Constanţa Caităr Ghioldum

GH. GR. CAITĂR - OITUZ

Imagini, copertă, culegere text: Ghioldum Mihai

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CAITĂR GHIOLDUM, CONSTANŢA

Gheorghe Grigore Caităr-Oituz/Constanţa

Caităr Ghioldum-Oneşti: Magic Print, 2006

Bibliogr.

ISBN (10) 973-87764-5-7;

ISBN (13) 978-973-87764-5-6

37(498) Caităr –Oituz, Gh. G.

929 Caităr-Oituz, Gh. G.

Constanţa Caităr Ghioldum

GH. GR. CAITĂR - OITUZ

EDITURA MAGIC PRINT

ONEŞTI 2006

Dedicăm aceste pagini urmaşilor profesorului Gheorghe Gr.

Caităr, spre luare aminte.

MOTTO:

,,O luptă-i viaţa; deci te luptă

Cu dragoste de ea, cu dor.”

( G. Coşbuc – Lupta vieţii)

7

INTRODUCERE

Pe parcursul vieţii sale, profesorul de istorie Gh. Gr.

Caităr din Oituz a trăit în trei regimuri diferite, din care două

dictaturi, (regală şi comunistă) şi regimul democratic instaurat în

România în urma evenimentelor din anul 1989.

Pentru că prezentarea la un examen de limba română ce

trebuia dat cu profesorul Ioan Dănilă era condiţionată de

redactarea micromonografiei localităţii natale, cu dezvoltarea

biografiei unei personalităţi ori prezentarea unei activităţi

deosebite a cuiva, m-am consultat cu tatăl meu, profesorul de

istorie Gh. Gr. Caităr. În primul rând am remarcat că din

însemnările lui biografice lipsea o perioadă foarte mare,

îndeosebi stagiul militar, concentrările şi perioada cât a fost

muncitor. Am trecut imediat împreună la elaborarea lucrării, tata

povestea iar eu însemnam evenimentele începând cu străbunii şi

continuând cu viaţa lui de la naştere (1916) până la anul 1949,

când demarează activitatea didactică. Realizările din viaţa de

dascăl le avea notate în lucrarea pentru gradul I învăţători iar în

casă erau alte însemnări captivante pentru completare, ceea ce a

determinat abordarea temei.

În al doilea rând generalul (r) Pintilie Hăineală,

preşedintele A.N.V.R. “General Eremia Grigorescu” filiala

Bacău, a avut ideea scrierii biografiei profesorului oituzean de

către urmaşi şi tipărirea ei la începutul albumului de monografie

istorică a localităţii Oituz, album care să fie prezentat

personalităţilor aflate în trecere şi care să-şi scrie impresiile aici.

Activitatea profesorului Gh.Gr.Caităr nu a fost

înmormântată odată cu acesta iar documentaţia care să

dovedească activitatea sa a rămas în posesia unor persoane bine

intenţionate care au găsit soluţia optimă de a-l proteja atât pe

profesor cât şi munca acestuia prin lucrarea de faţă.Aşa s-a ajuns

la redactarea biografiei profesorului de istorie Gh. Gr. Caităr

8

din Oituz, scrisă în parte de el însuşi şi completată în urma

cercetării bogatelor însemnări din viaţa sa, păstrate în propria

casă. Lucrarea de faţă este un răspuns dat întrebărilor puse în

contextele de viaţă trăite de către profesor, care a fost o

monografie vie a localităţii Oituz, reconstituind prin cuvântul

său istoria şi cultura locală, fiind apreciat în mod deosebit de

istoricii care l-au cunoscut.

Şi cum putea fi altfel când l-a avut ca model de dascăl pe

institutorul Chiriac Dragomir, tatăl Aurorei Gruiescu, a fost

educat în casa preotului Ioan Tudorache, a fost prieten cu

familia Pricope din care provenea muzicologul Eugen Pricope.

Activităţile desfăşurate la Liga Culturală şi la corul B. O.

şi al căminului cultural din Oituz, precum şi cele profesionale şi

obşteşti sunt de necontestat. Trebuie să amintim faptul că fiind

muncitor autodidact şi-a clădit personalitatea prin eforturi

proprii de studii profesionale şi de cercetare a localităţii natele.

Prin lucrarea de faţă ne-am propus derularea evenimentelor din

Oituz în toată complexitatea lor, pe toată perioada vieţii

profesorului (1916-2000), evenimente la care a participat într-o

manieră proprie.

Am retrăit viaţa tatălui meu prin descifrarea însemnărilor

mobilizator de realiste pe care le-am studiat pas cu pas, reuşind

să-mi înţeleg părintele mai bine ca niciodată. Am fi avut foarte

mult de pierdut dacă bogăţia de informaţii pe care a acumulat-o

n-ar fi rămas în casă, informaţii care mi-au hrănit sufletul, mi-au

arătat drumul spre înainte, m-au făcut mai tenace,

reclădindu-mă, totodată, prin exemplul experienţei sale de viaţă.

autoarea

9

I. CĂUTĂRI

DESCENDENŢI

În urma cercetărilor efectuate de către profesorul

Gheorghe Gr. Caităr împreună cu preotul Ionel Caităr din Oneşti

au ajuns la concluzia că au origine comună.

Prin anul 1830, în părţile Reghinului săsesc, locuia

românul de origine sasă Ianoş Caităr care avea vreo 10-14 copii.

Fiind multimeseriaş, Ianoş şi băieţii lui plecau primăvara prin

satele moldoveneşti, la muncă. Dintre aceşti fii, Andrei Caităr a

fost înfiat de M. şi Ileana Gavriloiu din Bahna şi a locuit la

Oneşti, dar fără a-şi schimba numele. L-a avut fiu pe Mihai, tatăl

lui Aurel, Angelicăi, Terezei, lui Francisc, lui Aluiz şi al

preoţilor Ionel şi Mihai Caităr.

La Oituz au rămas alţi 3 fii ai lui Ianoş, şi anume Ianoş

(Ion), Mihai şi Iştan care a avut 2 copii, Ştefan şi Catrina. Ştefan

a fost bunicul tatălui meu, profesorul de istorie Gheorghe Gr.

Caităr.

COMOARA

Iştan Caităr, străbunicul lui Gheorghe Gr. Caităr, într-o

dimineaţă, în ajunul Sfântului Gheorghe, mergea la via sa de pe

dealul Albert. Lângă cărăruia de pe prundul Oituzului a văzut o

flăcăruie. A pus un semn şi noaptea a venit aici, a săpat şi a

descoperit o comoară destul de mare de monede din aur, care a

umplut cam cinci oale de Moşi de un litru, un litru şi jumătate.

După trei luni, la o nuntă a dăruit mirilor cinci galbeni.

Ioanci Cătănoiu, unul din socri, i- a dat să bea până l-a îmbătat,

10

pentru a afla unde ţinea galbenii ascunşi. În puterea nopţii, s-a

dus la el acasă unde, cotrobăind, a găsit doar patru oale cu

galbeni, bănet pe care l-a luat. A cincea oală nefiind pusă la un

loc cu celelalte, a rămas în gospodăria lui Iştan Caităr.

Dimineaţa, la întoarcerea acasă, Iştan s-a dus întins la

galbeni şi, spre surprinderea lui, mai era doar o singură oală

plină cu galbeni. Pentru a o proteja a îngropat-o noaptea

următoare la via sa de pe dealul Albert. N-a dat nimeni de ea

dintre moştenitori şi nici nu s-au străduit prea mult s-o caute

pentru că bănuiau c-a fost pusă cu blestem. Temându-se de

urmări, acea vie a fost înstrăinată treptat, treptat de către urmaşi.

De supărare, după câteva luni, Iştan Caităr s-a dereglat psihic şi

a decedat înainte de reforma agrară din 1864 din timpul domniei

lui Alexandru Ioan Cuza. Soţia lui s-a recăsătorit cu Petre Iştan

Lungu care a devenit clăcaş împroprietărit în locul lui Iştan

Caităr.

BLESTEMUL STAFIEI

Ştefan Caităr, fiul lui Iştan, bunicul profesorului

Gheorghe Gr. Caităr, s-a născut la Grozeşti-Oituz, în anul 1843.

La 16 ani era ostaş la cavalerie şi a rămas aici timp de

şapte ani. A fost reangajat în garda personală a generalului-

inspector Savel Manu din Iaşi, pe care l-a însoţit la toate

unităţile militare din ţară.

Mergând într-o misiune, făcându-se seară, de

oboseală, au tras la un han de prin părţile Vasluiului. Aici,

Ştefan a intrat în vorbă cu un bătrân din partea locului despre

ruinele ce se vedeau în câmpie. Aşa a aflat că acolo-i ,,Stahia”.

Ştefan Caităr, nefiind fricos din fire, a luat o carte şi o

lumânare, apoi s-a dus ţintă la ruine şi s-a aşezat între ziduri.

În timp ce citea, înainte de miezul nopţii, a auzit un

foşnet, a întors capul şi a văzut un moşneag bătrân, bătrân cu

barbă albă până la brâu plină toată cu muci.

11

Arătarea i-a spus: ,,Şterge-mi mucii, băiete, că de mare

noroc vei avea parte !” I-ar fi şters barba dar, venindu-i scârbă,

a sărit pe fereastră şi s-a înapoiat la han.

După două zile, când a ajuns la Bucureşti, fiind

frământat de gând datorită întâmplării cu stafia, s-a dus la nişte

ghicitorese. Acestea i-au spus: ,,De ce nu ai făcut ce ţi-a cerut

arătarea ? Să te duci şi să faci !” De două ori la rînd cărţile s-au

arătat la fel. A treia oară explicaţiile s-au completat cu

informaţia prezicere că nu se va mai întoarce acolo niciodată şi

că va muri sărac, ca urmare a blestemului că nu a făcut ce i-a

cerut stafia.

CĂSĂTORIA LUI ŞTEFAN CAITĂR

Ştefan Caităr trăia la Iaşi şi hotărându-se să întemeieze o

familie s-a căsătorit cu Anica Pricop din Cotnari. Bunicul Anicăi

era rus şi prin 1843 a trecut Nistrul în Basarabia pe o plută de

stuf. S-a stabilit la Cotnari-Iaşi. Ştefan, fiind convins că-n inima

Moldovei nu putea ramâne catolic, aşa cum era după tată,

oficierea căsătoriei s-a făcut în religia ortodoxă, după soţie.

La Iaşi s-au născut trei fii care au decedat toţi într-o

săptămână, după ce s-au mutat la Oituz, din cauza unei molime

de variolă.

A fost împroprietărit la Iaşi, potrivit reformei agrare din

1864, pe o suprafaţă de 40 de prăjini, pe locul unde s-a construit

gara din Iaşi.

După detronarea domnitorului Al. I. Cuza de către I.

Brătianu, generalul Savel Manu a fost înlocuit cu alt general.

Ştefan a plecat la Roman, la moşia lui Manu, unde a stat doi ani.

În serviciul generalului Ştefan adunase aur primit de la

ofiţerii care căutau intervenţia sa pe lîngă general cu scopul de a

fi avansaţi. Generalul ştia şi, fiind cel mai apropiat şi om de

taină al acestuia, îi spunea în glumă: ,,Pune-i bine

gugumane !”.

12

ŞTEFAN PERCEPTOR LA

GROZEŞTI-OITUZ

De la Roman, Ştefan Caităr a revenit la Grozeşti-Oituz.

În şase luni, având bani, a construit o casă şi un han de

cârciumă, coşar pentru porumb, toate pe terenul cumpărat peste

drum de biserica romano-catolică, casă cu o faţadă mare,

gospodărie care se întindea până înspre vechea biserică

romano-catolică distrusă de bombardamentele primului război

mondial.

Având scris frumos şi minte ageră, i s-a oferit postul de

perceptor la primărie. Concomitent a deschis trei cârciumi la

Oituz pe numele său. Ştefan a devenit cumătru cu Emilian

Romanov, notarul comunei, venit şi acesta din Ardeal, fiind

exmatriculat din seminarul greco-catolic.

Într-o seară, Ştefan îşi făcea calculele contabile a celor

cinci, şase comune de care răspundea, pentru că a doua zi

trebuia să meargă la Bacău cu vărsarea banilor încasaţi.

Pe atunci, primăria era tot pe locul celei de azi, doar că în

aceeaşi clădire funcţionau şi două săli pentru şcoală.

Ştefan, grăbindu-se, seara a uitat printre hârtiile de calcul

cheia casei de bani a primăriei. A doua zi, când a venit la

serviciu, casa de bani era descuiată şi golită. A dat fuga casă, a

descuiat sipetul personal şi, fără să mai numere, şi-a umplut

geanta cu aur şi argint, bănet pe care l-a predat la Bacău. Fusese

prădat din cauza neglijenţei sale pe când era primar Mihai Boacă

şi notar Emilian Romano, care ulterior au progresat din punct de

vedere economic. Rând pe rând, a pierdut toată averea. După un

timp, a renunţat la postul de la primărie şi s-a ocupat cu

agricultura. Era primul semn al aşa zisului blestem al stafiei şi

adeverirea prezicerilor ghicitoreselor.

13

ÎMPLINIREA BLESTEMULUI

Ştefan construise casa pe locul clăcaşului Piri, care

fugise din localitate să nu plătească costul terenului cu care

fusese împroprietărit la 1864.

După anul 1908, a urmat proces între Piroaica şi Ştefan

Caităr până la Curtea de Casaţie, pentru că Ştefan plătise

pământul pe numele lui Piri iar soţia lui voia să intre în drepturi.

Când s-a construit calea ferată care trecea prin Iaşi,

Ştefan a fost anunţat că pe terenul său se proiectează gara

(fusese împroprietărit la Iaşi cu 40 prăjini de teren la 1864).

Neavând bani să-şi susţină dreptul de proprietate şi-a pierdut

dreptul de despăgubire. N-a purtat opinci niciodată şi nu ieşea în

stradă fără cravată, frizură, baston şi pălărie. Era ,,domnul

Ştefan” şi aşa a rămas toată viaţa.

Prin anul 1900 au venit la Grozeşti-Oituz trei fraţi

Patrichi de la Luncani şi-au ocupat funcţiile de primar, notar iar

altul se ocupa de comerţ şi avea cârciumă.

Ştefan i-a ajutat la diferite lucrări de birou şi a efectuat

recensământul aproximativ al pomilor fructiferi pe specii. Fraţii

Patrichi îi ofereau domnului Ştefan obiecte de îmbrăcăminte.

,,Coana Anica”, soţia lui Ştefan Caităr, a vândut

lumânări la biserica ortodoxă până în anul 1908, când s-a stins

din viaţă.

Ştefan a decedat la Oituz în vârstă de 71 de ani, în anul

1914, sărac. Se adeveriseră prezicerile ghicitoreselor. Ambii soţi

îşi dorm somnul de veci într-un mormânt situat lângă fosta

biserică ortodoxă, mistuită de flăcările primului război mondial.

BLESTEMUL REVINE

La Oituz, Ştefan Caităr a avut doi băieţi – Ghiţă şi

Grigore care – au rămas ortodocşi – şi două fete, Elisabeta şi

14

Mariţa, care de mici au mers la biserica catolică pentru că aşa au

simţit ele şi s-au căsătorit în această religie.

Urmaş al lui Ghiţă Caităr, ca nepot după fiica Anica, este

învăţătorul Gheorghe (Gicu) Caiter, care şi-a păstrat numele

după mamă, a fost primar la Oituz în perioada 1992-1996. Ca

primar, dintr-o amabilitate excesivă, a semnat cu uşurinţă unele

documente de foarte mare greutate contabilă şi financiară. A

urmat un lung şir de procese după expirarea mandatului de

primar, procese care au culminat cu decesul său din martie 2005,

survenit în urma unor boli incurabile dobândite pe parcurs. Deci

funcţia de la primărie n-a fost nici pentru el benefică.

Grigore Caităr s-a căsătorit cu Frăsina, fiica cea mai

mare a lui Avram Zamfir Hîrjanu şi a Mariei ( fiica lui Panaete

Surdu) pe care aceştia i-au oferit-o când a mers la peţit nu pe

cea care o voia el dar, de ruşine, n-a mai întors vorba. A

participat la războaiele balcanice din anii 1912-1913 şi a fost

decorat cu medalia “Avântul ţărei”, a avut doi fii, Ion şi

Gheorghe, profesorul de istorie de mai târziu, şi trei fete: Maria,

Anica şi Elena.

Dintr-o neînţelegere a lui Grigore Caităr cu Gheorghe

Patriche, epitrop la biserica ortodoxă, dispută prin care Grigore

se referea la faptul că biserica se construia prea mică în raport cu

materialele de construcţie alocate, Patriche l-a avertizat cu

expresia: “L’as că vezi tu, Grigoriţă!”. Spre surprinderea lui,

Grigore s-a pomenit cu o amendă enormă în valoare de 700 de

lei, pentru că tatăl său Ştefan nu urmărise o amendă pe vremea

când fusese perceptor. Aceasta se întâmpla când mai erau şase

luni până la prescrierea amenzii. Aşa se explică faptul că partea

lui Grigore din pământul rămas de la Piri lui Ştefan prin hotărâre

judecătorească a fost vândut lui Chiriac Ciocan şi Achivei.

Căsătoria lui Chiriac Ciocan cu Opincă Sofia, ambii din

Hîrja, a dus la o nouă înstrăinare a terenului prin decesul

acestuia şi recăsătorirea văduvei Ciocan cu Corneciu Gheorghe

care a înstrăinat lui Belceanu, actualul proprietar.

15

Din cearta pentru materialul sustras de la construcţia

bisericii ortodoxe Sf. împăraţi Constantin şi Elena de către cei

care transportau cu boii aceste materiale, Grigore Caităr şi-a

pierdut partea de teren din şosea, moştenire după tatăl său Ştefan

Caităr.

În urma unor discuţii cu fratele Ghiţă, care avea patru

copii, Grigore şi-a luat partea lui din casa părintească şi a ridicat

casă în satul Hăţman pe terenul bunicului după mamă, Panaete

Surdu.

NAŞTEREA LUI GHEORGHE

GR. CAITĂR, PRIMA COPILĂRIE

La 15 august 1916 armata română a trecut Carpaţii

pentru obţinerea reîntregirii neamului.

Grigore Caităr a fost concentrat cu regimentul 27

Infanterie, compania a III-a puşcaşi, în sectorul Armatei de

Nord, comandate de generalul Prezan. Pe frontul de la Mărăşti, a

treia zi de bătălie, Grigore a fost rănit de un alice de şrapnel

care-i perforase plămânii şi a fost internat la spitalul din Adjud.

În anul 1917 a fost bolnav de tifos exantematic şi internat la

Căiuţi, aproape de Negoieşti, unde era refugiată familia încă din

octombrie 1916.

La 24 mai 1916, s-a născut al doilea fiu, Gheorghe,

plăpând şi plângăreţ, crescut prin beciuri în primii doi ani de

viaţă, şi care n-a mers până la vârsta de trei ani. Frăsina n-a

născut cu mama ei, moaşa satului, ci cu o moaşă de plasă

calificată, care l-a menit pe Gheorghe să fie în fruntea societăţii,

să ajungă om învăţat, om mare – cum spunea ea.

Nici nu se vindecase bine rana de la spate când Grigore

ieşea din spital şi pleca pe frontul de la Mărăşeşti. Avea în

buzunarul de la piept foaia de ieşire din spital care, în două

săptămâni de lupte şi ploi, s-a deteriorat şi a devenit ilizibilă, iar

16

el, neavând document de invalid de război, n-a beneficiat de

pensie I.O.V.R.

În anul 1917 a fost demobilizat, familia s-a înapoiat de la

Negoieşti şi s-au aşezat în bordeiele militare de sub malul morii

Oituz, la capătul unei grădini a socrilor, fiindcă arsese casa din

Vamă până în temelie, în a treia bătălie a Oituzului.

Participarea pe frontul de la Mărăşti şi Mărăşeşti i-a adus

crucea comemorativă a marelui război cu brevetele Mărăşti,

Mărăşeşti şi 1918.

În decembrie 1917 demolează bordeiele militare şi, pe

gheaţă, în patru zile a cărat cu spatele materialul lemnos pentru

construirea unei camere, pe care a ridicat-o într-o lună.

În anii 1918-1919 a fost concentrat pentru menţinerea

ordinii pe Nistru. S-a întors acasă în vara anului 1919, a muncit

la fabrica de cherestea din comună şi a mai construit o cameră şi

beci, ataşate de camera anterioară. În acest cămin locuia familia

lui Gr. Caităr împreună cu soacra sa Maria Hârjanu.

Înainte de a începe cursurile şcolare, Gheorghe stătea

mai mult la familia Margasiu Mihai şi Reveica (sora mai mică a

Frăsinei Caităr) pentru că aceştia nu aveau copiii şi, prin

înţelegere, s-a luat hotărârea ca Gheorghe să fie înfiat, dar fără

acte. Înfierea nu a avut loc pentru că în urma decesului fratelui

Ion s-au luat noi hotărâri ca urmare a reflectării asupra realităţii,

dar relaţia cu familia Margasiu a fost întotdeauna cea dintre

părinţi şi fii şi i-a fost benefică lui Gh. Gr. Caităr.

EDUCAŢIA PRIN ŞCOALĂ,

LIGA CULTURALĂ

ŞI BISERICĂ

17

În anul 1922, Gheorghe, fiul Frăsinei şi al lui Grigore,

păşea pragul clase întâi, la şase ani, alături de verişorul

Gheorghe Pruteanu, orfan, cresut de Maria Avram Zamfir

Hîrjanu, bunica după mamă.

În toamna aceea a fost o molimă de scarlatină. Frăsina

Caităr a fost internată cu doi copii la dispensarul din Oneşti, Ion

de 10 ani şi Maria de trei ani. După şase săptămâni Ion a decedat

iar Maria, supravieţuind, s-a întors acasă împreună cu mama sa.

În anul şcolar 1922-1923 Gheorghe a avut învăţătoare pe

Măndiţa Dragomir. Cu ajutorul tatălui său a promovat ultimul

clasa întâi. Pentru că avea colegi de clasă cu 2-5 ani mai mari

decât el, nu avea nici măcar cu cine să se joace în pauză. A

învăţat să citească şi să scrie la lumina opaiţului sau a gazorniţei

(un opaiţ confecţionat rudimentar care folosea drept combustibil

seu de oaie şi avea o luminiţă mult mai mică decât cea a

lumânării). În clasele II-IV a învăţat cu învăţătoarea Argintaru,

cu Eusebiu Tudorache, cu Dalai, de prin părţile Odorheiului. În

clasa a treia a început să înveţe mai bine. În clasa a IV-a avea

învăţător pe domnul Gheorghe Porumb din Curiţa-Caşin, care

cunoştea muzică, iubea istoria, pregătea serbări şi avea de

preparat pentru examenul gimnazial pe Aurora Dragomir,

devenită Gruiescu după soţ, prima femeie inginer silvic din

lume.

La Oituz, în anul 1923, luase fiinţă o secţiune a Ligii

Culturale. Gheorghe Caităr mergea împreună cu verişorii săi să

împrumute cărţi de la Biblioteca Nicolae Iorga, înfiinţată în

cadrul Ligii. Astfel, i s-a cultivat gustul pentru lectură şi

memorare. Avea o plăcere deosebită de a povesti şi de a fi

ascultat. Învăţătorul Gheorghe Porumb a participat la activităţile

Ligii Culturale cu serbări, în cadrul cărora a prezentat cântece

patriotice, recitări, piese de teatru ş.a., ceea ce l-a făcut pe elevul

său Gh. Gr. Caităr să vibreze, să simtă că trăieşte istoria.

18

În clasa a V-a a învăţat cu domnul Vasile Ghiu din Hîrja.

Acum era capabil să redea din memorie toate lecţiile. Când a

venit un inspector la clasă a constatat că elevul reproducea în

tocmai o lecţie de istorie medievală a Ţărilor Române.

Inspectorul a pus întrebări iar elevul a răspuns corect fără să

evidenţieze o învăţare mecanică.

Din anul 1925 a fost chemat prin mama sa Frăsina,

coristă fondatoare din anul 1903 în corul bisericesc, ca ţârcovnic

la altar cu părintele Ioan Tudorache, bunicul Olgăi Tudorache,

devenită actriţă a cinematografiei şi teatrului dramatic românesc.

Timp de cinci ani a trăit în mirosul de ceară, smirnă şi tămâie,

precum şi a florilor de grădină din sfânta biserică ortodoxă.

După congresul Ligii Culturale de la Blaj din anul 1926,

savantul Nicolae Iorga a vizitat Oituzul cu prilejul inaugurării

secţiunii Oituz. S-a imortalizat momentul prin imagini

fotografice. În una din ele se află şi copilul Gheorghe Gr. Caităr.

Chiva Bogdănescu, fată talentată în domeniul muzicii, a fost

remarcată de savant care a luat-o cu el pentru a o lansa. Ea era

analfabetă. Profesorul i-a cumpărat abecedar dar, după un timp,

Chiva a revenit acasă. Renunţase. Este lesne de înţeles că i-a fost

greu să se acomodeze.

Educaţia dobândită în urma lecturilor cărţilor de

literatura română şi universală din biblioteca Ligii Culturale,

împletită cu atmosfera de intelectuali avântaţi în frumoase

idealuri din familia Tudorache şi Dragomir, Gh. Gr. Caităr s-a

format până la vârsta de 14 ani şi în biserica ortodoxă. La

aceeaşi vârstă, de 9 ani, când a început activitatea la Liga

Culturală şi-n altar cu preotul Ioan Tudorache, în vacanţe lucra

la Bîtca cu grădinarul ceh Iohan, muncă pentru care primea două

mese pe zi.

De la an la an învăţa tot mai bine iar clasa a VII-a a

promovat-o cu medie mare, a primit premiul al doilea iar părinţii

terminaseră de construit o casă nouă, mai încăpătoare începută

19

în anul 1926 tot pe un teren de la Maria Hârjanu, aflat pe Malul

Morii.

PERIOADA ANILOR 1930-1938

După vârsta de 14 ani, Gheorghe Gr. Caităr a efectuat

munci agricole şi pomi-viticole la Bîtca şi la Castel, precum şi la

fabrica de cherestea din Grozeşti-Oituz. În două toamne a fost la

Iveşti la cules de vie pe moşia urmaşilor Negropontes.

Începând cu vârsta de 17 ani a lucrat la prăşit sfeclă la

Dingeni, la făcut de metri la pădure la Bogata, la Dofteana, pe

Valea Uzului.

În vara anului 1934, la Slănic Moldova, în parc, a

deprins tehnica floriculturii. În această etapă a vieţii, trăia într-

un orăşel de munte cu băi şi ape minerale, unde muzica îl

impresiona şi îl avânta spre idealuri.

Tot aici a început pregătirea premilitară la care a urmat

trei ani, a fost premilitar de frunte, comandant de grupă şi

încheietor de pluton, cu zece zile de concentrare-instruire la

Bacău, notat cu foarte bine, ceea ce s-a reflectat în serviciul

militar.

În anul 1934 s-a cunoscut cu Picler Alexandru, zidar şi

cioplitor în piatră care, fiind orfan de ambii părinţi, a învăţat

meserie la orfelinat. În acelaşi an, învăţătorul Constantin Radu,

dirijor de cor, a pus bazele asociaţiei culturale ,,Arcaşii”, în care

a activat (în zilele de sărbătoare şi duminica) ca interpret de

teatru, recitator şi membru în formaţia corală. Această asociaţie

culturală susţinea portul popular iar patriotismul se considera

prin respectarea portului şi eşarfa tricoloră trecută în diagonală

pe umăr, peste inimă. Bineînţeles că-şi făcea timp la sfârşit de

săptămână să treacă pe la horă, la vedrele unor nunţi ori la slujba

oficiată în bisercă.

În vara anilor 1935-1936 a lucrat la Slănic Moldova la

construcţii de vile particulare şi la Mitropolie.

20

În anul 1937 muncea la fabrica de cherestea din Căiuţi,

la fasonat metri, unde a rămas până în martie 1938.

STAGIUL MILITAR

În ultima zi a lunii februarie din anul 1938, după ce a

venit de la muncă, s-a odihnit şi la întâi martie a plecat la

Centrul Militar Bacău. După zece zile a fost repartizat la

Regimentul 81 Infanterie cu sediul la Dej, cazarma Alexandru

Ioan Cuza. Aici s-a întâlnit cu Costică Ghiurca, consătean de pe

Pârâul Sărat, încorporat cu o săptămână înaintea lui.

Sâmbătă, 12 martie la ora 12, era repartizat la compania

specialităţi. S-a prezentat la magazie unde a primit de la

plutonierul major Macovei efecte militare foarte degradate.

Făcea parte din grupa I, plutonul transmisiuni. Comandant de

grupă era Suciu Gheorghe, ardelean, fiu de ţăran, mic de statură,

aproximativ de treabă, fără îngâmfare ca ceilalţi gradaţi, în mare

majoritate munteni din Prahova.

Contingentul 1938 era format în majoritate din băcăuani

de pe Trotuş, Tazlău, Siret, cu puţini ardeleni şi bănăţeni.

Comandantul plutonului de transmisiuni era locotenentul Tudor

Grigore, necăsătorit, agreabil, oltean din comuna Zbiceni judeţul

Romanaţi. Încheietor de pluton era plutonierul Petruş Avram,

ardelean, comandant al companiei fiind locotenentul Turman

Vasile, foarte milităros, ginerele inginerului petrolist de la sonda

din Dej. Acest ofiţer era înalt, bine legat, atrăgător şi mare

vânător. Erau trei batalioane. Se formase compania a 13-a de

recunoaştere comandată de căpitanul Petrişor, avansat la 10 mai

maior. Prin dictatura regală comandantul de regiment, colonelul

Petrescu, devenise din anul 1937 prefect militar. Comandant

direct era locotenent - colonelul Tomescu, în vârstă de 50 de ani,

necăsătorit, răutăcios, pretenţios. Ajutorul comandantului de

regiment Dörner Egon fusese avansat colonel la 10 mai.

Ordonanţa acestuia era Celmare Pavel de prin părţile Siretului.

21

Domnul Egon avea un fiu cercetător la Institutul Nicolae Iorga

pe care profesorul Gh. Gr. Caităr l-a cunoscut în anul 1974.

Comandantul Corpului VII Armată din Cluj era generalul

Vasilescu Cristea.

Toate acestea le-a scris soldatul Caităr pe un carneţel

duminică dimineaţa, fiindu-i dictate de caporalul Suciu. Seara, la

inspecţia efectelor, era solicitat să reproducă întocmai

informaţiile, deşi era nou intrat în unitate.

Luni a plecat la instrucţie pe dealul Rompaş, unde era o

groapă cu sare, o givală săpată după metoda romană. După două

ore de instrucţie, ostaşii, adunaţi în careu, sunt solicitaţi să facă

orientarea topografică. Caporalul Suciu l-a îndemnat pe ostaşul

Gh. Gr. Caităr să iasă un pas înainte şi să facă orientarea pe

fiecare punct cardinal, cu descrierea direcţiei. Aşa s-a remarcat

din prima zi ca cel mai bun recrut din pluton.

Rând pe rând, instrucţie, muştruluială… a slăbit destul

de mult dar era sănătos. De Paşti, când a fost 10 zile în permisie,

s-au speriat cei de acasă de el, mai ales de felul de a privi cu

atenţie să reţină totul. Revenind la unitate, a fost avansat fruntaş

fiindcă avea pregătirea premilitară completă. La contravizita

diviziei colonelul medic i-a propus să amâne serviciul militar

pentru un an deoarece fizic era foarte slab. Comandantul a dat

relaţii foarte bune despre el şi a rămas în continuare încorporat.

Între timp l-a cunoscut pe copilul de trupă Ioan Marchiş,

de la care şi prin care a împrumutat manuale de gimnaziu. Până

în iunie a reuşit să treacă prin ele, în afară de matematică şi

limbi străine. A urmat şcoala de cadre pentru caporali. La

sfârşitul lunii iunie a dat examen în faţa comisiei de ofiţeri care

l-au apreciat cu calificativul foarte bine. La 10 mai a depus

jurământul pentru patrie şi rege.

Tot în luna aceasta a fost procesul lui Corneliu

Codreanu, şeful legionarilor, proces desfăşurat cu uşile închise.

Generalul Antonescu, în calitate de ministru de război, a fost

întrebat ce părere are de comportarea căpitanului Codreanu, la

22

care a răspuns ,,Eu nu dau mâna cu trădătorii de ţară” dar s-a dus

şi a strâns mâna căpitanului. A doua zi, Antonescu a fost

destituit şi trimis la închisoarea din Tîrgşor. A fost numit alt

ministru de război şi la defilare soldaţii nu mai ţineau pumnul

drept strâns şi degetul mare perpendicular pe pumn, ci ţineau

palma deschisă cu degetele lipite.

În grupa întâi transmisiuni, cel mai înalt era recrutul

Toma Augustin din Căşei, al doilea Mihuţ Gheorghe, după care

urma Gh. Gr. Caităr.

Procesul comuniştilor de altă naţionalitate s-a judecat la

Craiova iar la Dej a fost judecat Gheorghe Gheorghiu. O broşură

mică a scris avocatul Eugen Dragomir din Oituz despre procesul

de la Craiova.

La procesul lui Gheorghe Gheorghiu au asistat

locotenentul Toader Grigore şi doi recruţi, Toma Augustin şi

Mihuţ Gheorghe, pe care învăţătorul Gh. Gr. Caităr i-a

recunoscut în manualele de istorie din perioada anilor 1950-

1965. Ei au fost instruiţi să nu vorbească despre ce au auzit la

proces. Mihuţ Gheorghe, croitor de profesie, a fost auzit a doua

zi spunându-i lui Toma : ,,Ai auzit măi, ce vorbea ăla ?”. Toate

ar fi trecut neobservate, dar o percheziţie drastică a fost făcută la

toate dormitoarele, la cufere, valize, aşternuturi, saltele – se

presupunea că se căutau manifeste comuniste. Gheorghe

Gheorghiu, înainte de a fi arestat, a stat ascuns la un ungur din

mahalaua Dejului. În anul 1954 când a vizitat această localitate

în calitate de şef al statului, ungurul i-a ieşit în întâmpinare, l-a

invitat acasă, invitaţie la care a răspuns numai după întâlnirea cu

oficialităţile. Acum ungurul avea poarta încuiată. În final a

deschis poarta, s-au îmbrăţişat, după care au urmat explicaţiile.

În luna martie 1939 Germania a cucerit în trei zile

Cehoslovacia. Armata Germană a pătruns pe teritoriul Ungariei

cu acordul acesteia şi a ajuns aproape de Tisa.

Generalul Vasilescu Cristea, comandantul Corpului 7

Armată, împreună cu cinci regimente, la ora cinci dimineaţa, se

23

aflau pe poziţie spre Ungaria. Aici românii aveau puternice

fortificaţii, cazemate. Gh. Gr. Caităr era comandant de grupă şi

încheietor de pluton.

A treia zi după mobilizarea din martie 1939, căpitanul

Turman Vasile primea rechiziţii de la ţărani. Astfel a predat

sergentului Caităr 56 de care şi 135 cai cu hamuri. Timp de zece

zile caii au stat în curtea regimentului şi au fost întreţinuţi doar

de 15 soldaţi. O ploaie rece le-a adus un tremur după care au fost

puşi la trap prin curtea unităţii. Plutonierul major Pocol din

Bucovina trebuia să primească aceste bunuri cu proces verbal de

la sergentul Caităr, dar se eschiva. Au intervenit soldaţi şi

gradaţi TR-işti pentru cartiruirea carelor şi cailor în gospodăriile

localnicilor dinspre şoseaua Rompaşului. Erau şi cai bolnavi de

scabie de la care s-a îmbolnăvit sergentul Caităr, care a plecat în

permisie zece zile, de Paşti, în aprilie 1939. Era vinerea

patimilor iar la Tîrgu-Mureş se putea servi la masă doar ardei

muraţi în oţet, umpluţi cu varză. Mâncarea i-a stârnit o durere de

stomac, o trecătoare gastrită.

Ajuns acasă, a povestit întâmplarea cu râia şi s-a spălat

cu apă caldă în care a pus leşie de cenuşă, provenită prin arderea

ciocălailor de porumb, şi pucioasă. În noaptea de Paşte a făcut

altă baie fără pucioasă, dar cu săpun. Apoi s-a frecţionat cu spirt

şi apă de colonie şi nici un miros de râie cabalină şi de pucioasă

nu se mai simţea. Noaptea a cântat la corul bisericii “Concertul

Învierii” şi “Îngerul a strigat”. Era nespus de bucuros nu numai

că a scăpat de râie ci şi pentru că se afla printre ai lui la o

sărbătoare atât de importantă pentru creştini.

Revenit la unitate, s-a depus jurământul, au fost avansaţi

recruţi, iar batalionul de recruţi a plecat pe zonă, în iunie, în

comuna Santău, judeţul Sălaj, împărţiţi pe unităţi până la Careii

Mari şi la Andrid, cartiruiţi în şurile gospodarilor.

În grupă avea un fruntaş TR, Irimiceac Iuliu, inginer

miner, tot atât de înalt, voinic şi frumos ca şi regele Mihai –

constatare făcută de toţi ofiţerii.

24

Căpitanul Turman a plecat în concediu şi sarcinile lui au

fost preluate de locotenentul Petruţă Solomon, comandantul

companiei de comandă din compania specialităţi, din care se

formaseră trei companii: de pionieri, de armament greu şi de

comandă pentru comanda regimentului. Aici erau telefonişti,

radiogenişti, agenţi de transmisiuni, biciclişti, călări ş.a.

Ca sergent, Gh. Gr. Caităr a participat la trageri pe

divizie în iunie 1938. La aruncări de grenade s-a clasat pe locul

al treilea pe regiment şi la aprecieri de distanţă primul pe divizia

a 16-a.

Din discuţie cu locotenentul Solomon Petruţă s-a arătat

dornic de a ocupa o funcţie sanitară în viaţa civilă şi a solicitat

să urmeze şcoala de sergenţi sanitari la Cluj. Cererea a fost

respinsă de locotenentul Turman. Domnul Petruţă Solomon l-a

dus la raportul colonelului Dörner, căruia i-a explicat situaţia

materială modestă din familie şi dorinţa de a urma şcoala de

sergenţi sanitari, în urma cărui raport acesta i-a aprobat cererea.

La şcoala sanitară din Cluj se pregătea şi se servea masa exact

după cerinţele ştiinţifice. Aici erau două clase de cursanţi şi se

preda anatomie, chirurgie, farmacie, epidemiologie ş.a. În luna

septembrie 1939 Hitler invadase Polonia, se făceau concentrări

masive, iar cursurile au durat trei luni în loc de şase, dar s-a dat

examen şi s-au acordat adeverinţe de absolvire a cursului de

sanitar.

Revenit la Cluj, pe zonă, a fost scos din instrucţie şi

căpitanul Turman i-a dat în primire magaziile celor trei

companii. Unitatea s-a deplasat la moara lui Bamfi unde

sergentul Caităr a cunoscut pe sublocotenentul Coptil Marian,

învăţător de profesie care, ştiind că este de la Oituz, i-a

recomandat să citească romanul ,,Fata Moartă” scris de Ioan

Missir care a luptat la Oituz în Primul Război Mondial.

A revenit la Santău în primăvara anului 1940, după ce

stătuse o iarnă la Tăşnad. Legionarii închişi şi persecutaţi erau

eliberaţi şi concentraţi la unităţile militare. A început să înveţe

25

limba franceză după metoda transcrierii fonetice. Descoperise

această metodă fără să ştie că exista deja, dar păstra accentele

deasupra literelor.

În iunie 1940 Basarabia şi Bucovina au fost anexate

Rusiei comuniste. Cu mari discuţii a obţinut o lună de concediu,

timp în care s-a dus la muncă pe Apa Roşie, pe Uz, la făcut de

metri, la canal. După trei săptămâni Ardealul a fost răpit, iar

Uzul era în teritoriul acela. În drum spre casă, pe tren, pe la

tunelul Cireşoaia, a scăpat în apă cârligul (instrument folosit la

canal în domeniul forestier). Îi părea rău dar gândea ,,O fi de

bun augur ! Să-mi iau adio de la munca în pădure!?”. Aşa a şi

fost.

MOBILIZAT - DEMOBILIZAT

Se construiau cazemate la Oituz şi anume la fabrica de

cherestea, în Călcîi şi în şosea în dreptul satului Călcîi. A lucrat

aici trei săptămâni ca mobilizat pe loc, fiindcă nu mai ştia unde

să mai meargă la unitate din cauza situaţiei Ardealului. A venit

la Oituz Bădulescu de la Moviliţa-Panciu ca să-şi facă o echipă

de muncitori pentru construcţii de cazemate. Caităr n-a stat pe

gânduri şi s-a dus la muncă. După 15 zile au sosit ordine de

plecare la unităţi. Întors de la Panciu, acasă îl aştepta scrisoarea

fostei vecine Aglaia Mucea, prin care îl anunţa să meargă la

Bucureşti, în casa Bragadiru unde să lucreze ca ajutor de fecior

în casă. S-a pregătit şi a plecat la Bucureşti. În casa boierului

Bragadiru a dormit o noapte în camera rezervată, a ajutat la

curăţirea parchetului în sufragerie şi în salon, iar a doua zi,

tânărul boier D.D. Bragadiru, în vârstă de 30 de ani, i-a plătit

munca cu suma de cinci sute lei, sumă cu care a plecat spre

unitatea ce se afla în oraşul Balş.

Aici a lucrat o lună de zile cu Bob Aurel la dosarele celor

daţi dezertori, poziţie în care erau amândoi din punct de vedere

scriptic.

26

Veniseră legionarii la putere. Antonescu, la 6 septembrie

1940, fusese numit şeful statului. Peste 60 de mari savanţi care

s-au afirmat împotriva legionarilor au fost judecaţi fără drept de

apărare şi împuşcaţi de legionari.

Căderea Ardealului adusese contopirea regimentelor 81,

82 şi 83 în Regimentul 82 Infanterie, care a mers în toate

campaniile. Comanda regimentului era la Tîrnăveni, colonelul

Ciobanu Marian, finul de cununie al generalului Antonescu, a

fost transferat în funcţia de prefect al judeţului Brăila. La

compania comandă Gh.Gr.Caităr a fost primit cu răceală şi

dispreţ de sergenţii din judeţul Neamţ dar, la trei zile,

sublocotenentul Buicescu, venit de la Balş, a intervenit la

căpitanul Frăţilă pentru a fi numit şef de dormitor. Acum

răspundea de toată activitatea serviciului interior din compania

comandă, ajutat zilnic de un sergent de zi. Era ofiţer de serviciu

pe regiment o dată pe săptămână şi repartiza pentru celelalte zile

ale săptămânii alţi sergenţi de serviciu. Continua învăţatul la

limba franceză ajutat de sergentul Tulai, folosind tot metoda

transcrierii fonetice. Caporalul voluntar Ştefănescu, care avea

două clase de liceu, când a văzut cum se chinuia, i-a adus o carte

tipărită cu lecţii în limba franceză transcrise fonetic. Astfel,

avansa în studiu foarte rapid. Iarna studia în continuare manuale

de liceu.

De Crăciun, în anul 1940, a venit desconcentrat direct la

casa Bragadiru din Bucureşti şi rebeliunea legionară din 24

ianuarie 1941 l-a prins aici. Nimeni nu ieşea din curte. Au

urmărit evenimentele privind pe geam. Boierul dormea la

fabrica de bere. Era desconcentrat, fiind mare moşier, capitalist,

stăpân al fabricii de bere, de spirt şi de conserve. Casa Bragadiru

se afla între vila Nicolae Malaxa, în care au pătruns legionarii

(când armata a intervenit cu un tanc, tunuri şi mitraliere), iar la

răsărit o vilă nelocuită, devenită atunci ambasada Germaniei.

Adresa era Aleea Modrogan, casa Bragadiru nr. 5. Întors la

unitate, ostaşii l-au informat despre legionarii locali care au

27

încercat să ocupe prefectura la Târnăveni dar n-au reuşit fiindcă

intrarea era apărată de ostaşi.

În concediu a revenit la Bragadiru, unde a sărbătorit

Şfintele Paşte. Cu prilejul zilei onomastice a primit drept cadou

un costum din stofă de la doamna Florica Bragadiru, mama lui

D.D. Bragadiru. Diferite intrigi ale unei servitoare l-a determinat

să plece din casa Bragadiru. La 14 iunie aranja grădina-parc de

la Ambasada Germană, pentru suma de 6 500 lei, remuneraţia pe

cinci zile de muncă. Cu banii primiţi s-a dus la anticariat, a

cumpărat mai multe cărţi şi s-a întors la Oituz.

În ziua de 22 iunie 1941, duminică dimineaţa, femeile

plângeau în biserica ortodoxă. El nu ştia nimic, dar se zvonise

c-a început război împotriva Rusiei bolşevice. A stat acasă până

toamna, prestând diferite munci.

În luna octombrie a fost concentrat. Din regimentul 82

infanterie au plecat pe front batalioanele 1 şi 2, batalionul 3 a

rămas de pază la graniţa cu Ungaria. După căderea Odesei a

participat la referendumul organizat la secţia de votare

principală de la primăria Tîrnăveni. Aici n-a fost nici un

incident.

A plecat acasă desconcentrat şi pe drum s-a întâlnit cu

alţi consăteni. Invitat de un sergent a vizitat Mausoleul de la

Mărăşeşti, pe care nu-l vizitase încă. Sărbătorile de iarnă ale

anului 1942 le-a petrecut acasă, cu familia.

PE FRONT ÎN RĂSĂRIT

28

În noaptea dinspre Bobotează spre Sf. Ioan, sâmbătă

seara, a visat o poziţie asemănătoare cu dealurile Bîtca, Bahna şi

Ştibor de la Oituz. Pe Ştibor tunurile trăgeau grozav, pe vale

înaintau ostaşii (şi el cu ei), zgomot de arme, un tanc rusesc

ataca iar el s-a văzut imobilizat. Artileria noastră trebuia să

lungească tragerea, au tras cu o rachetă verde. Visul s-a

terminat.

A doua zi , a primit telegramă de prezentare la unitate

care se afla lângă Sibiu. A plecat în luna martie pe frontul de

răsărit cu batalionul 3 comandat de maiorul Fanea. Trenul a

trecut pe la Brăila, Odesa şi de acolo au mers pe jos până la

colonia Bujalîc. La o lună după Paşte, au plecat cu trenul spre

front, au coborât la Nipropetrovsk, peste podul Niprului, către

Doneţ au mers trei zile în marş de zi şi trei zile în marş de

noapte. Au ajuns înaintea declanşării marii ofensive germane pe

frontul central. Au început lupte de urmărire.

În noaptea de 23 spre 24 mai a avut un vis pe care l-a

tradus imediat – va cădea rănit – ceea ce s-a şi întâmplat pe data

de 24 mai 1942, zi când era aniversarea lui.

Au tras un foc de rachetă verde ca şi-n visul de la

Bobotează şi-au plecat. Au urcat viroaga pe o muchie unde erau

tranşeele ruseşti părăsite. Aceasta era poziţia visată. În tranşee

viermuiau ostaşii români. Sergentul Caităr nu mai avea loc în

tranşee, s-a retras spre stânga şi a fost lovit la cap de un glonte.

A căzut. Se gândea ,,S-au dus studiile …”, şi-a revenit ,,Stai,

nu-s mort, dacă gândesc, nu-s grav”. Caporalul sanitar l-a tras de

picioare mai la adăpost, l-a pansat şi plângea că-l părăsea doar

după trei săptămâni. A început să meargă pe brânci câte puţin, a

încercat să se ridice, îşi ţinea echilibrul şi a mers spre postul de

prim ajutor. S-a dus până la maşina salvării care l-a transportat

la un spital improvizat într-o şcoală. În salon era cu caporalul

Gobea Petru din grupa sa, rănit la abdomen cu patru gloanţe.

Pentru că sergentul Gh. Gr. Caităr nu a fost rănit într-o misiune,

nu a fost decorat.

29

VALURILE VIEŢII (1942-1943)

Comisia româno-germană l-a trimis în ţară la spitalul din

zona interioară Stupini – Braşov. După două săptămâni a fost

trimis în concediu 15 zile, apoi, înapoi la spital încă 15 zile,

după care a revenit la Sebeş-Alba, vărsat la batalionul mitraliere

divizionare, la compania branduri 120 mm, unde se bucura de

atenţie.

Aici a cunoscut pe sublocotenentul în rezervă Gheorghe

Borza, nepotul profesorului universitar Borza, fondatorul

grădinii botanice din Cluj. Sublocotenentul preda cursuri de

topografie companiei de branduri. Una din întrebările adresate

ostaşilor a fost: ,,Cum de a putut fi pus pe hartă globul

pământesc, care-i rotund ?”. S-a ridicat sergentul Gheorghe Gr.

Caităr şi a răspuns : ,,Sunt două desfăşurări: desfăşurarea

echivalentă, Bonné şi desfăşurarea Lambert, conformă. Cea din

urmă păstrează unghiurile sacrificând suprafeţele şi cealaltă,

invers”. A fost întrebat ce profesie are, la care a răspuns: ,,Sunt

plugar, fără plug şi fără brazdă”, stârnind un hohot de râs în cele

două sute de piepturi din trei pavilioane ale regimentului.

A doua zi, sublocotenentul Borza l-a invitat la o discuţie

amicală şi, printre altele, i-a spus: ,,Se dă o luptă pe viaţă şi pe

moarte, dar ruşii vor veni înapoi. Atunci vei trăi mai bine”.

Sublocotenentul în rezervă Ştefan Tomozei, fost profesor

de limba română la Chişinău, în timpul liber îi ţinea prelegeri de

literatură şi filosofie.

Într-una din zile sergentul Caităr a avut o contrazicere cu

locotenentul Şara, învăţător rezervist, referitor la alegerea

direcţiei de mers pe hartă şi a doua zi învăţătorul şi-a cerut scuze

de la sergent. La câteva zile, un căpitan de artilerie trebuia să

dea examen practic pentru gradul de maior. Locotenentul Şara

este numit să însoţească artileria cu două piese de brand de 120

mm. Şara îşi cere permisiunea de la căpitanul Bujor ca în această

30

situaţie tactică să fie însoţit de sergentul Gh. Gr. Caităr.

Celelalte plutoane erau ca infanterişti. Domnul sublocotenent

Tomozei l-a atenţionat pe sergent: ,,La doi km de aici trecem

prin satul Lancrăm. Să fii atent ! aici s-a născut poetul Lucian

Blaga”. Zilele următoare au discutat despre opera poetului

ardelean.

Se simţea tot mai rău, nu suporta zgomotul. A plecat

acasă o lună de zile, în concediu. Aici îl aştepta plicul de la

Ministerul Instrucţiei Publice prin care era anunţat că i s-a

aprobat examenul de diferenţă de la şapte clase la clasa a III-a de

gimnaziu, cu douăsprezece obiecte. A împrumutat bani de la

preotul ortodox din Oituz, Gh. Comăneci, şi, la Bacău, în două

săptămâni şi-a dat examenele. După o săptămână de stat acasă

s-a întors la unitate.

Din punct de vedere psihic avea tot mai multe probleme.

De la Sebeş-Alba a mers până la Alba Iulia 20 de km pe jos,

unde era sediul diviziei a 20-a, cu plângere asupra sănătăţii sale.

A doua zi, medicul regimentului l-a trimis la Spitalul Regina

Maria din Sibiu. A fost propus să fie consultat de profesorul

doctor Ureche, neuropsihiatru. De aici a fost transferat la spitalul

de boli nervoase din Sibiu, unde a stat sub supraveghere

douăzeci de zile, apoi înapoi la Spitalul Regina Maria şi-n

ultimă instanţă a fost trimis la unitate.

În noiembrie 1942, compania branduri plecase pe front

fără segentul Caităr, care fusese desconcentrat. Acasă a fost

bolnav de astenie nervoasă din ziua de Crăciun 1942 până la

Paşte 1943. În primăvara anului 1943 a scris căpitanului de

jandarmi Ardeleanu, a cărui soră Mariţa era căsătorită cu

Nicolae Margasiu, frate cu Mihai Margasiu, căsătorit cu Reveica

Hîrjanu, sora Frăsinei Caităr. Recunoscându-l de rudă şi

înţelegându-l, l-a angajat ca portar la uzinele A.S.T.R.A. din

Braşov, unde căpitanul era şef de secţie.

31

PE FRONT ÎN MOLDOVA

În tomna anului 1943 a fost concentrat timp de o lună de

zile la Vinţul de Jos. Desconcentrat, a revenit la A.S.T.R.A.,

unde a rămas să lucreze pănă în luna martie 1944, când a plecat

pe frontul din Moldova.

În august 1944 se primise ordin să se atace pădurea

Făgetului, unde erau două divizii de ostaşi ruşi, pentru că era

pericolul ca ruşii să spargă frontul pe Valea Moldovei în jos.

Comandantul diviziei a 20-a, generalul Georgescu Pion,

nu a aplicat acest ordin ci s-a sinucis pe linia de avanposturi

zicând “Decât să moară o mie de oameni, mai bine unul “, fapt

care a dus la anularea ordinului mareşalului.

Unitatea militară se afla pe poziţie, pe dealul Cenuşa,

lângă satul Graşi. Românii s-au retras spre răsărit. Ciocnirea

între nemţi şi români tocmai avusese loc la Piatra Neamţ.

Germanii voiau să ducă armata română în Ardeal pentru a lupta

contra armatei ruseşti. Podul peste Bistriţa fusese pe jumătate

avariat. Ostaşii români au trecut râul Bistriţa, au urcat Dealul

Mesteacănului, au ajuns în plai la Schitul Strigoiului şi au

dormit la nişte odăi.Unitatea militară s-a risipit, iar ostaşii

români mergeau în drum spre casă în grupuri de câte patru-

cinci.

La podul de cale ferată Comăneşti-Moineşti, o femeie i-a

făcut atenţi că dacă se vor întâlni cu ruşii îi vor lua prizonieri. Pe

şosea, mai jos de gară, trecea o coloană de ostaşi români

dezarmaţi, aflaţi sub escortă rusească. Grupul în care se afla Gh.

Gr. Caităr a fost văzut de doi soldaşi ruşi care i-au dezbrăcat de

ţinuta care era în stare bună. Caităr, rămânând fără bocanci, a

mers desculţ până acasă.

Au ajuns în satul Păgubeni, comuna Dofteana. Prin

dreptul gării Cireşoaia au întâlnit un regiment de cavalerie

rusească care galopa spre Comăneşti. Grupul de români a trecut

Trotuşul, Slănicul şi Caităr a urcat dealul Coşna, a coborât la

32

proprietatea părintească de la Movilă, şi de acolo acasă, unde era

pustiu. Toată familia era refugiată la Ion Irimia din satul Pârâul

Sărat.

1944 – DESCONCENTRAT

După 23 august 1944 radiourile anunţau căderea

regimului.

După ce s-a întors de pe frontul din Moldova, Gh. Gr.

Caităr a stat acasă fără teamă de ruşi. Era luat la corvoadă, la

amenajat drumuri şi la construcţii de poduri. A făcut muncile de

toamnă în tihnă.

În perioada august-octombrie, biblioteca Ligii Culturale

şi arhivele primăriei au fost devastate, cetăţenii comunei luând

acasă din acestea. Andrei Ciudor, ca notar, a adunat

documentele primăriei şi le-a aşezat în ordine.

Grigore Caităr a aflat că ruşii îi împuşcă pe posesorii de

cărţi. Fiul său Gh. Caităr şi-a dat seama că trebuie să protejeze

cărţile pe care le avea în casă şi le-a transportat pe toate, pe timp

de nopte în zidurile velniţei (fabrica de spirt construită de

Lăscărache Bogdan în anul 1857. Din ce mai rămăsese Chiriac

Dragomir a amenajat în 1942 un cazan mare de fabricat spirt din

pădureţe). După câteva zile, timp în care păzise cărţile ascunse,

acoperite cu pietre, într-o noapte le-a mutat de acolo sub ieslea

vacii din gospodăria familiei. Avea printre ele şi câteva cărţi de

la Liga Culturală, altele de literatură, ştiinţă şi oameni de seamă,

scrieri ce l-au redeşteptat spre idealuri în acele vremuri de

răscruce de drumuri.

Gândindu-se că ar putea ajunge prizonier în Rusia, a

plecat la muncă la fabrica de zahăr Bod-Braşov, şi anume la

recoltat şi transportat sfecla. La Braşov a luat legătura cu

inginerul Gelu Ardeleanu care l-a informat despre mărirea

salariilor cu 50%. A citit muncitorilor Monitorul Oficial, a

organizat o grevă şi, astfel, s-a obţinut mărirea slariilor conform

33

legii. Tot aici, s-a cunoscut cu inspectorul Dik care i-a

împrumutat un tratat de economie politică capitalistă, cu scopul

de a se înarma cu aceste cunoştinţe. La Braşov a primit salariul

din luna septembrie 1943 pentru când fusese portar la

A.S.T.R.A.

Un comunicat dat la 1decembrie 1944 chema la unităţi

pe toţi ostaşii risipiţi. A plecap în căutarea unităţii. Pe drum,

sergentul Fodor îl anunţă că unitatea lor este vărsată la

Regimentul 90 Infanterie Sibiu. Aici a stat trei zile, când a dat

declaraţii cu referire la ceea ce făcuse în tot timpul după risipirea

armatei de pe frontul Moldovei.

Desconcentrat, a plecat la fabrica de zahăr Bod, de unde

de Crăciun s-a întors acasă cu suma de 56 000 lei, valoarea unei

căruţe cu doi cai cu tot cu hamuri.

ÎN VÂLTOAREA EVENIMENTELOR

ANULUI 1945

La 1 ianuarie 1945, la primăria din Oituz a avut loc o

adunare la care au participat delegaţi din organizaţia Frontul

Plugarilor de la Tg-Ocna, printre care Picler Alexandru

(cunoştinţa lui Gh. Gr. Caităr de la Slănic Moldova din anul

1934). Preotul Gheorghe Comăneci a sprijinit plugarii cu

prezenţa sa. Astfel, s-a organizat la nivel de comună Frontul

Plugarilor, în a cărui comitet a fost ales şi Gh. Gr. Caităr.

După sărbători a plecat înapoi la Bod, la muncă, unde

inginerul l-a primit cu greu, interzicându-i să mai ridice

muncitorii la grevă, “să n-o mai facă pe deşteptul şi filosoful”.

La 15 februarie a revenit la Oituz, unde a continuat să

muncească. Aducea ulei şi tutun de la Tecuci, marfă pe care o

comercializa. Între timp a participat la diferite adunări ale

Frontului Plugarilor, citea participanţilor despre expropierea

moşiilor boiereşti de către ţărani.

34

După instaurarea Guvernului Dr. Petru Groza şi legea de

reformă agrară, Gh. Gr. Caităr a primit ordin de concentrare la

batalionul 9 vânători de munte Lupeni. În acest timp a fost

împroprietărit la Oituz cu 12 prăjini, teren arabil aflat în mijlocul

lanului în care era uscătoarea de prune, la Bîtca.

La sfârşitul lunii mai a fost desconcentrat şi s-a angajat

la S.A. Nădrag Grozeşti-Oituz ca funcţionar, primitor-

distribuitor la rampă şi expeditor de buştenii de la 30 de căruţaşi.

Avocatul Patriche de la S.A. Nădrag a fost delegat în

transportul a două vagoane de porumb pentru muncitorii din

fabrică, dar nu a ajuns cu porumbul la Oituz pentru că l-a vândut

la preţ de speculă la Comăneşti.

În luna iulie s-a organizat sindicatul fabricii. A fost ales

preşedinte Gheoghe Lupică care nu a afuncţionat din cauza

sabotajului din partea directorului fabricii, sabotaj realizat cu

ajutorul P.S.D. Gh. Gr. Caităr a mers la Tg-Ocna la Picler

Alexandru care împreună cu Cociş a venit cu motocicleta la

Oituz. Antrenaţi, muncitorii au organizat din nou comitetul

sindicatului. După alegeri Andrei Boacă era preşedintele

sindicatului, iar Gh. Gr. Caităr vicepreşedinte.

La 18 august a pus bazele primei organizaţii a Partidului

Comunist Român la Oituz, împreună cu vărul său Nicolaie

Drăgan. Din aceasta au răsărit încă cinci organizaţii ale aceluiaşi

partid până la fârşitul anului.

Noul comitet al fabricii a organizat sărbătorirea zilei de

23 august, astfel a confecţionat lozinci şi Gh. Gr. Caităr a

pregătit un cuvânt pe care l-a rostit la mormântul eroilor

sovietici din curtea primăriei. După cuvântare directorul fabricii

de cherestea, Hodoş, a schimbat priviri cu preotul Gh.

Comăneci, ambii afişând pe figură o mimică apreciativă la

adresa vorbitorului. Bordaş, funcţionar străin, pretins comunist

în ilegalitate, l-a rugat pe Caităr să spună mulţimii că Bordaş

este autorul cuvântului ţinut.

35

Comitetul de reformă agrară nu reuşea să se descurce în

scripte. Expropiaseră moşia Elenei Negropontes Grigorescu în

primăvară, când parcelaseră, făcuseră tabele, dar trebuiau

rezolvate contestaţiile. Acest comitet s-a reorganizat la 14

octombrie, când a fost schimbat primarul Andrei Gogu cu Mihai

Ciorbă.

Într-o seară, pe când Gh. Gr. Caităr se întorcea casă de la

fabrica de cherestea, Gh. Manea-preşedinte şi Ion Bou-

vicepreşedinte în comitetul reformei agrare, i-au propus să fie

secretarul acestui comitet. A accteptat, a primit scriptele şi a pus

totul la punct, lucrând noaptea timp de o săptămână.

În calitate de secretar a comitetului de refomă agrară, a

solicitat terren de construcţie “La Aguzi”, în schimbul terenului

pe care-l primise la Bîtca prin reforma agrară. Acest teren fusese

expropiat şi avea un imobil în care locuise Cristea Kara,

administrator, funcţionar grec la moşia Negropontes. A schimbat

terenul din ţarină de 12 prăjini pentru suprafaţa de 750 m. p. în

centrul satului. Voia acest teren fiindcă fusese proprietatea lui

Panaete Surdu, străbunicul lui Gh. Gr. Caităr după mamă.

Pentru că boierul şi-a planificat să aibă administratorul aproape

de Castel (Curte), mutase pe Surdu pe Malul Morii şi care a

murit de supărare. În completarea lotului de La Aguzi a avut

un fînaţ pe care nu l-a stăpânit niciodată ci i l-a lăsat cetăţeanului

Condor pentru stână, fiindcă dacă-l avea în posesie trebuia să-l

treacă în rolul agricol (unde deja îi crescuse suprafaţa cu 12

prăjini de fânaţ, la Slatina, dăruit de bunica Maria Hîrjanu) şi n-

ar mai fi beneficiat de alocaţie pentru copii.

În luna octombrie a fost destituit de la fabrica de

cherestea. A reorganizat Obştea Grozeşti (Oituz ) pe lângă

primărie, a cules declaraţii de la bătrâni despre răscoala de la

1907 şi a documentat că boierul Negropontes răpise din terenul

Obştei Grozeşti în anii 1884-1885 suprafaţa de 1400 hectare prin

măsuri cadrastale efectuate cu inginerii Vereş şi Frantz Hausen.

36

La 14 noiembrie Adunarea Generală de la primărie a

hotărit ca Obştea Grozeşti să revină la vechile hotare,

corespunzător reformei agrare din 1864, conform documentaţiei

întocmită de Gh. Gr. Caităr. A doua zi, peste o mie de persoane

au plecat la fabrica de cherestea, au discutat cu administratorul

şi cu directorul Hodoş, s-au înpărţit în patru echipe şi au plecat

să facă cioplaj corespunzător vechilor hotare marcate pe teren

prin movile de piatră şi pământ, existente şi după 1989.

La 25 noiembrie Gh. Gr. Caităr a fost ales preşedintele

Obştei Grozeşti. Imediat s-a interesat la prefectură de modul în

care trebuie organizată Obştea, a intervenit la S.A. Nădrag

pentru ca aceasta să plătească Obştei lemnul tras de fabrica de

cherestea de pe teritoriul Obştei. Au fost expropiate şi

prundurile iar S.A. Nădrag trebuia să plătescă arendă Obştei

pentru terenul ocupat de linia ferată îngustă. Organele judeţene

de partid au trimis pe Hem Petru şi pe Bîtcă Gheorghe care l-au

luat pe Gh. Gr. Caităr de acasă pentru că era şomer şi, în

adunarea generală de la fabrica de cherestea, acesta a fost ales

preşedinte al sindicatului. Era într-o sâmbătă seara, iar a doua zi

a fost ales preşedintele Obştei Grozeşti-Oituz.

În urma întocmirii documentaţiei de către directorul

Hodoş împreună cu Gh. Gr. Caităr, S.A. Nădrag primise un

vagon de porumb pentru raţia muncitorilor. La trei zile

porumbul a fost transportat de la Bacău la Oituz cu un camion

şi împărţit muncitorilor, conform legii: 650 de grame

muncitorului activ şi 250 de grame fiecărui membru din familie,

raţie zilnică. Aceasta s-a făcut în urma întocmirii de către Gh.

Gr. Caităr a trei procese verbale şi supuse spre aprobarea

comitetului sindical. Directorul Hodoş voia să-i ajungă acest

porumb toată iarna. De aceea a chemat pe rând la biroul său pe

fiecare membru din comitetul sindical şi a ordonat să nu mai

răspundă şedinţelor de sindicat convocate de Gh. Gr. Caităr. Aşa

stând lucrurile, acesta nu a mai convocat comitetul sindical. În

februarie directorul a trimis o delegaţie la Bucureşti pentru a

37

aduce alt transport de pormb. A plecat un camion acoperit cu

prelată şi încălzit cu o sobă care ardea cărbuni de mangal

fabricat la Oituz. din cauza gazelor degajate prin arderea

mangalului la fiecare 40 de kilometri delegaţii trebuia să iasă la

aerisit. Ajunşi foarte greu la Bucureşti, n-au adus porumb

fiindcă nu au fost oameni responsabili.

EVENIMENTELE DIN ANUL 1946

În acest an a continuat să lucreze la fabrica de cherestea

din localitate În luna ianuarie funcţiona la depozitul de scândură.

Fiind în concediu de odihnă, a plecat la Bucureşti cu delegaţie

pentru a aduce de la Arhivele Statului şi de la Direcţia

Cadrastului documente despre moşia Grozeşti. Delegaţia a

emis-o Comitetul de Reformă Agrară şi au alăturat scrisoarea

doamnei Maria Apostu din Călcâi (morăriţa) către Ghiţă Popp,

fost ministru, de loc din Poiana Sărată. Acesta l-a ajutat printr-

un alt coleg care avea serviciul la Ministerul Agriculturii. Cu

acest prilej Gh. Gr. Caităr s-a cunoscut cu Ghiţă Popp, doctor în

ştiinţe juridice, fost ministru în trei etape. La Ministerul

Agriculurii a depus dosarul cu memoriul şi documentaţia pentru

hotarele Obştei Grozeşti, răpite în 1884 de Negropontes. A

intervenit cu cerere la Direcţia Cadastrului şi la Arhivele

Statului Bucureşti, dar n-a primit răspuns favorabil pentru că nu

s-a păstrat printe documente şi o hartă care să întărească

documentaţia întocmită la Primăria Oituz.

În luna mai a avut accident de muncă, fractură de gambă

la piciorul drept. Trebuia să măsoare scândura de fag aburit,

netrasă la circular, pentru a se face cubajul. Doi muncitorii erau

la capătul dulapilor. Teancul fiind înalt de peste 2 metri, când să

măsoare la mijloc, dulapii s-au prăbuşit. A sărit lateral, dar a fost

atins pe bazin şi coapsă şi alţi trei dulapi i-au căzut pe gambă,

fracturând-o. A fost transportat de urgenţă la spitalul din Tg-

Ocna cu camionul fabricii. Aici, timp de trei săptămâni i s-a pus

38

piciorul în gutieră de sârmă (un fel de atelă împletită din sârmă)

şi a patra săptămână i s-a aplicat aparat gipsat. Preotul Gheorghe

Comăneci i-a trimis de trei ori alimente, o scrisoare de

încurajare şi pentru lectură “Sfârlează cu fofează”. A fost

externat în luna iunie.

Ministrul agriculturii Traicu …, trecând prin Oituz, a

poposit la parohia ortodoxă. Comitetul de Reformă Agrară s-a

prezentat la minisru cu dosarul Obştei Grozeşti. Acesta i-a

invitat la Bucureşti înainte de alegerile din toamnă.

Agentul sanitar Trifescu i-a tăiat gipsul în luna iulie.

Gipsul nu a fost aplicat corect şi sutura s-a făcut defectos. De la

1 septembrie a început să meargă fără cârje, numai cu un baston.

Internat la Spitalul Floreasca din Bucureşti a fost sfătuit să

renunţe la operaţie (piciorul cu fractura era mai scurt cu un

centimetru). În luna octombrie a ajuns la comisia medicală care

i-a acordat gradul trei de invaliditate, deci bun de muncă.

Corespunzător acestui grad de invaliditate i se oferea o

despăgubire globală fără pretenţie de pensie în continuare. A

intrat în aceste drepturi după ce a intervenit cu contestaţie la

Bucureşti, în urma căreia a primit suma de 17 milioane lei, ca

despăgubire definitivă. Cu această sumă, în luna mai 1947, a

cumpărat cincizeci de kilograme boabe de porumb.

FOAMETEA DIN 1947

Seceta din anul 1946 ameninţa vieţile locuitorilor din

comuna Oituz. Gh. Gr. Caităr a plecat cu mai mulţi cetăţeni în

judeţul Bihor pentru a aduce porumb în schimb pe obiecte de

înbrăcăminte. După două săptămâni a revenit acasă cu 150

kilograme de porumb boabe. Vântul înzăpezise căile ferate şi era

cât pe ce să întârzie peste zilele de concediu. (Lucra iar la

fabrica de cherestea).

Dar acasă îl aştepta o problemă care trebuia rezolvată

negreşit. Gh. Butnaru (nepot de fiică a Lizei Caităr – fiica lui

39

Ştefan şi Anica) avea un proces la Judecătoria Bacău. La

rugăminţile nepotului unchiul Caităr a studiat cazul, a întocmit

un memoriu pe care l-a prezentat la instanţă, după care

inculpatul a fost achitat. Fapta lui de omenie s-a transformat în

indisciplină pentru că a lipsit de la serviciu trei zile peste

concediu. Conform unei legi de disciplină a muncii, la 1 martie a

primit o adresă, ca hotărâre a comisiei de disciplină, prin care i

se aducea la cunoştinţă desfacerea contractului de muncă.

Sora sa Maria muncea în casa parohiei ortodoxe, la

preotul Gh. Comăneci. Grigore Caităr, ca ajutor de morar

adusese destul mălai în casă, dar fiicele sale Anica şi Elena îl

vindeau pe de altă parte ca să-şi cumpere îmbrăcăminte nouă

pentru că erau fete de măritat. Ele au fost nevoite să meargă în

Banat, la muncă, iar acasă a rămas fratele împreună cu părinţii

să presteze muncile agricole. Cu cele 17 milioane de lei, sumă

pe care a primit-o ca despăgubire de la fabrica de cherestea în

urma accidentului de muncă, în luna mai a cumpărat porumb

care în vară se şi terminase.

A plecat cu un surtuc la Săbăoani, de unde a adus 80 de

kilograme de cartofi mărunţi cât nuca. După 15 zile a mai adus

un sac cu catofi în schimb pe alt surtuc, dar de data aceasta de la

Roman. S-au terminat toate posibilităţile de existenţă.

A plecat la Tg-Ocna, peste Coşna, încălţat cu pantofi, să

discute cu Picler Alexandru pentru a găsi o soluţie problemelor

sale financiare. Vinde acestuia pantofii din picioare pentru suma

de 250 mii de lei, preţul unui kilogram de boabe de porumb.

Picler, dându-şi seama de groaznica situaţie economică în care

se afla Gh. Gr. Caităr, se hotărăşte să-l ajute. Astfel îi dă 10

milioane de lei pentru a colecta caş la preţul de 160 de lei

kilogramul de la cetăţenii crescători de oi, produs pe care să-l

comercializeze Cooperativa Înainte, a cărei preşedinte era Picler.

Gh. Gr. Caităr a colectat caş timp de trei săptămânii şi a dus

douaă transporturi la Tg-Ocna. Astfel rezolvase problema până

la coptul grâului semănat pe 24 de prăjinii, teren din proprietatea

40

familiei. Grâul s-a copt, l-a vândut pentru a scăpa de datorii la

Cooperativa Înainte.

La 1 iunie 1947, Gr. Caităr s-a dus la fiicele sale în

Banat, iar la câteva zile a plecat şi fiul său Gheorghe cu gând să

aducă ceva cereale.

Trenul prin gări aducea un răcnet înfiorător:

”Foaaaaameaaaaa…!”. La Arad a întâlnit consăteni care aduceau

porumb. Gazdele surorilor nu le-a dat porumb şi au rămas acolo

până toamna, iar ei s-au întors acasă cu mâinile goale.

Toamna a fost o recoltă deosebit de bogată. Pe miriştea

de grâu au semănat porumb şi au cules toamna a doua recoltă de

cereale. A cosit iarba de pe toate loturile pe care le avea. După

ploile din iunie a semănat porumb în cuiburi, în pătrat, fără să fii

arat, pentru că pământul nu avea buruiană din cauza secetei. De

pe o suprafaţă de 5 prăjini au cules un car straşnic de porumb. A

făcut rost de lemne de foc scoţând rădăcinile de salcâm de la

Beiu, teren în suprafaţă de 12 prăjini, pe care l-a cumpărat cu 2

ani înainte de efectuarea stagiului militar.

În luna noiembrie, Gh. Gr. Caităr a fost solicitat de

preşedintele Cooperativei Oituz să fie ajutor contabil, când a

adus două care încărcate cu butoaie pline cu petrol lampant de la

Moineşti pentru a fi distribuite cetăţenilor contra cost .

După reforma monetară de la 15 august 1947 se recalcu

la capitalul social de inflaţie. Capitalul Cooperativei s-a păstrat

mai bine prin vânzarea orzului, după reforma bănească.

CĂSĂTORIA

41

În seara de Crăciun a anului 1947 s-a dus împreună cu

sora sa Anica în vecini, la Elisabeta Bojoc, la şezătoare. Curând

s-a înfăptuit visul din anul 1938 despre ursită.

Venise de la Dej într-o permisie. Era mulţumit sufleteşte,

avea vârsta de 23 de ani şi voia să ştie care îi este ursita şi la

sfaturile bunicii a procedat întocmai. În seara de Anul Nou a

adus apă cu gura de la ciuşmeaua din apropriere, a pus-o într-o

coajă de nucă, a făcut o cocă în care a pus şi sare, apoi a copt-o

pe plită. Nu a vorbit de loc de când s-a dus după apă la şipot

până când a mâncat doar jumătate din ea. Cealaltă parte din

turtiţă şi ciorapii stropiţi cu “salamură” le-a pus pe toate sub

pernă, la cap.

A visat lume multă pe şosea, în faţa casei învăţătorului

C. Radu unde a întâlnit o fată, pe Aneta Drăgan. Ea venea

dinspre răsărit şi el mergea spre ea. A întins mâna în glumă spre

ea şi fata l-a certat. A mers mai departe şi pe podul Stropşa, în

stânga, printre lume multă, trecea Elisabeta Bojoc, mândră,

zâmbitoare, mulţumită de sine, cu ţinută îngrijită dar n-a vorbit

cu ea.

A doua zi a povestit mamei şi bunicii ce a visat. Ele i-au

tradus visul aşa : “Te vei căsătorii cu Elisabeta”. Pentru că el

atunci se gândea la alte fete şi Elisabeta era mai mică decât el cu

şapte ani, de necaz, n-a trecut aproape zece ani pe la poarta ei,

deşi ea locuia la câteva case de părinţii săi, dar după cotul morii.

La data de cinsprezece februarie 1948 s-au căsătorit.

Preotul Gh. Comăneci le-a fost naş şi tot el le-a adus vin pentru

nuntă de la Mănăstirea Caşin. Au mai împrumutat 700 de lei de

la verişoara mirelui, Anica Bâtcanu. Maiestrul Dilivan din

Bogdăneşti împreună cu ceilalţi membri din taraf au fost

muzicanţii.

Tinerii căsătoriţi au locuit împreună cu Tinca Bojoc în

casa acesteia. Tinca era din Răcăuţi, atunci avea o situaţie

economică bună pentru că era croitoreasă şi câştiga destul de

42

bine, iar fiicei ei Elisabeta i-a cusut multe haine frumoase.

Elisabeta ştia şi ea să coase, ceea ce a scutit-o de încurcături

financiare, dar a şi stresat-o.

Tot în februarie membrii Partidului Social Democrat l-au

schimbat pe Gh. Gr. Caităr de la conducerea sindicatului. După

două luni i se propunea să ia loc iarăşi în birou, refuzând, rupe

legătura cu P.C.R. până în anul 1949, la verificarea cu P.M.R.

În primăvara anului 1948 au ridicat tot materialul lemnos

de la uscătoria de prune din Bîtca, construcţie ce se afla pe lotul

lui Bojoc Ion, fratele Elisabetei, erou căzut pe front la Bălţi, în

anul 1944. Cu aceste materiale a refăcut casa în care locuiau

împreună cu mama Elisabetei, care a primit pensia I.O.V.R. pe

timp de trei ani retroactiv, sumă cu care s-au plătit lucrările de

renovare a casei şi reconstrucţia a circa 200 metri de gard. Au

mobilat casa cu piese din lemn lucrate de un meşter din

localitate. Astfel, din punct de vedere al condiţiilor materiale de

locuit Gh.Gr. Caităr era de apreciat sau chiar de invidiat.

Bunăstarea se instalase încă din anul 1946 în urma

decesului Elisabetei Ciubotaru, nepoată de soră a fierarului Ion

Puiu care a reuşit să-i facă acte pe casă şi terenul aferent Tincăi

Bojoc, eliberând-o de robie după 30 de ani când se putea bucura,

în sfirşit de munca ei. În anul 1916 femeile au fost refugiate la

Răcăuţi la familia Tincăi pe care au momit-o să se mute la Oituz

cu toată zestrea. În scurt timp lucrurile Tincăi s-au irosit. Nevoia

a învăţat-o să coase obiecte de îmbrăcăminte după tipare

confecţionate prin descoaserea altor haine. Elisabeta Ciubotaru

primea cusăturile şi plata pentru ele iar Tinca cosea şi obţinea cu

greu doar banii de papiote. Pentru că nu avea maşină de cusut a

lucrat mulţi ani la maşina unei vecine. Cu mari economii a reuşit

să cumpere o maşină mare marca “Singer” şi acum putea coase

mai mult şi la orice oră. Noaptea cosea şoşoni din postav de casă

pe care-i vindea bine pentru că era mare solicitare din cauza

lipsei de încălţăminte pe piaţă şi apoi erau mai iefteni. În urma

retragerii armatelor germane la sfârşitul celui de-al Doilea

43

Război Mondial, în grădina fierarului era o maşină de cusut

“Singer”, la care a cusut fiica Elisabeta.

Condiţiile materiale din familie erau rezultatul muncii

mai multor persoane şi generaţii chiar. Tatăl fierarului a fost

primul care a locuit aici într-un bordei pe malul Oituzului, ca

paznic al iazului boieresc de peşte de lângă moară, fierarul

cumpărase casa construită din lemn cu două camere, tindă şi

prispă de jur împrejur şi o adusese aici cu boii, Măriuca, sora

fierarului, plătise terenul timp de 20 de ani prin munca de spălat

şi călcat rufe la curtea urmaşilor boierului Negropontes, tot aici

era şi dreptul eroului Ioan, fratele Elisabetei.

În aceeaşi gospodărie locuia moş Ion Puiu care zidise

fântână pe colţul grădinii sale, de unde luau apă toţi vecinii iar

în 1916 a fost refugiat la Răcăciuni unde a lucrat pentru armată.

Soţia Elisabeta şi-a dorit să fie în curte mai mulţi copii

pentru că ea era singură, nu avea rude la Oituz. Celor patru

copii, mulţi, puţini, câţi au fost, le-a prins bine când s-au făcut

mari pentru că aveau cu cine discuta problemele care îi

frământau. La sărbători li se umplea casa de musafiri pentru că

aveau radio şi ascultarea emisiunilor devenise o temă de

şezătoare. Totuşi,în casă, aveau loc şi şezăzori în zile de muncă,

după-amiază, când se adunau mai multe gospodine şi desfăşurau

activităţi manuale, adică mergeau cu lucru în sat. Aşa au deprins

copiii unele munci cum ar fi torsul, împletitul, croşetatul,cusutul

în punct de rămurică,broderia spartă, cusutul la maşină.

Gh. Gr.Caităr a respectat toate rudele indiferent de

poziţie socială şi a prezentat pe copiii săi acestora pentru a se

cunoaşte reciproc.În zile de sărbătoare mergeau în vizită, se

plimbau,vizitau monumentele ori mergeau la cinematograf, unde

profesorul nu putea viziona filmele cu temă de război din cauza

zgomotului.

Aneta, sora lui Gh. Gr. Caităr, o lua pe nepoata

Constanţa la horă când era o manifestare deosebită. Aşa s-a

întâmplat într-un an la sărbătoarea Sf. Marii când fete şi flăcăi

44

îmbrăcaţi în costume populare locale jucau sârba după muzica

tarafului de la Bogdăneşti. Era o sârbă mare cât toată curtea. În

mijloc dansau multe perechi, colbul se ridica precum un nor

dar nimeni nu avea grija lui, toţi jucau în ritmul muzicii. În

pauze stropeau curtea să mai liniştească praful care din nou se

agita, dar cine îl mai lua în seamă ?

II DASCĂLUL

“Învăţat e omul care învaţă

necontenit pe alţii şi se învaţă necontenit

pe sine.”(N. Iorga, Cugtări)

Corneliu Cristea din Buciumi, soţul Dorei Mănăilă din

Oituz, alăturat unei scrisori a trimis o poezie dedicată dascălului,

poezie ce s-a păstrat în biblioteca unchiului său, învăţătorul Ion

Cristea. Redăm versurile pentru puterea lor moralizatoare chiar

dacă nu s-a păstrat titlul şi autorul poeziei:

“Mie un bătrân mi-a spus-o

Şi la rându-mi am s-o spun

Că din toţi, învăţătorul

Este omul cel mai bun.

Ce, ca o făclie aprinsă,

Vâlvătaie fără fum,

Luminează altor oameni

Să le-arate bunul drum.

Pe când, el în a sa viaţă,

De-a pururi, ani şi ani,

Se împiedică şi cade

Peste mii de bolovani.

Soarele răsare roşu

45

Şi tot roşu el apune.

Omul bun în zile grele

E tot bun ca-n zile bune.

Vrând s-arunci cu pietre-n altul

Tu te-ntreabă de-ar fi bine

Tot atuncea, din înaltul

Cineva să dea în tine.”

EXPERIENŢA DIDACTICĂ DE LA ŞCOALA

MARGINEA-OITUZ

În primăvara anului 1949 Gh. Gr. Caităr face primii paşi

către profesia de dascăl, când timp de o lună de zile a suplinit pe

învăţătoarea Radu Victoria care era în concediu medical. Şi-a

dat seama că are vocaţie pentru profesia de dascăl. Vara, după ce

s-a născut primul copil, Constanţa, s-a pregătit pentru examenul

de capacitate, întrucât, conform legii, tuturor celor care aveau 7

clase li se echivala cu gimnaziul. Astfel a susţinut examenul de

capacitate la şase obiecte, după programa vremii. Pe baza

reuşitei la acest examen şi cu adeverinţa de funcţionare în

învăţământ s-a înscris la concursul de ocupare a unui post de

învăţător suplinitor. În urma rezultatelor examenului a fost

numit învăţător la Şcoala nr. 1 Oituz. Ştiindu-se energic, capabil

şi creativ a solicitat să fie transferat la Şcoala Marginea-Oituz,

unitate nou înfiinţată, fără local propriu, unde a funcţionat anul

şcolar 1949-1950. Iniţial şcoala a funcţionat la Aslanache

Pricope, în hanul de crâşmă. Ajutat de părinţii copiilor şi de

deputatul Constantin Rotaru a realizat mobilierul şcolii,

respectiv bănci confecţionate din lemn şi o tablă iar din casa

nelocuită a cetăţeanului Mitică Teodorescu a amenajat o sală de

clasă.

Vara, în urma susţinerii examenului de admitere pentru

clasa a VIII-a, era elev particular la liceul din oraşul Tg-Ocna.

46

La aşa activitate intensă a mai intervenit şi o problemă în

familia sorei Aneta, căsătorită cu I. Botezatu din Ferăstrău unde

locuiau de doi ani, la rugăminţile căreia a intervenit pe lângă

bunica Maria Hîrjanu să primească tinerii să locuiască la ea în

casă. Ulterior bunica le-a făcut testament . Aneta Botezatu, după

ce a rămas vădană, s-a gândit bine, şi, spre sfârşitul vieţii, a

hotărât să nu lase bunurile ei la cineva anume dintre nepoţi ci

le-a lăsat pur şi simplu moştenitorilor de drept. Astfel, în anul

2002, au devenit stăpâni fiii fratelui în urma despăgubirii

celorlalţi moştenitori pentru bunurile rămase de la Aneta

Botezatu, fii care au împlinit una dintre dorinţele acestuia,

înfiinţarea unui muzeu. Aneta Botezatu avea o diplomaţie

specifică încât toate muncile agricole le avea făcute la timp cu

ajutorul nepoţilor pe care găsea ea un mijloc să-i invite la clacă.

Deşi n-a avut copii, în casa ei au avut loc petreceri de nuntă a

nepoţilor ei după sora Elena şi, tot din acelaşi motiv că nu avea

copii, la lăsata secului şi la Sf. Ioan organiza joc în casă unde

veneau trei-patru familii invitate şi toţi plăteau un lăutar să le

cânte cu armonia, acordeonul ori foloseau patefonul.

În anul 1951 Gh. Gr. Caităr a avut multiple realizări. Ca

director şi învăţător la Şcoala Marginea a dat examen pentru

alfabetizarea celor depăşiţi de vârstă iar cu elevii care frecventau

cursurile zilnic a adunat plante medicinale, în special flori de tei,

din vânzarea cărora s-a cumpărat 1,5 m³ de cherestea, folosită la

începerea construcţiei unui nou local de şcoală. Înainte de legea

autoimpunerii, sătenii, impulsionaţi de învăţător, au transportat

aproximativ 20 care de material lemnos din pădurea comunală

Arşiţa, din care învăţătorul a cioplit personal 47 de bârne şi a

săpat jumătate din fundaţie singur.

Ca director al Căminului Cultural Oituz s-a ocupat de

partea materială nerezolvată până atunci, şi anume a construit

bănci pe care să se poată aşeza populaţia care participa la

activităţile desfăşurate aici. De asemeni, a participat la concursul

formaţiilor artistice de amatori de la Bucureşti, unde formaţia

47

corală a Oituzului, în care activa de mulţi ani, a ocupat locul

întâi.

După trei ani de funcţionare la Şcoala Marginea a fost

felicitat de inspectorul Ion Savin pentru rezultatele la catedră şi

în munca culturală. Astfel, împreună cu învăţătorul Constantin

Radu, dirijorul corului, au fost singurele cadre didactice din

Oituz premiate pentru rezultatele culturale deosebite.

În anul 1952, continuă activitatea la şcoală, participă la

cursurile cu propagandiştii P.M.R. apoi în misiune F.D.P. la

Oituz. În toamna aceluiaşi an, o epidemie de pojar face să se

închidă şcoala. Dă demisie din învăţământ şi pleacă muncitor la

sonde, pentru că la Şcoala Marginea avea 47 de elevi, 8 ore de

clasă şi salariu de suplinitor, fără nici un spor pentru munca

simultană. De Anul Nou, după 8 săptămâni, un telefon de la

raionul de partid îl destituia din munca de sondor. A revenit în

învăţământ, dar şi-a căştigat şi drepturile financiare, primind

salariul retroactiv din septembrie, conform sarcinilor mărite.

Materialele de construcţie ale noii şcoli erau depozitate

într-o magazie şi răspunderea pentru acestea îi revenea şefului

de şantier Ioje Birti, cu care nu avea puncte comune de gândire

şi de acţiune. Din aceste motive şi pentru a-şi termina studiile în

condiţii optime, s-a transferat ca pedagog la liceul din Tg. Ocna,

unde a funcţionat în anul şcolar 1952-1953. Aici muncea pentru

două norme ca pedagog şi primea salariu pentru o singură

normă. A locuit împreună cu soţia şi cei doi copii la Constantin

Rusu, administratorul liceului. Din cauza veniturilor mici, în

octombrie 1953 pleacă din nou la sonde. A fost sondor la Oficiul

II şi apoi la Turbo-bur Moineşti. I se aprobă două proiecte, dar

atelierului îi trebuiau şase luni până să le realizeze. Nici un

ajutor de nicăieri.

În luna iunie 1954 a susţinut şi a obţinut examenul de

maturitate (bacalaureat), an în care s-a calificat sondor prin

absolvirea Şcolii Comitetului Geologic de la Comăneşti.

48

Drept mulţumire pentru muncile prestate la internat şi

neplătite directorul liceului din Tg-Ocna, profesorului Harapu

din Slănic, după ce Gh. Caităr a obţinut bacalaureatul i-a venit

ideea să sesizeze Secţia de Învăţământ că fostul pedagog nu este

demn de a fi cadru didactic pe motiv că bate elevii. Proaspătul

absolvent de liceu face demersuri pentru a fi reîncadrat în

învăţământ ca suplinitor, întâmpină unele greutăţi dar revine

director şi învăţător la Şcoala Marginea-Oituz la data de 18

septembrie, după inaugurarea şcolii.

Era deziluzionat pe de o parte pentru că directorul

liceului din Tg. Ocna îl împiedicase la încadrare, iar pe de altă

parte pentru că preşedintele Sfatului Popular Oituz uitase la

inaugurarea Şcolii Marginea că el, învăţătorul Gh. Gr. Caităr,

începuse construcţia Şcolii Marginea împreună cu elevii şi

părinţii acestora înaintea legii autoimpunerii. Prin absenţa sa de

dascăl din şcoală nu s-a amintit nici faptul că în anul 1952

preşedintele Sfatului Popular Oituz participase la mobilizarea

populaţiei pentru muncă voluntară la şcoală alături de

învăţătorul Caităr care predase localul nou cu toată fundaţia

săpată.

În anii şcolari 1954-1956 a lucrat singur cu patru clase

simultan, realizând din punct de vedere material lot

experimental model, zid de protecţie a curţii şcolii spre pârâu,

nivelarea curţii, grădină cu flori, coşuri de fum, magazie pentru

lemne. Din punct de vedere didactic în anul 1955 a expus la

consfătuirea cadrelor didactice mai multe materiale dintre care

amintim: panoul rulant cu o faţă şi panoul rulant cu două feţe.

Panoul rulant cu o faţă a fost extins la Şcoala Nr. 1 de fete din

Tg. Ocna. Panoul rulant cu două feţe l-a folosit la clasă în munca

didactică simultană, cu rezultate deosebite şi a fost utilizat de

învăţătorul C. Radu care au urmat la această şcoală. Pe panou se

putea afişa materialul diactic confecţionat la toate obiectele

pentru un an întreg. Fiind autodidact, a pus mare preţ pe

cursurile de perfecţionare la care a participat, a privit cu

49

seriozitate sarcina de confecţionare a materialului didactic, deci,

a muncit conştiincios potrivit unui intelectual în formare.

Activitatea didactică a inimosului învăţător avântat în

muncă s-a desfăşurat în condiţiile în care elevii veneau la şcoală

încălţaţi cu opinci, îmbrăcaţi cu haine ale fraţilor mai mari,

încheiaţi cu ac de siguranţă la gât, fără cămăşi, cu bube la gură,

dar alimentaţi pentru că mărginenii aveau teren pe care-l

cultivau cu cereale şi creşteau animale, deci aveau produse

agro-alimentare. Pentru că era mare lipsă de bani, localnicii

rugau învăţătorul să cumpere produse alimentare de la ei

(brânză, carne, ouă) la un preţ derizoriu, iar plata să le-o facă

când primea salariul. Prin munca sa intelectuală neobositul

învăţător a rupt tiparele ideologiei ţărăneşti, potrivit căreia copiii

urmau să se ocupe de aceleaşi munci ca şi părinţii lor, şi a

îndrumat cu succes pe eleva Aglaia Roşca să meargă la

gimnaziu şi apoi la liceul din Tg-Ocna. Pentru că Aglaia făcea

parte dintr-o familie care avea teren, n-ar fi fost înscrisă la liceu

şi dascălul s-a ocupat personal ca ea să fie înfiată legal de bunica

ei dinspre tată, care nu mai avea teren în rolul agricol fiindcă-l

dăduse copiilor. În aceste condiţii Aglaia putea să primească

bursă. A înscris-o la liceu, a însoţit-o la examinul de admitere,

iar când a început cursurile în primul an i-a împrumutat geanta

lui de piele. Aglaia a devenit, prin munca ei de mai târziu,

profesoara de limba română din Oituz, Todiriţă.

Când era plecat la vreo instruire sau în alte interese

profesionale, de studiu, învăţătorul era suplinit de soţia sa care

îşi făcea datoria nu numai la clasă ci şi din punct de vedere

administrativ şi igienic. Primul lucru pe care îl făcea după ce

ajungea la şcoală era să trimită după femeia de serviciu pentru

a-i reaminti atribuţiile ce-i revin, iar aceasta executa munca pe

loc bombănind: “Domnul învăţător este mai bun”. Întotdeauna

când suplinea, Elisabeta avea norocul să fie vizitată de un

inspector de la Secţia de Învăţământ a raionului Tg-Ocna. Dacă

mergea la şcoală câteva zile la rând, când era însărcinată, pe

50

vreme de intemperie nu mai venea seara acasă ci dormea la o

familie care avea o fetiţă pe care nu o dăduseră la şcoală. Pe

fetiţă, Elisabeta a învăţat-o, treptat, literele şi apoi a ajutat-o să

citească. Devenind matură întotdeauna i-a mulţumit pentru

binele făcut, în special şi-a amintit la decesul Elisabetei

(februarie 2005) şi a plâns-o cu voce tare.

Elsabeta şi acasă pentru copiii ei era învăţătoare şi o

foarte bună organizatoare a muncii în familie distribuită pe

fiecare membru în parte. Ca un adevărat economist păstra bani

albi pentru zile negre şi se împrumuta din această sumă. Pe toată

perioada coplăriei nu au lipsit dulciurile pregătite în casă şi toţi

erau mulţumiţi, trăind într-o casă de pe malul Oituzului, cu

grădină bogată în pomi fructiferi şi curte intimă. Chiar dacă erau

bani puţini, din casă nu lipseau produsele alimentare, iar mama

ştia să facă din orice o mâncare bună. Ce-i drept sindicaliştii

aveau tichete ca o facilitate pentru a cumpăra produse alimentare

şi de îmbrăcăminte. Familia era vizitată de prieteni pe care îi

primea cum se cuvine, făcându-şi datoria de gazdă. A aşteptat

cu masa pregătită membrii familiei toată viaţa ei.

Între anii 1956-1958 a lucrat doar cu două clase

simultan, fiind încadrat încă un cadru didactic la această şcoală,

şi anume învăţătoarea Silvia Fichioş din Oituz. În anul 1956 a

prezentat la cursurile I.P.C.D. învăţători din Bacău lucrarea

“Organizarea sălii de clasă cu material didactic specific muncii

simultane”, fiind apreciat de cursanţi şi de însuşi pedagogul

Ştefan Bîrsănescu. Era foarte mulţumit de munca sa şi-i scria

prietenului şi colegului său din liceu, Gheorghe Burlacu din

Prăjeşti, că are rezultate excepţionale la clasă şi că se gândeşte

să adune material pentru monografia comunei Oituz. Era şi anul

în care s-a născut cel de-al treilea copil, Ion. A organizat “Sfatul

bătrânilor” pentru a cerceta şi a culege informaţii despre

răscoala din 1907, revoluţia de la 1848, legende istorice locale,

activitatea corală şi a Ligii Culturale, dezvoltarea

învăţământului, originea jocului cu măşti “Capra”, organizat de

51

Anul Nou la Oituz etc. A mai constatat că verişoara sa primară

Anica Caităr, care era o ţesătoare apreciată, a ţesut pentru prima

dată covorul cu modelul coroana reginei, model pe care-l

executa la comandă în exclusivitate.

Cu abilitate şi seriozitate a reuşit să facă faţă testării

pentru atestatul de învăţători din anul 1957 chiar dacă nu avea

scrise destul de multe caiete cu planuri de lecţii. În ziua aceea

de 23 aprilie i-a purtat noroc Sf. Gheorghe,ziua onomastică şi

patronul casei sale.

Anul şcolar 1957-1958 a fost deosebit de rodnic, an în

care a fost atestat învăţător, a fost admis la Facultatea de Istorie

şi Filosofie din Iaşi, dar a fost şi un an în care s-a încheiat un şir

de decese a persoanelor în vârstă din familie: fierarul-potcovar

Ion Puiu (1952) cu care locuia în aceeaşi gospodărie, mama-

Frăsina Caităr (1954), tatăl-Grigore Caităr (1956) şi Maria

Hîrjanu (1957), bunica după mamă.

Soţul Mariei Hîrjanu a participat la Războiul de

Independenţă din 1877 şi a fost printre ultimii bărbaţi din Oituz

care a purtat plete. Maria Hîrjanu a decedat la vârsta de 97 de

ani, a fost o femeie care ştia să descânte de deochi, “trăgea”

lehuzele ca moaşă a satului şi le făcea scăldătoarea de şase

săptămâni pentru a ieşi la biserică; “trăgea” de gâlci, descânta

şoarecii şi şobolanii din gospodărie şi-i ducea la moara din

apropiere, făcea masaj pentru “ridicarea muşchilor” spinali etc.

În primăvara anului 1958 Gh. Gr. Caităr a descoperit mai

multe staţiuni arheologice la Bîtca unde se arase adânc pentru o

pepinieră pomicolă şi se săpase şanţul Magistralei de Est. Astfel,

a colectat materiale arheologice şi a organizat un muzeu de

istorie la şcoală. După ce a anunţat forurile în drept a fost

delegat la săpăturile arheologice efectuate la Bîtca-Oituz de

către cercetătorii Dan Teodor, C. Buzdugan şi Ioan Mitrea.

În anii 1955-1958 a fost secretarul biroului de bază al

partidului comunist din Oituz, director cultural, propagandist la

cadrele didactice şi învăţător la două clase simultan. Prin funcţia

52

ce o deţinea în cadrul partidului comunist devenise informator

fără voia lui, prin colaborarea cu organelor de securitate, ceea

ce-i aducea o viaţă hârţuită şi nemulţumită. Nu spera să fie aşa

atunci când a crezut în P.C.R. şi a înfiinţat prima celulă de partid

la Oituz, iar cu sprijinul plasei Tg-Ocna şi a judeţului Bacău a

reuşit să organizeze încă 5 celule P.C.R. împreună cu “tovarăşii”

Hem Petru şi Bâtcă Gheorghe. Fiind nonconformist, deşi avea

această funcţie nu a făcut rău nimănui chiar dacă i s-a sugerat ci

a fost adept al cinstei, adevărului şi dreptăţii, calităţi care i-au

fost neglijate în condiţia în care etica şi echitatea socialistă se

aplicau selectiv, astfel, treptat, viaţa i-a devenit un calvar iar el

o victimă a regimului comunist.

H.C.M.1062/1957

După atâtea realizări, în plină ascensiune profesională,

Ioje Birti (fostul şef al lucrărilor de la construirea Şcolii

Marginea) a fost în disensiuni cu învăţătorul Caităr referitor la

gestionarea defectuoasă a materialului lemnos de construcţie,

neînţelegeri care au ieşit la iveală după doi ani de la darea în

folosinţă a localului şcolii, pentru că ploua prin acoperişul de

draniţă. Aceasta l-a determinat pe Ioje Birti să declare că

Gheorghe Gr. Caităr a participat la rebeliunea legionarilor din

Oituz. La declaraţia lui s-a adăugat, nemotivat, cea a lui

…Ciorba, ambii din satul Hăţman.Totul se întâmpla după ce

facultatea din Iaşi solicita caracterizarea sa de la oficialităţile

comunei. Pe baza dosarului întocmit în localitate a fost

exmatriculat din facultate şi a fost destituit din învăţământ,

conform H.C.M. 1062/1957, iar la un an după aceea i s-a ridicat

calitatea de membru de partid. Ştiindu-se nevinovat, şi-a pregătit

apărarea şi s-a interesat la organele în drept pentru rezolvarea

problemei sale. I s-a propus să profeseze în raionul Zeletin, unde

nu s-a dus din motive familiale şi pentru că îşi dorea să rămână

la Oituz, localitate al cărei trecut îl cerceta cu pasiune.Trei ani

53

n-a încetat să-şi caute drepturile, timp în care a muncit ca zilier

la ferma Bîtca, pe şantierul Oneşti, a achiziţionat fructe la

cooperativa din Oituz.

SUFERINŢĂ, OPTIMISM, SUPRAVIEŢUIRE

În primăvara anului 1957, de Paşte, Gh. Gr. Caităr, soţia

acestuia şi cei doi copii mai mari au făcut o vizită la parohia din

Oituz părintelui Gheorghe Comăneci, naş de cununie, care

fusese deţinut politic câţiva ani pentru că făcuse politică

legionară. Mai târziu, prin specularea acestei vizite, i s-a

întocmit un dosar în localitate cu învinuirea de misticism şi fost

legionar. Ce scump a plătit tatăl meu pentru că a fost cununat de

un preot condamnat în trei etape pentru acţiuni legionare

săvârşite la Oituz. Fusese acuzat de misticism deşi nu era

singurul cadru didactic din Oituz care mergea la biserică, totuşi

numai el era cel destituit.

Era preşedintele comisiei de cultură şi învăţământ,

secretar cu probleme de propagandă (1955-1958), propagandist

la cadrele didactice (1954-1958), preda la două clase simultan,

dar a susţinut şi lucrarea de pedagogie “Munca simultană la II-

IV clase” şi alta de istorie locală “50 de ani de la răscoala din

1907 în Valea Oituzului”

Familia a trăit momente deosebite în vara anului 1958, la

întoarcerea sa de la Facultatea Al. I. Cuza din Iaşi, de la

seziunea de examene din vară. Promovase anul I şi era student la

istorie-filosofie. Îşi dorea să se stabilească la Iaşi, oraş unde

locuise bunicul Ştefan, şi să se dedice cercetării. Facultatea a

solicitat caracterizarea sa de la primăria din Oituz, ceea ce a

ruinat toate edificiile sale construite cu atâta trudă şi migală.

Fericirea s-a dovedit a fi o iluzie prin vestea care s-a răspândit în

sat că nu mai este Caităr învăţător.

La întîi septembrie a fost pus în situaţia să-ţi caute

drepturile, apărându-se. Din câştigul obţinut prin unele munci

54

prestate nu trebuia să asigure numai existenţa familiei sale ci, în

primul rând, să bată drumurile la oficialităţile care considera că

trebuie să-i rezolve problemele sale. Perioada celor trei ani de

destituire din învăţământ, problemă prioritară din punct de

vedere profesional, social, politic şi economic, a amplificat

unele situaţii delicate din familie. Boala Tincăi Bojoc, mama

Elisabetei Caităr, s-a accentuat şi, cum era bolnavă de T.B.C.

pulmonar, nu numai că nu-şi mai aducea contribuţia la

activităţile din gospodărie ci necesita să fie îngrijită izolat de

restul familiei pentru protecţia acestora. La sfârşitul lui

octombrie 1958 Tinca Bojoc a decedat, urmând cheltuieli

neprevăzute şi micşorarea bugetului prin suspendarea pensiei

acesteea. Fiica ei, având atâtea atribuţii ca mamă a trei copii, nu

mai reuşea să coase pentru a spori veniturile pecuniane.

Gh.Gr.Caităr a fost nevoit să muncească şi în afara gospodăriei

pentru că avea mare nevoie de bani. O perioadă a lucrat pe

şantier în oraşul Oneşti, unde, în urma unui accident la ochiul

drept, a fost nevoit să întrerupă munca.

În două perioade, toamna, a câştigat la loz în plic (1000

şi 2000 lei), sumă pe care a folosit-o pentru pregătirile de iarnă.

A făcut cumpărături de la Tg-Ocna, unde s-a dus împreună cu

membrii familiei, cu căruţa unui vecin pe drumul scurt de peste

deal. A trecut pe la administratorul liceului (C. Rusu, căsătorit

cu o fată de la Marginea-Oituz ). La şcoală, copiii erau bine

îmbrăcaţi încât au impresionat pe învăţători şi elevi. Venituri se

obţineau prin vânzarea unor fructe (mere, piersici, prune ) la

centrul de achiziţii. De asemenea vindea vinul şi ţuica produse

în gospodărie. Grădina era foarte bine cultivată. Având izvor,

amenajase un sistem de irigare cu ajutorul unor şanţuri dintre

rânduri, aşa cum învăţase în copilărie de la grădinarul Iohan,

când lucrase la Bâtca-Oituz, în vacanţele de vară. Elisabeta îşi

făcea griji în privinţa viitorului şcolar al copiilor, iar tata, plin de

optimism, spera în rezolvarea situaţiei personale politice şi

profesionale şi implicit îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale

55

familiei. Fiind muncitor zilier la Bîtca, unde a săpat găuri pentru

plantarea pomilor din livadă, pleca de acasă dis-de-dimineaţă cu

felinarul, pachetul cu mâncare şi vin fiert. Pentru această muncă

avea nevoie de unelte bune ( hârleţ, lopată şi casma), pe care i

le-a confecţionat un prieten la Oneşti …Bordea, fapt de care

acesta şi-a amintit în anul 2002 când a participat la sărbătorile

“Memoria Oituzului”.

Era iarnă şi pentru că dimineaţa pleca devreme, iar

băiatul mai mic, Ion, îl vedea foarte rar, nu voia să adoarmă sau

dimineaţa se grăbea să se trezească pentru că spunea: “Vreau să

văd tătic”.

În august 1960 s-a născut Fănel, cel de-al patrulea copil,

care n-a fost botezat la biserică, pentru a nu mai fi acuzat tatăl de

misticism, ci în casa surorii lui, Aneta Botezatu.

Toate muncile din gospodărie şi cele agricole le făcea

împreună cu copiii săi, când reuşea să realizeze o atmosferă

plăcută de muncă prin discuţii interesante de ştiinţele naturii şi

geografie ori memorarea unor poezii.

În luna iunie 1961 era interogat la raionul de partid Tg-

Ocna cu scopul de a mărturisi că a fost legionar şi cu cine a mai

fost. A fost reţinut 48 de ore, timp în care copiii au stat singuri

acasă, pe când soţia era internată la spitalul din Tiseşi (Tg-

Ocna). I se cerea să recunoască în scris că a fost legionar, cu

cine a fost şi ce acţiuni a intreprins. Se simţea torturat psihic şi

ar fi mărturisit bucuros că a fost legionar dar nu ştia să răspundă

la următoarele întrebări … La întoarcere s-a odihnit la marginea

drumului care trece prin satele de peste deal şi, de atâtea

gânduri, a uitat haina acolo. Spre norocul lui, în urmă venea o

personă tot din Oituz care i-a adus haina acasă cu toate actele

din buzunare.

În august 1961 a achiziţionat fructe (piersici şi prune)

prin Cooperativa Oituz. Din retribuţia primită, pentru că ştia ce

înseamnă boala şi lipsa, i-a oferit 500 de lei cumnatului său (Ion

Botezatu) pentru a se opera de ulcer, iar soţiei acestuia, sora sa

56

Aneta, i-a asigurat mălaiul pentru perioada critică cu boala

soţului ei.

Apoi a primit vestea acelui telefon care l-a făcut fericit

pentru că-l anunţa reîncadrarea în învăţământ. După atâta

zbucium a fost în stare să fie exuberant, avântat pentru că

optimismul lui se concretiza prin revenirea la normalitate, vis-a-

vis de idealul său profesional, cel puţin aşa credea el atunci. Ce

mult l-a ajutat srisoarea de la Bucureşti din casa Bragadiru unde

a fost solicitat servitor. Astfel, se întâmpla să fie la Bucureşti şi

nu la Oituz, tocmai când era rebeliunea legionarilor. S-a salvat

prin spiritul său de istoric de a-şi păstra documentele dar şi prin

colaborarea cu persoanele care ştiau şi au spus adevărul.

1 martie 1961

Apărarea mea în litigiul de muncă cu Secţia Învăţământ Tg. Ocna

Tovarăşe Preşedinte şi Onorat Tribunal

“Ab ovo” (De la începutul începuturilor) Sunt fiu şi

nepot de muncitor, eu însumi muncitor. Din anul 1929 am

muncit pe moşia Elenei Grigorescu până în 1938, cînd am

plecat militar. Ca dovadă prezint declaraţia tov. Lupică Gh. din

Oituz cu care am lucrat. Militar şi concentrat, apoi, pe front în

două campanii. În luna iunie 1945 eliberat, m-am angajat la

fabrica Grozeşti pînă în 1949, cînd am fost transferat în

învăţămînt conf. Ord. Nr. 41 159 / 1949 a Comitetului

Provizoriu Judeţean Bacău. În învăţămînt am lucrat 3 ani ca

învăţător-director la şcoala elementară de 4 ani Marginea, apoi

un an şi două luni ca pedagog la Şcoala Medie de 10 ani Tg.

Ocna, transferat la cerere, pentru scurt timp în munca de foraj,

am revenit la Şcoala Elementară Marginea iarăşi în perioada

1954-1958. În 1958 mi s-a desfăcut contractul de muncă conf.

57

H.C.M. 1062/1957 cu art. 20 alin. ultim, la data de 4 sept. 1958

pe baza Deciziei 224 / 1958 a Sfatului Popular a Raionului Tg.

Ocna, comunicată mie cu adresa Nr. 341 a Secţiei

Învăţămîntului.

“In medias res”(În fondul chestiunii) Înlăturat din

învăţămînt, deşi membru al P.M.R., m-am adresat întîi

organelor raionale şi regionale de Partid, timp de 7 zile fiind în

continuu pe drumuri. M-am adresat Sfatului Popular al

Raionului Tg. Ocna şi apoi Sfatului Popopular al Regiunii

Bacău căci C.S.L.M.(Comisia Sindicală a Litigiilor de Muncă)

era inexistentă, nimeni nu ştia nimic, toţi dădeau din umeri.

Reînnoind mereu plîngerile, dar fără rezultat, m-am adresat

Comisiei Controlului al C.C. al P.M.R. şi prin ancheta făcută de

Organele Superioare de Partid şi Învăţămînt mi s-a propus la

15 octombrie 1958 să primesc post în învăţămînt în raionul

Zeletin.

Eu am documentat cu acte starea grea de boală din

familie, precum şi preocupările mele ştiinţifice în domeniul

istoriei, arheologiei şi monografiei timp de 15 ani, drept care

am fost anunţat că voi primi rezultatul în scris. La sfîtşitul lunii

noiembrie 1958, am fost chemat la raionul P.M.R. Tg. Ocna

prin tovarăşul Ardeleanu Dumitru, activist de partid în Oituz,

care mi-a spus să trec pe la Raionul de Partid şi apoi la Secţia

Învăţămînt Tg. Ocna că voi fi numit în învăţământ la Bahna sau

la Bogdăneşti. S-a opus Dăscălescu Dumitru, şeful Secţiei

Învăţămînt, şi am fost amînat de pe o zi pe alta, iar în aprilie

1959, în loc să mi se rezolve problema am fost exclus din Partid

şi astfel nici azi nu am reuşit să fiu reîncadrat într-o muncă

corespunzătoare studiilor, înclinaţilor şi preocupărilor mele

ştinţifice.

Prin decizia Nr. 48 din 16 ianuarie 1960 dată de

C.S.L.M. a Sfatului Popular a raionului Tg. Ocna. La această

intervenţie nici azi nu am primit răspunsul în scris privind

soluţionarea contestaţiei trimisă la Organele de Supraveghere.

58

Eu mă adresasem anterior Consiliului Central al Sindicatelor

din R.P.R. şi prin adresa Nr. 161 din 29 decembrie 1958, a

Cons. Sindical a regiunii Bacău, (document care se află la

dosar), sunt îndreptat la forţele de muncă, unde, cu dese cereri

nu am fost plasat nicăieri, pe motivul Deciziei date conf. H.C.M.

1062 / 57. M-am adresat C.C. al P.M.R. prin cererea Nr. 73 998

din 20 noiembrie 1959 şi Consiliului Central al Sindicatelor din

R.P.R. cu cererea Nr. 39 706 / 1959 din 23 noiembrie. Prin

această ultimă cerere – aflată la dosar – sunt chemat la Comisia

Sindicală a raionului Tg. Ocna şi mi se comunică cum că Secţia

de Învăţământ are organizată o C.S.L.M. şi, conform noilor

dispoziţii, învăţătorii se adresează acesteia şi nu C.S.L.M. de la

Sfatul Popular raional. Am cerut punerea contestaţiei pe rol şi,

citat în 9 mai, 13 iunie, 16 iulie şi 24 august 1960, plus alte

termene în cunoştinţă, abia în 23 noiembrie 1960 se încheie

Proces Verbal, înmînat mie la 3 decembrie 1960, privind Hot.

C.S.L.M. de pe lîngă Secţia Învăţămînt Tg. Ocna, hotărâre pe

care am contetat-o imediat. Acea hotărîre, la punctul 1,

anulează decizia 224 / 1958 a Sfatului Popular al raionului

Tg.Ocna, iar la punctul 2 mi se menţine desfacerea contractului

de muncă, cu aplicarea art. 20 alin. D, sub pretextul de

misticism şi discordie cu Sfatul Popular al comunei Oituz.

Această hotărîre a fost comunicată şi Secţiei de Învăţământ Tg.

Ocna, tot la 3 decembrie 1960, dar aceasta nu a contestat,

precum reiese din adeverinţa semnată de Secţia de Învăţământ.

Contestaţia mea la Comitetul Sindical de instituţie a fost

rătăcită dar a rămas contestaţia depusă la C.S.L.M. din care

reiese că aceasta s-a făcut în termen, plus o plîngere la Onor.

Trib. Popular al raionului Tg. Ocna, care formează dosarul

4 221 din 1960.

Prin ajutorul acestui tribunal – căruia îi aduc vii

mulţumiri – am reuşit să se cunoască lipsurile Comitetului

Sindical care trebuia să judece litigiul meu, ca a doua instanţă

pe linie sindicală, conf.art. 116 alin. b din Decretul 266 / 1960,

59

lucru ce s-a efectuat în 19 februarie 1961. Comitelul Sindical al

comunei Oituz constată o serie de lipsuri al C.S.L.M. Tg. Ocna,

care nu a judecat conf. pieselor din dosar şi am fost învinuit

fără probe iar Secţia Învăţământ a lipsit, ba, mai mult, se

contrazice singură atunci cînd trebuie să ţină seama de

calităţile mele în ajutorul dat Sfatului Popular din Oituz la

construcţia Şcolii Marginea, precum şi preocuparea

perfecţionării măiestriei mele didactice prin inovaţiile efectuate

şi comunicate de mine în consfătuirile cadrelor didactice şi prin

expoziţia unor materiale didactice. Învinuirile aduse nefiind

bazate pe documente, Comitetul Sindical al comunei Oituz a

făcut o serie de cercetări asupra atitudinilor, comportării şi

activităţii mele în comună, plus cercetarea proceselor verbale

de inspecţie privind persoana mea şi a constatat că sufăr

nevinovat, anulînd punctul 2 din Hot. C.S.L.M. Tg. Ocna, art 20

alin. D şi menţinînd anularea deciziei 224 / 1958 a Sfatului

Popular al raionului Tg. Ocna, prin care mi s-a desfăcut

contractul de muncă cu propunerea de a fi reîncadrat în

învăţămînt. Obiecţiunea ridicată de Secţia Învăţământ că ar fi

fost o decizie definitivă cu mult înainte şi contestaţia mea nu

este în termen ci tardivă este neîntemeiată, aşa cum apare din

piesele ce se află la dosar şi expunerea făcută pînă în prezent în

apărare, pe bază de documente incontestabile.

“Jus est ars boni et equi” “Dreptul este arta binelui şi

dreptăţii”, nu cum a spus Kaiserul german : “Forţa primează

dreptul”, aruncînd sabia în cumpăna războiului, producînd cel

mai groaznic flagel al omenirii între 1914-1918. La fel spune şi

sălbatecul “Forţa e înaintea dreptului”, dar numai umanitatea

singură este în stare să se înalţe din mocirla instinctului.

Umanitatea creează dreptul ce se dezvoltă încetul cu încetul, în

raport cu conştiinţa umană. Nimeni nu poate ajuta pe cei ce nu

se ajută singuri. Eu m-am zbătut mereu şi am reuşit să mă ridic

dintre ruine. Citez:“Cînd învinuirile ce i se aduc angajatului nu

sunt suficient caraterizate, organul care le examinează trebuie

60

să stabilească dacă faptele imputate lasă a se vedea o lipsă de

pregătire profesională care îl face pe angajat necorespunzător

postului pe care îl ocupă, sau voinţa de a nu îndeplini – în mod

sistematic – obligaţiile ce-i revin.” (Decizia 803 / 1954

publicată în Culegerea de Decizii a Tribunalului Suprem, 1952-

1954 vol. 1, pag. 190-192, speţa 94).

În această situaţie mă apăr prin piesele depuse la dosar

în copie şi vă prezint originalele pentru verificarea autenticităţii

copiilor. Prin adeverinţa Nr. 9 406 a Secţiei Învăţământ se văd

realizările mele în domeniul didactic, realizări care au culminat

cu programarea mea la Sesiunea de Cominicări Ştiinţifice din

11-13 aprilie 1957, fiind singurul învăţător (necalificat pentru

acea vreme), care am concurat cu o lucrare ştiinţifică la

Institutul de Ştiinţe Pedagogice, lucrarea fiind unică pe ţară, ca

temă. Invoc şi adresa Secţiei Învăţământ a regiunii Bacău, Nr.

11 683 / 1957, din 17 aprilie.

“Animozităţile dintre angajaţi şi conducerea unităţii nu

constituie un motiv pentru desfacerea contractului de muncă.”

(Decizia Nr. 732 / 1953, publicată în Culegerea de Decizii ale

Tribunalului Suprem pe anii 1952-1954, pag. 286-289, speţa

142). Conform dosarului 224 / 1956, aflat la procuratură, se

vede că avînd unele greutăţi, m-am adresat acestor organe.

“Is fecit qui predost – Crima a săvîrşit-o cui foloseşte”,

dar marele Geothe spune: “Cel ce vrea binele, trebuie să fie el

însuşi bun”, însă adevărul este cucerit ca şi reduta în război.

Pedagogul J. Locke spune:“Să iubeşti adevărul pentru adevăr

este partea cea mai importantă din perfecţiunea omenească în

această lume şi izvorul tuturor celorlalte virtuţi”. Dar există

mai mare adevăr ca ştiinţa, care bazată pe experiment şi

observaţie, a devenit ceea ce a spus Voltaire:“Ştiinţa trebuie să

fie stăpîna lumii şi viitorul omenirii atîrnă de ştinţă”. Conform

orientării spre ştiinţă. I. E. Dumas (tatăl) spune: “Viitorul este

al ştiinţei. Vai de popoarele care închid ochii în faţa acestui

adevăr”. Natura universului întreg este vastul cîmp de

61

experienţă al omului. Dar “Copiii învaţă bunătatea de la natură

şi răutatea de la oameni” zice filosoful Al. Dumas (fiul). Eu,

fiind acuzat de misticism, pot spune că însăşi lucrarea mea

programată de Institutul de Ştiinţe Pedagogice privind munca

simultană se bazează pe fiziologia lui Pavlov, diametral opusă

misticismului, căci nici o viaţă de om nu-i ajunge aceluia ce-ar

vrea să caute dezlegări noi, mergînd pe drumuri vechi. Dar

înfrîngerile nasc dispreţ şi nepăsare, iar victoriile, de îndată ce

înseamnă faimă şi bani, nasc invidii şi apetituri. Aşa s-a

întîmplat cu mine, cînd, după un an, sunt înlăturat de la catedră

sub pretext de misticism.

“Istoria este învăţătoarea vieţii”. Preocupările mele în

istorie au dat două lucrări: “1907 în Valea Oituzului” şi “Viaţa

Culturală la Oituz”. Alte preocupări în arheologie, au dus la

descoperirea a 7 staţiuni arheologice în Valea Oituzului,

comunicate cu material documentar la Academia din Iaşi şi vă

prezint şi aici piese ca: ceramică Criş din Neoliticul timpuriu,

de 6 000 ani vechime, ciocanul neolitic (fragment) de 3 000 ani

vechime, plus ceramică prefeudală, Halstadd şi La Tènne. În

plus, pe lîngă documentaţia materială, vă prezint 3 documente

scrise, în care este o delegaţie a Secţiei Învăţământui Tg. Ocna

pentru sprijinirea mea în această ramură, a cercetărilor

arheologice în Valea Oituzului. Nobleţea cea adevărată nu e

moştenirea blazoanelor ci este lumea lăuntrică iar Renan ne

spune: “Orice idee ca să reuşească cere sacrificii”. Oare puţin

m-am sacrificat eu şi familia faţă de nevoile vieţii cotidiene cu

un singur salariu modest, timp de 10 ani, pentru ca să-mi

întreţin cei patru copii şi să aspir la cercetări ştiinţifice

multilaterale prin care să ţintesc realizarea unei monografii a

Oituzului ?

Cred că am dat tot ce am putut şi dacă Onor. Trib. Pop.

în numele poporului mă va ajuta să-mi cîştig cele mai legitime

drepturi intelectuale pentru că doresc să-mi dedic viaţa şi

activitatea muncii ştiinţifice. Acest ajutor mă va bucura ca pe

62

Benvenuto Cellini: “Nu era omul care se mulţumea cu orice;

înlesnirile ce-i veneau din afară, dimpotrivă îl îndemnau ca să

săvîrşească opere mai de seamă”, astfel îl caracterizează

savantul Geothe. Dar bunătatea şi sinceritatea este dăunătoare

în mijlocul viperelor cu care trăieşti şi de aceea M. Gorki scrie

lui R. Roland: “Să amintim copiilor că oamenii n-au fost

întotdeauna aşa de slabi şi răi, cum sîntem noi din păcate” iar

Lev Tolstoi spune: “Singura biserică într-adevăr sfîntă, e lumea

oamenilor uniţi prin iubire”. Fichte, caracterizînd pe “Tata

Pestalozzi”, spune: “Măreţia omului stă în caracter şi energie”.

Este imposibil să nu învăţăm ceva bun studiind viaţa unui om de

seamă, care se impune tuturor timpurilor prin măreţia şi

nemurirea sa şi care formează tinerii atît de necesari societăţii.

Doresc să lucrez în învăţămînt iar în celelalte ramuri ca

diletant, sîrguincios autodidact. Nu am altă calificare decît pe

aceasta de învăţător, care mi-am însuşit-o prin voinţa mea şi

sprijinul P.M.R. Am crescut în cultul muncii manuale şi

intelectuale de-a lungul a 30 de ani, iubind mult ştiinţa şi arta,

aşa se explică de ce nu m-am avîntat în calificări cu venituri

triple faţă de salariul de învăţător suplinitor.

“Binecuvîntat este acela care şi-a găsit munca; să nu

mai ceară altă muncă. Munca săvîrşită în tăcere, eroic, nu

pentru ochii lumii, gălăgioasă, ci pentru întărirea ta” aşa ne

învaţă Carlil, acest filosof caracterizat ca filosof antic, rătăcit în

lumea modernă.

Avîntul spre învăţămîntul superior mi s-a tăiat prin

adresa Nr. 962 din 25 noiembrie 1958 a Universităţii “Al. I.

Cuza” din Iaşi. Acesta a fost cel mai mare dezastru al vieţii

mele. Am năzuit spre culmi şi mă văd între ruine. Dacă un vis

poate înflori uneori şi între ruine, azi am mare nevoie cel mai

mult de ajutorul Onor. Tribunal Popular să facă lumină în

problema drepturilor mele legitime, căci am servit Partidul 14

ani, şi am simpatizat P.C.R. alţi 11 ani, în ilegalitate, lucru

63

cunoscut şi prin piesele de la dosar şi prin cercetarea

Organelor pe teren.

Puterea se naşte din slăbiciune şi înfrîngerea întăreşte

rădăcinile biruinţei în viitor, dar nu este chin mai mare decît să

ai de dat ceva lumii şi să nu-i poţi da, cu toate că vrei să te

dăruieşti pe tine însuţi.

Concluzii

L. Pasteur ne spune: “Pe un nenorocit nu-l întreba : Din

ce ţară ori de unde eşti? Îţi spune : sufăr ; e de-ajuns pentru ca

să-l iei în apărare şi să cauţi să-i alini durerea.”

Întrucât sunt victima unei înscenări şi sufăr cu întreaga

familie de 2 ani şi jumătate, cu patru copii, rog Onor Tribunalul

Popular să dea o hotărâre executorie şi definitivă pentru a mă

ajuta, astrfel, să-mi recapăt drepturile.

Apărarea mea se încadrează în Decretul 266/960 şi cer :

1. În conformitate cu articolele 114 şi 116 alineatul B,

articolul 1241 precum articolul 1242,rog Onor Tribunal

Popular să menţină executarea deciziei date de Comitetul

Sindical al comunei Grozeşti, dând o hotărâre executorie şi

definitivă cu câştig de cauză pentru reclamant iar pârâta Secţia

Îvăţământ Tg-Ocna să fie obligată a despăgubi pe reclamant cu

salariul pe 45 zile, care este în sumă de lei 937.50 (brutto), pe

baza adeverinţei de salarizare care o prezint, eliberată de

Şcoala de7 ani Oituz.

La articolul IV din acelaşi decret se arată că articolul

21/1, aliniatul 1 şi 2 se aplică şi litigiilor în curs de soluţionare

la data intrării în vigoare a prezentului decret. În sprijinul

articolului 21/1, aliniatul 2, prezint declaraţia tovarăşului

Ciocoiu Ion şi adeverinţa nr. 3 749 din 24-II-1961, eliberată de

I.I.B, şantierul Cauciuc Oneşti.

2.Tot în sprijinul acţiunii mele citez : “Înainte de a se

hotărî reintegrarea angajaţilor ale căror contracte de muncă au

fost desfăcute în mod neregulat, trebuie să se verifice dacă ei nu

s-au plasat – între timp – în posturi corespunzătoare.”(Decizia

64

nr. 139 publicată în “Legalitatea Populară”, nr.5 pe 1956,

pg.606-607.) “Nu e corespunzător postul care nu dă

posibilitatea de a realiza un venit egal cu cel din trecut, printr-o

activitate cu caracter permanent, potrivită cu pregătirea lui

profesională” (Decizia nr.1782/1956, dosar nr.1530/1956).

“De asemenea, trebuie să fie reintegrat angajatul care

la data judecăţii este încadrat la altă unitate, dar postul pe care

îl ocupă este necorespunzător (aceluia care a fost scos pe

nedrept) sub raportul felului muncii, al salarizării, al condiţiilor

de lucru” (Decizia 2526/1955, fost publicată în “Justiţia

Nouă”, nr. 5/1956, pg.905-907). În sprijinul acestor citate am

depus piesele (de la I.I.B. Oneşti şi declaraţia tovarăşului

Ciocoiu Ion), enunţate mai sus, ca o susţinere documentară şi

legală.

3. În conformitate cu H.C.M. 1050/1960, art. 23, al. 7, se

cere a stărui pentru descoperirea adevărului şi prevenirea

greşelilor iar al. 8 prevede că dovada temeiniciei şi măsurii

contestate este în sarcina celui ce angajează.

La al. 9 al aceluiaşi articol, se prevede ca soluţionarea

litigiului de muncă să se facă ţinînd seamă de interesele legitime

ale angajaţilor (eu am 45 ani, nici o altă calificare şi dorinţa de

a studia la universitate, pentru a reuşi la realizarea unor lucrări

istorice şi monografia comunei Oituz) dar tot la acest aliniat, în

continuare, se prevede ca soluţionarea litigiului să se facă şi “în

raport de necesităţile economice ale statului şi unităţii

respective”. Astăzi, cînd, s-a generalizat învăţămîntul de 7 ani şi

numai în raionul Tg. Ocna sînt peste 70 posturi vacante în

învăţământ iar posturi ocupate de 200 suplinitori necalificaţi;

eu, ca atestat prin Ord. M.I.C. Nr. 496 din 29 ianuarie 1958,

publicat în Buletinul M.I.C. din 31 martie 1960, la pag. 20,

rîndul 4, rubrica a doua, cred că trebuie să mă bucur de

drepturile reîncadrării în singura muncă pentru care sînt

calificat şi am avut rezultate frumoase.

65

4. Instrucţiunile C.C.S. din R.P.R., privind sarcinile

Comitetelor sindicale, asigură soluţionarea temeinică şi

operativă a litigiilor de muncă. Art. 3 arată: Comitetele

sindicale pot dispune suspendarea Hot. C.S.L.M. pînă la

pronunţarea deciziei sale. Comitetele sindicale fac cercetări şi

audiază martori, conf. art.4, iar lipsa părţilor de la dezbatere nu

împiedică luarea de hotărîri, conf. art. 6, aşa cum s-a procedat

în soluţionarea litigiului meu, de unde a lipsit Secţia

Învăţământ. Comitetul sindical Oituz a anulat hotărîrea

C.S.L.M. conformîndu-se art. 9 alin. B şi cu aplicarea art. 11,

prin care Comisia Sindicală dă o decizie executorie fără a

preciza ci numai se subînţelege iar decizia definitivă rog să o

dea Onor. Trib. Pop. cu menţiunea reîncadrării mele în

învăţămînt, înscrierea la studii universitare, (pentru a mă putea

şi eu bucura de acel “Mehr Liht” geotheian şi dreptul la

vechime, plus timpul celor 2½ ani în care n-am putut funcţiona);

spre a mă bucura de toate drepturile legale, conform Decret

313/1954, privind înfiinţarea gradelor didactice şi stabilitatea

lor în funcţie, publicat în B. Of. Nr. 38 din 9 august 1954,

precum şi în conformitate cu Regulamentul aprobat prin H.C.M.

Nr. 1390/1954, publicat în C.H.D, Nr. 43 din 12 august 1954 şi

cu aplicarea Decretului 266/1960, art 211, despăgubindu-mă pe

45 de zile (conform noului decret), prin suma de 937,50 lei ce

mi se cuvine.

Totodată rog să se arate şi un punct din hotărîre prin

care să mi se dea transfer în orice raion sau regiune aş cere, în

cazul că subsemnatul aş fi persecutat în acest raion.

Gh. Gr. Caităr

CONSECINŢE

66

După aplicarea H.C.M. 1062/57 nimic n-a mai fost ca

înainte nici în familie nici în plan socio-profesional în sensul că

pentru noi toate drepturile erau limitate, eram ca nişte proscrişi

în ceea ce priveşte relaţiile ce se dădeau despre originea politică.

Fiul cel mare, Gheorghe, pe parcursul stagiului militar,

manifestându-şi dorinţa de a fi cadru mulitar i s-a comunicat că

nu se poate din cauza informaţiilor înregistrate pe fişa de

recrutare (tata fost legionar). Vinovăţia tatei din punct de vedere

politic nu s-a dovedit pentru că nu greşise faţă de P.C.R., partid

înfiinţat de el însuşi la Oituz, în care a crezut atunci. Totuşi

oamenii adevăraţi (personalităţi, intelectuali, istorici,pedagogi,

consăteni, prieteni) l-au stimat şi apreciat în continuare. În

programul unor sărbătoriri reprezentanţii judeţului solicitau

cuvântul său, iar post-mortem, pentru că activitatea sa de

cercetare a fost aşa de prolifică, munca în domeniul istoriei şi

culturii a folosit la tipărirea unor albume de monografie a

localităţii Oituz, păstrate la primărie, şi altor autori pentru

redactarea lucrărilor lor.

Fiul Ion a citit şi el pe fişa de recrutare “tata fost

legionar”. Gheorghe Grigore Caităr nu s-a temut niciodată de

P.C.R. şi nici de cei care au fost puşi în slujba acestui partid,

pentru că avea un accentuat spirit al dreptăţii, potrivit căruia a

fost pedepsit exemplar.

Profesorul era permanent informat de către prieteni

referitor la unele situaţii pe care putea să le rezolve prin

intervenţia sa, ca lururile să reintre pe făgaşul normal, prin

lămurirea problemelor, nu să creeze disensiuni. Nu s-a ferit

niciodată să colaboreze cu tot felul de oameni, chiar cu cei care

i-au pricinuit calvarul vieţii sale (organe de partid şi securitate

ori cei care au declarat fals referitor la trecutul lui politic şi

i-au mărturisit că li s-a cerut să scrie aşa). Aceasta se explică

prin faptul că populaţia de foşti clăcaşi a Oituzului n-a ştiut să

aprecieze şi să cultive valorile locale.

67

Şi după reîncadrarea în învăţământ era mareu interogat

de organele de securitate cu scopul ca, pe de o parte să

recunoască că a fost legionar, condiţie de a fi reprimit în partidul

comunist, pe de altă parte, i se sugera să declare defaimător la

adresa unor intelectuali din comună nepătaţi politic. Când era

solicitat de ofiţerii de securitate informa despre neregulile

locale, adevăr care nu interesa, iar anchetatorului îi replica faptul

că în 1959 n-a dorit excluderea din partid, deci acum nu solicita

reînscrierea pentru că s-a înscris o dată. În primăvara anului

1962 a încheiat definitiv cu insistenţele acestor practici, cu

informaţiile politice care-i erau solicitate din partea organelor de

securitate, pentru că legătura lui a dispărut, fapt ce l-a ajutat să

i-a o hotărâre înţeleaptă.

Într-o vacanţă de vară, pentru că începusem să citesc

Biblia, când am adormit, tata a îngropat-o împreună cu alte cărţi

de religie, pe care nu le-am mai văzut niciodată.

După reîncadrare a avut nevoie de o perioadă de

reacomodare cu activitatea didactică. A dat examenul definitiv

în învăţământ mai târziu, în anul 1964, iar studiile la Facultatea

de Istorie din Iaşi le-a reluat în anul 1966.

Viaţa economică din familie a avut de suferit pentru că

odată cu copiii creşteau şi nevoile lor materiale iar condiţiile de

viaţă s-au deteriorat.

În anul 1973, în preajma sărbătorii semicentenarului

Ligii Culturale, avea percheziţie la domiciliu pentru că se spera

să se găsească în casă ceva compromiţător. Aceasta se întâmpla

când se aştepta mai puţin, pentru că era foarte preocupat nu

numai cultural ci şi de cercetare, fiindcă se aştepta să fie vizitat

de o echipă de arheologi de la Institutul de Cercetări din Iaşi.

S-a înscris la gradul didactic I învăţători în anii 1974,

1975, când a fost căzut la inspecţia specială în urma discuţiei

învăţătorului Gheorghe Corneciu cu inspectorul care venise.

Pe cât de mult îşi dorea să profeseze în specialitatea

pentru care se pregătise cu atâta râvnă, pe atât realitea

68

înconjurătoare l-a privat de dreptul de a fi profesor de istorie în

localitatea natală pe care atât de mult a iubit-o şi apreciat-o încât

a suportat umilinţe din cauza cinstei şi spiritului de dreptate şi

adevăr, calităţi moştenite de la străbunii săi, saşi românizaţi.

Păcat că o enciclopedie vie despre Oituz, cum a fost

profesorul Gh. Gr. Caităr, nu a semnat o lucrare de monografie

locală pentru că nu a avut o funcţie politică după anul1958. A

lăsat în urmă o bogată sursă de informaţie şi un avânt nestăvilit

de a-i continua munca încât urmaşii au publicat lucrări de

monografie locală şi au amenajat un muzeu dedicat memoriei

sale.

EXPERIENŢA DIDACTICĂ DE LA

ŞCOALA FERĂSTRĂU-OITUZ (1961-1969)

În toamna anului 1961 am reintrat în drepturile

intelectuale prin ajutorul dat de prietenul Bejan Vasile din

Bogdăneşti, cumnat cu Baboianu Dumitru, şoferul lui Gheorghe

Ghiorghiu Dej, preşedintele ţării, căruia i-a înmânat memoriul

meu.

Am fost reîncadrat învăţător la Şcoala Ferăstrău-Oituz,

unde am funcţionat şi ca bibliotecar.

Cei trei ani cât am lipsit de la catedră îmi dăunaseră.

Constatam o mare stângăcie. Un studiu recapitulativ a

lucrărilor cunoscute şi a celor apărute în cei trei ani era o

necesitate absolută. Aşa s-a ajuns şi la preocupări de perfectare

a unor formule aritmetice (numerice şi simbolice) care

demonstrau dependenţa dintre termenii operaţiilor şi rezultatele

lor.

În anul 1962 când se închea cooperativizarea

agriculturii populaţia de la Oituz care avea terenuri la Buhoci

înfiinţase o întovărăşire, acţiune la care am fost printre primii

înscrişi pentru a da exemplu consătenilor.

69

În anul 1964 am luat examenul definitiv pentru

învăţători, iar în anul 1969 gradul didactic II la învăţători.

Am reluat experienţele temei de educaţie patriotică în

noul mediu social şcolar, unde ortodocşii amestecaţi cu

catolicii, în proporţii egele, nu prezentau dificultăţi nici în

instruire nici în educaţie. Catolicii vorbeau o limbă

semi-maghiară, dar componenţa lor de 40% prezenta oarecum

puţine dificultăţi în vorbire şi educare. Faţă de noul mediu

social era nacesară o studiere atentă a tutuor fenomenelor

manifestate între elevi şi absolvenţii a patru clase.

S-a pornit de la o atentă predare a tuturor lecţiilor la

toate obiectele şi tragerea concluziilor educaţionale moral-

patriotice şi prin citirea, de o mare frumuseţe artistică, de către

propunător. Atenţia mărită asupra unirii tuturor locuitorilor în

toate timpurile a avut drept scop o sudare a colectivului clasei,

îndiferent de religie sau limbă.

În lecţiile de istorie, pe lângă citirea artistică şi

povestirea emoţională s-au folosit dialoguri şi lectura unor

poezii şi apoi s-a trecut la crearea unor montaje, unde poezia,

proza şi cântecul contribuiau şi la instruire şi la educaţie.

Precizăm că montajele literare erau scurte şi prezentau o parte

dintr-o epocă istorică. Ideea de a crea montaje, care să

oglindească o epocă întinsă din istoria patriei, cu scopul de a

produce mai mult efect în educaţia patriotică, pentru a întipări

în memoria elevilor evenimentele social-politice ale istoriei, în

ordinea lor cronologică, se contura tot mai clar. Aşa s-a

realizat cel mai lung montaj literar-muzical intitulat “Cântare

eroilor României”. Pentru că avea o întindere mare a fost

fragmentat în trei părţi: “Cântare strămoşilor”, “Cântare

eroilor apărători” şi “Cântare eroilor contemporani”. Cu

această ocazie am costatat că multe evenimente istorice sunt

puţin tratate în poezii, legende şi cântece. Deseori am recurs la

unele versuri proprii pentru a realiza o sinteză, o unitate

consistentă,fără goluri.

70

Mândria de fi român se citea pe feţele tuturor elevilor

care constatau că pe aceste plaiuri s-a trăit cu adevărat din

vechi timpuri…

După triumful lui Mihai Viteazul de la Alba-Iulia

urmează versurile, creaţie personală:

Al nostru-i Ardealul, măritu-s-a ţară…

Trimisu-mi-au vorbă boier din Moldova

Să mergem încolo, spre soare-răsare,

Moldova să fie cu Dacia Mare.

Şi, astfel, în anul o mie şase sute,

Mihai cel Viteaz, prin marile lupte

Unit-a Muntenia, Moldova şi Ardeal,

Cât dacii, strămoşii avut-au hotar

În patria scumpă a lui Decebal.

Cu ocazia pregătirii montajului dădeam explicaţii la

evenimente în curgerea lor cronologică, spre a edifica şi pe cale

instructivă înţelegerea evenimentului cântat.

Cântam Unirea şi pe Cuza, independenţa şi sângerosul

1907, prin minunate poezii, apoi desfăşurarea Primului Război

Mondial, bogat în evenimente locale, rămas în folclor şi-n

câteva poezii şi cântece care preamăreau vitejia şi eroismul

ostaşilor români. Descoperirea acestui tezaur local şi folosirea

lui în montaje aducea mândria de a fi român şi fii ai Oituzului şi

n-ar fi îndrăznit nimeni să tulbure acea ambianţă de solidaritate

eroică a celor căzuţi, transmisă de interpreţii minunaţi care se

străduiau prin eforturi supreme să fie cât mai corespunztor

momentelor ce le evocau, iar asistenţa trăia atmosfera

sărbătorească din plin.

Anul 1965 a fost bogat în manifestări culturale,

organizate cu montaje literar-muzicale. Pe tărâm ştiinţific am

realizat câteva lucrări. Am participat la concursul pentru

întocmirea unei metodici privind predarea aritmeticii la clasele

I-IV şi lucrarea “Predarea programată a abecedarului” pentru

simpozionul naţional de la Craiova; o altă lucrare, “Viaţa şi

71

opera pedagogului Ion Popescu-Bârlad”, refăcută în a doua

variantă şi o comunicare ştiinţifică cu acelaşi titlu. Iată

preocupările unui an de muncă pe lângă alte acţiuni obşteşti,

recensăminte şi activităţi culturale în cadrul căminelor culturale

de la Ferăstrău şi Oituz.

În acelaşi an a fost invitat la Liceul Nr. 2 Oneşti de către

profesoara de limba română a fiicei Constanţa pentru că nu

învăţase integral poezia “Nunta Zamfirei” de G. Coşbuc,

invitaţie la care a răspuns printr-o vizită la clasă, unde, prin

cuvântul său a ţinut o lecţie de pedagogie, după care fiica era

privită cu alţi ochi.

În anul 1966 am reluat studiile la Facultatea de Istorie

şi Filosofie Al. I. Cuza din Iaşi, cu examen de admitere, pe care

le-am terminat la cursuri fără frecvenţă unde m-am reîntâlnit cu

fostul prieten şi coleg de liceu Gheorghe Burlacu, şi am învăţat

împreună.

În 1967 am pregătit lucrarea “Asociaţii culturale în

Valea Oituzului”, pe care n-am susţinut-o la sesiunea de

comunicări ştiinţifice ale Institutului Pedagogic Bacău.

Sărbătoarea a 50 de ani de la măreţele bătălii de la

Oituz, din vara anului 1967, festivitate la care au participat

veteranii de război şi televiziunea, a produs schimbare spre mai

bine în sensul că am pregătit montajul literar-muzical “Cântare

eroilor României”.

Educaţia patriotică prin montajele literar- muzicale şi

prin exemplul personal al educatorului, la Şcoala Ferăstrău,

avea o mare influienţă educativă asupra întregii populaţii de

elevi şi a maselor.

Aceste rezultate încurajau cercetarea fenomenului şi la 1

Decembrie 1968, cu ocazia semicentenarului Unirii tuturor

românilor, am participat cu montajul “Cântare eroilor

României”, festivitate desfăşurată la Căminul Cultural din

Oituz în faţa a peste opt sute de spectatori. Un montaj intitulat

“Cântare vieţii” organizat în cinstea absolvenţilor anului 1968

72

(promoţie care fusese instruită de subsemnatul), a fost foarte

inspirat şi educativ.

În experienţele efectuate la Şcola Generală Ferăstrău,

munca de bună gospodărire a şcolii, terminarea unor anexe şi

educaţia estetică, toate contribuiau la dezvoltarea multilaterală

a elevilor. Iar prin cercetările recente se pune accent pe tehnici

noi şi perfecţionarea metodelor de învăţământ pentru realizarea

formării omului prin instruire şi educaţie.

Folosirea chestionarelor, a compunerilor, a dezbaterilor

şi convorbirilor ne-a permis să constatăm dacă complexul

educaţional a contribuit la educaţia patriotică prin orientare

spre idealuri de viaţă.

Preocupările ce se desprind din experienţă, prin

studierea şi cercetarea atentă a educaţiei patriotice, prin

montaje literar- muzicale cu teme precise, prezentate la serbări,

indică elevilor trăsături psihice şi morale, trăsături de caracter,

înclinaţii şi aptitudini educative, pentru a le procura bucurii şi

plăcerea de a-i ajuta pe copii să trăiască intens festivitatea, sau

necesitatea orientării în acţiunile ce se efectuează, ori să-şi

imite învăţătorul, luâdu-l ca model. Acestea sunt idealurile

pedagogului în educarea şi formarea tinerei generaţii, pedagog

care este un exemplu pentru elevi şi cetăţeni.

Experienţele de la Şcoala Generală Ferăstrăi-Oituz n-au

avut rezultatele celor de la Şcoala Marginea-Oituz, sub aspectul

antrenării părinţilor în sprijinirea şcolii în anul 1958.

Din punct de vedere al mediului s-a mai constatat că

forţa de monalit, existentă la Marginea nu era la Ferăstrău, dar,

totuşi, era mulţumitoare, iar interesul părinţilor pentru şcoală,

respectiv, grija acestora faţă de viitorul odraslelor lor era mult

mai mare decât la Marginea unde predomina viaţa plugărescă,

faţă de viaţa muncitorească de la Ferăstrău. Dar aceasta se mai

explică şi prin faptul că întreaga ţară era un vast şantier de

refacere, întunericul din viaţa satelor dispărea cu greu şi pe

îndelete.

73

În anul 1968 a fost operat de glaucom la Bacău de către

doctorul Radian, boala fiind descoperită din 1963 de către

doctorul Dumache din Tg-Ocna. Tot restul vieţii a făcut

tratament la ambii ochi, iar facultatea a terminat-o de fapt

văzând cu un singur ochi.

La clasă l-a suplinit fiica sa Constanţa care terminase

liceul şi lucra în învăţământ la Hîrja, localitate a cărui primar,

speculând poziţia politică şi socială, i-a solicitat lui Gh. Gr.

Caităr scrierea unei succinte monografii a localităţii Hîrja.

Atunci a cunoscut Constanţa munca pedagogică de

învăţător la care era elev actualul învăţător Gelu Butucaru, o

clasă numeroasă cu peste 40 de elevi, dar care aducea mari

satisfacţii pentru că aproape toţi elevii învăţau.

Cât a funcţionat la această şcoală a colaborat cu directorii

C. Antohii şi P. Butucaru ducându-şi la îndeplinirea sarcinile ce-

i reveneau la clasâ, ca preşedinte al grupei sindicale a cadrelor

didactice, ca responsabil al comisiei metodice a învăţătorilor şi

ca bibliotecar al şcolii.

EXPERIENŢA DIDACTICĂ DE LA ŞCOALA

NR. 1 OTUZ (1969-1978)

Populaţia localităţii Oituz se compune din români

autohtoni în cea mai mare parte şi români de origine sasă

(Caităr), germană (Şraier, Naiman), austriacă (Hebler), greacă

(Ghioldum), evreică (Zalmăn devenit Botezatu) ori ceangăi

(Domocoş)… (A se observa că în toate cazurile grafia este

corespunzătoare limbii române).

Pentru că problema ceangăilor preocupă forte mult, în

situaţia de la Oituz încercăm să facem lumină. Este vorba despre

persoanele care în vorbirea maternă folosesc o limbă semi-

maghiară şi în limba română pot avea accent deosebit, iar cei

mai puţin instruiţi fac dezacord folosind genul masculin în loc

de genul feminin şi invers la persoana a treia singular a

74

pronumelui personal “el, ea” şi sunt de religie catolică. Nu toţi

cei din comunitatea catolică sunt ceangăi la origine pentru că

sunt foarte mulţi catolici proveniţi prin căsătorii. Mai specificăm

că nu toţi cei care vorbesc semi-maghiara pot fi ceangăi la

origine pentru că au avut posibilitatea să înveţe limba în urma

căsătoriei sau în alte situaţii.Nici accentul şi nici limba semi-

maghiară nu pot fi indicii pentru origine pentru că acestea le

folosesc vorbitorii după cum sunt favorizaţi în diferite

înprejurări.

O altă caracteristică ar fi dizarmonia culorilor, care, deşi

dificil de cultivat, se observă tot mai puţin, îndeosebi obiectele

ţesute pot avea culori stridente.

Nu credem că ar trebui să se supere cineva de originea sa

ori de explicaţiile date de dicţionar cuvântului ceangău,ori

teoriile publicate referitor la caracter (ambiţioşi, violenţi,

indiferenţi) pentru că, în funcţie de temperament, pot avea

trăsături asemănătoare şi persoane de alte origini. La Oituz,

populaţia, indiferent de confesiune sau origine, trăieşte în bună

înţelegere, iar catolicii (ceangăi sau nu la origine), adesea cu

funcţii de conducere în puterea locală administrativă şi politică,

singuri se declară români catolici şi ei însişi au desfiinţat şcoala

maghiară care a funcţionat la Oituz în perioada 1950-1954.

După punerea problemei unifiicării religiilor ortodoxă şi catolică

s-au uitat şi pedepsele religioase date în urma unor căsătorii şi

confruntările vechi de la Anul Nou dintre “Capra” catolicilor şi

cea a ortodocşilor. Fizicul, prin trăsăturile lui, nu reuşeşte să

facă lumină, iar relaţia cu populaţia maghiară îi stimulează.

Profesorul Gheorghe Gr. Caităr a fost în relaţii de stimă

şi prietenie cu preoţii catolici din localitate, cu preoţii Caităr din

Oneşti (rude de sânge), cu familiile Şraier, Naiman, Blaj,

Amagdei, Vântură (pe a cărui fiică, Maria, a ajutat-o moral

pentru a nu abandona studiile liceale), a colaborat cu Gheorghe

Oprea pe care l-a instruit din punc de vedere al culturii şi istoriei

locale, cu Petre David, etc, iar dintre primari a colaborat cu

75

Mihai Ciorba, Gheorghe Oprea, Victor Martin, Ion Osoloş, toţi

catolici.

Muzeograful Gheorghe Burlacu a fost un prieten de

câteva decenii, începând cu anul 1952 şi continuând şi după

pensionare când îl mai vizita pe profesor la Oituz în diferite

circumstanţe.

La şcoala Nr. 1 Oituz, în colectivul de elevi pe care-l

conducea avea un procentaj mare de catolici. Pentru că se lucra

mai greu cu elevii catolici care proveneau din familii nevoiaşe,

cu mulţi copii, familii cu posibilităţi economice şi intelectuale

reduse, colegilor le era mai comod să-i dirijeze pe aceşti copii

în clasa profesorului Gh. Gr. Caităr. El i-a ajutat pe copii şi

părinţi nu numai de la catedră ci şi cu o vorbă bună sau cu o

faptă bună. Poate i-a înţeles mai mult decât oricine din Oituz, nu

numai pentru că ştia ce înseamnă să fie cineva la ananghie ci şi

pentru că prin origine ar fi trebuit să aparţină comunităţii

confesionale din care făceau ei parte. Cu aşa o activitate

profesorul Gheorghe Gr. Caităr nu putea fi acuzat de şovinism

în vreunul din regimuri, decât dacă cineva avea interesul să-l

îndepărteze din competiţie cu scopul de a-l lăsa în umbră.

Catolicii, înrudiţi cu ortodocşii, participă împreună la

activităţi sociale, culturale, politice, au aceleaşi tradiţii

meşteşugăreşti şi etnografice, adică au fost asimilaţi de populaţia

autohtonă la fel ca şi populaţia de altă origine, deosebirile fiind

din ce în ce mai puţine, pentru că socializarea i-a făcut

ultramoderni şi sperăm că, în viitor, unificarea celor două religii

să rezolve deosebirile rămase.

Transferat la cerere, la Şcoala Generală Nr. 1 Oituz,

situată în centrul comunei unde catolicii erau în procentaj mare

din populaţia şcolară, era necesar ca ipoteza de lucru să capete

îmbunătăţiri şi completări, plin multiple şi variate acţiuni.

La prima adunare cu părinţii am prezentat montajul

“Cântare limbii române”. Îmbinarea textelor care să

oglidească originea şi evoluţia poporului român şi a limbii

76

române, secondate de cântecele patriotice pe versurile poeţilor

George Sion şi Al. Mateevici au avut un efect imediat.

În extrasul revistei Carpica din anul 1969, la pagina 309,

în lucrarea “Descoperiri arhiologice de la Oituz (Bacău)” autorii

D.Gh. Teodor, C. Buzdugan şi I. Mitrea menţionează contribuţia

învăţătorului Gh. Caităr: “În urma unor cercetări de suprafaţă

efectuate între anii 1957-1958 au fost semnalate la punctul

Bîtca, de pe teritoriul comunei Oituz, resturi ceramice

prefeudale. Primele descoperiri au fost făcute de către

învăţătorul Gh. Caităr din localitate şi au fost verificate apoi pe

teren de către profesorul N. Zaharia şi C. Buzdugan.”

Folosirea elementelor de istorie locală la lecţii şi

organizarea unui cerc de istorie la nivel de şcoală, cu o excursie

arheologică pe întreg cuprinsul comunei au contribuit la

antrenarea tuturor energiilor în descoperirea relicvelor

străbune. Mamelonul Ciuci, o prelungiare a dealului Pitrei,

indica încă din 1958 urme străvechi, prin poziţia sa dominantă

în mijlocul văii şi prin apropierea de intrarea în defileul

Carpatin spre Transilvania. Un sondaj pe trei metri pătraţi şi

câteva excursii cu cercetare de suprafaţă a împrejurimilor a

permis să se constate existenţa unei cetăţi dacice cu puternice

rădăcini în neolitic. Invitarea specialiştilor de la Academia

filialei Iaşi, a adus exclamarea profesorului N. Gostar, cu

ocazia vizitei la Oituz, în vara anului 1970: “Câte capete

luminate au trecut pe aici şi n-au sesizat această edificatoare

poziţie strategică!”

Prin cercul de istorie “Căutătorii de comori”,

colectarea de obiecte vechi, bancnote şi monede, precum şi a

relicvelor Primului Război Mondial, au constituit preocupările

permenente ale elevilor şcolii sub îndrumarea mea directă.

Comform planului de muncă al organizaţiei pionerilor din

şcoală aveam sarcina de a invita 3-4 veterani ai întregirii

neamului românesc, care să vorbească elevilor despre luptele

de la Oituz în special şi luptele de întregire în general. Cu

77

această ocazie am organizat şi o serbare la care am prezentat

montajul literar-muzical “Cântare eroilor Oituzului”, precum şi

o conferinţă referitoare la luptele de la Oituz din 1916-1917.

Cuvintele calde şi simple ale veteranilor cu tâmplele argintate şi

ochii înrouraţi de amintirile sinistrului infern au produs emoţii

extraordinar de puternice elevilor. Montajul a trezit veteranilor

mândria de a fi încântaţi pentru vitejia cu care au luptat ca să

fie România Mare. În partea finală, cântecul “Biruitorii”,

nemaiauzit de 40 de ani, a produs elevilor şi tinerelor cadre

didactice o profundă emoţie, deşteptându-le mândria de a fi

luminătorii acestor plaiuri pline de morminte strămoşeşti. Şi

lacrimi de fericire şi mulţumire pentru frumoasa manifestare şi

cinstire ce li se aducea eroilor întregitori de neam şi de ţară se

întâlneau cu cele ale tinerelor vlăstare care învăţau de la

străbunicii şi bunicii lor cum şi-au apărat ţara în vreme de

cumpănă. În anul 1969 împreună cu soţii Pâslaru am organizat

o excursie la Mărăşeşti, unde elevii noştri au depus o coroană

eroilor de aici.

În primăvară a fost tratat la Iaşi de neoplasm la buza

inferioară, boală depistată cu trei ani mai devreme de către

medicul Marinescu din Oituz. După un an a recidivat şi

profesorul doctor docent Chişleag, care-l tratase, i-a făcut

trimitere către profesorul doctor Iancu pentru a extirpa partea

bolnavă, după care nu a mai recidivat. Stătea foarte bine cu

moralul fiindcă în timp ce era internat la Spitalul Sf. Spiridon

pentru rezolvarea problemelor de sănătate se prezenta şi la

examene la facultate.

De Anul Nou am organizat un pluguşor cu clasa a patra

pe care o conduceam, activiatate desfăşurată cu deosebită

plăcere din partea elevilor şi a propunătorului şi care a adus

foloase financiare şi morale, întrucât s-a cumpărat şi un covor

la clasă în valoare de 409 lei.

Montajul “Cântare Unirii” a fost pregătit şi prezentat la

nivel de şcoală la cele două schimburi şi la căminul cultural.

78

Astfel, se întărea în masele de elevi şi auditori efectul categoric

al Unirii. Au urmat montajele adecvate lui februarie şi mai.

La 15 martie 1970, se împlineau 560 de ani de la prima

menţiune documentară referitoare la Oituz (Grozeşti) şi am voit

să marchez acest eveniment cu organizarea şi realizarea unui

muzeu în şcoală.

În al doilea an am condus clasa I şi, lipsit de ajutor, n-

am reuşit să pot continua cercetarea. De asemeni, organizarea

unui muzeu în şcoală n-a fost sprijinită şi am fost nevoit să repet

experienţa cu predarea abecedarului, spre a verifica

autenticitatea concluziilor elaborate la Şcoala Ferăstrău, faţă

de noul mediu şcolar.

Anul următor, cu clasa a II-a am început organizarea

unor montaje scurte care, spre finele anului, au avut un cuprins

corespunzător, dintre care putem să amintim: “Cinstire eroilor”

şi “De ziua ta, copile”, pe care le-am prezentat şi la staţia

locală de radioficare. La 5 iunie 1971 se împlineau 100 de ani

de la naşterea marelui savant Nicolae Iorga. La aceeaşi staţie

de radioficare am reuşit să susţin conferinţa “Savantul N. Iorga

şi Oituzul”,prin care s-a produs trezirea amintirilor trecutului

cultural al Oituzului. Această iniţiativă a deschis drumul unor

manifestări culturale, continui, pentru educarea maselor întregii

comune, prin popularizarea trecutului istoric al Oituzului şi a

biografiilor unor savanţi români şi străini sărbătoriţi de

U.N.E.S.C.O.

În luna noiembrie a anului 1971 am participat la

sesisiunea de comunicări ştiinţifice, organizate cu prilejul

Jubileului Institului Pedagogic de 3 ani din Bacău cu lucrările:

“Savantul N. Iorga şi Oituzul” şi “Noi descoperiri arhiologice

în Valea Oituzului”.

În preajma evenimentelor istorice şi culturale din anii

1972-1973 am solicitat funcţia de director coordonator cu

scopul de a iniţia cadrele didactice despre sărbătoririle ce

79

urmau şi de a lucra împreună, dar tocmai atunci a fost mutată

coordonarea la şcoala din Poiana Sărată.

O iniţiativă a pornit de la veteranii apărători ai

Oituzului, cavaleri ai Ordinului “Mihai Viteazul”, spre a fi

sărbătoriţi eroii care au îndepinit măreţul ideal al unităţii

naţionale. Fiind singurul istoric pasionat în cercetarea locală a

Văii Oituzului, îmi revenea sarcina de a lumina pe toţi

conducătorii comunei în privinţa trecutului istoric al Oituzului.

Aşa s-a născut “Memoria Oituzului”. Cu această ocazie am

creat montajul literar-muzical “Cântare eroilor României,

eroilor Oituzului”. Am contribuit la instruirea grupului vocal

colaborând la mobilizarea elevilor din cele trei şcoli, împreună

cu Gheorghe Oprea, care a pregătit corurile.

Măreaţa sărbătoare “Memoria Oituzului” ce a durat

două zile a prilejuit o memorabilă manifestare de patriotism

local şi naţional. La festivitate s-a înmânat veteranilor prezenţi

diploma de cetăţean de onoare a Oituzului, începând cu

locotenent-colonelul Luca Constantin. Aceştia ne-au donat peste

20 de documente legate de măreţele bătălii de pe plaiurile

noastre, precum şi două hărţi ilustrative ale epopeei din

Termopilele României.

Montajul literar “Cinstire pionerilor aviaţiei” şi

conferinţa “Cinstire savanţilor lumii” prezentate la

radiodifuziunea locală au încheiat manifestările din anul 1972.

Anul 1973 a fost un an de evenimente deosebite. Dar cea

mai grandioasă, mai înălţătoare şi mai plină de avântul

patriotismului efervescent a fost sărbătorirea semicentenarului

Ligii Culturale-Oituz, pe plan naţional, în zilele de 8-9

septembrie. Acest măreţ eveniment a creat o adevărată lecţie de

entuziasm patriotic prin participarea locuitorilor comunei Oituz

şi a celor din satele vecine, precum şi a multor formaţii artistice

din judeţul Bacău şi din judeţele învecinate. Pe fundalul vechii

formaţii culturale şi a corului local septuagenar s-a organizat

asociaţia culturală coral-artistică “Răsunetul Oituzului”.

80

Personal am avut rolul de pilot în activităţile desfăşurate pentru

că am fost salvatorul şi păstrătorul documentelor Ligii

Culturale-secţiunea Oituz, în virtutea căruia s-a sărbătorit

semicentenarul. Am prezentat plastic, ştiinţific şi rezumativ

lucrarea “Asociaţii culturale în Valea Oituzului”, am făcut

planul unei expoziţii care să cuprindă lucrări, documente şi

obiecte despre Oituz pe care le aveam în proprietate şi

propuneam să fie expuse la căminul cultural cu prilejul

manifestărilor, dar, puterea locală n-a găsit fonduri pentru

vitrine. Tot pentru acum am pregătit o altă lucrare prin care

prezentam activitatea Ligii Culturale-Oituz (ca o datorie faţă de

înaintaşii culturii locale) şi poezia “Te-nalţi Oituz”.

Concomitent s-a sărbătorit 150 de ani de la pima

atestare documentară a satului Poiana Sărată.

Sărbătoririle din anul 1972-1973 au fost prilej de

întâlnire cu muzicologul Eugen Pricope, cu dirijorii care ne-au

ajutat în pregătirea corului, cu reprezentanţi ai judeţului Bacău

din domeniul cultural (C. Donea, E. Gravelovici, etc.) ori

istorici şi muzeografi din Bacău şi Oneşti.

S-a continuat cu manifestarea Tricentenarul Dimitrie

Cantemir. După o temeinică documentare am redactat un studiu

de 30 de pagini, când s-a născut şi ideea de a crea un panou-

fotomontaj care să cuprindă viaţa, studiile, ocupaţiile, faptele şi

operele sale măreţe, precum şi două poezii create în memoria

marelui savant şi patriot.

Sărbătorirea tricentenarului prin montajul literar-

muzical “Cântare savantului Dimitrie Cantemir” la care s-a

asociat şi panoul edificator a dat aspectul unei sărbătoriri cu

multiple semnificaţii: cultură şi eroism, artă şi poezie. A urmat o

conferinţă despre Dimitrie Cantemir ţinută la Ferăstrău-Oituz.

În cadrul şedinţei de organizare a muncii în comisia

metodică a învăţătorilor de la Şcoala Generală Nr.2 Oituz am

prezentat în 1973 lucrările: “Figura pedagogului reprezentant

al pedagogiei clasice şi moderne” şi “Figura pedagogului

81

contemporan”. Amblele lucrări au fost însoţite de o expoziţie

documentară proprie care a trezit un viu interes din partea

auditorilor care, printr-o emulaţie nestăvilită cereau să

participe cu referate şi lecţii în cadrul temelor fixate pe anul în

curgere, relizându-se unitatea forţelor luminii în angajamente.

La 28 noiembrie 1973 se împlineau 110 ani de la

naşterea marelui erou naţional, generalul Eremia Grigorescu.

Pentru sărbătorirea evenimentului am pregătit un alt panou

care făcea o incursiune în istoria luptelor de apărare naţională,

având ca figuri centrale pe marii eroi naţionali şi pe generalul

Eremie Grigorescu. Pe acest panou au fost scrise trei poezii,

creaţii personale: “Etica strămoşilor”, “Eroii” şi “Lui

Grigorescu”. Două montaje literar-muzicale “Cântare eroului

de la Oituz” şi “Cântare eroului de la Mărăşeşti” au fost create

şi pregătite în cinstea marelui erou, iar la prezentarea lor la

şcoală s-a afişat şi panoul reprezentativ al momentului festiv,

care constituia “Istoria României” prin eroii naţionali.

În cadrul montajelor literar-muzicale, personalităţile

sau evenimentele evocate sunt lipsite de formula rece a

expunerii; aici se plasticizează ideile, se sensibilizează, se

cocretizează totodată, ceea ce permite elevului să înţeleagă just

şi rapid multe lucruri neînţelese la lecţii.

Folosirea elementelor de istorie locală în cadrul

lecţiilor, prin pasiunea, căldura şi talentul artistic al expunerii

şi apoi încadrarea plasticizată a elementelor în montajele

literarare cu teme, constituia în primul rând pasiunea

instructorului creator al textului şi se transmitea maselor de

elevi prin acţiune, păstrându-se în mintea şi sufletele tuturor

mult timp. Discuţiile purtate cu foştii mei elevi, actualmente

părinţi, mi-au creat convingerea că după 10-20 de ani se

păstrau în memoria lor amintirea acelor serbări cu teme

organizate atunci, la care îşi adusese şi ei contribuţia. Aşa s-au

petrecut lucrurile cu elevii de la şcolile Marginea-Oituz,

Ferăstrău-Oituz şi Şcoala Nr.2 Oituz la clasele ce am condus.

82

Printre anonimii neenunţaţi în materialele prezentate la

plenarele sau conferinţele cadrelor didactice erau mulţi necitaţi,

printre care autorul prezentei lucrări, bucurându-se la expresia

“şi alţii”.

Cercul pedagogic organizat la Dărmăneşti a permis să

se orienteze orice cadru didactic asupra modului de lucru pe

cabinete şi unirea cadrelor în scopul modernizării

învăţământului. La această şcoală se anunţase o sesiune de

comunicări ştiinţifice privitoare la monografia comunei

Dărmăneşti, sesiune la care mi-am anunţat participarea cu

lucrarea “Probleme istorice, toponimice şi folclorice privitoare

la Văile Uzului şi Oituzului”. Patriotica manifestare la cadrele

didactice din Dărmăneşti a fost onorată de prezenţa unor

personalităţi din municipiile Oneşti şi Bacău şi a prilejuit un

valoros pas înainte pe linia unirii forţelor luminătorilor satului

spre ţelul măreţ de cercetare monografică a localităţii, ceea ce

la Oituz ar trebui să fie şi mai puternică fiindcă la Dărmăneşti

este numai o şcoală cu patru clase.

Spre finele anului şcolar 1974 am creat montajul literar

“Cântare eroilor patriei” pe care l-am prezentat la cimitirul

eroilor din Oituz cu prilejul zilei de 9 mai, ziua eroilor.

În vara aceluiaşi an am luat iniţiativa proprie de a face

curăţenie la cimitirul eroilor şi concomitent să slujesc şi ca

ghid. Am adus aici cele două panouri (Cantemir şi Grogorescu),

precum şi o schiţă a Văii Oituzului pe care erau marcate

descoperirile arheologice efectuate de mine de-a lungul a 16 ani

de statornică şi consecventă muncă de cercetare pasionată a

trecutului străvechiului Oituz.

Curăţenia a durat 20 de zile, fiind întreruptă doar de

prezenţa turiştilor cărora le dădeam explicaţii. Am fost vizitat

de paste 100 de familii şi un autocar cu 46 de persoane din

Craiova. Circa 25 de apreciari scrise reprezentau realitatea

locului prin istorie, filosofie şi faptele trcutului prezentate

cronologic, asemănătoare unei istorii prin eroii naţionali,

83

redată în tabloul aniversării a 110 ani de la naşterea eroului

naţional, generalul Eremia Grigorescu. Peresonalităţi cu o

bogăţie spirituală excepţională şi patos patriotic demn de

remarcat şi-au scris impresiile de moment într-o sinteză de

cinci-şase rânduri atât de uluitoare prin care au apreciat

organizatorul conştient de rolul său ca intelectual local, pătruns

de importanţa locului plin de eroi şi eroism, care aduce

patriotismul străbun de la strămoşi până la actualitate într-o

formă originală şi sintetică. Dar ce folos atâtea idei semănate

aici prin însemnările unor patrioţi atât de convinşi? La ora 11

în ziua 23 august 1974, tocmai când Constanţiu Dragomir îmi

preda câteva cărţi care au aparţinut bibliotecii Ligii Culturale,

condica de impresii a dispărut pentru totdeauna, iar autorul

iniţiativei a trecut şi peste această lovitură morală.

Redăm din impresiile unor turişti care s-au oprit la

monumentul eroilor după incident:

“Trecând prin Oituz nu am putut să nu ne oprim pentru

câtva timp şi la monumentul eroilor din 1916-1919, unde

pasionatul profesor de istorie Gheoghe Caităr ne-a istorisit cu

multă dragoste momente din istoria neamului nostru, din luptele

care au avut loc pe aceste meleaguri. Ne-a făcut o foarte

frumoasă impresie asupra pregătirii sale şi a dragostei de a

populariza istoria pământului şi a patriei noastre

româneşti”(Vasile Rodux din Buzău).

“Ne-a impresionat foarte mult că după atâţia ani s-a

organizat la cimitirul eroilor din Oituz un mic muzeu istoric

asupra luptelor din războiul 1916-1919, aceasta datorită

învăţătorului Caităr Gheorghe care credem că a muncit mult

pentru strângerea datelor şi documentelor necesare.” (Chiclauş

Zoee din Bucureşti).

Prodigioasele rezultate din munca de cercetare şi

crearea unor materiale didactice au reliefat căutările de

nestăvilit ale autorului precum şi educarea şi instruirea

tinerelor văstare, aducându-i aprecieri pozitive atât părinţii cât

84

şi elevii săi pentru cercetarea istoriei locale şi a formelor

metodologice şi pedagogice. Învăţătorul era muncitor

autodidact ales în multe organizaţii democratice, lupta pentru

drepturile poporului şi se bucura de mult respect şi simpatie în

sânul maselor populare.

DISCORDANŢE

Fiind născut în anul 1916, an aflat sub influienţa

elementului foc, acesta a pus amprenta asupra personalităţii

profesorului Gh. Gr. Caităr, care a avut o viaţă tumultoasă

potrivit temperamentului său coleric, cu multe urcuşuri şi

coborâşuri, în lupta pentru asaltarea nenumăratelor redute pe

care viaţa i le-a scos în cale şi din care multe au rămas

necucerite.

Şi-a desfăşurat viaţa familială şi profesională în paralel

cu cea socială, politică, culturală şi obştească şi pentru că

respecta adevărul cu stricteţe genera unele discuţii, dar niciodată

n-a fost rău intenţionat. Fiind foarte bine documentat câştigase

simpatia multor consăteni care îl informau la timp pentru a

preveni situaţii comunitare mai puţin plăcute, rezolvarea cărora

l-a determinat să fie optimist. Prin cuvântul său, de cele mai

multe ori făcea lumină într-o problemă de ignoranţă sau lipsită

de documentare. Dacă din intervenţiile sale, cu scopul scimbării

în bine a mersului înainte al societăţii oituzene, s-a ales cu

urmările aplicării H.C.M. 1062/1957, conştient că nu i se poate

întâmpla ceva mai rău decât tăierea aripilor elanului său, şi-a

creat propriul statut al vieţii, a înţeles că trebuie să lase cuvânt

urmaşilor pentru a şti să fie stăpânii propriei munci de care să se

bucure.

Nestăpânind arta tăcerii, dacă tot a vorbit de câte ori a

considerat că trebue să apere un interes public ori personal,

bineînţeles, că s-a ales şi cu antipatii, dar puţin îi păsa fiindcă

prin originea sasă moştenise un spirit ascuţit al adevărului şi

85

idealurile sale legate de cercetarea localităţii Oituz erau

neîntrerupte, chiar dacă profesional a fost pus în situaţia de a nu

obţine gradul didactic I învăţători. El, care era profesor de istorie

locală, apreciat de specialişti, n-a reuşit să treacă de barierele

comuniste locale. Curios, pentru că însuşi crease P.C.R. la

Oituz, care, parcă pentru aceasta, l-a pedepsit exemplar,

cerându-i să declare că a făcut politică legionară.

Prin intervenţiile sale pertinente a obţinut mari realizări

cum ar fi protejarea populaţiei Oituzului de cooperativizarea

agriculurii şi efectele acesteia, printr-o discuţie documentată şi

susţinută la organele judeţene de partid, ori salvarea de la

distrugere a sitului arheologic Ciuci prin concesionare (după

1989). Cele mai mari neplăceri le-a avut pentru rezultatele

cercetării vis-a-vis de originea populaţiei şi a formaţiei corale a

Oituzului, despre drepturile obştenilor din Grozeşti-Oituz (după

reforma din 1945 şi după legea 1\1991) şi… în general pentru

orice cercetare locală efectuată. Nimic nu l-a dărâmat şi a găsit

soluţii potrivite oricărei piedici apărute. În grabă, spre rezolvarea

problemelor, uneori intervenea spontan şi tăios. Pe cât de afectiv

şi respectuos rostea cuvântul “domnul…” la adresa celor pe

care-i respecta şi-i aprecia pe atât de potrivit folosea expresiile

“analfabet”, “sabotaj”, “bandit”, “borşevic”, expresii concise,

caracterizatoare care reprezentau nemulţumirea ţăranului ce-a

fost dar sub o formă erhaică şi elevată totodată potrivit

autodidactului ce era. Un mare defect era că avea un simţ

deosebit al comunităţii şi, deşi nu provenea dintr-o familie

autohtonă, folosea termenul de “venetic” care, la prima vedere, i

se potrivea şi lui, totuşi pentru el această expresie avea o

conotaţie aparte care nu era înţeleasă în profunzimea ei. Aceata

nu înseamnă că maxima populară “Omul sfinţeşte locul” nu şi-a

dovedit veridicitatea la Oituz, ba, chiar cu prisosinţă dar au

existat şi cozi de topor cu manifestările lor de indiferenţă,

opunere, sabotaj, şantaj, etc. Folosirea acestei expresii a adus

mari pierderi profesionale culturale şi materiale nu atât lui şi

86

familiei sale cât comunităţii prin faptul că nu i s-a acordat gradul

I învăţători, ceea ce l-a determinat să devină interiorizat

comunicării ori colaborării, astfel au avut de pierdut cei

interesaţi să obţină de la el informaţii despre istoria şi cultura

Oituzului. Pe de altă parte n-a realizat muzeul mult dorit atât

timp cât a fost în viaţă pentru că n-a intrat în posesia terenului cu

care a fost împroprietărit la 1945,n-a realizat o expoziţie

documentară care însemna de fapt monografia Oituzului din

punct de vedere istoric şi cultural, ce trebuia doar redactată.

Dădea dovadă de nobleţe când se oferea să dăruiască şi era de o

generozitate ieşită din comun dar diametral opus avea

comportamentul când i se smulgeau informaţii cu metode

perfide, momente pe care le-a ţinut minte toată viaţa la fel ca şi

pe cele fericite.

Uneori, omiţând posibilitatea că activitatea sa trece prin

filtrul politic şi faptul că vederea îi era slăbită, încât nu putea să

descifreze comunicarea prin mimică, considera că nerealizările

provin din exteriorul comunităţii. N-am putea spune că a avut

neprieteni ci observatori atenţi ai dezvoltării personalităţii sale

care i-au stopat evoluţia ori de câte ori era în drum spre

cucerirea unui pisc al idealului său. Persoanele care i-au făcut

rău profesorului Caităr aveau faţă de copiii acestuia

comportament aparent indiferent, enigmatic ori se manifestau

printr-un rânjet badjocoritor. În clipele de agonie din ultima

perioadă a vieţii unii dintre ei l-au strigat pe nume disperaţi, ca

semn al recunoaşterii greşelilor.

Prin idologie, nu era om al timpului trăit ci al unei

orânduiri sociale în care libertatea de gândire şi opinie era un

drept real. Aşadar, locuind în dragul lui Oituz s-a realizat foarte

puţin în raport cu activitatea depusă, a trăit drama vieţii sale

fiind victima propriei munci.

Sorgintele insuccesului profesorului Caităr a decurs din

faptul că nu a acceptat ca adevărul istoric să fie înmormântat pe

vecie iar el să fie complice al secretelor. Dacă n-ar fi avut

87

idealuri atât de măreţe, concretizate prin activităţi extradidactice,

certătări devenite pasiuni, prin care, după unele păreri, a ţintit

cam sus pentru un profesor din mediul rural, autodidact, fără

funcţii politice, ar fi fost un cadru didactic realizat profesional

care şi-ar fi asigurat bunăstarea şi liniştea în viaţă. Dar cum era

posibil aşa ceva într-o competiţie cu forţe inegale?!

A părăsit această lume convins că membrii familiei vor

scoate din anonimat munca lui de o viaţă referitor la cercetarea

localităţi natale şi respectarea adevărului istoriei despre viaţa şi

activitatea sa profesională.

EFORTURI ZADARNICE

Discordanţele ivite în jurul personalităţii profesorului

Gh. Gr. Caităr au adus consecinţe în plan socio-profesional şi

economico-familial.

În perioada anilor 1969-1978, aproape un deceniu de

muncă intelectuală intesă, a stagnat din punct de vedere

profesional fiimdcă nu a obţinut nici un grad didactic, iar

activitatea de la Scoala Nr. 1 Oituz s-a comparat, ca intensitate,

cu cea a anilor 1949-1958 şi ca rezultate aproape de anii 1958-

1961, cănd a fost destituit din învăpţământ conform H.C.M.

1062\1957. Singurul progres profesional a fost examenul de

licenţă în istorie, obţinut în anul 1976 cu lucrarea “Albinăritul în

Moldova în secolele XV-XVI”. Pentru că fusese atestat învăţător

în anul şcolar 1957-1958 nu era institutor, deci, nu primea

retribuţie corespunzătoare profesorului de istorie. Să se înscrie la

Institutul Pedagogic de Învăţători era puţin probabil pentru că au

fost puţine promoţii la cursuri cu frecvenţă parţială şi, apoi, ar fi

bătut pasul pe loc. Având în vedere unele prejudecăţi în ceea ce

priveşte accepţiunea ca autodidact şi atestat învăţător am înţeles

că trebuie să fi consumat multă energie pentru a răzbi în

activitatea didactică şi, paralel cu aceasta, cea de ideal al

88

cadrului didactic care a rămas nefinalizată şi care părea de

domeniul irealului.

În vara anului 1971, fiind la cursuri de reciclare pentru

învăţători, a solicitat de la organele judeţene de partid funcţia de

director coordonator la Oituz, cu scopul de a iniţia cadrele

didactice în cercetarea culturii locare pentru a întâmpina cum se

cuvine semicentenarul Secţiunii Oituz al Ligii Culturale, ce

urma să se sărbătoreasă la propunerea lui, prin oficialităţile

locale, în anul 1973. Pentru această sărbătorire poseda

documantele originale ale Ligii Culturale-Oituz, pe care le-a

salvat în anul 1957 din biblioteca institutorului Chiriac

Dragomir, transformată în grajd pentru caii Ocolului Silvic. A

pregătit singur un studiu despre activitatea Ligii Culturale-Oituz,

manuscris care s-a discutat la nivel judeţean, dar care a rămas în

casă unde s-a păstrat. Funcţia de director coordonator nu i s-a

acordat pentru că şcoală coordonatoare a devenit şcoala din

Poiana Sărată.

Fiica Constanţa a participat la un concurs pentru

ocuparea postului de bibliotecar comunal dar rezultatele s-au

afişat invers faţă de notare, adică cel căruia i s-a dat postul nota

opt, iar Constanţei trei. Constanţa a văzut lucrările în anul 1989

când documentele căminului cultural erau răvăşite iar amintirile

au inundat-o. La aşa comportament totul s-a reglat de la sine.

Bibliotecarul preferat “împrumuta” cărţi cititorilor fără să le

înregistreze în fişele de evidenţă, din care cauză puţine persoane

mai restituiau operele literare iar la efectuarea inventarului de

dare în primire a fos nevoit să plătească o sumă mare de bani. La

o analiză mai profundă, fiica profesorului a înţeles că a fost

apreciată de comisie cum se cuvenea în sensul că având exemplu

pe tatăl său trebuia să se cultive mai mult şi a luat hotărârea şă-şi

completeze studiile pentru a redacta unele lucrări de monografie

locală.

La întâlnirea din 1972 a veteranilor României Mari

profesorul Caităr s-a arătat dornic de a face cercetări prin

89

discuţii cu veteranii care au luptat la Oituz în Primul Război

Mondial, pentru că era un prilej unic căruia trebuia să i se acorde

importanţa cuvenită dar nu s-a valorificat pe plan local această

oportunitate sub motivaţia că nu mai este nevoie pentru că s-a

primit un exemplar din jurnalul de război scris de veteranul

……. Ionescu, ca şi cum acest veteran a trăit toate situaţiile de

luptă de aici şi pentru ceilalţi veterani prezenţi la festivitate.

În preajma evenimentelor culturale a anului 1973 a avut

percheziţie la domiciliu, când, timp de douăsprezece ore,

membrii familiei n-au avut voie să părăsească gospodăria.

Pentru profesor a fost un şoc fiindcă el atunci aştepta o echipă de

arheologi de la Institutul de Cercetări din Iaşi, în vederea

efectuării de săpături arheologice la cetatea dacică Ciuci-Oituz,

sit arheologic pe care însuşi l-a descoperit. Organele de

securitate sperau să găsească ceva compromiţător printre

documentele lui, respectiv, căutau o listă cu legionari. Ei au

plecat dezamăgiţi şi au continuat să supravegheze casa

profesorului peste noapte, în speranţa compromiterii acestuia.

Dar mai dezamăgit a rămas profesorul Gheoghe Gr. Caităr

pentru că reprezentanţii regimului comunist n-au avut deloc

încredere în el. La festivităţi a prezentat doar lucrarea “Asociaţii

culturale în Valea Oituzului”, conform programului. Iar în

dezbaterile din presă nimic despre activitatea lui.

În luna iunie a anului 1973 a solicitat prin consiliul

profesoral al Şcolii Nr. 1 Oituz înscrierea la gradul didactic I

învăţători. Erau toţi colegii prezenţi şi n-a avut nimeni nici o

obiecţie. Aşadar, i s-a întocmit caracterizarea pentru dosarul de

înscriere la acel grad didactic. Toată vara a fost foarte activ în

acţiunile intreprinse pentru sărbătoarea semicentenarului Ligii

Culturale-Oituz, iar în toamnă se grăbea să termine de

dactilografiat lucrarea intitulată “Căile educaţiei patriotice în

general şi metodele folosite, în special, de pedagogul

contemporan”. Era tare îngrijorat că nu terminase lucrarea încă,

dar în decembrie, când s-a dus la Inspectoratul Şcolar Judeţean

90

Bacău, pentru a se informa dacă i s-a acordat aprobarea de către

Ministerul Educaţiei şi Învăţământului pentru înscrierea la

gradul I învăţători, a constatat că nici nu era el înscris la acel

grad didactic ci alt coleg, învăţător la aceeaşi şcoală, care îşi

întocmise dosarul, înscrierea şi lucrarea pentru acest grad didctic

în secret.

Pe profesorul Caităr l-a durut mult trădarea colegilor şi

în mod deosebit comportamentul conducerii şcolii. Răzvrătirea

de mai târziu din cauza nemulţumirilor i-au adus sancţionarea

care l-a determinat să se închisteze şi i-a stopat oarecum elanul.

Anul următor, 1974, s-a înscris din nou pentru obţinerea

aceluiaşi grad didactic. Avântat în activităţi deosebite, în vară a

organizat o expoziţie în aer liber, la Monumentul Eroilor din

Oituz. În ziua de 23 august i-a dispărut caietul cu impresiile

trecătorilor care s-au oprit aici şi i-au ascultat explicaţiile. Din

această experienţă profesorul a rămas cu trăirile întâlnirii cu

vizitatorii şi cu puţine însemnări pe nişte foi care, pentru el, era

o mulţumire poate mai mare decât o creştere salarială. Dispariţia

caietului de impresii l-a durut foarte mult mai ales că se gândea

că ar fi putut fi un gest calculat.

Prin adresa nr. 95483 din 14 decembrie 1974 Şcoala, Nr.

1 Oituz primea aprobarea de la Ministerul Învăţământului pentru

înscrierea învăţătorului Gh. Gr. Caităr la gradul didactic I.

Vestea i-a adus bucurie şi elan, dar nu i s-a acordat ispecţia

specială datorită intrigilor ţesute de învăţătorul Gh. Corneciu pe

lângă inspectorul care venise. Încă din toamnă, când avea o nouă

promoţie de clasa întâi, s-a declanşat o adevărată avalanşă

împotriva lui pentru a redirija copiii spre altă clasă. Unii colegi

au încercat să intervină pentru sistarea situaţiei de fapt. Dar ce

puţin însemna cuvântul lor faţă de cel al unor informatori ai

securităţii din şcoală! Printre aceste neplăceri desfăşura munca

la clasă în condiţii destul de grele, cu cei mai oropsiţi de soartă

copii, proveniţi din familii foarte sărace şi care solicitau foarte

multă energie din partea învăţătorului pentru instrucţia şi

91

educaţia lor, iar rezultatele nu erau totdeauna pe măsura muncii.

Nici de această dată nu s-a descurajat ci a continuat să se

pregătească pentru clasă şi pentru clădirea personalităţii sale, a

continuat studiile şi cercetările de monografie locală.

Dar era şi timpul să se ocupe în mod deosebit de

gospodăria sa, ceea ce nu mai făcuse din vara anul 1962, când

schimbase stolăria casei şi mai adăugase o cameră de locuit dar

numai după examenul de admitere al fiicei Constanţa la liceul

din Tg-Ocna.

În anul 1974, imediat după admiterea fiului Ion la

Facultatea Al. I. Cuza din Iaşi, secţia T.C.M, a rezolvat o

problemă economică de familie, şi anume a renovat casa,

respectiv a înălţat-o cu 30 de centimetri, i-a schimbat tavanul de

scândură cu altul tencuit, a refăcut pereţii şi a instalat lumina

electrică. Acum nu mai era nevoit să meargă seara să studieze în

sala mare a primăriei. Pentru aceste realizări materiale a

împrumutat bani de la C.A.R Tg-Ocna şi de la Banca

“Progresul” Bogdăneşti. După ce au început lucrările a plouat pe

o durată de două săptămâni când s-a deteriorat un caiet cu

însemnări din Primul Război Mondial scris cu cerneală de A.

Păltănea, şoferul generalului Grigorescu, un acordeon pe care

profesorul îl avea de la Mihalache Pricope şi un tablou al

coriştilor fondatori, primit de la preotul Gh. Comăneci, tablou

care a fost admirat de prietenii care l-au vizitat. În dorinţa de

recuperare a valorilor pierdute profesorul l-a rugat pe A.

Păltănea să noteze din nou amintiri din activitatea comună cu

generalul Grigorescu iar din colaborarea cu consătenii a reuşit să

intre în posesia altui tablou al coriştilor fotografiaţi cu

fondatorul I. Tudorache dar acordeonul nu-a mai fost posibil să

fie reparat.

Pentru că în anul 1975 se împlineau 50 de ani de la

fondarea unui muzeu de istorie la Oituz de către institutorul

Chiriac Dragomir, a solicitat pentru trei-şase luni sala mare a

primăriei, ce devenea liberă după terminarea Controlului

92

Financiar Intern, sală în care să realizeze o expoziţie

documentară de arheologie, istorie şi cultură a Văii Oituzului.

Era aşa de împătimit încât preciza că, în caz de refuz, va

organiza un muzeu la domiciliu. N-a reuşit nicicum să realizeze

acea expoziţie, ca de altfel nici în 1973 la Căminul Cultural şi

nici la domiciliul său, din lipsă de spaţiu.

În 1976 a reluat ciclul de conferinţe la staţia de

radioficare, pagini de glorie nepieritoare ale Oituzului Eroic:

“Măreţia unei lozinci legendare, “Pe aici nu se trece!”,

“Generalul neînvins şi şoferul acestuia”, “Peneş Curcanul la

Oituz”, “Prima bătălie a Oituzului”, “A doua bătălie a

Oituzului”, “Fata Moartă – legendă şi istorie”, “Bătălia

Caşinului-decembrie 1916”, “Bătălia de la Pralea-1917”.

Această staţie locală de radioficare a funcţionat un timp şi după

1989, dar a dat faliment după ce s-a privatizat.

Pregătirea lucrării de licenţă l-a determinat să facă mai

multe drumuri la Iaşi pentru a se documenta la Arhivele Statului

unde,pe lângă documentarea aceasta, a continuat activitatea

începută în studenţie de a copia documente despre Oituz (pentru

monografie). După o muncă destul de intensă a redactat lucrarea

de licenţă şi în februarie 1976 a susţinut examenul la Facultatea

de Istorie Al. I. Cuza din Iaşi. După această realizare trăia o

bucurie binemeritată obţinută cu atât de multă trudă, mari

sacrificii financiare şi mult timp din viaţa sa, dar care s-a limitat

doar la atât, pentru că din punct de vedere financiar, nefiind

absolvent al vreunei şcolii pedagogice, ci atestat învăţător în

1958, nu s-a materializat niciodată acest deziderat, spre

satisfacţia unor atitudini răutăcioase.

Într-un an când era înscris la proverbialul grad didactic

primea calificativul “Bine” cu motivaţia că elevii lasă hârtii în

bănci la plecarea acasă. Dar ce putea să le ceară acelor elevi

extenuanţi de obositori dintre care foarte mulţi începeau

şcolaritatea fără educaţia celor “şapte ani de acasă”.

93

În perioada acestor ani învolburaţi, într-una din zile, i-a

dispărut din geantă lucrarea de gradul I învăţători pe care o purta

la şcoală pentru a o folosi la lecţii. Zadarnic a căutat peste tot.

Lucrarea a apărut peste două săptămâni, în geantă, la şcoală, tot

aşa de misterios cum dispăruse. După un timp, o învăţătoare din

aceeaşi şcoală a obţinut gradul I învăţători cu o temă de istorie

locală, la susţinerea căreia profesorul Caităr n-a fost invitat, spre

surprinderea colegilor loiali. Munca sa de cercetare a folosit din

punct de vedere profesional altor colegi din Valea Oituzului

chiar dacă el n-a fost promovat profesional, prilej de comentariu

pentru că n-a învăţat în copilărie (din cauza condiţiilor materiale

şi istorice) ci matur, când, deşi era mai conştient de importanţa

studiului dar şi copleşit de îndatoriri.

Anul următor a revenit la ideea gradului didactic I

învăţători pentru care se pregătise atât de mult, dar profesorul

inspector care îl cunoştea destul de bine din centrul universitar

şi-l aprecia pentru activitatea sa, nici n-a intrat la clasă pentru

inspecţie ci, după discuţiile preliminare l-a sfătuit să-şi retragă

dosarul de la Inspectoratul Şcolar Bacău. Neavând de ales, plin

de amărâciune, a făcut ce i s-a spus şi totuşi a continuat optimist

activitatea la catedră şi extrdidactică.

În anul 1978 dorea sărbătorirea a 75 de ani ai coralei

Oituzului, despre a cărei activitate făcuse cercetări, dar n-a reuşit

să fie destul de convingător pentru a se organiza vreo sărbătorire

nici atunci şi nici altă dată cât el a fost în viaţă. În vară a dat un

interviu despre “Oituz 1916”, publicat în articolul “Arc peste

timp”, din Almanahul Turistic şi voia să continuie colaborarea

cu această publicaţie prin care să dezvăluie activitatea sa.

Pentru că mai avea puţin timp de stat la catedră şi pentru că se

gândea să redacteze o lucrare de monografie locală a solicitat

înscrierea la doctorat. Şcoala i-a întocmit o caracterizare prin

care îi recunoştea activitatea didactică şi extradidactică dar

amânarea întocmirii referatului pentru înscrierea susţinerii

94

examenului la vreo facultate a contribuit la rătăcirea dosarului

care nici nu i s-a restituit.

Obţinerea licenţei l-a determinat să solicite înscrierea la

gradul didactic II profesor de istorie, examen pe care nici n-a

avut timp să-l pregătească, în primul rând pentru că nu preda

obiectul istoria, şi-n al doilea rând era învăţător la o clasă cu

mulţi elevi slabi care îl suprasolicitau. Inspecţia i-a fost făcută

de către profesorul doctor M. Hrişcă din Oneşti, care l-a apreciat

mult pentru ceea ce făcea pentru Oituz. Hârţuiala şi lipsurile i-au

adus rezultatul negativ al acestui examen.

În toată perioda comunistă a participat la activităţile de

educaţie ateist-ştiinţifică pentru că era obligatoriu. În luna

pădurii era sărbătoarea Paştelui când cadrele didactice şi elevii

plantau puieţi în pădurea Ocolului Silvic. A participat

întotdeauna la activităţile culturale organizate la 1 mai (ziua

internaţională a celor ce muncesc), la 2 mai (ziua tineretului), la

23 august (eliberarea de sub jugul fascist), la 30 decembrie (ziua

Republicii), la 13-14 februarie (ziua greviştilor ceferişti) şi la

sfârşitul lunii ianuarie când se sărbătorea aniversarea lui Nicolae

Ceauşescu (preşedintele R.S.R.).

În anul 1978 a solicitat să mai profeseze încă trei ani, dar

n-a primind răspunsul favorabil deşi s-a adresat Ministerului

Educaţiei şi Învăţământului pentru a continua activitatea

didactică ca învăţător sau profesor de istorie la Oituz. În

consecinţă i s-a întocmit dosarul de pensionare din care lipseau

documente care să reprezinte perioada încorporării şi a

concentrării, cei trei ani conform H.C.M. 1062/1957 (1958-

1961) şi perioada 1946-1949.

Era pensionat cu o pensie foarte mică, suferise o luxaţie

la un picior, iar fiul Ion mai avea încă nevoie de ajutorul lui

material. Nu ştim cum de se reuşise să se zdruncine

treptat-treptat toată familia. Ideea că îşi dorea o casă personală

care să devină în timp un muzeu sau o casă memorială era puţin

credibilă. Atunci nu înţelegeam multe lucruri şi, inconştienţi,

95

ne-am lăsat influienţaţi de mediul social. Într-o atmosferă atât

de tensionată era foarte dificil pentru profesor să se mobilizeze

în realizarea unui muzeu pentru că-i lipsea elementul esenţial,

partea financiară pentru materializarea idealului său. Totuşi şi-a

mutat toate obiectele achiziţionate, documentele şi manuscrisele

de monografie locală întro cameră pe care a construit-o pe

terenul părintesc. Toţi membrii familiei, prin drama tatălui, au

trăit consecinţele acelor timpuri pe care le-au înţeles mai târziu,

la vremea lui fiecare. Profesorul n-a meritat atât rău cât a

îndurat. Oricât de blamat ar fi fost rezultatele muncii sunt

concrete şi mereu de actualitate.

Familia s-a risipit oarecum.

Fiica Constanţa şi-a mutat domiciliul la Morteni

(Găieşti) prin căsătorie, fiul Gheorghe s-a detaşat cu serviciul la

Doiceşti, tot în judeţul Dâmboviţa, unde s-a şi căsătorit, iar

Fănel a fost încorporat la o unitate militară din Câmpulung

Muscel.

Profesorul a rămas cu soţia la Oituz şi cu toate proiectele

profesionale, de monografie şi de muzeu nerezolvate. Idealurile

sale se prăbuşiseră, dar atât timp cât rezultatele muncii lui erau

căutate de colegi, prieteni şi oficialităţi, putea să mai spere încă.

Dacă nu şi-ar fi consumat energia în activităţi socio-culturale şi

de cercetare ci s-ar fi dirijat strict spre activitatea didactică ar fi

avut succes profesional deplin, pentru că rezultatele muncii lui

n-ar mai fi devenit o pradă uşoară ci le-ar fi folosit doar el şi

elevii săi.

Drama vieţii sale a trecut, dar pentru că a izvorât dintr-o

pasiune demnă de invidiat, rămâne de actualitate iar vis-à-vis de

dificultatea întâmpinată la reamintirea numelui şi a activităţii

sale, s-ar putea aşterne uitarea în condiţiile în care familia n-ar

valorifica rezultatele cercetării profesorului de istorie Gh. Gr.

Caităr-Oituz prin tipărirea acestei lucrări şi a altora de

monografie locală.

96

PROFESORUL ŞI DISCIPOLII SĂI

Ca dascăl, în toată perioada (1949-1979) cât a funcţionat

la cele trei şcoli din comuna Oituz (Marginea, Ferăstrău şi Şcola

Nr. 1), Gheorghe Gr. Caităr a depus o muncă responsabilă şi

rezultatele au fost pe măsură în sensul că oricine dintre foştii să

elevi şi părinţii acestora îşi amintesc de el ca de un om cum rar

se întâlneşte pentru că a depus mult suflet în orice făcea.

De la Şcoala Marginea, dintre promoţiile anilor 1949-

1957, a reuşit să dirijeze spre liceu o singură elevă, pe Agaia

Roşca, devenită profesoara de limba română Todiriţă. Băieţii au

mers la şcoli profesionale ori la cursuri de calificare organizate

la locul de muncă şi au lucrat pe şantierele din municipiul

Oneşti. S-au bucurat de calificare şi elevii depăşiţi de vârstă care

au terminat cursurile elementare.

La Şcoala Ferăstrău, în perioada anilor 1961-1969, a

condus câteva colective de elevi, uneori chiar numeroase, dar

neselectate de nimeni, ci fiecare promoţie cuprindea toţi elevii

din circumscripţia şcolară respectivă şi se întâlneau în cadrul

unui singur colectiv condus de acelaşi învăţător. Aici, interesul

crescut pentru şcoală al elevilor şi părinţilor acestora i-a adus

mari satisfacţii pentru că, fiind şi promoţii bune, mulţi elevi au

urmat la licee şi apoi la cursuri superioare de învăţământ, iar alţii

la şcoli profesionale.

Se pot aminti foşti elevi ca Lucia Anton (inginer),

Georgeta Avram (învăţătoare), Rodica Fichioş, Doina Tihoc,

Valeru Gabor, Virginia Burlacu, Gheorghe Harapu, Naiman

Bombonel, Rodica Zahanaşu (educatoare), Fonoca Gabriela,

Harapu Ion, Gelu Butucaru (învăţător), Gelu Boacă, Adrian

Şerban, Eugen Bogdănescu, Iuţuc Didina, Iuţuc Maria, Cozanu

Aurel, Iuţuc Ana, Doru Bogdănescu şi alţii.

Din caracterizarea scrisă de directorul Petru Butucaru

reiese că prin activitatea învăţătorului Gh. Gr. Caităr ca

“bibliotecar al Şcolii de 8 ani Ferăstrău a atras un număr mare de

97

cititori, a lucrat planificat cu un program bine stabilit în această

direcţie. În ceea ce priveşte cercurile de citit a prezentat unele

conferinţe interesante în faţa locuitorilor din circumscripţia

satului Călcâi şi, totodată, a atras un număr mare de locuitori”.

Iată activităţi care l-au apropiat foarte mult de elevii săi şi

părinţii acestora. Pe elevii neajutoraţi de familie îi înţelegea, pe

cei nedotaţi intelectual îi compătimea, iar cei foarte dotaţi erau

febleţea lui şi reprezentau motivaţia pregătirii şi perfecţionării

profesionale personale.

Cu fiecare elev avea o relaţie specială, fiecăruia îi

cunoştea problemele din familie şi nevoile personale potrivit

cărora îi ajuta. Astfel, cunoştinţele de psiho-pedagogie le folosea

strict în scopuri constructive în vederea clădirii personalităţii

elevilor. A fost aşa de aproape de elevii săi încât unii aveau

împresia că sunt în familie şi i se adresau cu familiarul

“tăticule”.

Cu evaluarea finală a elevilor era foarte atent pentru că,

ştiind cu câtă trudă reuşeau părinţii să-şi trimită copiii la şcoală,

n-ar fi vrut să nedreptăţească pe cineva. În mod deosebit îşi

amintea de copilăria sa şi a soţiei, a cărui mamă crescuse

singură doi copii în condiţii foarte vitrege care şi-au pus

amprenta asupra devenirii personalităţii fiicei sale. Elisabeta a

trăit toată viaţa o dramă, în primul rînd cea a originii ei după

tată, în al doilea rând o întâmplare nefericită din viaţa ei de

şcolar care atunci nu i s-a părut importantă dar care mai târziu

nu i-a permis să-şi continue studiile şi în al treilea rând a fost

drama politică şi socio-profesională a soţului ei, dramă care s-a

concretizat prin lipsuri materiale familiale.

În afară de elevii de la clasele pe care le-a condus a

predat şi altor elevi de la gimnaziu pentru că a suplinit căteva

ore de muzică. Elevii l-au păstrat în memorie chiar dacă a

suplinit ocazional la clasa la care învăţau şi se mândresc cu

aceasta. Populaţia din satul Călcâi, unde avea şi câţiva nepoţi, se

98

considera privilegiată că Domnu’ Caităr este învăţătorul copiilor

lor.

La Şcoala Nr.1 Oituz (1969-1978) a condus câteva

promoţii dar, aici fiind două-trei clase paralele, migraţia de la o

clasă la alta timp de o lună de zile la începutul anului şcolar al

clasei întâi era distructivă mai ales când colegii ţineau neapărat

să-şi facă o clasă bună pentru că era mai uşor de muncit în

aceste condiţii iar rezultatele superioare. Oricâte urzeli s-ar fi

ţesut oamenii adevăraţi nu-şi luau copiii din clasa lui pentru că

ştiau că munceşte cu dăruire şi-n final copiii lor aveau de

câştigat.

Putem amiti dintre foştii elevi de la această şcoală pe:

Osoloş Mihaela (asistent medical), Dan Harabagiu (economist),

căruia, ca unchi, i-a fost şi tutore pentru că rămăsese orfan de

ambii părinţi, Ioan Botezatu (economist), Eugen Hârjanu

(sculptor în lemn) şi alţii.

Din activităţile deosebite (excursii arhiologice,

descifrarea unor inscripţii slavone de pe pietre funerare,

colecţionare de monede şi bacnote vechi, etc) desfăşurate prin

cercul de istorie îşi amintesc: Rodica Gabor Drăgănoiu

(educatoare), Matilda Barote (asistent medical), Maria Butnaru

Botezatu, Francis Boacă ş.a.

În relaţia cu elevii săi se identifica cu ei deşi el era cel

care sfătuia, dădea răspunsuri la multe întrebări, povestea

frumos încât elevii nici nu ştiau când învăţau şi când se delectau,

dar un lucru era cert, profesorul pedagog şi patriot realiza scopul

propus iar latura educativă reieşea lesne din fiecare activitate pe

care o desfăşura.

Chiar dacă i-a iubit pe copii şi i-a înţeles (mulţi dintre ei

fiindu-i nepoţi), totuşi a fost serios cu ei, uneori sever cu cei care

credeau că şcoala şi disciplina sunt doar o joacă. Devenind

adulţi, foştii elevi şi-au amintit cu respect faţă de învăţătorul lor

care nu se sfia să-i pedepsească cu linia la palmă când meritau

şi care pentru ei a rămas tot “Domnu’ învăţător”. De asemeni nu

99

l-au uitat elevii de la nici una din şcolile din comuna Oituz

datorită programelor artistice pe care le pregătea cu ei. A mai

fost stimat de elevi prin prietenia părinţilor lor cu prefosorul,

deşi nu le-a fost elevi acestora: Viorica Amagdei Doboş, familia

Şraer, Anicuţa Bogdănescu (fiind elevă la Şcoala Normală îl

saluta făcând un pas înaintea colegelor cu care se afla), familia

Cataramă de la Marginea (care este în America), Vântură

Aposteanu Maria, Grădinaru Maria ş.a.

Din biblioteca personală împrumuta cărţi pentru studiu

sau pentru lectură atât unor prieteni, colegi, cât şi studenţilor şi

elevilor, ajutându-i în felul acesta să se delecteze cu lectură după

preferinţă, dar să se şi educe şi să se instruiască. Astfel se pot

aminti: Nicolaie Andruşcă şi Ion Jinga din Bogdăneşti, Maria

Grădinaru, Ion Pricope, Gicu Caiter, Maria Vântură din Oituz

ş.a. iar pe de altă parte i-a ajutat la diferite lucrări cu material

documentar din arhiva personală (Valeria Oancea Teuşanu).

Profesorul era un izvor nesecat de energie, nu s-a plâns

niciodată de oboseală, era mereu pregătit pentru a o lua de la

început. Era aşa de optimist şi de tenace încât, pe măsură ce era

înlăturat din competiţia socio-profesională, fiind abil şi creativ,

se ridica prin eforturi proprii susţinute şi continua activitatea ca

şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Întotdeauna şi-a învăţat proprii

copii şi pe elevii săi să-şi croiască drum în viaţă prin fapte

proprii concretizate prin rezultatele muncii lor. Dea domnul să

aibă mulţi dascăli patrioţi Oituzul, care să muncească cu atâta

patos şi dăruire, calităţi cerute de profesia pe care a îmbrăţişat-o.

COLABORARE, STIMĂ ŞI

PRIETENIE

Omul îşi câştigă stima semenilor din societate prin

comunicare şi colaborare cu aceştia. Profesorul Gh. Gr. Caităr

avea o deosebită plăcere de a vorbi dar nu mai mare decât cea a

auditorilor săi pentru că avea un fel aparte, inedit, de a pune

100

problemele şi de a le rezolva. Fiind muncitor autodidact s-a

educat şi instruit prin contactul direct cu viaţa intelectuală din

casa parohială, în copilărie, prin familia părintelui Ioan

Tudorache, ca cititor al multor cărţi din Biblioteca N. Iorga din

cadrul secţiunii Oituz a Ligii Culturale, în armată prin profesorul

de limba română Ştefan Tomozei, prin colonelul Borza şi alte

cadre militare, prin familia boierului Bragadiru de la Bucureşti

unde a fost fecior în casă, prin profesoara de limba franceză

Emilia Patriche, prin preoţii catolici (îndeosebi P.S.P. Pleşca ) şi

preoţii ortodocşi (Gh. Comănici şi Grigore Dimitriu) şi chiar

prin oamenii simpli dar înţelepţi de la care avea de învăţat foarte

mult.

După terminarea liceului a purtat corespondenţă cu foşti

colegi deveniţi prieteni cum au fost Gh. Burlacu din Prăjeşti,

Dorin Soca din Bogdăneşti ai cărui părinţi locuiau în Bacău, cu

Mitică Radu din Tg-Ocna care, fiind student la medicină la

facultatea din Iaşi îl sfătuia prin scrisori să se pregătească pentru

a deveni colegi de facultate. Treptat, a cumpărat şi a citit cărţi

din editura “Oameni de seamă”, ceea ce l-a făcut şi mai deschis

în comunicare, mai optimist, mai tenace, mai creativ. Biblioteca

sa personală care conţinea multe lucrări de literatură, de istorie

sau de didactică i-a adus satisfacţie nu numai strict personală ci

şi în relaţie cu persoanele studioase care îl stimau. În acest sens

putem vorbi de vizitele unor tineri studioşi în scopul de a

împrumuta cărţi pentru lectură şi studiu. Astfel se pot aminti

eleva Maria Vântură Aposteanu, profesorul Emilian Dimitriu

(fiul preotului Gr. Dimitriu), studenţii din Bogdăneşti

N.Andruşcă şi I. Jinga, iar de la Oituz Maria Grădinaru şi Gicu

Caiter.

Pe când Maria Vântură Aposteanu era studentă în

ultimul an la agronomie, la Bucureşti, profesorul Caităr a

intervenit pe lângă inginerul C. Ruxandu să o ajute pe Maria

(care era căsătorită în Bucureşti) să obţină un loc de muncă în

capitală. Tânăra ingineră s-a bucurat din plin de sprijinul acordat

101

de consăteanul Ruxandru pentru că a lucrat la Centrul de

Cercetări şi Experimentări Agricole din Bucureşti o perioadă

îndelungată de timp.

Când profesorul oituzean avea drum la Bucureşti vizita

şi familia nepoatei sale Lenuţa Surdu Cânipescu pe care la

solicitările ei a ajutat-o cum a ştiut el mai bine ca să fie

mulţumită ea şi soţul ei Ionel.

Dintre locuitorii din satul Marginea a avut o relaţie

rodnică, o stimă reciprocă cu moş Nicolae Drăgan care a donat

terenul pe care s-a construit şcoala şi de la care în anul 1957 a

cules informaţii despre răscoala din 1907 la Oituz, legenda

Oituzului etc.

Tot de la Marginea este şi Chiriac Apostu căruia

prietenia cu Gh. Gr. Caităr i-a folosit şi, din cizmar, având scris

frumos, a ajuns funcţionar la C.E.C. iar în legislatura 1992-1996

viceprimar la Oituz.

De fapt satul Marginea pentru Gh. Gr. Caităr reprezenta

originea după străbunica Paraschiva Roşca născută în acest sat şi

căsătorită cu străbunicul după mama Frăsina, Panaete Surdu,

motiv pentru care a şi preferat să fie dascăl la şcoala din acest

sat, unde, prin cercetări a descoperi multe lucruri interesante.

Fostul bibliotecar al Ligii Culturale , Mihalache Pricope,

care era rudă cu profesorul, a fost o prietenie lungă sinceră şi

frumoasă. S-au susţinut reciproc în acţiunile de ideal şi-

ntotdeauna s-au respectat cu formula “Domnul …”. Când

domnul Mihalache Pricope s-a hotărât să părăsească localitatea

Oituz pentru a se muta la fiica sa Misa de la Oneşti, fiindcă nu

mai putea locui singur din cauza vârstei înaintate şi-a luat adio

de la toate rudele, şi de la profesor, într-o zi de vinerea mare

dinaintea sărbătorilor Pascale.

Profesorul Gh. Gr. Caităr a fost în relaţii foarte bune cu

toţi fiii domnului Mihalache Pricope, dar în mod deosebit s-a

stimat cu muzicologul Eugen Pricope care traversa strada la

întâlnirea cu profesorul pentru a-l saluta şi a discuta ultimile

102

noutăşi biografice ale “domnului Jenu” şi despre unele probleme

culturale de interes local şi naţional, cum ar fi semicentenarul

Ligii Culturale secţiunea Oituz, activitatea corului popular-

ţărănesc ect. Ca urmare a acestei prietenii profesorul a adresat

un memoriu Uniunii Compozitorilor din R.S.R. cu referire la

viaţa şi activitatea lui Eugen Pricope, cu sugestia de a fi

sărbătorit la a 50-a aniversare. Muzicologul nu a aşteptat prilejul

să revină la Oituz pentru a discuta cu profesorului ci i-a scris o

frumoasă scrisoare prin care-i mulţumea pentru gestul său.

Olga Tudorache, care s-a născut şi a copilărit la Oituz în

casa parohială ca nepoată a preotului Ioan Tudorache, devenind

artistă, când revenea la Oituz şi participa la diferite acţiuni

socio-cultural-religioase se bucura de întâlnirea cu profesorul

oituzean.

Pentru că profesorul Caităr locuia foarte aproape de

primărie, biserică, şcoală şi locuinţa Dragomir, membrilor

acestei familii le era la îndemână să se întâlnească cu el când

veneau la Oituz şi-l invitau la casa lor pentru că acesta era o

oglindă spirituală a localităţii. Fii institutorului Dragomir au

purtat corespondenţă cu profesorul oituzean şi-i trimiteau de la

Bucureşti publicaţiile în care apărea câte un articol referitor la

Oituz, semnat de către cineva dintre ei.

Preotul Grigore Dimitriu, intelectual cu două licenţe,

întotdeauna avea ce discuta cu profesorul autodidact. Teologul

ar fi regretat dacă profesorul ar fi fost victima unui accident de

circulaţie la Iaşi. Când a mers pentru documentare în vederea

redactării lucrării sale de licenţă, toţi locuitorii Oituzului îl ştiau

mort pe profesor iar preotul trecând pe drum, auzindu-i vocea în

curte, a intrat, a salutat cu uimire, bucurie şi uşurare totodată.

Ultima dată s-a văzut cu preotul Dimitriu la înmormântarea P.S.

Petru Pleşcan.

Preotul Gheorghe Comăneci l-a apreciat de pe vremea

când era muncitor la S.A. Nădrag şi, în perioada când a fost la

spital în urma accidentului de muncă din 1946, l-a vizitat, i-a

103

dus cărţi pentru lectură şi alimente. După ce i-a devenit fin de

cununie s-au vizitat reciproc iar la ceremonialul înmormântării

prezviterei Constanţa naşul a rugat pe fin să vorbească liber,

aceasta în situaţia când ştiau amândoi că peste tot era împânzit

cu ofiţeri de securitate.

O altă familie de preoţi care l-a stimat a fost Niţă Ciurea

din Poiana Sărată şi soţia acestuia, invăţătoarea Domnica Ciurea,

iar mai târziu a fost preotul Marcel Ciucur care colecţionase

multe documente scrise în limba maghiară despre Poiana Sărată.

P.S. P. Pleşca şi alţi preoţi catolici l-au apreciat şi s-au

stimat reciproc, fiind binecuvântat de acesta nu pentru că avea

origine catolică ci pentru omul deosebit care era profesorul.

A fost prieten cu colonelul Petre David, veche cunoştinţă

de la activităţile Ligii Culturale la Oituz şi prin amintirile din

copilărie ale acestuia care a trecut adeseori pragul casei în care

locuia profesorul, fiind prieten cu fratele soţiei Elisabeta Caităr.

Petre David în funcţia de preşedinte al gărzilor patriotice s-a

reîntâlnit cu profesorul la Câmpulung Muscel în timp ce efectua

o inspecţie la unitatea militară unde îşi satisfăcea stagiul militar

fiul profesorului, Caităr Fănel, în anul 1980. Ultima întâlnire cu

acesta a fost în anul 1988 la festivităţile “Memoria Oituzului”.

Atunci profesorul a participat la simpozionul comunicărilor

ştiinţifice, unde a recitat creaţia proprie “Lui Grigorescu”, urmat

de ropotul de aplauze al asistenţei.

De orice interese s-ar fi dus la Bucureşti casa inginerului

Constantin Ruxandu, originar din Oituz, avea uşa deschisă

pentru profesorul Caităr care îl informa cu ultimile noutăţi din

localitata natală iar inginerul l-a ajutat să găsească o sursă care

distribuia cărţi de specialitate istorică contra cost. C. Ruxandu

nu l-a uitat pe consăteanul său nici când era la doctorat la Paris

de unde i-a trimis salutări scise pe o iustrată. Sora inginerului

locuia lângă profesor şi de câte ori fratele ei o vizita comunica

profesorului vecin pentru a-i bucura pe amândoi de revedere.

104

Dintre cadrele didactice din Oituz o prietenie frumoasă a

fost între el şi învăţătorul Gheorghe Manea care locuia într-o

casă cu chirie lângă biserica ortodoxă. Se vizitau reciproc dar

învăţătorul Manea îl vizita mai des pentru că familia Caităr avea

mai mult spaţiu şi aici s-a cunoscut cu colegul şi prietenul

profesorului, Gheorghe Burlacu. Relaţia a continuat prin

corespondenţă şi după ce familia Manea a locuit la Timişoara şi

chiar când a rămas în viaţă doar doamna Elena Manea.

A colaborat cu directorii C. Antohi şi P. Butucaru de la

Şcoala Ferăstrău, A.Lerescu şi A.A.Lerescu , Ghe. Ţuţuianu, etc

cu care a fost în relaţii bune. Nici profesorul Valeriu Matei nu

trebuie trecut cu vedrea pentru că, potrivit calităţilor sale de a fi

în relaţii bune cu toată lumea, nu s-a abătut de la regulă nici

când a fost vorba de profesorul Caităr. Cu învăţătorul C. Pîslaru,

fost coleg la liceul din Tg-Ocna dar în clase diferite, a fost în

relaţii mai bune înainte de perioada 1958.

Cu cadrele medicale, indiferent care au fost acelea, a

avut relaţii corespunzătoare unor intelectuali adevăraţi, stima

fiind reciprocă.

Discuţiile cu A.Păltănea (şoferul generalului Eremia

Grigorescu) şi cu Şuinea (şofer la curtea Elenei Grigorescu) au

făcut să se cristalizeze gândurile profesorului iar informaţiile

culese de la ei să se concretizeze prin diferite lucrări aflate în

manuscris. Pe aceştia şi pe alţi prieteni (Mimalache Pricope,

Petre Dima, I. Sandu, etc) profesorul Caităr i-a vizitat până spre

sfârşitul vieţii lor, atâta timp cât ei îl mai puteau primi.

A fost apropiat cu foşti membri activi ai Ligii Culturale

(I. Surdu, I. Pricope, Ghiţă Ciubotaru, Mihalache Pricope, etc)

de la care a cules informaţii despre activitatea desfăşurată la

şezătorile Ligii, informaţii în virtutae cărora a scris o lucrare

despre activitatea Ligii Culturale la Oituz. S-a cunoscut cu toţi

coriştii fondatori care i-au devenit prieteni pentru că se ocupa de

cauza lor prin culegerea datelor în vederea scrierii monografiei

corului. Putem aminti pe N. Drăgănoiu, cântăreţii D. Tanga, D.

105

Mănăilă, P. Blaj şi foarte mulţi oameni în vârstă din sat cu care

mereu găsea prilej de vorbă pentru a se documenta despre istoria

şi cultura Oituzului.

Pentru bătrânii satului era o mare satisfacţie că-i întreba

despre întâmplări din viaţa lor, a rudelor şi a cunoscuţilor dar

pentru profesor această colaborare a fost şi mai instructivă în

sensul că a aflat istoria multor averi care s-au obţinut cu riscuri

şi sacrificii, povestiri şi legende despre istoria şi cultura locală,

acţiuni ale haiducilor şi urmaşilor acestora etc. Informaţiile le

aduna duminica şi în zilele de sărbătoare când găsea consătenii

acasă. Profesorul îşi nota “De vorbă cu …”, cuprinzând date

importante ca anul naşterii, numele învăţătorului, unde era

şcoala, la ce armă a efectuat stagiul militar, la ce războaie a

participat, contribuţia la Liga Culturală şi la cor, legende,

întâmplări ale bandei de hoţi, obiceiul căruţaşilor de a sta două

trei zile la cârciumă pânăcând le aduceau soţiile de mâncare în

coşarcă, când se întorceau “din jos”, de la câmpie (unde vindeau

oale şi material lemnos), alte chefuri de la sărbători.

O altă prietenie care i-a adus documentarea în domeniul

istoriei a fost ceasornicarul Nălboc de la Tg-Ocna, fratele

preotului Nălboc.

Picler Alexandru a fost o prietenie care a rezistat

indiferent de regim, începând cu activitatea premilitară şi

sfârşind prin intermediul colaborării cu C.A.R. Tg-Ocna.

Cât despre rudele din partea soţiei Elisabeta Caităr se pot

aminti familiile Anton Tofan şi Gheorghe Vîlea din Malu-

Oneşti, prietenie continuată şi prin urmaşii lor.

Dintre fiii Oituzului s-a stimat şi apreciat reciproc cu

profesorul Petru Butucaru, învăţătorul Gheorghe Butucaru care

i-a fost elev, învăţătorul şi dirijorul Constantin Radu, profesorul

şi pictorul Aurel Tanga, învăţătorul Aurel Boacă, profesorul

Vasile Comănici, învăţătoarea Maria Cojocaru, învăţătoarea

Sofica Hîrlea, fotograful Ionel Boacă, Gheorghe Butucaru şi

Gheorghe Butnaru (ambii au avut funcţia de preşedinte al

106

cooperativei de consum din Oituz), Nicu Ciocoiu – contabil la

primărie, Ion Sandu – contabil la cooperativă, Vasile Lupu –

contabil la Ocolul Silvic, îi era ca şi un frate, familia Ghiţă

Apostu din Călcâi, Gh. Lupică, familia Marinescu din care

provenea bibliotecara Elena Marinescu (Pichiu), Şraer Iosif

(veche cunoştinţă de la fabrica de cherestea), Ianoş Vântură,

învăţătoarea Lupu Agripina, Gh. Lupică, profesoara Maria

Ciocoiu ş.a. Pe inginerul Dumitru Ghineţ îl aprecia în mod

deosebit pentru că se ridicase ca şi el prin eforturi personale

susţinute.

Profesorul Caităr era cunscut la Hîrja pentru că fratele

tatălui său, Ghiţă Caităr, avusese soţie de aici, şi-n al doilea rând

şi-a creat o personalitate prin care se făcea stimat şi apreciat de

oricine îl cunoştea. Aici şi-a găsit o prietenie veche din anii

tinereţii petrecuţi la Slănic Moldova, pe Boeru, tatăl

educatoareai Elena Boeru Gurin.

Pentru că în localitatea vecină Bogdăneşti bunica Maria

(Surdu) Hărjanu avea două surori -Ileana şi Reveica- (amgele

căsătorite Toma) şi un frate Toader (Voicu) zis Panaete,

profesorul Caităr a avut multe rude şi prieteni aici cu care s-a

respectat reciproc, de aceea pe bogdăneşteni îi simţea aprope ca

pe nişte fraţi. Putem enumera câteva familii care au fost în

relaţii foarte bune cu profesorul Caităr: Andruşcă, Botez,

Botezatu, cântăreţul M. Puşcaşu, tatăl învăţătoarei Victoria

Radu, preotul Simion, profesorul Sticlaru, familiile Toma,

Panaete etc.

Cu învăţătorul P. Dima a fost o prietenie sinceră,

frumoasă, de durată, care s-a cimentat în perioada când au

colaborat prin Cooperativa de Credit “Progresul” din Bogdăneşi,

Dima preşedinte şi Gh. Gr. Caităr menbru în comitetul de

conducere. Prietenia a durat până când s-a stins învăţătorul

Dima şi a fost deosebit de rodnică în sensul că d-l Dima i-a

donat informaţii scrise profesorului despre activitatea sa şi a

colegilor din Bogdăneşti şi despre răscoala din 1907, cu scopul

107

de a fi folosite ca documentare în scrierea monografiei locale şi

să fie păstrate în muzeul pe care dorea profesorul Caităr să-l

înfiinţeze la Oituz.

Prietenii au fost uşor recunoscuţi de fiii profesorului

Caităr prin comportamentul lor, precum s-au remarcat profesorii

de istorie I. Dobrotă, I Mitrea, N. Ciută, D. Zaharia, Şt.

Ungureanu, generalii Pintilie Hăineală şi Petre David, colonelul

(r) Chirieş, Aurora Dragomir, Elena Ungureanu, publicistul Gh.

Gorun, familiile din Oituz A. A. Lerescu, Gh. Apostu, Gh.

Faraon, I. Todiriţă, C. Radu, M. Neghiuc, Elena Pîslaru dar şi

generaţia mai tânără a profesorilor N. Andruşcă, I. Jinga. T.

Ionescu, M. Ciubotaru, preotii I. Bitir şi F. Cristea iar părerile

lui C. Donea şi Gh. Oprea au rămas constante.

Când fiica Constanţa a terminat liceul a fost anunţată

personal la domiciliu de către directorul coordonator A. Lerescu

să suplinească la şcoala Hîrja; primarii I. Todiriţă, N. Chiriac şi

Gh. Oprea au sprijinit-o pentru reîncadrarea în învăţământ ca

suplinitoare, profesorul Liviu Filimon a îndrumat-o să termine

studiile începute la Colegiul Pedagogic de Institutori Spiru

Haret-Bacău prin examene de diferenţă şi obţinerea examenului

de stat la Şcoala Postliceală de Învăţători şi Educatoare

“Dimitrie Cantemir”-Bacău, profesorul I. Mitrea a întocmit

prefaţa lucrării “Din istoria localităţii Oituz” pentru a fi

publicată, preotul paroh Ioan Bitir a îndrumat-o în obţinerea

binecuvântării Eparhiei Romanului pentru publicarea volumului

“Corul-tradiţie culturală a Oituzului”. Dar cea mai spinoasă

problemă a fost când Constanţa a avut restrângere de activitate,

problemă pe care n-ar fi rezolvat-o la fel de favorabil, în sensul

că n-ar fi rămas cadru didactic la o şcoală din Valea Oituzului,

fără sprijinului acordat de liderul sindical, profesorul I. Dobrotă.

Tuturor le mulţumim pe această cale şi credem că profesorul

Nicu Aur poate să se bucure că ultimul său curs pe care l-a

audiat Constanţa, ca studentă, a dat roade.

108

Fiind elevă la liceul din Tg-Ocna, profesorul N. Blăgoi

care avea trei licenţe şi-a amintit apreciativ despre profesorul

Caităr pentru că în anii când acesta punea bazele Şcolii

Marginea dumnealui era inspector şef la Secţia de Învăţământ a

raionului Tg-Ocna şi l-a considerat ca fiind un cadru didactic de

nădejde. Tot laudativ mi-a vorbit despre tata şi directorul

liceului D. Zgăvârdici.

A colaborat cu reprezentaţii Comitetului Judeţean de

Cultură şi Artă Bacău prin Constantin Donea şi Ernest

Gavrilovici, cu istorici şi arheologi, cu muzeografi din Oneşti,

Bacău, Iaşi. Astfel şi-a câştigat aprecierea şi stima profesorilor

universitari de la Iaşi, N. Gostar şi P. Dâmboviţa, cărora le-a fost

student, a colaborat cu arheologii Ioan Mitrea, Dan Gh.

Buzdugan (care îi scria în 1958 “Salut în persoana

dumneavoastră pionul arheologiei româneşti din Oituz…

Eu vă doresc mult noroc în lăudabila acţiune ce aţi

întreprins-o şi vă rog să primiţi din partea mea consideraţiunile

ce se cuvin unui om animat de dragostea pentru arheologie”).

De asemeni a colaborat cu D. Zaharia şi M. Munteanu,

directori la Arhivele Statului Bacău cu muzeografii Iulian

Antonescu, Gheorghe Burlacu (care i-a fost coleg de facultate şi

prieten), cu profesorii M. Hrişcă din Oneşti …Marinovici şi …

Eminovici etc.

Fiind primul preşedinte al veteranilor de război din Oituz

a colaborat cu generalul ®Pintilie Hăineală de la A.N.V.R.

General “Eremia Grigorescu” Filiala Bacău, precum şi cu

Asociaţia Naţională Cultul Eroilor prin reprezentantul Corneliu

Chirieş.

În anul 1978, cu prilejul unei sesiuni de comunicări

ştiinţifice, profesorul prieten M. Hrişcă din Oneşti îi scria: “Vă

rog ca şi dumneavoastră să prezentaţi o comunicare de istorie

locală, istorie veche a României … sau despre alte probleme pe

baza descoperirilor locale”. Profesorul Caităr a pregătit lucrarea

109

“Problema continuităţii în Valea Oituzului”, dar nu ştim din ce

motive nu a prezentat-o.

A colaborat cu membrii comisiei Legii 18/1991. Deşi nu

a fost ales în această comisie, s-a interesat la Arhivele Statului

Bacău şi a adus o copie după listele de reformă agrară din 1945.

Prin gestul său nu se ştie cât de mult bine a făcut şi cât rău, câţi

prieteni şi-a adăugat şi câţi duşmani pentru că prin coincidenţă

de nume, sau alte situaţii, nu întotdeauna au reintrat în posesia

unor terenuri cei în drept. Dar nu-i cazul să se supere nimeni

pentru că el însuşi a fost victima propriei fapte, deşi n-a fost rău

intenţionat.

Fiind pensionar, s-a reîntâlnit cu un vechi camarad de

armată, Nicolae Gheorghe din Feteşti, care, prin hotărârea lui,

era la un cămin de bătrâni din Sibiu. Aici, lipsindu-i căldura

familială a căminului său, se plânse printr-o scrisoare prietenului

Caităr. Acesta l-a sfătuit să se reîntoarcă acasă de unde nimeni

nu-l îndepărtase şi să cultive micile bucurii ale vârstei. După o

perioadă de reflecţie prietenul i-a dat dreptate profesorului şi,

urmându-i sfaturile, i-a mulţumit pentru că l-a ajutat să rămână

în sânul familiei sale.

Oricine (reporteri, cercetători, muzeografi, istorici etc) îl

cunoştea pe profesorul Gh. Gr. Caităr îi găsea latura pozitivă a

caracterului său care ieşea în evidenţă prin comunicare şi era

aproape imposibil să nu fie stimat în afară de unele excepţii. La

Iaşi a colaborat cu o familie de artişti pe care-i vizita şi fiul Ion

când era student.

Dintre toate prieteniile putem spune că apogeul a fost

realizat prin prietenia cu colegul său de studii la liceu şi

facultate, Gheorhge Burlacu din Prăjeşti, fost muzeograf

principal la secţia Patrimoniu a Muzeului de Istorie din Bacău.

Această prietenie a evoluat în concordanţă cu idealul educaţional

şi a progresat corespunzător cerinţelor aestui ideal.

S-au cunoscut la liceul din Tg-Ocna unde erau elevi

amândoi la fără frecvenţă. Prietenia a luat amploare în anul

110

1954, când Ghorghe Burlacu efectua stagiul militar la Moineşti

şi era sanitar iar Ghorghe Gr. Caităr lucra la sonda 1165 a

oficiului special Turbo-bur Moineşti. Din scrisori se desprinde

nevoia ostaşului de a discuta cu prietenul său, nevoie exprimată

prin expresia “Veniţi să ne întâlnim - dacă se poate – avem

chestiuni urgente de discutat”. Încă din acest an Gh. Burlacu a

fost la Oituz pentru a-şi vizita prietenul şi pe Gh. Gh. Apostu din

Călcâi, care îi fusese coleg de serviciu. A fost impresionat foarte

plăcut de comuna Oituz încât îşi dorea să viziteze mai des

această localitate. Pentru Gh. Burlacu, Gh. Gr. Caităr a fost mai

mult decât un prieten, a fost ca un frate mai mare cu care putea

discuta orice problemă pe care o avea şi-n funcţie de posibilităţi

era ajutat mai întâi cu vorba bună şi apoi cu fapta. În prietenia

dintre oameni intervine dumnezeirea ce există în fiecare şi care

ia diferite forme cum ar fi un ajutor mai presus decât cel frăţesc.

Aşa se întâmpla şi între cei doi colegi prieteni. Din scrisori reies

trei direcţii şi anume: viaţa personală în raport de sănătatea

proprie şi a membrilor familiei, alta, principala linie continuă,

cea a studiilor şi devenirii personalităţi şi, evident, partea

profesională. Au făcut parte dintro promoţie bună atât la liceu

cât şi la facultate. Gh. Burlacu nu uita şă-şi felicite prietenul cu

ocazia Anului Nou şi a sărbătorilor Pascale. De cele mai multe

ori alături de urarea tradiţională “La mulţi ani!” îi dorea succes

în munca ştiinţifică. Felicitarea primită cu prilejul sărbătorii de

Paşte din anul 1958 Gh. Gr. Caităr a păstrat-o ca pe un talisman.

În perioada de restrişte a anilor 1958-1965 este întreruptă

colespondenţa.

Dar în anul 1966, în urma iniţiativelor lui Gh. Gr. Caităr,

au mers împreună la Facultatea de Istorie din Iaşi şi, după

examenul de admitere, erau studenţi. În relaţia Caităr-Burlacu nu

se ştia cât era ajutor frăţesc şi cât colaborare, unde îşi spunea

interesul şi unde îşi spunea cuvântul prietenia care nu s-a epuizat

ci doar a fost întreruptă de decesul profesorului Gh. Gr. Caităr în

anul 2000. Gh. Burlacu a continuat să viziteze urmaşii

111

prietenului său în vederea documentării pentru o lucrare la care

muncea de mult timp şi care a rămas în manuscris după decesul

său din decembrie 2005. Chiar dacă nu întotdeauna au fost doar

fericiţi nu au lăsat să le scape nimic din ceea ce-i interesa şi de

aceea au avut multe amintiri frumoase despre timpul petrecut

împreună la Moineşti, Tg-Ocna, Slănic Moldova, Oituz, Bacău,

Iaşi. În activitatea intelectuală s-au stimulat reciproc prin vârstă,

unul cu tinereţea iar celălalt cu înţelepciunea experienţei a

cinsprezece ani mai mult, astfel nici unul nu obosea. Nimic nu

pare a fi fost întâmplător în viaţa lor. Toate evenimentele s-au

derulat aşa cum trebuia să fie, şi bune şi rele, parcă dinainte

stabilite, piedici generate de diferite intrigi ivite în regimul

totalitar, fireasca mândrie şi nelipsitul orgoliu personal şi

profesional, toate la un loc au făcut ca în urma lor să rămână

moştenire generaţiilor următoare rezultatul uriaşei lor munci. Ca

muzeograf principal al Muzeului de Istorie Bacău de câte ori

Gh. Burlacu avea interes să se deplaseze la Oituz venea la

prietenul Caităr, discutau ore în şir, îi cerea părerea în legătură

cu scopul vizitei sale în loclitate şi rămânea peste noapte la

familia Caităr. În anul 1981 Gh. Burlacu şi-a invitat prietenul la

sărbătoarea a 400 de ani de la atestarea documentară a

Prăjeştilor, localitatea sa natală. Prin prietenul său, Gh. Gr.

Caităr s-a realizat pe sine pentru că îşi dorea să muncească la un

centru de cercetare şi să scrie lucrări istorico-ştiinţifice pe care

să le publice.

Putem spune că profesorul de istorie Gh. Gr. Caităr a

strălucit prin colaboratorii cu care s-a stimat şi apreciat reciproc

îndeosebi prin unicitatea prieteniei cu Gh. Burlacu pentru care a

fost un exemplu şi un stimulent în realizarea idealurilor sale

intelectuale. Prin avântul său tineresc l-a determinat pe prietenul

Burlacu să se înscrie la facultatea de istorie şi i-a insuflat idealul

de cercetare şi redactare de lucrări ştiinţifice.

112

Din colaborările şi stima reciprocă cu arheologi,

profesori universitari şi muzeografi au ajuns piese arheologice

din Oituz la muzeele din Bacău, Iaşi şi Oneşti.

III.PROFESORUL PENSIONAR

PERIOADA ANILOR 1978-1989

(ULTIMUL DECENIU AL DICTATURII

COMUNISTE)

Deşi îşi dorea să mai rămână la clasă, ca pensionar, Ghe.

Gr. Caităr n-a mai efectuat munci remunerate, dar a rămas

profesor de istorie locală.

În această privinţă am putea spune că cel mai favorizat a

fost Gh. Oprea care, prin funcţia politică şi culturală deţinută la

Oituz în perioada anilor 1962-1989 şi prin revenirea pe funcţia

de director al căminului cultural la câţiva ani după revoluţie, a

beneficiat de continua informare cu elemente de monografie

locală din partea profesorului Caităr.

Din cei 22 de ani de viaţă de pensionar s-a făcut util

comunităţii prin continuarea activităţilor social-culturale,

patriotice, de colecţionare a unor obiecte de muzeu şi de

cercetare a localităţii. Astfel, a continuat activitatea la corul

căminului cultural şi la corul B.O, a ajutat pe consătenii aflaţi în

nevoie cu un sfat, o îndrumare pentru rezolvarea problemelor ce-

i apăsau, a revenit la staţia de radioficare unde a prezentat alt

ciclu de conferinţe, a continuat să culeagă informaţii de la

oamenii în vârstă.

Fiind creştin, a colaborat cu biserica, dând respectul ce se

cuvenea cultelor şi la rându-i a fost apreciat de reprezentanţii ei.

A fost alături de semeni şi le-a respectat durerea prin cuvântul

rostit la decesul persoanelor în vârstă, cuvânt rezultat al

113

cecetărilor efectuate prin care avea ceva de spus despre oricine.

Păcat că fiecare necrolog care, poate, uneori părea de prisos, n-a

fost înregistrat pentru a face acum monografia localităţii Oituz

mai bogată.

A participat şi la activităţi deosebite organizate în alte

localităţi, cum ar fi 400 de ani de la atestarea documentară a

Prăjeştilor şi la a 500-a aniversare de la atestarea documentară a

Răcăciunilor. La aceste sărbătoriri a participat printr-o

intervenţie prin care făcea cunoscut auditorului relaţia localităţii

Oituz cu cea a localităţilor respective.

Prietenul său Gh. Burlacu l-a vizitat ori de câte ori avea

prilejul să vină la Oituz ca muzeograf şi-i cerea părerea în

legătură cu problemele pe care le avea de rezolvat în localitate şi

i-a respectat propunerea de a împrejmui parcul din jurul

Monumentului Cavaleriei şi a reconstrui poarta pentru a proteja

acest spaţiu unde să se desfăşoare activităţi ale “Memoriei

Oituzului” dar s-a realizat doar o împrejmuire a monumentului

cu nişte bare de fier. Pentru că nu renunţase la idealul său

referitor la scrierea monografiei comunei Oituz, într-una din

zile şi-a pus într-o valiză documentele cele mai de preţ şi, cu

multe speranţe, a încercat şă-şi găsească un colaborator la

Bacău. Având în vedere cât de laborioasă este o monografie,

(cercetarea, redactarea, finanţarea, tipărirea, etc) nu a reuşit să

întâlnească pe cineva dispus să se implice alături de el pentru că

ar fi putut exista riscul să întâmpine greutăţi la obţinerea

fondurilor şi lucrarea să rămână tot în manuscris iar profesorul

Caităr să fie mai supărat ca niciodată.

În anul 1980 a devenit bunicul primului nepot, Lucian, fiul

Constanţei, pe care l-a iubit şi l-a educat ca un adevărat pedagog

ce era, creau poveşti, se jucau şi discutau probleme interesante,

dar nu l-a ajutat să citească nici să scrie pentru că vederea îi era

tot mai slabă. Al doilea nepot, Martha-Sarah, fiica fiului Ion, l-a

bucurat prin venirea ei pe lume în anul 1987, căreia, împreună

cu soţia, i-au dăruit dragostea lor de bunici din Oituz.

114

Ultimii ani trăiţi în dictatura comunistă, când erau atâtea

cozi la magazinele alimentare pentru că produsele de bază erau

raţionalizate, l-au pus pe gânduri. Ascultând emisiunile de radio,

(interzise de a fi audiate în România) “Vocea Americii” şi

“Europa liberă”, ca istoric, îşi dădea tot mai mult seama că în

societatea românească trebuie să urmeze o mare schimbare, de

aceea parcă era în aşteptarea evenimentelor din decembrie 1989.

PERIOADA ANILOR 1989-2000

(PRIMUL DECENIU AL DEMOCRAŢIEI)

În anul 1989 a căzut regimul comunist, dar oamenii au

rămas aceiaşi, iar democraţia a fost un proces mai lent pentru că

se aşteptau dispoziţii ca-n vechiul regim şi cum putea fi altfel

când trebuia să se depăşească o unitate de gândire perimată.

După ce a trecut euforia evenimentelor profesorul a scris căteva

versuri prin care şi-a spus părerea despre politica comunistă ca

instrument de constrângere a poporului român.

A adresat primăriei un memoriu pentru a se sărbători 125

ani de la înfiinţarea şcolii de băieţi, azi Şcoala Nr. 2 Oituz, unde

fusese elev. Dar cine avea atunci timp de aşa ceva!?

Pentru el era clară situaţia că trebuia să se revină la dreptul

de proprietate asupra terenurilor potrivit reformei agrare din

1945, la o reformă socio-economică şi culturală alături de cea

politică care era în plină desfăşurare. Din iniţiativă proprie a

mers la Arhivele Statului Bacău de unde a obţinut o copie după

documentele reformei agrare din anul 1945, documente

întocmite de el însuşi ca secretar al comisiei acestei reforme.

Odată aduse, listele au fost puse la îndemâna cetăţenilor şi a

comisiei de aplicare a Legii 18/1991 cu scopul de a folosi

tuturor îndreptăţiţilor din Oituz, deci şi lui. A întocmit cereri

pentru restabilirea dreptului său de proprietate asupra terenurilor

ce i se cuveneau, de asemeni a depus cereri pe numele parohiilor

şi a şcolii.

115

La revoluţie a fost ales preşedinte al Frontului Salvării

Naţionale învăţătorul Gheorghe (Gicu) Caiter, cu perspectiva de

a candida pentru funcţia de primar din partea partidului de

guvernământ la alegerile ce urmau să vină. Acest învăţător era

nepot de verişoară primară profesorului Gh. Gr. Caităr şi a fost

ales primar la alegerile din anul 1992.

Familia profesorului, deşi fiica Constanţa avea şi ea doi

copii minori care erau întreţinuţi din bugetul de familie al

părinţilor, a fost pusă în situaţia să înţeleagă că primarul nou

ales are un fiu student şi la clasă l-a suplinit soţia acestuia în

ciuda hotăririlor luate în urma discutării cererii la şcoala

coordonatoare.

Aproximativa coincidenţă de nume a determinat prietenii

din Bacău ai profesorului Gh. Gr. Caităr să-l felicite pe acesta

pentru funcţia de primar pe care de fapt nu el o avea ci un nepot.

Dar numele de Gh. Caităr le-a purtat ambilor ghinion,

profesorului pentru că nu a intrat în posesia terenului în drept

potrivit L. 18/1991 cu care a fost împroprietărit prin reforma

agrară din 1945, iar învăţătorul-primar care n-a fost neglijent ca

străbinicul său Ştefan-perceptorul, ci superficial în ceea ce

priveşte îndatoririle ce-i reveneau ca primar a suportat

consecinţele.

Profesorul Caităr, atâta timp cât a fost în viaţă n-a reuşit să

reintre în posesia terenului asupra căruia avea drept deşi

specificase că îl va dona Societăţii Cultural-Ştiinţifice Valea

Oituzului, a cărui preşedinte era, pentru a se construi un muzeu

în localitate. Moştenitorii au intrat în posesia acelui teren doar

după decesul profesorului (2000), când la Bîtca nu mai erau

terenuri nerepartizate la şosea. Ei, şi atunci unde se putea

construi acel muzeu!?

Când a pus la dispoziţia comisiei fondului funciar

documentul de renunţare la Moşia Grozeşti, de către Elena

Grigorescu, profesorul nu bănuia că nu va construi un muzeu

măcar pe terenul de la Curte, proprietate moştenită de la tatăl

116

său, teren pe care, ce-i drept, îl stăpânea parţial. După întocmirea

documentaţiei de punere în posesie a unei suprafeţe de teren în

completare, aceeaşi suprafaţă a fost trecută în rolul cetăţeanului

Mihai Birti care a înstrăinat-o în urma decesului soţiei sale iar

profesorul Caităr a rămas tot cu o suprafaţă îngustă atât cât era

construcţia subterană a beciului boieresc de sub acest teren

încât n-a fost posibilă construirea unui muzeu aici, în primăvara

anului 1996.De fapt este vorba de un teren refuzat de mai multe

persoane dar acceptat de profesorul Caităr.

La 4 noiembrie 1990 a înfiinţat Asociaţia Veteranilor de

Război “Sf. Gheorghe” formată din 45 de membri, asociaţie

afiliată ulterior A. N. V. R, filiala Bacău. Cu veteranii a încercat

să reconstituie drepturile Obştei Grozeşti, dar n-a fost posibil

pentru că puţinul teren obştesc avea deja proprietari. Aşa se

întâmplase şi cu terenul din vecinătatea locuinţei profesorului

unde s-au extins alţi vecini cu ani în urmă, ceea ce nu s-a

întâmplat cu terenul dinspre râul Oituz din dreptul nici unui

vecin. Ca preşedinte al filialei A. N. V. R. Oituz, la 1 august

1992, prin raportul de activitate informa că înscrisese 220 de

veterani care erau îndreptăţiţi la îndemnizaţie şi specifica aportul

său în aplicarea L. 18/1991.

I se calculase îndemnizaţia de veteran potrivit perioadei de

concentrare ce a urmat stagiului militar. Astfel de documente a

adus de la arhiva din Piteşti şi veteranilor din subfiliala Oituz.

Ca fiu de veteran din Primul Război Mondial, a dat un interviu

pentru realizarea unui film de scurt metraj de către Ministerul

Apărării Naţionale.

În luna decembrie 1993 Nick Arden, originar din Poiana

Sărată, cu domociliul în USA (Los Angeles) i se adresa cu

familiarul “Dragă nene Ghiţă” anunţăndu-l că i-a publicat în

revista “Păzitorul Fraţilor” poezia intitulată “Lui Grigorescu” şi

totodată îi ura “viaţă lungă pentru binele Văii Oituzului”.

Scrisoarea trimisă în America prin care profesorul dădea

informaţii despre arborele genealogic Ardeleanu-Fulga a fost

117

returnată înainte de a pleca din ţară iar doctorul Ardeleanu n-a

mai intrat în posesia unor date importante pentru familia sa şi

nici când a venit la Poiana Sărată nu s-a întâlnit cu profesorul

Caităr pentru că preotul I. Bitir, care-l putea anunţa, era în

Franţa, astfel s-a creat ideea că profesorul nu mai este, ceea ce

au spulberat proiectele ambilor de a publica lucrări de cultură

locală. Pe de altă parte Dr. Nick Arden a fost cazat la hotelul din

Oneşti, nu la Poiana Sărată şi a avut puţin acces la informaţie în

zonă. Din scrisoarea către Nick Arden reiese că tatăl lui a fost

căpitanul de jandarmi Gh. Ardeleanu şi a avut patru surori, toate

căsătorite la Oituz, din care Maria a fost soţia lui Niţă (Niculai)

Margasiu frate cu Mihai Margasiu, căsătorit cu Reveica Hîrjanu,

sora Frăsinei Caităr care era mama profesorului. În urma

cercetărilor făcute profesorul Caităr a întocmit arborele

genealogic după mamă şi după tată şi astfel ştia ce rude are în

localităţile din Valea Oituzului şi le respecta, ceea ce l-a ajutat în

cercetările efectuate. A studiat tabelele de împroprietărire (1934,

1945, 1848) cu precădere cele de la 1848 pe care erau trecute

toate rudele începând cu Ianoş şi Mihai Caităr (Ştefan lipsea

pentru că era la Iaşi). De asemeni a constatat că toţi

împroprietăriţii de atunci aveau drepturi asupra unor terenuri

obşteşti iar în toponimia locală au rămas nume ale foştilor

clăcaşi cum este Poiana lui Caităr.

Pentru numărul de membrii din familie era necesar un

spaţiu mai mare de aceea a ridicat o nouă casă în vara anului

1994, la care a folosit şi material lemnos din pădurea proprietate

personală care i se restituise.

În toamnă a înfiinţat Societatea Cultural Ştiinţifică “Valea

Oituzului” al cărui preşedinte a fost ales iar vicepreşedinte

preotul Ioan Bitir. Ca preşedinte al acestei societăţi, şi-ar fi dorit

să colaboreze cu agenţii economici din Oituz cărora le-a solicitat

sponsorizare pentru realizarea dezideratelor statutului societăţii,

printre care se enumera tipărirea unor lucrări şi înfiinţarea unui

muzeu local dar comunitatea din Oituz nu era încă pregătită

118

pentru astfel de acţiuni. Totuşi a colaborat cu primăria, biserica,

şcoala şi căminul cultural la manifestările “Memoria Oituzului”,

la comemorarea generalului Eremia Grigorescu, la 1 Decembrie,

etc.

O activitate deosebită a defăşurat împreună cu fostul său

elev, învăţătorul Gheorghe (Gelu) Butucaru care timp de 3-4 ani

după revoluţie a fost directorul căminului cultural. La 1

Decembrie 1993 a participat cu formaţia corală a căminului

cultural din Oituz la Alba-Iulia, la sărbătoarea a 75 de ani a

Marii Uniri.

Vedea tot mai puţin datorită glaucomului de care fusese

operat la ambii ochi înainte de revoluţie şi de cataractă la ochiul

stâng. S-a convins greu să-şi întocmească documentaţia de

nevăzător, după care a fost pensionat cu gradul I , având

însoţitor pe soţia sa. Aşadar, după revoluţie, profesorul Gh. Gr.

Caităr n-a trăit în lipsuri materiale pentru că alături de pensia

potrivit activităţii profesionale s-a bucurat de drepturile

pecuniare de nevăzător gradul I cu însoţitor şi de îndemnizaţia

de veteran de război. La rându-i a îndrumat cetăţeni din comuna

Oituz (Păşcău, mama lui Chiriac Apostru, Alecu Strejeru) pentru

obţinerea drepturilor de nevăzători.

A participat la activităţile culturale şi la manifestările

“Memoria Oituzului” şi, ca veteran, în anul 1995, a primit

brevetul şi medalia “Crucea comemorativă a celui de-al Doilea

Război Mondial, 1941-1945”.

În anul 1997, la 80-a aniversare a luptelor din 1917 de la

Oituz şi Tg-Ocna, i s-a acordat o diplomă de onoare “Pentru

neobosita strădanie şi generosul aport pentru păstrarea memoriei

ostaşilor care au înălţat cu preţul vieţii lor troiţă pentru

nemurirea pământului românesc”.

În anul 1998 a fost felicitat de comitetul filialei A.N.V.R.

“General Eremia Grigorescu” a judeţului Bacău pentru

“contribuţia la obţinerea victoriei în război a statului român

pentru a fi liber şi stăpân în hotare străbune”.

119

Cu câţiva ani înaintea decesului tatălui meu am funcţionat

ca învăţătoare la şcoala din satul Marginea când am fost pusă în

situaţia de a semna procesul verbal cu privire la dezafectarea

acestei şcoli, faptă pe care am considerat-o ca o pedeapsă pentru

că nu am reuşit întotdeauna să-mi înţeleg părintele care fondase

şcoala pentru care eu semnam ca şi cum aş fi fost de acord cu

desfiinţarea ei.

Tot în perioada aceea îşi dorea să se reglementeze situaţia

terenului Obştei “Grozeşti”, ceea ce n-a reuşit chiar dacă a depus

la primăria comunei Oituz documentele necesare, pentru că

rezolvarea problemei implica un proces în instanţă care

presupunea unele cheltuieli neprevăzute în bugetul comunei.

Din iarna anului 1998 nu a mai fost neobosit ca până

atunci şi datorită organismului vlăguit de timp şi de

multitudinea situaţiilor cu care s-a confruntat (acum avea

perioade când auzea foarte pronunţat zgomotul armelor de

război sau al căruţelor în bejenie, zgomot pe care după ce a fost

rănit şi tratat l-a auzit tot mai puţin pentru că era foarte

preocupat intelectual), a rămas mai mult în casă şi, apoi, în

pat, până la 4 octombrie 2000, când a părăsit zbuciumul

acestei lumi, trecând în eternitate, lăsând în urmă amintiri

vrednice de toată lauda Oituzului, al cărui fiu deosebit a

fost. Încredinţând averea membrilor familiei sale a murit pe cât

de avut pe atât şi de sărac în acelaşi timp în sensul că toată

munca sa era în gospodărie la timpul decesului dar în registrele

de la primărie nu mai avea nici teren nici casă fiindcă repartizase

toate bunurile succesorilor. La cumpăna dintre lumii i s-a afişat

fericirea pe figură care a dăinuit cât a fost privegheat în familie,

înainte de înmormântare, spre mirarea tuturor privitorilor. Se

stinse fericit.

Ultimii doi ani, mai mult ca oricând, a fost înconjurat

de membrii familiei care i-au dăruit dragostea lor.Cu nepoţii,

Martha-Sarah, Lucian şi Mihai, a avut relaţii speciale, afective

şi educative. La primele semne că ar putea părăsi familia,

120

de Paşti în anul 1999, aceasta l-a asigurat că nu-i pregătită

pentru aşa o experienţă, iar el a încredinţat arhiva personală

fiicei Constanţa – învăţătoare, şi fiului Ion – inginer, cu

scopul de a valorifica informaţiile culese şi lucrările aflate

în manuscris, pentru a-i continua activitatea.

Pe ultimul drum l-au condus, alături de familie, cei

care l-au apreciat, din care s-au remarcat prin cuvântul lor

colegii (directorul căminului cultural Gheorghe Oprea care a

venit cu o coroană alături de familie, învăţătorul Gheorghe

Butucaru – fost elev – şi profesorul Petru Butucaru) . Cei pe

care i-a ajutat nu-l vor uita pe inimosul profesor de istorie,

muncitor autodidact, care vorbea cu atâta patos despre

comuna Oituz, unde s-a născut, a trăit, căreia şi-a dedicat

întreaga viaţă muncind.

IV.EI L-AU CUNOSCUT PE …

Având în vedere decesul recent (2000) al profesorului de

istorie Gh. Gr. Caităr – Oituz, deşi credem că am respectat

adevărul istoric, este cam precoce ca această lucrare să fie

considerată obiectivă în exclusivitate. Dar putem spune că

intelectuali, prieteni, foşti elevi, colaboratori, consăteni şi alte

persoane care l-au cunoscut pe profesorul oituzean îşi amintesc

despre el, dar puţine sunt obişnuite cu ideea publicării părerilor

proprii. Uneori memoria umană este mai dificil de a fi reactivată

pentru că figura învăţătorului se profilează tot mai puţin din

negura anilor, pe de o parte, iar acţiunea noastră se desfăşoară

în paralel cu economia de piaţă, pe de altă parte, şi având în

vedere că atât comunicarea cât şi colaborarea au limite,

înţelegem că este mai delicat de răspuns la solicitările noastre.

De aceea acest capitol nu are o întindere pe măsura aşteptărilor.

121

Totuşi încercăm să relatăm unele păreri, ca rezultate a

continuităţii colaborării urmaşilor cu persoane care au apreciat

activitatea părintelui lor.

Bunăvoinţa face ca amintirile despre profesorul Gh. Gr.

Caităr să revină în actualitate şi să le putem reda. Astfel, pentru

Doina Faraon este memorabil că la inaugurarea şcolii din satul

Peste Vale a recitat o poezie frumoasă scrisă de profesor,

învăţătoarea Maria Irimia ştie despre o lucrare scrisă referitor la

activitatea Ligii Culturale-Oituz, Didina Iuţuc ţine minte şi acum

toate rolurile de la serbările pregătite cu învăţătorul ei, Maria

Iuţuc, pentru dascăl, era “fata mea”, învăţătoarea pensionartă

Jugaru din Bogdăneşti ştie că profesorul a avut o activitate

deosebită dar ştie şi că a fost propagandist la cadrele didactice,

profesorul Sticlaru din Bogdăneşti exclamă cu o figura

luminoasă “Ei, domnu’ Caităr!” şi dă apreciativ din cap,

profesorului Petru Butucaru iar trebui multe pagini să scrie

despre profesorul Caităr, profesorul N. Andruşcă din Bogdăneşti

a avut o relaţie profesională prin obiectul istorie, mai precis se

documenta la profesorul Caităr când avea nevoie, veteranul I.

Eminovici din Filipeşti afirmă “Ei, mai rar om ca domnu’

Caităr”, preotul Ioan Bitir îşi aminteşte că l-a cunoscut în

autobuz în preajma evenimentelor culturale din anul 1973. Sunt

şi opinii de felul “Era sever dar învăţam carte”, iar cea mai mare

parte dintre foştii elevi, fără să fie întrebaţi, afirmă în discuţie că

“Am fost şi eu elevul domnului Caităr”. Alţii îşi amintesc că

învăţătorul într-o oră de istorie după ce le-a scris pe tablă un

text a spus “Acesta este actul de naştere al comunei noastre”.

Niculina Ciobanu ştie că unchiul Caităr a participat la

întâlnirile de bucurie şi tristeţe ale familiei Gh. Vîlea şi A. Tofan

din Malu-Oneşti, rude prin alianţă cu profesorul după soţie.

Mărioara Ciubotaru Margasiu, fostă secretară la Şcoala Nr. 1, îşi

aminteşte că profesorul Caităr, cadru didactic deosebit, o

personalitate integră, a fost pentru ea o relaţie specială şi avea

pentru el o stimă şi un respect aparte. Robert Martin exclama

122

uimit “A murit domnu’ Caităr!? … A fost învăţător … Ce om

bun era!” şi rămase dus pe gânduri. Exemplele pot continua dar

să lăsăm amintirile să vorbească.

AMINTIRI, AMINTIRI, …

Emoţionantă a fost vizita pe care am făsut-o la muzeul

amenajat de familia Constanţei Caităr Ghioldum. Multe obiecte

din muzeu mi-au adus copilăria aproape, cu zilele ei toride de

vară când surorile mele meliţau cânepa ori o pieptănau să scoată

firul de urzit ori cu vestitele şezători ale mărginencelor care se

întreceau la cusutul altiţei pe pânza de bumbac ghilită, pânza din

care-şi făceau cămăşi pe care le purtau în câşlegi la biserică ori

la horă. Mai coseau batiste cu şabace pe care le puneau la

ploştile frumos împodobite perechi de tineri cu care chemau

oamenii la nuntă. Frumoasele costume naţionale expuse aici,

scoarţele, covoarele, desagii ori cergile aduc parcă veşnicia

printre noi. Culorile asortate dovedesc că sătenii au ştiut să

privească seninul cerului şi florile câmpului răcorite de roua

dimineţii. Privind totul, mă gândesc la munca neobosită a

familiei Constanţei Ghioldum care şi-a făcut timp şi a amenajat

un loc de neuitat, un loc al tradiţiei, al obiceiurilor, al

civilizaţiei.

Toate obiectele aşezate cu meticulozitatea aici poartă un

nume: Muzeul “Gh. Gr. Caităr”, un nume bine cunoscut

sătenilor pentru că dumnealui a fost un neobosit şi inimos dascăl

care a adus lumină în mintea şi în sufletul lor.

Numărându-mă printre cei care l-au avut învăţător, nu pot

uita orele de clasă cănd, cu povestioare scurte, ne amăgea şi ne

făcea să alergăm printre literele alfabetului. Aşa, cu povestioare

scurte, ne-a predat literă cu literă, şi am învăţat să citim şi să

scriem atât de bine încât, la sfărşitul clasei a IV-a, domnul

inspector Cobuz a fost plăcut impresionat de dictările noastre şi

123

de felul cum am rezolvat problema la aritmetică. Atunci a fost

primul nostru examen.

Nu ştiu de unde avea atâta răbdare cu noi în toate

activităţile. Cât suflet depunea când pregătea cu noi serbările

şcolare! Cum pot uita vreodată serbările din pripor la care

participa satul întreg. Recitările, cântecele populare, dansurile

populare erau pe placul lor şi le descreţea frunţile după o

săptămână de muncă la câmp ori la pădure.

Mărginenii apreciau pe “învăţătorul nostru” pentru că era

alături de ei la toate activităţile satului şi oamenii îl considerau

de-al lor.

Faptul că erau mulţi analfabeţi în sat era o pată care nu-i

dădea pace învăţătorului rustic. După terminarea orelor de curs,

străbătea uliţele satului pentru a chema adulţii la “şezătoare” –

cum îi plăcea să o numească. Şi eu veneam cu părinţii mei,

ambii analfabeţii, şi-i priveam atât de uimită cum se chinuiau să

pronunţa silabe, litere, cuvinte. Învăţătorul nostru avea atâta

răbdare cu ei şi nu se plictisea nicioadată. Râdea din toată inima

când era mulţumit de progresul făcut de “elevii mari”.

Multe amintiri mă leagă de “domnul învăţător” dar, ca să

nu plictisesc pe cei care vor citi, voi mai relata numai una. Să

vedeţi cum a fost.

Eram în vacanţa de vară. Cât e ziulica de mare păşteam

vaca în grădină, pe hat şi cântam de răsuna dealul.

Într-una din zile aud vocea învăţătorului meu care urca

priporul şi vorbea cu un om. De cum l-am auzit m-am frământat

în fel şi chip cum să fac pentru a-l saluta cum se cuvine. Nu

ştiam care e poziţia cea mai nimerită: să ţin vaca de funie în

timp ce salut, să stau în poziţie de drepţi, să stau rezemată de

prun, să mă urc în cărare … să stau mai jos, lângă gardul de

mărăcini … Învăţătorul se apropia şi eu na-m găsit poziţia

potrivită. Iute m-am lăsat la pământ ca să nu mă vadă. Domnu’

învăţător s-a apropiat şi m-a saluta politicos: “Bună ziua!”. Eu

am rămas nemişcată şi n-am scos o vorbă. Trecând pe la poarta

124

noastră, l-a văzut pe tătuca şi i-a spus că am uitat să salut

persoanele în vârstă. Eu am auzit totul din grădină. Cum să dau

eu ochii cu tata acum? Foamea care îmi dădea târcoale şi căldura

mare m-au făcut să-mi i-au inima în dinţi şi mă prezint sfioasă la

tătuca, după ce i-am dat apă vacii şi am legat-o sub şopron.

Se vede că tătuca nu şi-a pus mintea cu mine. M-a măsurat

de câteva ori cu privirea întunecată şi mi-a spus să nu se mai

repete.

Aşa am scăpat cu obraz curat, săraca de mine care am fost

bine intenţionată dar nepricepută.

Profesoară,

Aglaia Todiriţă, Oituz

O AMINTIRE FRUMOASĂ

L-am cunoscut pe dl. Caităr Gr. Gheorghe prin anii

1961-1962 dar mai bine din 1966. Eram student în anul al II-lea

la Universitatea Al. Ioan Cuza din Iaşi, Facultatea de Filologie,

cursuri fără frecvenţă. Din discuţiile purtate, am aflat că şi

dumnealui era student la aceeaşi facultate dar în profil de istorie.

Datorită unor conjuncturi defavorizante am întrerupt cursurile,

absolvind facultatea, atât eu cât şi dumnealui, mai târziu.

L-am cunoscut îndeaproape mai mult în cadrul acţiunilor

culturale. Un autodidact în probleme de cultură generală, un

enciclopedist în probleme de istorie, dar mai ales în istoria

locală. A fost omul care, an de an, a venit cu idei şi sugestii

privind organizarea manifestărilor culturale sub genericul

”Memoria Oituzului“. Câtă pasiune, câtă râvnă în pregătire şi

desfăşurarea primelor ediţii ale ”Memoriei Oituzului“ din anii

1970-1975! Avea un dar deosebit în selectarea şi ordonarea

poeziilor, a ideilor pentru montajele literar-muzicale dedicate

eroilor, veteranilor de război.

A fost alături de echipa care a pregătit în 1973

aniversarea a cinci decenii de la înfiinţarea ”Secţiunii Oituz a

125

Ligii Culturale“ prilej pentru înfiinţarea, cu drapel propriu, a

”Societăţii Culturale Coral-artistice Răsunetul Oituzului“.

Dl. Caităr Gr. Gheorghe a fost membru activ al formaţiei

corale oituzene permanent. Personal, regret sincer că n-a apucat

anul aniversării veacului de activitate a acestei formaţii.

Caităr Gr. Gheorghe era un pasionat al lecturii, un vajnic

îndrumător al copiilor şi tineretului pentru lectură. Întreaga-i

viaţă şi-a dedicat-o Oituzului, a adunat multe documente

istorice, etnografice. Cel Atotputernic l-a chemat la cele veşnice

înainte de a-şi vedea visul împlinit, inaugurarea unui muzeu la

Oituz. Laudabilă iniţiativa fiicei, Constanţa Caităr Ghioldum, de

a-i continua strădaniile, iar pentru mine şi, sunt convins, pentru

foarte mulţi care l-au cunoscut, Caităr Gr. Gheorghe rămâne o

amintire frumoasă.

Profesor,

Gheorghe Oprea, Oituz

MODESTĂ RUGĂ

Zile pustii şi palidă culoare se-adună suspinând în

fiecare, nopţi mute plâng pierdute de speranţe, privirile nu mai

disting nuanţe şi-un vălmăşag de gânduri răvăşite se-adună în

idei şi în cuvinte. Doar somnul aduce linişte deplină; pe aripi

nevăzute de lumină se-nalţă tainic vis de fericire, de noi

speranţe, de iubire, iar îndrăzneaţa minte crede că-i adevăr cea

ce vede.

Când vălul străveziu se risipeşte şi ochiul raţiunii se

trezeşte, blestemul rugă-nalţă pân’ la ceruri: O, … dă-ne

Doamne numai adevăruri, mai tinereşte să-nfruntăm destinul,

din fericire dă-ne doar puţinul de care-avem nevoie noi, cu toţii,

părinţii şi binicii, copiii şi nepoţii. Nu ne minţi cu vise-

amăgitoare, nu ne uita-n epave plutitoare lăsate de izbelişte-n

furtună; a vremurilor curgere nebună ce tăvălugul trece peste

126

toate. Suntem o clipă din eternitate, nu ne minţi cu vise-

amăgitoare, din noi, un adevăr e fiecare şi fiecare din noi e o

picătură din eternitate.

I. Zota, Oituz

UN DASCĂL MODEL

Am cunoscut şi învăţat cu domnul profesor Caităr în

perioada când eram elevă la liceul teoretic din Tg-Ocna (1952-

1955).

Dmnul profesor Gh. Gr. Caităr era un om de o deosebită

ţinută morală, cu o pregătire profesională de excepţie.

Exigent de factură germanică cu sine şi elevii a căutat să

îmbine dragostea faţă de studiu şi cultură elevilor săi, dând

generaţii de nădejde pentru viitorul ţării, majoritatea cărora le-a

fost dascăl făcând studii superioare.

Omenos, corect, studios a imprimat elevilor aceste

deziderate. Bun român şi cetăţean dăruit profesiei, neobosit,

acest dascăl transmitea generaţiilor noastre valorile morale ale

patriotismului, adevărului şi sacrificiul pentru ţară.

Era respectat şi iubit, demn de admirat, prin întreaga sa

comportare şcolară şi extraşcolară. Înţelegător, calm şi cald,

iubitor de semeni era un exemplu la toate nivelele. Conştiinţă

aleasă, flexibil, admirator al naturii, neobosit şi altruist domnul

profesor Caităr a constituit un nucleu de bază şi fală a liceului

nostru când de fapt era numai pedagog. Acest tată binevoitor cu

elevii se implica în toate activităţile şcolare contribuind la

onoarea şcolii şi a corpului profesoral.

Nu era străin nici de activităţile urbei. Ulterior, fiind

doctoriţă pe Valea Oituzului l-am regăsit pe acelaşi neobosit

cetăţean implicat în multiple activităţi ale comunei Oituz, locul

său natal. Într-un cuvânt domnul profesor Caităr era bun la toate:

127

învăţământ, sănătate, activitate comunală culturală şi

administrativă. Toată lumea îi cerea sfaturi.

Talentat şi valoros spiholog aşeza relaţia profesor-elev la

cotă de prietenie, apropiere, înţelegere, comunicare şi respect

reciproc, în acelaşi timp păstrând exigenţa necesară unui dascăl.

Se implica pe latura muzicală, un lucru mai puţin

obişnuit pentru alt cadru didactic. Aplecarea sa către muzică,

artă şi frumos atestă în plus profunda şi speciala structură a

sufletului său.

Religios şi corect într-o perioadă vitregă a timpului său atestă în

plus valenţele deosebite de care dispunea acest dascăl.

S-ar putea spune mult mai multe despre domnul profesor

Caităr. Aceste câteva cuvinte sunt doar un cumul minuscul de

caracterizare.

Toate laudele şi stima pentru profesorul Caităr şi

omagiile noastre de elevi cărora ne-a rămas viu şi elegant în

amintire. Cinste familiei ce a dat acest om, cinste urbei Oituz de

unde provine.

Dr. Tamara Bunea, Oneşti

“AD MEMORIAM”

Cu ceva timp în urmă, pe parcusul anului 2005, am avut

ocazia să particip la o acţiune organizată în comuna Oituz de

partidul ecologist – filiala Oituz, cu care prilej am admirat o

expoziţie pe teme de istorie locală, în memoria profesorului Gh.

Gr. Caităr, cel care pe parcursul a peste 40 de ani de a colectat şi

a cercetat documente referitoare la istoricul localităţii Oituz

(Grozeşti), ce au constituit un prim plan în întocmirea unei

monografii a Oituzului şi în organizarea unei muzeu local. Deşi

în anul de graţie 2000 profesorul a trecut în nefiinţă, prin grija

128

fiicei Constanţa Caităr Ghioldum, informaţiile legate de

cercetările efectuate în Valea Oituzului au fost continuate şi

lucrarea monografică se aproprie de final iar muzeul de istorie

locală a fost amenajat într-o locuinţă a familiei profesorului

Caităr.

Am cunoscut pe profesorul Gh. Gr. Caităr încă din anul

1953, când am venit în Oituz (Grozeşti), însă diferenţa de vârstă

dintre noi era destul de mare şi nu am putut veni în contact

direct cu profesorul. De abia în anul 1973, toamna, m-am

transferat la Şcoala Nr.1 Oituz, unde l-am cunoscut mai

îndeaproape pe cel care a fost profesorul de istorie Gh. Gr.

Caităr, fiind colegi la această şcoală.

Am apreciat la profesor activitatea deosebit de bogată

desfăşurată pe plan local, în primul rând cea didactică – fiind

învăţător, precum şi activitatea în afara clasei, la sărbătorirea

Ligii Culturale din localitate, la corul căminului cultural şi la

corul B.O. şi nu în ultimul rând cele profesionale şi obşteşti,

culminând cu cercetări sistematice asupra trecutului acestei

localităţi, ce a dus la elaborarea unor lucrări şi articole de

specialitate, communicate cu diverse ocazii.

Toată viaţa sa, profesorul a fost un autodidact. A muncit

din răsputeri să se realizeze pe plan profesional, să se formeze ca

cercetător al istoriei locale, istorie încărcată de evenimente încă

din cele mai vechi timpuri.

A fost călăuzit în activitatea didactică şi cea social-

obştească de atribute esenţiale în viaţa unui om: muncă cinstită,

viaţă curată, împlinirea datoriilor , iubirea de oameni. A

întâmpinat multe greutăţi în viaţă însă, de fiecare dată, a găsit

resurse pentru a ieşi din impas şi a continuat lupta pentru o

cauză mai bună atât pentru familie cât şi pentru societate.

Generaţii de elevi care au învăţat să scrie şi să citească datorită

talentului de pedagog al profesorului îşi amintesc şi-şi vor

aminti cu nostalgie şi respect de cel care, pentru ei a fost

“domnu’ învăţător”.

129

Deasemeni colegii profesorului îşi vor aminti de cel care

a fost “un om între oameni”, cel care şi-a pus întreaga viaţă şi

talent în slujba oamenilor, de profesorul Gh. Gr. Caităr.

“Să lupţi, să cauţi, să găseşti şi să nu te laşi doborât.”

Profesor,

Alexandru Lerescu,Oituz

EFICACITATEA UNEI PRIETENII

L-am cunoscut pe Gh. Gr. Caităr pe când era învăţător la

şcoala din satul meu, satul Marginea- Oituz. Într-una din zile, m-

a rugat să-i repar nişte ghete ale fiului său Gelu (Gheorghe). A

urmat alte contacte tot prin practicarea meseriei de cismar. Aşa

i-am cusut geanta cu care mergea la şcoală şi, pentru că nu erau

în comerţ, i-am confecţionat o pereche de sandale din piele, cu

barete, pentru fiica Constanţa.

Ne-am apropiat unul de altul şi, treptat, am devenit

prieteni pentru că ne înţelegeam în discutarea problemelor

personale şi comunitare.

Pentru că aveam aparat de fotografiat învăţătorul mă invita

la şcoală la diferite activităţi cu scopul de a imortaliza

momentele importante şi la serbarea de la sfârşitul anului şcolar.

De asemeni am fotografiat elevii Şcolii Marginea făcând

săpături împreună cu învăţătorul Caităr pe dealul Ştibor, de unde

au adus la şcoală urme arheologice. L-am fotografiat cu elevii pe

mamelonul Ciuci unde a făcut săpături împreună cu elevii altei

şcoli şi a colectat cioburi de vase dacice. Tot la Şcoala Marginea

am fotografiat elevii împreună cu învăţătorul lor la activităţile

practice din incinta şcolii şi la lecţii în timp ce acesta folosea

materiale didactice expuse pe un panou rulant cu două feţe,

confecţionat de un tâmplar din Oituz la comanda domnului

Caităr.

130

Am continuat să colaborăm şi după ce nu a mai funcţionat

la şcoala din satul Marginea şi am participat împreună la

activităţile desfăşurate de corul Bisericii Ortodoxe şi al

căminului cultural.

În anul 1958 a propus conducerii Cooperativei din Oituz

să ocup postul de casier central pe care l-am onorat lucrând 7 ani

în această unitate.

Pentru că la Oituz s-a înfiinţat o agenţie C. E. C iar şeful

de cadre de la Bacău a remarcat scrierea mea estetică cu

majuscule, am fost transferat la unitatea nou înfiinţată. Aici

aveam o mare răspundere şi-n plus trebuia să urmăresc agenţii

poştali din Valea Oituzului şi a Caşinului, care aveau dreptul să

facă operaţiuni C. E. C. Am lucrat la C. E. C. 17 ani, timp în

care nu m-am format numai ca autodidact ci mi-am completat

studiile de la patru clase la opt clase, potrivit legilor în vigoare.

În toată perioada aceasta relaţia cu profesorul Caităr a continuat

prin discutarea problemelor ivite.

În anul 1991, directorul Arhivelor Statului Bacău, M.

Munteanu, căruia I-am solicitat o copie după tabelele de

împroprietărire din 1945, de la Oituz, mi-a comunicat că

profesorului Caităr i s-au eliberat două exemplare xeroxate şi

ştampilate din aceste documente. A mai adăugat că primăria

trebuie să plătească un exemplar pentru a-l obţine de la profesor.

La primele abordări din partea mea, profesorul nu s-a lăsat

convins în primul rând pentru că nu era cooptat în comisia

fondului funciar şi în al doilea rând pentru că nu am insistat aşa

după cum învăţasem de la el că trebuie să procedez pentru

rezolvarea problemelor sociale.

În anul 1994 profesorul a înfiinţat Societatea Cultural-

ştiinţifică “Vlea Oituzului” şi, ca preşedinte al acestei asociaţii, a

preferat să fiu eu secretarul. Tot în această perioadă am cunoscut

un grup de francezipe care i-am prezentat preotului Ioan Bitir şi

împreună i-am făcut profesorului o vizită când acesta ne-a vorbit

despre munca sa şi despre localitatea Oituz. Francezii i-au oferit

131

o maşină de dactilografiat pe care, mai târziu, urmaşii

profesorului au împrumutat-o publicistului Gh. Gorun pentru a-

şi scrie articolele fiindcă maşina sa era foarte deteriorată.

Prietenia cu profesorul Caităr m-a format pentru viaţă,

pentru a face faţă onorabil la locul de muncă şi în activităţile

social-culturale şi am îndrăznit chiar să creez poezii.

După modelul profesorului am ajutat şi eu pe alţi

consăteni după cum a fost Gh. Costache pe care l-am

recomandat pentru funcţia de casier-contabil la cooperativă iar

pe N. Pastor l-am convins să ocupe funcţia de planificator tot la

cooperativa din Oituz, ceea ce i-a folosit foarte mult pentru că,

mai târziu, i s-a oferit oportunitatea de a se muta la Bucureşti cu

sprijinul unui unchi, unde tot ca planificator a profesat.

Din punctul meu de vedere am fost un om norocos că l-am

cunoscut îndeaproape pe profesorul de istorie Gh. Gr. Caităr

pentru că multe din cunoştinţele lui s-au reflectat asupra formării

personalităţii mele şi am urcat pe scara ierarhică încăt în

perioada anilor 1992-1996 am fost viceprimar la Oituz.

Chiriac Apostu, Marginea-Oituz

CARACTERIZARE

Tovarăşul Caităr Gr. Gheorghe, născut la 24 mai 1916 în

comuna Oituz, judeţul Bacău, a început cariera didactică în anul

1949, în urma concursului susţinut la Secţia de Învăţământ

Bacău.

Iniţial a fost numit la Şcoala Generală Nr.1 Oituz şi, prin

înţelegere, a profesat la Şcoala Marginea-Oituz. A absolvit liceul

teoretic în anul 1954, a fost atestat învăţător în anul 1957, a dat

examen pentru gradul didactic definitiv în învăţământ în 1963 şi

examen de gadul II învăţători la I.P.C.D. Iaşi în 1969 iar în 1971

a terminat, prin examene fără frecvenţă, Facultatea de Istorie a

Universităţii “A. I. Cuza” din Iaşi.

132

I. În perioada anilor 1949-1952 şi 1954-1958 a funcţionat

la Şcoala Marginea iar perioada 1961-1969 la Şcoala Generală

Ferăstrău-Oituz. În anul 1969 a fost transferat la Scoala

Generală Nr. 1 Oituz, unde funcţionează şi în prezent. În cei 19

ani de activitate în învăţământ a predat la cele trei şcoli la clasele

I-IV iar rezultatele le consemnăm în cele ce urmează.

La Şcoala Marginea-Oituz a funcţionat 7 ani unde a

desfăşurat muncă didactică simultană la două şi patru clase. Aici

a depus mult suflet în activitatea didactică şi a studiat şi cercetat

modernizarea predării simultane, drept care a fost programat cu

susţinerea unei lucrări, privind această temă, la sesiunea de

comunicări ştiinţifice din 11-13 aprilie 1957, organizată de

Institutul de Cercetări Pedagogice Bucureşti. Tot la Şcoala

Marginea a antrenat părinţii elevilor pentru confecţionarea

mobilierului şcolar şi amenajarea unui local de şcoală într-o casă

nelocuită. Din punct de vedere edilitar-gospodăresc aceeaşi

părinţi şi elevi (care au colectat mari cantităţi de plante

medicinale) au pus bazele actualului local de şcoală,

transportând material lemnos din pădurea comunală şi cmpărând

cherestea, cu şase luni înaintea legii de autoimpunere bănească.

La Şcoala Generală Ferăstrău-Oituz a funcţionat opt ani.

Aici ajuta conducerea şcolii în acţiunile intreprinse pentru

nivelarea curţii, înfrumuseţarea localului şi buna gospodărire a

instituţiei şcolare. Prin sufletul depus în munca la clasă şi

experianţale didacice extinse la obiecte diferite, i-a adus

participarea la sesiunea de comunicări ştiinţifice “Lecturi

Pedagogice”, la Bacău în 1964. A experimentat modernizarea

predării la obiectele matematică, istorie, limba română şi

ştiinţele naturii, căutând să îmbine clasicul cu modernul în toate

lecţiile. La inspecţiile avute a fost apreciat pentru munca depusă

la clasă, pentru iniţiativele şi acţiunile duse la bun sfârşit.

În cadrul Şcolii Generale Nr. 1 Oituz a depus o muncă

plină de dăruire la clasă, reluând unele experienţe didactice în

noul mediu şcolar. Este veşnic preocupat de perfecţionarea

133

măiestriei pedagogice, studiază revistele şi lucrările de

specialitate. Datorită activităţii susţinute tovarăşul Caităr

Grigore Gheorghe a redactat lucrări didactice şi de istorie locală.

A organizat la nivel de şcoală un cerc de istorie cu rezultate

admirabile şi serbări cu caracter festiv pentru care a creat şi

pregătit cu elevii opt montaje artistice literar-mizicale,ceea ce a

ridicat nivelul educaţiei patriotice la elevi. Pentru grandioasa

manifestare de la 1 octombrie 1972 (când la Oituz au fost

sărbătoriţi veteranii României Mari) a creat montajul adecvart

festivităţii şi a pregătit ştiinţific şi spiritual toate cadrele

didactice din comuna Oituz.

II. Din punct de vedere politico-ideologic tovarăşul

Caităr Grigore Gheorghe se prezintă ca un excelent propagandist

şi susţinător practic al politicii P.C.R. pentru că a fost

simpatizant al P.C.R. din anul 1934, a dus lupte sindicale, a fost

în conducerea Frontului Plugarilor, secretarul Comitetului de

Reformă Agrară, preşedintele obştei “Grozeşti” iar la 18 august

1945 a pus bazele primei celule P.C.R. în Oituz. A fost

propagandist la sat şi la cadrele didactice iar în prezent sprijină

practic toate acţiunile şi dezbate problemele învăţământului

politic.

III. Activitatea obştească şi culturală a desfăşurat-o cu

mult succes aproape 50 de ani. Actualmente este membru în

biroul Cooperativei de Credit “Progresul” din comuna

Bogdăneşti, instituţie pe care o sprijină practic şi moral. Din

punct de vedere cultural tovarăşul Caităr Gr. Gheorghe cântă în

Corul Căminului Cultural “Oituzul”. A activat trei ani la

societatea culturală Arcaşii din Oituz şi 8 ani la Liga Culturală-

secţiunea Oituz. Deasemeni a inaugurat o emisiune specială la

staţia de radioficare a comunei Oituz pentru evocarea vieţii şi

activităţii unor savanţi şi sărbătorirea unor evenimente istorice.

Tovarăşul Caităr Gr. Gheorghe a participat cu susţinerea

unor lucrări personale la diferite sesiuni ştiinţifice desfăşurate la:

Bucureşti, Iaşi, Craiova, Bacău şi Dărmăneşti. Pare un om

134

rezervat dar este un mare luptător pentru dreptate, cinste şi

adevăr, de aceea uneori este dezapreciat de unii iar de alţii

apreciat pentru munca, persevereanţa şi curajul de care dă

dovadă în toate aciunile ce le intreprindre pentru că le duce la

bun sfârşit.

Privind în ansamblu pe tovarăşul Caităr Gr. Gheorghe

care este o mândrie a clasei muncitoare şi a Oituzului pentru

munca depusă pe plan politic, obştesc, social-cultural, la catedră

şi pe plan ştiinţific îi apreciem întreaga sa activitate ca fiind

excepţională, sub toate aspectele, fiindcă îndeplineşte măreţele

idealuri ale societăţii noastre.

20-09-1976

Director, Organizatorul grupei sindicale,

BUNICUL

Bunicul meu, Gheorghe Grigore Caităr ,era un om cumsecade,

Îi ajuta pe toţi cărora necazurile le cânta balade.

În comună sunt foarte mulţi oameni pe care i-a ajutat

Dar, din nefericire, mulţi dintre ei, cred, că au şi uitat.

Tataia, aşa îi ziceam eu lui, era foarte bun cu mine.

Când eram trist, mă chema la el, mă mângâia şi era bine.

Dar acum, când nu mai e cu mine, nu îmi găsesc alinarea

Şi, dacă sunt foarte mâhnit, văd doar supărarea.

Urmaşii am fondat un frumos muzeu în casa lui părintească

Ca el să ne viziteze, să rămână printre noi, să ne iubească.

Ar fi fost bine dacă bunicul meu ar mai fi trăit

Ca, atunci când Dumnezeu îl chema în cer, el să fi fost fericit.

Mihai Ghioldum, cls. a-VII-a A, Şcoala Nr. 2 Oituz, 2004

135

V. CONCLUZII

Gheorghe Grigore Caităr, născut la Oituz în anul 1916,

muncitor autodidact, atestat învăţător în anul 1958 – ca merit al

activităţii didactice desfăşurate la şcoala din satul Marginea-

Oituz, devenit profesor de istorie prin acordarea examenului de

licenţă în anul 1976, a fost institutor (fără să fie remunerat)

multor promoţii de elevi din Oituz unde a profesat, predând

lecţii la peste 1000 de elepvi care-şi amintesc cu mândrie că au

învăţat în clasă la “Domnu’ Caităr”. Paralel cu deosebita

activitate didactică, domeniu în care a susţinut unele lucrări la

sesiunile de comunicări ştiinţifice, a desfăşurat şi activitate

extradidactică. Astfel, şi-a făcut un ţel din viaţă prin munca

pasională de cercetare a localităţii natale din toate punctele de

vedere, îndeosebi din punct de vedere istoric şi cultural. N-a

precupeţit nici un efort pentru realizarea idealurilor sale care au

fost parţial împlinite datorită numeroaselor piedici pe care le-a

întâmpinat şi pe care n-a reuşit să le depăşească integral. Fiindcă

profesorul cât a fost în viaţă s-a confruntat cu atât de multe

probleme nu înseamnă că a meritat să sufere dar nici că a fost

vorba de vendetă ci pur şi simplu a trăit evenimentele istorice în

desfăşurarea lor şi putem spune că dacă nu ar fi fost viaţa lui aşa

de zdruncinată noi n-am fi fost motivaţi să scriem această

lucrare. Fără munca neîntreruptă, pe tot parcursul vieţii,

începând din copilărie, n-ar fi fost posibilă scrierea monografiei

comunei Oituz, pentru care nu-i putem mulţumi nici măcar

veteranului ce-a fost, dar mi-te profesorul de istorie pentru tot

ce-a făcut pentru comuna sa.

El, care fusese exclus din rândurile P.C.R. pentru

misticism, a avut totuşi realizări într-o orânduire socială aşa de

dură, dar cele obţinute în urma unui compromis i-au adus mai

degrabă nemulţumire decât bucurie, iar cât priveşte nerealizările

nu l-au dărâmat pentru că era optimist din fire şi s-a refugat toată

136

viaţa în muncă de care a avut parte mai mult decât de câştiguri

financiare.

Familia îi publică biografia ca o datorie de onoare pentru a

nu se aşterne uitarea peste numele şi activitatea părintelui lor

care a fost izvor nesecat de energie, sufletul activităţilor istorico-

socio-culturale la Oituz, la vremea sa. El găsea mereu o

modalitate de a face cunoscută localitatea natală printr-un

cuvânt, o poezie, un studiu, o comemorare dedicată Generalului

Eremia Grigorescu şi eroilor căzuţi la Oituz, coriştilor, cadrelor

didactice, prin lucrări de istorie locală susţinute cu diferite

prilejuri. Să nu uităm că a fost primul care a descoperit elemente

de arheologie la Oituz şi a colaborat cu echipele de cercetători.

Aşadar, să valorificăm zestrea moştenită lecturând cărţile

de monografie locală scrise prin agoniseala fostului profesor de

istorie şi să trecem pragul Casei-Muzeu Gh. Gr. Caităr-Oituz.

Aducem mulţumiri pe această cale tuturor colaboratorilor

care au contribuit la scrierea şi tipărirea acestei lucrări, ce

contribuie la completarea monografiei localităţii Oituz.

VI. RESTITUIRI

Din lucrările şi documentele de istorie şi cultură locală

rămase în casa profesorului Gh. Gr. Caităr s-au selectat

informaţii pentru redactarea şi tipărirea volumelor “Din istoria

localităţii Oituz”, “Corul-tradiţie culturală a Oituzului” şi “Liga

Culturală la Oituz”, toate semnate de fiica profesorului.

Considerăm că această biografie vine cu noi completări la

monografia comunei Oituz şi face lumină în ceea ce priveşte

activitatea profesorului oituzean.

137

LUMINĂTORUL ŞI POPORUL

“Viaţa în mijlocul poporului este un prilej de multe şi

minunate învăţăminte. Aici, la sate, se află cea mai bogată

înţelepciune şi, ca izvor de inspiraţie, ea ne avântă spre

măreţe idealuri.”

Aşa îşi începea povestea vieţii sale învăţătorul pensionar

Dima Petru, fiul lui Andrei şi Anica, care a văzut lumina zilei la

1 aprilie 1898 în localitatea Bogdăneşti, pe malul drept al râului

din eroica vale a Oituzului.

Îşi amintea din fragedă copilărie de murmurul doinit al

undelor auzit în nopţile de vară şi de şuierul vântului din iernile

geroase. “Târziu am înţeles acel cânt doinit al undelor Oituzului.

Ele aduceau amarul, suspinele şi bocetele”<< din plânsul unei

mii de ani >> ale fraţilor robiţi din Ardeal, iar şuierul crivăţului

iernilor geroase povestea de năpraznicele răscoale de la

Bobâlna, Ţara Moţilor …cu eroi ca Gheorghe Doja, Horia, Iancu

şi mulţi anonimi.

Probabil imagini similare să fi avut şi colegul mai în

vârstă, învăţătorul Vasile Turcu, consătean, poet şi muzician,

creatorul marşului denumit “Oituzul geme”.

Ca fiu de ţărani harnici şi fruntaşi în sat, s-a născut din

popor şi pentru popor. A luminat zeci de generaţii pe parcursul

carierei sale didactice, funcţionând ca învăţător în satul său natal

în perioada 1918-1958.

În anul 1916, deşi elev la Şcoala Pedagogică a cerut să

plece voluntar pe front. Începând cu 1 aprilie 1917 a urmat

cursurile de la Şcoala Militară de Infanterie-Botoşani, în

compania a 14-a. S-a îmbolnăvit grav de tifos recurent, a fost

tratat şi apoi trimis acasă în convalescenţă. Revenit la Botoşani,

138

maiorul Boian îl trimitea în concediu nelimitat fiindcă era foarte

slăbit.

Ajuns la Bogdăneşti, a fost martorul groaznicelor bătălii

de la Oituz. Reîntremat, îşi ajută colegul din Şcoala Militară, pe

Crăiţă Gavrilă din Regimentul 11 Infanterie Siret, care sosise pe

frontul de la Oituz, şi-l călăuzeşte spre liniile româneşti de la

Manciuc. De asemeni, P. Dima a adus veşti îmbucurătoare

consăteanului său Turcu Vasile din Batalionul 1 Vănători,

avansat căpitan pntru bravurile sale.

Devenit învăţător la Bogdăneşti (pe Oituz), tânărul

entuziast Petre Dima se încadrează în avântul plin de măreţie al

epocii unirii tuturor românilor în graniţele Daciei străbune,

cinstind memoria eroilor căzuţi vitejeşte pe aceste plaiuri sfinte,

cărora le-a dedicat o frumoasă poezie intitulată “Cântecul

eroilor”.

În anul 1919 a fost ales secretarul comisiei care se ocupa

cu lichidarea datoriilor obşteşti în urma cumpărării de către

consăteni a moşiei Bogdăneşti. Astfel, împreună cu învăţătorul

Kiriac Dragomir, ca preşedinte, şi Guţă Ianovici - membru, au

îndrumat ţăranii ca potrivit Legii Creditului Rural din1908 să

lichideze datoriile faţă de stat în întregime după 11 ani de la

împrumut şi să nu aştepte scadenţa de 50 de ani.

Dima Petru a fost încorporat cu termen redus, a urmat

Şcoala Militară de Infanterie, Geniu şi Administraţie – activă şi

rezervă - şi a fost avansat sublocotenent. Mai târziu, prin

activitatea depusă, în calitate de şef al Centrului de Pregătire

Premilitară pe istoricele văi Oituz şi Caşin cu sediul la Oneşti, a

fost avansat la gradul de locotenent în rezervă.

A sprijinit biblioteca sătească şi subsecţia Ligii Culturale

din Bogdăneşti, fiind ales preşedintele subsecţiei. A urmat

cursurile de vară organizate de I. N. Coop. Bucureşti. Zelosul

învăţător s-a afirmat şi aici promovând cu succese examenele

finale. Prin aceste bagaje de cunoştinţe a devenit un mare

sprijinitor şi îndrumător al cooperativelor de consum şi de

139

credit. A funcţionat în calitate de contabil regional şi revizor

contabil în bazinul Trotuşului şi uneori pe Siret. N-a fost egoist,

ci a căutat să formeze peste zece învăţăcei instruiţi în taina

cifrelor contabile, printre care s-a numărat şi subsemnatul.

A funcţionat ca revizor şcolar în arealul Trotuşului şi

chiar pe Siret. Prin îndrumările şi controalele efectuate a rămas

în amintirea colegilor ca om de omenie. Nu s-a mulţumit numai

cu atât, ci a polarizat în jurul său, atrăgând cadrele didactice din

jurul Văii Oituzului, şi a organizat subsecţia ASOCIAŢIA

ÎNVĂŢĂTORILOR, filiala secţiei judeţene Bacău. În această

calitate, atrage pe distinsul şi entuziastul dirijor Valeriu

Tudorache, cu învăţătoarea Eugenia Tudorache, împreună

punând bazele unui cor select al asociaţiei. Astfel, vacanţele de

vară în perioada anilor 1935-1939 se petreceau în ambianţă

plăcută, cu frumoase serbări în deplasare la Slănic, Oneşti, Tg.

Ocna, Comăneşti, Moineşti, Caşin şi Bacău. Acestea au

culminat cu turneul din 1958, când au vizitat Piatra Neamţ, Tg.

Neamţ, monumente istorice şi mănăstirile Agapia şi Văratec.

Acest pedagog a căutat să informeze, prin presa vremii,

despre acţiunile culturale şi obşteşti, ca un cronicar al Văii

Oituzului, asemeni predecesorului său, inspectorul general

şcolar I. Tudorache.

A participat la al doilea război mondial, a continuat cu

activităţi de îndrumare în rândul unităţilor cooperatiste, a

susţinut munca culturală, având şi funcţii de răspundere. Alături

de Ghiţă Soca, instructorul şi dirijorul tarafului de muzicanţi din

Bogdăneşti, a dus faima satului până la Bucureşti.

A funcţionat şi ca profesor de istorie, povestind elevilor

ororile războiului, fiind militant activ pentru pace. Şi-a adus

contribuţie importantă în munca de educare a maselor, a

îndrumat Comitetul de Reforma Agrară şi construcţiile şcolare, a

contribuit la organizarea muzeului sătesc din comună, precum şi

a ”Cooperativei Agricole de Producţie - 1907”, unde a muncit în

timpul său liber împreună cu soţia şi toţi membrii familiei.

140

Secretul realizărilor sale, ne-o spune deschis că “a fost

marea înţelepciune şi înţelegere a soţiei mele, ceea ce nu se

întâlneşte în orice familie”. Soţia sa Maria, mamă a cinci copii,

ajunşi intelectuali de frunte, precum şi nepoţii săi, toţi sunt o

mândrie a satului Bogdăneşti de pe Oituz.

Petre, fiul mai vârstnic, inginer silvic cu fiicele Angelica

(inginer chimist) şi Georgeta, arhitectă, căsătorită cu arhitectul

Chinciu;

Elena, căsătorită cu lt. col. N. Coropceanu, au un fiu

inginer metalurg;

Natalia, căsătorită cu Nicula Gh., lt. col. în rezervă, fost

comandant al gărzilor patriotice din Ploieşti, au pe Natalia medic

şi pe Gheorghe inginer metalurg;

Andrei, fost inginer economist la Banca de Investiţii

Bucureşti, soţia sa profesoară de limba română şi franceză, au

fiicele Adeiana absolventă a Academiei de Ştiinţe Economice şi

pe Mariana medic;

Gheorghe, cu studii medii, a decedat prematur bolnav de

meningită T.B.C.

La vârsta de 85 de ani, P. Dima vizita, fără baston,

instituţiile comunei, dădea sfaturi când i se solicitau şi avea

funcţia de preşedinte al comisiei de cenzori a Cooperativei de

Credit “Progresul” din Bogdăneşti. Cele zece insigne primite

sunt suficient de grăitoare privind aprecierea muncii sale.

Te-nalţi Oituz

Te-nalţi Oituz al meu

Ce ai nume de zeu,

De zeu preaiubitor

Ce luptă pentru bine,

Să apere-un popor

Şi harnic şi viteaz;

Te-nalţi azi pentru mine.

141

De-a lungu-a trei milenii

Tu îţi păstrezi un nume

Care prin foc şi pară

În dragostea de ţară

Tu veşnic l-ai purtat

Şi ai rămas intact.

Te-nalţi azi bunăoară

Şi te slăveşte-o ţară.

Trei baci s-au întâlnit

În Valea Mioriţei,

Dar numele şi azi,

De la strămoşi rămas,

Îl porţi cu demnitate,

Luptând pentru dreptate.

Te-nalţi Oituz al meu

Şi-ţi vezi în jubileu

Şi lupta pentru glie

Şi truda şi povara,

Şi-nveţi astăzi ce-i viaţa:

O luptă necurmată

Pentru prosperitate,

O luptă pentru pace

Şi pentru libertate.

Te-nalţi Oituz mereu

Prin jertfele-apărării

Din neguroase vremi.

Viteaz ai fost în lupte,

Azi te slăveşte-o ţară,

Ai fost fruntaş în muncă

Şi-n viaţa culturală.

142

Lui Grigorescu

Sunt mulţi eroii legendari.

Tot vin, stejar după stejar.

Din şirul de eroi crescu

Eroul nostru, Grigorescu.

El n-a fost prinţ, nici mare domn,

A fost român, dar mare om.

El, Grigorescu, brav ostaş,

A pus duşmanului zăgaz.

A condus lupte ca-n poveşti

La Oituz, Pralea, Mărăşeşti.

Şi geniul său e conştiinţă,

Voinţă, luptă, biruinţă.

Gerock, Smetow şi Mackensen

Pe rând au fost bătuţi de el,

De Grigorescu, generalul,

Strateg, savantul, genialul.

El trădători a condamnat

Şi pe viteji i-a decorat,

Iar pe duşmanul furios

L-a doborât vijelios.

Eroul nostru naţional,

Ca patriot şi general,

N-a cunoscut înfrângerea.

Aceasta ni-e convingerea.

143

Erou ai fost, erou vei fi

În viaţa scumpei Românii !

Prin jertfa ta şi-a tuturor

S-a întregit un brav popor,

Ce ani în şir va preamări

Pe Grigorescu-n veşnicii.

Etica străbună

Din multele neamuri de traci,

Cei mai cinstiţi, cei mai viteji

Şi cei mai harnici,

Au fost strămoşii noştri daci.

În codrii, dealuri, văi şi munţi,

În marea citadelă din Carpaţi,

Doinind, ei turmele-şi păşteau,

Iar în câmpii, spre Dunăre şi Mare

Strămoşii noşti cultivau ogoare.

Cu bărbăţie dacii au păzit

Pământul scump ai patriei iubite

Cu sânge mult pământul au sfinţit

Luptând, căzând pe plaiurile sfinte

Dar la vecini pământul n-au râvnit

Şi-acelaşi caracter de la strămoşi

Şi noi am moştenit

Şi-n veci de veci, aşa vom fi

Cât neamul Românesc va dăinui.

Cântare străbunilor eroi

Pe plaiurile noastre răsună larg ecoul

De Sarmisegetuza şi Decebal, eroul.

Îndemnul său la luptă e pentru libertate,

Şi astăzi, din Columnă, până la noi străbate

144

Şi, încă, pe-ntreg spaţiul Carpato-Dunărean,

De Anul Nou, cu toţii, în fiecare an

Cântăm noi pe Bădica, pe marele Traian

Ce-n epopei creat-a popor daco-roman,

Din care s-a format poporul brav român,

Care prin vitregii în “Spaţiul Mioritic”

A fost şi-n veci va fi, aici, mereu stăpân.

Lui Cantemir

În spaţiul mioritic

Şi-n lume, tu mereu

Ai luminat prin neguri,

Al nostru prometeu!

Când fost-ai domn în ţară,

Uman şi îndurat,

De dări înjositoare

Poporu-a fost salvat.

O lume stă-n mirare…

Tu-ai vrut să dezrobeşti

Prin lupta-ţi grea şi mare

Popoare creştineşti!

Ai pribegit în lume

La Stanbul, ca supus…

Slavă şi mult renume

Popoare ţi-au adus!

N-a fost vreo armă-n lume

Pe care să n-o mânuieşti,

Ştiinţa, arta, strategia,

Cu toate, toate te mândreşti

145

Prin veacuri, generaţii

Te vor slăvii mereu;

Eşti şi viteaz în lume

Ca marele Anteu.

Adus din pribegie

În solul strămoşesc

Tu dormi relicvă sfântă

În Iaşul românescâ.

Tricentenar natal

Serbându-ţi, te-admirăm.

Cântându-te un an,

Să fim ca tine, vrem!

Lumina-ţi, vitejia-ţi,

Tot neamul românesc

Slăvi-va-n generaţii

Pe globul pământes.

Cuvânt adresat veteranilor veniţi la Oituz

în anul 1972

(rostit la staţia de amplificare din Gara Oneşti)

Aici, unde baciul vrâncean, cu cel ungurean şi cel

moldovean s-au întâlnit în crâncena-n-dârjire de-a ţine duşma-

nu-n Carpaţi, vă zicem un călduros şi frăţesc “Bine a-ţi venit!”.

Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Mihai Viteazul şi alte

personalităţi au sfinţit această vale cu prezenţa lor de eroi

naţionali şi Dumneavoastră aţi sfinţit cu sânge şi sudoare acest

146

pământ prin luptele de apărare ale Oituzului în războiul de

întregire a neamului românesc.

Cinstire şi recunoştinţă veşnică veţi avea din partea

noastră a fiilor Oituzului, precum şi din partea generaţiilor

următoare ale patriei noastre, prin luminătorii ei. Vom păstra

memoria luptelor de aici povestind în mii şi mii de pagini şi vom

cânta eroicul avânt şi jertfele ce le-aţi făcut pentru întregirea

ţării, pentru România Mare!

Să trăiţi cinstiţi veterani, apărători şi întregitori de neam

şi ţară, care ne ocrotiţi prin prezenţa în mijlocul nostru!

Impresii de la aniversările

“Prăjeşti 400” şi “Răcăciuni 500”

Satul Prăjeşti se află pe nişte coaste înclinate cu teren

fertil, situat în partea stângă a Siretului, la 18 km de Bacău.

În primăvara aceasta, la 31 martie 1981, s-au împlinit

400 de ani de la primul document scris ce atestă existenţa

aşezării.

Duminica aceea însorită, cu casele atăt de frumos

împodobite, mi-a rămas întipărită în memorie, iar festivităţile ce

au durat două zile m-au încadrat în atmosfera sărbătoririi satului

în aşa măsură încât am trăit măreţul eveniment aproape o lună

de zile.

Am plecat din Bacău cu maşina profesorului Mocanu,

împreună cu familia colegului Gh. Burlacu, muzeograf principal

la Muzeul de Istorie Bacău, fiul Prăjeştilor. După deschiderea

festivă, dintre toate referatele şi comunicările susţinute, două

lucrări au prezentat perioade lungi şi importante. Profesorul Paul

Ţarălungă deşi biolog tot atât de pasionat cercetător ca istoric,

arheolog şi iubitor de mediu, întemeietorul muzeului sătesc şi a

respectivei grădini botanice din ţinutul natal, a susţinut

comunicarea referitoare la cercetările arheologice şi contribuţia

populaţiei la săpături şi descoperiri. Colegul Gh. Burlacu a

147

străbătut, ca un fir roşu, istoria feudală şi modernă până la 1918

a satului Prăjeşti cu documente inedite.

Primiţi cu căldură de către fraţii învăţători Cimpoieşu şi

de organele locale am ajutat pe profesorul Mocanu să înregitreze

toată manifestaţia. Deşi n-am fost la masa comună a fiilor

satului am fost primiţi de gospodari cu atenţie şi serviţi la masă.

La rugămintea colegului meu Burlacu am rămas şi pentru a doua

zi când, invitaţi la o serbare dată de copii cu ocazia zilei de 1

Iunie, ni s-a pregătit surpriza celei de-a doua reuniuni cu fiii

satului pentru revederea peste 10 ani. Fără să mă aştept am

devenit fiul satului şi, cu această ocazie am cunoscut profesori

localnici care îşi desfăşurau activitatea profesională în alte

localităţi. A fost admirabilă prezenţa şi intervenţia cineastului

Ernest Maftei, fiul satului, mare artist în rolul de ţăran.

Dumnealui s-a bucurat de prezenţa mea zicând că tatăl său a

luptat la Oituz şi-l încântă faptul că m-a cunoscut.

Am vizitat muzeul şi aici am elaborat câteva însemnări

privitoare la măreţul eveniment. În toate am relevat munca

depusă de colegii din Prăjeşti şi efortul colectiv al tuturor

intelectualilor satului, a organelor locale de conducere.

Ecusoanele prezentate la eniversare au fost inspirate şi

reprezentau un chenar cu spice de grâu şi inscripţia “PRĂJEŞTI

400”. Evidenţiez că referenţii şi cercetătorii istoriei satuluiau

fost la înălţime şi nici unul pensionar, toţi cuprinşi între vârsta

de 50-60 ani.

*

A doua aniversare la care am participat de curând a fost

aniversarea a 500 de ani de la prima atestare documentară a

satului Răcăciuni. Prin bunăvoinţa primarului Ion Toderiţă am

luat legătura telefonic cu Consiliul Popular din satul Răcăciuni.

Aici era profesorul Gh. Zaharia căruia i-am adresat rugămintea

să mă primească cu o intervenţie referitoare la prezenţa

refugiaţilor din Valea Oituzului în satele comunei Răcăciuni.

148

Am fost admis şi la trei zile după convorbire plecam spre

Răcăciuni.

Răcăciunii este o aşezare întinsă cu câmpii fertile, de o

parte şi de alta a pârâului cu acelaşi nume. I se mai spune şi

Târgul Răcăciuni. Îndată ce am sosit la căminul cultural am fost

condus în cabinetul special pregătit pentru primirea oaspeţilor de

seamă. Am cunoscut pe învăţătorul pensionar Manciu care a

întrebat de învăţătorul C. Radu de la Oituz, despre care aveam

amintiri plăcute. Îmi povestea că dânsul era elev în clasa a IV-a

la Şcola Normală, coleg cu Constandiş şi Ţâţarcă, deveniţi

învăţători la Oituz. Atunci a cunoscut pe C. Radu care, cu un an

mai în vârstă, în clasa a V-a era adesea solicitat de către

profesorul de muzică să dirijeze corul Şcolii Normale din Bacău.

Tot aici era şi învăţătorul Mitrofan, de asemenea fiu al

satului ca şi Manciu. Ambii au lucrat aici peste 35 de ani.

Învăţătorul V. Manciu a pus bazele căminului cultural iar

învăţătorul Mitrofan a scris Monografia comunei Răcăciuni în

trei volume, lucrare foarte interesantă şi apreciată.

Între timp, au venit de la comitetul judeţean de cultură C.

Donea şi Ernest Gavrilovici care au fost surprinşi de prezenţa

mea acolo. Le-am explicat situaţia iar C. Donea m-a rugant să

lectureze referatul meu după care a rămas foarte mulţumit.

Prezenţa profesorului universitar C. Iofa, ca fiu al satului

a adus în cabinet un adevărat tumult de entuziasm şi

bunădispoziţie tuturor. A fost încântat de cunoştinţă, aflând că

sunt fiu al Oituzului, şi a rămas foarte impresionat de intervenţia

mea din cadrul sesiunii de referate şi comunicări ştiinţifice.

La ora 10 s-a deschis festivitatea unde a luat cuvântul

reprezentanţi ai Comitetului Judeţean de Cultură Bacău.

Cominicările au fost interesante şi mi-au plăcut foarte mult.

Constantin Toma, ca deputat de Răcăciuni, a elogiat efortul

populaţiei din localitate pentru această sărbătorire. Profesorul

Gh. Zaharia a prezntat viaţa actuală a Răcăciunilor.

149

În intervenţia ce am făcut-o, invitat la pupitrul de la care

au expus antevorbitorii mei lucrările lor, eu am prezentat

referatul “Răcăciuni, cămin şi vatră a refugiaţilor din Valea

Oituzului în anii 1916-1918”. Am fost nevoit să vorbesc liber

din cauza bolii mele de ochi (glaucom şi cataractă). Aplaudat de

întreaga asistenţă, am fost felicitat de Ernest Gavrilovici, de

profesorul universitar C. Iofa cu soţia sa şi o fiică a satului,

profesoara Ciubotaru Maria, redactor la ziarul Flacăra Iaşului.

Cu inima plină de bucurie am ajuns acasă seara târziu.

Făceam comparaţia între sărbătoarea la care participasem şi cea

de la Poiana Sărată din 1973, sărbătorirea a 150 de ani de la

atestarea documentară. Trăiam profund înţelesul cuvintelor

rostite de M. Kogălniceanu: “Astăzi nu numai că scriem dar

facem istoria ţării noastre”.

150

VII. ANEXE

Fig.1 Copilul Gh. Gr. Caităr participă la inaugurarea

Ligii Culturale –Oituz,1926

Fig. 2 Profesorul Gh. Gr. Caităr şi soţia Elisabeta, 1957

151

Fig. 3 Primul local de şcoală din satul Marginea, 1950

Fig. 4 Nicolae Drăgan, Învăţătorul Caităr şi elevii Şcolii

Marginea, 1955

152

Fig. 5 Panoul rulant cu două feţe, folosit de învăţătorul Caităr la

Şcoala Marginea, 1957

153

Fig. 6 Activitate practică în curtea Şcolii Marginea

Fig. 7 Gh. Gr. Caităr în mijlocul elevilor la sfârşit de an şcolar,

Ferăstrău - 1963

154

Fig. 8 Învăţătorul Caităr în mijlocul elevilor

Şcoala Ferăstrău, 1967

Fig. 9 Profesorul Gh. Gr. Caităr în excursie arheologică,

Şcoala Nr.1 Oituz

155

Fig. 10 Profesorul Caităr în excursie cu pionierii la Mărăşeşti

Fig. 11 Profesorul Caităr la o serbare de premiere de la sfârşitul

anului şcolar, Şcoala Nr. 1 Oituz

156

Fig. 12 Gh. Gr. Caităr la corul căminului cultural,

Bucureşti, 1951

Fig. 13 Profesorul pensionar Gh. Gr. Caităr la corul B. O.

157

Fig. 14 Profesorul veteran la Sărbătoarea Înălţării Domnului,

Poiana Sărată, 1996

Fig. 15 Profesorul veteran Gh. Gr. Caităr are musafiri

158

BIBLIOGRAFIE

1. Documente personale, corespondenţă şi imagini din casa Gh.

Gr. Caităr-Oituz;

2. Gh. Gr. Caităr, Căile educaţiei patriotice în general şi

metodele folosite, în special, de pedagogul contemporan;

3. Gh. Gr. Caităr, Lucrări despre istoria, cultura locală şi studii

de genealogie manuscris, 1957-1992;

4. Gh. Gr. Caităr, Elemente de autobiografie, manuscris;

159

SUMAR

Prefaţă…………………………………………………………..5

Introducere……………………………………………………...7

I CĂUTĂRI…………………………………………………….9

Descendenţi……………………………………………………..9

Comoara ………………………………………………..………9

Blestemul ştafiei………………………………………………10

Căsătoria lui Ştefan Caităr……………….……………………11

Ştefan perceptor la Grozeşti-Oitzu……………………………12

Împlinirea blestemului………………………………………...13

Blestemul revine………………………………………………14

Naşterea lui Gh. Gr. Caităr, prima copilărie………………..…15

Educaţia prin şcoală, Liga Culturală, Biseria…………………17

Perioada anilor 1930-1938……………………………………19

Stagiul militar…………………………………………………20

Mobilizat-demobilizat…………………………………………25

Pe front în răsărit……………………………………………...28

Valurile vieţii(1942-1943)……………………………….……29

Pe front în Moldova…………………………………………..31

1944-Desconcentrat…………………………………………...32

În văltoareaevenimentelor anului 1945……………………….33

Evenimentele din anul 1946…………………………………..37

Foametea din 1947……………………………………………38

Căsătoria………………………………………………………41

II DASCĂLUL.……………………………………………….44

Experienţele didactice de la Şcoala Marginea-Oituz….………45

H.C.M.-1062/1957…………………………………………….52

Suferinţă, optimism, supravieţuire…………………………….53

Apărarea mea………………………………………………….56

Consecinţe…………………………………………………….66

Experienţele didactice de la Şcoala Ferăstrău-Oituz………….68

Experienţele didactice de la Şcoala Nr. 1 Oituz(1961-1969)…73

160

Discordanţe……………………………………………………84

Eforturi zadarnice……………………………………………..87

Profesorul şi discipolii săi……………………………………..96

Colaborare, stimă şi prietenie………………………………..100

III PROFESORUL PENSIONAR…………………………...112

Perioada anilor 1979-1989 (Ultimul deceniu al dictaturii

comuniste)……………………………………………………112

Perioada anilor 1989-2000 (Primul deceniu al democraţiei). .114

IV EI L-AU CUNOSCUT PE… …………………………….120

Amintiri, amintiri…………………………………………….122

O amintire frumoasă…………………………………………124

Modestă rugă…………………….…………………………..125

Un dascăl model………………….………………………….126

“Ad memoria”……………………..…………………………127

Eficacitatea unei prietenii………..…………………………..129

Caracterizare……………………..…………………………..131

Bunicul…………………………...…………………………..134

V CONCLUZII………………...…………………………….135

VI RESTITUIRI……………………………………………..136

Luminătorul şi poporul………………………………………137

Te-nalţi Oituz………………………………………………..140

Lui Grigorescu………………………………………………142

Etica străbună………………………………………………..143

Cântare străbunilor eroi………………………………….…..143

Lui Cantemir……………………………………………..…..144

Cuvânt adresat veteranilor veniţi la Oituz în 1972……..……145

Impresii de la aniversările “Prăjeşti 400” şi “Răcăciuni500”. 146

VII ANEXE……………………………….…………………150

VIII BIBLIOGRAFIE………………………………………..158

Prin conţinutul său ştiinţific, prin

valenţele sale educative, lucrarea de faţă

constituie un important instrument ce

poate şi trebuie folosit cu succes în

predarea lecţiilor de istorie, prilejuind

îmbinarea fericită a datelor de istorie

locală în istoria naţională.

ISBN 973 - 9362 - 77 - X

CONSTANŢA CAITĂR GHIOLDUM

Prof. Dr. Ioan Mitrea