Concursul judeţean:

„Momente şi personalităţicontroversate ale istoriei”

 

Ediţia: a-V-a , 2013 

Proiectul : 

Viorica Agarici – „om de omenie în vremuri de neomenie”  

Elev participant : Trifan Loredana (clasa a XI-a)Colegiul Tehnic Miron Costin , RomanProfesor coordonator: Cristea Mariana 

Eroina noastră a intrat în istoria oraşului Roman prin evenimentul ce s-a petrecut în ziua de 3 iulie 1941 , în vechea gară a Romanului. Viorica Agarici, este semnul

durabil al faptului că fibra umană a acestui pământ poate fi , în momente de cumpănă , una eroică. Într-un univers

înfierat îndeobşte ca aparţinând laşităţii oportuniste , aşteptărilor tăcute şi jumătăţilor de măsură, urmaşa neamului de răzeşi din Moldova de mijloc şi Marea

doamnă a Romanului trebuie să rămână o emblemă de veşnică aducere aminte. 1

S-a nӑscut la Bucureşti în anul 1886 în familia ofiţerului de cavalerie, George Vӑsescu şi a Ortansei (nӑscutӑ Morţun) , sora lui Vasile Ghe.  Morţun,om politic din acea vreme,bun prieten cu marele episcop de Roman , Melchisedec Ştefănescu . Tatăl Vioricăi,George Văsescu era fiul boierului Alexandru Văsescu din Coţuşca,Botoşani,fost deputat şi ministru liberal,în guvernul Creţulescu.

  Familia a avut o influenţӑ puternicӑ asupra formӑrii caracterului şi trӑsӑturilor morale ale Vioricӑi Agarici .Potrivit unor biografi,precum Ioan Ungureanu , Viorica Maria Ecaterina Ana Văsescu,s-ar fi născut la Dămieneşti,lângă Roman,unde bunicii dinpre mamă aveau o moşie.

Copilaria şi-a petrecut-o atât la Bucureşti ,cat şi la moşia bunicilor dinspre tată de la Coţuşca dar si la cea de la Dămienesti,moşia Morţunilor,unde l-a cunoscut pe cel ce-i va deveni soţ mai tarziu,Ion Agarici.Acesta făcea şi el parte dintr-o familie de boieri ce avea mari proprietăţi în această zonă.

Clasele primare le-a facut la Paris , unde tatăl ei era ataşat militar al ambasadei României ; şi-a desӑvârşit cunoştinţele generale în pensionul de domnişoare de la Ruche , de lângӑ Paris . Aici a  învăţat şi limbile engleză şi germană . Institutul “Les Ruches” era o şcoală particulară care dădea o educaţie feministă,elevată tinerelor care asiprau la o carieră de leader. Printre elevele institutului s-a aflat şi Eleanor Roosvelt,viitoarea activistă feminista şi prima doamnă a Americii.

Pensionul de la “Les Ruches” 

Dupӑ studiile fӑcute în strӑinatate revine în ţarӑ şi la scurt timp, se cӑsӑtoreşte cu Ionicӑ Agarici , nepotul primarului din Roman .  Acesta studiase şi el, în strӑinӑtate , în Germania . Ca agronom, a încercat modernizarea agriculturii prin numeroase cercetӑri privind îmbunӑtӑţirea specilor de pӑioase . Dupӑ moartea prematurӑ a soţului sӑu, în 1927 , Viorica Agarici s-a consacrat omului , în general . 

 Datorită contribuţiei aduse la clӑdirea de şcoli în mai multe sate , în anul 1937 i s-a acordat medalia „Rӑsplata muncii pentru construcţiuni şcolare” – clasa I.

Activitatea ei în calitate de preşedintă a filialei Roman a Societăţii Naţionale de Cruce Roşie a fost răsplătită prin alte distincţii,precum:diploma pentru Meritul Sanitar clasa I 

Activitatea Vioricӑi Agarici devine intensӑ mai ales în timpul celui de-al II-lea rӑzboi mondial , când la necazurile obişnuite s-au adӑugat cele ale rӑzboiului . Principala activitate era atunci ajutorarea rӑniţilor , în spitale, şi la trecerea lor prin garӑ . Ca şi în celelalte gӑri principale , în Roman funcţiona o cantinӑ a Crucii Roşii . Aici eroina noastrӑ îşi petrecea mai bine din jumӑtatea unei zile , organizând foarte bine serviciul . Restul timpului şi-l împӑrţea între spitale şi gară . În gară de câte ori se oprea un tren cu rӑniţi , voluntarele de la Crucea Roşie ,în frunte cu preşedinta ,cutreierau vagoanele şi le împӑrţeau rӑniţilor : ceai , lapte , supӑ , vin , alte alimente, dulciuri , tigӑri , cӑrţi de citit .

  Doamna Viorica Agarici va rămâne însă în conştiinţa umanităţii prin atitudinea ei, în calitatea de preşedintă a filialei oraşului Roman, a Societăţii Naţionale de Cruce Roşie, când, în ziua de 3 iulie 1941 trecând peste teamă, prejudecăţi şi reţinerea celor care o înconjurau, a dat dovadă de curaj, înalt umanism, oferind ajutorul organizaţiei, careia îi era devotată şi în ale cărei principii credea,unor oameni privaţi de o serie de drepturi printre care acela de a primi apă pentru a se menţine în viaţă. 

În ziua de 3 iulie 1941,când preşedinta Crucii Roşii din Roman a sosit la gară a fost informată de către schimbul vechi că în gară,pe linia a patra,era garat un tren din care se auzeau strigăte disperate de ajutor. În vagoane erau oameni care cereau aer,apă şi deschiderea vagoanelor sigilate. Pe sub uşile acestora se scurgeau pe peron urină,fecale şi mai ales sânge. I s-a adus la cunoştinţa blândei doamne preşedintă că orice încercare de a se apropia de aceste vagoane era reprimată violent de gărzile de ostaşi nemţi(p.32).În gară erau prezenţi şeful serviciului sanitar al judeţului Roman,dr.Ştefan Paşov,d-na doctor Veronica Fălcoianu,de la Punctul sanitar al gării şi căpitanul Ion Cocăneanu,şeful Comenduirii Pieţei oraşului Roman.

Viorica Agarici i-a cerut acestuia din urmă să intervină cu autoritatea sa militară pentru a se deschide vagoanele şi a primi asistenţă cei din interior.Căpitanul Cocăneanu s-a dovedit neputincios replicând Vioricai Agarici ca el nu are nici un fel de autoritate în cazul respectiv şi că va telefona domnului general de divizie Ştefan Ionescu,prefectul judeţului Roman,ca să intervină dânsul. Prefectul judeţului i-a explicat că nu se poate ocupa de această problemă deoarece trebuie să iasă în întâmpinarea Majestăţii Sale,Regina Mamă Elena,care făcea o vizita la Spitalul Mare.

În aceste condiţii,Viorica Agarici i-a cerut ajutorul Reginei Mamă,Elena.Aceasta a dispus ca un aghiotant al său să mearga imediat la gară,să vadă care este situaţia şi să vină repede să îi raporteze.Mama suveranului ţării i-a cerut generaului Ştefan Ionescu să îi înlesnească o convorbire cu generalul Ion Antonescu,la Marele Stat Major al armatei române.În urma convorbirii  s-a acceptat intervenţia Crucii Roşii din Roman pentru ajutorarea celor închişi în cele 18 vagoane ale trenului morţii.

Reprezentanta Crucii Roşii locale, d-na Viorica Agarici s-a cutremurat de ce a văzut în acele vagoane ce alcătuiau  “trenul morţii”.Iată un fragment din depoziţia sub jurământ a Vioricăi Agarici la şedinta Tribunalului din Bucureşti din 18 iunie 1948: Într-un strat gros de murdărie de om şi de sânge [zăceau] zeci şi zeci de oameni în fiecare vagon, goi, înnebuniţi, lipiţi între ei ca sardelele, morţi, muribunzi şi vii [împreună]…Duhnea îngrozitor….Primii care au coborât au primit o ceaşcă cu apă şi un cub de zahăr de la medicii evrei (primii care au intrat în contact cu evreii din tren), după care au fost îndreptaţi spre alt capăt al curţii, unde au fost tunşi, au aruncat hainele într-o groapă plină cu var şi au urcat în vagonul de baie.

În oraş,vestea despre trenul morţii se răspândise ca fulgerul şi de aceea mulţi evrei porniseră spre gară în ajutorul conaţionalilor lor.Trebuie să menţionăm că la începutul războiului,în oraşul nostru locuiau aproximativ 7000 de evrei.Unii dintre evreii care au pornit spre gară aveau mâncare,alţii îmbrăcăminte iar cei mai săraci,au venit la gară pentru a-i încuraja şi a le transmite urări de sănătate şi de bine celor aflaţi în situaţia prezentată. Ca să nu se încalce ordinul Comandaturii germane de a nu fi lăsaţi arestaţii de sub supravehere,s-a socotit că este bine să se retragă trenul spre gara Mirceşti sau Săbăoani,unde să se deschidă vagoanele şi să scoată morţii din ele. Operaţia a avut loc între satele Iugani şi Mirceşti,morţii fiind îngropaţi provizoriu în Mirceşti. Mai târziu trupurile lor neînsufleţite au fost aduse în Cimitirul israelit din Roman şi au fost înhumate sub două plăci mari de beton. Se găsesc şi astăzi acolo şi,în mod regulat,li se fac slujbele rituale de pomenire şi de veşnică odihnă.

Trenul a fost adus înapoi spre Roman şi tras pe linia de garaj a Companiei a patra Sanitară unde,conform ordinelor primite de la Iaşi,de la Corpul patru teritorial, evreii au fost spălaţi,hainele şi lenjeria le-a fost arsă şi înlocuită cu altă îmbrăcăminte curată,pusă la dispoziţie prin grija comunităţii evreilor din Roman.Vagoanele au fost spălate şi umplute cu paie,după care oprimaţii au fost îmbarcaţi şi au plecat spre Călăraşi, fără a se mai călători în condiţii de exterminare.

După această eroică şi drept creştinească faptă, Viorica Agarici a primit emoţionante manifestări de recunoştinţă dar şi reproşuri, gesturi reprobabile, mai puţin cavalereşti din partea unor cetăţeni ai urbei Roman. Cu amarăciune în suflet, începând cu anul 1943 renunţă la şefia filialei Roman a Societăţii Naţionale de Cruce Roşie, slujire pe care a onorat-o timp de 15 ani şi se mută la Bucureşti, la fiul ei, Gheorghe. 

     Nu-şi putea imagina, că odată cu sfârşitul războiului şi venirea comuniştilor la putere, avea să revină la Roman, de astă dată forţată, cu “domiciliul obligatoriu”, cu toată averea confiscată, să trăiască printre străini, din mila cunoscuţilor în timp ce doi din cei trei fii ai săi vor fi încarceraţi pentru ani buni în temniţele comuniste.

Din anul 1949 şi pânӑ în 1967 putea fi vӑzutӑ pe strӑzile Romanului cu o broboadӑ pe cap , iarna cu un fost mantou de astrahan mâncat de molii , cu o paporniţӑ în mânӑ şi cu zâmbetul ei blând, care sfida de fapt situaţia nenorocitӑ , de muritoare de foame , pe nedrept în care se afla . Îşi câştiga existenţa dând lecţii de limbӑ francezӑ unor copii ai familiilor care o ajutau.Relaţiile ei cu intelectualitatea romaşcanӑ nu au încetat niciodatӑ . Era primitӑ oricând în casӑ la doctorii Epifanie Cozӑrescu , la familiile Abraham , Leca şi Petrovici , care locuiau în cartierul fabricii de zahӑr,la doctorul Aurel Grecu , ca şi la medici şi avocaţi evrei .Aceştia organizau lunar câte o chetă şi îi ofereau bani,dar această formă de ajutor nu-i prea convenea şi îi ruga pe donatori să-i permită să dea lecţii de franceză,engleză şi germană copiilor lor.Dana Iosef , fiica medicului evreu Iosef , pe la vârsta de 17-18 ani vorbea cursiv franceza şi germana şi recunoştea că în afară de ce reuşise să înveţe în liceu , făcuse mulţi ani conversaţie curentă cu Viorica Agarici,pe care o adora. 

În anul 1966 , dupӑ ce scӑpase de “domiciliu obligatoriu” , atunci când a venit la Roman , eminenţa sa , rabinul Mozes Rosen din Bucureşti şi a slujit împreunӑ cu presfinţitul episcop de Roman şi Huşi , Teofil Herineanu , la cimitirul israelit , s-a prezentat situaţia Vioricăi Agarici marelui rabin. Dupӑ acest an, soarta acesteia s-a îmbunӑtӑţit  deoarece primea lunar de la cancelaria rabinului din Bucureşti o pensie viagerӑ de 400 lei pe lunӑ .

În 1967 se muta la Bucureşti  lângӑ copiii şi nepoţii ei . A fost condusӑ la gara de doctorul Epifanie Cozӑrӑscu cӑreia i-a fӑcut o fotografie de despӑrţire de oraşul Roman . În anul 1983 fiul ei George primeşte înştiinţarea de la Yad Washem din Ierusalim , cӑ mama sa a fost trecutӑ între “drepţi ai popoarelor” şi ca i s-a sӑdit pe aleea acestora un copac , în amintirea faptului ca a salvat viaţa unor evrei .

…Ar fi nedrept – scria  Radu Florian – dacă ocupându-ne de responsabilitatea călăilor, mulţi dintre ei rămaşi neidentificaţi, să nu amintim de acei oameni, puţini la număr, care au încercat să micşoreze manifestările criminale, numărul victimelor. Eu unul nu i-am întâlnit, dar documentele justiţiei pomenesc de căpitanul de rezervă, avocatul Richard Filipescu, de avocatul căpitan Petru Şerban care s-au opus masacrării a 5-600 de evrei în curtea Legiunii de jandarmi din Iaşi. Ei au fost sprijiniţi de locotenent-colonelul Alexandru Manole. Trebuie amintită de asemenea preşedinta Crucii Roşii din Roman, Viorica Agarici, care înfruntând organele militare, a împărţit apă oamenilor deshidrataţi din “trenul morţii”, în gara Roman.”

Bibliografie : 1. Stănescu,Ştefan Vasile,Doamna şi trenul morţii, Societatea Culturală Roman Muşat,Roman 2000

2.Cozărescu,Epifanie,Adevărul despre trenul morţii ,articol în: Flagrant,an I,nr.14,iulie 1991

3.Radu Florian,Controversele secolului XX, Editura Diogene,Bucureşti 1997

4.Marius Mircu, Poporul evreu nu uită de binefăcătorii săi,articol în Revista Cultului Mozaic,an XXVII,nr.532

5.Samoilă,Gheorghe,Dor de oameni,Editura Ştef,Iaşi,20116.F.C.E.R,Evreii din România între anii 1940-1944 vol.III,Editura Hasefer,Bucureşti,1997