urmau a fi puse în practică imediat după încheierea războiului.

2

Putem concluziona invocând ideea că actul legislativ fundamental din anul 1866 a constituit baza juridică a creării instituţiilor moderne şi a unei vieţi politice democratice. Constituţia din 1923. Noul cadru geografic, economic, social, politic, creat prin realizarea României Mari în 1918, impunea cu necesitate o nouă constituţie. Prin integrarea în statul român a Basarabiei, Bucovinei şi a Transilvaniei, devenise mai complexă structura etnică şi confesională a ţării şi trebuia realizată unificarea instituţională, administrativă şi legislativă.Constituţia a fost elaborată şi dezbătută de parlamentul liberal, transformat în Adunare Constituantă. A fost adoptată la 26 martie de Adunarea Deputaţilor, la 27 martie de Senat, la 28 martie promulgată de rege, iar la 29 martie publicată în Monitorul Oficial. Deşi contestată în timpul dezbaterilor de Partidul Ţărănesc şi de Partidul Naţional Român, după adoptare, a fost recunoscută de toate forţele politice.Constituţia din 1923 menţinea principiile liberale de bază, forma de guvernământ, monarhia constituţională ereditară. Constituţia realiza o sinteză între vechea constituţie din care menţinea 76 de articole şi principiile moderne ale votului universal şi reformei agrare. Prevedea la art. 1 că ,,Regatul României este un stat naţional, unitar şi indivizibil” (pentru a descuraja orice încercare de separatism politic ). Întrucât se realizase reforma agrară prin lege organică, proprietatea nu mai este un drept absolut, putând fi desfiinţată pentru caz de utilitate socială.Bogăţiile subsolului erau declarate proprietate de stat. Căile de comunicaţie, apele navigabile şi flotabile, spaţiul aerian, erau cuprinse, la rândul lor, în domeniul public.Statul se implica în rezolvarea conflictelor dintre patroni şi muncitori, acordându-le ocrotire egală şi prevăzând asigurări sociale pentru muncitori în caz de accidente.Votul cenzitar era abolit şi se instituia votul universal, egal, direct, secret şi obligatoriu pentru bărbaţii de cel puţin 21 de ani. Femeile nu aveau drept de vot, ci doar egalitate juridică cu bărbaţii, urmând ca legi speciale să le acorde acest drept în viitor. Magistraţii şi militarii de carieră erau de asemenea excluşi de la dreptul de vot. Adunarea Deputaţilor era aleasă prin vot universal, Senatul fiind format din senatori aleşi, senatori desemnaţi de consiliile locale, de camerele profesionale – de comerţ, de industrie, de universitate – şi senatori de drept.Biserica Ortodoxă era declarată biserică dominantă în stat, iar biserica Greco-Catolică avea un statut aparte faţă de celelalte culte.Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti rămâneau largi, depline, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie. Se garanta libertatea presei, dar se impunea responsabilitatea patronilor de publicaţii şi a jurnaliştilor.Se menţinea separarea puterilor în stat, atribuţiile regelui, se precizau limitele legislaturilor şi ale mandatelor senatorilor. Se înfiinţa Consiliul Legislativ, care aviza constituţionalitatea legilor.Prin prevederile sale, Constituţia din 1923 a consolidat separarea puterilor în stat, a creat cadrul juridic pentru o viaţă politică democratică şi pentru dezvoltarea modernă şi rapidă a ţării. Constituţia din 1938 a reprezentat baza juridică a monarhiei autoritare instaurată de regele Carol al II-lea la 10 februarie 1938. Elaborată de Istrate Micescu, jurist de marcă al perioadei interbelice, Constituţia carlistă se întemeia pe critica regimului de partide şi pe doctrina corporatismului. Ea a fost înfăţişată poporului la 20 februarie 2938 printr-o proclamaţie. A fost aprobată de popor printr-un plebiscit ţinut sub stare de asediu, prin declaraţii verbale înscrise pe liste separate. A fost promulgată de rege la 27 februarie 1938, iar la 30 martie 1938, prin decret regal au fost interzise toate partidele politice. În locul lor, se înfiinţează la 16 decembrie 1938, partidul unic al regelui, Frontul Renaşterii Naţionale, care în 1940 îşi va schimba numele în Partidul Naţiunii.Noua Constituţie menţinea teoretic separarea puterilor în stat şi suveranitatea naţiunii, dar în fapt, regele – numit ,, Capul Statului”(art. 30) – primea puteri discreţionare. Regele deţinea puterea legislativă pe care o exercita prin Reprezentanţa Naţională şi puterea executivă, pe care o exercita prin guvernul său. Regele era singurul care putea depunea proiecte de lege, Parlamentul putând să iniţieze doar proiecte de lege de interes

3

obştesc. Regele putea convoca, amâna, dizolva una sau ambele camere ale parlamentului. Dreptul de vot pentru Adunarea Deputaţilor era ridicat la 30 de ani şi acordat numai ştiutorilor de carte. Pentru prima dată în România, femeile primeau drept de vot parţial, având dreptul de a alege, dar nu şi de a fi alese. Prin ridicarea vârstei de vot, numărul alegătorilor scădea de la 4,6 milioane în 1937, la 2 milioane în 1939.Parlamentul era redus la funcţia de legiferare, având caracter corporativ, şi nemaideţinând control asupra executivului.Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti erau reduse simţitor, fapt vizibil şi din prezentarea mai întâi a îndatoririlor şi apoi a drepturilor acestora.Prin anularea dreptului de control reciproc între instituţiile statului, prin desfiinţarea partidelor politice şi a garanţiilor care protejau libertăţile individuale, Constituţia şi regimul generat de aceasta au însemnat sfârşitul democraţiei şi al principiului constituţional.La 5 septembrie1940, Constituţia carlistă a fost abrogată. A urmat o perioadă de dictatură exercitată de generalul Ion Antonescu care a concentrat în mâinile sale toate pârghiile puterii, regele fiind plasat într-o poziţie ceremonială. Ca dictator, Ion Antonescu guverna prin decrete-lege, încheia convenţii, tratate, declara război şi încheia pace. A pus în practică o legislaţie antisemită şi a condus ţara fără partide politice şi fără parlament. Lipsa partidului unic şi a propagandei politice aşează regimul său mai de grabă în categoria statelor fascist-corporatiste, decât în categoria statelor totalitare.După lovitura de stat din 23 august 1944 a fost repusă în vigoare Constituţia din 1923, existând speranţa revenirii la democraţia şi la statul de drept. Însă comuniştii ajunşi la putere au adoptat o nouă lege electorală în anul 1946, prin care se desfiinţa Senatul şi se acorda drept de vot femeilor, schiţându-se astfel prevederile primei constituţii comuniste. Constituţia Republicii Populare Române a fost adoptată la 13 aprilie 1948, la scurt timp după înlăturarea regelui şi proclamarea Republicii Populare Române ( 30 decembrie 1947 ).În martie 1948, după autodizolvarea parlamentului, au avut loc alegeri pentru noul parlament unicameral, numit Marea Adunare Naţională, care a dezbătut şi aprobat prima constituţie comunistă. Aceasta consfinţea titulatura de RPR – stat ,, popular, unitar, independent şi suveran”, în ciuda dominaţiei sovietice şi înscria în cuprinsul său principii democratice: suveranitatea poporului, votul universal, egal, direct şi secret, fără deosebire de naţionalitate, rasă, sex, religie, grad de cultură, de la vârsta de 18 ani ( 23 ani de a fi ales ).Constituţia statua egalitatea în faţa legii, dreptul la muncă, la odihnă, la învăţătură, egalitatea între femei şi bărbaţi, protecţia sănătăţii şi a familiei, libertatea conştiinţei, a cuvântului, a presei, a întrunirilor. Aceste drepturi nu erau însă garantate, mai ales cele politice fiind încălcate, dacă nu se înscriau pe linia oficială ( linia partidului ).Înlătura separarea puterilor în stat, MAN fiind ,,organul suprem al puterii de stat”, deci legislativul se confunda cu executivul.MAN alegea prezidiul MAN, forma guvernul modifica Constituţia, stabilea guvernul, vota bugetul, fixa impozitele, decidea referendumul, acorda amnistia.Între sesiuni, conducerea statului era asigurată de Prezidiul MAN, al cărui preşedinte era şeful statului. Primul preşedinte al Prezidiului MAN a fost profesorul Constantin I. Parhon.Puterea executivă, singura reală era exercitată de Consiliul de Miniştri ( preşedinte, vicepreşedinţi, miniştri) la nivelul ţării. Organele locale ale puterii de stat erau consiliile populare locale. Puterea judecătorească se exercita prin instanţele de judecată şi de către Curtea Supremă. Constituţia din 1948 avea prevederi predominant economice, prin care se punea baza juridică a proprietăţii de stat. La art. 11 se prevedea trecerea mijloacelor de producţie, a băncilor, a societăţilor de asigurare etc în proprietatea statului, atunci când interesul general o va cere. La art. 14 şi 15 se prevedea trecerea în proprietatea statului a comerţului intern şi extern şi planificarea economiei. Deşi nu era înscris în mod expres, rolul conducător al PMR se exercita în toate domeniile vieţii şi în toate instituţiile.

4

Constituţia din 24 septembrie 1952 nu aducea modificări de esenţă. Ea consfinţea totala aservire a României faţă de U.R.S.S. şi vorbea pentru prima dată de „rolul conducător al partidului” şi de „proprietatea socialistă”, mijloacele prin care s-a realizat aservirea politică şi economică a cetăţeanului. Constituţia din 21 august 1965 consacra noua denumire a statului român, Republica Socialistă România, fapt ce semnifica victoria socialismului la sate şi oraşe şi trecerea ţării spre un stadiu superior, societatea comunistă. În art. 3, P.C.R. era definit ca „forţa politică conducătoare a întregii societăţi”.P.C.R. era singura organizaţie politică ce depunea candidaturi pentru Marea Adunare Naţională şi pentru consiliile locale. Nu existau alte organizaţii politice şi nici opoziţie parlamentară. Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, dreptul la muncă, la învăţătură etc, erau înscrise ca şi în celelalte constituţii. Nu mai erau prevăzute restricţii în exercitarea dreptului de vot (în Constituţiile din 1948 şi 1952 erau excluşi cei lipsiţi de drepturi civile, declaraţi conform legii, pentru activităţi fasciste sau ostile U.R.S.S). Constituţia din 1965 a fost modificată de două ori: în 1968, când s-a revenit la împărţirea administrativă bazată pe judeţe, comune, oraşe, în locul raioanelor şi regiunilor de inspiraţie sovietică (introduse în anul 1950) şi în 1974, pentru a consfinţi creşterea puterii personale a luat Nicolae Ceauşescu, moment când a fost înfiinţată funcţia de preşedinte al R.S.R. La 28 martie 1974, Nicolae Ceauşescu a fost învestit ca preşedinte ales de Marea Adunare Naţională. Printre prerogativele preşedintelui se numărau: prezida Consiliul de Stat, reprezenta puterea de stat în relaţiile interne şi internaţionale, era comandant suprem al armatei, preşedinte al Consiliului Apărării R.S.R. etc.După căderea regimului comunist, Constituţia din 1965 a fost abrogată. Revenirea la democraţie a fost legitimată de Constituţia adoptată de Parlament (devenit Adunare Constituantă) la 21 noiembrie 1991 şi confirmată de populaţie prin referendumul din 21 noiembrie 1991. Prin Constituţie se revenea la statul de drept, întemeiat pe suveranitatea poporului, guvernare reprezentativă, separarea puterilor în stat şi regim pluripartit. Forma de guvernământ era republica, preluată din regimul comunist, dar şi de la state democratice, precum, S.U.A., Franţa, Italia etc. Se revine la parlamentul bicameral, organism reprezentativ al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a statului. Preşedintele Republicii, ales de către electorat pentru maxim două mandate a câte patru ani, reprezintă statul român, fiind garantul independenţei, unităţii şi integrităţii statului român. Faţă de Constituţia din anul 1923, există noutăţi precum: Art. 1 care precizează că „România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”, stat de drept şi social. Unele drepturi sociale şi economice au fost inspirate de documentele O.N.U. Dreptul de vot universal, egal, direct, secret şi liber consimţit este acordat de la vârsta de 18 ani (vârsta prevăzută este aceeaşi ca cea precizată de constituţiile comuniste. Cetăţenii români au dreptul de a fi aleşi în Parlamentul European. Cetăţenii au dreptul la iniţiativă legislativă, pot iniţia un proiect de lege, cu condiţia strângerii a un milion de semnături ale cetăţenilor cu drept de vot. Prin Constituţia din 1991 au fost înfiinţate două instituţii noi: Avocatul Poporului şi Curtea Constituţională. Totodată, noua constituţie a reactivat societatea civilă, ca garanţie a societăţii democratice. În anul 2003, Constituţia a fost supusă unei proceduri de revizuire, pentru armonizarea legislaţiei româneşti cu cea a Uniunii Europene, în vederea viitoarei aderări. Cu acest prilej, s-a hotărât ca mandatul preşedintelui să fie de 5 ani. Articolele revizuite au fost aprobate de populaţie prin referendumul din 18 octombrie 2003.

5