4-5

Cuvânt către Neamul Românesc: „Părinţii şi Ţara nu se vorbesc de rău!“Bilunar de atitudine şi cultură

De n-aş fi om,aş vrea să fiuun tricoloruitat în Munţii Apuseni.

(Adrian Păunescu)

Anul VIII, Serie Nouă - Nr. 247 (282), 16 Pagini, Preţ: 2 lei, Perioada: 18 - 31 octombrie 2013

8

Publicaţia dumneavoastră preferată,

Condeiul ardelean, o puteţi achiziţiona prin

Poşta Română (abonamente în judeţele Alba, Braşov,

Covasna, Harghita, Mureş şi Sibiu), prin solicitarea unui abonament direct redacţiei (pentru toate judeţele ţării)

şi de la chioşcurile de vânzare liberă a presei din:

Judeţul Mureş - Chioşcurile Centrului de Difuzare Presă şi Carte l Târgu-Mureş, Luduş,

Târnăveni, Sovata, Ungheni, CristeştiJudeţul Braşov - Chioşcurile Roşii l Braşov, Săcele, Codlea,

Râşnov, ZărneştiJudeţul Covasna - Chioşcurile H-Press l Sfântu-Gheorghe, Târgu-Secuiesc, Covasna, Baraolt - Chioşcurile Geo-Cov l Sfântu-Gheorghe, Covasna, Întorsura-BuzăuluiJudeţul Harghita - Chioşcurile Geo-Cov l Topliţa

Colocviile de la Nicula - Ediţia a IV-a

Mărturii ale veteranului care a trăit şi a văzut

6„ ... Dacă cineva comite acte de trădare o dată,

îi va fi uşor să o facă din nou”

Deputatul Bogdan Diaconu desfiinţează „secta lui Tokes”

2

Proiectul Roşia Montană nu trece de Institutul Geologic Român

3

9

9S-a sfin]it Troi]a Ortodox`de la Liceul „Korosi Csoma Sandor” din Covasna

Sfânta Cuvioasă Parascheva,

cinstită la Păpăuţi

Tuturor celor care poartă numele Sfântului Mare

Mucenic Dimitrie, dar şi derivate ale acestuia, le transmitem multă

sănătate şi un sincer şi călduros La Mulţi Ani!

Larry Watts:

2 Anul VIII, Serie Nouă - Nr. 247 (282) Actualitate

Articolul 1 din Constituţie: România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.

Bilunar de atitudine ºi cultură

Colaboratori

prof. univ. dr. Petre Ţurleaprof. univ. dr. Ion Cojaprof. univ. dr. av. Ioan Sabău-Popdr. Mircea Dogarudr. Gheorghe Funardr. Gheorghe Olteanudr. Mircea Frenţiu dr. Mircea Mărandr. Constantin Secarădrd. Stelian Gomboşdrd. Vasile Lechinţanprof. dr. Ion Rancaprof. Ilie Şandruprof. Ligia Dalila Ghineaprof. Vasile Stancuprof. Rodica Pârvanprof. Doru Dobreanuprof. Alexandru Ciubîcăprof. Mihaela Vatamanu Alexandrescuprof. Georgeta Ciobotăprof. Georgeta Bucurprof. Virgiuliu Z. Teodorescuprof. Corina Bărăgan Sporeaprof. ing. Maria Peligradprof. dr. Costel Cristian Lazărprof. drd. Marcin Marynowskiprof. Florentina Teacăprof. Nicolae BalintPr. Preot. Florin TohăneanPr. Ioan Ovidiu MăciucăPr. Cristian Vlad IrimiaPr. Iustin GârleanuPr. Nicolae BotaPr. Adrian StoianPr. Ioan Gavrilă col. (r) Nicolae Dărăbanţcercet. George Liviu Teleoacăing. Ioan Paul MărgineanLazăr LădariuVasile GoteaDan TanasăIoan GaldeaCostel NeacşuNicolae Horia NicoarăGligor Vinţan

Responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolelor publicate revine autorilor (art. 206 C.P.).

E-M

ail:

info

@co

ndei

ular

dele

an.r

o

Fondat în 2006Director fondator Doru Decebal Feldiorean

Tehnoredactor (DTP)Carmen JeleaTiparul executat la:Intact SA Bucureşti

Poşta redacţiei:O.P. 1, C.P. 179Municipiul Sfântu-Gheorghe, Judeţul Covasna, ROMânia

Cititorii ne pot contacta la:Tel.: 0267-312.260 Fax: 0367-814.145

Editat de SC Tracia SRL Sfântu-Gheorghe

ISSN 1843 - 4665Marcă înregistrată la OSIM NR 87664

Adevărurile

Vrăjitorul din Oz(un) (Ozun, judeţul Covasna)

Deputatul Bogdan Diaconu desfiinţează „secta lui Tokes”

Politica românească ofe-ră de ani buni de zile imaginea unor personaje aflate în funcţii de decizie importante, care ara-tă o toleranţă şi chiar nepăsare nejustificată faţă de acţiunile an-tiromâneşti ale udemeriştilor şi celorlalte formaţiuni extremiste maghiare, capul listei fiind epi-scopul desfrânat Tokes Laszlo (foto), care a întrecut orice mă-sură. Printre puţinii politicieni care taxează constant gravele de-rapaje ale extremiştilor maghiari se află deputatul Bogdan Dia-conu, care arată fără ocolişuri adevărata faţă a revizionismului unguresc şi pericolele acestuia. Recent, acesta a postat pe o reţea de socializare un articol în care analizează cu luciditate chesti-unea etnicismului extremist un-guresc. Pentru calitatea acestuia, redăm mai jos textul integral al articolului semnat de deputatul Bogdan Diaconu.

Secta lui Tokes: obţinerea condiţiei de super-maghiar universal

Laszlo Tokes, reales pre-şedinte al Consiliului Naţional Maghiar din Transilvania, se simte încorsetat de calitatea au-to-asumată de reprezentant al comunităţii maghiare din Tran-silvania şi vrea să-i adune sub stindardul autonomiei pe toţi et-nicii din Bazinul Carpatic. După ce a inventat o cauză şi o sectă maghiară, Tokes vrea să o ridi-ce la nivel european şi să creeze astfel condiţia de super-maghiar continental care să aibă statut special, cetăţenie aparte şi drep-turi suplimentare.

În viziunea lui Tokes, care se pregăteşte să candideze din nou la Parlamentul European, nu doar maghiarii din Transil-vania au nevoie de autonomie, ci toţi maghiarii de peste tot din Europa, iar problema trebuie să devină una continentală, de parcă ar vorbi în numele unei specii pe cale de dispariţie care trebuie protejată prin eforturile comunităţii internaţionale. Et-nicul în numele căruia vorbeşte Tokes nu este doar un simplu cetăţean al ţării în care trăieşte, ci are ceva special care îi defi-neşte superioritatea existenţială şi îi conferă drepturi nelimitate, dintre care acordarea autono-

miei sui generis este definitorie. Şi dacă este de unul singur, ma-ghiarul lui Tokes (vorbim în ter-meni categoriali, nu individu-ali) este autonom şi special, are nevoie de protecţie chiar dacă nu-l atacă nimeni, are nevoie de recunoaştere chiar dacă nu-l contestă nimeni şi trebuie să

constituie, după toate standar-dele, o „problemă”. Şi aceasta pentru că Tokes şi ideologii ca el trăiesc din „probleme”, din „conflicte”, din neîmpliniri. Care ar mai fi destinul politic al lui Tokes dacă lumea ar ad-mite evidenţa că maghiarii din România au destule drepturi şi trebuie să-şi vadă de viaţa lor ca toţi ceilalţi? Unde ar mai fi „problema” în numele căre-ia să lupte, să se agite, să se inflameze?

Noroc că, în condiţiile aspi-raţiei extremiste maghiare de a pune etnia deasupra tuturor şi de a o aureola cu un statut spe-cial, supra-cetăţenesc, „proble-ma” nu se va finaliza niciodată, pentru simplul motiv că ideolo-gii acestei direcţii nu au limite. Dacă ar reuşi să transforme in-venţia problemei maghiare într-o dezbatere la nivel european, nu s-ar opri, ar dori să ducă discu-ţia la ONU, să fie o chestiune in-ternaţională. Mitomania acestor ideologi, cu Tokes în frunte, este atât de consolidată încât dacă mâine li s-ar spune că omenirea renunţă la orice alte dezbateri, la orice alte preocupări, ca să se ocupe numai de etnia maghiară, li s-ar părea firesc, o împlinire a ceea ce îşi doreau în sinea lor.

Această supremaţie a et-nicităţii maghiare, care ajun-

ge să irite prin auto-suficienţa şi grotescul ei, de parcă lumea s-ar reduce la chichiţa autono-miei, a devenit o religie pentru extremiştii maghiari, o viziunea holistă asupra vieţii prin care tot ce există se traduce în termeni de maghiar şi non-maghiar. Lu-mea întreagă se împarte între ei

şi restul, ca în preceptele unei secte absurde care nu mai vede altceva decât propria proiecţie fictivă asupra realităţii.

În acest spirit al separatis-mului de ceilalţi, oricine ar fi ei, sunt crescuţi şi copiii secuilor din Transilvania, pentru ca să fie impregnaţi de mici cu izolarea şi cu respingerea oricărei nor-me de viaţă în afara primatului maghiar. Doar de aceea se lup-tă politicienii maghiari pentru şcoli aparte de cele româneşti, pentru că numai acolo îşi pot manipula odraslele întru crea-rea condiţiei de super-maghiar universal. Conform acestei edu-caţii otrăvite, maghiarii nu sunt oameni, sunt super-oameni care merită super-recunoaştere. Ei nu se integrează în ţările în care trăiesc, ci trebuie să creeze mici Ungarii oriunde s-ar afla, mici teritorii autonome închinate Budapestei. Un europarlamen-tar ungur tocmai ce a declarat că acordul de bază româno-ungar „oferă practic Ungariei un statut de protectorat asupra minorităţii maghiare de pe te-ritoriul României”. Vă asigur că nu a fost vorba despre aşa ceva niciodată în acest tratat, dimpotrivă, el era menit tocmai să liniştească apele pretenţiilor Budapestei şi să stabilească un cadru normal de colaborare.

Dar totul este interpretabil din perspectiva ideologiei maghiare care se află în cruciadă împo-triva tuturor celorlalţi, păgânii care nu recunosc de bunăvoie statutul special al supra-existen-ţei maghiare.

Cum să tratezi şi cum să discuţi normal cu asemenea oameni, închişi în viziunea lor morbid etnicistă şi medieval-tri-bală asupra existenţei umane şi asupra coexistenţei cu ceilalţi? Cum să-i tratezi ca pe nişte per-soane normale şi în toate minţi-le, când ei vor să transforme co-munităţile de maghiari în secte Amish, izolate de restul lumii şi dedicându-şi viaţa absolutizării caracteristicilor etnice împotri-va tuturor celor de altă etnie? Genul acesta de viziune ţine de psihopatologie şi se bazează pe ştergerea creierului şi formata-rea lui conform unor teorii rigi-de care să-l ţină pe devot în afa-ra realităţii. Acesta este modelul societal pe care vor să-l impună Tokes şi adepţii lui, devenit un fel de Bivolaru al integrării în absolutul condiţiei maghiare. Faptul că în spatele sectei ex-tremiste maghiare stă un stat în-treg care şi-a asumat ideologia super-condiţiei sale etnice, e cu atât mai periculos.

Ungaria a devenit un stat sectar care sprijină din toate puterile răspândirea ideologiei sale, la fel cum fac statele isla-mice. De aceea, vecinii Ungariei care au avut nenorocul să aibă comunităţi maghiare în interi-orul graniţelor lor, nu vor avea niciodată pace, pentru că vor fi mereu hărţuite de sectarismul fanatic maghiar. În mod real, nu există o problemă maghiară, sunt şi ei oameni şi cetăţeni ca toţi ceilalţi, ca noi toţi. În mod evident, a fost creată o proble-mă maghiară prin sectarizarea şi fanatizarea Ungariei şi a ide-ologilor care susţin super-statul maghiar ca protector de facto al supuşilor săi din toată lumea. Şi uite aşa, în loc să ne îmbogăţim cultural prin faptul că avem o pluralitate de comunităţi etnice pe teritoriul României, am ajuns să avem o problemă. Creată de cei care nu trăiesc în aceeaşi lume cu noi, ceilalţi, ci în lumea fantasmelor bazate pe suprema-ţia rasei. Finalul îl ştim: ai un singur maghiar în ţara ta, ai o problemă, pentru că Ungaria şi-l va revendica sub forma unui cui al lui Pepelea cu care atât te va bate la cap până îţi va crea problema pe care, altfel, nu pu-teai nici să ţi-o imaginezi.

3Anul VIII, Serie Nouă - Nr. 247 (282)Actualitate

ediţiei

Proiectul de exploatare de la Roşia Montană a fost desfiinţat în cadrul Comisiei speciale parla-mentare de către directorul Institu-tului Geologic din România (iGR), Ştefan Marincea, care a criticat multiple puncte aflate în acordul cu RMGC.

„Au venit cu un proiect de Papua Guinee pentru ţara mea”

Prima acuzaţie a fost lansată chiar la adresa fostului director al iGR, care a dat anterior un raport favorabil, catalogat drept un „fals grosolan”, caz în care şi Parchetul s-a autosesizat. „Un predecesor de-al meu, care nu este un patriot, a fost adus din exterior, nu am fost de acord cu el, mi-a fost impus. El a semnat că nu există falii. Ei bine, sunt burduşite de falii. Avizul pe care l-a dat fostul director este un fals grosolan, e o situaţie penală din partea lui. Parchetul s-a auto-sesizat”, a declarat Marincea, în cadrul audierilor din Comisie.

Proiectul de exploatare a pri-mit nota 5 din partea lui Ştefan Ma-rincea, care a punctat însă şi faptul că explorările făcute sunt corecte şi acestea vor fi cele care vor fi luate

în calcul după finalizarea proiec-tului. „Sunt atât de multe fisuri în acest proiect încât dacă îmi venea la evaluare pentru o ţară africană, cred că-l trimiteam înapoi cu zero puncte. E un proiect de nota 5 pen-tru că partea de explorare reprezin-tă un efort remarcabil, care se va amortiza la finalizarea proiectului. Atunci singurele elemente într-adevăr de recuperat financiar şi de luat în calcul vor fi lucrările de explorare, sunt nenumărate foraje făcute corect, conform legislaţi-ei româneşti. Proiectul are şi note bune, dar care sunt insuficient re-velate. În momentul când au luat probe tehnologice, sunt convins că au făcut conţinuturile multiele-ment, au făcut flotare şi oxidare”, a spus directorul iGR.

Întrebări fără răspuns...

Ştefan Marincea a identificat o serie de probleme majore, printre care nerespectarea principiului va-lorificării complexe. „Acesta pică, pentru că nu este respectat! În pri-mul rând, faptul că pe lângă aur şi argint există multe alte elemente „critice”, de care România ar pu-tea profita mult mai mult, precum stibiu, seleniu, indiu, germaniu,

galiu şi, nu în ultimul rând, telur (acesta este folosit la fabricarea panourilor solare). Este un război comercial foarte clar pe problema telurului. România este campioa-nă europeană la telur. Ne putem aştepta ca politicile Germaniei în privinţa României să se schimbe brutal. Sunt total nemulţumiţi că vom arunca câteva sute de tone, din cele 23.000 care sunt rezerva mondială de telur. Dacă aude un european sau un american că am aruncat o tonă de galiu în şlamul cianurat, s-a terminat cu Româ-nia, ne pun într-un con de umbră în care vom suferi foarte mult”, a explicat Marincea membrilor Co-misiei parlamentare.

Potrivit acestuia, telurul este un element esenţial în construcţia panourilor solare, China fiind una dintre cele mai mari producătoare. Mai mult, directorul iGR a ironi-zat faptul că Statul Român va risipi această resursă, în contextul războ-iului comercial pe telur.

„România îşi permite ca prin-tr-un proiect aberant să arunce telurul în şlamul cianurat. Sunt sigur că vom beneficia de o osti-litate crescută din partea tuturor partenerilor europeni de discuţii”, a adăugat el.

Deşeurile, mai periculoase decât ne imaginăm

Deşi ministrul Mediului, Ro-vana Plumb, a repetat în nenumă-rate rânduri că proiectul de lege privind exploatările de la Roşia Montană, aflat pe masa parlamen-tarilor, respectă toate standardele de mediu şi legislaţia europeană şi internaţională, directorul IGR nu este de acord cu acest lucru. „nu sunt respectate directivele de mediu”, spune acesta. Explicaţia lui a fost că, în primul rând, nu se poate devia valea unei ape, în condiţiile în care există multiple izvoare în zona Văii Corna. „Îmi pare foarte rău, dar când am fost pe teren, experţii noştri au văzut vreo 17 izvoare în 4 ore, acestea apar şi în hărţile RMGC. Ori dacă ai izvoare, ai freatic. Dacă ai fre-atic, nu poţi să abaţi valea pentru că de acolo izvorăşte, o poţi abate doar prin îngheţare, dar costă mai mult decât aurul extras. Şi atunci sigur că ne vom trezi cu o bom-bă cu ceas. Am freatic şi falii, nu pot să pun deşeuri periculoase”, a concluzionat directorul Institutu-lui Geologic Român. Bazinul de decantare a fost şi el criticat de Ştefan Marincea, acesta precizând că este „nemaiîntâlnit” să existe

363 de hectare cu şlamuri cianura-te. „Orice am face, în directiva eu-ropeană intră în categoria deşeuri periculoase. Nu există o tehnolo-gie prin care să poţi extrage toată cianura din deşeuri.”

Acuzaţii grave de fals

Fostul director al institutului Geologic Român a fost acuzat că a dat un raport favorabil „de un fals grosolan”. Compania RMGC nu a scăpat nici ea de acuzaţii dure din partea lui Ştefan Marincea, despre care acesta a spus că a falsificat hăr-ţile cartografice. „Bazinul acesta al Văii Corna este plin de fracturi. În trei variante prezentate de compa-nie ale hărţii, în diferite materiale, în unul sunt falii, în al doilea sunt falii, în al treilea dispar faliile, or o falie este o fractură care afectea-ză scoarţa terestră şi nu dispare aşa de uşor”, a precizat directorul IGR. „Aceasta este o faptă penală, dar eu nu am bani să mă bat cu avocaţii acestei companii, pentru că altfel le-aş face o plângere penală, pentru că asta reprezintă un fals în acte, îmi iei baza cartografică şi o modi-fici”, a adăugat el, dând exemplul unei firme din Canada care a pier-dut licenţa de exploatarea dintr-un motiv asemănător.

Sfântu-Gheorghe a găzdu-it, la sfârşitul săptămânii trecute, aşa-zisele evenimente cultural-gastronomice tradiţionale Parada Cârnaţilor şi Festivalul Sarmale-lor, menite, chipurile, să atragă atenţia asupra importanţei păstră-rii tradiţiei în gastronomie. Cam ca toate evenimentele de acest gen organizate pe plan local, acestea nu au nimic original, fiind imitaţii banale ale unor evenimente simi-lare organizate în Ungaria. Dacă la Bekescsaba se adună anual peste 600 de echipe concurente la para-da cârnaţilor, la Sfântu-Gheorghe s-au strâns doar 40 de echipe, ali-niate în faţa teatrului din localita-te. Despre calitatea produselor şi a modului de respectare a normelor igienico-comerciale nu are rost să comentăm, fiind de notorietate faptul că organizatorii i-au „cur-tat” asiduu pe cei de la organe-le de control pentru a nu împărţi amenzi, după modelul colegilor de la Harghita. Trecând peste aspec-tul jalnic-provincial al „paradei”, participanţii s-au întrecut pe sine şi au făcut adevărata paradă nu cu cârnaţii, ci cu ficaţii... Nu! Nu s-au gătit ficăţei! Datorită „bunei organizări”, rezultatele concursu-lui de pregătit cârnaţi au întârziat nepermis de mult pentru răbda-rea participanţilor, motiv pentru care aceştia au dat-o pe băute la

modul „tradiţional”, adică până s-au făcut criţă. La festivitatea de premiere, puţini au mai reuşit să se ţină pe propriile picioare şi, în ciuda rugăminţilor organizatorilor ca „premianţii” să urce individual pe scenă, câte un reprezentant din partea fiecărei echipe, acest lucru a fost imposibil. Premianţii au fost nevoiţi să urce câte trei-patru, ca să-l sprijine pe şeful echipei sau să se susţină reciproc pentru a nu-şi pierde echilibrul şi să se prăbu-şească în mulţime. Fiind o „valoa-re” tradiţională locală, momentele au fost gustate savuros de către lo-calnici, care, probabil, se regăseau cu umor, în feţele buhăite, înroşite de băutură, incapabile de un lim-baj articulat. Pentru orice privitor fără nimic „la bord”, prestaţia a fost una mai mult decât jenantă, scârboasă chiar, pe alocuri.

Parada sarmalelor de a doua zi, s-a ridicat la înălţimea paradei cârnaţilor sub aspectul ruşinii. La ditamai parada au participat doar 15 echipe, de la care puteau fi consumate produsele în schimbul tichetului în valoare de cinci lei, pus în vânzare de organizatori. Ţeapa a fost una de zile mari, pen-tru aceşti bani oferindu-se doar „una bucata” sarma, de dimensi-uni liliputane, atinsă extrem de discret cu o picătură de smântână. Cei care au avut neşansa să încer-

ce sarmalele, au avut parte de sur-prize în total dezacord cu spiritul unui astfel de eveniment. Fie au primit sarmale aproape crude sau terci, fie au fost nevoiţi să-şi plim-be bine îmbucătura prin gură pen-tru a simţi ceva, întrucât sarmalele încăpeau lejer într-o lingură. Vivat sarmaua seculorum!

Să fie foamete şi sărăcie!

Manipularea şi îndobitocirea sub brand secuiesc au atins deja limita maximă. Timp de 23 de ani, UDMR s-a chinuit din răsputeri să convingă populaţia locală că e mai bine să stea în sărăcie şi mi-zerie decât în bunăstare şi... surpri-ză... a şi reuşit! Frontul aberaţiilor a fost deschis de către fostul lider al UDMR Covasna şi fost primar al municipiului Sfântu-Gheorghe, Albert Almos, care declara răspi-cat că în mod deliberat nu a per-mis investitorilor să vină în judeţ pentru a nu se modifica structura etnică a judeţului. Actualitatea ne arată că limita superioară a tembe-lismului, în urma manipulării, este aproape de a fi atinsă, după reac-ţiile avute de către secuii „verzi” care s-au urzicat la auzul veştii că în comuna Reci se va deschide o fabrică de prelucrare a lemnului de către concernul austriac Hol-zindustrie Scweighofer. Investi-

ţia se va realiza pe o suprafaţă de circa 70 de hectare, presupunând achiziţii masive de lemn din întreg judeţul şi împrejurimi. Austriecii deţin în România mai multe fa-brici, iar politica lor este de a achi-ziţiona lemnul necesar oferind un preţ mult peste cel oferit de către concurenţă, pentru a-şi putea asi-gura constant fluxul enorm de ma-terial lemnos necesar producţiei.

La prima vedere, lucrurile par a fi în regulă, întrucât concernul funcţionează pe baza unor autori-zaţii de mediu foarte stricte, oferă locuri de muncă cu salarii ono-rabile (media este peste 2.500 de lei), face achiziţii în urma licitaţi-ilor, plăteşte taxe şi impozite etc.. Dar... apar probleme cu consecinţe grave pentru unii şi alţii... Dacă austriecii se prezintă la o licita-ţie pentru exploatarea forestieră şi oferă un preţ foarte mare, iar ceilalţi participanţi (a se înţelege primarii udemerişti şi interpuşii lor) nu mai prind nimic, cum vor mai putea aceştia rade clandes-tin pădurile?! Cum vor mai bâzâi non-stop drujbele, tăind 100 de hectare de pădure, deşi documente sunt pentru exploatarea a 3 hec-tare, în condiţiile în care nu vor mai avea nicio bază legală pentru a tăia măcar un copac? Cum vor mai ieşi camioanele cu lemne tă-iate ilegal din pădure, în condiţiile

în care austriacul nu va permite să-i fie furate lemnele pe care le-a plătit cu bani grei? Răspunsurile la aceste întrebări sunt multiple. Prin urmare, investiţia nu este bună pentru că: - pământul aşa-zisului ţinut secuiesc va fi „ciuntit” şi va pierde 72 de hectare, care probabil vor ajunge peste ani în mâinile ro-mânilor; - cei 650 de muncitori ce vor fi angajaţi ar putea fi români, care dacă se vor stabili la Reci, vor produce un catastrofal deze-chilibru etnic şi, prin urmare, se va româniza inima secuimii, iar ma-ghiarimea, cu limba şi cultura ei, va fi pierdută etc. etc.! Cum se vor putea duce oare secuii pe dealul Pivniţa Uriaşului şi să privească în zare, iar ochii să li se împiedice de o... fabrică!!! Oh, nu, nu se poate! E inadmisibil! E revoltător!

Există şi întrebări la care nu se doresc răspunsuri şi, în consecinţă, ele nu sunt spuse. Le spunem noi. Cum vor mai putea vâjâi patroneii cu protecţie din partea lalelei cu jeep-urile de sute de cai putere şi geamuri fumurii prin judeţ, în ciu-da amărâţilor care fac coadă la ma-gazinele second-hand? Cum se vor mai prăvăli pe văi fiii de beizadele cu ATV-urile? Cum vor mai apărea ca din senin vilele, palatele şi ca-sele de neam prost ale primarilor udemerişti şi apropiaţilor acestora? Grele întrebări...

Proiectul Roşia Montană nu trece de Institutul Geologic Român

Parada betiei la Sfântu-Gheorghe,

4 Anul VIII, Serie Nouă - Nr. 247 (282) Interviu

prof. Nicolae Balint (Târgu-Mureş)

Autor a două cărţi de mare succes - „Fereşte-mă, Doamne de prieteni” (2011) şi „Cei dintâi vor fi cei din urmă. România la sfârşitul războiului rece” (2013) -, ame-ricanul Larry Watts, analist politic şi specia-list intelligence, a avut amabilitatea de a-mi acorda un interviu în exclusivitate. Accesul domniei sale la documente de mare impor-tanţă aparţinând unor state din fostul Pact de la Varşovia, dar şi ale Departamentului de Stat al SUA, precum şi ale unor servicii secrete americane - documente desecretizate după 1989 -, i-au permis autorului să prezin-te atitudinea singulară a României în cadrul blocului sovietic într-o altă abordare, nemai-întâlnită până acum la vreun istoric român. Un act de curaj, dar în acelaşi timp de corec-titudine politică şi istorică.

- Demersul dumneavoastră - mă refer la cele două cărţi pe care le-aţi publicat în şi despre România din perspectiva acţiuni-lor diplomatice ale acestui stat, deseori în afara liniei impuse de Moscova, precum şi unele acţiuni de pe frontul secret - este cu atât mai valoros şi credibil cu cât vine din partea unui istoric străin, care se bucură de o foarte bună reputaţie şi de o expertiză recunoscută în domeniul intelligence. De ce acest demers din partea dumneavoastră, domnule Watts? De ce despre România?

- În primul rând, aş dori să vă reamintesc faptul că, deşi scriu despre istoria Români-ei, nu sunt istoric. Un masterat pe care l-am absolvit - în Studii Ruse şi Est-Europene - a fost interdisciplinar şi a inclus istoria, dar atât cel de-al doilea masterat, cât şi doctoratul au fost axate pe relaţii internaţionale şi politică comparată. Baza mea ca analist şi specialist politic conferă noutate abordării pe care o am în privinţa istoriei României. Orice analist/specialist regional respectat trebuie să ştie is-toria ţării sau a ţărilor pe care le studiază pen-tru a identifica tipare recurente şi factori care pot avea influenţă asupra comportamentului contemporan. În timpul Războiului Rece, după 1968, comportamentul diferitelor regi-muri Est-Europene din Blocul Sovietic a fost remarcabil de omogen. Unii ar putea spune chiar monoton. Cu marea excepţie a Români-ei. Şi această excepţie mi-a atras interesul pri-ma dată când am început să studiez zona, în 1978. Am abordat România, în primul rând, din perspectiva comportamentului său pe plan internaţional, atât în Alianţa Pactului de la Varşovia, cât şi pe scena mondială. Am ur-mărit îndeaproape acţiunile internaţionale ale României în deceniul următor. Aceste cărţi sunt în mare parte rezultatul acelei munci de început. Pot părea ca fiind cărţi de istorie pen-tru cititorii mei, dar ele reflectă preocuparea mea profesională cu desfăşurările contempo-rane acelei vremi.

- În opinia mea, conţinutul demersului istoric întreprins de dumneavoastră este absolut remarcabil pentru că se bazează pe documente excepţionale prin provenienţa lor. Constat în acelaşi timp faptul că vizi-unea dumneavoastră despre România şi politica de apărare şi siguranţă naţională promovată de acest stat în perioada comu-nistă este oarecum singulară în peisajul is-toriografiei româneşti, având în vedere că cea mai mare parte a demersurilor de acest gen din partea istoricilor români este unul

care stigmatizează şi culpabilizează aproa-pe în totalitate această politică a Statului Român, precum şi acţiunile externe ale ser-viciilor speciale întreprinse în acest scop. Care credeţi că poate fi explicaţia unei ase-menea atitudini din partea acestor istorici?

- Dat fiind că standardul de viaţă scă-zuse atât de brusc, că represiunea regimului crescuse mult şi că reputaţia internaţională a României era atât de deteriorată la sfârşitul anilor ’80, mulţi simţeau nevoia să găseas-că un vinovat şi nişte cauze simple pentru un fenomen complex. acesta este un feno-men comun în întreaga lume. După ce trec printr-un dezastru naţional, multe societăţi în-cearcă să simplifice cauza, să învinovăţească un singur om şi apoi să meargă mai departe. Este calea cea mai uşoară, de obicei politică, dar din punct de vedere istoric, rareori cea corectă. Problema a fost exacerbată de con-tinuarea eforturilor Pactului de la Varşovia de a marginaliza politicile internaţionale şi de securitate ale României, care uimea Moscova chiar şi după 1989, şi în unele cazuri, chiar şi după căderea URSS din 1991. Dacă în acea perioadă un istoric condamna orice acţiune iniţiată de România, avea imediat un întreg alai de susţinători din aceste tabere. Şi invers, dacă istoricul scotea în evidenţă complexita-tea situaţiei şi, în special, aspectele constructi-ve ale politicii româneşti pe plan internaţional, era imediat etichetat drept „neo-comunist”, „naţional-stalinist” şi era considerat drept cel ce încearcă să-l reabiliteze pe Ceauşescu, co-munismul şi regimul dictatorial-represiv din România. Pur şi simplu, a fost mai uşor pen-tru unii istorici să se lase purtaţi de val, fără să ia în considerare ciuntirea adevărului istoric şi a reputaţiei României.

- Şi ca să dau doar un singur exemplu, dumneavoastră demantelaţi mitul „eroului Pacepa”, în timp ce alţii l-au susţinut şi îl susţin în continuare. Colonelul (r.) Filip Teodorescu, fost şef al contrainformaţiilor în 1989, la o întrebare pe care i-am pus-o, declara în aprilie 2012, într-o emisiune TV, la Târgu-Mureş, că, citez: „Adevărul este că (Pacepa - n.a.) a fost recrutat de CIA din 1956, de când el era la post în Germania Fe-derală. Nu aveam relaţii diplomatice, ci doar o agenţie economică, iar Pacepa era şeful agenţiei. Acolo a fost recrutat. A fost ajutat să promoveze. Îi dădeau informaţii, iar la Bucureşti s-a spus: uite ce băiat deştept este acesta....”. Istoricul Cristian Troncotă sus-ţine exact opusul, cum că, de fapt, Pacepa ar fi fost recrutat chiar de către cel ce avea să devină viitorul şef al KGB, Alexander Mihailovici Saharovski.

- În ceea ce priveşte afirmaţia că „A fost ajutat să promoveze” de către CIA, Pacepa recunoaşte, în ultimul volum la care este coa-utor, că de fapt NKVD/KGB l-a recrutat şi i-a sponsorizat ascensiunea în structurile române de securitate ale statului. De asemenea, Pace-pa s-a lăudat cu faptul că primea instrucţiu-nile direct de la Saharovsky, atât în volumul „Orizonturi roşii”, din 1987, cât şi în volu-mul, recent, din 2013. Dacă e să ne luăm după ancheta internă începută în Securitate imedi-at după dezertarea lui Pacepa, măcar despre acest lucru domnul Pacepa spune adevărul. Comportamentul lui în cadrul serviciului a favorizat obiectivele sovietice, în dauna inte-reselor româneşti.

- Ce părere aveţi? Erou sau trădător? De fapt, cum aţi defini trădarea? Eşti erou dacă treci la americani şi trădător dacă

treci la ruşi? Când ai depus un jurământ, trădarea - în opinia mea - rămâne trădare, indiferent de partea cui ai trece şi cât de nobil ar fi scopul, sau mai degrabă scuza.

- Din punct de vedere legal, Pacepa a tră-dat atunci când şi-a abandonat postul, a de-zertat şi a oferit informaţii secrete unei puteri străine. Bineînţeles, puterea care a primit in-formaţiile - în acest caz, Statele Unite - iubeş-te trădarea care aduce asemenea „chilipiruri”, chiar dacă niciodată nu va avea încredere completă în trădătorul care le aduce, pentru că dacă cineva comite acte de trădare o dată, îi va fi uşor să o facă din nou. Românii trebuie să hotărască dacă domnul Pacepa trebuie să fie considerat un erou sau nu. Nu mă intere-sează să îl numesc într-un fel sau altul, în afa-ră de a sublinia că a lucrat pentru KGB şi s-a comportat în acord cu scopurile şi interesele sovietice.

- Până spre anul 1980, „defectările” din cadrul aparatului de informaţii român - exceptând cazul Pacepa şi implicaţiile ulte-rioare ale acestuia - au fost relativ scăzute ca număr şi importanţă a funcţiei deţinu-te, dar după acest an au crescut ca număr. Care consideraţi dumneavoastră că a fost cauza (sau cauzele) acestor „defectări”?

- Aceasta este o întrebare interesantă şi care necesită mai multă atenţie. Aş prefera să nu speculez pe marginea acestui subiect acum. Totuşi, pot spune că ar fi interesant de examinat în ce măsură ceilalţi dezertori aveau sau nu legături cu Pacepa, şi chiar cu trio-ul de agenţi sovietici dubli („cârtiţe”) din Se-curitate ce îi includea pe Nicolae Doicaru şi Mihai Caraman.

- În unele acţiuni externe subsumate atitudinii de apropiere şi deschidere spre Occident, Ceauşescu a riscat foarte mult compromiterea relaţiilor cu URSS, dar şi cu celelalte ţări satelit din blocul sovietic - dacă nu chiar mai mult -, în condiţiile în care aceste relaţii, aşa cum reiese şi din ambele dumneavoastră cărţi, erau oricum destul de încordate. Ceauşescu avea cunoştinţă de „tandemul” sovieto-maghiar pe frontul secret. A fost un „risc calculat” bazat pe o analiză temeinică sau, pur şi simplu, s-a dat curs unor impulsuri de moment ale lui Ceauşescu? Dacă a fost un „risc calculat”, atunci pe ce anume s-a bazat Ceauşescu?

- În primul rând, această deschidere a în-ceput în 1962, sub Gheorghe Gheorghiu-Dej. Este adevărat că Nicolae Ceauşescu făcea parte din cercul intim al lui Dej, dar la fel era situaţia şi cu Emil Bodnăraş şi Ion Gheorghe Maurer. A fost o mişcare hotărâtă de condu-cerea partidului comunist şi aprobată de către Comitetul Central, deci, da, a fost o mişcare extrem de bine calculată. Impulsurile de mo-

ment ale lui Ceauşescu nu au avut nimic de-a face cu asta. Motivul a constat în realizarea faptului că, după criza din Berlin din 1961 şi criza rachetelor din 1962, Kremlinul era per-fect capabil să provoace război, chiar război nuclear, cu Satele Unite, dacă i se permitea în continuare să acţioneze unilateral. A înţeles, de asemenea, faptul că în calitate de aliat al Uniu-nii Sovietice în cadrul Pactului de la Varşovia, România se putea trezi târâtă într-un asemenea război fără a fi măcar informată despre asta înainte şi fără a se ţine cont de interesele sale. Aceste aspecte au dus la politica de îngrădire foarte similară cu politica de izolare dusă de Statele Unite, ambele încercând să stăvileas-că Uniunea Sovietică şi să prevină folosirea agresivă a imensei sale puteri militare. Mai întâi Gheorghiu-Dej şi apoi Ceauşescu s-au bazat pe faptul că o asemenea politică era ex-trem de populară, atât în cadrul partidului, cât şi în România, dar şi pe plan mondial.

- În cea de-a doua dumneavoastră car-te, pe care am avut onoarea să o prezint la Târgu-Mureş în acest an, în prezenţa dum-neavoastră, afirmaţi, la un moment dat, că la momentul 1989, importanţi responsabili ai CIA pe spaţiul de Est, inclusiv respon-sabilul ce superviza acţiunile din spaţiul românesc, erau de origine maghiară. Ce relevanţă a avut originea lor etnică în ceea ce priveşte desfăşurarea evenimentelor din acest spaţiu?

- Problema are două aspecte majore. În primul rând, surse din cadrul Cia au descope-rit mai târziu că şeful operaţiunilor din Divi-zia Sovietică şi Est-Europeană, născut şi cres-cut în Ungaria, era de fapt „cârtiţă” sovietică. Există încă unele controverse asupra acestui fapt, dar ilustrează problema mai adâncă a „loialităţii divizate”. În al doilea rând, există o patologie comună în analiza informaţiilor din cauza tendinţei oamenilor de a privi pro-priile acţiuni şi motivaţii cu mai multă înţele-gere decât pe ale altora, şi să extindă această înţelegere/simpatie asupra grupurilor cu care au o legătură (etnică, de rasă, de religie etc.). În sens invers, avem tendinţa să privim cu mai puţină simpatie grupurile care sunt ostile celor cu care noi ne identificăm. Astfel, era puţin probabil ca şeful regional de operaţiuni al CIA, etnic maghiar, să privească România în mod corect şi era foarte probabil ca el să arate părtinire Ungariei, chiar dacă n-ar fi fost „cârtiţă” sovietică.

- Şi apropo de evenimentele din 1989 din acest spaţiu, dumneavoastră conside-raţi că în România a avut loc o revoluţie sau o lovitură de stat? Cât de aproape a fost România atunci de dezintegrarea teri-torială? Aşteptăm, desigur, un nou volum din partea dumneavoastră chiar pe această temă delicată şi prea puţin lămurită, mai ales cei care am trăit acele evenimente cu arma în mână.

- Păi, nu am scris încă acel volum. Totuşi, merită menţionat că nu există revoluţie fără lovitură de stat. Chiar dacă există unele exem-ple de lovituri de stat fără revoluţii, totuşi nu a existat vreo revoluţie care să nu aducă o par-te din elita societăţii de partea sa şi să îi facă să le dea lovitura de graţie conducătorilor din perioada precedentă revoluţiei. Cine putea şti mai bine unde să aplice loviturile cele mai di-structive? E nevoie de o carte întreagă pentru măcar a încerca să se răspundă la întrebarea cât de aproape a fost România de dezintegra-re teritorială. Acestea fiind zise, până în 1988 una din ipotezele de lucru ale serviciului de

„... Dacă cineva comite acte de trădare o dată, îi va fi uşor să o facă din nou”

Interviu cu scriitorul american Larry Watts

Cercetătorul Larry Watts, împreună cu avocatul târgu-mureşean

Ioan Sabău-Pop

5Anul VIII, Serie Nouă - Nr. 247 (282)Interviu - Eveniment

informaţii american era că România nu va rămâne un stat unitar în cadrul graniţelor ei de la acel moment. Dacă luăm în considera-re publicaţiile din 1993, cel puţin câteva state europene din Vest împărtăşeau această idee.

- Şi o ultimă întrebare, deşi încă aş mai avea foarte multe... Aţi participat, efec-tiv, în calitate de consultant, imediat după anul 2000, la realizarea reformei serviciilor speciale româneşti. Din perspectiva spe-cialistului, dar şi a dezideratului asigură-rii securităţii naţionale, consideraţi că s-a realizat această reformă în acord cu noile provocări ale momentului şi cărora Româ-nia trebuie să le facă faţă ca parte a unui sistem integrat?

- Serviciile speciale româneşti au făcut eforturi enorme pentru a face faţă provocări-lor pe care le menţionaţi şi, astfel, au câştigat respectul Statelor Unite. De exemplu, pre-şedintele George Bush Jr. a afirmat, în mod explicit, că România a fost admisă în NATO în mare parte datorită performanţelor obţinute de serviciile militare şi cele de informaţii (un rol important l-a avut şi sprijinul unanim ofe-rit de Parlamentul României). aceste servicii au continuat să se dovedească a fi parteneri de valoare ale serviciilor omonime din Statele Unite. Acestea fiind zise, integrarea şi promp-titudinea răspunsului într-un mediu în conti-nuă schimbare necesită atenţie şi modernizare

constantă, aşa că, dacă nu mergi înainte... ră-mâi în urmă. Sunt convins că atâta timp cât există resurse, România va face faţă cu brio acestei cerinţe.

CASETA 1„Consultant al Corporaţiei RAND la

momentul revoluţiei, LARRY WATTS a că-lătorit deseori în Europa de Est şi în URSS înainte de 1989. Ulterior a asistat oficiali din România la înfiinţarea Colegiului Naţional de Apărare şi a colaborat cu mai mulţi miniştri români ai Apărării şi şefi de stat-major la re-forma armatei, cooperarea cu Parteneriatul pentru Pace şi integrarea României în NATO. În 1990 şi 1991 a fost şeful Biroului IREX din Bucureşti, iar până în 1997 a fost senior con-sultant al Project on Ethnic Relation (PER) şi director al Biroului PER din România. Între 2001-2004 a fost consultant pentru reforma sectorului de securitate pe lângă consilierul prezidenţial pentru securitate naţională din România. activitatea sa de consilier a fost recunoscută de Serviciul de Informaţii Exter-ne, de Preşedinţia României şi de Ministerul Apărării. În 2013, dr. Watts a fost ales mem-bru de onoare al Academiei Oamenilor de Şti-inţă a României.”

(Fragment din nota de prezentare a autorului conţinută în volumul „Cei

dintâi vor fi cei din urmă. România

la sfârşitul războiului rece”, 2013)

CASETA 2„Istoricul Larry L. Watts a deschis un ca-

pitol cu totul nou în istoriografia româneas-că. Cele două volume ale Dr. Watts, schimbă radical perspectivele solid statornicite privind raporturile dintre Blocul răsăritean şi Repu-blica Socialistă România. Autorul demon-strează convingător nevoia de a le reconside-ra şi a le regândi în ansamblul lor. Analiza, care îndeamnă la citit, dezvăluie capcanele multiple ale istoriei contemporane. În aceste vremi de repetate apăsări asupra lumii cărţilor şi societăţii româneşti, Editura RAO ne oferă o operă de substanţă, o lucrare-reper a istori-ografiei noastre.”

(prof. univ. acad. Dinu Giurescu, Universitatea Bucureşti, Senator

în Parlamentul României)

CASETA 3„Următorii pe lista celor mai numeroşi în

cadrul comunităţii de analişti din serviciile de informaţii specializaţi pe problemele Europei de Est şi ale Balcanilor după americanii de origine poloneză, erau americanii de origine maghiară. (...) Este demn de notat faptul că şeful de operaţiuni al Diviziei pentru Europa de Est / URSS a CIA din perioada Revoluţiei din România era un imigrant ungur, la fel ca

analistul CIA însărcinat cu problemele Româ-niei. Merită observată experienţa primului şef al Serviciului de Informaţii Externe al Româ-niei când a încercat să stabilească o legătură cu serviciile de informaţii din SUA (...), i-au fost înmânate 21 de cărţi de vizită ale interlo-cutorilor, dintre care 11 erau analişti cu nume maghiare...)”

(Larry Watts despre prezenţa maghiară în cadrul serviciilor de informaţii

americane la momentul 1989 şi imediat după acest moment, în volumul

„Cei dintâi vor fi cei din urmă. România la sfârşitul războiului rece”,

paginile 82, 91)

CASETA 4„Una dintre primele măsuri adoptate la

debutul Revoluţiei române din decembrie 1989 de către preşedintele ungar ad-interim Matyas Szuros a fost abrogarea unilaterală a Tratatului de Prietenie şi Cooperare semnat în 1948 de către România şi Ungaria, cel care consfinţea în mod oficial frontiera dintre cele două state...”

(Larry Watts despre măsurile luate în mod unilateral de către Ungaria la

momentul de debut al Revoluţiei din decembrie 1989 din România, în volumul „Cei dintâi vor fi cei din urmă. România la

sfârşitul războiului rece”, pagina 621)

La sfârşitul lunii septembrie, am participat la cea de-a X-a confe-rinţă ştiinţifică internaţională a Ar-hivelor Naţionale Arad, desfăşurată, în acest an, sub genericul „Identi-tate etnică, politică şi culturală în spaţiul românesc”, invitat fiind de şeful acestei instituţii, istoricul Eu-geniu Criste. Ca de obicei la ase-menea manifestări ştiinţifice, şi-n acest an nu au fost mai puţine de 12 cele la care am participat, te întâl-neşti cu numeroşi profesori univer-sitari, arhivişti, istorici, cercetători, profesori, preoţi veniţi din întreaga ţară sau străinătate, mulţi dintre ei, de-a lungul timpului, deveniţi ade-văraţi prieteni în ale comunicării în domeniile arhivisticii, istoriei, culturii şi spiritualităţii româneşti. În afara tematicii manifestărilor, un subiect al discuţiilor a fost, în mod constant, ceea ce am numit în pu-blicaţia noastră „Fetiţa cu Tricolor” sau „cazul Sabina Elena”, solicitat fiind deseori de a da noi date despre evoluţia acestuia.

De această dată, „solicitantul” a fost unul dintre cei mai impor-tanţi istorici ai Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, Pr. dr. Pavel Vesa (foto). Desigur, pentru cei care nu lucrează în domeniu, numele său este mai puţin cunoscut. Din acest motiv redau, în mod suc-cint, contribuţia sa ştiinţifică la cu-noaşterea istoriei BOR din Ardeal şi Banat. Este doctor în istorie al Uni-versităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, cercetător ştiinţific al In-stitutului de Istorie Ecleziastică din Cluj-Napoca şi preot într-o parohie a municipiului arad. a scris sute de articole, peste 70 de studii privind istoria religiei, a participat la sute de manifestări ştiinţifice şi a publi-

cat volumele: „Bisericile de lemn de odinioară din judeţul Arad” (1997); „Bisericile de mir arăde-ne între tradiţie şi modernitate” (2000); „Episcopia Aradului. Is-torie, Cultură, Mentalităţi” (1706-1918), Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2006, 760 pagini; „Clerici cărturari arădeni de altădată”, Editura Gutemberg Univers, Arad, 2007, 360 pagini; „Eparhia Aradului în perioada episcopului Gherasim Raţ” (1835-1850), Editura Mirador, arad, 543 pagini; „Protopop dr. Gheorghe Ciuhandru” (1875-1947), Editu-ra arhiepiscopiei aradului, arad, 2011, 635 pagini; şi, în colaborare, „Andrei Şaguna - Coresponden-ţă”, vol. I., Editura Presa Universi-tară Clujeană, Cluj-Napoca, 2005, 658 pagini.

La prezentarea mea, mai mult decât sumară, a „cazului Sabina Elena”, părintele Pavel Vesa a ţi-nut să-şi exprime punctul de ve-

dere referitor la gestul „Fetiţei cu Tricolor”, elevă la Liceul „Korosi Csoma Sandor” din oraşul-staţiune Covasna, care a îndrăznit să poarte o bentiţă tricoloră la şcoală în ziua de 15 martie 2013, punct de vedere

pe care îl redau mai jos:„A fost o mare şi nemaipome-

nită surpriză pentru mine, pentru familie, pentru cunoscuţii din Arad. Eu spun că această fetiţă ne-a tras, nouă, poporului român, o palmă pentru a ne deştepta din amorţeala în care ne-au adus politicienii. Aşa ceva trebuia să facă altcineva. Mă gândesc la ierarhii Bisericii Naţi-onale, la „nemuritorii” din Acade-mia Română, la o personalitate... Dar cine? Cel demis de marea ma-joritate a populaţiei? Cel care ne-a vândut ungurilor? Cel puţin trebu-ia să aibă curajul să-şi facă „mea culpa”, să o invite pe această fetiţă curajoasă la Cotroceni să o premi-eze. Bine că i-a dat Steaua Româ-niei lui Lazslo Tokes! Această fetiţă care merita din plin Steaua Româ-niei nu numai că nu a fost premia-tă, dar nici măcar nu a fost luată în seamă de preşedinte. Nici chiar de partidele politice. Să le fie ruşine! Îi spuneam soţiei mele, înainte de a o vedea la singurul post de tele-viziune care a avut curajul de a o chema, în emisiunea domnului Bog-dan Rareş, că indiferent de frumu-seţea sa fizică, pentru mine este cea mai frumoasă fetiţă, pentru că în fapt este un copil, o fetiţă. Când am şi văzut-o la televizor, am spus că este extraordinar de frumoasă. Iar bentiţa tricoloră de pe fruntea ei, îi dădea o notă de şi mai mare frumu-seţe. Ţin să subliniez credinţa mea că nu trebuia să încetăm campania începută de această fetiţă, ea trebu-ie continuată. Sabina Elena este un simbol, este exemplul de modul în care trebuie să gândească tânăra generaţie, care peste câţiva ani ne va conduce şi cred că ne va conduce bine. Dacă ar fi toţi colegii ei, sau generaţia sa, aşa ca ea, poate am mai avea un viitor. Dar în situaţia de astăzi, cu atâta înverşunare de

o parte şi de alta, şi mai ales cea a „demisului de la Cotroceni”, vi-itorul nostru arată foarte sumbru. Şi dacă Sabinei nu i s-a recunoscut importanţa gestului său, este pentru faptul că atât „demisul”, cât şi par-tidele politice sunt într-o alergare continuă după voturi. De la această

fetiţă şi colegii săi nu pot să aibă astăzi niciun vot, nici mâine şi nici poimâine. Mai trebuie să treacă câţiva ani, să împlinească vârsta majoratului, pentru a putea vota. Şi, nu în ultimul rând, este neputin-ţa lor. Au ajuns mulţi neaveniţi aco-lo, care nu înţeleg nici semnificaţia celor trei culori de pe Drapelul Românesc. Drept dovadă este şi un fapt pe care l-am remarcat recent. Biserica Neamului Românesc, ast-fel o numesc eu pe cea din Ţebea, este nepictată. Este dureros. Toţi politicienii merg acolo să-şi câştige capital electoral, iar faptul că Bise-rica aceasta a rămas aşa, nu-i inte-resează. Intră doar la sfârşitul sluj-

bei în Biserică, să fie văzuţi, fără a vedea. Merg acolo pentru a se da în faţa oamenilor ca mari români, dar nu sunt, sperând, numai şi numai, să-şi asigure voturile românilor. Spuneam într-o altă întâlnire de-a noastră, cea de la Gurahonţ, că Sfântul Sinod nu s-a implicat deloc faţă de evenimentele din Covasna-Harghita, faţă de cazul fetiţei cu tricolor. Era bine dacă Patriarhul o invita pe Sabina Elena la Palatul Patriarhal şi-i făcea cadou o ico-niţă, pentru că văd că face destule cadouri de genul acesta la atei şi la, să nu spunem, masoni, Doam-ne fereşte, chit că sunt majoritatea atei. Vreau să mai spun că apreciez gestul extraordinar al Arhiepisco-pului Ioan al Covasnei şi Harghitei de a împărţi sute de steaguri trico-lore cu prilejul hramurilor mănăs-tirilor din eparhia sa, gest care ar fi trebuit urmat de fiecare dintre episcopi, arhiepiscopi, mitropoliţi, pentru că, slavă Domnului, tot tim-pul sunt prin vizitaţii canonice pe la parohii. Nu-l cunosc personal, dar îl cunosc din presă, îl cunosc din spusele domniilor voastre din Co-vasna şi Harghita şi al unor colegi pe care-i am pe acele meleaguri şi apreciez orice gest al său, deoarece orice face vădeşte că este un adevă-rat român, un apărător consecvent şi demn al românismului. Legat de Patriarhie şi cele spuse mai înainte în legătură cu Sabina Elena, poate în afara gestului său extraordinar, IPS Ioan al Munţilor va sugera Patriarhului Daniel de a arunca şi o privire asupra acestei „Fetiţe cu Tricolor” din Covasna. În final, cred că publicaţia „Condeiul arde-lean” ar trebui să mai scrie despre „Fetiţa cu Tricolor”, Sabina Elena. Este un model demn de urmat de tâ-năra generaţie”.

Fără comentarii.

Din nou despre Sabina Elena, cu pãrintele dr. Pavel Vesa din Arad

prof. Vasile Stancu (Sfântu-Gheorghe)

Sabina Elena, eroina din Covasna, cu icoana Sfântului Andrei, Ocrotitorul României

6 Anul VIII, Serie Nouă - Nr. 247 (282) Istorie / Actualitate

M~RTURII ALE VETERANULUI CARE A TR~IT {I A V~ZUT

(„Călare pe vremuri”, Editura Detectiv, Bucureşti, 2010)

Să ai în faţă scrierile unui veteran-ge-neral, scăpat din sita morţii a două fronturi ale celui de Al Doilea Război Mondial, în-seamnă să ai marele privilegiu de a pătrun-de în inima adevărului vremii, înseamnă să-ţi cureţi cunoaşterea de mizeria minciu-nilor vehiculate în cei 73 de ani, din 1940 până astăzi. Şi dacă nici cel care a trăit şi a văzut n-are dreptate, înseamnă că ne meri-tăm condiţia unei naţii căzute în totală ne-putinţă, în viaţa căreia tronează dezonoa-rea, necinstea, acceptarea înjosirii.

Avem dreptul să nu acceptăm această decădere morală în care ne aruncă putre-gaiul minţilor susţinătoare ale minciunii. Acestea sunt trecătoare. Poporul român vine din adânc de istorie şi şi-a construit fiecare treaptă a evoluţiei din jertfele eroi-lor, ale căror oase alcătuiesc astăzi funda-ţia României libere.

Despre acuzaţia uciderii evreilor de către Mareşalul Ion Antonescu (foto), generalul Traian Rotaru, în cronica sa des-pre război, „Călare pe vremuri”, fotogra-fiază realitatea. „… Horthy a trimis din Ungaria (deci şi din nordul Transilvani-ei - n.n.) la Auschvitz 565.901 evrei, iar Mareşalul Antonescu a salvat 400.000 de evrei şi nu din ordinul său au murit cca. 70-80.000, cifră nesigură. Horthy este pentru unguri patriot ungur, iar Mareşalul Antonescu, pentru unii (ro-mâni) care nu simt româneşte, crimi-nal” (pag. 180).

Învinuirea Mareşalului Antonescu şi a României de holocaust este o mare ne-dreptate. O certă dovadă că este aşa o re-prezintă faptul că noi nu ne-am răzbunat nici pe măcelarii unguri care au săvârşit atrocităţile din timpul Dictatului. Ce am fi putut avea cu evreii? De această învinuire ne absolvă evreii cu mintea trează, neîm-bătaţi de despăgubirile de care şi-au pro-pus să beneficieze unii dintre ei: Doctorul W. Filderman arată că „nicio altă ţară care a fost un timp sub ocupaţie nazistă nu poate arăta aşa de largă proporţie de supravieţuitori cum poate face Româ-nia. Este una din puţinele ţări europene care, în timpul ocupaţiei germane, nu şi-a trimis fiii ei de origine evreiască să piară în câmpurile naziste de concentra-re”. Rabinul şef Alexandru Şafran, afirmă în 1945: „România a păstrat comuni-tatea sa evreiască şi după război, ea a fost una din cele mai importante comu-nităţi”, iar dr. Rosmarin scrie: „Porul ro-mân a dovedit încă o dată mărinimia şi ospitalitatea sa faţă de poporul lui Isra-el. Poporul evreu, obişnuit cu persecuţi-ile şi necazurile, ştie să fie recunoscător binefăcătorului său, mai ales în aseme-nea împrejurări. La nevoie, toţi fiii lui Israel, ca unul singur, vor ţine minte fapta bună a României” (pag. 179).

Pe aceste personalităţi evreieşti nu le-a plătit nimeni din România ca să spună aceste adevăruri, spusele lor sunt realităţi trăite şi constatate. Altfel se întâmplă cu acei români plătiţi (cât or fi de români?!) să afirme neadevăruri şi să condamne un

vinovat fără vină: poporul român cu ma-reşalul său, mare patriot şi ilustru militar. Oşteanul Traian Rotaru, aflat sub coman-da Mareşalului, nu poate să afirme altceva decât ceea ce a văzut: „Antonescu a fost un mare român… Nu a fost de acord cu trimiterea evreilor la moarte, iar Româ-nia este singura ţară a Europei care nu a admis ca evreii să fie deportaţi în Ger-mania. Antonescu s-a opus exterminării evreilor şi a găsit soluţii să nu o facă… Antonescu ne dăduse ordin să le dăm

alimente” (pag. 136).Soarta lui antonescu a fost pecetlu-

ită de infantilismul regelui Mihai şi aco-liţii săi, români din partidele vremii. Un om care a mers cu moartea pe lângă el în toate zilele războiului nu ar putea apăra un „criminal”, omul căruia îi stăteau în mână onoarea sau înjosirea. Mareşalul a ales onoarea, Mihai a ales îngenuncherea, că el nu avea nimic al lui de apărat: „Stalin nu a vrut să discute capitularea decât cu Mareşalul Antonescu, pe care îl consi-dera singura autoritate din România… Antonescu nu ar fi acceptat să dăm Bu-covina şi Basarabia ruşilor ca despăgu-bire. Deşi Mareşalul a obţinut condiţii favorabile pentru ţară, nu a mai apucat să le pună în practică, pentru că a fost arestat. Deci capitularea nu i se poate atribui. A fost un act de infantilism, de incapacitate politică, iar tânărul nostru rege a fost depăşit de evenimente. Capi-tularea a tras după sine pierderi imen-se, şi materiale şi de onoare. Ne-a adus pierderea prestigiului ţării în faţa celor-lalte puteri. Faptul că Ardealul a rămas în graniţele noastre nu este un act de clemenţă al marilor puteri, noi îl cuce-risem armat şi eram acolo” (pag. 138). „Transilvania de nord nu era o poma-nă, ea fusese eliberată prin lupte grele şi pierderi, deci era un drept” (p. 167).

Mărturiile şi acuzaţiile fostului ostaş de sub comanda Mareşalului te înfioară, te răscolesc, te revoltă. Nu poţi să apreciezi altfel, decât ceea ce i s-a spus, după eveni-mentul de la 1907, primului rege străin de

neam, adus aici de trădători:,,Nu ţi-ai iubit poporul, majestate!Sau nu l-ai înţeles şi e totuna.De sus şi până jos s-a-ntins Minciuna -Ea leagă şi dezleagă-n ţară toate.”

(Alexandru Vlahuţă)În cei patru ani, cât a condus Româ-

nia, Mareşalul „l-a păzit pe Mihai ca pe copilul său”. Cu demnitate şi credinţă dreaptă, autorul cărţii, stând pe creasta ce-lor 92 de ani, afirmă curajos, dar nu fără amărăciune, că „Regele Mihai este o pa-gină neagră în istoria ţării” (p. 120), că „Mihai I nu a fost niciodată conducăto-rul României… A condamnat la moarte pe cel mai bun român al perioadei isto-rice. Va spune că nu el, ci un tribunal, dar el, dacă ar fi fost să fie conducător, îl putea graţia, nu să fie surd la cererea familiei şi să spună astăzi că n-a ştiut” (p. 118).

Ca parte dintr-o armată demnă, gene-ralul Traian Rotaru afirmă că Antonescu „a fost asasinat de mercenari, nu de armată, care a refuzat să-l execute” (p. 118).

Asistăm astăzi la îndepărtarea formu-lei „ex”-regele. Acest fapt iscă nelămurire, întrebări, uimire. Până şi neştiutorul de pe stradă se întreabă: are România rege? Este întronat ca să se poată a i se spune rege? De ce acceptă titlul de rege al României din moment ce nu este rege?

Când şi-a întemeiat familia, el nu mai era rege. Cu ce îndrituire românească se atribuie titlul de rege, de regină, de prinţe-să, de prinţ? Tronul este pretins şi de fra-tele vitreg, Paul. Ba a mai apărut şi un fiu nerecunoscut, care pretinde, de asemenea, titlul de prinţ. Ce va face România cu atâţia pretendenţi la tron? Că avere, har Domnu-lui!, li s-a dat destulă, deşi domnul general Rotaru afirmă, cum n-a mai spus-o nimeni până astăzi, că „bunurile ţării se dădeau coroanei regale ca un venit ca să asigure funcţionarea casei, dar nu cu proprieta-te” (p. 118). Şi, fără a avea vreo funcţie în stat, de ani buni, „trai neneaco!”, pe bunu-rile poporului, în lux regesc, cu toată liota, cu slugi roind, plătite din bunurile poporu-lui! Întorşi în ţară ca „muritori de foame, nevoiţi să-şi vândă opere de artă”, aşa cum se plânge biata „regină” pe posturile de televiziune, au redevenit mari proprietari de bogăţii, scop bine ţintit, simţind prostia partidelor istorice din Parlament. Domnul general Traian Rotaru nu se poate elibera de sentimentul inculpării celui care i-a ucis Mareşalul: „Dacă se va stabili în ţară, eu nu cred! Prea a umblat mult prin Euro-pa, ca o „stafie”. Aici nu mai este dorit” (p. 118).

Se pare că la noi, la români, există o înţelegere greşită privind bunătatea, ome-nia, toleranţa. Acestei puzderii a fostului rege, care nu mai are nicio legătură cu Ro-mânia, i se asigură o viaţă de lux, în timp ce ţara are români muritori de foame!

Poate fi înţeleasă dorinţa regelui de a redeveni conducător al ţării, dar ca să aibă un asemenea rang, un om trebuie să obţină preţuirea colectivă, să intre în competiţie cu alţii, nu cerşeşte, nu aşteaptă să fie pla-sat ca un pion de pe un loc pasiv pe unul

de conducător. Ce să mai zicem de „achi-ziţionarea” de susţinători, care vor să facă mutarea şahistă, că pentru plată, are balta peşte!

La ce se crede că ne putem aştepta, dacă am avea din nou pe Hohenzollerni puzderie regală? La ce altceva decât ceea ce s-a întâmplat cu vistieria ţării în vremea domniilor lor?!

Somn uşor, justiţie română!Ungurimea fură Ardealul, bucată cu

bucată, alcătuindu-şi rampă de asalt, totul întâmplându-se sub ochii şi cu sprijinul justiţiei, care certifică, din prima rundă, retrocedări pe acte false, punându-ne în pericolul ca, într-o zi, Ardealul să redevină unguresc, când românii vor cădea din nou în robie!!! (Puşchea pe limbă!) Crede ci-neva că eventuala putere regală ar avea in-teresul să apere România de acest pericol? Şi toate acestea se petrec sub oblăduirea organelor de securitate şi hotărârilor jude-cătoreşti, supuse în întregime unui vândut ungurilor şi străinătăţii Traian Băsescu.

Domnule general Traian Rotaru, vă rog să mai trăiţi! Optimismul dumnea-voastră privind viitorul României - „isto-ria ne va duce să trăim tot împreună” -, cu referire la dorita reîntregire a ţării, ne hrăneşte consistent speranţa că nu vom mai avea două Moldove, că tot ce a fost românesc va fi iarăşi în hotarele Patriei străvechi.

Cu aleasă stimă, să trăiţi!

TE VREM ÎN ARDEAL, MAREŞALE!

Azi Mureşul în ţara lui streină,Din ferecate temniţe suspină:

Plânge poporul de-amar şi jale,Te vrem în Sătmar, Mareşale!

Năvalnicele Crişuri, în fiecare seară,Se tânguie în ruga lor amară:

Geme poporul de-amar şi de jale,Te vrem în Sălaj, Mareşale!

Someşul, târziu în noapte spune,În obidita lui durere fără nume:

Tânjeşte poporul de-amar şi de jale,Te vrem la Feleac, Mareşale!

Şi mamele toate, copiii şi morţii,În vaier te cheamă din ghearele sorţii:

Se frânge poporul de-amar şi de jale,Te vrem în Bihor, Mareşale!

Codrul şi munţii, cu fruntea plecată,Povara ruşinii o cer răzbunată:

Se stinge poporul de-amar şi de jale,Te vrem la Bicaz, Mareşale!

Gorunul lui Horea şi-al Iancului fluierÎşi cântă revolta, necazul şi-l şuier:

S’aprinde poporul de-amar şi de jale,Te vrem la Vişeu, Mareşale!

Vijelios Arhanghel, să muţi hotarul iarPeste trufii vrăjmaşe la margine de ţară:

Şi arde poporul de-amar şi de jale,La Tisa te vrem, Mareşale!

Grigore Popa,în volumul „Ardealul cântat de poeţi”,

Bucureşti, 1943

prof. Georgeta Ciobotă (Alba-Iulia)

7Anul VIII, Serie Nouă - Nr. 247 (282)Istorie / Actualitate

p Închiriem, în zona centrală a municipiului Târgu-Mureş, spaţii pentru locuinţe, birouri, cabinete, atelie-re, magazii şi depozite (cu condiţii de parcare aferente).

p Închiriem 20.000 de metri pătraţi în oraşul Ungheni (strada Principală, nr. 1/A - lângă fabrica de bere), cu destinaţie pentru depozite (piste betonate), spa-ţii pentru seră şi creşterea animalelor. Suprafaţa are sursă de apă proprie, acces de cale ferată propriu şi acces direct la E60.

Tel.: 0265-261.423, 0743-160.537, 0744-505.797

Închirieri, la preåuri foarte avantajoase,

în judeåul Mureæ

a trecut aproape neobservat faptul că anul acesta, în 12 martie, s-au împlinit 175 de ani de la apari-ţia uneia dintre primele şi cele mai importante publicaţii româneşti din Transilvania - „Gazeta de Transil-vania” (Braşov, 12 martie 1838), care, alături de „surorile” sale de peste Carpaţi, „Curierul românesc” (Bucureşti) şi „Albina românească” (Iaşi), a constituit un important difu-zor de ştiri pentru întreg spaţiul ro-mânesc de dincolo şi de dincoace de Carpaţi, pentru toţi românii de pre-tutindeni. „Gazeta de Transilvania” a fost publicaţia politică şi culturală care a militat, de-a lungul existen-ţei sale, pentru drepturile românilor transilvăneni, pentru emanciparea lor socială şi naţională.

Ceea ce m-a determinat să scriu rândurile de faţă nu este istoria pli-nă de zbucium a acestei publicaţii şi toate mizeriile îndurate de redacto-rii săi, începând cu George Bariţiu, Iacob şi Aurel Mureşianu, Grigore Maior, Ioan Pop-Reteganul şi toţi ceilalţi, din partea autorităţilor ma-ghiare, ci un document care, prin conţinutul său, îşi păstrează actuali-tatea prin referirea la poziţia şi poli-tica statului ungar şi a politicienilor de la Budapesta, faţă de România şi români, rămasă neschimbată de-a lungul timpului.

Este vorba de scrisoarea pe care Mihail Kogălniceanu a adre-sat-o doctorului Aurel Mureşianu, redactorul responsabil al ,,Gazetei de Transilvania”, cu prilejul săr-bătoririi semicentenarului aceste-ia, publicată în numărul festiv din

1 ianuarie 1888.

„Iubite Domn şi amic,Onorabile Dr. Aurel Mureşianu!

Vechiu colaborator al ,,Gazetei Transilvaniei”, încă de pe la anii 1839-49, permite-mi a-ţi adresa fe-licitările mele sincere şi conaţiona-le, cu ocaziunea jubileului de 50 de ani al existenţei veteranului ziaristi-cei româneşti.

Şi eu în acest an serbez între ai mei jubileu de 50 de ani de viaţă politică.

În acest lung timp de 50 de ani, nu odată m-am întâlnit cu luptăto-rii Mureşeni; deşi aflându-ne în ţări politic despărţite, nu odată am sim-patizat şi am luptat împreună, căci şi unii şi alţii am avut şi am urmărit acelaşi scop: apărarea şi întărirea naţionalităţii române, fie dincolo, fie dincoace de Carpaţi.

Câte evenimente s-au petrecut în ţările noastre în această jumătate de secol!

Câte lupte am susţinut, cât cu-raj s-a arătat, câtă abnegaţie am dezvoltat, câte sacrificii am făcut şi noi şi voi, sau mai bine zicând noi împreună!

Noi, Românii de dincoace de Carpaţi, am fost mai fericiţi decât voi Românii de sub coroana Habs-burgilor. Noi ne-am văzut visul cu ochii! Am ajuns să fim un stat li-ber şi independent. Ocupăm azi un loc respectabil între naţiunile de sine stătătoare. Suntem stăpâni pe destinele noastre, şi viitorul nostru atârnă numai de noi; de inteligenţa, de prudenţa, de energia ce vom şti a dezvolta în mijlocul pericolelor ce ne-ar ameninţa.

Voi, iubiţii noştri fraţi de peste

Carpaţi, aţi dobândit mult pe tărâ-mul culturii naţionale, şi aceasta în mare parte mulţumită „Gaze-tei Transilvaniei”; dar n-aţi ajuns acolo unde trebuie să ţintească ori-ce naţiune mândră de sângele ce curge prin vinele sale, şi mai ales naţiunea română, urmaşa poporu-lui-împărat.

Spre a ajunge la acest scop mă-reţ, mai trebuie încă multe sforţări, multe sacrificii, multă prudenţă po-litică, şi mai presus de toate unire, unire deplină între voi, unire în cu-get, unire în simţiri, cum zicea ne-muritorul nostru bard naţional.

Dreptul nu pere niciodată, mai ales când el are apărători ca voi, curagioşii fii ai Carpaţilor, care în mijlocul persecuţiunilor, al restriş-tilor, aţi ştiuta susţine pe valoroasa „Gazetă a Transilvaniei”, ce a fost şi este nu numai marea voastră îna-inte-luptătoare, dar şi însuşi analele admirabilelor voastre acte pentru susţinerea şi dezvoltarea naţionali-tăţii române în timp de jumătate de secol.

Noi, Românii din regatul româ-nesc, un minut n-am fost, un minut nu suntem fără să împărtăşim du-rerile voastre, fără a simpatiza cu sforţările voastre pentru asigurarea naţionalităţii române, acolo unde Dumnezeu şi Divul Traian au îm-plântat-o, căci ştim că atunci (dar asta nu va fi) când naţionalitatea română ar fi stinsă peste Carpaţi, nici noi Românii de dincoace de Carpaţi nu vom avea propria noas-tră existenţă naţională asigurată.

Cu toţii ştim, în inima fiecăru-ia dintre noi există dar durerea de a vedea politica greşită şi funestă ce se urmăreşte încontra Românilor de

către concetăţenii voştri Maghiari, politică mai înainte de toate fune-stă însuşi statului ungar. Totdeauna am avut simpatii vii pentru naţiunea maghiară, dar asemenea pururea am deplâns linia de purtare a o mare parte din Maghiari către Români, concetăţenii lor; sentimentele mele au corespuns pururea actelor mele. Când în 1868 - sunt acum douăzeci de ani - am vizitat parlamentul Un-gariei, câte capete am recunoscut, cari în 1860 se refugiaseră în Mol-dova şi pe care eu prim-ministru al lui Cuza-Vodă le-am refuzat gâzi-lor guvernului absolutist, ce atunci domnea în Budapesta ca şi la Viena.

Când prefectul de Galaţi, în 1860, voia să predea consulului austriac pe refugiaţii Vidasz şi Ber-zcnczey, comitele Săcuilor, şi când aceştia iarna, îmbrăcaţi numai cu un atila de vară, au venit la Iaşi, eu pe răspunderea mea le-am dat un sauf-conduit, i-am îmbrăcat în înseşi blanele mele şi în trăsura mea i-am înapoiat la Galaţi, unde au urmat a petrece în linişte sub protecţiunea drapelului român, cu toate protestaţiunile şi ameninţări-le reprezentantului Austriei. (Drept recunoştinţă, urmaşii lor de astăzi nu mai vreau drapel românesc, ci numai secuiesc! - n.n.)

Această linie de purtare ospi-talieră mi-a fost dictată prin crezul politic ce-l profesez şi astăzi, că acei care predică înfrăţirea între popoa-rele Ungariei, prin egala îndrituire şi respectarea drepturilor naţionali-tăţilor nemaghiare de sub coroana Sfântului Ştefan, lucrează pentru în-tărirea şi înflorirea statului Ungari-ei; şi din contră, acei ce impietează pe Români, acei ce voiesc a stânge

naţionalitatea română din Ardeal şi Bănat sunt mai mult duşmanii pre-zentului şi viitorului Ungariei, decât ei înşişi Românilor.

În aceste sentimente, care cred - curând sau târziu - vor fi împăr-tăşite nu numai de adevăraţii oa-meni de stat ai Ungariei, dar şi de adevăraţii ei ziarişti, vă reimpiesc felicitările mele, urările mele căldu-roase şi sincere la frumoasa voastră serbare. Regret din suflet că nu sunt decât cu inima în mijlocul acelo-ra cari serbează jubileul „Gazetei Transilvaniei”.

În concluziune doresc ca „Ga-zeta” să ajungă la jubileul său de o sută de ani! Facă Dumnezeu şi energia voastră ca acel jubileu să se serbeze în mijlocul unei naţiuni fericite, adică ajunsă la culmea îm-plinirei dreptelor sale aspiraţiuni! Numai astfel naţiunea română de peste Carpaţi, alăturea cu naţiunea maghiară, având ambele aceleaşi drepturi şi îndatoriri, vor lucra îm-preună la întărirea şi gloria patriei comune: Ungaria devenită atunci aliata României!”

P.S. Urarea lui Kogălnicea-nu, pentru jubileul de o sută de ani, avea să se împlinească, fiind-că acest jubileu avea să se petrea-că, într-adevăr, „în mijlocul unei naţiuni fericite, ajunsă la culmea împlinire a dreptelor sale aspiraţi-uni”, în urma evenimentelor istori-ce ale anului 1918, „ora astrală” a poporului român. Din păcate, „Ga-zeta Transilvaniei” şi-a încetat apa-riţia în 1944. Reapariţia ei, în 1990, s-a dovedit a fi efemeră, dispărând din peisajul presei româneşti con-temporane în 2009.

prof. Ilie Şandru (Topliţa)

Ceva despre „Gazeta de Transilvania” şi nu numai...

Revista „Limba Română”, una dintre cele mai pre-stigioase publicaţii de ştiinţă şi cultură din istoria nouă a Basarabiei, e pândită de riscul de a dispărea. Fondată în 1991, publicaţia şi-a câştigat un bun renume în peisajul revuistic de peste Prut, consolidându-şi în timp profilul academic şi cultural. Deşi de-a lungul istoriei sale a în-tâmpinat numeroase dificultăţi şi adversităţi, este pentru prima dată în cei 22 de ani de existenţă când revista a rămas fără resurse financiare şi se află în incapacitate de a-şi plăti cheltuielile suportate la elaborarea şi tipărirea publicaţiei, implicit salariile echipei redacţionale. Ast-fel, unul dintre cele mai indicate şi mai viabile proiecte moldo-române, în pofida declaraţiilor demagogice şi pa-triotarde ale politicienilor, a ajuns în pragul falimentului. Numeroasele solicitări adresate instituţiilor de resort din România de a susţine revista au rămas fără răspuns, aşa încât, ajunsă în luna a X-a anului 2013, redacţia e forţată să-şi sisteze activitatea.

Situaţia alarmantă în care s-a pomenit revista „Lim-ba Română” de la Chişinău este într-adevăr una ieşită din comun şi confirmă în cel mai concludent mod că Statul Român nu are o strategie coerentă şi de durată menită să sprijine instituţiile de cultură ce promovează identitatea etnolingvistică a românilor din afara Ţării. Tolerarea unei atare stări de lucruri denotă neglijenţa, in-competenţa, iresponsabilitatea factorilor decizionali pri-vind sprijinul acordat „românilor de pretutindeni”. Dacă dispariţia revistelor de cultură în Ţară este condamnabi-lă, apoi încetarea apariţiei unei publicaţii precum e re-vista „Limba Română” este de-a dreptul inadmisibilă. Or, fără revista „Limba Română”, reper mai mult decât necesar în procesul de reanimare a conştiinţei naţionale

şi mijloc eficient de promovare a identităţii etnolingvis-tice a românilor din stânga Prutului, Basarabia devine şi mai săracă, şi mai vulnerabilă, în condiţiile în care presiunea din răsărit asupra populaţiei celui de-al doilea stat românesc se extinde ameninţător pe toate planurile.

Cunoscând în mod direct dificultăţile cu care se confruntă fraţii noştri români (am vizitat în mai multe rânduri Chişinăul, am discutat personal cu mulţi dintre membrii colegiului de redacţie despre starea dramatică în care a ajuns revista „Limba Română”, iar pe 31 august 2013 am vizitat Casa Limbii Române şi am participat la acţiunile organizate în această zi), mă văd obligat moral să adresez tuturor românilor de bună credinţă apelul de a sprijini financiar publicaţia, unindu-ne eforturile pentru a salva de la pieire „Limba Româ-nă” de la Chişinău.

Dacă dorim, aşa cum se declară tot mai frecvent în ultimul timp, să „aducem Basarabia acasă”, dacă soco-tim că „Basarabia e România”, atunci trebuie să între-prindem acţiuni concrete şi eficiente pentru a justifica aceste deziderate. Gestul nostru de solidaritate culturală ar fi o dovadă convingătoare a faptului că dincolo de cir-cumstanţele istorice trecătoare, unitatea noastră de gând şi simţire, de limbă şi de neam, rămâne durabilă.

Convins că înţelegeţi pe deplin oportunitatea ini-ţiativei noastre, având certitudinea că numai împreună putem să asigurăm viitorul acestei publicaţii, aştept cu încredere gestul dumneavoastră de nobleţe fraternă.

Preşedintele Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş,

prof. Ilie Şandru

Salvaţi revista „Limba Română” de la ChişinăuAdresa pentru ajutor financiar:Fundaţia Casa Limbii Române, cod fiscal: 16280010Cont bancar: 222409100100206IBAN: MD76RN000222409100100206BCR Chişinău SA Filiala nr. 2 PuşkinCODUL SWIFT: RNCBMD2XXXX

8 Anul VIII, Serie Nouă - Nr. 247 (282) Eveniment

Cred că mulţi dintre cititorii noştri au auzit de Mănăstirea Ni-cula, cu hramul „Adormirea Mai-cii Domnului”. Şi, nu numai, ci şi de pelerinajul desfăşurat cu ocazia hramului acesteia, de 14-15 august, la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului cu Pruncul, so-cotit fiind drept unul dintre cele mai mari pelerinaje ortodoxe din ţara noastră, la care participă zeci de mii de credincioşi. De pildă, anul acesta numărul pelerinilor a fost apreciat ca fiind de 60.000. Pentru cei necu-noscători însă despre Sfântul Lăcaş şi Icoana Sa sunt necesare câteva informaţii, pentru a putea înţelege contextul în care, anual, din 2010, se desfăşoară această manifestare cul-tural-spirituală intitulată Colocviile de la Nicula.

Legenda spune că pe la 1326, pe aceste locuri „s-a nevoit pustni-cul ortodox Nicolae, cel care împru-mută numele său pădurii, satului şi mănăstirii”. De la 1552 datează pri-ma mărturie documentară care ates-tă prezenţa unei biserici de lemn, în stil maramureşean, cu hramul „Sfânta Treime”, pe locul actual al mănăstirii. Aceasta a ars împreună cu tot satul în 1602, dar desigur re-făcută, deoarece la această aşezare monahală, în anul 1659, se organi-zau cursuri pentru „copiii din satele dimprejurul mănăstirii, călugărilor revenindu-le misiunea de dascăli”. În locul acesteia s-a construit, între anii 1712-1714, o altă biserică, tot din lemn, închinată tot Sfintei Tre-imi, dar şi aceasta va cădea pradă flăcărilor în 1973, ea fiind înlocuită cu o biserică din lemn, datând din secolul al XVII-lea, strămutată aici din cătunul Năsal-Fânaţe. Pe latura din partea dreaptă a vechii bisericu-ţe din lemn, datorită amplificării an de an a pelerinajului, s-a construit, în perioada 1875-1879, biserică din zid, care a fost tencuită şi acoperi-tă cu tablă în 1898, moment în care icoana făcătoare de minuni a fost mutată din bisericuţa de lemn în cea de zid. În perioada 1978-1989, a fost construită Stăreţia, care cuprin-de un paraclis cu hramul „Sfântului Ierarh Nicolae” şi un Muzeu format din două importante colecţii: icoane pe sticlă, provenite din atelierele de pictură de la Nicula, Făgăraş, Scheii Braşovului, Sălişte, Valea Sebeşului şi icoane pe lemn provenite în prin-cipal din zonele Maramureşului şi a Someşului, precum şi de carte bise-ricească veche, exponate printre care se află Cazania lui Varlaam (1643), Antologhion (1773) şi Biblia de la 1795, a lui ioan Bob. „anul 2001 marchează istoric Mănăstirea Nicu-la prin intervenţia Arhiepiscopului Bartolomeu al Clujului care rectito-reşte aşezământul monahal, reorga-nizându-l urbanistic şi împreună cu obştea călugărească (30 de călugări - n.n.), demarând construcţia de noi edificii: Biserica, Casa de creaţie, Centrul de studii patristice, Corp administrativ, Arhondaric şi Clopot-niţa. S-a reuşit, până în prezent, edi-ficarea Casei de creaţie, ce cuprinde reşedinţa arhiepiscopului, biblioteca

şi atelierul de pictură. Biserica mă-năstirii (cea nouă - n.n.) este în faza de finisaj, atât la lucrările interioa-re cât şi exterioare, de asemenea şi Centrul de studii patristice” (site-ul Mănăstirii Nicula). Trebuie să mai subliniem o activitate deosebit de importantă care a adus faimă Mă-năstirii de la Nicula, atât în Ţară, cât

şi pe plan extern - pictura icoanelor pe sticlă. Aici a luat naştere pri-mul atelier de pictură pe sticlă din Ardeal, „obiceiul avându-şi originea în Boemia, Austria şi sudul Germa-niei” şi, prin intermediul iconarilor de la Nicula, s-a răspândit în în-treaga Transilvanie, ba mai mult, „geniul artistic românesc al picturii icoanelor pe sticlă, face ca icoanele de aici să fie apreciate astăzi în Ger-mania, Franţa, Austria, Italia, Elve-ţia” (site-ul CrestinOrtodox.ro).

Icoana Maicii Domnului cu Pruncul de la Mănăstirea Nicula a fost zugrăvită în anul 1681 de că-tre preotul zugrav Luca din Iclod, localitate aşezată în apropierea aşezământului monahal. Ea a fost realizată pe scândură de brad, întă-rită cu două cingătoare de brad, în grosime de doi centimetri. Potrivit unui document, întocmit de câţi-va militari austrieci, icoana Maicii Domnului cu Pruncul a lăcrimat, în mod continuu, între 15 februarie şi 12 martie 1699. Pe la 1713, icoana se afla în posesia guvernatorului Transilvaniei, Sigismund Korniş, păstrată la castelul acestuia de la Benediugu Dejului, după care a fost încredinţată de nobilul local Ioan Cupşa călugărilor mănăstirii. La în-ceputul perioadei comuniste, pentru a o salva, unul dintre îngrijitorii de la mănăstire o zideşte în peretele casei sale, fapt ce-l mărturiseşte în 1964, înaintea morţii sale, stareţu-lui mănăstirii. Adusă la mănăstire, icoana a fost confiscată de autori-tăţile timpului, însă la rugăminţile Episcopului ortodox Teofil Heri-neanu, icoana va fi expusă în ca-pela institutului Teologic Ortodox din Cluj-Napoca până în anul 1991, când, după o restaurare, mai puţin reuşită, a revenit la Mănăstirea Ni-cula unde se află şi astăzi.

Aici, în liniştea naturii şi sub privirile Maicii Domnului, de sub măiastra-i pană „a răsădit în româ-neşte Biblia strălucit diortosită” a viitorului Mitropolit al Clujului, Bartolomeu anania, cel care „recti-toreşte”, în 2001, mănăstirea.

Tot aici s-au întrupat în vers unele dintre bijuteriile poeţilor Ion Apostol Popescu şi Ioan Alexandru şi, tot aici, a înţeles şi şi-a conceput opera sa privind „omul cu credinţe-

le şi căutările lui, comportamentul acestei fiinţe bizare în faţa vieţii şi în faţa morţii, meandrele lui existen-ţiale şi destinul lui” scriitorul Vasile Avram, toţi trei, îmbrăţişaţi „pentru blândă odihnă până la marele sem-nal al deşteptării” de pământul sfin-ţit al micului cimitir din „poiana cu brânduşe” al mănăstirii.

Din mărturisirile părintelui Ioan Morar, preşedintele Despărţă-mântului aSTRa „ioan alexandru” din Gherla, iniţiatorul manifestării intitulate Colocviile de la Nicula, aflăm că acestea au izvorât din cre-dinţa şi dorinţa sa şi astriştilor săi „de a comunica cu aceste personali-tăţi” din „poiana cu brânduşe”. Mai pământeşte exprimat, „Colocviile de la Nicula se doreşte a fi o întru-nire omagială în memoria persona-lităţilor legate de Mănăstirea Nicula şi de zona someşană din apropiere”, spune profesoara Nelica Mihăi-lescu, secretara Despărţământului astrist din Gherla. Dar, să-l lăsăm pe părintele Ioan Morar, cu liniştitorul şi odihnitorul său glas, să ne „lă-murească” despre începuturile Co-locviilor: „Sintagma Colocviile de la Nicula vine din partea lui Vasile Avram, care la rându-i a încercat să pună la cale o astfel de manifestare în localitatea Cisnădioara din apro-pierea Sibiului. Începutul Colocviilor noastre a fost destul de timid. iar lipsa de fonduri a Despărţământului aSTRa „ioan alexandru” Gherla, care le-a iniţiat, le-a învăluit în ceaţă orice perspectivă. Dar cum Dum-nezeu le poate pe toate, altfel decât oamenii, a insuflat Sfintei mănăstiri un duh frăţesc şi generos astfel încât mai marii sfântului aşezământ şi-au asumat această latură salvatoare. Şi aşa, printr-o creştinească colaborare între ASTRA şi Sfânta Mănăstire, a luat fiinţă acest simpozion cultural-spiritual, Colocviile de la Nicula. aceasta se petrecea prin septembrie 2010. Tocmai se împlinea un dece-niu de când poetul ioan alexandru s-a aşezat sub covorul cu brânduşe din poiana mănăstirii, după cum spunea confratele său Vasile Avram, care, doar după doi ani, va deveni vecin de sălăşluire. Cel care a aflat acest loc ca fiind potrivit pentru odihna celor ce ştiu şi după lăsarea nopţii să asculte foşnetul pădurii şi clipocitul apei, să se bucure de lică-rul stelelor sau de jocul lunii printre nouri, a fost poetul ion apostol Po-pescu. A rămas de neuitat acea iarnă a anului 1984, când la plecarea lui l-au petrecut nişte fulgi de nea atât de mari cum nu mai văzusem nicio-dată, prinşi într-un joc fantastic dea-supra poienii. Erau ca o revărsare de

har peste sufletul celui ce-i plăcea adeseori să spună când urca la Sfân-ta Mănăstire că a venit să-i aducă Maicii Domnului buruienile sufle-tului său, cu mari nădejdi de izbă-vire. Pentru deschiderea Colocviilor de la Nicula am cerut şi am obţinut cu uşurinţă şi cu bucurie încuviinţa-rea Mitropolitului Bartolomeu. nu i-a displăcut ideea şi speram să-l avem alături ca pe un far călăuzitor. nu a putut participa la inaugurarea acestui eveniment, desfăşurat în 25 septembrie 2010. Iar la a doua ediţie cine ar fi putut crede că cel de sub a cărui pană, aici la Nicula, a răsă-dit în româneşte Biblia strălucit di-ortosită, va fi înfăşurat în pământul reavăn de la Nicula şi trecut în şirul celor care însufleţesc acest pământ din inima Transilvaniei”.

Aşa a fost la început. La cea de-a III-a ediţie, din octombrie 2012, Colocviile au fost onorate de prezenţa Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit andrei, care a binecu-vântat lucrările simpozionului şi a participat la dezbateri păstrând o vie amintire şi recunoştinţă celor ce prin viaţa şi opera lor i-au fost spri-jin moral şi călăuză în viaţă.

La cea de-a IV-a ediţie a Co-locviilor, desfăşurată în ziua de 5 octombrie, am avut onoarea de a fi invitat de părintele Ioan Morar şi doamna Felicia Avram, soţia scriito-rului Vasile Avram, şi de a participa, alături de prof. dr. Luminiţa Cornea, din Sfântu-Gheorghe, şi scriitorul Ilie Şandru, din Topliţa, la lucrările simpozionului dedicat celor patru personalităţi care şi-au legat, atât de strâns, viaţa şi activitatea de Sfân-ta Mănăstire Nicula, cât şi a altor personalităţi din cultura română. Tradiţional, Colocviile au început cu Sfântă Liturghie, în interiorul „bisericii de zid” şi prezenţa icoanei Maicii Domnului cu Pruncul, săvâr-şită de un sobor de preoţi în frunte cu Preasfinţitul Vasile Someşanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Va-dului, Feleacului şi Clujului, urmată de un parastas, în poiana cu brându-şe, la mormintele celor omagiaţi.

Simpozionul s-a desfăşurat în noul amfiteatru al mănăstirii, în prezenţa unui mare număr de invi-taţi din ţară (Cluj-Napoca, Galaţi, Sibiu, Baia-Mare, Zalău, Sfântu- Gheorghe, Topliţa, Seini), a unor oficialităţi locale din zona Dej - Gherla, preoţi şi monahi ai aşe-zământului, localnici, astrişti din Gherla, elevi de la Colegiul na-ţional „Silvania” Zalău, însoţiţi de părintele protopop de Zalău şi recunoscutul istoric al paleocreşti-nismului românesc Ioan Ghiurco şi ai Şcolii Gimnaziale „Ioan Alexan-dru” din Sânpaul, localitatea natală a poetului. Au prezentat deosebite şi interesante comunicări Pr. Ioan Morar - Despre Emil Giurgiuca; prof. univ. dr. aurel Sasu - Mitro-politul Bartolomeu; tânăra şi brân-cuşiana drd. clujeană Flavia Topan - Firul neputerii; prof. univ. dr. Vir-gil Nistru Ţigănuş - Înţelepciunea prin răspântii îşi înalţă glasul; prof. ioana Tuduce - Amintiri despre Va-sile Avram; Pr. poet Gheorghe Pop, din Seinii Maramureşului - Despre sinceritatea mărturisirii lirice.

Contribuţia invitaţilor din Despărţământul ASTRA Covasna-Harghita s-a materializat în comu-nicările prezentate de scriitorul Ilie Şandru - Reflecţii pe marginea cărţii Creştinismul cosmic. O paradigmă pierdută?, de Vasile Avram; prof. dr. Luminiţa Cornea, preşedintele Despărţământului Covasna-Harghi-ta - „Imnele Transilvaniei - înăl-ţare a românismului” şi a subsem-natului, care a susţinut materialul - „Maghiarizare sau reromânizare în perioada interbelică în judeţul Ciuc - documente din arhivele bi-sericeşti”, precum şi prezentarea volumelor apărute în această vară, Sangidava 1 (7), care cuprinde co-municările de la Sesiunea ştiinţifică de la Topliţa, dedicată primului Pa-triarh al Bisericii Ortodoxe Româ-ne, Miron Cristea, „Credinţă străbu-nă, Istorie, Cultură şi Civilizaţie”, şi Profesioniştii noştri 7 - Ilie Şandru, 60 de ani în slujba învăţământului şi culturii româneşti, Editura Euro-carpatica, Sfântu-Gheorghe, volum dedicat profesorului, liderului civic, publicistului şi scriitorului topliţean. Au mai avut intervenţii, de mare substanţă, privind organizarea, des-făşurarea şi tematica Colocviilor: prof. dr. Ioan Mariş, părintele stareţ nicolae Moldovan, Episcopul vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacu-lui şi Clujului, Preasfinţitul Vasile Someşan, Pr. poet Gheorghe Pop.

De-a lungul comunicărilor şi intervenţiilor trebuie remarcată at-mosfera creată de actorul băimărean Paul Antoniu, Grupul Vocal Du-hul Transilvaniei, trupa de teatru a Colegiului Naţional „Silvania” din Zalău şi elevii Gimnaziului „Ioan alexandru” care au devenit „sarea şi piperul” Colocviilor, manifestân-du-se, aproape după fiecare comuni-care, prin intervenţii artistice din ge-nul teatrului clasic, muzicii corale, recitării poeziei ioanalexandrine sau dramaturgiei lui Vasile Avram, fapt ce a menţinut o permanentă stare de inedit şi un climat artistic benefic în-tregii manifestări cultural-spirituale.

Felicitări părinte Ioan Morar, felicitări părinte stareţ Nicolae Mol-dovan, felicitări doamnă profesoa-ră Nelica Mihăilescu pentru regia aparte şi distinsă în care aţi reuşit să îmbinaţi manifestarea ştiinţifică cu cea artistic-spirituală, pentru un public atât de eterogen! Felicitări domnule actor Paul antoniu pen-tru talentul şi repertoriul prezentat! Felicitări dragi elevi pentru modul în care aţi demonstrat ataşamentul pentru înaintaşii voştri, felicitări domnilor profesori pentru educa-rea învăţăceilor în spiritul iubirii faţă de strămoşi şi Ţară! Şi, repet ce spuneam în prefaţa articolului, este o onoare şi o satisfacţie intelectuală să participi la o asemenea manifes-tare dedicată personalităţilor Nicu-lei. Sunt convins că perfecţionarea organizării şi a conţinutului tematic al manifestărilor, propusă în finalul Colocviilor, pornind de la faptul că pe la Nicula au trecut şi alte mari personalităţi ale naţiei române, vor face din Colocviile de la Nicula, dintr-o manifestare cultural-spiri-tuală regională, o manifestare de nivel naţional.

Colocviile de la NiculaEdiţia a IV-a

prof. Vasile Stancu (Sfântu-Gheorghe)

9Anul VIII, Serie Nouă - Nr. 247 (282)Eveniment

Sfânta Cuvioasă Parascheva, cinstită la PăpăuţiMare sărbătoare este în fiecare

an la data de 14 octombrie, când, cu mic, cu mare, întreaga lume creştin ortodoxă o cinsteşte pe maica noas-tră Sfânta Cuvioasă Parascheva. Mai cu seamă însă, centrul de greutate se află în această sfânta zi în România, pe binecuvântatele plaiuri ale Moldo-vei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, la Iaşi, unde moaştele Sfintei - care, după o viaţă exemplară întru şi pentru numele Mântuitorului nostru iisus Hristos, s-a dus la Domnul în anul 1050, la doar 27 de ani - sunt aşezate în Catedrala Mitropolitană.

Zeci de mii de credincioşi au ve-nit la Iaşi din toată Ţara şi din toată lumea să sărute moaştele Sfintei Cuvi-oase Parascheva, unde în dimineaţa zi-lei de 14 octombrie, în partea a doua a unui pelerinaj ce începuse deja de trei

zile, un număr mare de ierarhi ai Bise-ricii Ortodoxe Române au ţinut Sfân-ta Liturghie Arhierească. De această dată, printre ei s-a aflat şi Înaltprea-sfinţitul Ioan, Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei, invitat fiind de Înaltprea-sfinţitul Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei.

Aşadar, în Eparhia noastră, în sa-tul Păpăuţi, unde se află singura Bise-rica ce are ca prim hram sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva, locul Arhiepiscopului Munţilor a fost ţinut de părintele Ioan Bercu, protopop de Sfântu-Gheorghe, care a slujit la alta-rul frumoasei Biserici împreună cu un mare sobor de preoţi şi diaconi, invi-taţi ai părintelui paroh Gigi Pintilie.

Creştinii ortodocşi din Păpăuţi, oameni dârzi şi harnici, buni gospodari - locuitori ai acestei mici, dar frumoa-se localităţi din comuna Zagon, situ-ată în Depresiunea Târgu-Secuiesc, la poalele vestice ale Munţilor Vrancei,

în partea de Est a judeţului Covasna - au venit şi de această dată la Sfânta Biserică, pentru a ruga pe Mântuitorul nostru iisus Hristos, pe Sfânta Sa Mai-că şi pe Sfânta Cuvioasă Parascheva să nu-i lase şi să reverse asupra lor şi a familiilor lor, asupra satului acesta şi a tuturor creştinilor binecuvântare, sănătate, împliniri şi bucurii.

Prezenţi în rândurile păpăuţenilor şi ale membrilor Consiliului Parohial, ca în fiecare an, au fost şi edilii comu-nei, primarul Kis Iosif şi viceprimarul Nicolae Coznean.

Sărbătoarea păpăuţenilor s-a în-cheiat, în „micul Iaşi” - după cum a numit această localitate chiar ierar-hul locului, în urmă cu doi ani, atunci când a fost prezent aici ultima oară -, cu agapa creştinească oferită de Paro-hie în incinta pusă la dispoziţie, „în susul satului”, la liziera pădurii, de patronul Ionel Duţu, şi el membru al Consiliului Parohial.

Doru Decebal Feldiorean (Sfântu-Gheorghe)

Vineri, 11 octombrie 2013, o su-ită de manifestări cultural-educative au avut loc la Liceul „Korosi Csoma Sandor” din oraşul-staţiune Covasna, unitatea de învăţământ în care, în anul şcolar precedent, pe 15 martie, eleva Sabina Elena îndrăznise să poarte Tricolorul Românesc. Manifestările au fost prilejuite de împlinirea a 55 de ani de la înfiinţarea acestei unităţi şcolare şi a 435 de ani de la prima atestare documentară a învăţământu-lui din Covasna.

După alocuţiunile invitaţilor - prof. univ. Pozsony Ferenc, de la Facultatea de Filologie a Universită-ţii „Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca, inspector şcolar general adjunct, prof. Rădiţa Palela, inspector de limba şi literatura maghiară, prof. Komives noemi, ambele de la iSJ Covasna, primarul oraşului Covasna, Thiesz Janos, şi consilierul local dr. Nicolae Enea - şi după programul artistic pre-zentat de elevii maghiari şi români, a urmat evenimentul central pentru co-munitatea românească din oraşul Co-vasna, formată din actuali elevi, pă-rinţi, bunici şi profesori, majoritatea foşti elevi ai Liceului „Korosi Csoma Sandor”, şi anume Sfinţirea Troiţei Ortodoxe ce a fost îngăduită în curtea liceului de noua conducere, după ani de luptă a Asociaţiei Cultural-Creşti-ne „Justinian Teculescu”, condusă de preşedinte Pr. Ioan Ovidiu Măciucă (foto, la microfon), cu fostul direc-tor, Simon istvan, subordonat condu-cerii UDMR a oraşului. Momentul sfinţirii crucii - care s-a petrecut după marcarea ridicării, de către comuni-tatea maghiară, a unui stâlp de lemn sculptat - a strâns laolaltă suflarea românească din Covasna, în faţa că-reia părintele Ioan Ovidiu Măciucă a scos în evidenţă frumuseţea şi sem-nificaţia Troiţei în viaţa credincio-şilor ortodocşi, dar şi faptul că acest monument deosebit a fost realizat de către sculptorul Gheorghe Smădu, la iniţiativa şi cu sprijinul Asociaţiei „Justinian Teculescu”. a urmat slujba de sfinţire, la care, alături de părintele paroh Ioan Ovidiu Măciucă, au fost prezenţi părintele Ioan Bercu (foto, centru dreapta), protopop de Sfântu-Gheorghe, şi părintele Cristian Vlad Irimia (foto, centru stânga), de la

Parohia Covasna Staţiune.

Limba Română, umilită din nou

Troiţa Ortodoxă va dăinui, aşa-dar, în amintirea românilor trecuţi în nefiinţă care au păşit peste pragul acestei unităţi de învăţământ. Rămâ-

ne, însă, în urma acestei manifestări, gustul amar al faptului că în continu-are, chiar şi după gestul Sabinei - care a venit şi de această dată îmbrăcată într-o frumoasă ie românească cu ne-lipsitul tricolor -, conducerea UDMR a oraşului Covasna nu înţelege să respecte românii şi Statul de Drept numit România. Trecem peste faptul că primarul Thiesz Janos a venit la o manifestare publică fără a purta eşar-fa tricoloră, aşa cum prevede legea, eşarfă pe care, în schimb, o poartă în Voineşti la manifestările românilor, „pentru a lua ochii”, şi vom spune doar că spre ruşinea lui, a conducerii Inspectoratului Şcolar Judeţean Co-vasna şi a noii conduceri a Liceului „Korosi Csoma Sandor”, Limba Ro-mână, singura limbă oficială în Ro-mânia, a fost umilită şi trecută în plan secund şi de această dată, ea venind ca o traducere la ce se spunea în ma-ghiară pe tot parcursul evenimentului.

Domnule ministru al Educaţiei Naţionale, Remus Pricopie, se aude? Vă întrebăm aşa… numai pentru că ne amintim că aţi promis, după „cazul Sabina Elena”, că veţi instaura legea şi în unităţile de învăţământ din jude-ţele Covasna, Harghita şi Mureş, că veţi readuce Tricolorul şi Limba Ro-mână la ele acasă! Să vă fie ruşine şi dumneavoastră, pentru că aţi minţit şi toleraţi umilirea simbolurilor naţiona-le ale românilor în inima României -

desigur, pentru că şi guvernarea actu-ală, ca toate cele precedente, sunt preş la picioarele UDMR-ului. Reţineţi însă, Dumnezeu nu vă va ierta pen-tru că otrăviţi sufletele copilaşilor din inima României, români şi maghiari deopotrivă, care ar trebui să se joace, să comunice şi să înveţe împreună,

într-un stat democratic şi european demn, nu într-o enclavă etnică bolnă-vicioasă în care sunt ţinuţi de UDMR şi celelalte tentacule ale Budapestei.

* * *În continuare, publicăm cuvântul

consilierului local USL, dr. Nicolae Enea (foto, stânga):

„Onorat auditoriu,Îmi revine şi mie, astăzi, la ceas

aniversar, respectiv la împlinirea a 55 de ani de existenţă a liceului nostru, deosebita onoare de a mă adresa dumneavoastră în calitate de consilier local, reprezentant ales al comunităţii româneşti din acest oraş şi, nu în ultimul rând, de fost elev al acestui liceu.

Am terminat cursurile acestui li-ceu în anul 1976. Mi-am iubit colegii şi profesorii, învăţam, cu plăcere şi în normalitate, şi pot să afirm că eram pregătiţi la un nivel atât de înalt, în-cât au fost şi elevi care au intrat pri-mii la facultate în concurenţa dură de atunci, cu elevii altor licee din ţară. Printre acei elevi mă număr şi eu, şi vă spun acest lucru cu recunoştinţă şi mândrie.

I-am avut profesori pe Matyas Gizella, Traian Teacă, Szigeti Cori-na şi Albert, Ana-Maria Posea, Ma-ria Păteanu, Horia Pedestru, Victor Puşcaş, Ioan Cioacă, Barboczi Bela, Gyarfas Sandor, Benedek Eva, Papp Irma, Fabian Erno, Rodica Bîgu,

Tompa Csaba, Gazda Olosz-Ella, Du-daş Laszlo şi Bako Andras.

Pe atunci, chiar dacă liceul nostru nu avea un nume, noi, elevii, indiferent de etnie, ne aveam ca fra-ţii. Eram prieteni, iar prieteniile de atunci au rămas şi cele mai trainice.

Acum liceul nostru poartă un nume, numele unui savant, cel care cunoştea 17 limbi şi cel al cărui exemplu în ceea ce priveşte înţelege-rea reciprocă între culturi şi grupuri religioase trebuie să fie urmat de pro-fesorii şi elevii acestui liceu, de fieca-re dintre noi.

Un semn pozitiv puternic şi fi-resc, în acelaşi timp, al modelului Korosi este şi aprobarea pe care a obţinut-o comunitatea de profesori şi elevi ortodocşi de a avea un simbol al acestei religii, o troiţă, în curtea liceului.

Astfel, munca şi viziunea în via-ţă a unui astfel de om trebuie să fie permanent promovate în acest liceu, iar conducerea lui trebuie să facă şi de acum încolo dovada că trăieşte şi aplică ceea ce a propagat Korosi Csoma Sandor, mai ales că la acest liceu vin de sus valuri de elevi, care poartă în suflet spiritul lui Avram Iancu, spirit al demnităţii, dreptăţii, libertăţii şi egalităţii.

Korosi Csoma Sandor şi Avram Iancu au fost învingători, de aceea spiritul de învingător trebuie să fie mereu prezent şi viu în acest liceu, iar noi, elevi şi profesori, să simţim conexiunea cu ei, să simţim că se pot construi mereu poduri între est şi vest, între culturi şi religii, că există dreptate şi egalitate.

Viaţa în acest liceu este mai grea decât în alte licee din ţară, pentru că elevii şi profesorii acestui liceu trebu-ie să înveţe toleranţa în diversitate, să lupte cu propriile prejudecăţi şi stereotipuri şi să-şi permită ieşirea din sine şi deschiderea spre celălalt.

Generaţii de elevi ai acestui li-ceu au fost învăţate, educate, în aşa fel încât să suporte mutaţia şi diver-sitatea culturală necesară atât pentru minoritari, cât şi pentru majoritari.

Profesorii Iordan Popica, Tra-ian Teacă şi Gheorghe Şerban sunt primii pe care vreau să-i amintesc în acest context, al interculturalită-ţii, iar memoria asupra activităţii lor sper să rămână peste decenii.

Personal, cred că liceul nostru

trebuie să-şi stabilească obiective educaţionale centrate pe dobândirea autonomiei spirituale, pe autoin-strucţie şi autoeducaţie.

Poate că la 60 de ani de ani-versare a liceului o să avem o mono-grafie a lui, redactată de un colectiv redacţional din care să facă parte profesori maghiari şi români.

Poate că la 60 de ani o să putem viziona CD-uri privind promoţiile de elevi şi generaţiile de profesori care au trecut prin acest liceu, cu chipul lor la absolvire, în ramă, cu chipul lor la maturitate.

Poate că la 60 de ani o să asis-tăm la un dialog între primele şi ulti-mele generaţii şi o să ascultăm dacă şi-au îndeplinit visele de la absolvire.

Poate că la 60 de ani de aniver-sare a liceului o să fim şi mai mulţi aici, împreună, să aducem omagiu şi recunoştinţă liceului şi dascălilor, să regăsim încă odată inegalabilul parfum al vieţii de licean, când parcă puteam ţine soarele-n mână şi ne cre-deam Prometeu.

Poate că la a 60-a aniversare o să ascultăm corul sau teatrul, mixte, şi poate că de acum încolo vom reuşi să finanţăm numai programele cultu-rale comune, de Ziua Naţională a Ro-mâniei, de Ziua Culturii Naţionale, de Ziua Maghiarilor de Pretutindeni, de Zilele Liceului „Korosi Csoma Sandor” şi să exploatăm mai mult şi mai profund simbolurile comune şi elementele culturale asemănătoare, care pot facilita trecerea dintr-o lume cu valorile ei, în alta mai bogată şi mai permisivă la valorile eterogene.

Mă înclin, cu respect, şi în faţa profesorilor actuali ai liceului, în faţa acestor oameni devotaţi şi pregătiţi care au făcut şi continuă să facă istorie prin generaţiile de elevi şi absolvenţi.

Mă înclin, cu respect, şi în faţa tuturor foştilor elevi ai liceului, care au simţit că trebuie să fie prezenţi, aici şi acum, într-un număr impresi-onant, generaţii care au venit din în-treaga ţară şi din străinătate.

Mult succes actualilor elevi!La mulţi ani liceului nostru, la

mulţi ani profesorilor, elevilor şi pă-rinţilor, la mulţi ani Covasna!

Îmi doresc ca urarea de „La mulţi ani” să dea liceului dimensiuni seculare.

Dr. Nicolae Enea, consilier local Covasna”

S-a sfin]it Troi]a Ortodox`de la Liceul „Korosi Csoma Sandor” din Covasna Doru Decebal Feldiorean (Sfântu-Gheorghe)

10 Anul VIII, Serie Nouă - Nr. 247 (282) Comunicat - Necrolog

Vestea decesului fostului deputat şi subprefect de Covas-na, Ion Ursache, a venit ca un fulger. Dumnezeu, însă, nu a mai avut răbdare cu el, şi l-a luat aşa cum face cu toţi cei buni, timpuriu.

Sâmbătă, 5 octombrie 2013, la ceas de seară, Ion Ursa-che a făcut infarct şi a trecut în lumea umbrelor. Tragedia s-a petrecut, la vârsta de numai 66 de ani, în locuinţa sa din satul Vâlcele, de lângă municipiul Sfântu-Gheorghe.

Ion Ursache s-a născut pe 4 ianuarie 1947, în comuna Bălţăteşti, judeţul Neamţ. În anul 1965, a absolvit Liceul „Pe-tru Rareş” din Piatra-Neamţ, iar în 1971 Facultatea de Con-strucţii, specialitatea Drumuri şi Poduri, din Iaşi. Între 1971 şi 1984, a lucrat la Direcţia Judeţeană de Drumuri şi Poduri Covasna, iar până în 1986, a fost inginer-şef la Întreprinderea Judeţeană de Gospodărie Comunală şi Locativă. Între 1986 şi 1990, a lucrat ca şef-serviciu investiţii la Consiliul Popular Ju-deţean Covasna.

Apoi, după căderea regimului comunist, Ion Ursache a fost primul deputat al românilor din judeţul Covasna în Par-lamentul României, între anii 1990-1992. În perioada 1992-

2005, a fost director al Direcţiei de Urbanism şi Sistematizare a Teritoriului din cadrul Consiliului Judeţean Covasna, iar în-tre 2005 şi 2010, subprefect al judeţului Covasna.

În anul 2011, a primit titlul de Cetăţean de Onoare al co-munităţii româneşti din Sfântu-Gheorghe. Atunci, reprezen-tanţii societăţii civile româneşti din municipiu, reuniţi în Foru-mul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, i-au făcut o frumoasă prezentare, în care a fost scoasă în evidenţă persoana lui Ion Ursache, firea sa blândă, împăciuitoare şi ve-selă cu toţi cei cu care intra în contact, dar şi contribuţia de-osebită pe care a avut-o la dezvoltarea urbanistică a judeţului Covasna, fapt pentru care a fost, de asemenea, atât de apreciat de locuitorii judeţului Covasna, de la oamenii simpli la cei cu demnitate publică, români şi maghiari deopotrivă.

Ion Ursache a fost, totodată, membru fondator al Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna” din Sfântu-Gheorghe, fi-ind ani buni unul dintre liderii de seamă ai comunităţii româ-neşti din judeţul Covasna.

Ion Ursache a fost căsătorit cu Elena (Coca) Ursache, născută Bălan, împreună având doi copii, Felician şi Cristofor-Emanuel, primul inginer geodez, director al Oficiului Judeţean

de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Covasna şi membru mi-rean al Adunării Eparhiale a Episcopiei Covasnei şi Harghitei, iar cel de-al doilea, specialist în protecţia mediului, în prezent stabilit în Canada. Nu în ultimul rând, Ion Ursache a fost buni-cul a trei nepoţi pe care i-a iubit atât de mult, Radu şi Anda de la primul băiat, şi Vlad de la cel de-al doilea.

Înmormântarea lui Ion Ursache a avut loc, în prezenţa a numeroşi apropiaţi, colegi şi cunoscuţi, marţi, 8 octombrie 2013, la Sfântu-Gheorghe, la Cimitirul Ortodox din Deal.

Fie-i amintirea veşnic vie!Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace!

Ion Ursache a trecut la Domnul

Proiectele aşa-numitului Consiliu Naţional Secuiesc şi ale UDMR referitoare la obţinerea autonomiei „ţinutului se-cuiesc”, pe baza unei norme legislative adoptată de Uniunea Europeană, în urma unei iniţiative cetăţeneşti, au fost respin-se de Comisia Europeană.

În decembrie 2010, Consiliul Europei a adoptat metodolo-gia de aplicare a articolului 11 din Tratatul de la Lisabona, referi-toare la procedura de aplicare a iniţiativelor cetăţeneşti. Conform acestei proceduri, pentru promovarea unei iniţiative cetăţeneşti, trebuie strânse 1 milion de semnături din cel puţin 7 ţări membre ale UE, de la cel puţin 0,2% din populaţia acestora. Pe această bază, aşa-numitul Consiliu Naţional Secuiesc a iniţiat o acţiune de strângere de semnături în ţările membre ale Uniunii Europene, pentru a elabora la nivelul uniunii norma referitoare la autode-terminarea minorităţilor, respectiv pentru obţinerea autonomiei „ţinutului secuiesc”.

De altfel, Uniunea Europeană are în vedere o „Europă a re-giunilor” numai în raport cu politicile de coeziune socială, pe di-mensiunile legate de creşterea economică şi unificarea statistică a Europei, stabilite prin „Politicile de coeziune pe baza Strategiei de la Lisabona (2007-2013) ale Consiliului Europei din 2007”, respectiv, anterior, prin „Reglementarea 1059 din 2003 a Par-lamentului European şi a Consiliului Europei din 26 mai 2003, privind entităţile statistice unificate NUTS. Medievalizarea Eu-ropei prin spargerea ei în ducate şi principate după criteriul unor naţiuni inventate de interesele unor potentaţi locali este respinsă de instituţiile europene.

În proiectul depus de aşa-numitul Consiliu Naţional Se-cuiesc se solicită ca: „Politica de coeziune a UE ar trebui să acorde o atenţie specială regiunilor cu caracteristici naţionale, etnice, culturale, religioase sau lingvistice, care sunt diferite de cele din regiunile înconjurătoare. Pentru astfel de regiuni, in-clusiv în zonele geografice care nu au competenţe administra-tive, prevenirea limitărilor economice, susţinerea de dezvoltare şi de conservare a condiţiilor de coeziune economică, socială şi teritorială trebuie să se facă într-un mod care să asigure con-tinuitatea caracteristicilor specifice. Pentru aceasta, aceste re-giuni trebuie să aibă şanse egale de a accesa diverse fonduri UE, iar păstrarea caracteristicilor acestora cât şi dezvoltarea economică corespunzătoare a acestora trebuie să fie garantată, astfel încât dezvoltarea UE să poată fi susţinută prin menţinerea diversităţii sale culturale”.

În proiectul depus de UDMR se face „apel la UE pentru îmbunătăţirea protecţiei persoanelor ce aparţin minorităţilor na-ţionale şi lingvistice şi pentru consolidarea diversităţii culturale şi lingvistice în cadrul Uniunii şi se solicită Uniunii Europene să adopte un set de acte legislative pentru a îmbunătăţi protecţia persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale şi lingvistice şi pentru consolidarea diversităţii culturale şi lingvistice în cadrul Uniunii. Acestea includ acţiuni de politică în domeniul limbilor regionale şi minoritare, educaţie şi cultură, politică regională, participare (spirit civic), egalitate, conţinut media audiovizual, şi, de asemenea, sprijin regional (de stat)”.

În răspunsul Comisiei Europene la Proiectul înaintat de CNS se menţionează:

„În urma examinării, cu regret vă informam refuzul Co-misiei de a înregistra iniţiativa propusă deoarece nu se înca-drează în puterile Comisiei de a înainta o propunere legisla-tivă cu scopul implementării Tratatelor.

După examinarea prevederilor Tratatelor menţionate de dumneavoastră şi a altor temeiuri juridice, Comisia a formulat această concluzie:

Obiectivul principal al iniţiativei propuse este de a asigura „egalitatea între regiuni şi sustenabilitatea regiunilor culturale”, prin acordarea „atenţiei deosebite regiunilor cu caracteristici naţionale, etnice, culturale, religioase sau lingvistice, diferite de cele ale regiunilor vecine”. Aţi propus Art. 2 şi 3 din TEU (Maastricht) împreună cu Art. 153, 167, 170, 174, 176, 177 şi 178 al Tratatului privind Funcţionarea UE ca bază legală a ini-ţiativei.

Pentru a atinge acest obiectiv, precum este descris în cererea pentru înregistrare şi în documentul de referinţă, aţi propus ca actualele reguli să includă trei puncte care să:•Asigure că statele membre respectă în totalitate obligaţiile in-

ternaţionale privind minorităţile naţionale.•Definească conceptul de regiune „naţională”, ca „regiune cu

caracteristici naţionale, etnice, culturale, religioase sau ling-vistice, diferite de cele ale regiunilor vecine”.

• Identifice regiunile „naţionale” fiecare în parte, luând în con-siderare criteriul în documentele internaţionale enumerate, şi în special dorinţa comunităţilor în cauza.

Cu referire la primul punct, niciunul dintre Tratate nu con-stituie un temei juridic pentru adoptarea unui act juridic ce să permită verificarea dacă statele membre respectă în totalitate obligaţiile internaţionale privind minorităţile naţionale.

Conform cererii dumneavoastră, al doilea şi al treilea punct sunt necesare pentru a acorda o atenţie deosebită regiunilor în contextul politicii de coeziune a UE. Orice măsură adoptată în bazele legale a politicii de coeziune a Articolelor 177 şi 178 TFEU are ca obiectiv doar consolidarea coeziunii economice, so-ciale şi teritoriale precum este menţionat în Art. 174 TFEU. Pro-movarea condiţiilor minorităţilor naţionale nu poate fi înţeleasă ca ajutor la reducerea „disparităţilor între gradele de dezvoltare ale regiunilor” şi subdezvoltării a anumitor regiuni, precum este menţionat în Art. 174 (2) TFEU. În acest sens, lista „dezavanta-jelor” expusă în Articolul 174 (3) TFEU, ce determină acordarea unei atenţii deosebite asupra unei anumite regiuni, este exhausti-vă. În consecinţă, Art. 174, 176, 177 şi 178 TFEU nu constituie temeiul juridic pentru adoptarea actului legal propus.

În concordanţă cu domeniul de activitate, instituţiile Uniu-nii sunt obligate să respecte „diversitatea culturală şi lingvisti-

că” (Art. 3 (3) / T. Maastricht) şi să stopeze discriminarea bazată pe „apartenenţa la o minoritate naţională”, şi astfel, se abţin de la discriminarea pe baza apartenenţei la o minoritate naţională (Art. 21(1) / Carta). Niciuna din aceste prevederi nu constituie o bază legală instituţiilor europene pentru a iniţia acţiuni [în spiri-tul obiectivului CNS, anume al „regiunilor naţionale”].

Mai mult, Articolul 2 TUE nu poate fi temeiul juridic pentru propuneri legislative. Nici Art. 153, 167 şi 170 TFUE nu con-stituie temeiul juridic pentru propuneri legislative, deoarece nu contribuie la îndeplinirea niciunui obiectiv al politicilor declarate în aceste prevederi.

În concluzie, Comisia consideră că Tratatele nu conferă temeiul juridic să permită o propunere legislativă cu conţinu-tul prevăzut de dumneavoastră.

Dacă doriţi să faceţi apel împotriva acestei decizii, dorim să vă aducem la cunoştinţă mijloacele de recurs disponibile”.

În răspunsul Comisiei Europene la Proiectul înaintat de UDMR se menţionează: „Comisia a examinat iniţiativa propusă pentru a verifica dacă îndeplineşte condiţiile expuse de mai sus. În urma examinării, cu regret vă informam refuzul Comisiei de a înregistra iniţiativa propusă, deoarece nu se încadrează în puterile Comisiei de înainta o propunere legislativă cu sco-pul implementării Tratatelor.

După examinarea prevederilor Tratatelor menţionate de dumneavoastră şi a altor temeiuri juridice, Comisia a formulat această concluzie:

Principalul obiectiv al iniţiativei este adoptarea unui set de reguli de acte juridice de către UE, care să protejeze minorită-ţile naţionale şi lingvistice încât să consolideze diversitatea în Uniune. (…) În primul rând, cele două tratate nu conferă o bază legală adoptării unor acte juridice care să promoveze drepturi-le persoanelor ce aparţin minorităţilor… Regulamentul privind Iniţiativa Cetăţenească nu prevede înregistrarea iniţiativei doar a unor părţi. Dacă doriţi să faceţi apel împotriva acestei decizii, dorim să vă aducem la cunoştinţă mijloacele de recurs disponibi-le: Catherine Day”.

Proiectul CNS a fost respins în 25.07.2013, iar cel al UDMR în 13.09.2013.

Biroul de presă 07.10.2013

ComunicatFORUMUL CIVIC AL ROMÂNILOR DIN COVASNA, HARGHITA ŞI MUREŞ

Cu arma pe umăr, rucsacu-n spinare,Baioneta la şold, bocanci în picioare,Cu boneta kaki dată-ntr-o parte,Aşa este viu, aşa-l cunosc şi din carte.E ostaşul român, curaj şi voinţă,Ce Patriei a jurat cu dor şi credinţăSă nu lase cu preţul vieţii lui chiar,Duşmanul să treacă iar, sfântul Ţării hotar.E stră-strănepotul lui Peneş Curcanul,E din acelaşi sânge cu Brâncoveanul,Decebal, Vlad Ţepeş, Ştefan cel MareÎi sunt călăuză sub al Patriei soare.Eminescu-i permanentizează dorulŞi peste suflet îi aşează tricolorul ...Ca din zbor înalt, ea, pasărea măiastrăSă-şi găsească cuib... în dulce, limba noastră.

Brâncuşi, Enescu... îi limpezesc gândul,Vlaicu, Coandă şi Vuia îi îmblânzesc vântul,Moş Ion Roată şi chiar MorometeÎi dau inimii statornicii de pecete.Grigorescu l-a găsit la câmp şi-n casă,Brav în luptă şi... în zori, trăgând la coasă,I-a surprins aspra trudă, sau odihnă,I-a pictat sfinte biserici... pentru tihnă...Ţara l-a chemat mereu, mereu sub arme,Hotărât, vrăjmaşul, cu forţă, să îl sfarme!Să-l înveţe glia şi preasfânt hotarul,Ca să nu mai cuteze... nicicând, barbarul!Aripi de oţel văzduhul brăzdează...Nave de luptă, cu tunul, marea veghează...Cu arma pe umăr, pe plaiul străbunOstaş îi e mereu Ţării, ţăranul român!

Portretul ostaşului românIn memoriam, pentru tata

av. Cornel Vlad (Braşov)

În mai multe epistole diferite, da-tate între anii 1978-1980, profesorul şi folcloristul clujean Ioan R. Nicola (1913-1981) scria despre preocupă-rile sale privind culegerea folclorului muzical românesc din sud-estul Tran-silvaniei şi despre modurile în care i-a ajutat, timp de mai bine de un pătrar de secol, pe „fraţii noştri Români din zona Casin - sudul Ciucului - fraţi pierduţi de-acum pentru Neamul Ro-mânesc, spre a-i întări în rezistenţa lor împotriva multisecularului şi ireversi-bilului proces de desnaţionalizare, adi-că de maghiarizare” (Marin-Marian Bălaşa, Omenesc şi ştiinţă. Pagini din subteranul folcloristicii şi muzicologi-ei româneşti - medalioane, precizări şi dezvăluiri pe marginea Arhivei „Ioan R. Nicola”, Cluj-napoca, Editura Tra-diţii Clujene, 2011, p. 35). Într-o altă scrisoare, datată 18 octombrie 1980 şi adresată muzicologului Gheorghe Ciobanu, profesorul Nicola îşi expri-ma intenţia de a mai culege măcar o singură variantă a baladei „Mioriţa” din această zonă, „fireşte suportând personal cheltuielile deplasării (...ca de obicei)” (op. cit., p. 183).

Interesul lui I.R. Nicola faţă de folclorul românesc din sud-estul Transilvaniei trebuie căutat însă cu mulţi ani în urmă, în 1933, pe când viitorul etnomuzicolog era un tânăr student colaborator în cadrul Arhivei de Folklore a Societăţii Compozitori-lor Români. Aici, sub îndrumarea lui Constantin Brăiloiu, avea să-şi însu-şească, între anii 1931-1936, tehnica şi metodologia culegerilor de folclor, realizând înregistrări cu fonograful în diverse zone ale ţării: Poiana Sibiului (1932), Ocna Sibiului (1934), Pucioa-sa-Dâmboviţa (1934). Între aceste cu-legeri, ne reţine atenţia documentarea pe care Nicola a făcut-o la Vâlcele şi Araci, în zilele de 3-5 august 1933. Muzicologul Constantin Catrina men-ţiona că tânărul folclorist a fost aju-tat în demersul său de învăţătorul M. Iordache, dirijor al corului Asociaţiei cadrelor Didactice din Trei Scaune şi de revizorul şcolar Ilarie Aleman din Sfântu-Gheorghe, cu care se şi înru-

dea îndeaproape (Nicolae Bucur şi Constantin Catrina, Tezaur de etno-grafie şi folclor în judeţele Covasna şi Harghita, Sfântu-Gheorghe, Editura Eurocarpatica, 2012, p. 160). Roadele acestei prime cercetări de teren sunt concretizate în 15 piese din genuri şi specii folclorice diferite: balada „Gru-ia lui novac”, un cântec, patru colinde şi nouă melodii instrumentale de joc. Oare tânărul Nicola a fost îndrumat înspre această zonă chiar de Brăiloiu, care cunoştea culegerea pe care com-pozitorul Tiberiu Brediceanu o făcuse la Vâlcele în anul 1930 (şi care avea să revină aici 5 ani mai târziu, în 1938)? Sau de Brediceanu însuşi, faţă de care avea o mare consideraţie? Nu ştim. Cert este că, din pasiunea cercetări-lor ulterioare ale profesorului clujean, observăm că acest prim contact cu re-alităţile multietnice şi multiculturale din Trei Scaune a constituit un imbold hotărâtor pentru ca el să continue, în deceniile următoare, investigaţiile asupra folclorului românesc din zona arcului intracarpatic.

În anul 1954, i.R. nicola a cules folclor românesc din Iacobeni şi Plă-ieşii de Sus, foste comune româneşti de la poalele nordice ale Munţilor Bodocului, pe Valea Caşinului, supu-se unor interferenţe culturale şi ten-dinţe de asimilare pregnante, aşa cum rezultă din numele maghiarizate ale interpreţilor (Andras Gabor, Maro Si-mon şi Maro Andras), dar şi din titlu-rile „amestecate” ale pieselor înregis-trate („Sârba”, „Joc din Dărmăneşti”, „Olah Táncz”, „Csardás românesc” sau poemul păstoresc „Când cioba-nul şi-a pierdut oile”).

Din Mărtănuş (Breţcu) identifi-căm 9 piese, culese de la 4 interpreţi, cuprinzând un cântec de leagăn, două colinde, două pricesne, două cântece de nuntă şi o romanţă, iar în Păpăuţi şi Zagon, nu mai puţin de 48 (colin-de, cântece rituale de Anul Nou şi de secetă, cântec de leagăn, cântec de nuntă, bocet, repertoriu păstoresc, cântece propriu zise). Reţine atenţia colindul „Cel unchiaş bătrân” (inf. Lisaveta Dănilă, 75 a, Zagon), un prototip pe a cărei structură poetico-muzicală destul de frecvent întâlnită în Transilvania (conţinând tema ce-

lor 9 fii de vânător metamorfozaţi în cerbi), Béla Bartók avea să compună „Cantata Profana” (1930).

Însă primele cercetări sistema-tice, concentrate în perimetrul co-munelor Zăbala şi Voineşti, au fost iniţiate de profesorul Nicola în anul 1955, între 29 ianuarie şi 5 februarie, cu reveniri şi completări în perioada 8-9 mai din acelaşi an, atunci când cercetarea a fost concentrată în toa-tă micro-zona întinsă între Breţcu şi Întorsura-Buzăului, cuprinzând lo-calităţile Breţcu, Mărtănuş, Zăbala, Voineşti, Păpăuţi şi Zagon.

În Voineşti, profesorul Nicola a identificat un număr de 15 piese, culese de la 9 persoane. acestea sunt circumscrise unor genuri diverse: fol-clorul copiilor, repertoriul funebru, cântec de priveghi, verş, piese din repertoriul obiceiurilor de peste an, în categoriile integrate obiceiurilor de primăvară-vară, repertoriul păs-toresc, cântece propriu-zise, cântece religioase, melodii de joc, romanţe.

Repertoriul găsit în Zăbala a fost mai amplu şi mai complex, cu-prinzând un număr de 62 de piese, culese de la 18 interpreţi, concreti-zate, de asemenea, în specii şi genuri diferite: cântece de leagăn, repertoriu nupţial, repertoriu funebru (cântec de priveghi, verş, bocet), repertoriul obi-ceiurilor de peste an (prin categoriile integrate obiceiurilor de primăvară-vară), cântece de stea, piese din reper-toriul păstoresc, balade, cântece voca-le şi instrumentale, cântece religioase, pricesne, melodii de joc, romanţe.

Unele eşantioane reprezentative ale genurilor muzicale culese au fost integrate de I.R. Nicola în Cursul de folclor muzical (partea i, Ministerul Învăţământului; Conservatorul „Ghe-orghe Dima” Cluj-Napoca; autori: conf. ioan R. nicola; lector ileana Szenik; lector Traian Mîrza, Bucu-reşti, Editura Didactică şi Pedagogi-că, 1963). Menţionăm „Mioriţa” (op. cit., nr. 190, p. 326), care va sta şi la baza unui amplu studiu comparativ (ioan R. nicola, Balada „Mioriţa” în secuime, în „Lucrări de muzico-logie”, Cluj-napoca, Conservatorul de Muzică „Gheorghe Dima”, nr. 10-11, 1979, p. 221-243), unde reputatul

profesor clujean demonstrează im-portanţa istorică a baladei „Mioriţa” în rândurile românilor din ţinuturile secuizate, atât prin existenţa mai multor variante (în româneşte şi un-gureşte), cât şi prin filiaţia directă şi continuă care atestă unitatea neamu-lui românesc şi existenţa sa bimilena-ră pe ambele versante ale Carpaţilor (idem, p. 234-235). Câţiva ani mai târziu, în 1969, el avea să publice un nou set de piese reprezentative pen-tru repertoriul românesc din curbura interioară a Carpaţilor, în antologia Cîte doruri sînt pe lume. Culegere de folclor muzical din sud-estul Transil-vaniei (ediţie alcătuită şi îngrijită de prof. Viorel Ganea şi prof. Mihai We-ber, Braşov, Casa creaţiei populare a judeţului Braşov, 1969). Sunt pre-zente, în această culegere, 10 piese din Zăbala şi doar una din Voineşti, preponderenţa repertoriului zăbălean reflectând raportul cantitativ (şi chiar calitativ, mai ales din punctul de ve-dere al calităţii înregistrărilor), dar şi reprezentativitatea pieselor din cele două localităţi cercetate: o colindă („Colea-n vale, mai în josu”, inf. Ion Hagiu, 55 a, Zăbala, p. 11), balada „Mioriţa” (inf. Raveca Măciucă-Pă-tulea, 93 a, Zăbala, p. 57), baladele „Ghiţă Cătănuţă” (inf. Floare Con-drea-Vlad, 70 a, Zăbala, p. 75) şi „Costică Bachnea” (inf. Paraschiva Berchea, 45 a, Zăbala, p. 77), cân-tecul (haiducesc) „Mama mea când m-a făcut” (inf. Marioara Boc, 24 a, Zăbala, p. 89), cântecele „Să duc oile, să duc” (inf. Ion Dima, 73 a, Voineşti, p. 149), „Sus în vârf de brăduleţ” (var. lit. după Vasile Alecsandri, inf. Ana Hagiu, 73 a, Zăbala, p. 151), „Străin sînt, străin mă cheamă” (inf. Raveca Pătulea-Rusanda, 62 a, Ză-bala, p. 153), invocaţia pentru ploaie „Păpărudă, rudă” (inf. Raveca Mă-ciucă-Pătulea, 93 a, Zăbala, p. 275) şi două jocuri instrumentale, „Sârba din cimpoi” (inf. nicolae Mircea, 19 a, Zăbala, p. 395), „Brâul” (inf. Victor Şerban, 12 a, Zăbala, p. 293).

Alte valorificări ale culegerilor profesorului Ioan R. Nicola aparţin lui Virgil Medan („Poteicuţă de pe vale”, inf. Ana Hagiu, 73 a, Zăbala, nr. 33, p. 72, în: Cîntece de joc, Cluj-

Napoca, Centrul judeţean de îndru-mare a creaţiei populare şi mişcării artistice de masă Cluj, 1972), Ghize-lei Suliţeanu („Nani, nani, puiul ma-mii”, inf. Ana Hagiu, 73 a şi Pătulea Raveica, 62 a, Zăbala, în: Cîntecul de leagăn, Bucureşti, Editura Muzicală, 1986, p. 362, 536, 684, 705) şi Eli-sabetei Moldoveanu („Mioriţa”, inf. Raveca Măciucă-Pătulea, 93 a, Zăba-la, în: Mioriţa. Studiu. Melodii. Texte. Analize, Bucureşti, Editura Muzicală, 2005, p. 336).

Acestea sunt, într-o prezentare succintă, culegerile profesorului Ioan R. Nicola din zona Arcului Intracar-patic. Într-un memoriu adresat insti-tutului de Folclor, Secţia Cluj, etno-muzicologul solicita să i se permită colaborarea în vederea transcrierii unui număr de aproximativ 1.000 de melodii din totalul celor 1350 cule-se de el în perioada 1 aprilie 1949-1 aprilie 1960, atunci când a fost nevoit să plece din institut şi să preia catedra de folclor muzical de la Conservatorul clujean. Nicola menţiona că toate ace-le melodii fuseseră înregistrate cu apa-ratura lui personală (fonograf şi mag-netofon) şi că piesele, aflate în arhiva institutului, erau foarte bine cunoscute de el. Practic, prin această muncă, el nu dorea decât să lase posterităţii un material bine structurat, cu potenţialul unor şanse reale de valorificare ulteri-oară (Bălaşa, op. cit., p. 151).

Manuscrisele notaţiilor după auz şi ale transcrierilor pieselor cu-lese din Zăbala şi Voineşti, cu grafia inimitabilă a profesorului Ioan R. Ni-cola, fac parte şi azi, împreună cu alte importante contribuţii ştiinţifice, din fondurile arhivei de Folclor a aca-demiei Române din Cluj-Napoca, în aşteptarea publicării integrale într-o ediţie critică prin care să fie reunite toate scrierile acestui valoros etno-muzicolog clujean, acum, la centena-rul naşterii sale.

Într-un articol viitor voi prezen-ta câteva povestiri, concluzii parţia-le, gânduri, temeri, nelinişti, mirări, enervări, deziluzii, speranţe, toate adunate din drumurile mele făcu-te pe urmele cercetărilor folclorice ale lui ioan R. nicola din sud-estul Transilvaniei.

11Anul VIII, Serie Nouă - Nr. 247 (282)Tradiţii - Necrolog

96 de ani de la luptele de la Mărăşeşti

Pe urmele culegerilor de folclor muzical ale lui Ioan R. Nicola în sud-estul Transilvaniei

(I - cercetări, studii, date, culegeri inedite) dr. Constantin Secară (Bucureşti)

Duminică, 6 octombrie 2013, ora 5.38, s-a stins din viaţă, la casa fiului ei din comuna Şagu, judeţul Arad, mama poetului, colaboratorului şi prietenului nostru Nicolae Horia Nicoară, căruia publicaţia „Condeiul ardelean”, editată la Sfântu-Gheorghe, împreună cu „Asociaţia Ţara Iancului - Iubirea Mea” din Deva, îi transmit şi pe această cale sincere condoleanţe.

Împărtăşim durerea poetului, exprimată şi în versurile sale de mai jos, şi ne rugăm ca „Dumnezeu să o ţină în braţele Lui!”.

A plecat Mama...(Duminică, 6 Octombrie 2013, ora 5.38)

A plecat Mama, ea nu mai este,Totul ce-a fost e aducere-aminte,Niciodată n-am crezut în această poveste,Nu am crezut niciodată în aceste cuvinte!

Când mâna mea dreaptă pe creştet i-am pusTot Cerul parcă se coborâse sub pleoape,

„Ai grijă de mine!” aşa mi-a spus,De dumneata întotdeauna voi rămâne aproape!

A doua oară e despărţirea de fiu,Aici pe pământ altă naştere nu-i,Nu mai am lacrimi, să plâng nu mai ştiu,Dumnezeu să o ţină în braţele Lui!

Acolo măcar să o simt fericită,„A plecat Mama”, trei cuvinte şi-atât, Fiecare plecăm când e clipa sortităCu cheia Casei legată de gât...

Să nu uiţi niciodată copile...(10 octombrie 2013)

Să nu uiţi niciodată copile,Duminica e zi de odihnă, mi-a spus,E cea mai fără de moarte din zile,Şi-n zi de Duminică sfântă s-a dus..........................................................

Duminică fără tine...(Duminică, 13 octombrie 2013)

Ce singură-i Duminica fără tine,Ca un Olimp fără de zei!Ascult Poezia nescrisă cum vine,Mă uit cu lacrima în ochii ei...

Ea mi se-aşează în suflet cuminte,Ca o icoană în sfântul altar -„Aşa să rămâi, semănător de cuvinte,Să nu îţi fie sămânţa-n zadar!”

Glasul acela se aude şi-acum,Glasul de Mamă, el ştie s-aline,Ce singur sunt cu mine pe drumÎn prima Duminică fără de tine...!

Nicolae

În memoria mamei poetului Nicolae Horia Nicoară

12 Anul VIII, Serie Nouă - Nr. 247 (282) Traduceri

Traduceri din presa de limbă maghiarăMaghiarii vor să schimbe în-

totdeauna ceea ce este imposibil de schimbat. Maghiarii din Româ-nia vor să schimbe primul articol al constituţiei, care prevede că România este stat naţional. Ma-ghiarii din Slovacia vor să modifi-ce decretele Benes şi vor ca aceia care au dobândit cetăţenia ungară, să nu o piardă pe cea slovacă. Nu vrem oare să înţelegem că unele lucruri nu pot fi schimbate?!

Aceste lucruri le invocă şi Victor Ponta. El a surâs enigma-tic la congresul UDMR, împreună cu Crin Antonescu. Au declarat că nu promit nimic. Poate că Ponta ar fi dispus să asculte cererile ma-ghiarilor, însă, prin prisma legii, şi el este legat de mâini. La noi, punctul 152 al constituţiei inter-zice schimbarea definiţiei de stat naţional. Bineînţeles că nu Ponta este de vină pentru acest lucru. În ordine: articolul unu nu poate fi schimbat. Există oare vreun ar-ticol care prevede imposibilitatea

schimbării punctului 152?Decretele Benes nu pot fi

retrase în Slovacia, deoarece par-lamentul slovac a dispus inviola-bilitatea lor. Maghiarii au depus plângere la Parlamentul European din cauza decretelor Benes şi a legii cetăţeniei. Putem considera drept o reuşită faptul că membrii comisiei pentru petiţii s-au ocupat pur şi simplu de aceste probleme. S-a dispus organizarea şedinţei cu uşile închise, deoarece delegatul român a cerut acest lucru. De la negocieri a fost exclus preşedin-tele Partidului Comunităţii Ma-ghiare, Berenyi Jozsef. Un urmă-tor pas ar putea fi excluderea lui din Slovacia, alături de cei care au preluat cetăţenia ungară. Este po-sibil acest lucru, potrivit legii. În urmă cu 93 de ani ni s-au promis multe. Ulterior a reieşit că promi-siunile au depăşit normele euro-pene. acestea au trebuit limitate, pentru ca problema etnică să poată fi soluţionată în mod european.

Slovacii ar trebui să se bucure de faptul că maghiarii din Slovacia ţin la cetăţenia lor slovacă. Ce s-ar întâmpla dacă fiecare maghiar de acolo ar prelua cetăţenia ungară? Slovacii şi-ar retrage cetăţenia slo-vacă şi s-ar trezi că lângă frontiera ungară, în Slovacia, există jumăta-te de milion de cetăţeni ungari. Ei ar spune că din moment ce nu mai sunt cetăţeni slovaci, nu mai au ni-cio legătură cu Slovacia. Doresc să trăiască în Ungaria fără să se mute de pe pământul lor natal.

A fost soluţionată şi problema regionalizării: judeţele au fost îm-părţite în aşa fel încât niciunul să nu fie majoritar maghiar. Este un bun exemplu. Judeţele noastre, lo-cuite de maghiari, vor fi împărţite în acelaşi mod, în toate direcţiile rozei vânturilor, strict pe criterii ştiinţifice.

Cotidianul „Haromszek”(Covasna), nr. 6.906, 04.06.2013;

Titlu: Nimic pentru maghiari!, Semnează: Kuti Janos

Filiala din Târgu-Secuiesc a Mişcării de Tineret 64 de Comitate (HVIM) a organizat ieri după-amia-ză, la Târgu Secuiesc, pentru prima oară, o demon-straţie stradală împotriva Trianonului, în ziua solida-rităţii naţionale, cu ocazia împlinirii a 93 de ani de la semnarea dictatului de pace.

Demonstraţia, la care au participat aproximativ 150 de persoane, în majoritate membri ai mişcării de tineret, a început la ora 17:32 cu intonarea imnu-lui ungar şi cu sunetul clopotelor bisericilor istori-ce maghiare. Membrii HVIM, care fluturau drapele secuieşti şi ungare, au scandat lozinci precum Piară Trianonul!

La începutul festivităţii de comemorare, Kiss Zsofia a recitat o poezie scrisă de Wass Albert, după care Toth Balint, purtătorul de cuvânt al HVIM, li s-a adresat celor prezenţi. El a evocat ziua de doliu de acum 93 de ani, când marile puteri au fărâmiţat Ungaria şi naţiunea noastră. Eleva Mike Bernadett a recitat o poezie scrisă de Remenyik Sandor, după care Vad Laszlo, locţiitorul căpitanului Ordinului Is-toric al Vitejilor, a evocat cea mai mare zi de doliu a maghiarimii, tragedia de la Trianon. El le-a cerut se-

cuilor să ceară într-un număr cât mai mare cetăţenia ungară, după care Beke Timea a recitat o poezie a lui Wass Albert. Incze Johanna, preşedintele filialei din Târgu-Secuiesc a Tinerilor Maghiari din Transilvania (EMi), a enumerat prejudiciile suferite de maghiarii din Transilvania, care trăiesc un destin de minoritar de 93 de ani. Lukacs Anna, învăţătoare pensionară din Lunga, a vorbit despre antecedentele şi consecin-ţele triste ale tragediei de la Trianon. Ultimul orator a fost Biro Levente, învăţător, preşedintele Consiliului Secuiesc din scaunul Kezdi, care a amintit că puterea română nu a respectat niciodată promisiunile de la alba-iulia. Ea a modificat artificial procentele etni-ce de pe Pământul Secuiesc, oraşele maghiare le-a românizat şi, sub masca regionalizării, intenţionează să comită un nou atentat împotriva secuilor. În final, protopopul romano-catolic din scaunul Kezdi-Orbai, Vargha Bela, şi preotul reformat Beder Imre au rostit rugăciuni şi i-au binecuvântat pe cei prezenţi.

Cotidianul „Haromszek” (Covasna), nr. 6.907, 05.06.2013;

Titlu: Se pregăteşte un atentat împotriva secuilor, Semnează: Iochom Istvan

Cu ocazia rememorării dezmembrării violente a Ungariei, estul Europei este bântuit din nou de spiritul naţionalismului. Este groaznic că la 93 de ani de la tragedia noastră naţională, în statele succesoare încă mai pot accede la guvernare forţe obscure care până şi pe propriul nostru pământ natal ne pun la îndoială existenţa. Şi o pot face, deoarece în 1920, la Trianon, Ungaria a fost pur şi simplu divizată, iar noi nu ne-am revenit nici azi din consternare.

În asemenea împrejurări, în care nu putem dispune nici măcar de propriile noastre valori, este greu să decidem în probleme de destin, în schimb putem preciza un singur lucru: nu ne putem încrede decât în noi, nu putem miza decât pe noi, astfel că nu putem ceda nici măcar în faţa glasului de sirenă al puterii perfide, ci trebuie să-i observăm cu ochi de Argus, să vorbim imediat de acţiunile pe care le fac în dauna şi împotriva noastră.

Azi abia dacă mai avem ceva ce să ne ia. Teritorii uriaşe, cu popu-laţie pur maghiară, au ajuns în posesia Slovaciei, care pe atunci nici nu exista. O bucată cât o ţară a ajuns să fie a românilor, într-un asemenea mod încât acestora nu le vine nici azi să creadă. Din acest motiv ne urăsc şi se tem de noi, iar pentru ca adevărul nici să nu ne treacă prin minte, încearcă să genereze sentimentul de teamă şi în rândul nostru.

Tocmai de aceea nu avem voie să ne temem. Nu să ne temem tre-buie, ci să ne revoltăm atunci când la Bucureşti există un guvern pentru care inexistenţa Pământului Secuiesc a devenit un slogan şi care gân-deşte că dacă acesta ar exista totuşi, nu ar putea fi altfel decât românesc, pentru că aşa vor ei. Au sentimentul că pot face acest lucru, deoarece UE respectă şi ea din ce în ce mai fidel poruncile marilor puteri adunate la vremea respectivă la Trianon. Şi pentru că de atunci i se spune în-cheiere a unei păci, noi trebuie să spunem de fiecare dată, cu glas tare, că nu aşa ceva a fost. În urmă cu 93 de ani, ne-au impus o poruncă săl-batică, un interes al marilor puteri, care a fost semnată de nişte oameni care nu ştiau aproape nimic despre Ungaria. Tocmai din acest motiv nu putem accepta acest dictat!

Cotidianul „Szekely hirmondo” (Covasna), nr. 105, 05.06.2013;

Titlu: Nu putem accepta, Semnează: Bedo Zoltan

În interesul autonomiei cultu-rale trebuie elaborate trei principa-le direcţii: trebuie elaborată norma juridică, trebuie elaborată o con-cepţie politică a imaginii de viitor şi trebuie elaborat un plan de ac-ţiune, cu aplicabilitate imediată în condiţiile actuale - a concluzionat la Sfântu-Gheorghe preşedintele Consiliului autonomiei Culturale (KAT) din cadrul UDMR, după şedinţa organismului menţionat.

În opinia lui Szekely Istvan, trebuie elaborat un proiect de lege exact despre autonomia culturală, iar acesta nici nu trebuie să fie par-te a proiectului de lege a minorită-ţilor, denaturat.

noul proiect de lege a autono-miei culturale trebuie elaborat în decurs de două-trei luni şi depus apoi în parlament.

A doua direcţie este elabo-rarea fundalului politic. Trebuie elaborat un proiect care să arate ce am putea face şi cum am putea proceda dacă de mâine ar exis-ta autonomie. Trebuie abordate separat problemele privind învă-ţământul, cultura, informarea şi

utilizarea limbii.Autonomia culturală trebuie

edificată pe autoguvernările de pe Pământul Secuiesc, independentă de adierile politice şi care să dis-pună de un buget propriu. În jude-ţele Covasna şi Harghita, autogu-vernările teritoriale pot fi făcute să funcţioneze ca instituţii maghiare - a spus preşedintele KAT.

Alta este situaţia în mediul interetnic şi în diasporă. În zone-le mixte din punct de vedere etnic trebuie stabilit care sunt acele in-stituţii în a căror funcţionare dorim să ne implicăm. Acolo unde există instituţii separate etnic (teatre, an-sambluri de dans), trebuie analizat dacă beneficiază de sprijin de stat corespunzător importanţei lor, iar dacă nu, reprezentanţii autogu-vernărilor trebuie însărcinaţi să facă în aşa fel încât să obţină acest lucru. acolo unde separarea etni-că nu este posibilă (şi unde nici nu merită să fie făcută, cum ar fi biblioteca din Cluj), trebuie făcut în aşa fel încât să fie aplicat prin-cipiul proporţionalităţii. Trebuie acordată o atenţie aparte arhive-

lor care adăpostesc în mare parte documente în limbile maghiară şi latină şi unde şi în ziua de azi, an-gajarea unor specialişti maghiari este o problemă.

În diasporă, unde practic lip-seşte fundalul autoguvernamental, sarcina este consolidarea organiza-ţiilor civile, integrarea contractua-lă a acestora în programele institu-ţiilor maghiare.

Scopul celei de-a treia direcţii este să elaborăm un plan de acţiune care să poată fi aplicat în condiţii-le juridice actuale - a spus Szekely Istvan. Nu este bine ca noi să aştep-tăm ca majoritatea română să reali-zeze că autonomia culturală a naţi-unilor conlocuitoare nu se îndreap-tă împotriva ei, iar până atunci să nu facem nimic - a adăugat el.

În opinia lui Szekely Istvan, KAT va elabora în cel mult un an documentaţia tuturor celor trei elemente.Cotidianul „Szekely hirmondo” (Covasna), nr. 112, 14.06.2013;

Titlu: Trebuie autonomie culturală!,

Semnează: Erdely A.

În România, toţi, cu excepţia maghiarilor, au protestat cu mâi-nile şi picioare, dar mai ales prin cuvinte, faţă de arborarea drape-lelor secuieşti. În vânătoarea de drapele, prefecţii, reprezentanţi ai guvernului, s-au aflat la loc de frunte. albastrul-auriu a fost ar-borat inclusiv în Ungaria, chiar şi în alte ţări ale lumii. România a protestat cu înverşunare şi faţă de acest lucru. În felul acesta lumea a cunoscut culorile drapelului nos-tru, iar la Ciuc a luat avânt confec-ţionarea drapelelor secuieşti.

Acum, ce dă Domnul? Co-misia pentru revizuirea consti-tuţiei ar permite, în noua lege fundamentală, utilizarea simbo-lurilor noastre! Vociferatorii de meserie nu-şi văd deloc de trea-bă, nu protestează faţă de propu-nerea inacceptabilă până acum. Televiziunile de ştiri nu spală pe jos cu maghiarii, după cum nu o fac nici politicienii leşinaţi cu drapelul secuiesc, cel care până acum figurase în vocabularul lor drept o cârpă. Săptămâna trecută, comisia pentru elaborarea con-stituţiei a votat în aşa fel încât a reieşit că ar permite şi utilizarea anumitor forme de autonomie. nu am deveni un factor constitutiv de stat, însă ar fi recunoscut rolul mi-norităţilor naţionale în formarea statului român. Cum va trebui să votăm cu ocazia referendumului? - este singura întrebare care gene-rează o problemă în momentul de faţă. Deoarece articolul unu, care stabileşte că România este stat na-ţional, ar rămâne şi în noua con-stituţie.

Între timp sunt derulate pre-

gătirile pentru regionalizare. Do-brogea poate fi regiune, însă Liviu Dragnea spune că unităţile terito-riale pe criterii etnice nici nu pot intra în discuţie. Reciopârţirea ţă-rii va fi inclusă şi ea în constituţie, lucru cu care - dacă lucrurile nu se vor schimba - noi nu putem fi de acord.

Şi atunci cum va fi în mo-mentul referendumului? Cum să voteze maghiarii, dacă nu sunt de acord cu anumite articole, iar pe altele le acceptă? În opinia mea, noua constituţie ar trebui votată pe articole, în caz contrar, pentru un mic avantaj formal vom fi nevoiţi să acceptăm o grămadă de lucruri rele. Dacă nu ne prezentăm la vot, o vom păţi la fel cum am păţit-o şi atunci când Traian Băsescu trebu-ia dat jos. Maghiarii nu s-au dus la referendum şi ulterior li s-a re-proşat că din cauza lor nu a putut fi demis preşedintele ţării. În final, dacă proiectul noii constituţii nu va obţine votul majorităţii, nu vor fi valabile nici prevederile avanta-joase pentru noi, totul rămâne cum a fost, chiar şi regiunile?

Dacă vom vota împotriva proiectului, însă majoritatea îl va-lidează, atunci vom fi privaţi şi de aceste firimituri juridice, pentru că vor spune că am votat împotri-vă? Sau dacă ne dorim o bucăţică de carne, aceasta vine odată cu un vagon de oase?

Cum ar fi, de exemplu, marea regiune de dezvoltare.

Cotidianul „Haromszek” (Covasna), nr. 6.918,

18.06.2013; Titlu: Drapele pot flutura?,

Semnează: Kuti Janos

Anul VIII, Serie Nouă - Nr. 247 (282)Traduceri 13Noua constituţie ar urma să

recunoască rolul minorităţilor na-ţionale în constituirea statului ro-mân şi să facă posibilă utilizarea liberă a simbolurilor naţionale, după ce comisia de revizuire a constituţiei a adoptat ieri amen-damentele UDMR. Comisia a adoptat, de asemenea, acel amen-dament al UDMR potrivit căruia reprezentanţii minorităţilor naţio-nale pot înfiinţa organisme proprii de decizie şi executive, cu compe-tenţe privind dreptul la păstrarea identităţii lor. Varianta redactată de comisie nu este însă pe placul Par-tidului Popular Maghiar din Tran-silvania, care face apel la UDMR să nu fie complice la o astfel de validare politică a intereselor.

Acesta reprezintă un pas îna-inte. Este recunoscută existenţa minorităţilor naţionale pe teritoriul României. S-au întreprins paşi şi în privinţa respectării identităţii culturale, lingvistice şi etnice a acestor persoane - a declarat Mate Andras Levente. Conducătorul fracţiunii UDMR din Camera De-putaţilor a evidenţiat că minorită-

ţile au beneficiat şi până acum de drepturi privind păstrarea identită-ţii, diferenţa fiind aceea că ele au fost ridicate acum la rang consti-tuţional.

Potrivit convingerii PPMT, acţiunile din pieţele publice, orga-nizate în ultimele luni, demonstra-ţiile organizate în vederea susţine-rii utilizării drapelului secuiesc şi a celui ungar, formele de adoptare a unei poziţii comune au contribuit semnificativ la garantarea utiliză-rii libere a simbolurilor naţionale aparţinând comunităţilor minorita-re - se menţionează în comunicatul de ieri al PPMT.

Comisia îşi va continua acti-vitatea săptămâna viitoare şi pro-babil că atunci se va adopta o de-cizie în legătură cu amendamentul UDMR care ar face posibilă recu-noaşterea prin legea fundamentală a statutului aparte al unor regiuni tradiţionale.

Cotidianul „Haromszek” (Covasna), nr. 6.915, 14.06.2013;

Titlu: Amendamentele UDMR au fost acceptate -

Ne putem utiliza simbolurile

În baza declaraţiilor apărute zilele trecute, toate cele trei organizaţii politice maghiare din Transil-vania consideră importantă organizarea unui mare protest de stradă faţă de intenţiile de regionalizare. UDMR şi CNS au discutat despre baza negocierilor, la care va adera şi PCM. Se poartă negocieri între PPMT şi CNS, însă toate indiciile arată că aceas-tă colaborare maghiaro-maghiară nu se conturează nici de departe. Toate cele trei organizaţii încearcă să convingă opinia publică de bunele lor intenţii şi arată unele spre altele în problema întârzierii reali-zării dialogului.

Ceea ce a spus Kelemen Hunor, este opinia ma-ghiarilor din Transilvania. aceasta este atmosfera generală. Aici, în Trei Scaune, noi simţim că aminti-rile din anul 1968 nu pot fi şterse, iar faptul că ne-am apărat poziţia şi în faţa lui Ceauşescu îi conferă, cred, o încredere suficientă acestei comunităţi - a declarat Antal Arpad, primarul udemerist al oraşului Sfântu-Gheorghe. El a mai adăugat că protestul stradal nu este un lucru diabolic, este un instrument democra-tic ce poate fi folosit în cazul în care nu putem să ne apărăm drepturile în parlament, prin instrumente politice. El a declarat că se poartă în permanenţă ne-gocieri cu CNS, cu bisericile, dar se pare că partidul popular va porni pe căi separate. Există un consens cu privire la necesitatea ieşirii în stradă, însă nu ar fi o situaţie fericită dacă Partidul popular ar anunţa că în data de 7 august va organiza un protest şi că

acela care nu va fi acolo, este trădător. Poate că noi credem că protestul ar trebui organizat în data de 13 septembrie. Este vorba despre un pericol foarte seri-os. Ar fi bine ca accentul să nu se pună pe cine poate să protesteze mai puternic, ci pe cine poate organiza mai fructuos protestele - a accentuat antal arpad. El consideră îngrijorător faptul că în cazul în care nu se va putea organiza un protest mai puternic, întregul caz ar putea eşua, iar comunitatea maghiară îşi va putea pierde atunci încrederea în sine pe care a reuşit să o redobândească în ultimul timp. Toate acestea au fost confirmate de Kulcsar Terza Jozsef, preşe-dintele organizaţiei PCM Trei Scaune: în probleme naţionale este nevoie de solidaritate. Şi el a fost de părere că nu s-a putut ajunge la un numitor comun cu PPMT.

Toro T. Tibor, preşedintele PPMT, urmăreşte nedumerit declaraţiile UDMR. În opinia sa, UDMR se străduieşte şi acum să se delimiteze de ideea negocierilor. Face acelaşi lucru pe care l-a făcut anterior când i s-a solicitat să poarte negocieri pe tema revizuirii constituţiei sau a reorganizării regionale.

Cotidianul „Haromszek” (Covasna), nr. 6.915, 14.06.2013;

Titlu: Protest de stradă pentru Pământul Secuiesc -

Cine nu doreşte colaborarea?, Semnează: Farkas Reka

Ieri, la biserica catolică armeană din Gheorgheni, s-a des-făşurat festivitatea de constituire a Uniunii Armenilor Maghiari din Transilvania (EMOSZ) - a declarat pentru agenţia de ştiri MTI Puskas Attila, preşedintele EMOSZ.

EMOSZ a fost înregistrată la judecătoria din Gheorgheni în data de 30 aprilie. Uniunea a fost fondată de Asociaţia Culturală Armeano-Maghiară din Târgu-Mureş, Asociaţia Catolică Armea-nă din Gheorgheni şi de mai multe persoane fizice din Miercurea-Ciuc şi Gherla.

Puskas Attila a precizat: în momentul de faţă, la Gheorgheni trăieşte cea mai numeroasă comu-nitate de armeni, efectivul lor fiind estimat la 1.200. În Transilvania, efectivul comunităţii armeano-maghiare este estimat la 2.000-3.000 de persoane, care - potrivit preşedintelui - a fost constituit mereu din oameni cu influenţă, în special din intelectuali, comerci-anţi. Puskas a evidenţiat: aceştia se declară persoane cu sentimente

maghiare, vorbesc în limba ma-ghiară, aproape niciunul din ei nu mai utilizează limba armeană.

Toţi suntem originari din Ar-menia, însă am venit în România de azi pe două căi diferite. Stră-moşii noştri se află aici de 300 de ani şi s-au integrat într-o comu-nitate maghiară, în timp ce aceia din Bucureşti, care s-au grupat într-o uniune de acolo şi dispun de reprezentanţă parlamentară, au sosit aproximativ în urmă cu 100 de ani, după genocid - a explicat Puskas, întrebat insistent despre identitatea specială a armenilor din Transilvania. Există în Româ-nia ordinariatul armenilor catolici, ceea ce înseamnă că nu episcopul, ci guvernatorul este conducătorul, iar acum s-a creat situaţia specială în care arhiepiscopul arhidiecezei romano-catolice din Transilvania şi guvernatorul armean este una şi aceeaşi persoană, Jakubinyi Gyorgy - a precizat preşedintele EMOSZ.

La festivitatea de ieri, paz-nicii din Cluj ai coroanei din ca-drul Ordinului Cavaleresc Sfânta

Coroană, împreună cu reprezen-tanţii Ordinului Cavaleresc Szent Gellert, au prezentat copia Sfintei Coroane.

La eveniment au fost prezenţi şi Borboly Csaba, preşedintele Consiliului Naţional Autoguver-namental al UDMR, respectiv Fuzes Oszkar, ambasadorul Un-gariei la Bucureşti. Manifestăm o stimă deosebită faţă de contribu-ţia armenilor la cultura maghiară şi avem multă consideraţie pentru ataşamentul lor faţă de tradiţiile noastre şi faţă de identitatea lor specială. În urma unei astfel de perseverenţe şi devotament faţă de rădăcini poate ajunge comunitatea să-şi declare identitatea în modul cel mai firesc, să-şi poate folosi simbolurile, iar acest drept al ei să nu fie contestat de nicio persoană din Europa secolului al XXI-lea - a spus ambasadorul.

Cotidianul „Haromszek” (Covasna), nr. 6.917,

17.06.2013; Titlu: S-a înfiinţat Uniunea

Armenilor Maghiari din Transilvania

Comisia parlamentară pentru pregătirea revizuirii con-stituţiei a respins ieri iniţiativa care ar fi creat posibilitatea recunoaşterii statutului special al anumitor regiuni tradiţi-onale - a declarat Mate Andras, liderul fracţiunii UDMR, membru al comisiei.

După cum a menţionat politicianul, respingerea pro-punerii lansate de UDMR a fost argumentată de comisie prin faptul că problema nu trebuie reglementată separat în constituţie. Mate Andras a precizat: UDMR a insistat asu-pra introducerii în constituţie a noţiunii regiunilor cu sta-tut special, deoarece aceasta ar reprezenta, între altele, un punct de referinţă în privinţa legiferării autonomiei teritori-ale a Pământului Secuiesc. De asemenea, şi-ar putea imagi-na chiar şi reglementarea în legea fundamentală a situaţiei speciale a Deltei Dunării, având în vedere că legea funda-mentală nu ar limita statutul special pe criterii etnice: anu-mitor regiuni le-ar putea fi acordat statutul special inclusiv în baza unor criterii istorice sau ecologice. Mate a arătat: constituţia nu interzice, nici în forma actuală, înfiinţarea regiunilor cu statut special, însă depinde de interpretarea juridică a curţii constituţionale care va fi soarta proiectului de lege ce vizează acest aspect.

Cotidianul „Haromszek” (Covasna), nr. 6.918, 18.06.2013;

Titlu: Modificarea constituţiei - Se tem de autonomie

Kelemen Hunor respinge afirmaţiile făcute de preşedintele Traian Băsescu, potrivit cărora naţionalismul local a frânat efec-tuarea investiţiilor pe Pământul Secuiesc.

Kelemen Hunor a afirmat ieri: pentru lucrurile săvârşite sau nesăvârşite, responsabile sunt, în primul rând, persoanele care nu au susţinut aspiraţia UDMR ca Pământul Secuiesc să fie legat de occident printr-o autostradă. Şeful statului nu are dreptate, îi resping afirmaţiile. E adevărat că Pămân-tul Secuiesc, la fel ca alte regiuni, a fost neglijat pe parcursul dece-niilor, în timpul comunismului, fiind instalată acolo o industrie care nu avut nicio legătură cu po-tenţialele regiunii şi nu a fost nici viabilă. Mai mult de atât, şi după 1990 a fost o perioadă în care de-ciziile guvernului nu au ajutat sub nicio formă judeţele Harghita şi Covasna. Dacă s-a mişcat ceva acolo, s-a întâmplat doar în peri-oadele în care UDMR s-a aflat la guvernare. În decurs de 8-10 ani

însă nu poate fi recuperat ce s-a pierdut în cei 50 de ani - a expli-cat Kelemen.

În opinia preşedintelui UDMR, nicio firmă multinaţiona-lă mai serioasă nu vine într-o regi-une în care nu există infrastructu-ră, care în urmă cu câţiva ani nici nu putea fi accesată pe un drum asfaltat normal. Kelemen a pre-cizat: dacă cineva se duce acum pe Pământul Secuiesc şi compară cele văzute cu situaţia de acum 10-15 ani, poate constata schim-barea. Printre investiţiile impor-tante a amintit de cea în valoare de 200 milioane de euro, datorită căreia a fost modernizat tronso-nul Braşov-Reghin, precizând: nu există nicio aşezare în care, la iniţiativa UDMR, să nu fi fost demarate lucrări infrastructurale, lucrări de instalare a reţelelor de apă şi canalizare.

Cotidianul „Haromszek” (Covasna), nr. 6.918,

18.06.2013; Titlu: Kelemen respinge

afirmaţiile şefului statului

Conducătorul autoguvernării din Trei Scaune i-a salutat într-un mod deosebit pe cei prezenţi la şedinţa or-dinară a Consiliului pentru Dezvoltare Regională Centru, desfăşurată în sala de festivităţi a consiliului judeţean din Sfântu-Gheorghe: noi suntem prieteni, însă nu avem nimic în comun! Mesajul nu le-a fost adresat strict conducători-lor lucrărilor şedinţei, directorilor din Alba-Iulia, Mihai Pocanschi şi Maria Ivan, ci şi reprezentanţilor judeţelor Alba, Braşov sau Sibiu.

Preşedintele consiliului judeţean, care ocupă prin rotaţie şi funcţia de preşedinte al consiliului regional, a precizat că structura regională înfiin-ţată prin legea 315/2004 privind dez-voltarea regională este greşită, noi, cei de pe Pământul Secuiesc, din Trei Scaune, nu ne-o dorim, iar legea pre-vede că este obligatorie chestionarea prin referendum a populaţiei în cauză. Tamas a enumerat disproporţionalita-tea actualelor regiuni de dezvoltare, supradimensionarea anumitor regiuni

şi faptul că nici în Regiunea Centru nu ne leagă nimic unii de alţii. Nu avem legături geografice, istorice, sociale, culturale sau de mediu, deşi acesta este criteriul de bază al regiunilor.

În plus, regiunile din România nu corespund nici prevederilor demogra-fice ale diviziunilor de nivel NUTS-II constituite de UE, a mai spus preşedin-tele consiliului.

Deşi aceste criterii sunt obligato-rii, guvernarea de la Bucureşti nici nu le ia în seamă, pentru că este preocu-pată cu alte probleme: vrea să înzes-treze regiunile cu atribuţii administra-tive, în timp ce interesul cetăţenilor ar fi descentralizarea - a spus Tamas, prezentând o schemă prin care a ilus-trat faptul că România este o ţară hipercentralizată.

A adăugat că pe 12 iunie a apă-rut în Monitorul Oficial o ordonanţă de urgenţă care vizează centralizarea direcţiilor finanţelor publice, iar mi-nistrul sănătăţii a dat şi el semne că are intenţii de centralizare. Ca ur-

mare, are loc o recentralizare, a mai precizat el.

- Dacă se vor materializa ideile ministrului sănătăţii, care ar centrali-za direcţiile de sănătate, CAS-urile, ba chiar şi urgenţa, ne putem imagina la ce ne putem aştepta - a spus preşedin-tele de consiliu, oferind şi un exemplu: în regiunea centru există la ora actuală 1.344 medici de familie, care săptămâ-nal trebuie să se prezinte obligatoriu la direcţia de sănătate. - Unde le voi spune eu medicilor de familie din ju-deţul Covasna să meargă? Deocamda-tă în judeţul Alba. Iar mai apoi? Aici, în provincie, noi vrem desfiinţarea centralizării şi mai vrem ca Bucureş-tii să nu ne ia cea mai mare parte din bani - a spus Tamas Sandor. În opinia sa, se urmăreşte în secret desfiinţarea judeţelor.

Cotidianul „Szekely hirmondo” (Covasna), nr. 115, 19.06.2013;

Titlu: Se pregăteşte o centralizare în forţă - Nu o astfel

de regiune vrem!

14 Anul VIII, Serie Nouă - Nr. 247 (282) Istorie - Cultură

„Patriotismul nu-i brăţară sau papion sau pălărie. Să-l porţi sau nu. Să ţi se pară că-ţi vine sau nu-ţi vine, ţie. Te naşti cu el. Ţi-e-n datul sorţii. N-ai cum să-l lepezi de pe tine. Îl porţi ca pe-o cămaş-a morţii, nu-l cumperi de la curţi străine. Şi de vândut n-ai cum să-l vinzi. E un fel de suferinţă crestată dureros pe grinzi de suflet vechi şi de credinţă. Aud şi văd, citesc şi tac cuprins de-o silă ancestrală. Plâng de ruşine c-am fost dac şi c-am ajuns acum zăbală în gura ştirbă a nu ştiu cui, care-mi molfăie mândria şi-mi bate lacrimile-n cui şi-mi răstigneşte poezia.“ (Tudor Gheorghe)

Documente din Arhivele Naţionale Covasna privind pandemiile din Ţările Române în secolele XVII-XIX

Conform dicţionarului explica-tiv al limbii române, „pandemia” este definită ca fiind o „epidemie care se extinde pe un teritoriu foarte mare”, adică „o boală contagioasă care se extinde într-un timp scurt, prin conta-minare, la un număr mare de persoane dintr-o localitate, regiune etc.; numită şi molimă”. Între aceste epidemii care au îngrozit lumea, cele mai răspândite în spaţiul românesc, în perioada seco-lelor XVII-XIX, au fost cele de ciumă, holeră, lepră, tifos şi febră aftoasă. Documentele din arhiva covăsneană, cuprinzând fondurile primăriilor din Târgu-Secuiesc, Sfântu-Gheorghe, ale scaunelor Trei Scaune, Micloşoara şi Regimentului secuiesc de Graniţă nr. 2, se referă la trei dintre molimele care au bântuit în sud-estul Transil-vaniei - ciuma, holera şi febra aftoa-să -, care s-au propagat atât din afara Arcului Carpatic, cât şi din centrul şi vestul său, Braşov, Ardeal, Banat, Cri-şana, Ungaria. Ca durată, frecvenţă, răspândire şi efecte, locul principal între acestea l-a ocupat ciuma. Boala, de origine orientală, a fost răspândită în Europa de puricii şobolanilor in-fectaţi cu bacteria Yersinia pestis, la o dată discutabilă încă. De ciumă se vorbeşte în istoria universală încă din timpul strategului Pericle (c. 495-429 î.Cr.), care, în timpul războiului Pelo-poneziac, la 431 î.Cr., „i-a convins pe atenieni să părăsească zonele rurale şi să se retragă în spatele zidurilor cetăţii, bizuindu-se pentru protecţie pe puterea navală a Atenei. Strategia sa a generat însă ciuma din 430, iar Pericle a fost îndepărtat de la putere. Reales în anul următor, a fost răpus de boală la scur-tă vreme”. Imperiul Roman este lovit de „Ciuma antonina” la 165 d.Cr.. Se pare că a fost o pandemie de vărsat de vânt sau pojar adusă de soldaţii romani întorşi din Orientul Apropiat. A ucis doi împăraţi romani, Lucius Verus, în 169, şi Marcus Aurelius Antoninus, în 180. Mai poartă denumirea de Ciuma lui Galen, de la numele celui care a descris molima. Despre ciuma din Bi-zanţ, din timpul împăratului Justinian (529-565 d.Cr.), aminteşte Procopius din Caesarea, în trei capitole - 4, 6, 18, în a sa Istoria Secretă: „În timpul acesta (542 d.Cr. - n.n.) s-a întâmplat să cadă asupra lui şi altă nenorocire. Ciuma, amintită în cărţile de mai îna-inte, chinuia pe oamenii din Bizanţ, iar împăratul s-a îmbolnăvit atât de rău, încât mergea vorba că a murit...”. „În urma ciumei amintite în cărţile de mai înainte, care a cuprins tot pământul, au scăpat mai mulţi oameni decât cei care au fost omorâţi de dânsul (de Justinian - n.n.), căci unii au rămas neatinşi de boală sau au biruit-o, după ce-au căzut în mrejele ei; dar de omul acesta n-a putut scăpa nimeni dintre romani.” ... „A venit apoi şi ciuma, amintită mai înainte, şi a răpit aproape jumătate din oamenii care mai rămăseseră.” Dacă în primele două cazuri pe care le-am exemplificat sunt istorici care pun sub semnul îndoielii faptul că molima care s-a abătut asupra Atenei sau Bizanţu-lui ar fi fost ciuma, în perioada Evului Mediu niciun istoric nu contestă răs-

pândirea molimei pe continentul euro-pean, care a bântuit din prima jumătate a secolului al XIV-lea până în prima parte a secolului al XIX-lea. „Marele flagel al ciumei şi-a făcut apariţia în Occident în octombrie 1347, când 12 galere genoveze venind din Crimeea au ancorat în portul Messinei; din acest oraş, boala s-a răspândit rapid la Cata-nia, Napoli, Roma, Siena şi Florenţa. Chiar în primăvara anului următor, în Toscana, formelor pneumonice li s-au adăugat cele bubonice şi hemoragice.”

Despre forma de manifestare a ciumei bubonice, măsurile luate şi opţiunile oamenilor din Florenţa şi Toscana, putem să ne edificăm din de-scrierea unui martor ocular, scriitorul Giovanni Boccaccio, în capodopera sa Decameronul. „Uluitoare lucruri mi-e dat să povestesc, lucruri care, dacă n-ar fi fost văzute de ochii mei şi al altor mulţi, nu m-aş încumeta nici ba-rem să le cred, necum să le şi scriu, chiar dacă le-aş fi auzit din gura unui om vrednic de toată încrederea.” În continuare, redăm forma de manifes-tare a bolii aşa cum a văzut-o scriitorul în primăvara anului 1348. Ciuma „la noi nu se arată ca în răsărit, pe unde, dacă îi ieşea cuiva sânge pe nas, puteai să juri că-i semn de moarte sigură; ci la începutul bolii, atât bărbaţilor cât şi femeilor, le ieşeau pe la subţiori ori pe la stânghii (vintre, pântece, burtă, abdomen - n.n.), nişte umflături, din care unele erau cam cât ar fi un măr, altele cât ar fi un ou, care mai mari, care mai mici, şi umflăturilor aces-tora norodul le zicea buboaie. Iar de la subţiori şi stânghii în foarte scurtă vreme buboiul aducător de moarte prinse a se împrăştia, ivindu-se peste tot trupul; după aceea, şartul bolii se preschimba şi multora le apărură pete negre sau vineţii pe braţe, pe coapse şi pe alte părţi, unora mari şi rare, altora dese şi mărunte. Şi, după, cum bubo-iul fusese la început, şi încă mai era, semn neîndoios de moarte, la fel erau şi petele, dacă ţi se arătau pe trup (de aici şi termenul de „ciumă bubonică” sau „moartea neagră”, după culoarea buboaielor sau petelor de pe corpul bolnavilor - n.n.). Întru tămăduirea lor, nici sfaturile doctorilor şi nici puterea vreunui leac nu ajutau şi nu păreau să fie bune la ceva. Dimpotrivă, ori fiind-că firea bolii nu suferea, ori fiindcă, în neştiinţa lor, acei care tămăduiau (şi al căror număr, în afară de cei care aveau carte, sporise foarte mult şi cu femei şi cu bărbaţi care habar nu aveau de şti-inţa cea doftoricească) nu izbutiseră să afle din ce purcede boala şi ca atare nu ştiau să-i deie leacul cuvenit, nu numai că erau puţini care se vindecau, ci dim-potrivă aproape toţi mureau până în a treia zi de la ivirea semnelor de care pomeneam mai sus, care mai curând, care mai târziu şi cei mai mulţi fără fierbinţeli sau alte neajunsuri. Ceea ce învârtoşea puterea acestei molimi era că boala se întindea de la bolnavi la sănătoşi întocmai cum se întinde focul când întâlneşte în calea lui ceva uscat, ori unsuros. Răul purcese mai avan nu numai fiindcă faptul de a sta de vorbă cu bolnavii ori de a te apropia de ei prilejuia şi celor teferi aceeaşi boală ori moartea obştească, ci şi fiindcă era de ajuns să atingi veşmintele sau lu-

crurile folosite de dânşii, ca prin atare atingere boleşniţa să se lăţească”.

Boala s-a răspândit rapid în Oc-cident, în Franţa, Spania şi Anglia. „Cel mai neliniştitor era faptul că pe vremea aceea oamenii nu înţelegeau cum se răspândeşte boala. Medicul de la Avignon al papei, Guy de Chauli-ac, un om remarcabil cu o cunoaştere a epidemiei mai bună decât orice alt contemporan al său, a declarat că se poate lua boala doar privind bolnavii. Un medic din Paris scria că o persoană bolnavă putea infecta întreaga lume. Două forme de pestă declanşau Moar-tea Neagră. La vremea aceea, doar de Chauliac a observat că în afară de buboaie, mai exista o serie foarte dis-tinctă de simptome: febră neîncetată şi tuse cu expectoraţie sangvinolentă. Cu toate că nu şi-a dat seama, identificase ciuma pulmonară mult mai infecţioa-să, din cauza căreia, observa el, se mu-rea în două zile. Tipul bubonic se răs-pândea prin purecii şobolanilor negri, iar cea pulmonară pe cale aerogenă, de la tusea persoanei bolnave.”

În Franţa, ciuma venită din Orient, prin Italia, s-a abătut asupra regiunilor meridionale în cursul anului 1347 şi, apoi, în întreaga ţară. „La Paris, din marele spital l`Hotel-Dieu erau duse la cimitir, în fiecare zi, cinci sute de ca-davre. Jumătate din populaţia regatului a căzut victimă molimei. Atunci a luat sfârşit prosperitatea economică pe care a cunoscut-o epoca ultimilor Capeţieni şi pe care războiul franco-englez (răz-boiul de 100 de ani, desfăşurat între anii 1337-1453 - n.n.) nu a afectat-o decât în regiuni foarte limitate.”

În Anglia, „în august 1348, înce-puse a se întinde de pe plaja din Dorset spre câmpiile din Devon şi Somerset. Mortalitatea, deşi exagerată de croni-cari sub imperiul emoţiei, scria isto-ricul Andre Maurois în a sa Istorie a Angliei, a fost imensă. S-a scris despre sate în care nu mai rămăseseră destui oameni vii pentru a-i înmormânta pe cei morţi, în care muribunzii îşi săpau singuri gropile, în care muncile câm-pului erau părăsite, şi oile, fără păs-tori, rătăceau pe şesuri. E probabil că a pierit o treime din populaţia Europei (Occidentale - n.n.), adică aproximativ douăzeci şi cinci de milioane de fiinţe omeneşti. În Anglia epidemia a ţinut deosebit de mult. Staţionară în 1349, a reînceput în anul următor şi a redus populaţia regatului de la patru mili-oane la circa două milioane şi jumă-tate”. Şi-n continuare istoricul trage o concluzie absolut surprinzătoare, dar foarte adevărată. „Urmările economi-ce ale unei depopulări atât de rapide trebuie să fi fost foarte adânci. La sate ţăranii supravieţuitori s-au trezit de-odată mai bogaţi, deoarece ogoarele comunale erau împărţite la un număr mai mic de participanţi. Mâna de lucru fiind redusă, zilierii deveniră pretenţi-oşi şi refractari. Seniorii, nemaigăsind muncitori care să lucreze pe domeni-ile lor, căutară să arendeze pământul. ... Unii îşi vândură la preţuri modice pământurile, ai căror proprietari de-veniră ţăranii. Mulţi renunţară la agri-cultură pentru a se ocupa de creşterea oilor. Schimbarea aceasta, în aparen-ţă măruntă, constituie totuşi cauza primordială şi îndepărtată a naşterii

Imperiului Britanic. Căci dezvoltarea comerţului cu lână, nevoia de debuşe-uri pentru acest comerţ, necesitatea de a-şi păstra stăpânirea asupra mărilor aveau să aducă după sine lenta trans-formare a unei politici insulare într-o politică navală şi imperială.”

În anul 1349, molima s-a întins în Flandra, porturile hanseatice şi ţările scandinave. Populaţia Islandei a pierit aproape în întregime. Doi ani mai târ-ziu, pesta bubonică a trecut Oderul, în Polonia şi în stepele Rusiei. În 1351 se părea că ciuma a dispărut în Europa Apuseană, însă în secolele XIV-XIX în întregul continent, ciuma avea să devină un coşmar care se va repeta periodic, aproximativ la 10-12 ani, iz-bucnind acolo unde concentrarea unor mase mari de oameni şi lipsa de higie-nă erau manifeste, precum marile ora-şe sau concentrările de trupe armate. În Europa Occidentală, ultimele mari epidemii de ciumă s-au manifestat la Londra, în 1665, şi Marsillia, la 1720. Oraşul Londra, în care „mişunau cinci până la şase sute de mii de locuitori pe străzile înguste şi murdare, a fost pus-tiită, într-o lună de iunie (1665 - n.n.) puţin mai călduroasă, de o epidemie de ciumă tot atât de îngrozitoare ca ciuma neagră. Şaptezeci de mii de ca-davre trebuiră să fie aruncate în groapa comună”. Oraşul a fost „salvat” de un incendiu devastator izbucnit în 1666, care duce la dispariţia şobolanilor. Po-trivit părerii unor locuitori din estul angliei, „ferestrele unor case vechi din East Anglia sunt şi acum zidi-te acolo unde avuseseră vedere către Londra”. La Marsilia, unde se consi-deră că au fost aproximativ 100.000 de victime, pentru a izola oraşul de cele-lalte aşezări umane din restul regiunii Provence, s-a construit un zid, pe care l-au denumit sugestiv Mur de la Peste, sau „Zidul Ciumei”.

În întreaga Europă, în numai 5-6 ani, Marea Ciumă Neagră, de la mijlo-cul secolului al XIV-lea, a făcut ca „a treia parte a lumii să piară”, după cum scria un cronicar al timpului: „molima făcuse 43.000.000 de victime, dintre care 26. 000.000 numai în Occident”. Reducerea atât de drastică a numărului de oameni şi de guri, în Italia şi Franţa, n-a reuşit să amelioreze cât de cât, cel puţin la început, situaţia alimentară a populaţiei, întrucât a fost însoţită de părăsirea unor întregi suprafeţe culti-vate. „Moartea Neagră a răsturnat li-teralmente peisajul agrar şi aşezările umane pe mari zone ale Europei, iar în multe părţi ale ei culturile au înce-put să se retragă în faţa pădurilor şi mlaştinilor. Timp de decenii, oamenii secolului al XIV-lea au continuat să trăiască în cercul vicios al foametei şi epidemiilor, iar ciuma se întorcea pe-riodic să viziteze când o regiune, când alta…” „Astfel în Franţa sunt număra-te 24 de apariţii principale, între 1347-1536, şi altele 12 izbucniri, în interva-lul 1536-1670. Sunt şi epidemii care cuprind întreaga Europă: 1576-1585, 1628-1631.” „În nicio altă perioadă a istoriei europene, manifestările de instabilitate socială, revoltele orăşe-nilor, jacqueriile şi răzmeriţele la sate, banditismul nobililor transformaţi în aventurieri sau al armatelor demobi-lizate care trăiau din jafuri n-au avut

un caracter atât de endemic. Războiul a devenit un fenomen aproape per-manent...” În literatura italiană, şi nu numai, la Petrarca şi Boccaccio, tema morţii, la fel ca şi în pictură şi icono-grafie, reprezintă unul din motivele dominante ale creaţiei, de altfel împre-ună cu tema caducităţii şi deşertăciunii lucrurilor omeneşti.

În viaţa societăţii au apărut şi alte fenomene reprobabile - ca cel căru-ia i-au căzut victime mai întâi evreii, acuzaţi că otrăviseră fântânile şi râu-rile, răspândind astfel molima... Pen-tru a opri masacrarea acestora, Papa Clement al VI-lea (1342-1352) a emis două bule papale prin care îi declara nevinovaţi pe evrei. „Deşi împăratul Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, Carol al IV-lea de Luxem-burg (1347-1378), împărtăşea opinia Papei, nu a îndrăznit să oprească masa-crul evreilor deoarece, nobilimea, atot-puternică în Imperiu, „nu dorea să re-nunţe la o ocazie atât de favorabilă de a scăpa de creditorii lor evrei”. „Ciuma neagră nu numai că a inaugurat o pe-rioadă de declin demografic, dar a de-terminat şi o ruptură a elanului creator ce caracterizase secolul al XIII-lea, şi a dat naştere unei noi societăţi.”

În perioada Marii Ciume au apă-rut zeci de tratate despre molimă care arătau simptomele, cauzele, evoluţia, modul de contagiune, tratamentul şi mijloacele posibile de a o preveni, toa-te fiind însă fanteziste, indicând cu to-tul alte cauze decât cele reale: pedeap-sa lui Dumnezeu pentru păcatele ome-neşti, ciuma - ploaie de săgeţi aruncată de Dumnezeu, anomalii meteorologi-ce, exalaţii provocate de cutremure, conjuncţii nefavorabile ale planetelor etc... Preventiv, se recomandau rugă-ciunile, pelerinajele, evitarea locurilor umede, focuri purificatoare la răspân-tii de drumuri, fumigaţia cu lemne aro-matice, abţinerea de la supraeforturi fizice şi de la băi calde, iar ca mijloace curative se prescriau diferite antidoturi - pulberea de smarald, luarea de sân-ge, purgative, cauterizarea postulelor, a buboaielor pestei sau aplicarea de unguente sicative puternice, stropirea sau trecerea prin oţet a monedelor, purtarea unor măşti în formă de cap de pasăre, având ciocul umplut cu plante aromate şi mirodenii pentru a atenua duhoarea şi, în mod deosebit, izolarea bolnavilor. Astfel, „în 1348, oraşele italiene interzic intrarea aces-tor bolnavi pe teritoriul lor; în 1377, o lege dată de oraşul Ragusa prevedea ţinerea în izolare timp de 30 de zile a celor veniţi din regiuni infectate; în 1383, Marsilia stabileşte acest termen de izolare la 40 de zile (quarantaine; de unde termenul „carantină”). Vene-ţia înfiinţează un spital special pentru cei suspecţi de pestă, şi totodată dă di-verse dispoziţii de igienă publică (ae-risirea caselor infectate, controlul ani-malelor domestice, spălarea cu sodă şi expunerea la soare a lenjeriei ş.a.)”.

Spaţiul locuit de români, aflat la intersecţia căilor comerciale dintre Ex-tremul Orient, Asia Centrală şi Rusia cu Europa Centrală şi Occidentală, pre-cum şi a celor dintre Constantinopol şi Europa Centrală, nu a fost exceptat de valurile periodice ale pandemiilor care s-au manifestat în regiunile menţiona-

prof. Vasile Stancu (Sfântu-Gheorghe)

15Anul VIII, Serie Nouă - Nr. 247 (282)Istorie - Cultură

„Deşi trebuie tratată conform legilor, secuimea este un ghimpe în mijlocul ţării noastre. Şi nu ţin a-i preface în buni români, dar cel puţin să-i deprind cu ţara aceasta; să nu stea ariciul acolo, băgat în cuibul lui, ci să-l scoţi din văgăună, să vină să vadă românul la faţă; să nu-şi închipuie că românul e numai un funcţionar, un jandarm, un soldat; din contră, să-l vadă la faţă că e un om zdravăn, cu calităţi şi însuşiri pe care un secui, adesea şi el un român deznaţionalizat, s-ar putea să nu le aibă! Ceea ce aţi început sunt lucruri bune, dar este un început; trebuie dărâmată bariera şi orice ne aminteşte faptul că poporul românesc a trăit în provincii create şi dominate de străini trebuie să dispară!“ (Nicolae Iorga)

te. După istoricul George Potra, ciuma se manifestă în ţările române numai din secolul al XV-lea: în Moldova este amintită în 1443; în 1476 în ambele principate, în 1480 şi 1495 face prăpăd în Transilvania şi Ţara Românească, în 1660 din nou în ambele principate ex-tracarpatine, iar la 1676, se manifestă cu virulenţă în Bucureşti. Informaţii certe privind implicarea ciumei în viaţa românilor avem însă de la mijlocul se-colului al XV-lea, când „în plină glorie (după victoria de la Belgrad împotriva lui Mahomed al ii-lea - n.n.), la 11 au-gust 1456, iancu (de Hunedoara, voie-vodul Transilvaniei, 1441-1456 - n.n.) murea răpus de ciumă, la Zemun, lângă Belgrad”.

În Moldova despre ciumă se aminteşte în timpul campaniei, din vara anului 1476, a aceluiaşi sultan otoman, Mahomed al II-lea. După vic-toria sa de la Războieni (26 iulie 1476), dar înfrângerile suferite în faţa princi-palelor cetăţi moldovene - Suceava, Hotin, Neamţ - „în armata turcească, slăbită de nemâncare, izbucnise ciu-ma”, fapt ce-l va determina pe sultan să ordone retragerea, „care retragere a semănat mai mult cu o fugă, deoarece distanţa până la Dunăre a fost parcursă în trei zile”.

Pe baza corpus-ului de documen-te realizat de Ioan Caproşu şi E. Chia-buru, intitulat Însemnări de pe manus-crise şi cărţi vechi din Ţara Moldovei, apărut la Iaşi, în anii 2008 (vol. I şi II) şi 2009 (vol. III şi IV), la Casa Edito-rială Demiurg, putem evidenţia, pentru secolele XVIII-XIX, unele din epide-miile care au avut loc în acest princi-pat românesc: 1717-1718; 1768-1769; 1770; 1797; 1799; 1813; 1816; 1818; 1819; 1828-1829; 1830.

La Braşov, cel mai mare oraş şi centru comercial al secolului al XVI-lea din Transilvania şi cel mai apro-piat oraş scaunelor secuieşti, încă din 1530, doctorul Sebastian Paushchner tipărea „Cartea cu sfaturi împotriva ciumei”, ca la 1553-1554, potrivit de-scrierilor parohului sas Valentin Wag-ner, epidemia să omoare jumătate din cei 11.000 de locuitori ai oraşului, iar „la 1576 să moară 7.000 de oameni”. Ciuma loveşte din nou în august-sep-tembrie 1660, când medicul cetăţii, Trostfried Hegentius, cere, datorită înregistrării zilnice a 40-60 de morţi, instituirea unei carantine, pentru cei ce au venit în contact cu bolnavii, de 14 zile. În 1709, ciuma se manifestă la Gheorgheni, Sighişoara şi Sibiu. Bra-şovul nu este atins, însă, ca minimă măsură de a apărare împotriva ciumei, se reeditează, în 1710, cartea docto-rului Sebastian Paushchner, sub titlul „O mică îndrumare cum să se poarte fiecare la vremea neprielnicei molime a ciumei”. Secolul al XVIII-lea adu-ce Braşovului cele mai mari epidemii de ciumă care au avut loc în întreaga sa istorie. Acestea au avut loc în anii 1718-1719 şi 1755-1757. Astfel, pre-otul Nicolae Grid consemnează faptul că la „1718, 25 iulie. Au fost ciumă la Braşov, care s-au început dintr-un masariu Sas care ducându-se să aducă scânduri de la un sat din Haromsergiu unde era ciumă, cât au venit acasă a murit iar rudele neştiind pricina lui, au venit şi l-au îngropat după obiceiu, şi aşa au început şi aceia unul câte unul au murit pe rând, însă deşi cumva au cunoscut Saşii boala dară tot au acope-rit până ce au murit în curtea Bisericii lor o Sască a cantorului lor, atuncea au început a închide casele care să primejduia până la 1-a septembrie”. Numărul victimelor, având în vedere diferite surse, variază între 15.979 şi 18.088. Cea din anii 1755-1757 este

descrisă atât de preotul Nicolae Grid, cât şi de cronicarul sas Wilhelm Nie-mandz cel Bătrân, numărul victime-lor înscriindu-se între 4303 şi 5044. Au mai fost consemnate epidemii în Braşov şi Ţara Bârsei, anii 1770-1771 - 1645 de victime; 1786 la Codlea, Râşnov şi Holbav - 62 de morţi; 1795 câteva cazuri izolate, 1813-1814 - 166 de morţi şi, ultima, în anii 1828-1829, numărul morţilor fiind redus. Dar cele mai multe epidemii au avut loc în Ţara Românească şi la Bucureşti: 1689; 1693; 1706-1707; 1718-1719; 1730; 1735; 1737-1738; 1756; 1759; 1783-1785; 1787; 1792-1795; 1812-1813; 1826; 1828-1830. Cele mai virulente dintre acestea au fost molimele din anii: 1737-1738, când au murit, nu-mai la Bucureşti, 33.000 de locuitori, dintre care 233 de preoţi şi 3 ierarhi; 1812-1813 (Ciuma lui Caragea), care a făcut peste 90.000 de victime; 1828-1830 cu 35.859 morţi, din care 9.557 militari. Practic, epidemiile de ciumă au afectat ţările române în secolele XVI-XIX cam la fiecare deceniu sau, în secolul al XVIII-lea, chiar la inter-vale mai scurte.

Documentele aflate în Arhivele Naţionale covăsnene referitoare la ciu-mă, în număr de 25, acoperă perioada 1679-1859. Ele provin din Fondurile Primăriei oraşului Târgu-Secuiesc - 15, Scaunului Trei Scaune - 6, Primă-riei oraşului Sfântu-Gheorghe - 3 şi 1 din fondul Regimentului secuiesc de graniţă nr. 2. Marea majoritate sunt redactate în limba maghiară, două în limba latină şi unul în limba latină şi maghiară, 16 dintre ele sunt originale şi despre două se specifică faptul că sunt copii, 21 dintre acestea sunt or-dine guberniale, din care 16 emise de guberniul de la Cluj şi 5 de guberniul aflat la acea dată la Sibiu, 3 sunt emise de autorităţile judecătoreşti ale Scau-nului Treiscaune şi un document este emis de un grup de persoane particu-lare. Subiectul tuturor documentelor îl reprezintă cele 15 valuri de ciumă care s-au manifestat în cele trei ţări româ-ne în cei 180 de ani pe care-i acoperă cele 25 de documente. Principalele teme care le tratează documentele se referă la: declanşarea molimei în Ţara Românească sau Moldova sau în am-bele principate (20); măsurile care tre-buiesc luate - durata carantinei pentru oameni, animale şi mărfuri de 5, 10, 12, 21 sau 24 de zile; interzicerea to-tală a traficului prin punctele de fron-tieră a corespondenţei, mărfurilor şi oamenilor; alte măsuri de prevenire; pedepsele pentru cei care trec pe po-teci necunoscute - chiar cu împuşcarea pe loc; procesele declanşate împotriva celor care au trecut ilegal cordonul sanitar; ridicarea carantinei sau a stării de război.

Din compararea datelor la care s-au manifestat puseurile de ciumă, din toate cele trei principate româ-neşti, cu documentele aflate în posesia Arhivelor Naţionale Covasna, se pare că putem concluziona că toate atenţi-onările adresate autorităţilor locale şi de frontieră de către autorităţile cen-trale (guberniul de la Sibiu sau Cluj) au fost veridice. Subliniez acest aspect deoarece au fost dese cazurile când se lansa de cei interesaţi zvonuri de apa-riţie a ciumei sau chiar se înscenau ca-zuri de moarte datorate ciumei. Astfel de cazuri erau frecvente în vecinătatea zonei, la Braşov, dar şi în Ţara Ro-mânească şi Moldova. Despre aceste cazuri, întâmplate în a doua jumăta-te a secolului al XVIII-lea, medicul braşovean Martin Lange (1753-1792) scrie un raport intitulat „Despre credi-bilitatea celor mai noi rapoarte asupra

ciumei din Moldova şi Ţara Româ-nească şi aprecieri asupra carantinelor de până acum”, pe care îl va publica la Viena în 1787, sub titlul „Contribuţii la cercetarea detaliată a contamină-rii cu ciumă”, alături de două relatări despre credibilitatea majorităţii ra-poartelor asupra ciumei din Moldova şi Ţara Românească şi despre neajun-surile carantinelor de până acum, iar, după moartea sa, va mai fi publicat la Sibiu, în 1793, în revista „Siebenbur-gische Quartalschrift” (tomul iii, p. 143-170). După citirea acestui raport, îndoielile noastre privind veridicitatea ordinelor guberniale se accentuează, dar se desprinde, totodată, şi poziţia net antiromânească a „naţiunilor privi-legiate” din Transilvania, atât împotri-va braşovenilor din Şchei, cât şi a ce-lor din Moldova şi Ţara Românească, privind emanciparea lor economică, în condiţiile evoluţiei economiei pe prin-cipiile dezvoltării capitaliste. În pre-ambulul lucrării sale, Martin Lange, vorbeşte despre influenţa carantinei asupra vieţii economice: „Carantina, dacă este ridicată, îi îmbogăţeşte pe mulţi oameni din ţară; dar tot pe atât de mulţi îi slăbeşte vizibil în activita-tea lor dacă este închisă, aşa încât o bună supraveghere a carantinei şi a re-alei stări de sănătate la graniţă trebuie să fie una dintre cele mai importante probleme în această ţară, pentru Tran-silvania şi autorităţile imperiale (habs-burgice - n.n.). În continuare, autorul găseşte şi argumentează nu mai puţin de opt motive generatoare de zvonuri false privind apropierea ciumei de ho-tarele transilvane, dinspre Moldova şi Ţara Românească, şi nocivitatea ca-rantinelor pentru „saşi, alături de cele-lalte naţiuni ale Transilvaniei” (saşii şi celelalte naţiuni din Transilvania erau maghiarii şi secuii - n.n.), motive pe care le redăm în mod sumar:

- „Acapararea întregului comerţ tur-cesc de la introducerea carantinei la graniţele noastre de negustorii arde-leni, valahi şi moldoveni, dar în spe-cial de cei care locuiesc în Şchei, aşa-numiţii greci, de fapt însă doar români îmbrăcaţi altfel, care sunt negustori care fac comerţ în Ţara Românească, Moldova şi Turcia. Saşii, alături de celelalte naţiuni ale Transilvaniei, care în secolul trecut făceau frecvent ei în-şişi comerţ cu ţările turceşti, au trebuit cu timpul ca tot câştigul din mărfurile lor, pe care odinioară îl opreau pentru ei, acum să îl cedeze grecilor; căci să ţii o carantină lungă şi în acelaşi timp să prăpădeşti puţinii bani câştigaţi, de asemenea, în acest timp să nu poţi lu-cra nimic, înseamnă să nu devii prin comerţ mai bogat, ci mai sărac. De aceea grecii au atras la ei întregul co-merţ turcesc de la cetăţenii încătuşaţi de o lungă carantină, deoarece ei (gre-cii) nu sunt expuşi la inconvenientele menţionate, căci ei sunt doar negustori şi fac comerţ în companii (asociaţii). Acest lucru nu îl pot face însă locu-itorii de aici, din motivele mai sus menţionate... Dar îndeosebi negustorii răspândesc cu plăcere veştile despre ciumă, în timpul în care se tund viile în Ţara Românească, când se găsesc acolo frecvent şi oi şi piei de capră de vânzare, ca să-i sperie nu numai pe co-mercianţii străini de lână, ci chiar şi pe postăvarii transilvăneni, împreună cu pielarii, care ar fi putut mai avantajos negocia lâna şi pieile direct de la prima mână, cu boierii care pe vremea aceea stăteau acasă pe moşiile lor, toamna, când mulţi cetăţeni din Braşov (saşii - n.n.) pleacă în Ţara Românească după vin şi alte produse; timp în care în Turcia sunt mari târguri şi când multe mărfuri noi, mai ales convenabile, se

află pe drum din Turcia, pentru că ast-fel mărfurile vechi avute de acasă să le vândă totuşi la preţ bun, căci mărfuri-le noi, în timpul ciumei, rămân foarte mult timp la graniţă. În acelaşi timp, mulţi negustori se îmbogăţesc şi din comerţul clandestin peste munţi”;

- zvonurile false susţinute de „căpita-nul de ciumă angajat permanent la Bu-cureşti împreună cu subalternii lui înfo-metaţi, pentru că, după obiceiul pămân-tului, să pescuiască în ape tulburi şi în acest mod să se poată îmbogăţi... Deci, motiv suficient pentru un popor exersat în hoţie ca, ori de câte ori se poate, să se „facă” ciumă sau să răspândească zvo-nul de ciumă deja iscat”;

- „în vremea când domnitorul strân-ge impozitele în Valahia ţăranii răspân-desc zvonul de ciumă, ca strângătorii de impozite să nu vină în satul lor”;

- „lipsa medicilor buni, lipsa cu-noaşterii ciumei şi simptomelor ei şi, mai ales, o neiertată necunoaştere a noţiunilor elementare de medicină”;

- „proasta poliţie medicală care există în Valahia, deoarece Domnito-rul nu lasă niciodată un zvon de ciumă apărut să fie cercetat de medici sau de chirurgi, ci cred declaraţia oamenilor neştiutori, şi printre altele pe cea a cio-clilor de ciumă care doresc să fie per-manent ciumă, căci trăiesc în cea mai mare parte din aceasta”;

- zvonurile false „negustorii noştri greci le strâng cu naivitate, le scriu sau le aduc ei înşişi la cunoştinţă, cu cea mai mare plăcere, directorilor de carantină şi aceştia mai departe, mai sus... căci pentru un director de con-tumacie, carantina, mai ales mai pre-lungită, este în multe privinţe un lucru foarte avantajos”;

- chirurgii (din imperiul Habsburgic - n.n.) plătiţi, care la un zvon de ciumă sunt trimişi în Valahia şi Moldova de guvernele imperiale ca să cerceteze la locul bolii veridicitatea acestuia, întăresc ei înşişi zvonul de ciumă şi îl întreţin, chiar dacă acolo nu este nicio ciumă adevărată, ca să rămână acolo cât mai mult şi să poată obţine cât mai multe diurne”;

- şi o ultimă cauză de lansare a zvo-nurilor false de ciumă, pe care am lă-sat-o ultima, dar ea este enumerată a doua în ordinea importanţei acordate de medicul braşovean sas, pe care o reproducem integral, este următoarea: „Într-adevăr, ciudat şi deosebit de fra-pant este ceea ce prietenul meu de în-credere Renzing, pe atunci medic per-sonal al hanului tătarilor, mi-a povestit despre ciuma din Turcia şi Ţara Ro-mânească; că în timpul şederii sale în Ţara Românească au fost cazuri când femeile din mica nobilime din Bucu-reşti ar fi cunoscut arta de a răspândi uneori zvonul de ciumă, atunci când ar fi vrut o perioadă de timp să se distre-ze la ţară fără soţii lor, mai ales când avantajele economice imediate cereau acest lucru, deoarece, spunea el, nu posedau avere, dar totuşi să se dea im-portante ca femeile cele mai elegante, au dorit să le imite. De aceea, amanţii lor şi mai ales negustorii de acolo, au trebuit să contribuie adesea cu ajutoa-re substanţiale. Şi pentru că la oraş nu puteau să pună coarne bărbaţilor lor atât de uşor, se înţelegeau de obicei cu prietene de încredere din anturajul lor, când şi unde doreau să facă ciumă. Pentru acest lucru, servea o ţigancă sărmană sau de obicei un om sărman, sub pretextul că a murit de ciumă. Un zvon pe care muierile prin anturajul lor ştiau să-l răspândească în scurt timp. În aceste condiţii niciun medic sau chirurg nu este trimis de Principe să cerceteze acest zvon, dacă este ade-vărat sau nu. La alarma generală, toţi

care pot pleca la ţară, cu excepţia bo-ierilor, care trebuie să rămână în oraş datorită slujbelor lor şi atunci bunele doamne cu amanţi lor puteau să ră-mână acolo atâta timp cât găseau ne-cesar. Pentru o mai bună confirmare a acestei atât de ciudate situaţii, domnul Renzing mi-a spus că la zvonurile de ciumă, în repetate rânduri, i-ar fi spus Principelui direct în faţă că ar fi vorba numai de zvonuri de curve, şi pentru un salariu anual de 6.000 florini re-nani, s-a oferit să facă în aşa fel încât pe viitor în Bucureşti să fie foarte rar ciumă. Dar Domnitorul nu a primit această ofertă, căci el ar fi fost de pă-rere că ţara n-ar fi a lui şi de ce şi-ar face el atâta cheltuieli”.

Se remarcă, în argumentarea me-dicului, mai multe aspecte economice: zvonurile erau lansate toamna când se pleacă „după vin şi alte mărfuri noi”, „în Turcia sunt mari târguri”, mărfu-rile noi „rămân foarte mult timp la graniţă”, „mărfurile vechi avute de acasă (de fapt stocurile nevândute din anii anteriori - n.n.) să le vândă totuşi la preţ bun” şi când se poate face co-merţ clandestin „peste munţi”. În acest sens, analizând cele 25 de documente din Arhivele Naţionale covăsnene, din cele 21 atenţionări de ciumă, 13 sunt emise în lunile de toamnă, fapt ce tre-zeşte, totuşi, suspiciuni asupra veridi-cităţii tuturor documentelor. Despre celelalte cauze se pot face comenta-rii diverse susţinute sau dezavuate în multe cazuri de alte documente.

Holera se răspândeşte în spaţiul românesc, adusă, în luna mai 1831, de armatele ruse, Moldova şi Ţara Românească aflându-se sub ocupaţia militară rusească. Pandemia „plecase” în 1817 din India, „trece prin Singapo-re, Filipine, China, Japonia, afectează Arabia şi sudul Rusiei (1823-1824) ... în 1929, se îndreaptă spre Sankt-Pe-tersburg, de unde este răspândită de armatele ruse în Polonia şi statele bal-tice. Holera îşi face simţită prezenţa la Budapesta, Viena şi Berlin, după care atinge Franţa (1832), ţările scandina-ve şi traversează oceanul în America”. Boala „se caracterizează prin crampe stomacale foarte dureroase, vărsături şi diaree, care duc la o puternică des-hidratare a organismului”. La 1832, în Moldova, din 8.445 de locuitori declaraţi bolnavi de holeră au murit 5.182 de oameni, iar în Muntenia, din 14.236 care se îmbolnăviseră, au murit 6.960. Pandemiile de holeră s-au mai manifestat în spaţiul românesc în anii: 1847-1848, molima fiind adusă de un vas turcesc în portul Galaţi, de unde se răspândeşte în Moldova şi Ţara Ro-mânească, fiind amplificată şi de tru-pele ruseşti intrate în principate pen-tru a înăbuşi mişcările revoluţionare; 1913, molima fiind adusă de Armata Română care luase parte la campania din Bulgaria, în cel de-al doilea răz-boi balcanic. Şi Braşovul a fost afectat de holeră în anii 1831, 1848 şi 1866, molima din 1831 îmbolnăvind 452 de braşoveni, din care 330 au decedat, iar la nivelul Ţării Bârsei, din cele 18 lo-calităţi afectate de holeră, au murit 316 oameni din cei 432 afectaţi de boală. Potrivit documentelor din arhivele Naţionale Covasna, care ne pun la dis-poziţie informaţii sumare, nu putem să ne facem o imagine clară, chiar suma-ră, a răspândiri şi a efectelor pe care le-au generat pandemiile de holeră de la nivelul ţării şi a spaţiului limitrof al Ţării Bârsei. Aceeaşi este situaţia şi pentru febra aftoasă. Despre alte pan-demii, care s-au manifestat în perioada secolelor XV-XIX, nu am găsit docu-mente în fondurile Direcţiei Judeţene a Arhivelor Naţionale Covasna.

„Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi nu se va atinge de dânsele mun-ca” (Înţelepciunea lui Solo-mon 3, 1).

Iubiţi credincioşi, după prăznui-rea minunată a maicii noastre Sfânta Cuvioasă Parascheva, când Moldova toată şi ţara întreagă s-au bucurat de Sfânta Liturghie oficiată în ziua de 14 octombrie de un mare sobor de ierarhi şi preoţi, alături de mii de credincioşi care şi-au lăsat grijile lumeşti, iată că nu se pierde mireasma sărbătorii, căci din nou, de această dată în sud, este prăznuit de întreaga suflare ro-mânească ocrotitorul Bucureştilor. Aşadar, Cuviosul părintele nostru Di-mitrie cel Nou de la Bucureşti, a cărui prăznuire o avem la data de 27 oc-tombrie, era de la sudul Dunării, năs-cut într-un sat neînsemnat, cu numele de Basarabov. Fiind sărac la părinţii

săi şi neavând cu ce se hrăni, multă vreme în tinereţile sale a păscut vitele acelui sat, ducând o viaţă singuratică de rugăciune şi înfrânare.

Mai târziu, văzând că toate cele omeneşti sunt deşertăciuni, a părăsit grija cea lumească şi s-a retras într-o peşteră, nu prea departe, unde era o mică mănăstire. Acolo, Cuviosul a primit schima monahală, acolo a în-ceput a trăi în cele mai aspre nevoin-ţe pustniceşti, acolo a ajuns în scur-tă vreme la o viaţă desăvârşită, prin privegheri de toată noaptea, prin post aspru şi metanii, prin rugăciuni neîn-cetate şi lacrimi, prin multă sărăcie şi adâncă smerenie. Dar cine va putea şti şi povesti toate nevoinţele cele de taină ale Cuviosului Dimitrie?

Simţindu-şi dinainte sfârşitul, Cuviosul s-a ascuns, neştiut de ni-meni, între două pietre mari, pe mar-ginea unui râu ce se chema Lomul şi

acolo şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Multă vreme trupul său nu a putut fi aflat. Dar odată, venind apa râului mare, a rupt malurile sale şi s-au risipit şi cele două pietre cu moaştele Cuviosului în apă, unde au stat neştiute, ascunse în prundiş, până au fost aflate printr-o minune. Era în partea locului un om care avea o copilă bolnavă de duh necurat. Ast-fel, într-o noapte s-a arătat Cuvio-sul Dimitrie în vis copilei şi i-a zis: „De mă vor scoate părinţii tăi din apă - arătându-i şi locul - eu te voi tămădui pe tine!”. Şi îndată copila a spus tatălui ei, care, adunând mai mulţi preoţi, a plecat la locul arătat şi a aflat comoara cea ascunsă şi ne-preţuită, adică sfintele moaşte întregi şi neputrezite ale Sfântului Dimitrie. Deci, luându-le, le-a dus în satul Ba-sarabov şi multe minuni de vindeca-re se făceau prin ele, celor ce veneau acolo cu credinţă.

Auzind despre aceasta, Domnul Valahiei a dorit să le aducă în Ţara Românească cu mare cinste, ca să le aibă spre ajutor şi mângâiere. Deci, trimiţând câţiva boieri şi preoţi la Ba-sarabov, aceştia au încercat să aducă moaştele Cuviosului peste Dunăre, dar nu au putut, căci Sfântul nu a voit să părăsească satul său. Auzind de aceasta, Domnul Valahiei a poruncit să se facă, cu a sa cheltuială, o fru-moasa Biserică în Basarabov, deasu-pra moaştelor Sfântului Dimitrie.

Între anii 1769-1774, fiind răz-boi între ruşi şi turci, un general, Petru Salticov, din partea armatelor ruseşti, a trecut Dunărea şi a ocupat o mare parte din părţile Bulgariei, printre care şi Basarabovul. Apoi, auzind de moaş-tele Cuviosului, a poruncit să le trimi-tă în ţara sa. Dar un oarecare locuitor român cu numele Hagi Dimitrie, fiind foarte credincios, s-a rugat de acel general să le dea Ţării Româneşti, ca despăgubire pentru mulţimea pagube-lor de război. Şi aşa, sfintele moaşte ale Cuviosului părintelui nostru Dimi-

trie au ajuns în pământul Ţării noastre şi au fost aşezate în Biserica Mitropo-liei din Bucureşti, în anul 1773, fiind primite cu mare evlavie de Mitropoli-tul Grigorie şi de mulţimea credincio-şilor. Apoi, îndată a încetat războiul şi boala ciumei care era în Ţară.

Iubiţi credincioşi, pentru mulţi-mea darurilor sale, Biserica Ortodoxă Română, la Catedrala Patriarhală din Bucureşti, a avut grijă întotdeauna să cinstească pe Cuviosul părintele nostru Dimitrie cu alese slujbe, pri-vegheri, acatiste şi cântări de laudă. Şi aceasta mai ales în ziua de astăzi, 27 octombrie, când se face prăznuirea cea de peste an a Sfântului Dimitrie şi când vin la Catedrala Patriarhală din Bucureşti mii de credincioşi din toate colţurile Ţării, la cinstitele lui moaşte, ca să se închine şi să le sărute.

Sfintele moaşte ale Cuviosului părintelui nostru Dimitrie strălucesc ca un luceafăr şi ca un mărgăritar de mare preţ în sânul Bisericii noastre. Privind spre ele, ne simţim mai întă-riţi în credinţă, ne simţim deşteptaţi la o viaţă mai curată, ne simţim îndem-naţi la rugăciune, la smerenie, la post şi singurătate. Dar într-un chip de tai-nă, parcă ne simţim îndemnaţi spre o viaţă de smerenie în Iisus Hristos, de umilinţă şi înfrânare pe pământ. Cine a fost mai sărac decât Cuviosul Di-mitrie? Cine a purtat haine mai rupte decât el? Cine a dus o viaţă mai lipsită decât el? Cu trudă se ostenea să pască vitele satului, lovindu-şi picioarele de pietre, răbdând frigul, ploaia şi zădu-ful soarelui, pentru a-şi dobândi pâi-nea vieţii. Apoi, adăugind la aceasta şi celelalte osteneli duhovniceşti, ca rugăciunea, viaţa curată şi smerenia, aşa a păşit pe calea desăvârşirii creş-tine. Şi acest fel de nevoinţă l-a con-tinuat Cuviosul Dimitrie cu prisosinţă şi în viaţa pustnicească, ajungând să petreacă la fel ca un înger pământesc.

Lipsa de agoniseală şi fărădegri-ja îmbogăţesc sufletul cu multe vir-tuţi, izbăvesc pe om de multe căderi

şi îl învaţă adevărata rugăciune. Însă această virtute nu mai poate încăpea între creştinii de astăzi. Acum toţi aleargă după bani cât mai mulţi, după haine cât mai scumpe, după un trai cât mai îndestulat. Agoniseala celor de prisos este idolul veacului de acum, este pricina atâtor certuri între oameni şi popoare. Grija vieţii este prăpastia cea adâncă în care se cufundă şi mor istoviţi mulţi fii ai pământului.

Fraţilor, oameni buni, să luăm aminte cum trăim. Adevărata bogăţie pentru noi este iisus Hristos, Mântui-torul lumii. Iar adevărata fericire este a merge pe urmele Lui şi ale sfinţilor Lui. Să iubim, deci, sărăcia Dom-nului ca să dobândim viaţa cea veş-nică. Să ne îndestulăm cu cât ne dă El. Să nu ne facem idoli din materie. Să nu ne ostenim numai pentru trup. Să nu ne facem robi ai plăcerilor, ai hainelor şi banilor, căci toate trec sub soare. Să nu căutăm mai mult decât ne trebuie, căci altfel nu mai putem fi numiţi copiii Lui. Iar dacă suntem fii ai Tatălui ceresc, apoi ştie El de ce avem nevoie.

Desigur, avem datoria sfântă să îngrijim de casă şi copiii noştri, să câştigăm cele de nevoie, să muncim cinstit şi să nu aducem în casele noas-tre ban şi pâine străină, că ne adunăm osânda la Dumnezeu. Apoi să dăm din osteneala noastră şi la săraci şi la cei bolnavi, ca să avem plată în cer. Să ne aducem aminte de nevoinţa Sfântului Dimitrie, care a trăit îngereşte pe pă-mânt, în desăvârşită sărăcie, în post, în rugăciune şi cugetare la cele veş-nice. Aşadar, să privim mereu la sfâr-şitul vieţii lui Iisus Hristos şi la pilda sfinţilor Lui, care s-au nevoit în multe lipsuri. Să ne silim „a le urma credin-ţa” şi să avem mereu în minte cuvin-tele Domnului, care zice: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). Amin.

Pr. Ioan GavrilăParohia Chichiş, ROMÂNIA

16 Anul VIII, Serie Nouă - Nr. 247 (282) Viaţa creştină

26 octombrie

†) Sf[ntul Mare Mucenic Dimitrie, miliTarul care a ŞTiuT sĂ spunĂ NU

Trăia în Tesalonic în vremea persecuţiilor,Mucenicul Dimitrie, Izvorâtorul de mir.Domnind Maximilian, crudul împărat păgân,Poruncise tuturor să-i distrugă pe creştini.Ostaşul Domnului Hristos având rang de general,Se declarase slujitor al cerescului Stăpân.Eliberându-i pe sclavi, ajutând pe cei sărmani,Fiind model de dăruire, cununa muceniciei a luat.Un luptător de neam vandal, puternicul soldat Lie,Mulţi oameni nevinovaţi, prigonea şi ucidea.Nestor având mult curaj, la îndemnul lui Dimitrie,Omorându-l pe tiran, apăra doctrina vie.Cu răbdare şi nădejde, iubindu-L pe Dumnezeu,Mărturisind dreapta credinţă, vom slăvi numele Său.Punând mai presus de toate valoarea sufletului,Urmând pilda sfinţilor ne vom izbăvi de rău.

Pr. Ioan Ovidiu Măciucă Parohia Covasna, ROMÂNIA

„Mare apărător te-a aflat întru primejdii lumea, purtă-torule de chinuri, pe tine cel ce ai biruit pe păgâni. Deci pre-cum mândria lui Lie ai surpat şi la luptă îndrăzneţ ai făcut pe Nestor, aşa Sfinte Dimitrie, pe Hristos Dumnezeu roagă-L să ne dăruiască nouă mare milă.”

(Troparul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie)

Din viaţa Sfântului Mare Muce-nic Dimitrie, Izvorâtorul de mir, pe care-l sărbătorim la data de 26 oc-tombrie, câteva episoade mi-au atras atenţia în mod deosebit.

Astfel, se ştie că Sfântul Dimitrie a avut părinţi foarte bogaţi, cu funcţii foarte înalte într-un oraş important al Imperiului Roman de atunci. Părinţii săi erau creştini în ascuns, ferindu-se de prigoanele foarte mari organizate împotriva creştinilor. După moartea părinţilor săi, Dimitrie le moşteneş-te nu numai o foarte mare avere, ci şi funcţiile înalte de conducere mili-tară a bogatului oraş (fiind antipatul Tesalonicului). Dar la învestirea sa în funcţie, făcută de însuşi împăratul vremii, vom vedea ce a moştenit, de fapt, Sfântul nostru cu adevărat de la

părinţii săi. Împăratul Maximian îl învesteşte, aşadar, şi îi şi porunceşte: „Păzeşte patria ta şi s-o cureţi de ne-curaţii creştini, ucigându-i pe toţi cei care cheamă numele lui Iisus Hristos Cel răstignit”.

Ce face, însă, Dimitrie? „Lu-ând de la împărat dregătoria, a mers la Solun, unde a fost primit cu mare cinste de cetăţeni şi îndată a început a mărturisi înaintea tuturor numele lui Iisus Hristos, pe care îl preamărea, precum şi a învăţa pe toţi credinţa. El a devenit pentru tesaloniceni un alt apostol Pavel, aducându-i pe ei la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu şi dezrădăcinând închinarea la idoli. Apoi, nu după multă vreme, s-a fă-cut cunoscut împăratului Maximian că Dimitrie, antipatul, este creştin şi pe mulţi îi aducea la credinţa sa, lucru pe care auzindu-l împăratul, s-a mâniat foarte tare. S-ar cuveni să ne fie nouă tuturor spre învăţătura această „ascultare” care contrazice existenţial dictonul cazon: „Ordinul se execută, nu se discută”. Într-ade-văr, Sfântul Dimitrie nu a discutat, a executat… Însă a executat întocmai contrariul! I s-a spus să prigonească pe creştini, el a prigonit idolii acelui veac. I se spune să stârpească credin-

ţa întru Hristos, el o preamăreşte şi o răspândeşte. Însă această nesupunere îi aduce lui Dimitrie foarte multe ne-cazuri şi chinuri trimise de împărat asupra lui, ca să-l înduplece; dar, cu tărie şi curaj, a rezistat acestor munci grele, dându-şi sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

Să auzim aceasta noi, care avem în faţă atâtea exemple de executare oarbă a unor ordine criminale. Să ne aducem aminte că „monştri” ca Hitler sau Stalin nu au ucis cu mâinile lor milioane de oameni, ci au avut in-strumente şi perpetuatori ai nebuni-ei lor ucigaşe, au avut oameni care în zilele lor erau oameni de bine, de bază ai societăţii, care nu făceau alt-ceva decât… să execute un ordin ve-nit de sus. Să ne aducem aminte şi de soldatul Malhus, care, deşi tămăduit minunat de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, nu a pregetat să Îl lovească pe Acesta cu sete, executând orbeşte ordinul superiorilor săi, nimeni alţii decât fariseii.

Din aceasta înţelegem că Puterea nu este ceva care există pur şi simplu într-un spaţiu diferit şi separat total de noi. Ea nu poate funcţiona decât dacă are complicitatea noastră, ori spriji-nul nostru direct sau implicit. Aşa şi

cu puterea criminală. Ea nu se poate exercita decât dacă găseşte „sol” fertil pentru seminţele otrăvitoare ale sale. Decât dacă găseşte complici şi perpe-tuatori. Sunt atâţia care s-au eschivat de responsabilitatea complicităţii la nedreptăţi sau crime, justificându-se „cu nevinovăţie”: „Nu am putut să fac altceva, acesta a fost ordinul… Nu am făcut altceva decât mi-am făcut datoria faţă de superiori, faţă de ţară până la urmă”. Părintele Nicolae Ste-inhardt spunea concesiv că, în astfel de cazuri, pentru oamenii lumeşti şi necredincioşi, dacă nu se poate evita ordinul, atunci măcar să nu se depu-nă zel în executarea lui. Însă, de cele mai multe ori, ordinul se execută, şi nu oricum, ci cu mare plăcere. Plăce-rea demonică pe care ţi-o dă puterea exercitată asupra celuilalt.

Dar pentru cel credincios, ordi-nul nu poate prima înaintea conşti-inţei, care ne va fi „paras” aspru la Judecată… Pentru creştin răspunsul este jertfa, nobleţea, asumarea riscu-lui şi înfruntarea suferinţei ori a mor-ţii. Creştinul trebuie să ştie să spună NU ademenirilor spre ucidere, spre trădare sau nedreptate ale oricărui stă-pânitor - mai mare sau mai mic -, şti-ind că, deşi se poate „spăla pe mâini”

prin îndreptăţiri omeneşti, nicio apă nu-l poate spăla (afară de cea a lacri-milor de pocăinţă, dacă va mai primi timp pentru ele) de petele de sânge pe care le lasă pe conştiinţă răul săvârşit aproapelui său.

Sfântul Dimitrie, astfel, a răs-pândit credinţa în Hristos în Tesalo-nic, arătând că nu funcţiile foarte în-alte, nici averea sa mare, nici bogăţia oraşului sau cinstea împăratului celui mai puternic al lumii de atunci nu erau moştenirea primită de la părin-ţii săi. Nu, moştenirea de preţ pe care Sfântul a primit-o, au fost o credin-ţă şi cele două icoane, cu Iisus şi cu Maica Sa.

Aşadar, cu toţii, mic şi mare, tâ-năr sau bătrân, să spunem un NU ho-tărât faptelor rele, minciunii de a ne amăgi unii pe alţii şi de a ne înşela, un NU hotărât mai ales avorturilor, un NU împotriva răutăţii pe care o ma-nifestăm în fiecare clipă a vieţii. De aceea este bine să avem exemplu pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, care cu toate că avea funcţie, totuşi nu s-a lepădat de Hristos, şi în tot chinul ce l-a tras Mântuitorul iisus Hristos nu l-a părăsit. Amin.

Pr. Ioan GavrilăParohia Chichiş, ROMÂNIA

27 octombrie †) Sf[ntul Dimitrie cel Nou