Consiliul Uniunii EuropeneDe la Wikipedia, enciclopedia liberă

A nu se confunda cu Consiliul European sau cu Consiliul Europei, o organizație independentă de UE.

Consiliul Uniunii Europene

Înființare 1967

Tip Cameră superioară (parte a puterii

legislative)

Scop/Misiune stabilirea legislației UE prin procedura

de co-decizie cuParlamentul European

Sediu Justus Lipsius, Bruxelles, Belgia

Limbi oficiale 24 limbi oficiale ale UE

Președinție  Letonia, de la 1 ianuarie 2015

Secretar

generalUwe Corsepius, de la 26 iunie 2011

Membri 28 (reprezentanți ai statelor UE)

Sistem de vot Majoritate dublă sau unanimitate

Website consiliun.europa.eu

Fostul nume Consiliul Comunității Economice

Europene

modifică 

Consiliul Uniunii Europene (uneori denumit și Consiliul sau Consiliul de Miniștri) este un organism parte a legislativului Uniunii Europene (UE) reprezentând guvernele statelor membre, celălalt organism este Parlamentul European.[1] Consiliul este compus în diferite componențe din 28 de miniștri naționali (unul din fiecare stat). Componența exactă depinde de domeniile în discuție, de exemplu, atunci când se discută politici referitoare la agricultură, Consiliul este format din cei 28 de miniștri care au în portofoliu și domeniul agriculturii. Președinția Consiliului este rotativă între fiecare stat membru și mandatul fiecărei președinții durează 6 luni, mandat care este deținut de ministerul relevant pentru fiecare întâlnire în parte. Continuitatea dintre preșidenții este asigurată de un acord între trei prezidenții consecutive, cunoscută ca triumviratul prezidențial și împărțirea programelor politice. Consiliul Afacerilor Externe (format din miniștrii de externe a statelor membre) este totuși condus de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate. Consiliul este administrat de un Secretariat General al Consiliului. Deciziile sunt luate cu majoritate calificată în cele mai multe domenii, cu unanimitate în altele. De obicei, atunci când operează unanimitatea este necesară și consultarea Parlamentului European. Cu toate acestea, în majoritatea domeniilor se aplică procedura legislativă ordinară, această procedură reprezintă că Parlamentul European și Consiliul împart în mod egal puterile legislative și bugetare, însemnând că ambele trebuie să își dea acordul pentru ca o propunere legislativă să fie adoptată. În anumite domenii limitate, Consiliul poate iniția legislație europeană de unul singur.

Consiliul Uniunii Europene își are ca prim loc de întâlnire sediul de la Bruxelles, iar ca al doilea loc, Strasbourg.

Cuprins

  [ascunde] 

1 Sistemul de vot

2 Note

3 Vezi și

4 Legături externe

Sistemul de vot[modificare | modificare sursă]

Începând cu 1 noiembrie 2004, pragul majorității calificate este atins odată ce sunt îndeplinite două condiții:

dacă majoritatea statelor membre se pronunță în favoarea adoptării propunerii

cel puțin 232 de voturi sunt pentru adoptarea propunerii, ceea ce corespunde cu 72,3% din totalul voturilor

29 voturi: Franța, Germania, Italia și Regatul Unit. 10 voturi: Austria, Bulgaria și Suedia.

27 voturi: Spania și Polonia.

14 voturi: România.

13 voturi: Țările de Jos.

12 voturi: Belgia, Cehia, Grecia, Ungaria și Portugalia.

7 voturi: Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania și Slovacia.

4 voturi: Cipru, Estonia, Letonia, Luxembourg și Slovenia.

3 voturi: Malta.

Începând cu 1 noiembrie 2014 majoritatea calificată se definește ca fiind egală cu cel puțin 55% din membrii Consiliului, cuprinzând cel puțin cincisprezece dintre acestia și reprezentând state membre care întrunesc cel puțin 65% din populația Uniunii.[2]

Consiliul Uniunii Europene

INTRODUCERE

Rolul Consiliului Uniunii Europene rămâne neschimbat. Acesta împarte cu Parlamentul European puterile legislative şi bugetare şi îşi exercită deopotrivă

funcţiile de definire şi coordonare a unor politici. În schimb, Tratatul de la Lisabona aduce modificări substanţiale în ceea ce priveşte organizarea

activităţii Consiliului şi structura internă a acestuia.

Tratatele de la Amsterdam şi de la Nisa aduseseră deja modificări semnificative asupra sistemului de vot în Consiliu, pentru a-l adapta la extinderile

succesive ale Uniunii Europene (UE). Sistemul de ponderare a voturilor este desfiinţat şi înlocuit cu un nou sistem, cel al votului cu dublă majoritate. În

plus, Tratatul de la Lisabona îmbunătăţeşte transparenţa Consiliului prin adăugarea mai multor dispoziţii în ceea ce priveşte formaţiunile sale şi

preşedinţia sa.

NOUA DEFINIŢIE A MAJORITĂŢII CALIFICATE

Procesul de luare a deciziilor în cadrul Consiliului se modifică în mod fundamental. Tratatele de modificare anterioare instituiseră un sistem de

ponderare a voturilor. Fiecare stat membru dispunea de un anumit număr de voturi în funcţie de ponderea sa demografică. În acest sistem, o decizie

era adoptată numai dacă un anumit prag de voturi era atins de majoritatea statelor membre. Începând cu data de 1 ianuarie 2007, se atingea

majoritatea calificată dacă se obţineau 255 de voturi din 345, din partea a cel puţin 14 state membre. Ponderarea voturilor în Consiliu favoriza

reprezentativitatea statelor membre mici în raport cu cele mari şi a făcut în mod regulat obiectul unor îndelungi negocieri.

Tratatul de la Lisabona simplifică sistemul în scopul de a-i îmbunătăţi eficacitatea. Acesta elimină ponderarea voturilor şi instituie un sistem al votului

cu dublă majoritate pentru adoptarea deciziilor. De acum înainte, se obţine majoritatea calificată dacă ea acoperă cel puţin 55 % din statele membre

care reprezintă cel puţin 65 % din populaţia UE. Atunci când Consiliul nu hotărăşte cu privire la o propunere a Comisiei, majoritatea calificată trebuie să

acopere cel puţin 72 % din statele membre care reprezintă cel puţin 65 % din populaţie. Aşadar, un astfel de sistem atribuie un vot fiecărui stat

membru, ţinând totodată seama de ponderea lor demografică. Tratatul de la Lisabona prevede, de asemenea, o minoritate de blocare alcătuită din cel

puţin patru state membre care reprezintă peste 35 % din populaţia UE.

Acest nou sistem de vot cu majoritate calificată va fi aplicat începând cu data de 1 noiembrie 2014. Totuşi, până la data de 31 martie 2017, orice stat

membru poate solicita, de la caz la caz, luarea unei decizii în conformitate cu normele în vigoare anterior datei de 1 noiembrie 2014 (şi anume în

conformitate cu majoritatea calificată după cum a fost aceasta definită în Tratatul de la Nisa).

Mai mult, statele membre vor putea solicita aplicarea „Compromisului de la Ioannina” prevăzut în Tratatul de la Lisabona în declaraţia nr. 7. Această

dispoziţie permite unui grup de state membre să-şi exprime opoziţia faţă de un text, chiar dacă acest grup nu este suficient de numeros pentru a

constitui o minoritate de blocare. În acest caz, acest grup trebuie să notifice Consiliul cu privire la opoziţia sa faţă de adoptarea actului. Consiliul trebuie

apoi să facă tot ceea ce-i stă în putinţă pentru a găsi o soluţie satisfăcătoare, care să răspundă la preocupările ridicate de statele membre. Mai mult,

aceste deliberări ale Consiliului trebuie să aibă loc într-un interval de timp rezonabil şi nu trebuie să prejudicieze limitele de timp stabilite de dreptul

Uniunii. Astfel, „Compromisul de la Ioannina” rămâne, mai presus de orice, un compromis politic care transpune voinţa Consiliului de a găsi un acord

satisfăcător pentru cât mai multe state membre pe temele importante.

Tratatele de la Amsterdam şi de la Nisa au extins în mare măsură domeniul de aplicare a votului cu majoritate calificată. Tratatul de la Lisabona

consacră această tendinţă. Consiliul adoptă de acum hotărâri cu majoritate calificată, exceptând cazurile în care tratatele prevăd o altă procedură.

Concret, votul cu majoritate calificată este extins la noi domenii, cum ar fi politica comună în materie de azil, cultură sau sport.

FORMAŢIUNILE CONSILIULUI

Din considerente de transparenţă, Tratatul de la Lisabona precizează şi clarifică modul de funcţionare a Consiliului. Acesta din urmă este alcătuit din

diferite formaţiuni în cadrul cărora se reunesc miniştrii competenţi ai statelor membre. Această practică este acum prevăzută în Tratatul privind UE.

Tratatul face referire în mod expres la două formaţiuni ale Consiliului:

Consiliul Afaceri Generale, care este responsabil de asigurarea coerenţei lucrărilor diferitelor formaţiuni ale Consiliului şi de pregătirea şedinţelor

Consiliului European;

Consiliul Afaceri Externe, care trebuie să elaboreze politicile externe ale Uniunii Europene.

Consiliul European adoptă cu majoritate calificată lista celorlalte formaţiuni în cadrul cărora se reuneşte Consiliul.

Tratatul de la Lisabona îmbunătăţeşte deopotrivă transparenţa în ceea ce priveşte luarea deciziilor în cadrul Consiliului. La fel ca în cazul Parlamentului

European, acum Consiliul se reuneşte în mod public atunci când deliberează şi votează un proiect de act legislativ.

PREŞEDINŢIA ŞI DIFERITELE FORMAŢIUNI ALE CONSILIULUI

Preşedinţia diferitelor formaţiuni ale Consiliului continuă să fie asigurată de statele membre după un sistem de rotaţie egală. Consiliul Afaceri Externe

face excepţie, întrucât acesta este prezidat de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate. Mai mult, modalităţile de

exercitare a preşedinţiei Consiliului au fost adoptate prin Decizia nr. 2009/881/UE a Consiliului European.

TABEL RECAPITULATIV

Articole Subiect

Tratatul privind Uniunea Europeană 16 Rolul şi componenţa Consiliului UE

Tratatul privind funcţionarea UE 237 la243 Modul de funcţionare a Consiliului UE

Consiliul Uniunii Europene, numit uneori Consiliul de Miniştri, reprezintă principala instituţie cu atribuţii de decizie în cadrul Uniunii, fiind şi cel care coordonează politicile economice generale ale statelor membre. Pe lângă această funcţie de natură executivă, Consiliul UE şi Parlamentul European sunt principalele organe de exercitare a funcţiei legislative la nivel comunitar. În timp ce Parlamentul reprezintă cetăţenii UE, Consiliul este vocea statelor membre. Cele două instituţii pot fi aşadar văzute ca două camere, inferioară şi superioară, ale legislativului comunitar. Consiliul este şi principalul responsabil de poziţia Uniunii Europene în domeniile politicii externe şi de securitate comune (pilierul al doilea) precum şi pentru acţiunile Uniunii în domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală (pilierul al treilea). Preşedinţia Consiliului este asigurată prin rotaţie de către statele membre ale UE, fiecare exercitând această funcţie timp de şase luni. În perioada iulie-decembrie 2009 Preşedinţia aparţine Suediei, care va fi urmată în 2010 de Spania şi Belgia.

Consiliul UE este format din 27 de miniştri din guvernele statelor membre, câte unul din fiecare stat. Compoziţia sa este însă variabilă, în funcţie de domeniul actelor care urmează să fie adoptate, miniştrii participanţi fiind cei competenţi în domeniul respectiv la nivel naţional. Consiliul se poate întruni astfel într-una din următoarele configuraţii: Afaceri generale şi relaţii externe, Afaceri economice şi financiare, Agricultură şi pescuit, Justiţie şi afaceri interne, Ocuparea forţei de muncă, politică socială, sănătate şi consum, Concurenţă, Transport, telecomunicaţii şi energie, Mediu şi respectiv Educaţie, tineret şi cultură. În primele trei configuraţii menţionate Consiliul se întruneşte constant în fiecare lună, în timp ce la celelalte configuraţii apelează doar când acest lucru se dovedeşte necesar. Indiferent de configuraţia aleasă, Consiliul poate decide cu majoritate simplă, cu majoritate calificată sau cu unanimitate (aceasta din urmă în domenii precum aderarea unor noi state membre, politica externă şi de securitate comună, cetăţenia Uniunii, fiscalitatea etc.). Atunci când Consiliul ia decizii cu majoritate calificată, statelor membre le este acordat un anumit număr de voturi, în funcţie de populaţia fiecăruia, dar cu o echilibrare în favoarea ţărilor mai mici. Statele cu cele mai multe voturi (29) sunt Germania, Franţa, Italia şi Marea Britanie, iar statul cu cele mai puţine (3) este Malta. România deţine 14 voturi, respectiv circa 4 % din numărul total de voturi din cadrul Consiliului (345). Activitatea miniştrilor în Consiliu este susţinută de Secretariatul General al Consiliului, cu un personal de circa 3000 de angajaţi. Aceştia au rolul de a asigura o anumită continuitate în cadrul Consiliului, dat fiind că miniştrii participanţi se pot schimba des. Secretarul General al Consiliului este, din 1999, Javier Solana, aceeaşi persoană îndeplinind şi funcţia de Înalt reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună a Uniunii. O structură importantă în interiorul Consiliului este Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER), format din reprezentanţi din statele membre (la nivel de ambasadori sau de înalţi funcţionari), care se întruneşte săptămânal pentru a pregăti activitatea Consiliului. Comitetul se împarte în COREPER II (care reuneşte reprezentanţii permanenţi) şi COREPER I (care reuneşte adjuncţii reprezentanţilor permanenţi). Secretariatul General al Consiliului este împărţit în şapte Direcţii-Generale şi servicii echivalente. Sediul Consiliului se află la Bruxelles, în clădirile Justus Lipsius şi Lexdin „cartierul” european. Consiliul UE nu trebuie confundat cu Consiliul European (care reuneşte şefii de state şi guverne din UE şi care se întruneşte în general de patru ori pe an pentru a stabili liniile politice generale ale Uniunii Europene) şi nici cu Consiliul Europei (organizaţie internaţională fondată în 1949 cu sediul la Strasbourg, având 47 de state membre, inclusiv Moldova, Rusia, Ucraina, Georgia, Armenia, Serbia, Norvegia, Elveţia sau Turcia, state care nu sunt membre UE).

Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniștri)

Consiliul de Miniștri este, alături de Parlamentul European (PE),principalul organism de decizie al UE. Consiliul reprezintă nivelul național al statelor membre. Fiecare stat membru își delegă câte un reprezentant.

Consiliul adoptă legi la propunerea Comisiei și cu participarea PE. Astfel au fost luate deciziile în cadrul Comunităţii încă de la

începuturile ei. Ceea ce s-a schimbat însă este ponderea relativă a celor trei organe, mai ales având în vedere extinderea permanentă a prerogativelor PE.

Consiliul are o alcătuire diferită în funcție de subiectele dezbătute. În acest moment (octombrie 2010), Consiliul se întrunește în următoarele zece formațiuni (vezi pagina de internet a Consiliului UE):

- Afaceri Generale- Afaceri Externe- Afaceri Economice și Financiare- Justiție și Afaceri Interne (JAI)- Ocuparea Forței de Muncă, Politică Socială, Sănătate și Consumatori- Competitivitate- Transporturi, Telecomunicații și Energie- Agricultură și Pescuit- Mediu- Educație, Tineret și Cultură

Alături de miniștri competenți din statele membri, la întrunirile formațiunilor mai participă și membrul de specialitate al Comisiei.

Pentru mulţi miniştri din statele membre, activitatea din cadrul Consiliului reprezintă o mare parte a însărcinărilor lor de serviciu. Şi pentru că din pricina îndatoririlor lor de la nivel național ei nu pot sta decât pentru o scurtă perioadă la Bruxelles, ei trebuie sprijiniți.

Comitetul Reprezentanților Permanenți

Important în acest sens este mai ales Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER) cu sediul la Bruxelles. COREPER este acronimul francez pentru Comité des Représentants Permanents. Acest comitet este compus din Reprezentanţi Permanenţi din statele membre, precum şi din înlocuitorii lor, și se reunește săptămânal. Comitetul coordoneauă activitatea a celor cca. 300 de comitete şi grupuri de lucru, compuse din funcţionari din statele membre care pregătesc dosare cu conţinut tehnic pentru COREPER şi Consiliu. 

COREPER preia o parte importantă din activitățile preliminare luării deciziilor, iar membri Comitetului reprezintă Consiliul în cadrul procedurilor de colaborare cu PE, implementate în cadrul procesului legislativ ordinar în cazurile în care Consiliul și PE nu pot ajunge la un consens.

Secretariatul General al Consiliului

O altă componentă esențială din structura Consiliului este Secretariatul, care are cca. 3.500 de angajați.Sarcinile Secretariatului sunt în primul rând de ordin administrativ. Bunăoară, aici este pregătită agenda de lucru, se întocmesc rapoarte, traduceri, se verifică problemele de ordin

juridic etc. În schema de mai jos este prezentată structura Consiliului.

La început, deciziile erau luate prin vot unanim, conform prevederilor Compromisului de la Luxemburg (vezi secțiunea aferentă din cadrul dezvoltării UE). După jumătatea anilor 1980 şi mai ales după adoptarea Tratatelor de la Maastricht, Amsterdam și Nisa, s-a impus din ce în ce mai mult principiul majorităţii calificate. Tratatul de la Lisabona a crescut încă o dată numărul domeniilor în care se poate vota cu majoritate calificată. În plus, felul în care sunt distribuite voturile a căpătat noi dimensiuni (vezi secțiunea aferentă din cadrul dezvoltării UE).

O altă trăsătură importantă a acestui organism este faptul că, de la înfiinţarea CEE, activităţile sale au început să devină tot mai diverse. Asta înseamnă că domeniile politice aflate în incidenţa diferitelor Consilii de specialitate, au început să ducă o existență tot mai autonomă, iar acest lucru, din două motive:

la nivelul statelor membre s-a renunţat din ce în ce mai mult la principiul coordonării, ceea ce a însemnat că s-a renunțat treptat la adoptarea unei poziții exclusiv germane, italiene sau britanice. Acest fapt indică cât de mult şi-a pierdut politica, la nivelul statelor membre, statutul de "politică externă" faţă de UE.

în al doilea rând, odată cu trecerea la principiul majorităţii calificate s-a făcut resimţită necesitatea de a ajunge la un consens prin adoptarea aşa numitelor package deals (package deals sunt o formă de echilibrare a intereselor în cadrul negocierilor, tipică UE, și în special în cadrul negocierilor din Consiliul European. Problemele din cele mai diverse domenii politice care nu au putut fi soluționate de Consiliul de Miniștri de resort sunt ”împachetate” împreună cu avantajele și dezavantajele lor. Acest ”pachet” este apoi adoptat ca un întreg. Delegațiile naționale de specialitate sunt de acord cu dezavantajele din domeniul lor, acestea fiind compensate de avantajele primite în alte domenii).

O consecinţă esențială a acestei evoluții este faptul că elementele specifice pentru un anumit domeniu politic s-au impus faţă de cele de la nivelul statelor membre. Asta înseamnă că se pot trage linii de demarcaţie mai degrabă între domeniile propriu-zise şi mai puţin între statele membre. Acesta este un alt indiciu însemnat pentru caracterul deosebit - și care nu mai este exclusiv interstatal - al cooperării din cadrul UE.

În schimb, găsim destule elemente interguvernamentale în domeniul afacerilor externe. Alături de alți factori, acest fapt are ca rezultat faptul că, în comparație cu alte Consilii, Consiliul de resort are anumite particularități. Printre acestea se numără în primul rând votul în unanimitate. În al doilea rând, președinția acestui Consiliu nu se schimbă bianual, ci este deținută permanent de către Înaltul Reprezentant al UE pentru politică externă și securitate comună. Această poziție a fost creată de Tratatul de la Lisabona și este ocupată în prezent (octombrie 2010) de Catherine Ashton.

Cea de-a treia particularitate este că Înaltul Reprezentant, doamna Catherine Ashton, ocupă și funcția de vicepreședintă a Comisiei Europene, adică a unui organism evident supranațional, și trebuie să asigure, în acest dublu-rol, coerența și coordonarea afacerilor externe ale UE. Acesta este un aspect extrem de important, pentru că politica privind comerțul exterior - un domeniu esențial al politicii externe - este un prerogativ exclusiv al Uniunii. În fine, prin Serviciul European pentru Acțiune Externă, Catherine Ashton a pus la dispoziția Uniunii un instrument special, pe care celelalte Consilii nu îl posedă.

 -2014: Grecia, Italia;-2015: Letonia, Luxemburg;- 2016: Olanda, Slovacia- 2017: Malta, Marea Britanie;-2018: Estonia, Bulgaria;- 2019: Austria, România;- 2020: Finlanda.Preşedinţia este responsabila pentru aplicarea acestui regulament de procedura siasigura buna derulare a dezbaterilor. In acest scop, preşedinţia poate, cu excepţiacazurilor in care Consiliul decide altfel, sa adopte orice măsura adecvata necesara p e n t r u c a t i m p u l d i s p o n i b i l i n c u r s u l r e u n i u n i l o r s a f i e f o l o s i t i n c e l m a i b u n m o d posibil, in special:( a ) s a l i m i t e z e , p e n t r u d e z b a t e r e a u n u i a n u m i t p u n c t , n u m ă r u l d e p e r s o a n e d i n fiecare delegaţie prezente in sala de reuniune si sa decidă daca sa autorizeze sau nudeschiderea unei săli suplimentare;(b) sa stabilească ordinea in care se tratează punctele şi durata discuţii lor care le sunt consacrate;( c ) s a o r g a n i z e z e t i m p u l a l o c a t p e n t r u d e z b a t e r e a u n u i a n u m i t p u n c t , i n s p e c i a l limitând timpul in care participanţii pot lua cuvântul şi stabilind ordinea intervenţii lor  lor;(d) sa solicite delegaţiilor sa prezinte in scris propunerile lor pentru modificarea unuit e x t i n d i s c u ţ i e î n a i n t e d e o a n u m i t a d a t a î n s o ţ i t e , d a c a e s t e c a z u l , d e o s c u r t a explicaţie;(e) sa solicite delegaţiilor care au poziţii identice sau similare privind un anumit punct,text sau parte a unui text să o aleagă pe una dintre ele pentru a exprima poziţia lor  comuna in cadrul reuniunii sau în scris înainte de reuniune.

 Coreper :Comitetul reprezentanţilor permanenţi ai statelor membre (COREPER) îşiare originea în delegaţiile trimise la Bruxelles de către statele membre in momentul incare tratatele au intrat in vigoare.El a fost constituit in baza art. 16 al Regulamentului interior al Consiliului si a fostulterior confirmat prin Tratatul de fuziune, care stipula, conform art. 4, că "un comitetformat din reprezentanţii permanenţi ai statelor membre are sarcina de a pregătilucrările Consiliului şi de a executa mandatele care îi vor fi încredinţate de cătrea c e s t a " ,   d i s p o z i ţ i e   p r e v ă z u t ă   ş i   î n   T r a t a t u l   d e   l a   M a a s t r i c h t   î n   a r t .   G - 4 6 . F i e c a r e   S t a t   M e m b r u   a r e   l a   B r u x e l l e s   o   m i s i u n e   p e r m a n e n t ă   ( r e p r e z e n t a n ţ ă ) , condusă de un ambasador. Ambasadorii, denumiţi „reprezentanţi permanenţi” , sereunesc săptămânal în Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (Coreper 10), pentru apregăti lucrările Consiliului11, pe baza rapoartelor grupurilor de lucru specializate, formate din experţi din fiecare Stat Membru.Coreper e f e c t u e a z ă   u n   p r i m   s t u d i u   a l   p r o p u n e r i l o r   ş i   p r o i e c t e l o r   d e   d o c u m e n t e  înaintate de către Comisia Europeană. Rezultatele discuţiilor din cadrulCoreper sereflectă în ordinea de zi a Consiliului UE. Aceasta include puncte de tip A, care suntsupuse votului fără a fi discutate, ca urmare a acordului din cadrulCoreper , şi punctede tip B, care trebuie discutate în Consiliu şi pentru careCoreper formulează posibileopţiuni şi soluţii.Reguli de vot: În funcţie de domeniu (a se vedea şi funcţia legislativă a ParlamentuluiE u r o p e a n ,   l a   p a g i n a   1 ) ,   d e c i z i i l e   î n   C o n s i l i u l   U E   s u n t   a d o p t a t e   p r i n   v o t   î n unanimitate12,   î n   m a j o r i t a t e   s i m p l ă   s a u ,   c e l   m a i   a d e s e a ,   p r i n   v o t   î n   m a j o r i t a t e calificată. În sistemul votului în majoritate calificată, fiecare Stat Membru deţine unanumit număr de voturi, ponderea fiind diferită.Statul/Statele Număr de voturi/stat Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie 29Spania, Polonia 27România 1410A se vedea definiţia din numărul 31 al acestei colecţii11Cu excepţia Consiliului pentru Agricultură, caz în care lucrările sunt pregătite de Comitetul Special pentruAgricultură12Unanimitatea se aplică în domenii considerate sensibile, precum PESC, impozitare, azil şi imigraţie. Cu altecuvinte, fiecare Stat Membruare drept de veto în aceste decizii.

 Olanda 13Belgia, Grecia, Portugalia, Republica Cehă, Ungaria 12Austria, Bulgaria, Suedia 10Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia, Finlanda 7Estonia, Cipru, Letonia, Luxemburg, Slovenia 4Malta 3TOTAL 345  Î n m o m e n t u l d e f a ţ ă , p e n t r u c a o d e c i z i e s ă f i e a d o p t a t ă p r i n v o t u l î n m a j o r i t a t e calificată, sunt necesare 255 de voturi favorabile (73,9%), din totalul de 345. Pelângă numărul minim de voturi, pentru ca o decizie să fie adoptată, este necesar şica majoritatea Statelor Membre (uneori 2/3) să fi votat favorabil. În plus, orice StatMembru poate cere să se verifice că totalul voturilor favorabile reprezintă cel puţin62% din totalul populaţiei UE.Sediul Consiliului UE este la Bruxelles, în Belgia (Clădirea Justus Lipsius)