Text 2ConstiintaConstiinta este un termen inclusiv pentru un numar de aspecte centrale din existenta noastra personala. Este zona cunostintei de sine, baza perspectivei noastre individuale, taramul gandurilor si emotiilor noastre private. Pate fi combatut faptul ca aceste aspecte ale vietii mintale sunt mult mai directe si imediate decat orice perceptie a lumii fizice; intr-adevar, potrivit lui Descartes, faptul gandirii noastre este singurul lucru empiric pe care il stim in afara sigurantei matematice. Nu numai atat, studiul constiintei in interiorul stiintei s-a dovedit atat provocator cat si controversat, atat de mult incat unii s-au indoit de corectitudinea apartenentei ei la traditia psihologiei stiintifice.

In ultimii ani, totusi, metode si tehnologii noi au descoperit viziuni surprinzatoare asupra naturii constiintei. Neurostiinta in particular a inceput sa arate conexiuni detaliate intre evenimentele creierului, experientele subiective si procesele cognitive. Efectul acestor avantaje a fost acela de a da constiintei un rol central atat in integrarea diverselor zone ale psihologiei cat si in corelarea lor cu dezvoltarile din neurostiinta. In acest capitol vom evalua ce s-a descoperit despre constiinta; dar din cauza provocarilor unice pe care le ridica subiectul, de asemenea vom acorda o buna parte a discutiei problemelor metodologice si teoretice si vom lua in considerare felurile in care modelele prestiintifice ale constiintei exercita o influenta durabila (si posibil vatamatoare).

Doua caractere dau obiectii metodologice speciale investigatiei stiintifice. Prima, si cea mai cunoscuta este cea a inaccesibilitatii. O experienta constienta este accesibila direct doar persoanei care o are, si chiar pentru persoana aceea adesea nu este posibil sa exprime exact si relevant ce a experimentat. Ca alternativa, psihologia a dezvoltat masuri indirecte (ca masuratorile fiziologice si timpul de reactie) care permit masuratori relevante si cantitative, dar cu costul ridicarii de noi intrebari metodologice in legatura cu relatia dintre aceste masuri si constiinta insasi.

Cel de-al doilea caracter provocator este ca doar cuvantul constiinta este folosit ca referire la o gama larga de fenomene inrudite dar distincte (Farber & Churchland, 1995). Constiinta poate insemna a nu fi lovit sau adormit; poate insemna detectarea anumitor stimuli, ca opusa la nedetactare sau la procesarea implicita; poate insemna starea functionala primara care este indusa de droguri, depresie, schizofrenie, sau somn REM. Este cel mai mare grad de detectare de sine pe care alte specii o detin sau le lipseste; este intelegerea motivatiilor proprii care este castigata doar dupa reflectare atenta; este vocea interioara care exprima o mica parte anume din ceea ce se petrece dedesubtul suprafetei mintii. Intr-o interpretare foarte veche, este forma transcendenta a prezentei nemijlocite a lumii; intr-o alta, poate la fel de veche, este stadiul intern pe care idei si imagini se arata in succesiune rapida.

Acolo unde oamenii de stiinta nu sunt atenti sa se concemtreze pe studiu sau sa fie expliciti in legatura cu ce aspect al constiintei studiaza, acesta diversitate poate duce la confuzie si discutii incrucisate. Pe de alta parte, dezintegrarea atenta a conceptului poate arata calea spre o varietate de solutii ale primei probleme, problema accesului. Asa cum a rezultat, nu e nevoie intotdeauna ca problemele filosofice de detasare si subiectivitate sa intervina in studiul mai multor forme de constiinta ca cele pe care le-am mentionat; unele din cele mai obisnuite sensuri de constiinta s-au dovedit sa fie destul de potrivite cu analiza stiintifica. Adevarat, cateva din ele, ca receptivitatea la stimuli si abilitatea de a-si aminti si de a relata experiente, au devenit destul de centrale in domeniul psihlogiei si trebuie ca acum sa fie considerate bine studiate prin orice mijloace.

In cele ce urmeaza oferim o scurta istorie a dezvoltarii timpurii a abordarilor stiintifice ale constiintei, urmata de mai multe examinari aprofundate ale celor doua orientari din cercetarea secolului 20: cognitiva si neurostiintifica. In aceasta din urma zona in special, ritmul progresului s-a accelerat destul de rapid in ultimul deceniu; desi niciun model nu a castigat inca acceptare larga, pentru teoreticieni a fost posibil sa avanseze ipoteze cu un grad de suport empiric atat de mare si putere explicativa amanuntita care era nevisata acum 20 de ani. In paragraful concludent oferim cateva pareri in legatura cu relatia dintre progresul stiintific si intelegerea cotidiana.

Cercetarea aupra constiintei folosind doar date comportamentale are o istorie care prezice cu mult explozia cunoasterii derivata din neurostiinta. Aceasta istorie include cateodata experimente controversate pe perceptia inconstienta sau subliminala si pe influentele stimulilor constient indisponibili asupra performantei sau a judecatii. Un observator naiv uitandu-se in literatura poate nota hilar ca cercetarea este legata mai mult de inconstienta decat de constiinta. Intr-adevar, acesta este o evaluare justa a cercetarii, dar este modul pentru o justificare corecta.

Motivatia pentru aceasta directie a cercetarii poate fi incadrata ca un test pentru vechea teorie a rolului constiintei in perceptie si actiune. O schita a unei astfel de teorii vechi este prezentata in Figura 1.1. acest model-mintea ca container de idei, cu ferestre spre lumea perceptiei la un capat si pentru actiune la celalalt- este consistent cu o gama larga de metafore despre minte, gand, perceptie si intentie (cf. Lakoff, 1987; Lakoff & Johnson, 1980). Vechiul model nu are nicio camera pentru gandul inconstient, orice proba pentru gandul inconstient ar fi o provocare a modelului. Abordarea normala a stiintei ar fi sa incerce sa ii dezaprobe presupunerile si deci sa caute procese inconstiente in perceptie, gand si actiune.