Congresul de la Viena din 1815

Paul Curtean

Istorie, anul II

După înfrângerea lui Napoleon I, învingătorii organizează Congresul de la

Viena pentru a redesena harta Europei și a reinstaura orânduirea Vechiului Regim

îmbrățișată de prinți și nobili. Asta presupunea reafirmarea pincipiului legimității

dinastice. Pentru a face față aspirațiilor naționale sau liberale și mișcărilor de protest

previzibile ale oamenilor în 1815 ia ființă un pact de asistență mutuală între monarhi

împotriva frămăntarilor naționale – pact cunoscut ca Sfânta Aliană; astfel instaurându-se

așa-numitul sistem al lui Metternich menit să constrangă populația.1

Revoluția de la 1789 din Franța cât și Imperiul napoleonian au modificat

componența Europei și frontierele. Reformele din timpul lui Napoleon I precum și

introducerea Codului civil, abolirea privilegiilor, a iobăgiei, a dijmei, a drepturilor

feudale, crearea unei administrații coerente și centralizate, instituții juridice reorganizate

după modelul farancez, o mai mare toleranță religioasă au determinat colapsul unei

întregi structuri pluriseculare asimilate Europei monarhice. De asemenea vechiul regim

monarhic instaurat din nou nu era cu putință să fie unul peren grație revoluției mentalității

colective a oamenilor care doreau: libertate, egalitate în fața legii, dreptul popoarelor de

a-și hotărî singure soarta. Influența acestor oameni era atât de mare încât suveranii

Vechiului Regim au trebuit să apeleze la ei pentru a-l înlătura pe Napoleon. În anii ce

urmează statele conservatoare se confruntă cu două mari mișcări destabilizatoare: liberalii

care doresc să promoveze instituții reprezentative și respectiv patrioții, animați de suflul

Revoluției Franceze, care proclamă dreptul popoarelor de a dispune de ele însele și de a

forma națiuni.2

În cadrul Congresului de la Viena la elaborarea noii ordini europene, sunt

reprezentate pentru prima dată toate națiunile Europei. Congresul a avut în mare parte un

aspect de festivitate, la care au participat, între 1 noiembrie 1814 şi 9 iunie 1815,

reprezentanţii puterilor învingătoare (Austria, Rusia, Prusia şi Marea Britanie), 15

membrii ai familiilor domnitoare, mai mult de 200 de prinți și alţi 217 de plenipotenţiari

mandataţi de Entităţile Suverane Europene, de la Principatele italiene şi Oraşele Libere

Germane până la Ordinul Cavalerilor Teutoni şi cel suveran al Cavalerilor de Malta. Până

în iunie 1815, dineurile, recepțiile, balurile mascate, vânătorile de proporții se succed

neînterupt celebrând ieșirea din coșmarul de un sfert de veac care a împiedicat dominația

1 Berstein, Serge, Istoria Europei vol. IV. Institutul European, 1998, pp. 11-12.2 J. Carpentier, F. Lebrun, Istoria Europei. Ed. Humanitas, București, 1977, p. 280.

vechii conduceri monarhice. Însăşi compozitorul Ludwig van Beethoven, prin

intermediul premierei operei Fidelio, şi-a pus muzica în serviciul Noii Ordini.3

Chiar dacă sunt invitate puterile mici, rolul decizional revine delegațiilor marilor

puteri, rolul principal avându-l britanicul Castlereahg, spirit flexibil, subtil care are toată

libertatea de acțiune urmărind în principal restabilirea echilibrului de forțe european,

obiectiv urmărit și de șeful delegației austrice – prințul Metternich. Acesta din urmă era

un diplomat abil și prudent care după ce l-a sfătuit pe Francisc să se apropie de Franța

imperială, s-a arătat apoi a fi un adversar activ al înfrângerii lui Napoleon. Ura Revoluția

și vedea echilibrul european posibil doar în condiții strict conservatoare și de reprimare

promptă a oricărei opoziții sau dorință de schimbare. De acord asupra principiului dar nu

și asupra medodelor Metternich și Castlereagh au anândoi același adversar: țarul

Alexandru I, care conduce delegația rusă și se consideră principalul învingător al lui

Napoleon care i-a preluat în totalitate anbițiile asupra Europei; la Congress vrea să facă

din Europa o federație condusă de el. Apoi pe de-o parte dorința de a instaura

protectoratul rusesc peste popoarele ortodoxe din Balcani (zonă de expansiune austriacă)

în condițiile decăderii lente a Imperiului Otoman și pe de altă parte scopul Rusiei de a

controla strâmtorile pentru acces la Mediterana orientală (zonă maritimă marcată de

hegemonia englezilor exclusiv) a arătat caracterul iluzoriu al alianței împotriva lui

Napoleon care era acum de domeniul trecutului. În aceste condiții se expilică înțelegerea

dintre Anglia, Franța și Austria care erau nevoite să susțină integritatea Imperiului

Otoman a cărui decădere se prelungește, căci aceasta era cea mai bună barieră de a stopa

țarismul.4 Aceste trei persomnalități au dominat scena politică, ceilalți fiind doar niște

figuranți, inclusiv regele Prusiei Frederic Wilhelm al III-lea devine un ajutor al țarului

în schimbul unor teritorii promise. Chiar și abilul diplomat francez Talleyrand din

timpul regelui Ludovic al XVIII-lea care deși reușește să aplaneze înfrângerea Franței

are un rol secundar la Viena în calitate de purtător de cuvânt al statelor mici; el se opune

sistemului împărțirii în scopul echilibrului spunând că suveranitatea nu poate fi obținută

doar prin cucerire, ci este indispensabil acordul învinsului. Cu toat acestea proiectele

austriece și britanice au avut câștig de cauză, iar Congresul de la Viena trece la împărțirea

Europei pe baza principiului echilibrului.5

3 A. Bogdan, M. Dinu, Istoria relațiilor internaționale în secolele XIX-XX. Ministerul Educaţiei şi Cercetării, 2005, pp. 2-3.4 Ciachir, Nicolae, Istorie universală modernă, vol II, București, Ed. Oscar Print, 1998. pp. 60-61.5 Berstein, Serge, Istoria Europei vol. IV. Ed cit, pp. 12-16.

O mare parte a populației europene priveau cu ostilitate dinastiile legitime și noua

împărțire teritorială contradictorii cu aspirațiile naționale ale vremii. Anglia se

îmbogățește colonial primind în Europa puncte de sprijin și baze navale: insula

Hellgoland din apele Danemarcei, Malta și insulele Ionice din Mediterană, care alături

de Gibraltar pe care îl deține de un secol îi permit să domine întreaga mare din punct de

vedere strategic. Pentru a împiedica orice acțiune a francezilor spre coasta flamandă și

Anvers crează un nou regat unic din Belgia și Olanda Regatul Țărilor de Jos încredințat

familiei de Orania. Rusia care urmărea să domine întreaga Europă este cea mai bine

recompensată cu două treimi din Polonia, incluzând Varțovia, înaintând spre Europa

Centrală; apoi preia Finlanda în nord și Basarabia în sud preluată de la sultan

îndreptându-se spre controlul celor două mări pentru a le domina. Prusia primește

Pomerania și o mare parte din Renania fiind în alianță cu țarul. Austria reia în posesie

Tironul și Salzburgul până la Bavaria și cea mai mare parte a nordului Italiei care

formează Regatul lombard-venețian consolidându-și puterea la venirea la conducerea

ducatului Toscanei a arhiducelui Ferdinand, iar în ducatul Parma a Mariei Luizei de

Austria, fostă împărăteasă a francezilor și a doua soție a lui Napoleon I. Pe lângă toate

acestea primește Norvegia ca și compensație teritorială în raport cu celelalte puteri.6

Franța învinsă în război se întoarce la frontierele din 1789 formându-se la est de ea o

centură de state tampon pentru a bloca o expansiune ulterioară, centură formată din:

Țările de Jos, Renania prusacă, confederația elvețiană declarată neutră, Regatul Savoiard

mărit cu fosta republică genoveză. Noua Europă este opera lui Metternich, care împreună

cu marile puteri ține sub observație Franța pe care o decretează ca fiind o peșteră de unde

suflă vântul ce răspândește moartea asupra corpului social.7 Europa fiind astfel

dominată de instaurarea Vechiului regim, Franța în interiorul căreia mocnea spiritul

revoluționar, rămânea o speranță a răsturnării situației în favoarea țărilor europene cu

aspirații naționaliste, care erau decepționate; acestea erau: Polonia care era împărțită în 3,

Belgia supusă unui prinț străin, Italia care vroia unificarea, chiar și Germania împărțiți în

39 de regate cu un singur element comun – o Dietă neputincioasă, statele balcanice care

vor sa scape de sub jugul multisecular al turcilor. În aceste condiții politica de forță a

marilor puteri nu avea să ducă la un rezultat peren, condamnându-se singuri prin

ignorarea principiilor iluministe trezite în mentalități după 1789.

6 Ibidem, pp. 16-19.7 J. Carpentier și F. Lebrun, Istoria Europei. Ed cit, p. 281.

În martie 1814 cele trei puteri aliate Anglia, Rusia și Austria încheie o alianță prin

pactul de la Chaumont care plasa Franța pe o poziție de națiune învinsă și suspectă ca

un focar revoluționar. După Congresul de la Viena, Talleyrand creează totuși o imagine

liniștită a Franței sub egida Bourbonilor. Este apoi semnat sub impulsul țarului

Alexandru I, tratatul Sfintei Alianțe între Austria, Prusia și Rusia care stabilea noua

ordine internațională. Numele tratatului face trimitere la Scripturi unde se cere tuturor

oamenilor să se aibe ca frații și sugerează indestructibilitatea alianței în fața amenințării

liberale. Însă documentul e lipsit de semnificație reală deoarece Regatul Unit refuză să

semneze, iar Castlereagh il califică ca pe un monument de misticism și de prostie. Franța

aderă la el pentru a intra în grațiile țarului. Apoi în primul rând este realizat pactul

Cvadruplei Alianțe la 20 noiembrie 1815 îndreptat împotriva Franței, care reînoiește

dispozițiile celui de la Chaumont, întărind alianța împotriva eventualei reveniri a

expansionismului francez. În al doilea rând se stabilesc unele întâlniri periodice cu

discuții privind asigurarea păcii și prosperității popoarelor. Cancelarul austriac

Metternich își convinge colegii în cadrul congreselor să înăbușe orice opoziție liberală,

sistemul creat de el ținându-se în picioare până la demisia lui din 1848. Primul dintre

aceste congrese a avut loc la Aix-la-Chapelle în 1818 care pune capăt situației de

excepție a Franței în contextul Europei restaurate. Ducele Richelieu, ministrul de externe

al lui Ludovic al XVIII-lea a fost descendent în linie colaterală din cardinalul

Reichelieu, cu o carieră militară în armata rusă, și relații bune cu țarul care l-a numit

temporar guvernator al regiunii Odessa grație calităților sale.8 obține aici prietenia țatului

și evacuara teritorilui francez, iar Franța aderă la Cvadrupla Alianță. Printr-un tratat

secret aliații își reînoiesc totuși vechile asigurări mutuale împotriva Franței.9

DE AICI Au loc o serie de mișcări liberale care iau amploare amenințând

monarhii absoluți cu revendicarile lor naționale. Este de remarcat influența curentului

romantic care îmbină deseori misticismul și efuziunea lirică, ce influențează elitele

diferitelor state în spiritul modern al secolului. Romantismul exalta libertatea artistului și

coincidea cu principiile liberalismului, luând apărarea popoarelor oprimate. Europa

romantică își găsește unitatea în anii 1820 când susține războiul de independență al

grecilor împotriva otomanilor. Printre acești romantici se numără o serie de artiști,

scriitori și politicieni ca Lord Byron, Chateaubriand, Delacroix sau Victor Hugo.10 Mai

8 Ciachir, Nicolae, Istorie universală modernă, vol II. Ed. cit. pp. 64-65.9 Berstein, Serge, Istoria Europei vol. IV. Ed. cit., pp. 20-22.10 J. Carpentier și F. Lebrun, Istoria Europei. Ed cit, pp. 283-284.

întâi a avut loc intervenția Austriei, autorizată de congresele de la Karlsbad (august

1819) și de la Viena (1820), în statele germane unde răsculații sunt încurajații de o

asociație studențească - Burschenschaft. După congresele de la Troppau (1820) și de la

Laybach (1821) Austria îl reinstalează pe tron pe regele celor două Sicilii, Ferdinand I

care adoptă în mod silit o Constituție din cauza insurecției carbonarilor. IN ITALIA La

23 martie 1821 o armată austriacă întră în Neapole și anulează Constituția și guvernul

liberal acționând violent până în Lombardia și Piemont. În Lombardia austriecii înăbușă

revoluția creată de studenții și militarii din Torino care se adăugau revoluționarilor

italieni locali.11

În martie 1821 are loc răscoala din Piemont a studenților torinezi și a garnizoanei

din Alexandria care îl fac pe bătrânul rege Victor Emmanuel să abdice în favoarea

fratelui său Carol Felix, regența revenind vărului său Carol Albert duce de Carignan.

Înainte să fugă adoptă o constituție după modelul spaniol din 1812, dar trupele lui Carol

Felix refugiat în Modena și cele austriece au pus capăt tentativei liberalilor piemontezi.

Metternich care devenea stăpânul întregii peninsule și jandarmul Europei spunea: Iată ce

înseamnă o revoluție înăbușită la timp.

În Spania neexistând o burghezie puternică, Bourbonii spanioli au reușit prin

Ferdinand al VII-lea să revoce Constituția din 1812 și să instaureze absolutismul. Ca

reacție patrioții locali înființează organizații secrete și o serie de comploturi. În 1820 are

loc un pronunciamento reușit răsculându-se în Coruna, Zaragosa și Barcelona în special

trupe ale colonelului Rafael Riego reintroducându-se Constituția ce prevedea desființarea

inchiziției, confiscarea averilor mănăstirești, suprimarea privilegiilor nobilimii și

impozite acestora si clerului.12

În octombrie 1822 are loc Congresule le la Verona prin care Bourbonii din

Franța primesc acordul Sfintei Alianțe pentru o intervenție militară în Spania care să

înlăture liberalii ce l-au obligat pe Ferdinand al VII- lea să pună în vigoare Constituția din

1812. Armata de 100.000 de oameni comandată de ducele de Angouleme înfrânge brutal

rezistențele liberalilor care vor căuta adăpost în garnizoanele și navele franceze, mulții

sfârșind spânzurați în frunte cu generalul Rafael Riego. Suveranul de la Madrid nu s-a

pregătit pentru a se opune intervenției, mizând pe rezistența populară ca în perioada

1808-1814, sprijinul englez și pe indestructibilitatea fortăreței Cadiz.13 În final dezgustat,

11 Ciachir, Nicolae, Istorie universală modernă, vol II. Ed. cit. p. 69.12 Ibidem, pp. 68-69.13 Ibidem, p. 71.

ducele refuză titlul de duce de Torcadero dat de numele bătăliei decisive din august 1823,

și se grăbește să părăsească țara.14 În America Latină au loc revoluții și lupte pentru

câștigarea independenței inclusiv in spațiul colonial spaniol. Văzînd că Anglia nu a

intervenit în Spania, Sfânta alianță a încercat să-și extindă influența dincolo de Ocean,

însă Anglia lui Canning cât și diplomația S.U.A. se opun, fiind lansată Doctrina Manroe

în decembrie 1823; aceasta prevedea interzicerea implicării puterilor europene în

afacerile interne ale Americii.15

Până la finalul anului 1823, Sfânta Alianță a învins revoluțiile încercând să

șteargă și ultima influență a Revoluției franceze asupra oamenilor, însă coeziunea

acesteia era imperfectă. După ce Castlereagh comite suicid, succesorul lui Canning

accentuează mai mult ca înainte tendința dizidentă a Marii Britanii care acum se

împotrivea ferm intervențiilor antiliberale din Europa. Metternich afirmă: aceasta este

una dintre cele mai mari catastrofe care puteau să mă lovească fiind dezamăgit de

reacția Angliei. De asemenea Franța a cărei suverani aveau experiența amară a exilului

recent, este sensibilă cu încercările liberalilor de schimbare. Ordinea internațională

stabilită prin Congresul de la Viena era așadar pusă în discuție din cauza împotrivirii unei

mari puteri - Anglia lui Canning - care a condamnat intervenția militară franceză din

Spania, aceasta fiind ultimul succes al Sfintei Alianțe. Câțiva ani mai târziu mișcările

liberale și naționale iau amploare fiind alimentate de conceptele iluministe revoluționare.

Până în 1870, liberalismul și mișcarea de emancipare a națiunilor se vor consacra

distrugerii progresive și sistematice a rezultatelor reacționare ale Congresului de la

1815.16

14 Berstein, Serge, Istoria Europei vol. IV. Ed. cit., pp. 22-24.15 Ciachir, Nicolae, Istorie universală modernă, vol II. Ed. cit. pp. 72-75.16 Berstein, Serge, Istoria Europei vol. IV. Ed. cit, pp. 24-25.

BIBLIOGRAFIE:

Berstein, Serge, Istoria Europei vol. IV. Institutul European, 1998.

J. Carpentier, F. Lebrun, Istoria Europei. București, ed. Humanitas, 1977.

Bogdan, M. Dinu, Istoria relațiilor internaționale în secolele XIX-XX. Ministerul

Educaţiei şi Cercetării, 2005.

Ciachir, Nicolae, Istorie universală modernă, vol II, București, ed. Oscar Print,

1998.

Ciachir Nicolae, Bercan Gheorghe, Diplomația europeană în epoca modernă.

Bucuresti, Editura Științifică și Enciclopedică, 1984.