Conservatorismul

Savu Adina Ioana

AMS an III Gr. 448

Conservatorismul

Pentru a defini conservatorismul, vom încerca să răspundem la câteva întrebări similare cu

cele puse în cazul liberalismului: Este conservatorismul o stare de spirit? Sau un mod de gândire?

Ce este ideologia conservatoare? Michael Oakeshott, unul dintre cei mai importanţi teoreticieni ai

conservatorismului, a formulat ideea unui tip uman specific acestuia: ”A fi conservator înseamnă a

prefera familiarul necunoscutului, a prefera ceea ce s-a încercat neîncercatului, faptul misterului,

realul posibilului, limitatul nemărginitului, ceea ce este aproape îndepărtatului, ceea ce este

îndeajuns supra-abundenţei, acceptabilul perfectului, râsetul de azi beatitudini utopice.

Legăturile şi fidelităţile familiale vor fi preferate seducţiei unor ataşamente mai profitabile; a

dobândi şi a amplifica va fi mai puţin important decât a păstra, a cultiva şi a te bucura de ceea ce ai;

durerea unei pierderi va fi mai acută decât atracţia unei noutăţi sau promisiuni. Înseamnă a fi pe

potriva soartei pe care o ai, a trăi la nivelul propriilor mijloace, a te mulţumi cu acea nevoie de mai

multă perfecţiune care este pe măsură omului şi a împrejurărilor în care trăieşte.1” Într-adevăr,

sensul comun este dat de ideea conservării, a “păstrării intacte a ceva”.

În Evul Mediu termenul de conservator era folosit ca sinonim pentru cei care păzeau oraşele,

denumiţi şi “custodes paces”.2 În accepţiunea politică, conceptul este întâlnit în sec. XIX când îi

desemna pe cei care se opuneau revoluţiei şi militau pentru dezvoltarea organică a societăţii :

republicanii în America, torries în Anglia, sau adepţii Restauraţiei în Franţa. S-a insistat mult pe

sensul comun întrucât aşa se putea avansa ideea că oamenii sunt prin “natura lor” conservatori.3 Cu

alte cuvinte, înclinaţia noastră naturală este de a prezerva ordinea lucrurilor, de a reacţiona

împotriva schimbărilor bruşte de orice fel.

Doctrina conservatoare are tocmai rolul de a propune o strategie politică care să corespundă

nevoii naturale de dezvoltare organică a societăţii. După cum am văzut, în citatul din Oakeshott,

omul conservator va prefera legăturile consolidate de o îndelungată experienţă, în locul unora doar

posibile şi mai profitabile. Acest fapt este evident, dar evidenţa nu este singurul mod de justificare a

opţiunilor individuale. Şi naţionalismul apelează la acelaşi gen de “evidenţă” când ia apartenenţa

drept criteriu fundamental pentru definirea identităţii. Atunci, se pune întrebarea în ce măsură omul

este liber să opteze pentru propria viaţă, dincolo de aceste determinări “naturale”.

Din punct de vedere teoretic, se poate spune că nu toţi conservatorii împărtăşesc aceeaşi

doctrină politică. În fond, nici nu avem de-a face cu o doctrină unică. Andrew Vincent vorbeşte de

cinci posibile interpretări diferite ale conservatorismului:

2

1. Ideologie aristocratică - ipostază în care este o doctrină negativă ce exprimă reacţia

aristocraţiei semi-feudale împotriva Revoluţiei Franceze. La un nivel mai general este expresia

defensivei aristocraţiei europene în perioada ei de declin, 1790-1914.

2. Doctrină pragmatic-ideologică - în care este văzut ca o formă de pragmatism politic, fără

un conţinut teoretic elaborat. Orice idee politica, culturală sau economică, indiferent de sursa ei,

chiar şi liberală, dacă funcţionează în practică este utilă pentru politica conservatoare.

3. Viziune situaţională - orice ordine instituţională (chiar dacă este liberală sau comunistă)

trebuie apărată şi consolidată ca ţi cum ar fi una conservatoare. În acest sens, conservatorii sunt cei

înrădăcinaţi într-o formă de viaţa instituţionalizată, care apară ordinea socială de orice tip în

“situaţiile” când instituţiile sunt ameninţate de idei transcendente: revoluţie, reforma, o nouă ordine

economică şi socială, etc.

4. Dispoziţie a minţii sau obişnuinţei – conservatorismul este o dispoziţie naturală a fiinţelor

umane care preferă obiceiurile sau căile verificate de istorie, unora noi şi nefamiliare. Preferăm mai

degrabă să ne bazăm pe experienţă în acţiunile noastre şi nu pe raţiunea teoretică abstractă.

5. Interpretare ideologică – în care conservatorismul nu este identificat cu o anumită situaţie

istorică sau clasă socială, ci constituie un ansamblu de idei şi perspective asupra istoriei. Pentru

Edmund Burke conservatorismul s-a opus mereu diferitelor idei revoluţionare, precum:

perfectibilitatea speciei umane prin schimbarea condiţiilor economice şi sociale; ideea progresului

şi dezvoltării naturii umane către o societate a binelui suprem; convingerea în triumful raţiunii

(Iluminismul este duşmanul cel mai important al conservatorismului).4

Originile gândirii conservatoare

Pentru unii comentatori originile gândirii conservatoare pot fi găsite în opera lui Platon, în

special în dialogul Republica. Acest dialog platonician, atât de excesiv interpretat de-a lungul

istoriei, este considerat de Karl Popper o chintesenţă a gândirii conservatoare şi a totalitarismului

din sec. XX. Filozoful – rege organiza cetatea după principiile care exprimau ierarhia naturală şi

afirmau conceptul de bine general pe care indivizii obişnuiţi nu-l puteau descoperi. Armonia cetăţii

se realiza atunci când indivizii lucrau conform înclinaţiilor naturale şi nevoilor cetăţii, şi astfel se

integrau în procesul de înfăptuire a binelui şi dreptăţii absolute. Colectivitatea era anterioară şi

determinantă în raport cu individul.

Alţi comentatori considera că rădăcina istorică a conservatorismului este doctrina dreptului

divin.5 Guvernarea era expresia voinţei divine iar supunerea era considerată ca o îndatorire

3

religioasă, societatea ca şi familia au o ierarhie naturală şi înnăscută. De aceea, autoritatea şi

suveranitatea sunt necesare indiferent de forma lor: Monarhie, Biserică sau Parlament.

Cel mai adesea, conservatorismul a fost văzut ca un răspuns la Revoluţia Franceză care

reprezenta un pericol de moarte pentru dezvoltarea firească a societăţii. În acest sens trebuie

menţionate operele unor gânditori reprezentativi: Burke, Coleridge, Maistre, Chateaubriand,

Novalis şi Muller.

Edmund Burke (1729-1797), cu celebra sa lucrare Reflecţii despre Revoluţia din Franţa,

este considerat fondatorul conservatorismului. El privea Revoluţia Franceză ca pe o mişcare politică

nefirească pentru că se baza pe “doctrine şi dogme teoretice”: “Ea se aseamănă mai mult cu acele

schimbări făcute pe temeiuri religioase, în care spiritul prozelitismului a constituit o componentă

esenţială. Ultima revoluţie bazată pe doctrine şi teorii care a avut loc în Europa a fost reforma…

Efectul ei a fost pătrunderea în toate ţările a altor interese…decât cele care se năşteau din

condiţiile locale şi din situaţia firească.”6 Reacţia lui Burke era împotriva acelor transformări

revoluţionare care atacau “moştenirile inalienabile” şi drepturile transmise de strămoşii noştri.

Tipologii ale conservatorismului

Cum nu putem vorbi de o doctrină conservatoare sistematică şi clasificările vor avea în

vedere diferitele influenţele ideologice. În consecinţă, vom întâlni mai multe tipologii:

conservatorism reacţionar, reformist liberal, colectivist, libertarian. În continuare, vom prezenta

clasificarea propusă de Andrew Vincent: conservatorism, tradiţionalist, romantic, paternalist, liberal

şi una dreapta (new right).

1. Conservatorismul tradiţionalist este construit în jurul noţiunilor de “obicei, convenţie şi

tradiţie”. Nu întâmplător conservatorismul este confundat de cele mai multe ori cu tradiţionalismul.

Statul, scrie Vincent, este conceput ca un soi de întreprindere comunală care are un spirit organic;

constituţia nu este doar o simplă creaţie a oamenilor, ci rezultatul unei îndelungate practici sociale;

conducerea, autoritatea şi ierarhia sunt naturale; drepturile şi libertăţile oamenilor îşi au rădăcinile

în normele comunităţii.

2. Conservatorismul romantic (Justus Moser, Adam Muller, Friedrich Novalis, S.T.

Coleridge, Walter Scott, T.S. Eliot) este expresia nostalgiei pentru trecutul pastoral, moral,

prezentat într-o formă idealizată. De aceea, accentele critice sunt îndreptate împotriva

industrializării şi a spiritului mercantil, care au dus la alienare şi dezumanizare. Politica liberală era

profund eronată pentru că se adresa unui om abstract, inexistent în realitatea socială, şi ignora viaţa

simplă, religioasă şi sentimentele de solidaritate comunală.

4

3. Conservatorismul paternalist concepea guvernarea ca o formă de paternalism binevoitor

care trebuie să asigure tuturor cetăţenilor şanse şi oportunităţi egale. Este vorba, mai degrabă, de o

responsabilitate aristocratică ( de “noblesse oblige”) a guvernanţilor care trebuie să asigure o viaţă

bună pentru întreaga societate. Accentele sale cele mai importante, lărgirea drepturilor politice şi

creşterea responsabilităţii pe care o implică proprietatea privată, se regăsesc în politica democrat-

creştină din Germania şi Italia, de după 1945.

4. Conservatorismul liberal consideră că economia este prioritară în raport cu politica şi, de

aceea, va prelua şi dezvolta multe din temele liberalismului clasic: individualismul, libertatea

negativă, drepturile personale şi domnia legii. Aceste simpatii liberale s-au combinat însă cu reacţii

critice la adresa sectorului particular public şi a statului bunăstării generale.

5. Noua dreapta conservatoare este un amalgam de influenţe ideologice- conservatorism

liberal, teorie economică liberală şi libertarianism-, care fac foarte dificilă încercarea de a-l defini.

Am putea spune că este o combinaţie de elemente liberale – emanciparea individului de sub

controlul statului, reducerea taxelor, controlul deficitului bugetar şi privatizarea monopolurilor de

stat – cu accente naţionaliste şi tradiţionaliste: puritatea rasei, inegalitatea naturală, autoritatea

patriarhală, şi educaţia religioasă obligatorie.7

Ideologia conservatoare

Conservatorismul îşi declară programatic neîncrederea faţă de orice abstracţii teoretice

despre natura umană. De aceea, este foarte complicat să-l definim ca ideologie; pentru că aceasta ar

presupune existenţa unui set de propoziţii normative, mai mult sau mai puţin sistematizate, despre

natura umană. Ori, conservatorismul este profund sceptic în legătură cu posibilitatea cunoaşterii

naturii umane. Mai mult, este convins că ideea unei naturi umane universale şi derivatele ei,

egalitatea, libertatea şi drepturile naturale, reprezintă doar o utopie a liberalismului. Cunoaşterea

despre om nu poate fi decât una concretă, a situaţiilor particulare în care acesta se manifestă.

Individul abstract cu care operează liberalismul este o convenţie care nu aduce nici un plus de

cunoaştere. Individualitatea, scria Roger Scruton, este un “artefact… care depinde de viaţa socială a

omului.”8 Iar Joseph de Maistre: “Constituţia de la 1795 a fost făcută pentru om. Dar nu există în

lume aşa ceva. Am întâlnit francezi, italieni, ruşi, etc.; graţie lui Montesquieu chiar că cineva poate

fi persan. Dar n-am întâlnit niciodată omul; dacă acesta există, oricum eu nu-l cunosc.”9 Obiectul

teoriei şi acţiunii politice sunt oameni reali care s-au format într-o interacţiune istorică cu practicile

sociale, tradiţiile, obiceiurile şi cultura, care definesc comunităţile. Umanitatea cosmopolită şi

indivizii abstracţi ai stării naturale sunt doar rodul imaginaţiei Iluminismului şi Revoluţiei Franceze.

5

Prin urmare, conservatorismul este anti-raţionalist. Oamenii nu sunt “maximizatori raţionali ai

utilităţii”, pentru că bucuria de a trăi şi lenea noastră “naturală” limitează tendinţa către o viaţa

raţională. De aceea, noi nu suntem “maşini raţionale”, ci o combinaţie de emoţii, gânduri şi

motivaţii contradictorii.10

Credinţa că oamenii îşi pot conduce viaţa după un plan raţional şi că trebuie să fie generoşi

sau altruişti faţă de umanitate, este un mit al Raţionalismului. Înclinaţia naturală a oamenilor este de

a păstra ceea ce au şi le conferă stabilitate. Păstrarea şi cultivarea tradiţiei în care te-ai născut este

ceea ce dă sens identităţii noastre. Conservatorismul este tradiţionalist pentru că priveşte

schimbarea, în special cea radical-revoluţionară, ca o ameninţare la adresa stabilităţii sociale şi

politice cu urmări violente şi chiar sângeroase. Începând cu Revoluţia Franceză, toate mişcările

revoluţionare (1821- Comuna din Paris, 1917- Revoluţia Rusă, sau 1947-Revoluţia Chineză) au

însemnat tot atâtea dezastre sângeroase în numele unor idei şi teorii abstracte. De aceea, înclinaţia

noastră naturală este către prezervarea vieţii şi a echilibrului. Oakeshott descria foarte sugestiv

această trăsătură umană: “Înclinaţia de a fi conservator este deci favorabilă şi călduroasă faţă de

situaţiile care permit omului să se bucure de ceea ce are şi, în mod corespunzător, ea este glacială şi

critică faţă de schimbare şi inovaţie…

Omul cu o fire conservatoare consideră că un bine familiar nu trebuie abandonat uşor în

favoarea unui mai bine necunoscut. El nu este îndrăgostit de ceea ce e periculos şi dificil; nu este

aventuros; nu simte imboldul de a naviga pe mări care nu sunt trecute pe nici o hartă; el nu găseşte

nici un farmec în a te rătăci, a fi pierdut sau naufragiat. Dacă este forţat să navigheze în necunoscut,

el preferă să-şi măsoare fiecare pas. Ceea ce altora li se pare a fi timiditate, el recunoaşte ca fiind

propria sa prudenţă raţională; ceea ce alţii interpretează drept inactivitate, el recunoaşte ca fiind o

înclinaţie către a te bucura de ceea ce ai, mai curând decât a profita de orice ocazie.”11

1M. Oakeshott, Raţionalism in Politics and Other Essays (Indianapolis, Liberty Press, 1991), pp.408-9. Am folosit traducerea lui A.P.Iliescu din cartea sa, Conservatorismul Anglo-Saxon (Bucureşti, All, 1994), p.43.2 A. Vincent, Modern Political Ideologies, p.55.3 Idem, p.56.4 idem, pp.56-58.5 Idem, p.59.6 E. Burke, Thoughts on French Affairs, (1791), traducerea citatului aparţine lui A. – P.Iliescu, Fundamentele Gândirii Politice Moderne, Polirom, 1999, p.158.7 A. Vincent, Modern Political Ideologies, pp.63-678 R. Sruton, The Meaning of Conservatism, Harmondsworth, Penguin, 1980, p.34.9 J. de Maistre, Consideration on France, p.23, apud A. Vincent, Modern Political Ideologies, p.68.10 Idem, p.68.11 M. Oakeshott, Raţionalismul în politică, ALL 1995, p.83.

6

În politică, conservatorismul înseamnă o atitudine ponderată şi înţeleaptă care va atenua

conflictele şi regla tensiunile negative. “Înclinaţia de a fi conservator în politică, continuă

Oakeshott, reflectă o viziune foarte diferită cu privire la activitatea de guvernare. Omul cu această

înclinaţie înţelege activitatea guvernării nu ca o activitate de a aprinde patimile şi a le da noi obiecte

din care să se hrănească, ci ca una de injectare a unui element de moderaţie în activităţile deja prea

pătimaşe ale oamenilor; de restrângere, de reducere, de pacificare şi de reconciliere; nu de a

zgândării focul dorinţelor, ci de a-l stinge. Şi toate acestea nu pentru că patima este un viciu, iar

moderaţia o virtute, ci pentru că moderaţia este indispensabilă dacă e ca oamenii pătimaşi să scape

de o blocare în conflictul frustrărilor naturale. O guvernare de acest fel trebuie să fie privită ca

reprezentantă a unei providenţe binefăcătoare, ca gardian al legii morale sau ca simbol al ordinii

divine.”12

Firescul şi autenticitatea unei asemenea atitudini politice se sprijină pe o supoziţie mai

profundă a conservatorismului: organicitatea. Organicismul este o altă trăsătură esenţială a

conservatorismului: societatea este aidoma unui organism care are propriile lui legi naturale de

evoluţie. Indivizii nu pot fi concepuţi în afara acestui tot organic în care au un loc bine determinat.

Fiinţele umane devin ceea ce sunt ca rezultat al unui proces istoric şi social de aculturaţie; libertatea

individuală nu este expresia unei stări naturale, pre-sociale, ci este rezultatul unei îndelungate şi

complexe evoluţii sociale în cadrul unei anumite tradiţii naţionale.13

Existenţa diferitelor culturi naţionale este o dovadă pentru conservatorism că politica

reprezintă aspiraţiile fiecărui popor în parte şi că ea nu poate fi concepută după legi şi teorii

abstracte despre natura umană. Organismul social, precum cel uman, exprimă evoluţia particulară a

unei anumite tradiţii. Un exemplu grăitor în acest sens poate fi dificultatea transpunerii instituţiilor

politice şi juridice din ţările Europei Occidentale în tările mai slab dezvoltate din estul Europei, în

procesul integrarii europene. Convingerea că există norme şi reguli politice universale, este doar

una din nenumăratele iluzii ale liberalismului.

Raţiune şi acţiune

După cum am văzut, conservatorismul este profund sceptic în legătură cu politicile

raţionaliste. Acţiunea umană nu poate fi determinată de reguli abstracte; pentru că în felul acesta se

face abstracţie de motivaţiile şi cauzele ei particulare. Or, tocmai acestea exprimă unicitatea şi

bogăţia fiecărei vieţi. Trebuie făcută, aici, o distincţie între raţiunea teoretică şi raţiunea practică.

12 Idem, p.103.13 A. Vincent, Modern Political Ideologies, p.68.

7

Ceea ce ne diferenţiază de animale nu este raţiunea, ci “abilitatea de a intui o lume spirituală”; de

aceea, adevăraţii creatori de legi “acţionează mai degrabă din instinct, decât din raţiune”.14 În

această afirmaţie este implicată o supoziţie mai profundă: că există o dihotomie între viaţă şi

gândire, între “existenţa trăită” şi cea “gândită”.

În critica pe care o face raţionalismului în politică, Michael Oakeshott operează cu două

noţiuni de cunoaştere: cunoaşterea practică şi cunoaşterea tehnică.15 Problema raţionalismului este

convingerea că adevărată cunoaştere a lucrurilor implică stabilirea unor criterii, norme şi standarde

tehnice. Numai pornind de la ele putem să determinăm obiectul investigaţiei şi să ajungem la o

cunoaştere adevărată a naturii lumii.16 În politică este absurd să pretindem că putem ajunge la o

cunoaştere certă a modului în care vor acţiona oamenii. Cu atât mai mult cu cât baza oricărei acţiuni

nu este raţiunea teoretică, ci raţiunea practică. Or, aceasta din urmă este constituită dintr-un

ansamblu de practici, obiceiuri şi tradiţii.

Politica şi statul

Pentru conservatori viaţa politică are neîndoielnic un caracter organic. După cum am văzut,

fiecare individ şi fiecare componentă a vieţii sociale se integrează armonios într-un fel de macro-

organism care exprimă “ordinea implicită” a universului. Este evident că pentru o asemenea viziune

istoria este teleologică şi reprezintă înfăptuirea unui plan universal. Ordinea politică şi morală nu

poate fi schimbată şi impusă prin revoluţii, ea înseamnă perpetuarea unor tradiţii. Înţelepciunea

acumulată în practicile istorice este mai importantă decât cea individuală, pentru că a fost verificată

de-a lungul generaţiilor. Schimbarea se poate face doar în cadrul unei tradiţii şi nu de dragul

“spiritului egoist al inovaţiei’.17 Nu întâmplător religia joacă un rol important în politica

conservatoare. Biserica este un factor deosebit de important în asigurarea ordinii şi stabilităţii

sociale, dincolo de disputele confesionale. “Pietatea” faţă de ordinea prestabilită impune respectul

“ierarhiei naturale şi a inegalităţii sociale”. Iar aceasta justifică nevoia de autoritate; grupurile de

elită (aristocraţia, clerul sau intelectualitatea) sunt în mod natural forţele conducătoare în societate.18

Guvernarea nu înseamnă impunerea unor drepturi (naturale) abstracte, ci realizarea unei

juste reglări a diferitelor nevoi individuale. “Guvernarea, scria Burke, nu se constituie în virtutea

drepturilor naturale, care pot exista şi există complet independent de ea; şi ele există cu mult mai

14 E. Burke, Reflections on France, pp.88, 95, 103, apud A. Vincent, op.cit., p.71.15 M. Oakeshott, Raţionalismul în politică, p.15.16 Idem, pp.19-20.17 A. Vincent, Modern Political ideologies, p.75.18 idem, p.75.

8

multă limpezime şi într-un grad mult mai mare de perfecţiune abstractă: dar tocmai perfecţiunea lor

abstractă este defectul lor practic. Având dreptul la orice, ei doresc totul. Guvernarea este o invenţie

a înţelepciunii omeneşti nevoită să se îngrijească de nevoile respective.

Printre aceste nevoi trebuie socotită şi nevoia, rezultând din societatea civilă, unei constrângeri

îndeajuns de puternice impuse pasiunilor lor. Societatea necesită nu numai o stăpânire a pasiunilor

oamenilor ca indivizi, ci şi ca înclinaţiile de masă sau de grup să fie adesea contracarate la fel ca şi

cele individuale, ca voinţa lor să fie ţinută sub control iar pasiunile lor să fie aduse sub ascultare.

Aceasta nu se poate face decât printr-o putere care există în afara lor, şi care, în exercitarea

funcţiunii sale, să nu fie supusă acelei voinţe şi acelor pasiuni pe care, conform însărcinării sale,

trebuie să le ţină în frâu şi să le stăpânească. În acest context, constrângerile exercitate asupra

oamenilor trebuie socotite ca făcând parte dintre drepturile lor, la fel ca şi libertăţile. Dar cum

libertăţile şi constrângerile se schimbă o dată cu vremurile şi cu împrejurările, şi cum pot suferi

nemărginit de multe modificări, ele nu pot fi stabilite pe baza vreunei reguli abstracte; şi nimic nu

este mai prostesc decât să fie discutate pe baza unui asemenea principiu”.19

Conservatorismul (tradiţionalist, romantic, paternalist) pune un accent deosebit pe “valoarea

drepturilor”, dar acestea nu sunt universale, “private sau pre-sociale”; ele “sunt concesiuni legale

din partea comunităţii”.20 Acelaşi lucru este valabil şi pentru dreptul la proprietate care este

concesionat de comunitate. Proprietatea este un drept fundamental doar în măsura în care este

garantat de stat. El nu este un drept absolut, ci unul care implică obligaţii şi responsabilităţi.

Drepturile universale ale liberalismului sunt lipsite de obiect, pentru că ele trebuie circumscrise şi

garantate în cadrul comunităţii. Libertatea este un drept legal în contextul “parametrilor tradiţiei şi

al domniei legii.” Ea nu poate fi o valoare absolută, ci una legată de “scopurile comunităţii.”

Libertatea nu se realizează în democraţie, în participarea indivizilor la guvernare.

Aceasta este utopia specifică momentelor revoluţionare, care distrug ierarhia naturală a

societăţii şi implicit civilizaţia. Ideea egalităţii sociale, economice şi politice, este socialistă şi

iacobină. Pentru păstrarea echilibrului şi păcii sociale este nevoie de o guvernare înţeleaptă a

elitelor naturale.21

19 E. Burke, Reflecţii asupra revoluţiei din Franţa, trad. A – P Iliescu (ed), Limitele puterii, ALL, 1994, pp.68-69.20 A.Vincent, Op.cit., p.76.21idem, p.77.(Referat obţinut http://www.RegieLive.ro)

9

Bibliografie si Note

10