CONCURENŢA

STUDII ŞI CERCETĂRI PRIVIND PROTECŢIA CONCURENŢEI ECONOMICE

BULETINUL DIRECŢIEI DE MONITORIZARE TERITORIALĂ CONSILIUL CONCURENŢEI - ROMÂNIA

Anul II, Nr. 2 (4), decembrie 2007

CONCURENŢA Studii şi cercetări privind protecţia concurenţei economice Buletinul Direcţiei de Monitorizare Teritorială CONSILIUL CONCURENŢEI - ROMÂNIA Apare sub egida Consiliului Concurenţei - România Piaţa Presei Libere nr. 1, sector 1, 013701, Bucureşti, România e-mail: competition@consiliulconcurentei.ro Consiliul director Gheorghe Oprescu - ministru, preşedinte Alexe Gavrilă - secretar de stat, vicepreşedinte Ştefan Neagoe - subsecretar de stat, consilier de concurenţă Mihai Giugariu - subsecretar de stat, consilier de concurenţă Benedict Sârbu - subsecretar de stat, consilier de concurenţă Nandor Nemenyi - subsecretar de stat, consilier de concurenţă CONSILIUL CONCURENŢEI - ROMÂNIA Colegiul de redacţie Gheorghe Rădulescu – director Daniel Dumitru Stan, Cristina Militaru, Ovidiu Felecan – inspectori superiori de concurenţă CONSILIUL CONCURENTEI - ROMÂNIA - Direcţia Monitorizare Teritorială Ion Stegăroiu – decanul Facultăţii de Ştiinţe Economice Dan Ţop – şef catedră Drept Privat, Facultatea de Ştiinţe Juridice, Sociale şi Politice UNIVERSITATEA “VALAHIA” TÂRGOVIŞTE Redacţia Piaţa Presei Libere nr. 1, sector 1, 013701, Bucureşti, România Consiliul Concurenţei Direcţia Monitorizare Teritorială e-mail: ovidiu.felecan@consiliulconcurentei.ro ISSN 1842 – 2705 Copyright©2007 Consiliul Concurenţei - România Editura Bibliotheca acreditată de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior (CNCSIS) cu avi-zul nr. 1142/30.06.2003, reacreditată 1 mai 2006; e-mail: biblioth@gmail.com Opiniile exprimate în cuprinsul articolelor constituie păreri personale ale autorilor şi nu repre-

zintă în mod necesar punctele de vedere ale Consiliului Concurenţei.

CUPRINS I. Nota redacţiei / 5 II. Salutări de la prieteni din străinătate ai revistei noastre / 9 III. Prieteni şi invitaţi din străinătate ai revistei / 11 1. Politicul susţine economicul sau Patru stâlpi ai înţelepciunii în politi-

ca de concurenţă a statelor aflate în curs de dezvoltare – Mehta, P.S., Singh, V.V., Ph.D., Agarwal, M. - CUTS Center for Competition, Investment and Economic Regulation, Jaipur, India, cdrf@cuts.org (Versiu-nea în limba română: Cristina Militaru, inspector superior de concurenţă - Consili-ul Concurenţei, România) / 11

2. Evoluţii recente în aplicarea reglementărilor de concurenţă – o scur-

tă perspectivă comparativă – Heimler, A. - Director, Cercetare şi Relaţii Internaţionale, Autorità garante della Concorrenza e del Mercato, Italia (Pu-blicat sub copyright al eSapience Center for Competition Policy ©) (Versiu-nea în limba română: Ovidiu Felecan, inspector superior de concurenţă - Consiliul Concurenţei, România) / 30

3. Operaţiunie de concentrare la nivelul aeroporturilor internaţionale

din Viena – Austria şi Bratislava - Slovacia – Liskova, T. - Division of Chairwoman, Antimonopoly Office of the Slovak Republic (Versiunea în lim-ba română: Cristina Militaru – inspector superior de concurenţă Consiliul Concu-renţei – România) / 36

IV. Colaboratori din România / 39 4. Autoritatea română de concurenţă: profesionalism, vizibilitate şi

transparenţă pe plan intern şi extern – Prof. dr. Oprescu Ghe., Preşedintele Consiliului Concurenţei – România / 39

5. O provocare pentru cercetarea ştiinţifică universitară – Gavrilă, A., Secretar de stat, Vicepreşedinte, Stan, D., inspector superior – Consiliul Concurenţei – România / 41

6. Despre politica agricolă comună a Uniunii Europene: necesitatea

unei acţiuni tip “Robin Hood” pentru o posibilă situaţie “Da Vinci Code” – cuvântul magic “transparenţă” sau misiune imposibilă? – Giugariu, M., Subsecretar de stat, consilier de concurenţă, Rădulescu Ghe., director – Consiliul Concurenţei – România / 48

7. Un vast şi neexplorat “Domeniu rezidual al concurenţei” sau de la o

agricultură controlată netransparent prin subvenţii către o politică de piaţă integrată – realitate sau ficţiune? – Neagoe, Şt., Subsecretar de stat, consilier de concurenţă, Felecan, O., inspector superior – Consiliul Concurenţei – Ro-mânia / 74

8. Un scurt remember necesar – consideraţii privind aderarea (în vede-

rea integrării) a României la familia europeană – Dr. Şeclăman, V., Secre-tar general, Militaru, C., inspector superior – Consiliul Concurenţei – Ro-mânia / 106

9. Promovarea culturii concurenţei – vedere dinspre România – Ene, D.,

director adjunct, Jurj, R., inspector superior – Consiliul Concurenţei – Româ-nia / 111

10. Concurenţa de la teorie la practică – Pop, I. A.., Deleanu, Z., in-

spectori superiori – Consiliul Concurenţei – România / 134 11. Structuri organizatorice performante (recomandate) în lupta de con-

curenţă – Conf. dr. Popescu, C. – Universitatea “Valahia” din Târgovişte, România / 153

12. Brandingul şi întreprinderea viitorului în servicii – Prof. dr.

Tănăsescu, D., Prof. dr. Popescu D., Lect. drd. Marcu, L. – Universitatea “Valahia” din Târgovişte, România / 161

13. Abuzul de poziţie dominantă în lumina Tratatului Comunităţilor Eu-

ropene – Gavrilă Maria M., judecător – jud. Prahova, România / 176

5

I. NOTA REDACŢIEI Autoevaluarea lucidă a stadiului actual în domeniul aplicării politicii

de concurenţă în România a evidenţiat faptul că au fost şi sunt depuse con-siderabile eforturi, cu rezultate notabile, atât în ceea ce priveşte aplicarea reglementărilor de concurenţă, dar şi referitor la „competition advocacy” ca obiectiv strategic prioritar (a se vedea „Promovarea culturii concurenţei, ve-dere dinspre România – Competition advocacy, an outlook from Romania, în Buletinul nostru, Anul II, nr. 2 (4), 2007).

Sintagma de „competition advocacy” integrează acele activităţi ale autorităţilor de concurenţă care promovează concurenţa şi care, în general, ies din sfera obligaţiilor şi împuternicirilor legale ale acestora. În acest sens, promovarea concurenţei implică toate eforturile depuse de către autoritatea de profil în direcţia familiarizării şi/sau atragerii instituţiilor publice, siste-mului juridic, mediului universitar, mass-mediei, agenţilor economici şi pu-blicului larg relativ la avantajele unui mediu concurenţial şi/sau către spriji-nirea autorităţii respective.

Domeniul teoretic şi aplicativ al politicilor concurenţiale sau, ceea ce am putea numi „ingineria modernă a protecţiei concurenţei economice”, se constituie şi ca o deschidere deosebit de interesantă şi de mare viitor pen-tru cercetarea ştiinţifică universitară, pentru învăţământul superior din orice ţară, inclusiv din România.

Mai mult, studii recente au indicat existenţa unor disfuncţionalităţi cu deosebire la interfaţa dintre autorităţile de concurenţă şi sistemul juridic; mai ales în contextul în care aprecierea independentă prin definiţie, şi efici-entă conform aşteptărilor, a deciziilor autorităţilor de concurenţă de către instanţele judecătoreşti, precum şi strânsa conlucrare între cele două sfere instituţionale în materie de aplicare privată a dreptului concurenţei sunt şi vor deveni aspecte tot mai importante ale politicilor de concurenţă comuni-tare şi naţionale.

6

În acest context este de remarcat faptul că, în România, o parte consi-derabilă a activităţii de promovare a concurenţei s-a desfăşurat şi se desfăşoa-ră prin intermediul unor substructuri speciale regionale ale Consiliului Concu-renţei, şi anume inspectoratele teritoriale de concurenţă. Antene avansate în teritoriu ale autorităţii naţionale de concurenţă (a căror activitate a fost apreci-ată la modul superlativ de reprezentanţii tuturor autorităţilor de concurenţă care ne-au vizitat), implantate de multă vreme în centrele socio-economice naţionale, aceste substructuri formează nodurile unei reţele profesionale care asigură monitorizarea şi investigarea permanentă a mediului concurenţial de pe întreg teritoriul naţional precum şi aplicarea şi promovarea de largă supra-faţă şi în mare adâncime a politicii de concurenţă.

Astfel că lansarea în anul 2006 a revistei „Concurenţa – Studii şi cercetări privind protecţia concurenţei economice” (Competition survey - Studies and researches relating to economic competition), concepută ca un buletin (Journal) al Direcţiei Monitorizare Teritorială din cadrul Consili-ului Concurenţei din România a venit să materializeze o etapă de muncă asiduă şi să potenţeze o nouă deschidere, cu posibilităţi sporite pentru pro-movarea concurenţei.

Pentru viitor, revista îşi propune promovarea în continuare a acelor căi şi mijloace prin care să se permanentizeze contactele dintre autoritatea de concurenţă şi celelalte autorităţi şi instituţii publice, instanţele juridice, mediul universitar, mass-media de specialitate, dintre toţi cei interesaţi în problematica generoasă a protecţiei concurenţei economice, focalizându-se atenţia asupra aspectelor interpretabile şi pretabile unor abordări diferite, în aşa fel încât să se realizeze o cunoaştere exhaustivă a cât mai multor puncte de vedere şi, poate, convergenţa unor concluzii general valabile.

Stimaţi colegi, colaboratori şi viitori colaboratori din România, din celelalte State Membre ale Uniunii Europene, pre-

cum şi din alte ţări, funcţionari publici ai autorităţilor de concurenţă sau ai altor instituţii

şi autorităţi naţionale şi comunitare, magistraţi de la instanţele naţionale şi comunitare, universitari, avocaţi, ziarişti de specialitate, reprezentanţi ai unor asociaţii profesionale sau patronale etc.,

7

oricine şi toţi cei care sunt familiarizaţi, sau care vor să se familiari-zeze şi care au ceva de spus în vastul domeniu interdisciplinar al protecţiei concurenţei economice,

sunteţi invitaţi pe această cale să ne transmiteţi studii/articole spre

publicare în revista noastră (care se intenţionează să apară trimestrial). Materialele selectate vor fi publicate pe cheltuiala noastră; numărul

respectiv din revistă vă va fi transmis prin e-mail şi, de asemenea, un exem-plar pe suport hârtie prin poşta obişnuită (revista fiind accesibilă şi pe site-ul Consiliului Concurenţei din România precum şi pe alte site-uri naţionale şi comunitare care vor fi comunicate).

Ne cerem scuze dar, deocamdată, datorită unei incapacităţi redacţio-nale momentane, solicităm colaboratorilor străini ca materialele transmise să fie scrise în engleză sau franceză (urmând ca noi să asigurăm şi o versiune în limba română); de asemenea, solicităm colaboratorilor din România să ne transmită şi versiunea materialului respectiv in limba engleză sau franceză.

Dacă aţi citit aceste rânduri, înseamnă că veţi citi revista noastră, iar

a citi revista noastră, înseamnă a deveni colaborator. Vă aşteptăm! Redacţia

8

9

II. SALUTĂRI DE LA PRIETENI DIN STRĂINĂTATE AI REVISTEI NOASTRE

• Felicitări pentru iniţierea în România a acestei publicaţii privind compe-

tiţia şi antitrustul. Consider că este o iniţiativă extrem de importantă şi sper că va deveni curând un forum dedicat răspândirii culturii concurenţei...

Alberto Heimler, Director, Direcţia Cercetare şi Relaţii Internaţionale, Autorità garante della Concorrenza e del Mercato, Italia

• Vă mulţumesc pentru Competition Survey Journal. Articolele sunt extrem de interesante. Sper să-mi transmiteţi în continuare noile apariţii (pe care le discut cu colegii mei de la Federal Trade Commission).

Randolph W. Tritell, Director, Office of International Affairs, Federal Trade Commission, USA

• …vă mulţumim pentru Competition Survey Journal care conţine studii de înaltă calitate asupra unor subiecte de mare interes pentru toate autorităţile de concurenţă... vă transmitem cele mai bune urări de continuare a acestei valoroase şi ambiţioase iniţiative.

Anita Lukaschek, PhD., Bundeswettbewerbs-behörde/Federal Competition Authority, Vienna, Aus-tria

• Mi-a plăcut foarte mult revista. Faceţi o treabă bună – ţineţi-o tot aşa!

Professor Barry E. Hawk, Fordham Law School, Co-Chair, Associates Committee, Antitrust Section, American Bar Association

• Vă felicit pentru această iniţiativă!

Pedro Geraldes, Ph. D. - Chief of Staff, Portuguese Competition Authority

10

• Vă transmit sincera şi puternica noastră convingere că iniţiativa dvs. va

avea un mare succes… Tatiana Liskova, Division of Chairwoman, Antimonopoly Office of the Slovak Republic

• Vă mulţumim… Vă urăm cel mai mare succes în această aventură edito-

rială! Albert A. Foer, President, The American Antitrust In-stitute, Washington DC, USA

• Sunt bucuros... şi foarte mândru de eforturile autorităţii de concurenţă din România!

D. Daniel Sokol, William H. Hastie Fellow, Univ. of Wisconsin Law School

11

III. PRIETENI ŞI INVITAŢI DIN STRĂINĂTATE AI REVISTEI

POLITICUL SUSŢINE ECONOMICUL SAU

PATRU STÂLPI AI ÎNŢELEPCIUNII ÎN POLITICA DE CONCURENŢĂ A STATELOR AFLATE ÎN CURS DE

DEZVOLTARE Pradeep S. Mehta, Secretary General, CUTS International V. V. Singh, Ph.D., Manish Agarwal , CUTS Centre for Competition, Investment and Economic Regulation, Jaipur, India, cdrf@cuts.org (Versiunea în limba română: Cristina Militaru, inspector superior de concurenţă -

Consiliul Concurenţei, România) CUTS International este o organizaţie non-guvernamentală internaţională care lu-

crează cu mai multe organizaţii naţionale, regionale şi internaţionale cum ar fi Consummers International London; Centrul Naţional pentru Comerţ şi Dezvoltare Sustenabilă Geneva etc. Deserveşte mai multe organisme care alcătuiesc politicile guvernelor din India, cum ar fi Comitetul de consiliere asupra comerţului internaţional al Ministerului Comerţului şi Industri-ei, ca şi Consiliul central de protecţie a consumatorilor din Ministerul Alimentaţiei, Distribuţiei Publice şi Afaceri ale Consumatorilor.

Este acreditat la UNCTAD şi la Comisia Naţiunilor Unite a Dezvoltării Sustenabile. CUTS este membru al mai multor reţele internaţionale în ceea ce priveşte ariile de preocu-pare ale Programming Network on Trade al UNESCAP. A ajutat la înfiinţarea unor reţele ale organizaţiilor societăţii civile ale concurenţei. Reprezentanţii CUTS deservesc diferite corpuri de consiliere ale WTO etc.

CUTS a înfiinţat Institutul CUTS pentru reglementări şi concurenţă (CIRC) la Jaipur, India, ca organizaţie care instruieşte şi construieşte abilităţi privind politica concuren-ţială şi legislativă, regulile economice, diplomaţia comercială pentru toate tipurile de acţionari din ţări în curs de dezvoltare sau ţări mai puţin dezvoltate.

Centrul pentru concurenţă CUTS şi CUTS C_CIER a fost înfiinţat la începutul lui

12

2003 ca centru programatic al CUTS International şi se concentrează pe zone ca: politici concurenţiale, legislaţie, investiţii, regulamente economice şi protecţia consumatorului. Cen-trul a fost implicat activ în iniţiative din diverse părţi ale Africii şi Asiei. Misiunea centrului este promovarea de pieţe dedicate bunăstării consumatorilor şi dezvoltării economice.

Abstract: În trecut, cele mai multe dintre economiile ţărilor în curs de dezvoltare erau caracterizate de intervenţia majoră a statului în economie, intervenţie materializată prin prezenţa excesivă a întreprinderilor mamut deţinute de către stat. Alături de prezenţa acestora, mai existau şi alte elemente de economie planificată precum: li-cenţa de producţie, permisul de export, cotele de producţie şi controlul preţurilor. Acest model a fost urmat de marea parte a ţărilor aflate în curs de dezvoltare, deoarece paradigma administrării economice oferea o bunăstare statală numai prin coerciţie şi control, fiind adânc învederată ideea că statul este unicul garant al tutu-ror libertăţilor şi că asigură satisfacerea tuturor nevoilor. O dată cu liberalizarea poli-ticii economice (decadele 1980 şi 1990), au avut loc, de asemenea, schimbări notabi-le ale modului de aplicare a acesteia, cu mutarea accentului pe forţele care regulari-zează piaţa. Concomitent cu schimbările de natură politică, numeroase economii aflate în tranziţie sau în curs de dezvoltare au operat şi adoptări ale unei legislaţii concurenţiale, ca urmare a reformelor de reorientare economică a pieţei. Mai mult chiar, cele mai multe dintre ţări au adoptat legi de reglementare a diverselor sectoare de activitate, stipulând deschiderea către investitorii particulari, sectoare care până atunci fuseseră numai apanajul economiei de stat. Această modi-ficare ultrarapidă a interesului economic, prin orientarea lui către concurenţă şi adoptarea de legi reglementative reflectă atât dorinţa economiilor aflate în curs de dezvoltare de a evolua, dar şi schimbările dramatice survenite la nivel sistemic, în guvernare.

I. Prolegomena

În trecut, cele mai multe dintre economiile ţărilor în curs de dezvol-

tare erau caracterizate de intervenţia majoră a statului în economie, interven-ţie materializată prin prezenţa excesivă a întreprinderilor mamut deţinute de către stat. Alături de prezenţa acestora, mai existau şi alte elemente de eco-nomie planificată precum: licenţa de producţie, permisul de export, cotele de producţie şi controlul preţurilor.

Acest model a fost urmat de marea parte a ţărilor aflate în curs de dezvoltare, deoarece paradigma administrării economice oferea o bunăstare statală numai prin coerciţie şi control, fiind adânc învederată ideea că statul este unicul garant al tuturor libertăţilor şi că asigură satisfacerea tuturor ne-voilor. O dată cu liberalizarea politicii economice (decadele 1980 şi 1990), au avut loc, de asemenea, schimbări notabile ale modului de aplicare a aces-teia, cu mutarea accentului pe forţele care regularizează piaţa. Concomitent cu schimbările de natură politică, numeroase economii aflate în tranziţie sau în curs de dezvoltare au operat şi adoptări ale unei legislaţii concurenţiale, ca urmare a reformelor de reorientare economică a pieţei.

Mai mult chiar, cele mai multe dintre ţări, au adoptat legi de regle-

13

mentare a diverselor sectoare de activitate, stipulând deschiderea către in-vestitorii particulari în sectoare care până atunci fuseseră numai apanajul economiei de stat. Această modificare ultrarapidă a interesului economic, prin orientarea lui către concurenţă şi adoptarea de legi reglementative re-flectă atât dorinţa economiilor aflate în curs de dezvoltare de a evolua, dar şi schimbările dramatice survenite la nivel sistemic, în guvernare.

Întrebarea care se pune este cât de importantă a fost, în esenţa sa, această nouă metodă de guvernare economică, pentru evoluţia ţării în gene-ral, cât şi pentru realizarea celorlalte obiective de creştere economică?

Din nefericire răspunsul la această întrebare este unul inegal în ceea ce priveşte calitatea şi cantitatea realizărilor sale. China, bunăoară, a adoptat o lege a concurenţei în iunie 2006, la aproape 30 de ani după demararea re-formelor economice, deşi ţara a cunoscut o evoluţie extrem de rapidă a veni-tului pe cap de locuitor, de la unul foarte scăzut la unul de nivel mediu pen-tru Asia. La fel, nici una dintre cele două „poveşti de succes” ale creşterii economice, întruchipate de statele Botswana şi Mauritius nu a fost dublată de o lege concurenţială, până în aprilie 2003, când, finalmente, Mauritius a adoptat respectiva reglementare. Ca o comparaţie, Kenya a adoptat legea naţională privind Practicile Comerciale Restricţionate, Monopolurile şi Con-trolul Preţurilor în 1989 iar, în 1994, Zambia era cea care adopta Legea Concurenţei şi Comerţului Echitabil fără însă a reputa un succes notabil da-torită favoritismului cu tentă politică, clientelajului economic şi amestecului statului în relaţiile comerciale.

Evidenţele sugerează că alte dimensiuni ale artei de a guverna pre-cum dedicaţia guvernului la putere pentru creşterea economică internă, înţe-leasă ca un obiectiv politic, maturitatea partidelor politice dar, mai ales, mai presus de toate, climatul politic general, dintr-o ţară, sunt cele care au cea mai mare importanţă în analiza macroeconomică sau geopolitică. În orice ţară, indiferent de regimul ei politic, contează enorm dacă guvernul aflat la putere are aderenţă la mase şi dacă aranjamentele din culisele politice susţin acest proces de creştere economică internă.

În ţările cu o îndelungată tradiţie democrată, originea legii concuren-ţei rezidă nu neapărat în îngrijorarea dacă concurenţa din pieţe este una sub-stanţială sau dacă aceasta acţionează ca un principiu regulator cât, mai de-grabă, în consecinţele unui impact negativ asupra ideii de democraţie în si-ne, a stabilităţii acesteia, în cazul apariţiei unei presiuni dinspre economic. Eficacitatea aplicării în practică a legii concurenţei, în ţările dezvoltate din punct de vedere economic, a fost aproape întotdeauna regularizată de reali-tăţile din sânul climatului politic. Bunăoară, adoptarea legislaţiei americane antitrust a fost adesea fondată pe un anume lobby politic care nu avea nimic de a face cu bunăstarea economică, ci, mai degrabă, cu pierderea unui elec-

14

torat stabil din circumscripţiile statale, căci realizarea unei concentrări eco-nomice ar fi avut ca efect sigur reducerea unui anumit număr de locuri de muncă.

În ţările aflate în curs de dezvoltare, din punct de vedere economic, adoptarea şi aplicarea în practică a principiilor concurenţiale precum şi a legilor cu caracter reglementativ poartă cu sine o încărcătură politică şi mai mare. Interesul vădit al acestei direcţii de acţiune îl reprezintă contracararea realizării unei concentrări a forţei politice cu cea economică, cu intenţia de-clarată de a susţine interesele oarecum dispersate ale producătorilor de cali-bru mic precum şi ale consumatorilor, în general persoane obişnuite şi cel mai adesea cu o putere de cumpărare limitată. Este foarte puţin înţeles pro-cesul în baza căruia politicul ajustează „tranzacţiile” complexe dintre concu-renţa în acţiune şi interesul public pentru rezultate distributive în economiile cu produs intern brut mic. În astfel de cazuri, existenţa unei culturi a concu-renţei încă în formare, a unor pieţe slabe calitativ, a unor sectoare de largi dimensiuni încă nesupuse reglementării de activitate, a unei oferte de infor-mare disproporţionate precum şi a unor costuri de tranzacţionare extrem de ridicate pot cauza, in suma, distorsiuni ale pieţei, inegalităţi economice semnificative şi demonstrează, în paralel, ineficienţa sau inexistenţa unei capacităţi instituţionale de regularizare coercitivă, situaţie care conduce, im-plicit, la riscul de a deveni „prizonier al unor interese ale statului”.

Sunt şi state în care se remarcă un interes semnificativ al guvernării pentru reforme asupra pieţei interne (cazul Republicii Chiliene, lider zonal în reformele sectoriale sau al Mexicului care conduce detaşat în aplicarea legislaţiei de antifuziuni şi de control al preţurilor), căci agenţiile naţionale au reputat succese reale în punerea în practică a principiilor concurenţiale. În contrast cu cele două exemple citate anterior, în Argentina, unde angaja-rea politică şi socială este mai relaxată, sau altfel spus, sunt alte priorităţi în gu-vernare, activitatea agenţiei naţionale de concurenţă este mai puţin spectaculoasă.

Marea majoritate a cazurilor de privatizare din America latină au îmbrăcat forma juridică a contractelor de concesiune. S-a ales această moda-litate de vânzare în bloc a bunurilor aflate în proprietate publică a statului către operatori privaţi, adesea firme străine, pentru a eluda impedimentele constituţionale, juridice şi chiar politice. În ciuda lejerităţii procesului de privatizare, toate contractele de concesiune au întâmpinat dificultăţi pe par-cursul derulării lor, cea mai făţişă fiind renegocierea. O caracteristică spe-cială a privatizării în zona Americii latine o reprezintă frecvenţa cu care in-tervine renegocierea contractelor pentru infrastructura de mari dimensiuni. Marea majoritate a renegocierilor este operată exclusiv în scopuri electorale, dictate de oportunitatea menţinerii consistenţei electoratului ce susţine cam-pania unui anumit candidat politic. De cele mai multe ori renegocierea este

15

prezentă fie pe perioada campaniei electorale, fie după, cu titlu de recom-pensă pentru voturile furnizate. Exemple edificatoare sunt anularea concesi-unilor privind aducţiunile de forţă pentru apă potabilă, operate în 2005 în Bolivia sau interminabila renegociere a concesiunilor publice din Argentina, după criza de proporţii din 2001.

În contrapartidă, privatizarea industriei de telecomunicaţii din Jama-ica, a fost efectuată cu cea mai acurată diligenţă. Prin contractul cadru s-a stabilit în termeni foarte precişi modalitatea prin care se va efectua privati-zarea, lăsându-se cât mai puţin posibil loc factorului discreţionar. Dată fiind natura sistemului de guvernare jamaican precum şi politicii promovate de acesta în materie de reglementare legislativă (după model american) se pare că mecanismul de reglementare a unei privatizări de proporţii, întemeiat ex-clusiv pe legislaţie, constituie în sine un contract mult prea flexibil şi inca-pabil de a furniza un nivel de protecţie acceptabil pentru potenţialii investi-tori sau creşterea economică internă scontată. Dovadă stau mecanismele de privatizare incluse în contractele pe termen lung, încheiate între guvern şi companiile ce doresc să investească, care, dacă sunt corect întocmite, sunt cu certitudine creatoare a unui nivel de protecţie garantat şi efectiv. În esen-ţă, toate contractele pe termen lung sunt acorduri cu final deschis, din mo-ment ce modificarea circumstanţelor în care au fost convenite atrage firesc necesitatea renegocierii, care poate fi iniţiată fie de către investitor, fie de către guvern.

Nevoia de a poseda un cuantum de reglementări atotcuprinzătoare în litera lor, este o condiţie clar necesară, ante privatizare, pentru mega infras-tructuri şi pentru întreprinderile de utilităţi publice. Este limpede că metodo-logia de reglementare, care poate fi extrem de utilă într-un anumit cadru ge-ografic, ar putea fi complet inutilizabilă într-altul. Oricum, transferul de structuri acreditate ca funcţionale în Marea Britanie sau Statele Unite ale Americii, evident în numele „celei mai bune practici internaţionale” nu este, cu certitudine, soluţia optimă. Sub acest aspect, în vederea construirii unui cadru de reglementare viabil, este absolut necesară dedicarea unei instituţii acestui scop.

Ţinând cont de aspectul dedicării instituţionale, s-au adus argumente cum că legea concurenţei ar putea fi inoportună în anumite împrejurări. De exemplu, în cazul Egiptului, s-a afirmat că adoptarea unei legislaţii concu-renţiale nu ar fi decât sortită eşecului, dacă se au în vedere slaba infrastruc-tură instituţională şi capacitate politică, lipsa de motivaţie pentru acţionarii majoritari la întreprinderile controlate de stat precum şi absenţa reacţiei din partea potenţialilor beneficiari, în urma adoptării legii.

16

II. Constrângeri care împiedică adoptarea şi implementarea reglemen-tărilor de concurenţă şi sectoriale în ţările aflate în curs de dezvoltare

1. Voinţa politică expresă referitoare la adoptarea şi aplicarea

unei legislaţii concurenţiale „Voinţa politică” s-a dovedit a fi un factor cheie în adoptarea unei

legislaţii şi aplicarea efectivă a unui regim sancţionator faptelor anticoncu-renţiale. În Malawi, deşi guvernul a pretins că susţine legislaţia antimonopol, emiterea legii nu a fost urmată şi de crearea instituţiei abilitate să o aplice. În această ţară, crearea Comisiei pentru Concurenţă a durat nu mai puţin de opt ani de zile. Mai rău stau lucrurile pentru Bangladesh, a că-rui ordonanţă, privind politica antimonopol şi practicile comerciale restricţi-onate a rămas tot „o formă pe hârtie” în pachetul legislativ moştenit de la Pakistan, după separarea de acesta. Guvernul din Bangladesh nu a făcut nici un efort să aplice, vreodată, ordonanţa respectivă. Lucru de altfel normal, într-o ţară în care priorităţi imediate sunt reducerea ratei şomajului, servicii-le medicale subvenţionate de stat, educaţia obligatorie şi construcţia de noi locuinţe, concurenţa pierzând oarecum din importanţă şi devenind obiectiv de rang secundar. La momentul de faţă, forţat să facă faţă ratei galopante a inflaţiei, Guvernul a decis să elaboreze o lege a concurenţei cu consultanţă din partea Băncii Mondiale şi a Departamentului pentru Dezvoltare Interna-ţională al Marii Britanii, organizaţie guvernamentală responsabilă de supra-vegherea şi evaluarea unor proiecte cu impact global.

În absenţa unui climat politic propice, orice reglementare are, foarte puţin sau deloc, efectul scontat. Bunăoară, în Guatemala, unde permanent economia naţională a fost sub controlul unei „mici elite”, articolul 130 din Constituţie stipulează că: „Statul va proteja economia de piaţă şi va împiedi-ca formarea unor alianţe care să limiteze sau să aibă ca scop limitarea mani-festării liberei concurenţe în piaţă sau disconfortul consumatorilor”. Nu a fost luată nici un fel de măsură efectivă pentru transpunerea acestei directive constituţionale într-o lege de profil. La fel stă situaţia şi cu un alt număr, foarte mare, de ţări. Întotdeauna asemenea prevederi apar inserate în legile fundamentale, dar, din nefericire, nu sunt şi transpuse în corpul unei legi pentru a garanta aplicarea efectivă.

Dorinţa politicului de a înfiinţa o autoritate naţională de reglementa-re în domeniul concurenţei, puternică de la bun început, este unul dintre elementele esenţiale ale reuşitelor viitoare. Printre alte provocări, o autorita-te de reglementare hotărâtă va fi capabilă să gestioneze solicitările diverse-lor grupuri de interese, fără a pierde din vedere echilibrul justificat al pieţe-lor. Din nefericire, în realitate, statul continuă să-şi promoveze propriile in-

17

terese prin crearea unei autorităţi de reglementare fără suficientă forţă coer-citivă, pe care, evident, o poate încă controla. Oricum, simpla adoptare a unei legislaţii concurenţiale nu va fi de ajuns. De o importanţă egală sunt şi crearea şi funcţionarea unor mecanisme instituţionale viabile, atât în ceea ce priveşte aplicarea dar şi revizuirea, cerută de adaptarea la noile realităţi din pieţe. Pentru îndeplinirea acestui deziderat, este covârşitoare „forţa” voinţei politicului. De o importanţă similară este şi crearea unei culturi a concuren-ţei ce reflectă realitatea precum şi implicarea consumatorilor în întregul pro-ces de upgradare a avantajelor pe care le creează o economie de piaţă bazată pe principii de liberă concurenţă [1].

Atât legea concurenţei, cât şi politica de concurenţă permit o mai largă implicare în economie a acelor segmente ale socialului care înainte erau private de acest drept. Suplimentar, legea creează un cadru de regle-mentare previzibil, atât pentru producători, cât şi pentru consumatori. Pentru a îmbunătăţi actul de guvernare este necesară prezenţa presei dar şi suportul activ al consumatorilor, materializat în reacţiile acestora faţă de produsele puse pe piaţă, ca instrumente de control şi de echilibrare a sistemului eco-nomic naţional. Presa joacă rolul unei forţe contrabalansante pentru polul de forţă creat de uniunea dintre mediul de afaceri şi guvern. În acest context tripartit, rolul consumatorului, aflat în continuă căutare, este unul la fel de vital. Aici ar fi de menţionat faptul că această căutare executată de către consumator nu este foarte activă, în toate ţările. Chiar şi atunci când există ca un grup distinct, este posibil ca respectivii consumatori să nu dispună de suficientă capacitate decizională, forţă financiară sau aptitudini de verbaliza-re eficientă a disconfortului resimţit ca urmare a consumului/ achiziţionării unui anumit produs, ceea ce îi face incapabili să caute eficient. Din fericire există alte forme de agregare socială care umplu acest gol.

Alături de cele două deja enunţate dimensiuni ale constrângerii exer-citate asupra politicii economice, şi anume cea internă şi cea externă, mai putem trece în revistă şi dimensiunea regională. Prin conjugarea forţelor la nivel zonal, ţările aflate în curs de dezvoltare au posibilitatea, suplimentară, de a-şi perfecţiona regimul sancţionator. Astfel, lipsa evidentă a unei legisla-ţii concurenţiale în statele andine a fost compensată prin aplicarea legislaţiei concurenţiale regionale [2]. Situaţia este identică şi pentru grupul regional Piaţa Comună a Africii de Est şi a Africii de Sud sau este luată în considera-re la modul serios de către Piaţa Comună a Caraibelor.

18

2. Opoziţia mediului de afaceri faţă de adoptarea şi aplicarea le-gislaţiei concurenţiale

Mediul de afaceri, prin comunităţile sale, se opune, în general, apli-

cării legislaţiei de profil, întrucât punerea acesteia în practică ar avea ca re-zultat reducerea cotei de piaţă pe care o deţin şi, prin urmare, reducerea pro-fitului brut. În marea parte a ţărilor aflate în curs de dezvoltare, puterea eco-nomică este concentrată la nivelul marilor corporaţii, care, de obicei, finan-ţează activităţile cu caracter politic, motiv pentru care exercită o influenţă clară şi asupra deciziilor pe care politicienii le adoptă. În aceste condiţii, adoptarea şi aplicarea legislaţiei concurenţiale poate cădea uşor pradă inte-reselor acreditate de către factorii de putere din mediul economic. Mai mult, poate fi marginalizată sau chiar confiscată de la scopul ei originar. Spre exemplificare, în Tailanda, de la cea de-a doua adoptare a sa, în 1999, şi pâ-nă în prezent, legea concurenţei a avut un impact minimal datorită „nesănă-toasei uniuni” dintre politicieni şi membrii comunităţilor de afaceri precum şi datorită favoritismului cu tentă politică.

Asigurarea unui sprijin din partea unor asemenea actori, în piaţă, este absolut necesar pentru eficacitatea legii, cât şi pentru dobândirea avantajelor rezultate din aplicarea ei. În calitatea de grup cu largă dispersie socială, con-sumatorilor, beneficiari finali ai eficienţei practice a legii concurenţei, de cele mai multe ori le este foarte greu să verbalizeze disconfortul economic resimţit, căci răspund cu întârziere eforturilor de identificare şi nici nu bene-ficiază de o organizare care să le permită reprezentarea eficientă în faţa foru-rilor politice cu capacitate de decizie. În realitate, reprezentanţii industriei, fiind mult mai omogen organizaţi şi mult mai conştienţi de conţinutul eco-nomic vizat, au relaţii mai strânse cu factorii decizionali şi, pot, prin urmare, să influenţeze într-o mai mare măsură schimbările de natură legislativă pre-cum adoptarea unei legi a concurenţei [3]. Ca urmare, adesea beneficiul le-gii revine părţilor mai bine poziţionate în relaţia cu guvernul şi mai ferme în atitudinea lor.

Atunci când interesul economic domină factorul de decizie, politic se produce o limitare a creşterii economice naţionale şi se micşorează numărul posibilităţilor economice de reducere a nivelului de sărăcie din ţările în curs de dezvoltare. Cu bătaie lungă, această stare de fapt creează bariere la intra-rea pe piaţă pentru noii veniţi. Politica de concurenţă ar trebui numai şi nu-mai judecată în funcţie de contribuţia sa la aplanarea „tiraniei exercitate de către interesul economic” sau funcţie de rezultatele vizibile în materie de reducere a sărăciei. În orice caz, interesele economice stabilite între grupuri-le de producători nu au o natură similară. Polul de putere creat prin uniunea dintre guvern şi mediul de afaceri se dovedeşte greu de înfrânt [4]. Prin in-

19

vocarea „interesului public”, atunci când este vorba despre interesele eco-nomice se ajunge la nevoia de a oferi o definiţie a acestuia, inclusiv a poten-ţialului schimb între interesul public pe termen scurt şi cel pe termen lung.

Evident că situaţia se schimbă numai după sforţări dureroase şi este absolut necesar să nu se minimalizeze rolul pe care îl joacă ordinea de drept în acest proces. Expresia conform căreia „vânt bun din pupa” ar mişca „nava transformării economiei naţionale” este, până la urmă, o paradigmă care ac-ţionează numai în cazul unei ordini de drept care garantează un sistem de securitate socială funcţional şi existenţa unei clase de mijloc numeroase. Iată motivul pentru care aplicarea legii concurenţei pentru majoritatea ţărilor aflate în curs de dezvoltare depinde mai degrabă de felul cum sunt redistri-buite profiturile, decât de creşterea economică în sine [5].

Aspectul conform căruia aplicarea legii concurenţei precum şi a poli-ticii de concurenţă va avea drept rezultat creşterea economică scontată şi/sau reducerea nivelului de sărăcie, este în esenţă un gen de analiză empirică, ex-trem de dificil de executat. Dacă acest gen de cauzalitate există, ei bine, ea ar trebui să fie una explicită. Şi putem aminti aici exemplul Australiei, în a cărei lege a concurenţei este inserat obiectivul de creştere a bunăstării popu-laţiei. Încă din 1995 [6], când Australia a demarat procesul de reformare in-tegrală a reglementărilor sale în materia concurenţei, statele australiene au înregistrat o rată accelerată de creştere a venitului intern brut, evident mult mai repede decât dacă nu ar fi aplicat efectiv regulile de competiţie echitabi-lă şi deschisă. Prin urmare, dacă politica de concurenţă şi legea de aplicare reprezintă instrumente de protecţie pentru nevoiaşi, drept consecinţă eradicându-se sărăcia, atunci acest aspect de protecţie socială ar trebui in-clus în corpul legii.

3. Prizonier în sfera de interese a statului La nivelul ţărilor aflate în curs de dezvoltare, confiscarea necenzura-

tă a idealului economic de către politic este un alt obstacol de substanţă în calea unei activităţi eficiente de control şi sancţionare a faptelor anticoncu-renţiale. Legea concurenţei poate proteja marile companii cu conexiuni poli-tice „potrivite” de activitatea remodelatoare a forţelor concurenţei loiale, garantând rentele returnate de activitatea de monopol fără nici un efort de inovare. În acelaşi timp o asemenea lege şi politica concurenţială nu pot de-cât să ascundă atacurile neloiale ale guvernului asupra legitimităţii de activi-tate a acelor companii care respectă principiile concurenţei echitabile, întru favorizarea mediului de afaceri care influenţează în chip veros decizia poli-tică. Prin urmare există un pericol real şi imediat pentru agenţiile naţionale din ţările aflate în curs de dezvoltare de a fi „făcute prizonierele” interesului

20

economic distorsionat promovat de industria care are legături cu factorul decizional sau de către însuşi guvernul, prin decizia de reglementare a acti-vităţii lor care le limitează competenţele de acţiune [7].

Instituţiile statale din multe ţări aflate în curs de dezvoltare, în speci-al cele din ţările africane, par să fie foarte slab pregătite pentru înţelegerea conceptului de dezvoltare economică, din cauza curentului „neo-patrimonial” (regulă de conducere a unui stat, în acord cu care şeful statului nu face nici o distincţie între patrimoniul personal şi cel naţional, folosindu-se de acesta din urmă ca şi cum i-ar aparţine. De cele mai multe ori deciziile de înstrăinare a unor bunuri din patrimoniul naţional sunt unilaterale şi abso-lut dispozitive). În cazul nostru este vorba de recompensarea elitelor politice care ştiu cum să câştige favorurile susţinătorilor, precum şi a grupurilor de interese care îşi aproprie sistematic părţi din rezerva naţională pentru a se menţine la putere. Mai mult chiar, anumite guverne pot fi chiar persuadate să favorizeze „campionii naţiunii”. Într-un asemenea scenariu economic, evident că aplicarea sistemului de reglementare a concurenţei ar părea sus-pectă şi ca servind intereselor străine. La rândul ei, opinia publică, prost in-formată (în mod intenţionat) ar putea muşca din momeala naţionalismului, ar ieşi în stradă şi ar cere protejarea „acelor campioni naţionali” de represaliile concurenţei, evident „neloiale”!

Iată de ce nu este atât de importantă, capacitatea instituţională a sta-tului de a asigura de la bunul început al procesului de creştere economică, o aplicare eficientă a legii concurenţei, ci mai degrabă urmărirea a însăşi idea-lului de concurenţă pentru a putea dezvolta îndeajuns forţa de aplicare a acestui principiu pe piaţa internă, în aşa fel încât productivitatea naţională să fie comparabilă standardelor internaţionale, disciplinând şi selectând totoda-tă dintre acele firme doritoare de sprijin din partea factorului decizional de sorginte politică. Posibil ca adoptarea unei legi a concurenţei într-un stadiu iniţial de dezvoltare economică să stânjenească capacitatea guvernului de a gestiona procesul de reformare a economiei şi de trecere a acesteia la princi-piile cererii şi ofertei echilibrate, dar nu neapărat obligatoriu!

4. Politica guvernamentală şi reglementările care nu contribuie

la construcţia culturii concurenţei Implicarea în exces a guvernului în activitatea economică, conduce

adesea la legi care favorizează mediul de afaceri, la reglementări şi decizii care împiedică sau restrâng concurenţa. Există un număr de ţări aflate în curs de dezvoltare caracterizate de această implicare excesivă în economie, fie pe calea influenţei politice şi a creării de lege, fie în persoana furnizorilor de servicii, regii ale statului care intră în competiţie cu sectorul privat. Aici

21

ia naştere o reală problemă. În calitatea sa de creator al legii, statul poate emite reglementări şi legislaţie care să îngrădească concurenţa, de-a lungul procesului, prin care alte obiective de natură social-economică sau politică sunt urmărite. În atare situaţie, fireşte că principiile concurenţiale nu vor mai fi respectate cu stricteţe.

În 2005 Comisia Africană statua că este de obligaţia guvernului „să creeze pieţele şi să reglementeze activitatea concurenţială”. Guvernul poate introduce ideea de concurenţă în procesul de fabricare a legislaţiei, păstrânduşi şi protejându-şi, în acelaşi timp, propriile activităţi cu caracter economic. Evident că anumite aspecte ale acestei activităţi nu depind de existenţa sau aplicarea legii privind concurenţa. Nu mai puţin adevărat este că o lege a concurenţei ar marca un bun început prin interzicerea activităţilor anticoncurenţiale desfăşurate de către miniştrii numiţi de către guvern, agen-ţiile acestuia şi funcţionarii publici. Această viziune a permis bunăoară auto-rităţii de concurenţă din Rusia, ca în anumite situaţii, să emită decizii de anulare a unor ordine ministeriale care adoptaseră măsuri cu caracter anti-concurenţial sau puneau în practică activităţi cu acest caracter. O altă suges-tie care s-a făcut a fost aceea ca însăşi autoritatea de reglementare să-şi folo-sească dreptul de argumentare în folosul ideii de concurenţă, pentru a persu-ada guvernul să opereze anumite schimbări de optică şi implicit de politică. Este absolut necesară argumentarea pentru ideea de concurenţă, mai ales în situaţia în care legea este nou promulgată şi nu este pe deplin înţeleasă de către toţi acţionarii [8].

5. În considerarea Interesului Public Deşi nu unul exclusiv, obiectivul individualizării interesului public

este unul central politicii guvernamentale din statele aflate în curs de dez-voltare. Din moment ce reformele sunt centrate pe restructurarea serviciilor de utilităţi publice, activităţi care focalizează interesul public şi, prin urma-re, angajează sensibilitatea factorului politic atât faţă de reformarea politici-lor de furnizare a serviciilor de utilităţi cât şi faţă de practica reglementării legislative a domeniului respectiv este greu de apreciat cum poate fi izolat procesul de reformare legislativă de aprinderea spiritelor la nivel politic, la momentul aplicării efective. Pare să fie o formă de „practicare a politicii bu-nului simţ” determinarea unui for legislativ ca la momentul luării unei deci-zii, interesul public să nu fie eludat sau uitat. Conflictul inerent între obiec-tivul atingerii unei eficienţe economice şi satisfacerea interesului public, cel mai adesea conduce la situaţii de necesară mediere a conflictului, cel mai adesea extrem de sensibile din punct de vedere politic.

Cele mai probabile provocări pentru guvern apar în momentul în ca-

22

re autorităţile de concurenţă evaluează direct criterii de natură anticoncuren-ţială fără a asigura şi transparenţa motivaţiei pentru care procedează de ase-menea manieră. În asemenea cazuri, capacitatea discreţionară de care se bu-cură administrativul în interpretarea conceptului de „concurenţă loială” re-prezintă, de cele mai multe ori, punctul de start al corupţiei, mai ales în ţări-le aflate în curs de dezvoltare.

Aici merită amintită experienţa Republicii Sud-Africane. Legea de concurenţă emisă aici, accentuează ideea promovării micilor întreprinderi, o mai mare implicare în economie (în special pentru acei participanţi care an-terior au fost dezavantajaţi) precum şi promovarea conceptului de proprieta-te privată odată cu echilibrarea chestiunilor legate de eficienţa economică şi mai larga dezvoltare a obiectivelor prioritare, toate acestea în limitele unei concurenţe transparente şi corecte. Din acestă perspectivă, numărul de ca-zuri în care considerarea interesului public a făcut diferenţa, este unul ex-trem de mic! Interesant de remarcat este faptul că explicita includere a inte-resului public în rândul obiectivelor de politică concurenţială a îmbunătăţit imaginea de ansamblu a acestui demers, prin asigurarea unui soi de coerenţă şi articulare între diversele domenii vizate de respectiva politică. Totodată includerea interesului public printre obiectivele politicii concurenţiale a atras şi interesul firmelor comerciale pentru acest concept, el fiind înserat pe agenda de lucru a noilor strategii de marketing şi advertising.

6. Lipsa conceptului de neutralitate în domeniul concurenţei Neutralitatea în jocul concurenţial semnifică, în fapt, adoptarea unor

politici care să fixeze „terenul” pe care sectorul public intră în competiţie cu cel privat. În realitate, este îndeajuns de greu să asiguri respectarea neutrali-tăţii în sectoarele economice în care guvernul sau agenţiile sale deţin contro-lul sau insistă să-l exercite. Spre exemplificare, în Zambia, deţinătorul servi-ciilor de telefonie, o companie deţinută în întregime de stat, a fost exonerată de obligaţia plăţii unei serii de taxe, care, în mod normal sunt achitate de către actorii economici privaţi din acelaşi sector de activitate. Evident că aceste exemple de facilitare îi aşează pe operatorii privaţi într-o anumită po-ziţie dezavantajată, când vine vorba despre concurenţă. În India, compania statului – Asigurări de Viaţă India – a primit garanţie statală că i se vor aco-peri poliţele în cazul în care nu poate acoperi, singură, în întregime prejudi-ciile reclamate [9]. În contrapartidă, de această garanţie nu se bucură com-paniile private de asigurări, recent intrate pe piaţă.

Mai mult chiar, atâta timp cât autoritatea de reglementare este vulne-rabilă pentru puterile discreţionare exercitate de către funcţionarii unui mi-nister, care pot face parte şi din Consiliile de Administraţie ale firmelor de-

23

ţinute majoritar de stat, este greu de crezut că autoritatea de concurenţă va putea garanta neutralitatea procesului concurenţial, pe aceeaşi piaţă pe care activează şi firmele susţinute şi favorizate de către stat. Ca un exemplu, ope-ratorul indian de telefonie TRAI nu a reuşit să se menţină pe piaţa controlată de BSNL S.R.L. firmă deţinută în întregime de stat, în mare parte datorită deciziilor cu caracter anticoncurenţial emise în favoarea Bharat Sanchar Nigam (BSNL) care au distorsionat “regulile de joc” din respectivul dome-niu de activitate. Astfel, domenii precum separarea conturilor pentru vânză-rile en gros şi en detail, interoperabilitatea serviciilor de telefonie cu cele de televiziune prin cablu precum şi oferirea de pachete de servicii integrate ab-solut necesare concurenţei pentru a prospera, au rămas în afara sferei de re-glementare legislativă pentru varii motive, unul fiind şi starea de litigabilitate creată de favorizarea BSNL. Ca o pură întâmplare atât TRAI cât şi BSNL raportează amândouă către Ministerul Indian al Telecomunicaţiilor.

Există, în contrapartidă, şi situaţii în care neutralitatea concurenţială este ştirbită de acţiunile firmelor din sectorul privat. Spre exemplificare, ani buni, transportul aerian indian, subvenţionat de către stat, a tot încercat să-şi procure aeronave noi pentru a putea să-şi extindă flota şi oferta de servicii. De cele mai multe solicitările operatorului naţional au făcut turul a nume-roase departamente guvernamentale în aşteptarea unei semnături finale de aprobare. Timp în care operatorii privaţi de servicii de zbor îşi extindeau nestingheriţi flota şi dobândeau cote din ce în ce mai mari din piaţa servicii-lor de curse aeriene, pe seama şi în detrimentul întreprinderii publice. Nu-meroase asemenea exemple ne conduc din nou la evidenţa influenţei exerci-tate de către mediul de afaceri asupra politicului.

7. Independenţa Înfiinţarea unei autorităţi naţionale de reglementare în domeniul

concurenţei precum şi limitele de competenţă de care s-ar bucura aceasta fac apanajul politicii economice dar şi a celei de guvernare. Independenţa insti-tuţiei nu ar trebui înţeleasă ca libertatea de a întreprinde acţiuni care nesoco-tesc guvernul, ci mai degrabă ca aptitudinea de a pune în practică politici de regularizare a pieţelor fără a interfera cu agenţiile guvernamentale sau cu actorii economici. Considerăm că ar trebui luate în calcul trei faţete ale in-dependenţei instituţionale:

• independenţa faţă de guvern; • independenţa acţionarilor şi • autonomia instituţiei, raportat la resursele financiare de care s-ar bucura. Modelul unei autorităţi „independente” este, normal, favorizat de

24

consultanţii vestici, care îşi trag experienţa din reglementările emise în ţările bogate din punct de vedere economic. Dar, chiar şi aceste ţări oferă argu-mentul că executivul îşi asumă un anume gen de control. În Statele Unite, spaţiul în care s-a născut însăşi conceptul de comisie de reglementare, este un paradox, căci în ciuda evoluţiei conceptului, încă există o anume presiu-ne politică iar nivelul de cunoaştere a problemelor şi de competenţă a perso-nalului din respectiva autoritate de reglementare lasă de dorit! Dacă transla-tăm această analiză, extrem de sensibilă din punct de vedere politic, în sânul ţărilor aflate în curs de dezvoltare, nu ne putem aştepta, destul de curând, să avem la îndemână, gata creată, o autoritate naţională de reglementare.

Din moment ce privatizarea şi adoptarea unui set de reforme legisla-tive se concentrează asupra serviciilor de utilităţi publice, este clară prezenţa interesului public care implică o anume receptibilitate din partea executivu-lui atât pentru politica de reforme cât şi pentru practica reglementărilor, căci este destul de greu să se expliciteze definitiv ce anume semnifică conceptul de „independenţa reglementării” sau în ce mod poate fi acesta izolat de ine-rentele conotaţii politice. În situaţiile în care persoanele care creează regle-mentarea, de multe ori, judecători, îşi datorează poziţia elitei politico-birocratice, ei sunt clar supuşi unei limitări, a exercitării libere a dreptului de încadrare a faptelor, precum şi limitării posibilităţilor de acţiune sau chiar anulării acestora.

Procesul de reformare a politicii concurenţiale ar avea mult mai mul-tă consistenţă, dacă, asupra corpului legislativ deja reformat, s-ar recunoaşte acţiunea deliberată a acestui gen de constrângeri iar, modelul ideal al unei autorităţi naţionale ar cuprinde aceste particularităţi caracteristice societăţi-lor cu economii în curs de dezvoltare. Aranjamentul clasic al reformei de-marate după adoptarea legislaţiei necesare este acela de a lăsa pe mâna gu-vernului stabilirea cadrului de promovare şi creare a politicii concurenţiale, în timp ce autoritatea de reglementare se limitează numai la aplicarea legis-laţiei emanate de la guvern. Cu bătaie lungă, ar fi firesc ca relaţia dintre gu-vern şi autoritatea de reglementare să fie una de cooperare şi sprijin reci-proc, din moment ce ambele entităţi sunt animate de o viziune comună asu-pra fenomenului concurenţial.

În majoritatea cazurilor ministerul de resort este împuternicit prin le-ge să emită directive cu caracter politic cărora autoritatea de reglementare, care este silită să le dea curs. Această situaţie nu ar trebui să fie una frustran-tă, acolo unde guvernul este abilitat prin Constituţie să formuleze principii directoare ale politicilor sale şi să stabilească seturi de obiective ce urmează a fi codificate. Dar, ca urmare a particularităţilor sociale, economice şi poli-tice, diversele ministere au tendinţa de a interveni mai mult decât este nece-sar în procesul de codificare, sub pretextul că respectă directivele coordona-

25

toare pentru orientarea macropoliticilor. Bunăoară, legea de funcţionare a Băncii Naţionale a Zambiei prevede că: „Ministerul Finanţelor poate solicita Guvernatorului General al băncii aplicarea unor politici cu caracter general sau specific, fixate de guvern, chiar dacă aceste au efect asupra modului în care banca efectuează operaţii financiare, iar banca este obligată să le aplice sau să le dea curs”. Actul care stipulează această prevedere nu lasă nici o umbră de îndoială asupra influenţei pe care Ministerul de Finanţe al Zambiei o poate exercita asupra Băncii Naţionale în privinţa anumitor aspecte de po-litică monetară.

Surprinzător este faptul că există şi situaţii în care autoritatea de re-glementare şi-a păstrat independenţa. În Zambia, Ministerul Transporturilor şi Comunicaţiilor şi-a rezervat dreptul de a numi directorul executiv al Agenţiei pentru Siguranţa Drumurilor şi Transport (ASDT), atribut care era rezervat prin statut Consiliului de Administraţie al Agenţiei (consiliu care este numit de către Minister!). Şi mai surprinzător, preşedintele Consiliului de Administraţie a atacat în contencios administrativ ordinul ministrului. Ministerul, drept represalii, l-a destituit pe preşedintele Consiliului de Ad-ministraţie care, la rândul său, a apelat la justiţie pentru a solicita anularea noului ordin ministerial de destituire. O situaţie rară pentru o ţară ca Zam-bia, dar care i-a făcut pe analiştii politici străini să declare că ceva s-a schimbat în procesul de luare a deciziilor şi că se manifestă o mai mare in-dependenţă a corpului de reglementare legislativă. Evenimentele survenite la sediul ASDT au demonstrat că membrii Consiliului de Administraţie îşi cunosc atribuţiile, fac uz de ele şi nu pregetă să lupte pentru independenţa acţiunilor lor cu creatorii politicii guvernamentale. Mai mult chiar, reuşesc să contracareze, în mod eficient, excesele de autoritate ale Ministerului.

Atunci când vine vorba despre reglementarea activităţii întreprinde-rilor aflate în proprietatea statului sau de a lua măsuri împotriva unor astfel de întreprinderi se remarcă evidente imixtiuni ale ministerului de resort, în timp ce autoritatea de reglementare este percepută ca fiind lipsită de putere sau incapabilă de a aplica legea, în mod judicios. În Kenya, când Ministerul Comunicaţiilor a retras licenţa de operare în bandă a operatorului naţional de telefonie fixă, s-a argumentat că decizia a fost emisă deoarece acesta era implicat în numeroase dispute legale cu TELKOM KENYA, întreprindere deţinută de stat, şi că anumite reguli adoptate în sprijinul concurenţei din piaţă erau împotriva interesului statal. Acest gen de acţiuni sfârşeşte prin a ştirbi încrederea investitorilor privaţi în justeţea sistemului de reglementare, întregul sector suferind o stagnare, din moment ce investitorii sunt obstruc-ţionaţi în desfăşurarea principalei lor activităţi.

Prin urmare, cât priveşte activitatea instituţiilor de reglementare, deşi principiile independenţei, transparenţei şi performanţei sunt universal accep-

26

tate se pune întrebarea logică, cum vor evolua acestea, pe viitor, în acele ju-risdicţii naţionale în care direcţiile de dezvoltare şi politicile interne sunt dependente de specificul zonei geografice sau de cel naţional? Iată de ce, în ţările în curs de dezvoltare, există un scepticism major atunci când vine vor-ba de nevoia de a avea o autoritate naţională de reglementare a activităţii concurenţiale, dar se importă strategii, lipsite de originalitate sau de specifi-cul dictat de starea economiei naţionale în care se aplică.

8. Absenţa unei culturi a concurenţei Cultura concurenţei este în directă legătură cu capacitatea publicului

în general, a mediului de afaceri, a politicienilor sau funcţionarilor publici de a cunoaşte conţinutul legii concurenţei şi de a înţelege natura beneficiilor pe care le aduce principiul concurenţei, când acţionează asupra pieţei. Se pare totuşi că, la nivelul unor ţări, înţelegerea politicii de concurenţă precum şi a legii este insuficientă atât la nivel guvernamental cât şi al opiniei publice.

Lipsa de înţelegere faţă de scopul legii concurenţei şi al evidentelor beneficii pe care le aduce regularizarea concurenţei în pieţe, chiar la nivelul a numeroşi reprezentanţi ai mediului de afaceri, se materializează în rezis-tenţa făţişă sau tacită la obligaţiile izvorâte din legea concurenţei. Procesul de creare a unei culturi a concurenţei este foarte important şi îi implică şi pe consumatori, în scopul creşterii avantajelor pe care le oferă o piaţă fondată pe principiile cererii şi ofertei.

Nu-i deloc surprinzător faptul că populaţia şi agenţiile naţionale din ţările aflate în curs de dezvoltare, adesea resimt nevoia unei pregătiri supli-mentare în acest domeniu, ca urmare a unei lipse majore de cultură a concu-renţei la nivelul întregii ţări. Iar, din moment ce această nevoie este una de dimensiuni naţionale, este absolut necesar ca autorităţile naţionale să încea-pă cu programe de promovare a culturii concurenţei pentru diseminarea acesteia cât mai rapid la nivelul tuturor domeniilor de activitate: mediu de afaceri, public, agenţii guvernamentale şi funcţionari publici.

Este necesar să remarcăm că conştientizarea aspectelor concurenţiale nu se poate perfecta într-o manieră lipsită de sistematizare şi/sau în totală izolare faţă de analiza studiilor practice, de caz. Până ce autorităţile de con-curenţă vor ajunge să construiască propria practică în această materie, dând naştere unui etalon de credibilitate şi evidenţiind anumite aspecte precise, nu putem decât conta pe analiza unor speţe ce ne parvin din alte jurisdicţii, în special din acelea ale ţărilor aflate în curs de dezvoltare.

27

III. În loc de concluzii Pe măsură ce reformele dedicate care vizează noi abordări ale pieţei

s-au înmulţit, la nivelul ţărilor aflate în curs de dezvoltare, se constată în pa-ralel, în practică, un eşec al mecanismelor pieţei libere. Pentru a minimaliza aceste eşecuri ale pieţei sunt necesare o concurenţă viabilă şi politici de re-glementare adecvate, dublate de un sistem de sancţionare aplicabil realmen-te în practică. Primul pas ar fi crearea unei politici de concurenţă atractive şi bine articulate în jurul realităţilor economice precum şi a unui set de regle-mentări legislative care să meargă puţin mai departe de aspectul „agreabil pentru mediul de afaceri”, adică agreabil pentru deţinătorii de pachete im-portante de acţiuni. Atât politica cât şi reglementările legislative ar trebui să admită existenţa intereselor consumatorului şi să le includă în corpusul re-glementării pe de o parte, iar, pe de alta, să facă recurs la promovarea activă a intereselor şi protecţiei consumatorului. Înfiinţarea unei instituţii de profil este un element vital pentru crearea şi aplicarea efectivă a sistemului de re-glementare şi revizuire a actelor şi faptelor concurenţiale. Pe de altă parte, chiar dacă legislaţia şi politica de concurenţă susţin evident anumite benefi-cii pentru operatorii din pieţe, mai sunt necesare, totuşi, şi o voinţă politică precum şi un simţ consensual pentru reformare. Simpla schimbare a conţi-nutului legii nu este de ajuns. Voinţa guvernului către obiectivul creşterii economice, înţeleasă ca obiectiv politic (ca maturitate în gândirea de tip po-litic), contribuie la stabilirea climatului de politică generală din ţara respec-tivă. Rezultatele aplicării în economie a politicii de concurenţă ar trebui să concorde cu motivaţiile politicienilor, astfel încât într-un viitor apropiat, adoptarea regulilor în materie de concurenţă să primească şi un gir politic.

Mai mult chiar, crearea unei culturi a concurenţei precum şi implica-rea simultană a consumatorilor în întregul proces de înmulţire a avantajelor pe care le procură o piaţă ce respectă principiile concurenţei, sunt esenţiale. Un alt aspect cu preponderenţă îl reprezintă reconcilierea perspectivelor di-verşilor actori din piaţă, motiv pentru care ţările aflate în curs de dezvoltare ar trebui să adopte legi ale concurenţei şi sisteme de reglementare care sunt adaptate împrejurărilor şi cerinţelor din economiile lor naţionale. În plus mijloacele massmedia şi mişcarea privind protecţia consumatorilor pot avea un rol extrem de creator în procesul de „geneză a culturii concurenţei”. În ţările în care nu există o competentă înţelegere a diverselor nuanţe pe care le ridică reglementarea unui regim al concurenţei, este evident că aceasta nu poate avea eficienţă. Oarecum neaşteptat promovarea legii concurenţei poa-te câştiga suport din partea celor mai înverşunaţi oponenţi ai săi, dacă este percepută ca o supapă de relaxare a controlului asupra economiei naţionale.

Apare ca dificilă o coordonare a obiectivelor politicii guvernamenta-

28

le de promovare a interesului public cu cele ale autorităţilor naţionale de re-glementare, interesate de o promovare eficientă a pieţelor. Aspectul ce pre-zintă interes este cel legat de necesitatea găsirii unui echilibru între obiecti-vele politicilor de interes public şi eficienţa economică, manifestată în buna funcţionare a pieţei, echilibru care, posibil, nu apare explicit în corpusul le-gii. Bunăoară în cazul unei concentrări economice ce a avut loc în industria grea – producţia de ciment – întreprinderea ZCC şi-a urmat interesele eco-nomice proprii şi nu a ţinut cont de opinia guvernamentală. Similar, există situaţii în care, nici gândirea autorităţilor naţionale de reglementare nu coin-cide cu cea a guvernului. Adică, este posibil ca acestea să fie absolut nepu-tincioase atunci când vine vorba de modificat ceva în lege, în contradictoriu cu poziţia guvernamentală. În asemenea cazuri, autoritatea naţională de re-glementare trebuie să distingă între interesul public şi interesele deja trans-puse în lege, încercând să găsească echilibrul precar dar necesar dintre reali-tate şi codificarea concurenţială, asigurându-se că cea mai bună soluţie este pusă în discuţie.

Realitatea din teren sugerează că nu există nici o legătură între nive-lul de dezvoltare şi independenţa de care se bucură sau ar trebui să se bucure agenţiile naţionale de reglementare. Independenţa lor este reglată de anumiţi factori cu conţinut istoric, motiv pentru care studiile la nivel naţional şi sec-torial pot aduce la lumină lucruri de substanţă pentru activitatea regulatorie a agenţiilor. Uniunea celor trei piloni – autonomie (independenţă), compe-tenţă şi transparenţă – constituie o condiţie sine qua non pentru eficacitatea şi reuşita reglementării legislative în interesul publicului larg şi al economiei naţionale. Deşi cele trei principii sunt universal aplicabile în activitatea fie-cărei agenţii de reglementare, este interesant de urmărit, cum vor evolua acestea într-o jurisdicţie anume, fiind în mare măsură redefinite de liniile directoare urmărite în politica internă a respectivei ţări. Nivelul restricţiilor impuse autonomiei corpurilor de reglementare este şi funcţie de cultura so-cială şi economică a publicului larg din naţiunea respectivă, supus aceluiaşi proces de validare ca şi activitatea de constituire a unei culturi a concuren-ţei, pertinente şi raportată la realităţile cu care se confruntă. Prin urmare re-gimurile politice trebuie să se adapteze pentru a se potrivi contextului eco-nomic zonal.

Fiecare dintre cei chemaţi să lucreze în domeniul de reglementare trebuie să acorde o atenţie specială distincţiei dintre control şi reglementare, asigurându-se că activitatea de reglementare nu se reduce numai la cea de control. Tributar acestui mod de a concepe lucrurile, este evident că regle-mentarea ar trebui să fie excepţia absolută şi nu regula învederată. Introdu-cerea legii concurenţei în atenţia mediului de afaceri odată cu reformele operate asupra pieţelor, ar fi poate o idee cu repercusiuni pozitive, pentru a

29

atenua oarecum impresia sectorului privat că ceea ce statul a promis să libe-ralizeze devine, din nou, ţinta unui control de interes direcţionat. Cele mai cunoscute calităţi ale activităţii de reglementare sunt diligenţa şi transparen-ţa, iar raportat la activitatea Băncii de Rezerve Naţionale a Indiei, putem aminti faptul că, în anumite momente ale activităţii sale, aceasta respectă standarde de transparenţă decizională. Exemplu destul de elocvent, credem noi pentru ce înseamnă aplicarea transparenţei, dacă agenţia de reglementare doreşte un comportament evident îmbunătăţit din partea celor cărora li se adresează obiectul activităţii sale.

Legi similare celei privind dreptul de acces la informaţiile publice – cazul Indiei – pot juca un rol semnificativ în creşterea transparenţei în mate-rie de decizii şi reglementări. Este important să se realizeze un set de stan-darde, universal acceptate, de către autorităţile de reglementare din diverse domenii de activitate, standard ce ar respecta liniile directoare ale normelor de la Basel, norme elaborate de către Banca Internaţională pentru Transferul Proprietăţii, organizaţie internaţională, care promovează cooperarea moneta-ră şi financiară la nivel internaţional şi serveşte ca bancă de împrumut pen-tru băncile naţionale.

Pentru a încheia studiul nostru, recapitulăm: patru din cei mai impor-

tanţi stâlpi pentru crearea unui mediu concurenţial sănătos sunt: (i) Voinţa politică, o premisă necesară în elaborarea unui regim per-

tinent de reglementare a concurenţei; (ii) Promovarea activă a intereselor consumatorului precum şi trans-

punerea acestora în corpusul legii sunt cruciale, deoarece reprezintă o forţă eficientă de echilibrare a intereselor reale ale producătorilor;

(iii) Este necesară şi importantă crearea unei culturi a concurenţei; (iv) Contextul economic naţional al ţărilor aflate în curs de dezvolta-

re este extrem de diferit de cel al ţărilor dezvoltate, situaţie care atrage indi-vidualizarea regimului de reglementare concurenţială, funcţie de contextul politic, pentru fiecare naţiune în parte.

Notă: Bibliografia selectivă utilizată în cadrul prezentului studiu este înscrisă la fine-

le variantei în limba engleză.

30

EVOLUŢII RECENTE ÎN APLICAREA

REGLEMENTĂRILOR DE CONCURENŢĂ – O SCURTĂ PERSPECTIVĂ COMPARATIVĂ

Alberto Heimler, Director, Cercetare şi Relaţii Internaţionale, Autorità garante della Concorrenza e del Mercato, Italia

[Alberto Heimler este, de asemenea, şi Preşedinte pentru Working Party 2 - Competition and Regulation - OECD].

Publicat sub copyright al eSapience Center for Competition Policy © (Versiunea în limba română: Ovidiu Felecan, inspector superior de concurenţă -

Consiliul Concurenţei, România)

Rezumat: Există în lume multe abordări privind aplicarea reglementărilor de concuren-ţă, dar, în ultimii ani, suntem martorii accentuării unui evident fenomen de conver-genţă. La prima conferinţă a ICN (International Competition Network - Reţeaua Inter-naţională de Concurenţă) - Napoli 2002 - Giusepe Tesauro, preşedintele de atunci al autorităţii italiene de concurenţă, luând cuvântul în cadrul dezbaterilor referitoare la testele aplicabile în controlul concentrărilor (între accentuarea dominanţei şi redu-cerea substanţială a concurenţei), declara că “Oceanul Atlantic nu este o autostradă cu sens unic”. Sensul respectivei alocuţiuni era acela că orice reglementare de con-curenţă, fie, de ex., Legea Sherman din 1890, Reglementarea CE referitoare la con-centrări din 1989, reglementarea italiană de concurenţă din 1990, reglementarea ro-mână de concurenţă din 1996, etc., are ceva de transmis către lumea întreagă în domeniul respectiv.

1. Există în lume multe abordări privind aplicarea reglementărilor de

concurenţă, dar în ultimii ani suntem martorii accentuării unui evident fe-nomen de convergenţă. La prima conferinţă a ICN (International Competition Network - Reţeaua Internaţională de Concurenţă) desfăşurată la Napoli în 2002, Giusepe Tesauro, preşedintele de atunci al autorităţii italie-ne de concurenţă, luând cuvântul în cadrul dezbaterilor referitoare la testele aplicabile în controlul concentrărilor (între accentuarea dominanţei şi redu-cerea substanţială a concurenţei), declara că “Oceanul Atlantic nu este o au-

31

tostradă cu sens unic”. Sensul respectivei alocuţiuni era acela că orice re-glementare de concurenţă, fie, de ex., Legea Sherman din 1890, Reglemen-tarea CE referitoare la concentrări din 1989, reglementarea italiană de con-curenţă din 1990, reglementarea română de concurenţă din 1996 etc., are ceva de transmis către lumea întreagă în domeniul respectiv.

2. Începând cu anii ’60, în Europa s-au produs importante modificări

în ceea ce priveşte aplicarea protecţiei concurenţei economice. Filosofia ori-ginală a antitrustului în CE se revendică de la tradiţia curentului ordoliberal german care, încă din anii ’20, făcea distincţia între “concurenţa de obstruc-ţionare”, cum ar fi preţurile de ruinare, rabaturile de loialitate şi refuzul de a trata – care trebuiau interzise – şi “concurenţa de performanţă”, care inclu-dea toate practicile menite a face produsele unor firme mai atractive pentru cumpărători – şi trebuia promovată. Tradiţia ordoliberală era fundamentă în mare parte pe litera legii. Astfel încât, pentru multă vreme, aplicarea regle-mentărilor de concurenţă a vizat, de ex., aplicarea ad literam a art. 81 (3) din Tratatul Comunitar cu privire la înţelegerile notificate precum şi implemen-tarea unor exceptări bazate pe interpretări în litera legii. Introducerea în anul 1989 a primei reglementări referitoare la concentrările economice – cu care ocazie s-a evidenţiat în mod deosebit importanţa analizelor economice – a marcat începutul reorientării Comisiei Europene de la litera legii către spiri-tul legii, de la formă către efecte. În aceeaşi idee au fost emise în anul 1997 Comunicarea CE cu privire la piaţa relevantă şi în anul 1989 o nouă excep-tare pe categorii pentru restricţiile verticale. De acum înainte, analizele eco-nomice vor juca un rol tot mai important în interpretarea reglementărilor de concurenţă.

3. Desigur că nu vorbim aici despre un proces revoluţionar. După

cum îşi aminteşte Valentine Korah, încă din 1966, în cuprinsul hotărârii pronunţate în cazul La Technique Minière v Maschinenbau Ulm GmbH, Curtea Europeană de Justiţie (ECJ) clarificase faptul că “concurenţa în cau-ză trebuie înţeleasă în contextul în care concurenţa ar fi apărut în absenţa înţelegerii supuse judecăţii”. Condiţionarea concurenţială (counterfactual) era deci absenţa înţelegerii respective, nu şi prezenţa unei înţelegeri mai pu-ţin restrictive.

Poate că întregul curs al aplicării reglementărilor de concurenţă în Europa ar fi fost cu totul altul dacă această abordare ar fi fost urmată. Dar, trei săptămâni mai târziu, în cazul Etablissements Consten SA and Grundig Verkaufs v EEC Commission, ECJ a ignorat propria sa judecată cu puţin anterioară, iar condiţionarea concurenţială (counterfactual) s-a axat deja pe considerarea unor înţelegeri mai puţin restrictive. Comisia Europeană s-a

32

implicat tot mai mult în identificarea circumstanţelor care să poată justifica exceptarea unor înţelegeri notificate. Numai relativ recent, odată cu apariţia noilor reglementări şi instrucţiuni referitoare la transferul de tehnologie, condiţionarea concurenţială (counterfactual) pare a fi redevenit absenţa ori-cărei înţelegeri. Aceasta tendinţă ne apare a fi implicită atât la baza Regula-mentului 1/2003 cât şi ca fundamentare a eliminării sistemului notificărilor. Astfel încât, actualmente, Art. 81(3) poate avea o aplicare directă. Deciziile pozitive nu mai sunt posibile, ceea ce contează fiind substanţa restricţiei (chiar dacă sarcina probării pe Art. 81(3) incumbă aceluia care a pus în dis-cuţie cazul respectiv). După mai mult de 40 de ani, ceea ce contează în aplica-rea reglementărilor europene de concurenţă este, deci, substanţa (spiritul legii).

4. Desigur că reglementările de concurenţă din SUA au avut o mare

influenţă în acest sens. Definiţia pieţelor relevante, tratarea înţelegerilor ver-ticale, modalitatea de analiză a concentrărilor etc., au o neîndoielnică origi-ne americană. Este evident că atunci când vorbim de convergenţă, cel puţin până în prezent, amprenta relevantă este americană. Consider însă că, de ex., dezbaterea actuală cu privire la comportamentul unilateral este condusă de partea europeană care, în acest domeniu, poate deveni suficient de elocventă pentru a influenţa practicile de implementare în toată lumea.

5. Aplicarea protecţiei concurenţei economice înseamnă atât speranţa

pragmatică a contracarării posibilelor eşecuri ale pieţei libere, cât şi eviden-ţierea unei declaraţii politice. Care sunt eşecurile de piaţă pe care încearcă să le corecteze politica de concurenţă? Aici ar putea exista unele diferenţieri. Iniţial, scopul antitrustului era acela de a sprijini menţinerea unei pieţe con-curenţiale, în varianta optimă fiind vorba despre o piaţă în care atât furnizo-rii, cât şi beneficiarii sunt suficient de mici pentru a nu putea influenţa, în mod individual, condiţiile de echilibru ale pieţei (teoria concurenţei perfec-te). Potrivit acestei abordări extrem de teoretice, eşecurile de piaţă pot apă-rea oricând acolo unde piaţa reală evidenţiază diferenţe structurale faţă de modelul pieţei aflate în ipoteza concurenţei perfecte, iar autorităţile de con-curenţă ar trebui să intervină întotdeauna pentru promovarea şi menţinerea pieţelor concurenţiale. Problema este că instrumentele legale de aplicare a politicii de concurenţă (cu privire la interzicerea legală a înţelegerilor res-trictive, a abuzului de poziţie dominantă şi a concentrărilor anticoncurenţia-le) sunt, de drept şi de fapt, cu mult mai puţin intervenţioniste faţă de ceea ce ar necesita aplicarea acestei teorii.

6. Critica venită dinspre Şcoala de le Chicago a readus aplicarea

antitrustului la acelaşi nivel de importanţă cu instrumentarul legal accesibil

33

pentru aplicarea acestuia. Şcoala de la Chicago a evidenţiat faptul că aplica-rea formală (exclusiv în litera legii) a reglementărilor concurenţiale este, în fapt, ineficientă şi inaplicabilă, cu excepţia înţelegerilor anticoncurenţiale hard-core (referitoare la preţuri şi tarife, acorduri de partajare a pieţei şi licitaţii) care sunt interzise în orice ipoteză şi conform oricărei teorii. În această situaţie, analiza economică, cu tendinţă programatică şi declarată către eficienţă, a pus la dispoziţie instrumentul adecvat pentru interpretarea prevederilor din reglementările antitrust.

7. Eficienţa este adeseori prezentată ca fiind un obiectiv brutal al po-

liticilor economice. Unii critici susţin că, prin promovarea eficienţei, politica antitrust a dat deoparte coeziunea. Personal, nu sunt de acord cu această po-ziţie. Poate că termenul “eficienţă” nu este cea mai fericită alegere pentru cazul nostru. Am prefera sintagma “competition on the merits” (concurenţa după valoare), care implică şi speranţa că prin aplicarea antitrustului vor câştiga cei mai buni. O asemenea abordare a antitrustului prezintă, de ase-menea, şi o faţetă morală. Concurenţa după valoare ar putea constitui stan-dardul de definire al unei noi democraţii economice. Dar şi aici există o pro-blemă, şi anume aceea a definirii conţinutului respectivei sintagme.

În anul 2005, Comitetul pentru Concurenţă al OECD a organizat o masă rotundă cu privire la acest subiect. Deşi unele autorităţi de concurenţă continuă să aplice abordarea formală (ad literam), multe dintre acestea şi-au deplasat deja atenţia către o abordare în spiritul legii (axată pe evidenţierea efectelor). Astfel, de ex., numai luându-se în considerare efectele unei anu-mite practici, poate căpăta consistenţă conturarea responsabilităţilor speciale ale unor companii dominante. Aşa după cum sugera Comisia Europeană în cuprinsul unei contribuţii supuse discuţiei cu privire la aplicarea Art. 82, o exemplificare a unor astfel de responsabilităţi speciale poate fi faptul că res-pectiva companie nu trebuie să adopte anumite strategii care ar putea exclu-de pe unii concurenţi de eficienţă egală şi, de asemenea, ar putea leza intere-sele consumatorilor.

8. Din nefericire, Curtea Europeană de Justiţie (ECJ) încă nu a vali-

dat în totalitate acest punct de vedere. De ex., prin hotărârea în cazul Vir-gin/British Airways (BA), ECJ a confirmat decizia Comisiei Europene pri-vind caracterul abuziv al politicii de discount a BA, chiar dacă nu se demon-strase că discount-urile aplicate ar fi putut obliga un eventual concurent la fel de eficient să-şi coboare preţurile sub costuri. Mai important şi, după opinia mea, mult mai îngrijorător, este faptul că ECJ a validat pe deplin şi susţinerea Comisiei Europene relativ la faptul că respectivele rabaturi ar fi

34

fost abuzive şi din cauză că erau discriminatorii (diverse agenţii de voiaj cu diferite cifre de afaceri beneficiind de discount-uri diferenţiate).

9. În urma emiterii deciziei ECJ în cazul Virgin/BA s-a pus problema

dacă Comisia Europeană va fi capabilă să se rupă de la linia precedentelor legale impuse de ECJ şi să promoveze în fapt o abordare pragmatică a Art. 82. Desigur, Comisia are capacitatea de a-şi stabili obiectivele politice pre-cum şi modalităţile de interpretare a legii comunitare. Totuşi, judecăţile emise de către ECJ privind interpretarea prevederilor Art. 82 nu pot fi date deoparte prin declaraţii politice ale Comisiei. Pot trece şi zece ani până când să apară noi pronunţări relevante ale ECJ în asemenea cazuri (timp în care nimic nu-i va impiedica nici pe judecătorii de la curţile de justiţie naţionale şi nici autorităţile de concurenţă naţionale să se conformeze interpretărilor ECJ în anumite cazuri specifice asemănătoare). Astfel încât sarcina Comisi-ei Europene de a-i convinge pe promotorii de politici (autorităţi naţionale, curţi de justiţie naţionale şi comunitare) asupra valabilităţii unei noi abordări concurenţiale devine tot mai dificilă.

10. Desigur că Europa (Comunitatea Europeană) prezintă un cadru

instituţional şi de acţiune specific şi unic în lume – ca subiect al oricărei convergenţe. Unicitatea este ceea ce caracterizează atât diviziunea compe-tenţelor şi a responsabilităţilor între Comisia Europeană şi Statele Membre cât şi sfera construcţiilor şi aranjamentelor instituţionale care pot deschide căi spre convergenţă (Advisory Groups and Committees, Regulation no. 1/2003, Reţeaua Europeană de Concurenţă, instituţia amicus curiae în raport cu instanţele judecătoreşti naţionale, etc.). Consider că, din acest punct de vedere, suntem cu mult înaintea oricui, inclusiv înaintea SUA. Mai mult, utilizarea eficientă de către Comisie şi de către autorităţile de concurenţă naţionale a acestui complex de instrumente specifice va conduce, desigur, şi la sporirea gradului de convergenţă intrinsecă (desigur, convergenţă de tip soft, atinsă prin aderarea voluntară la anumite interpretări universal acceptate).

11. Europa nu este SUA. Utilizăm acest loc comun al multor dezba-

teri tematice pentru a sublinia în finalul articolului de faţă realitatea cvasi-inexistenţei aplicării private (private enforcement) a dreptului concurenţei în Europa. Jurisprudenţa europeană, sau practica juridică, sau practica decizio-nală (sau oricum am denumi generic o colecţie de pronunţări tematice ale unor instanţe juridice şi/sau administrative) se constituie deocamdată, aproape în exclusivitate, ca urmare a aplicării administrative a reglementări-lor respective de către autorităţile de concurenţă. Ceea ce, desigur, nu oferă

35

un ghid suficient şi eficient pentru acţiunea directă în domeniu a altor autori-tăţi publice, a agenţilor economici şi a judecătorilor.

De aceea, sunt necesare mult mai multe şi mai profesionale instrucţi-uni şi ghiduri de îndrumare emise de către Comisia Europeană, iar participa-rea activă a tuturor autorităţilor de concurenţă din Statele Membre UE la manifestările specifice organizate de către ECN, ICN, DG-Competition, OCDE, ECA, etc., în vederea evidenţierii unor noi interpretări şi abordări, este în mod deosebit solicitată şi încurajată. Consiliul Concurenţei din Ro-mânia este aşteptat a contribui din plin la acest demers esenţial, mai ales prin prezentarea unor cazuri şi studii bine fundamentate care ar putea repre-zenta nişte modele pentru noi toţi.

36

OPERAŢIUNE DE CONCENTRARE LA NIVELUL AEROPORTURILOR INTERNAŢIONALE

DIN VIENA – AUSTRIA ŞI BRATISLAVA – SLOVACIA

Tatiana Liskova, Division of Chairwoman Antimonopoly Office of the Slovak Republic (Versiunea în limba română: Cristina Militaru, inspector superior de concurenţă -

Consiliul Concurenţei, România) Direcţia privind Controlul Concentrărilor Economice din cadrul Ofi-

ciului Antimonopol din Republica Slovacă a primit o notificare de concen-trare economică prin care Aeroportul Internaţional din Viena, S.C. Penta Investiţii S.R.L. (cu sediul în Papos, Cipru) precum şi Ministerul Slovac al Transporturilor, Poştei şi Telecomunicaţiilor ar fi preluat controlul comun asupra operatorului de servicii de zbor Letisko M.R. Stefanika de pe Aero-portul din Bratislava (cu sediul în Slovacia).

După cum s-a constatat, dintre participanţii la concentrarea economi-că numai Ministerul (MDPT SR) şi Aeroportul Internaţional din Viena (AIV) operează pe aceeaşi piaţă a serviciilor de transport aerian, fiecare ges-tionând cel mai mare aeroport naţional (Ministerul pe cel internaţional din Bratislava – M.R. Stefanika, iar AIV pe cel internaţional din Viena), motiv pentru care Oficiul Antimonopol şi-a concentrat eforturile către evaluarea impactului unei asemenea concentrări asupra pieţelor adiacente, relevante ale: serviciilor aeroportuare conexe, serviciilor oferite de personalul de la sol, infrastructura pentru depozitarea mărfurilor, a celei de transfer a călăto-rilor precum şi a serviciilor pentru întreţinerea pistelor pentru cursele direc-te, interegionale.

Din analiza informaţiilor şi materialelor furnizate, Oficiul Antimonopol şi-a format concluzia că această concentrare este susceptibilă de a încălca prevederile concurenţiale pe piaţa serviciilor de curse regulate, interzonale.

37

Examinând condiţiile în care intervine concentrarea notificată, Ofi-ciul a concluzionat că ambele aeroporturi, atât cel din Bratislava, cât şi cel din Viena oferă servicii similare în materie de rute aeriene şi transport de pasageri, în zona geografică implicată, cât şi pe piaţa serviciilor de transport regulat, interregional, fiecare încercând să câştige o cotă mai mare de piaţă, prin competiţie directă.

Mai mult chiar, cele două aeroporturi deservesc acelaşi areal de zbor şi nu interferează cu zona de influenţă a altor aeroporturi care ar putea con-stitui reali sau potenţiali rivali, şi sunt singurele locaţii care oferă acest gen de servicii – curse regulate aeriene – pe rutele respective şi pentru călătorii din zonă.

Din analiza complexă a tuturor factorilor implicaţi a reieşit că prin această concentrare AIV ar elimina singurul competitor valabil pentru zona geografică Bratislava – Viena. Datorită prezenţei unor puternice bariere la intrarea pe piaţă precum şi a lipsei unei concurenţe reale, AIV nu ar mai fi nevoit să facă faţă unei presiuni concurenţiale autentice şi ar putea, graţie poziţiei dobândite în piaţă, să acţioneze pe cont propriu, pe piaţa specifică, a serviciilor de transport regulat interzonal.

În baza acestor concluzii, Oficiul Antimonopol, a declanşat procedu-rile preliminare, solicitând Ministerului şi AIV să prezinte un proiect al sar-cinilor pe care şi le asumă şi al măsurilor pe care le vor lua, în aşa fel încât să minimalizeze sau să anihileze efectele anticoncurenţiale ale concentrării pe care o urmăresc. Din analiza ulterioară a măsurilor propuse, Oficiul a de-dus că problemele de natură anticoncurenţială nu au fost încă rezolvate.

Deoarece respectiva concentrare are ca efect crearea sau întărirea poziţiei dominante pe piaţă pentru AIV, situaţie care creează bariere la pă-trunderea pe piaţa serviciilor regulate de transport interegional, Oficiul a decis respingerea concentrării economice notificate. Decizia nu este încă definitivă.

38

39

IV. COLABORATORI DIN ROMÂNIA

AUTORITATEA ROMÂNĂ DE CONCURENŢĂ: PROFESIONALISM, VIZIBILITATE ŞI TRANSPARENŢĂ

PE PLAN INTERN ŞI EXTERN Prof. dr. Gheorghe OPRESCU Preşedintele Consiliului Concurenţei Aderarea României la Uniunea Europeană a însemnat pentru Consi-

liul Concurenţei intrarea într-o nouă fază de dezvoltare, atât din punct de vedere al prerogativelor legale nou-dobândite, ca şi al consolidării poziţiei sale pe plan intern şi internaţional, în vederea promovării performanţei şi competiţiei în economie.

Noile competenţe de aplicare directă a regulilor de concurenţă cu-prinse în Tratatul de instituire a Comunităţii Europene impun accentuarea eforturilor depuse de autoritatea română de concurenţă pentru promovarea şi aplicarea corespunzătoare a regulilor comunitare în domeniu.

În acest sens, o prioritate a Consiliului Concurenţei pentru perioada următoare o reprezintă consolidarea vizibilităţii instituţiei în mediul de afaceri şi în rândul autorităţilor publice, precum şi al altor actori activi ai vieţii economice şi sociale (ONG-uri, asociaţii profesionale, patronale, auto-rităţi naţionale de reglementare), prin acţiuni specifice de protecţie a concu-renţei, de promovare a culturii concurenţei, prin comunicarea eficientă prin intermediul dialogului permanent cu mediul de afaceri şi cu mass-media etc.

Un loc deosebit de important în activitatea autorităţii de concurenţă îl ocupă întărirea capacităţii administrative, prin alocarea de resurse ma-teriale, financiare şi umane adecvate, al căror rezultat trebuie să se concreti-zeze în asigurarea unui nivel ridicat de profesionalism al instituţiei.

Acţiunile întreprinse de Consiliul Concurenţei în planul aplicării

40

şi promovării regulilor de concurenţă trebuie să se caracterizeze printr-un grad ridicat de transparenţă, care să permită obţinerea unor reacţii utile din partea factorilor externi – mediul de afaceri, instituţii şi autorităţi publi-ce, inclusiv cele de reglementare, precum şi instituţii comunitare. În vede-rea promovării transparenţei, Consiliul Concurenţei trebuie să adopte măsuri care să promoveze în conştiinţa publicului competenţele şi acti-vităţile sale în viaţa economică.

Pe plan extern, Consiliul Concurenţei îşi va intensifica relaţiile de colaborare, prin dezvoltarea celor existente şi încheierea de noi proto-coale cu alte instituţii şi autorităţi din domeniu. De asemenea, un loc aparte îl ocupă participarea la diverse evenimente internaţionale organizate de ECN, OECD, ICN, care au rolul de a promova pe plan extern activitatea Consiliului Concurenţei şi de a face cunoscută poziţia autorităţii române de concurenţă pe teme de interes comun la nivel comunitar, dar şi internaţional. În concluzie, ceea ce va trebui să caracterizeze activitatea Consiliului Con-curenţei în viitorul apropiat poate fi sintetizat în câteva cuvinte: profesionalism, transparenţă, vizibilitate, echidistanţă, recunoaştere naţională şi internaţională.

41

O PROVOCARE PENTRU CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ UNIVERSITARĂ

Alexe Gavrilă, Secretar de stat, Vicepreşedinte Daniel-Dumitru Stan, inspector de concurenţă superior Consiliul Concurenţei - România 1. Cu greu am putea găsi în ziua de astăzi un ziar sau o publicaţie de

specialitate în care să nu apară un articol referitor la politicile concurenţiale, un domeniu de frontieră socio-politico-economică aflat în centrul preocupă-rilor autorităţilor publice şi al mass-media.

2. Pe de altă parte, se vorbeşte la ora actuală despre ceea ce este per-ceput ca fiind o posibilă criză de moment a învăţământului universitar, gene-rată atât de unele metodologii învechite din sfera comunicării, cât şi de o oarecare inerţie de a “ţine pasul” cu cele mai noi şi productive tendinţe şi cerinţe ale realităţii economico-sociale. Adoptarea şi generalizarea celor mai moderne tehnologii de comunicare şi tehnici pedagogice este pe cale să acopere prima carenţă. Vom încerca să argumentăm pe scurt, în cele ce ur-mează, că domeniul teoretic şi aplicativ al politicilor concurenţiale, sau, ce-ea ce am putea numi “ingineria modernă a protecţiei concurenţei economi-ce”, constituie o deschidere deosebit de interesantă şi de mare viitor pentru cercetarea ştiinţifică universitară, pentru învăţământul superior de pretutin-deni, inclusiv din România.

3. Evoluţia deosebit de dinamică a protecţiei concurenţei ca o disci-plină ştiinţifică de sine stătătoare se bazează pe înglobarea şi utilizarea de concepte şi tehnici din economie (de ex. teorema echilibrului general, anali-za input-output, teoria programării), din geo-politică (teoria locurilor centra-le, teoria distribuţiei), din matematică şi econometrie (analiza autocorelării spaţiale, dinamica sistemelor), dar şi din discipline aparent îndepărtate cum ar fi termodinamica, mecanica generală, chimia...

Îndeosebi aspectele economice ale politicilor concurenţiale ocupă un loc tot mai important în activitatea ştiinţifică universitară, atât ca preocupări principale, de sine stătătoare, cât şi sub forma unor substanţiale componente

42

“de concurenţă” incluse într-o varietate de excursuri adiacente cum sunt economia industriei, aplicaţiile microeconomice, ştiinţele juridice, sociologia aplicată, ştiinţa administraţiei etc.

Cercetarea ştiinţifică fundamentală în domeniu este axată pe desco-perirea de noi legităţi şi norme specifice şi pe îmbunătăţirea celor existente şi este îndreptată spre găsirea unor strategii cât mai eficiente în vederea luă-rii deciziilor.

4. Se aplică şi aici, ca şi în alte domenii, principiile cercetării opera-ţionale (von Neumann), şi mai ales teoria jocurilor de strategie care studiază modul cum se iau deciziile în situaţii de competiţie. Un instrument de mode-lare adesea utilizat este şi izomorfismul între teoriile economice şi cele fizi-ce. Au fost create, astfel, sisteme de analiză conform cărora teoria economi-că şi teoria reţelelor electrice pot fi formulate, amândouă, ca ramuri ale pro-gramării mecanice, punându-se în evidenţă analogii între voltaj şi preţuri, între curenţi şi fluxuri de mărfuri, între admitanţa electrică şi elasticitatea cererii, între legea conservării energiei (primul principiu al termodinamicii) şi legea lui Walras (potrivit căreia satisfacerea nevoilor este echivalentă cu necesitatea unui echilibru) ş.a. Unele relaţii economice concurenţiale au fost exprimate ca aplicaţii ale principiului lui Le Chatelier care afirma, în esenţă, că dacă asupra unui sistem sunt impuse anumite constrângeri, atunci siste-mul va reacţiona în sensul neutralizării sau negării constrângerilor. Există, de asemenea, noi deschideri în direcţia utilizării topologiei, a analizei nelini-arităţilor, a matematicii haosului etc.

Poate că cea mai mare deschidere potenţială şi, în acelaşi timp, câmp de cercetare şiinţifică în domeniul protecţiei concurenţei este către predicţia şi protecţia viitorului, sau mai precis, către prevenirea şi ocolirea, sau atenu-area crizelor.

5. Se subliniază că politica de concurenţă nu este un scop în sine, ci unul din mijloacele pentru atingerea unui ţel care, cel mai adesea, este defi-nit ca fiind satisfacerea intereselor consumatorilor, şi se fundamentează pe excursuri în cele mai cunoscute şi influente teorii economice bazate pe competiţie (Adam Smith), structura de piaţă (Şcoala de la Harvard), bariere-le de intrare şi ieşire (Şcoala de la Chicago), mulţimea tranzacţiilor (teoria jocurilor) sau importanţa inovării (şcoala evoluţionistă).

Şi întotdeauna, cea dintâi – şi nu cea mai mică – dificultate în trasarea sau evaluarea unei politici de concurenţă este constituită de multitudinea căi-lor de abordare economică. De ex., o teorie centrată pe alocarea unor resurse finite în scopuri finite folosind mijloace finite va prezenta o altă abordare şi alte scopuri decât o teorie care va lua în consideraţie o predicţie a dinamicii respectivelor resurse, scopuri şi mijloace.

6. Cum pot fi îmbunătăţite fundamentele economice ale politicii de concurenţă? Găsirea unor răspunsuri pertinente, eficiente, la această întreba-re este o problemă vitală pentru autorităţile de concurenţă. De o bună bucată

43

de vreme, preocuparea majoră nu se mai concentrează asupra chestiunii da-că cercetarea ştiinţifică (mai ales cea economică) trebuie sau nu să susţină politica antitrust (subiect care a fost dezbătut în trecut), ci asupra modului cum trebuie să se realizeze acest deziderat.

Care dintre mulţimea de idei şi teorii din vasta şi enciclopedica eco-nomie a organizării industriale ar trebui utilizate cu precădere şi cu maxi-mum de profitabilitate în practica antitrust? Care ipoteze ar putea descrie şi explica mai adecvat comportamentul comercial într-un mediu de afaceri tot mai complex şi tot mai dinamic? Care sunt căile, mecanismele şi procedurile cele mai eficiente şi adaptive pentru transpunerea în practica operaţională a noilor idei economice?

7. Aspecte tot atât de interesante sunt prezentate şi de latura aplicati-vă a cercetării ştiinţifice în domeniul protecţiei concurenţei.

A fost, astfel, evidenţiată necesitatea stringentă a stabilirii unor bucle de feed-back între cercetarea ştiinţifică universitară şi autorităţile de concu-renţă, demersuri care să vizeze, în special, acoperirea unor direcţii de maxim interes şi actualitate cum sunt reevaluarea (aprecierea validităţii ipotezelor luate în consideraţie cu privire la impactul economic al comportamentului comercial în lumina noilor dezvoltări teoretice), administrabilitatea (capaci-tatea ipotezelor economice de a modela doctrina antitrust şi de a sprijini formularea de reglementari care să poată fi aplicate în mod efectiv) şi verifi-carea empirică (evaluarea ex-ante şi ex-post a efectelor deciziilor de concurenţă).

8. Teoria economică nu este nici unitară şi nici statică. Una din mari-le provocări ale relaţiei cercetării de profil cu protecţia concurenţei econo-mice este aceea de a se identifica, printr-un demers susţinut dinspre ambele direcţii, metodologiile care să permită diagnosticarea cât mai exactă a con-secinţelor concurenţiale în diverse cazuri de comportament comercial. Poate că una din dezvoltările teoretice moderne cele mai promiţătoare pentru anti-trust este şi noua teorie economică instituţională (New Institutional Economics – NIE – bazată pe unele deschideri ale lui Coase – premiul Nobel 1991), direcţie de cercetare care tinde să extindă şi să îmbogăţească înţelegerea detaliilor microanalitice ale factorilor comerciali şi ale cadrului pro-ductiv în vederea explicării şi predicţiei comportamentului agenţilor economici.

Se poate astfel evidenţia o diferenţă esenţială între diversele concep-ţii ale concurenţei, şi anume cea între stările de echilibru şi procesele de schimbare dinamică.

9. Teoria modernă a alocării resurselor prezintă concurenţa ca o stare de echilibru a pieţei, care depinde de cerere şi de structura costurilor şi care determină numărul de supravieţuitori viabili. Aceasta înseamnă că starea concurenţială este înţeleasă ca fiind structura stabilă a pieţei măsurată prin numărul şi mărimea relativă a firmelor supravieţuitoare. De aici rezultă

44

schema devenită clasică prezentând concurenţa perfectă la un capăt şi mo-nopolul la capătul opus, fiecare din cele două sintagme fiind definită în ter-menii relaţiei dintre puterea de piaţă şi capacitatea subsecventă de a creşte preţul peste costul marginal (problemele autorităţii de profil cantonându-se, de obicei, între monopol şi o zonă oligopolistă).

În cadrul acestei teorii a concurenţei perfecte (ale cărei fundamente au fost aşezate de către Adam Smith), libertatea de intrare şi de ieşire de pe piaţă permite egalizarea ratei de revenire (înlocuire) a capitalului între dife-rite linii de investiţie. Combinându-se şi cu comportamentul presupus haotic în urma căruia preţurile la care vinde şi cumpără o firmă sunt considerate a fi date de piaţă, în afara influenţei sale, doctrina concurenţei perfecte gene-rează un set coerent de norme în baza cărora se poate aprecia orice situaţie de piaţă.

10. Dar, după cum se ştie, o serie de alţi cercetători în domeniu (Hayek, Robinson, Georgescu-Roegen, Morgenstern, Schumpeter) conside-ră concurenţa ca fiind un proces dinamic, activ, şi nu o stare de lucruri pasi-vă. Conform acestei viziuni, concurenţa este un proces deschis, dinamic, care depinde în mod definitoriu de capacitatea firmelor de a se comporta în mod diferenţiat şi este legat în mod inseparabil de posibilitatea inovării. Ast-fel, concurenţa care nu cunoaşte stare de echilibru, este procesul care con-duce dezvoltarea economică.

11. Am mai aminti aici eseul de referinţă al unui mare economist neo-clasic (Frank Knight – Etica competiţiei, 1923), care abordează în ace-laşi mod definitoriu relaţia între concurenţă şi competiţie. Regulile jocului şi codurile de conduită coordonează acţiunile competitorilor, definesc compor-tamentele permisibile şi inadmisibile, stabilesc gama premiilor şi modul cum sunt acestea acordate, imparţialitatea regulilor fiind, desigur, unul din principalele deziderate. Al doilea element important de luat în consideraţie este panelul de competitori şi caracteristicile competitive asociate. Din com-plexitatea acestei abordări se degajă un al treilea element, şi anume gradul inerent de incertitudine datorat insuficienţei regulilor, eventualităţilor nepre-văzute, şi, mai ales, lipsei de predictibilitate cu privire la comportamentul competitorilor.

12. Astfel de idei şi altele asemănătoare potenţează evoluţia demer-surilor de cercetare ştiinţifică în domeniul concurenţei. Astfel, se postulează că realitatea concurenţială se fundamentează pe o mare varietate de compor-tamente ale mulţimii de firme. Varietate care se traduce prin profituri de pia-ţă diferenţiate, de unde rezultă diferite modele de selecţie în termeni de creş-tere sau scădere diferenţiată. Tendinţele de inovare remodelează continuu complexitatea comportamentelor şi asigură impulsul necesar pentru direcţi-onarea procesului de selecţie (Nelson şi Winter, Metcalfe, Dosi etc.).

45

În acest nou tip de analiză nu mai joacă nici un rol ideea echilibrului concurenţial. În locul acesteia se introduce sintagma stării dinamice de concu-renţă, care este o modelare a coordonării în cadrul şi între componentele pie-ţei. Modul cum comportamentele economice individuale se întrepătrund şi capătă o consistenţă reciprocă este considerat a fi nodul central al oricărei analize reale de concurenţă. Aranjamentele de piaţă sunt judecate nu numai din punct de vedere al alocării resurselor indispensabile pentru competiţie ci şi din punct de vedere al capabilităţilor de a se adapta inovării şi de a crea noi posibilităţi pentru inovare. Starea concurenţială este deci considerată a fi o stare dinamică, deschisă către transformările implementate inclusiv de către cele mai noi rezultate ale cercetării-dezvoltării.

13. Se subliniază astfel încă o dată capacitatea deosebită a concuren-ţei ca instrument al creşterii economice. Un cadru instituţional adecvat dă posibilitatea firmelor cu produse mai bune sau cu metode mai bune de pro-ducţie de a-şi mări cota de piaţă şi astfel să-şi aloce o parte mai mare din resursele productive ale economiei; selecţia acţionează în direcţia creşterii productivităţii. Mai mult, pieţele deschise permit implementarea rapidă a inovării în momentul în care aceasta se prezintă ca instrument de sporire a puterii de piaţă.

14. Mai consemnăm şi posibilele implicaţii în domeniul politicilor concurenţiale oferite de teoria economică a aşa numitului “second best – a doua soluţie optimă” (Laffont, 1998), conform căreia concurenţa perfectă este, fără îndoială, cel mai bun lucru “în cea dintâi şi cea mai bună dintre lumile imaginate de economişti”, adică acolo unde există un număr foarte mare de participanţi la piaţă, nu există bunuri şi servicii publice, nici externalităţi, nici monopoluri naturale, nici informaţie asimetrică, agenţii economici sunt cu toţii profesionişti şi raţionali, sistemul juridic este pe de-plin funcţional în domeniul cauzelor comerciale şi autorităţile aplică cea mai bună politică în materie etc. Dar, în lumea reală unde echilibrul concurenţial nu este decât o abstracţie de referinţă, este necesară găsirea şi aplicarea unei a doua soluţii optime, realizabilă, eficientă, durabilă.

15. Se evidenţiază cu acest prilej şi faptul că esenţa dinamică, în veşnica mişcare a economiei de piaţă depinde de faptul că activitatea de pia-ţă este strâns legată de cunoaşterea permanentă, de generarea de noi cunoş-tinţe ca rezultate ale cercetării ştiinţifice. Discutăm aici nu numai despre cu-noaşterea ştiinţifică şi tehnică, ci şi despre cunoaşterea pieţei, a organizării generale şi a predicţiei. Şi reamintim în acest context o observaţie mai veche (Popper, 1986) care evidenţiază faptul că orice câştig de cunoaştere deschi-de noi oportunităţi pentru cunoaştere. Astfel, se poate spune că a produce cunoaştere cu mijloacele cunoaşterii este un scop principal atât al creşterii economice moderne, cât şi al concurenţei dinamice (Metcalfe, 2000).

46

16. Faptul că agenţii economici concurează, în fapt, pentru câştigarea şi păstrarea unei cote cât mai mari de piaţă, poate constitui o alternativă mai ieftină pentru adoptarea unor forme mai eficiente de concurenţă prin inovare tehnologică sau organizaţională? Un grad maxim de concurenţă pe o anumi-tă piaţă este un grad optim de concurenţă în vederea promovării bunăstării economice (şi în care ipoteză – statică sau dinamică)? Teoriile şi reglemen-tările din domeniul politicii de concurenţă, general acceptate la nivelul Uni-unii Europene, trebuie aplicate ad literam într-o ţară în curs de tranziţie? Sau cu ce fel de amendamente concluzionate în urma unor analize ştiinţifico-aplicative de la caz la caz? Care ar putea fi cea de a doua “cea mai bună so-luţie” într-un caz particular? Cum se poate aplica modernul concept de «efficient consumer response» (ECR) fără a se restrânge concurenţa între furnizori? Care anume teorii şi metode cantitative se pot aplica mai uşor şi cu mai mare eficienţă în investigaţiile pe probleme de concurenţă? Ce teh-nici econometrice şi modele de simulare se pot folosi pentru aprecierea im-pactului concentrărilor economice? Cum se pot detecta cartelurile în baza unor analize realizate asupra datelor empirice?

Iată numai câteva dintre întrebările incitante ale căror răspunsuri în-cep abia să se formuleze şi la clarificarea cărora şi cercetarea ştiinţifică uni-versitară din România îşi poate aduce aportul.

17. Printre cele mai moderne abordări, inclusiv la nivelul Comisiei Europene, se regăseşte demersul către utilizarea metodelor cantitative pentru investigaţiile şi analizele de concurenţă (a se vedea Berry – 1994, Berry, Levinsohn şi Pakes – 1995, Nevo – 2000, Petrin – 2002, Verboven – 2002 etc.). Pe lângă Comisia Europeană, chiar în zona de acţiune şi sprijinind ac-tivitatea Directoratului General de Concurenţă (DG Competition) există de ani buni un forum consultativ de discuţii şi analize pentru politici de concu-renţă (Economic Advisory Group for Competition Policy) format din profe-sori universitari de solidă reputaţie de la cele mai renumite universităţi din spaţiul european. Aceasta şi în contextul existenţei unor precedente decizii în materie de concurenţă ale Comisiei Europene care fuseseră desfiinţate de către Curtea Europeană de Justiţie tocmai datorită neclarităţilor de aplicare a unor principii economice mai mult sau mai puţin cunoscute şi lipsei unei solide fundamentări ştiinţifice (de ex.: în cazul T-144/02 Babyliss, “efectul de serie” – vânzarea unei serii mari de produse către un singur detailist; în cazul T-210/01 General Electric vs. Commission, aplicarea necorespunză-toare a “efectului Cournot” etc.).

18. Mai amintim despre o dezvoltare extrem de recentă şi de mare viitor pe care am denumi-o “economia legală” (forensic economics – a se vedea lucrările recentului ACLE Workshop, University of Amsterdam, Forensic Economics în Competition Law Enforcement, Martie 2006), de-

47

numire acordată în consonanţă, de ex., cu termenul de “medicină legală” (atributul de “legal” referindu-se aici la aplicarea practicilor şi cercetărilor ştiinţifice în justiţie). Foarte pe scurt, este vorba despre aşezarea întregii demonstraţii referitoare la încălcările reglementărilor de concurenţă pe baze teoretice solide demonstrabile în justiţie şi care să poată fi, eventual, chiar sprijinite în instanţă de către cercetători ştiinţifici atestaţi special convocaţi.

19. Ca încheiere vom cita din memorie o afirmaţie a unui fost Comi-sar european pentru concurenţă (Mario Monti):

“Cred cu tărie că managementul politicii de concurenţă necesită o contribuţie sporită din partea gândirii academice. Şi, mai ales, contribuţia acelor instituţii conectate permanent la realitate care sunt universităţile.”

48

DESPRE POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ A UNIUNII EUROPENE: NECESITATEA UNEI

ACŢIUNI TIP “ROBIN HOOD” PENTRU O POSIBILĂ SITUAŢIE “DA VINCI CODE” –

CUVÂNTUL MAGIC “TRANSPARENŢĂ” SAU MISIUNE IMPOSIBILĂ?

Mihail Giugariu, Subsecretar de stat, consilier de concurenţă Rădulescu Gheorghe, director Consiliul Concurenţei - România

Rezumat: Luând în considerare faptul că Politica Agricolă Comună (PAC) este o teme-lie a politicii generale în cadrul Uniunii Europene (UE) (în special pentru România şi Bulgaria, ca ţări aderate în “ultimul val”), consiliul managerial şi editorial al Buletinu-lui Direcţiei de Monitorizare Teritorială a Consiliului Concurenţei din România s-a implicat în efectuarea unei cercetări exhaustive în domeniu. Primele doua capitole ale cercetării respective au fost dedicate explicării PAC a UE şi relaţiilor dintre agri-cultura României şi PAC. Capitolul patru studiază capacitatea concurenţei şi a pro-tecţiei concurenţei economice de a oferi posibile soluţii alternative, la îndemână, pentru unele probleme ale PAC. Studiul care urmează este, în fapt, al treilea capitol al acestei cercetări, care încearcă să scoată în evidenţă câteva deficienţe (sau lipsuri esenţiale?) ale PAC-UE.

I. Introducere 1. Propusă de către Comisia Europeană în 1960, Politica Agricolă

Comună (PAC) a fost şi este o temelie a politicii Uniunii Europene (UE) referitoare (dar nu numai) la agricultură şi la zonele rurale, având drept scop fundamentarea unui cadru legal armonizat, pentru a se promova o ofertă specifică adecvată, în vederea creşterii productivităţii şi pentru asigurarea unui mediu tranzacţional de piaţă convenabil atât pentru consumatori cât şi pentru producători.

PAC-UE reprezintă în fapt un sistem concentrat de elaborare a deci-

49

ziilor la nivel supranaţional, sistem care, în general, poate avea avantaje da-că promotorii acestuia sunt capabili să utilizeze rezultatele obţinute în vede-rea dezvoltării eficienţei şi a economiei de scară; câştigurile de eficienţă pot rezulta atunci când se creează reguli, standarde şi proceduri administra-tive comune eficiente [1].

2. În timp, priorităţile agricole europene au suferit unele deplasări.

După transferul de prioritate către acordarea ajutoarelor directe pentru fer-mieri la începutul anilor 1990, politica agricolă a abordat o nouă dimensiune cu începere din 2003, perioada 2005-2007 marcând fundamentele transfor-mării şi a definirii conţinutului actual al PAC.

Astfel, PAC a evoluat de la un sistem de producţie bazat pe subvenţii către un sistem orientat spre piaţă, în cadrul căruia sprijinul financiar direct acordat fermierilor este “deconectat” de la volumul efectiv de producţie şi este dependent de modul în care producătorii reuşesc să aplice şi să satisfacă prevederile normelor şi standardelor de siguranţă alimentară, de calitate, mediu, bunăstare, sănătate a plantelor şi a animalelor etc. (a se vedea şi lite-ratura referitoare la aşa-zisul mecanism de “cross-compliance” – tradus de către noi prin „conformitate multilaterală”).

“The Common Agricultural Policy Explained” [2], publicaţie a CE din 2004, prevede că asistenţa financiară în cadrul PAC este acordată “pen-tru a reduce numărul de animale pe hectar, lăsând loturile de pământ necul-tivate, creând iazuri şi alte asemenea, sau plantând copaci şi garduri vii, depăşindu-se astfel limitele convenţionale ale metodelor clasice aplicate în agricultură”. Ajutoare suplimentare pot fi acordate acelor agricultori (fermieri) care se angajează să aplice normele agricole de mediu pe o perioadă de minimum cinci ani, asigurându-şi astfel ceea ce poate fi apreciat ca fiind o sursă sigură de venit.

3. Capitolul bugetar prevăzut pentru PAC a fost timp de mulţi ani şi

este în continuare principala componentă a bugetului UE. Trebuie menţionat că respectivul capitol bugetar s-a constituit ca sursă a unor neînţelegeri ma-jore atât între Statele Membre ale UE, cât şi între UE şi restul lumii [3].

Principala problemă a PAC de care ne ocupăm în cuprinsul acestui studiu a fost, şi pare a fi în continuare (după opinia noastră), atri-buirea neuniformă, disproporţionată, greşit orientată, şi, într-un final logic, ineficientă a subvenţiilor PAC pentru fermierii europeni [4].

4. Cheltuielile comunitare pentru PAC în 2005 s-au ridicat la 48,5

mlrd. euro (cca. 42,6 % din bugetul comunitar) [5], cu 11,2 % mai mult faţă de anul 2004 – cheltuielile totale pentru celelalte domenii reducându-se la cca. 56,3 mlrd.).

Cei mai mari beneficiari ai acestor fonduri europene în cadrul PAC

50

în 2005 au fost Franţa, Germania, Spania şi Italia. Aceste patru ţări au totalizat 58,6% din bugetul PAC, astfel: Franţa (20,7%), Germania (13,5%), Spania (13,3%) şi Italia (11,4%). Marea Britanie s-a situat pe locul cinci cu 9% din bugetul PAC. Polonia, Ungaria şi Republica Cehă, cele mai mari trei state nou intrate în UE, au beneficiat de 3,2%, 1,3% şi respectiv 0,9% [6].

5. În 2006, UE a alocat aproximativ 55 mlrd. euro pentru agricultură

(cca. 44,5% – din nou agricultura fiind cel mai important domeniu în buge-tul Uniunii) [7]. Cele mai mari alocări totale de subsidii per Stat Membru s-au prezentat după o distribuţie procentuală asemănătoare cu cea din anul 2005 [8].

Bugetul alocat din fonduri europene pentru agricultură în 2007 a fost, de asemenea, în jurul a 56 mlrd. euro (44,4 %) [9].

II. O întrebare retorică: Sunt majoritatea cetăţenilor europeni pregătiţi şi de acord să plătească

fermierilor (agricultorilor) alocaţii din banii publici? 6. La un Congres al Fermierilor Europeni care a avut loc la

Strasbourg în octombrie 2006, Comisarul European pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală, doamna M.F. Boel, a făcut unele declaraţii importante [10] din care cităm următoarele:

a. “Majoritatea cetăţenilor europeni sunt pregătiţi pentru a alo-ca bani publici fermierilor, dar ei vor să vadă că aceşti bani se cheltuiesc cu folos”;

b. “Produsele fermelor sunt bunuri private – mărfuri destinate pi-eţei. Gestionarea responsabilă a terenului şi tratamentul corespunzător apli-cat animalelor de fermă sunt considerate bunuri publice”;

“Alocarea directă şi unică a subsidiilor (Single Farm Payment) şi aplicarea regulilor de conformitate multilaterală (cross-compliance) separă bunurile private de bunurile publice. Avându-se în vedere că bunurile pri-vate sunt mărfuri destinate pieţei, banii publici vor fi în principal alo-caţi pentru asigurarea furnizării de bunuri publice. Cca. 90% din plăţile directe vor depinde de conformarea fermierilor la standardele ridicate care au în vedere protejarea mediului, grija pentru animale şi sănătatea publică. Aceste plăţi nu vor avea legătură cu producţia efectivă. ”

Vom folosi citatul de la pct. b. de mai sus într-un alt capitol al pre-zentului studiu. Pentru moment precizăm că:

51

7. În acest context (a se vedea pct. a. de mai sus) Directoratul Gene-ral pentru Agricultură din cadrul Comisiei Europene a fost, desigur, interesat să evalueze opinia publică despre agricultură şi PAC, atât pentru a afla cum privesc cetăţenii UE agricultura în general, cât şi pentru a aprecia reacţiile acestora la evoluţiile recente. Vom folosi în continuare câteva rezultate relevante conturate în urma unui studiu realizat în 2006 (şi publicat în 2007) prin intervievarea cetăţenilor din cele 25 de State Membre ale UE la acea vreme, precum şi din România şi Bulgaria – fiind convinşi că respec-tivele concluzii care pot fi extrase sunt valabile şi astăzi, în contextul EU 27 (a se vedea [11] şi [12]). Deci:

8. În fiecare ţară europeană agricultura şi zonele rurale sunt văzute

ca fiind de cea mai mare importanţă pentru viitorul Europei – cel puţin trei sferturi din populaţie crede că agricultura şi zonele rurale sunt importante, independent de factorii demografici. Astfel, 88% (aproape 9 din 10) dintre cei intervievaţi din cele 27 de state au răspuns că ei consideră aceste subiec-te ca fiind foarte importante. Chiar şi acolo unde s-a înregistrat cel mai scă-zut nivel de apreciere – Irlanda şi Bulgaria – trei sferturi dintre respondenţi au clasificat acest domeniu ca fiind “important” sau “foarte important”. Fap-tul că în Irlanda (14%) şi, în special, în Bulgaria (17%) s-a înregistrat o rată ridicată a răspunsurilor “nu ştiu” indică faptul că acolo opinia marginală este mai puţin conturată.

9. În legătură cu conştientizarea PAC... trebuie precizat însă că din

aceleaşi cercetări statistice a rezultat un cutremurător procentaj majori-tar al europenilor (88%) care nu au auzit niciodată de PAC sau recu-nosc că nu ştiu cu adevărat ce înseamnă aceasta.

Deci, reiterăm întrebarea retorică de mai sus: “Sunt majoritatea cetăţenilor europeni pregătiţi şi de acord să plătească fermierilor (agri-cultorilor) alocaţii din banii publici?”

10. Mai notăm aici că “principalele priorităţi” ale PAC, în conformi-

tate cu conştientizarea publică a europenilor, ar trebui să fie (autorii prezen-tului studiu au grupat mai jos alte câteva rezultate generale din [11]):

a. grija pentru sănătatea şi siguranţa consumatorului, adică, ci-tăm: garantarea sănătăţii şi siguranţei produselor agricole; sprijinirea fermie-rilor pentru a-şi adapta producţia la aşteptările consumatorilor; favorizarea metodelor de producţie organică; încurajarea producţiei de calitate; asigura-rea existenţei informaţiilor referitoare la provenienţa produselor destinate hranei precum şi la modalităţile de producere/procesare ale acestora; asigu-rarea disponibilităţii produselor agricole; asigurarea unor preţuri rezonabile pentru cumpărători (cca. 9% pentru acest ultim deziderat) – cca. 42%;

52

b. grija pentru fermieri, adică, cităm: asigurarea unui standard de viaţă corespunzător fermierilor, protecţia familiilor tipice de fermieri – cca. 20 %;

c. aspecte de competitivitate, adică, cităm: îmbunătăţirea competitivită-ţii agriculturii europene, stabilizarea pieţelor produselor agricole – cca. 11%;

d. practicarea sustenabilă şi cu protejarea mediului a agricultu-rii, adică, cităm: promovarea respectului pentru mediu, asigurarea trata-mentului corespunzător pentru animalele din ferme, promovarea agriculturii sus-tenabile – cca. 11%;

e. extinderea zonelor rurale – cca. 5%. Citând din nou unele din declaraţiile recente ale doamnei Boel (4.b.):

“90% din plăţile directe vor depinde de respectarea de către fermieri a standardelor referitoare la protecţia mediului, tratamentul corespunzător al animalelor şi sănătatea publică”, nu putem să nu observăm că priorităţile declarate ale Comisarului European pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (în direcţia acelor “bunuri publice” pentru care banii publici sunt chel-tuiţi cu precădere) nu par a fi şi “principalele priorităţi” ale percepţiei pu-blice europene.

11. Am văzut deci, până acum, mai întâi, că o imens de mare parte

dintre cetăţenii europeni posedă cunoştinţe minime sau inexistente despre PAC (rezultatele cercetărilor indicând totuşi că, principial, majoritatea cetă-ţenilor UE consideră acest capitol ca fiind foarte important). Pe cale de con-secinţă, considerăm că o ţintă extrem de importantă a tuturor politicieni-lor şi a funcţionarilor unionali şi naţionali ar trebui să fie sporirea con-ştientizării proprii şi publice cu privire la conţinutul şi importanţa sub-iectelor PAC.

În al doilea rând am evidenţiat care sunt considerate a fi “priorităţi-le” PAC de către cetăţenii europeni.

În al treilea rând, şi pentru a finaliza acest scurt excurs statistic, vom accentua (conf. [11]) că cele mai credibile surse de informaţie în materie de agricultură pentru cetăţenii europeni sunt asociaţiile pentru protecţia con-sumatorilor şi mediului (38%), experţii şi specialiştii în agricultură (34%) şi fermierii şi asociaţiile acestora (28%) – toate aceste entităţi situându-se cam la acelaşi nivel al încrederii. Oricum, mai trebuie să subliniem şi fap-tul că acelaşi studiu a oferit ca rezultate că UE (cu 12%) şi guvernele Statelor Membre (cu 10%) constituie surse credibile de informare, comparativ, pentru mici procentaje din populaţia uniunii.

53

III. O mică deschidere către transparenţă 12. Autorii prezentului studiu au simţit nevoia să insereze aici câteva

opinii importante despre sintagma de “transparenţă” în contextul UE. De exemplu, iată câteva citate din discursul domnului Siim Kallas,

Vicepreşedinte al Comisiei Europene şi Comisar pentru Afaceri Administra-tive, Audit şi Anti-fraudă, din data de 3 martie 2005 [13]:

“Noţiunea de transparenţă a fost promovată către prima linie a dez-baterii publice şi se află acum în topul agendei politice europene. Aceasta se datorează în primul rând şi înainte de toate faptului că acele instituţii publice care se revendică a fi şi funcţionează ca fiind transparente activează mult mai eficient şi sunt apreciate la standarde înalte. Transparenţa este o nece-sitate esenţială pentru integritatea şi credibilitatea entităţilor politice – locale, naţionale şi internaţionale. Transparenţa nu este un deziderat în sine. Se poate spune că scopul ei este să promoveze reuşitele evidenţiabile pe termen lung precum şi politicile probate în timp, prin aportarea câştigării unui sprijin public cât mai generalizat. Deşi s-ar putea contura, aparent, ca o cerinţă facilă, dificultatea acestui demers este şi devine din ce în ce mai considerabilă pentru că publicul european tinde să devină tot mai receptiv şi mai puţin îngăduitor. Cetăţenii vor să primească marfa pentru banii pe care îi plătesc – ei achită impozite şi taxe şi solicită la schimb o bu-nă guvernare. Acolo unde aşteptările lor sunt înşelate, cetăţenii îşi exprimă revolta şi exasperarea la urnele de vot.

De aceea, este necesar ca fiecare entitate politică să conştientizeze faptul că transparenţa trebuie să fie o parte integrantă a propriei politici. Transparenţa nu trebuie să fie o “abureală ca să facem guvernul să pară cre-dibil” şi nici un instrument de poleit realitatea. De-a lungul timpului, institu-ţiile politice au crezut întotdeauna că ştiu ceea ce este mai bine pentru cetă-ţeni. În cadrul culturii politice a multor state cetăţenii au fost mult timp priviţi de către factorii politici ca fiind obiecte şi nu ca subiecte... ”

13. De ce s-a simţit nevoia unei asemenea declaraţii? Poate, în

primul rând, pentru că tot mai mulţi cetăţeni europeni se adresează tot mai des către Comisia Europeană pentru aflarea unor informaţii despre utilizarea bugetului UE, atunci când asemenea informaţii nu sunt transparente la nivel regional sau naţional. Oricum, deocamdată, cadrul legal existent interzi-ce explicit Comisiei Europene să publice informaţii despre beneficiarii subvenţiilor (în special relativ la PAC).

14. La data de 3 martie 2006 Comisia Europeana a adoptat Dosarul

Verde al Iniţiativei Transparenţei Europene (Green Paper on an European

54

Transparency Initiative [14]) din care cităm: “... Comisia a subliniat importanţa “unui înalt nivel al transparenţei”

pentru a se asigura că Uniunea este “deschisă către securitatea publică de orice natură şi că activitatea sa poate fi comensurată”. Comisia consideră că standardele înalte de securitate (n.a.: inclusiv, de ex., alimentară) sunt com-ponente ale legitimităţii unei administraţii moderne. Publicul european este îndreptăţit să se aştepte la servicii publice eficiente, măsurabile din partea instituţiilor publice şi că puterea şi resursele încredinţate acestor instituţii sunt administrate cu grijă şi nu se abuzează niciodată de ele pentru câştigul personal.”

Totodată, însă, “informaţiile despre beneficiarii fondurilor eu-ropene cheltuite în parteneriat cu statele membre sunt la mâna fiecărui Stat Membru şi orice dezvăluire despre acest subiect este lăsată la dis-creţia fiecărui Stat Membru” şi asta pentru că o mare parte din bugetul UE (75,7% din totalul bugetului, însemnând cca. 86,6 milioane pe an) este cheltuită în parteneriat cu Statele Membre [15] – urmând o frumoasă decla-raţie de intenţii pentru viitor – “Orice obligaţie asumată a Statelor Membre va trebui, în consecinţă, să se bazeze pe un nou cadru legislativ european, direct aplicabil în toate Statele Membre, pentru a se asigura o abordare con-secventă şi unitară pentru toţi beneficiarii de fonduri europene”. Care “nou cadru legislativ european direct aplicabil în toate Statele Membre” încă nu există şi nu va exista într-un interval rezonabil şi considerabil de timp.

15. Consultările publice asupra celor enunţate la pct. 14 de mai sus

au început în aceeaşi zi prin lansarea unor dezbateri: - despre politica de lobby; - despre introducerea unor obligaţii legale pentru Statele Mem-

bre de a publica informaţii despre beneficiarii de fonduri europene aflate sub administrare comună (UE-Stat Membru);

- despre practicile de consultare ale Comisiei Europene. Perioada de consultări s-a încheiat la 31 august 2006, şi a fost prima

dată când Comisia Europeană a pus întrebarea esenţială, dacă ar fi de dorit ca, la nivel comunitar, să se introducă obligaţia Statelor Membre de a face disponibile informaţii despre beneficiarii fondurilor europene afla-te sub administrare comună.

16. “Cetăţenii au dreptul să ştie” a afirmat Comisia Europeană (vis-

a-vis de Dosarul Verde [15]), şi, de asemenea, în opinia Vicepreşedintelui şi Comisarului european Kallas, “În ceea ce priveşte cheltuirea fondurilor eu-ropene pentru programe şi proiecte în interiorul şi în afara Uniunii, instituţii-le UE trebuie să dea explicaţii plătitorilor de taxe. În colaborare cu Statele

55

Membre, putem face mult mai mult pentru a arăta cum sunt cheltuiţi banii europeni.”

17. Una din instituţiile care a promovat în trecut şi promovează şi

azi, am putea spune, cu entuziasm, declaraţiile de mai sus, este Ombudsma-nul European (o instituţie complet independentă şi imparţială, care investi-ghează acuzaţiile de rea administrare în sarcina instituţiilor Uniunii Europe-ne; în prezent, această însărcinare este îndeplinită de către Dl. P. Nikiforos Diamandouros încă de la 1 aprilie 2003).

Dl. Diamandouros a întâmpinat cu căldură Dosarul Verde al Comisi-ei despre Iniţiativa Transparenţei Europene şi a declarat: “Un sfert dintre investigaţiile conduse de mine se referă la lipsa transparenţei. Din această cauză îmi exprim sprijinul puternic cu privire la toate măsurile care promo-vează o administraţie UE mai deschisă şi mai responsabilă. Comisia are dreptate când declară că “publicul European este îndreptăţit să pretindă in-stituţii publice eficiente, responsabile şi orientate spre public”'…” [16]. Printre ideile de mare interes exprimate de instituţia Ombudsman-ului înre-gistrăm şi opinia exprimată referitor la comunicarea obligatorie a informaţii-lor despre beneficiarii fondurilor europene şi despre standardele minime de consultanţă ale Comisiei. “În ultimii doi ani am avut numeroase plângeri în aceste domenii, inclusiv două pe lipsa transparenţei referitoare la beneficia-rii fondurilor europene pentru agricultură”, spunea Dl. Diamandouros. “Din acest motiv mă simt încurajat de eforturile Comisiei de a face mai accesibile datele despre beneficiarii fondurilor UE… După cum am menţionat în pre-zentarea Raportului nostru pe 2005 pentru Comitetul pentru Petiţii al Parla-mentului European… a lucra într-un mod deschis şi a permite controlul pu-blic constituie unele dintre cele mai importante metode de a consolida în-crederea printre cetăţeni. Aştept reacţiile asupra acestui Dosar Verde şi aş-tept să lucrez împreună cu toate instituţiile pentru a construi o administraţie de înaltă clasă, capabilă să contribuie din plin la cultivarea atenţiei acordate publicului, la plasarea cu adevărat a cetăţeanului în centrul atenţiei” – a se vedea şi [17].

18. Dar un reper important pe care autorii acestui studiu (alături de

alţi critici avizaţi în materie) nu pot să nu îl evidenţieze este acela că priori-tăţile proiectate şi evidenţiate în [14] nu par a fi “introducerea unor obligaţii legale pentru Statele Membre de a publica informaţii despre beneficiarii de fonduri europene aflate sub administrare comună (UE-Stat Membru)”, ci acelea de a închide gura unor “grupuri de interese (de lobby)” din cadrul Uniunii Europene.

Care ar putea fi motivaţia unei asemenea opinii? Deoarece, între alte

56

multe aspecte critice de bază, aproape ¾ din cuprinsul [14] este dedicat sis-temului de lobby şi deoarece [15] accentuează aceeaşi atitudine. Şi, pentru a umple paharul, să ne reamintim că un discurs recent al Comisarului Siim Kallas asupra iniţiativei de transparenţă [18] este dedicat aproape în între-gime “aspectului specific al lobby-urilor” (care nu reprezintă subiectul nostru pentru prezentul studiu).

IV. O strictă secretizare (de substanţă, a politicii unionale) confruntată cu necesitatea publică generalizată a sporirii transparenţei în ceea ce privește subvenţiile în agricultură, și câteva desecretizări cu greu dobândite

19. Care dintre entităţile agricole de bază (ferme) primesc cele mai

multe ajutoare de la Brussels? Cine şi cât primeşte? Datele de până acum, ţinute, oficial, la secret, par să sugereze că de subvenţiile PAC beneficiază mai cu seamă marile corporaţii cu componente agricole precum şi aristocra-ţia deţinătoare de domenii ereditare. Este afirmaţia de mai sus adevărată? La această întrebare se pot da unele răspunsuri, îndeosebi mulţumită unor orga-nizaţii publice, neguvernamentale şi mass-mediei.

20. Anumite date referitoare la anul fiscal 2005 şi publicate numai în

martie 2007 de Comisia Europeană arată o ciudată şi incredibil de inechita-bilă distribuţie a subvenţiilor UE pentru agricultură. Astfel, per total UE, 85% din subsidii se duc la cele mai mari 18% din fermele Europei (în prece-dentul an fiscal, 85% din plăţi au fost împărţite între cele mai mari 23% dintre ferme). Cifrele arată, de asemenea, că există un plus de încă 910 ferme în to-pul beneficiarilor (2790 de ferme) care primesc mai mult de €300,000 pe an, faţă de 1880 de ferme în anul precedent). Aşa cum a spus Jack Thurston [19]: “… PAC nu este o politică îndreptată spre favorizarea fermelor mici. Marii proprietarii de terenuri din Europa şi giganţii din industria agrară iau partea leului. Cu cât aflăm mai multe despre cine şi cât primeşte, cu atât vedem mai clar cât de mult s-a îndepărtat PAC de percepţiile comune ale cetă-ţenilor europeni de rând care plătesc factura.”

21. Alte idei importante subliniate de Jack Thurston, ca exemplu

pentru anul financiar 2005 [19], sunt următoarele: - în EU – 15, 20% din ferme primesc 80% din plăţi; - în cadrul CEEC (Ţările Candidate din Centrul şi Estul Europei) –

10 ţări care au aderat în 2004 şi care acoperă 19% din suprafaţa agricolă eu-ropeană şi 15% din efectivul de animale, primesc numai 5% din plăţile di-

57

recte în 2005; 7% din fermele respective primesc 61% din plăţi; - Germania este ţara cu cele mai multe ferme mari, cu un număr de

1660 de ferme primind mai mult de €300.000 per fermă, de la 960 în anul trecut; în Marea Britanie există 90 de ferme mari care primesc mai mult de €500.000, şi 420 care primesc mai mult de €300.000 (în creştere faţă de anul precedent când cifrele respective erau 60 şi 320);

- în Marea Britanie, 55 % din plăţi se duc la numai 11,4% din bene-ficiari şi 80% din plăţi se duc la 28% din beneficiari;

- în Franţa, cele mai mari 30,8% din ferme primesc 73,7% din plăţi; - în Italia, 10,6% din fermieri primesc 70,3% din plăţi; - în Polonia, 5,6% din fermieri primesc 39,6% din plăţi; - în Spania, 81,5 % din plăţi se duc la 22% din beneficiari; - în Germania, 68,6 % din plăţi se duc la 17,7% din beneficiari; - în Danemarca, 73,3 % din plăţi se duc la 27,7% din beneficiari. 22. Un alt aspect: variabilitatea enormă a subvenţiilor pe unitatea de

suprafaţă este rezultatul sistemului istoric conform căruia sunt alocate în prezent subsidiile. În pofida afirmaţiilor politicienilor că fermierii sunt plătiţi îndeosebi pentru administrarea ecologică, singurul factor impor-tant în determinarea valorii particulare a subvenţiilor nu este volumul beneficiilor ecologice generate de terenul în cauză, ci apare a fi valoarea subvenţiilor alocate pentru terenul respectiv în aşa numita perioadă de referinţă 2000-2002. Rezultatul imediat este, de ex., evidenţierea unor par-cele de teren adiacente, identice din toate punctele de vedere, care primesc drept subvenţie sume extrem de diferite, determinate în exclusivitate de cir-cumstanţe istorice. Dacă în 2000-02 terenul a fost folosit pentru a cultiva o recoltă nesubvenţionată ca de exemplu cartofi sau pentru a creşte animale nesubvenţionate cum erau porcinele, terenul respectiv nu s-a calificat pentru a beneficia actualmente de marea prăjitură a Plăţilor Agricole Unice şi Di-recte (Single Farm Payment).

23. Pentru a materializa câteva din afirmaţiile de mai sus, şi pentru a

nota starea actuală a transparenţei în ceea ce priveşte acordarea subvenţiilor agricole, vom înscrie în cele ce urmează câteva exemple, pe ţări.

IV.a. Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (fiind, ca

de multe alte ori, în frunte) 24. Datele despre Marea Britanie provin separat de la autorităţile din

Anglia, Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord. Mai întâi autorităţile din Anglia au transparentizat asemenea date în martie 2005; imediat apoi Irlan-

58

da de Nord, iar Scoţia şi Ţara Galilor în 2006. Cantitatea şi calitatea infor-maţiilor variază de la regiune la regiune. Datele referitoare la Anglia acope-ră trei ani: 2002/03, 2003/04, 2004/05; cele pentru Irlanda de Nord acoperă 2002/03, 2003/04; cele pentru Scoţia şi Ţara Galilor acoperă 2005/06. In-formaţiile includ numele destinatarului, suma şi câteva informaţii despre regiune, dar nu şi locaţia geografică detaliată; Scoţia este singura regiune care face publice unele sisteme nominale – vezi FARMSUBSIDY.ORG [20], o admirabilă şi exemplară organizaţie publică (şi un site) căreia îi sun-tem îndatoraţi pentru multe informaţii şi comentarii din cuprinsul prezentu-lui studiu.

25. Un raport publicat în “The Times” în 2007 a evidenţiat ceea ce ar

putea fi cea mai mare subvenţie agricolă acordată per unitatea de teren: 11.000£ per acru (aproximativ 40.000€ per hectar) pentru o suprafaţă de 5 acri în Anglia [21]. În conformitate cu respectivul raport, dreptul la subven-ţia actuală a fost acordat pentru o suprafaţă de 5 acri aflată în proprietatea fermierului, suma de plată stabilindu-se în funcţie de suma pe care acesta o primise pentru o mare cireadă de vite pe care o “parcase” în 2001 pe acel teren (această super-subvenţionată parcelă de teren a fost raportată la “The Times” de către George Paton, asociat în cadrul firmei WebbPaton, o socie-tate de evaluatori rurali din Wootton Bassett, Wiltshire – Dl. Paton a inter-mediat vânzarea terenului de la un fermier către altul: ”L-am vândut unui alt fermier pentru 22.000£ per hectar (8.906£ per acru)” a declarat Paton).

26. Raportul citat mai sus al dl-ui Paton evidenţiază, de asemenea, şi

faptul că s-a înregistrat o creştere substanţială a numărului solicitanţilor de subvenţii agricole în Anglia datorită aplicării noului sistem ”deconectat” de subvenţionare, sistem care permite, de ex., ca proprietarii de mici padocuri destinate ţinerii poneilor, precum şi de pajişti înflorite, să solicite ajutorul UE sub forma de plăţi agricole directe. Avalanşa de noi cereri a fost unul din factorii care au contribuit la eşuarea încercării Guvernului UK de a efec-tua plata la timp a subvenţiilor agricole, ceea ce a determinat o severă con-strângere financiară asupra agricultorilor care se bazau pe plata subvenţiilor respective pentru a se menţine pe linia de plutire [22].

27. Conform datelor furnizate de Agenţia Rurală de Plăţi (ARP –

vezi [23]), aproximativ 30.000 de proprietari de parcele mici de pământ în Anglia beneficiază de subvenţii acordate de la Brussels, în valoare de 30 mil. £ per an. Pentru a se califica drept destinatar al subvenţiei, nu este nece-sar ca proprietarul în cauză să aibă o fermă şi nici măcar să crească ponei. Terenul respectiv poate fi o pajişte cu flori de câmp, poate fi “utilizat” pen-

59

tru vânătoarea de porumbei sau chiar pentru realizarea de grătare pentru fript carnea în cursul unor ieşiri la iarbă verde – atâta vreme cât este menţi-nut “în bune condiţii agricole şi de mediu”, relatează agenţia.

Oameni care lucrează şi locuiesc în oraşe şi care deţin o locuinţă se-cundară la ţară primesc subvenţii agricole de la UE în valoare totală de mi-lioane de lire sterline per an pentru întreţinerea terenurilor lor private; drep-tul de a cere subvenţii de la UE a fost cumpărat de către actualii deţinători de locuinţe secundare de la foştii deţinători – agricultori care erau subvenţi-onaţi pentru a-şi menţine pământul necultivat ferit de buruieni şi/sau adecvat traiului unor animale sălbatice.

Asemenea cereri de subvenţii au fost acuzate ca blocând agenţia (ARP) cu mii de extra-solicitari, ceea ce a dus la mari întârzieri de plată pentru adevăraţii agricultori. Acelaşi domn Paton citat mai sus spunea că: “Dacă ai o casă la ţară cu 10 acri de pământ şi o îngrăditură pentru ponei, poţi obţine aceste subvenţii. Este o situaţie absurdă care a dat peste cap plata subvenţiilor către adevăraţii fermieri.”

28. Schema Plăţilor Agricole Unice (Single Payment Scheme) intro-

dusă în 2005, a înlocuit în continuare mai multe subvenţii agricole care se acordau în funcţie de nivelul producţiei şi stimulau astfel creşterea în exces a recoltelor mult peste nevoile reale ale pieţei (ceea ce dusese la “munţii de grâne” şi “lacurile de vin”, excese de piaţă pentru care UE era bine cunoscu-tă într-o anumită perioadă). Proprietarii de pământ şi agricultorii pot cere acum subvenţii în baza suprafeţei de teren pe care o deţin, fără a se ţine cont dacă ei produc ceva sau nu. De exemplu, Agenţia Rurală de Plăţi (ARP) a plătit 1.5 miliarde £ proprietarilor de pământ în 2006, inclusiv către Printul de Wales pentru terenurile sale de la Home Farm, parte a proprietăţii Highgrove din Gloucestshire, şi către Regina Angliei pentru terenul său de la Balmoral, Sandringham, şi pentru parcul Castelului Windsor.

29. În subsidiar a luat naştere şi s-a dezvoltat o piaţă secundară a

subvenţiilor, deoarece fermierii au dreptul de a-şi vinde drepturile la sub-venţie – care pot valora de la câteva lire sterline până la 11.000£ per an şi per acru – chiar dacă aceştia vând totul şi se retrag din afaceri. Sistemul a fost introdus şi acceptat, de fapt, pentru a se permite agricultorilor să cumpe-re pământ care nu fusese cultivat anterior şi să obţină subvenţiile respective. Dar fermierii nu au fost şi nu sunt singurii cumpărători. Aşa cum am arătat mai sus, şi cetăţeni care muncesc şi trăiesc la oraş, sau aşa-zişii “agricul-tori de formă”, ale căror mijloace de subzistenţă nu depind de agricul-tură, au totuşi dreptul la subvenţii.

Richard Skeates, director la Lane Fox, agenţie imobiliară, a cerut o

60

subvenţie de 510£ pe an pentru padocurile sale din Wiltshire. Până în 2012, lui i se va plăti suma de 1.800£ pe an, conform reglementărilor specifice ale Comisiei Europene. Unul din vecinii săi ţine 3 ponei pe pajiştea de 30 acri a dlui. Skeates care susţine că ar cheltui mai mult decât valoarea subvenţiei pentru menţinerea terenului la standardul cerut, ceea ce presupune împiedica-rea cailor de a mânca din copaci şi din gardul viu precum şi asigurarea că terenul nu este păscut în exces. “Mulţi reclamă faptul că este vorba des-pre o subvenţie agricolă şi nu pentru creşterea poneilor, dar s-a realizat mult ajutându-se proprietarii să protejeze mai bine mediul”, declară dl. Skeates.

30. Trebuie menţionat că sunt şi unii proprietari de terenuri (puţini la

număr) care nu au solicitat asemenea subvenţii. “Daca aş cere subvenţie, aş considera oarecum că am comis o fraudă”, spune Mark Warburton, con-tabil care deţine o casă de vacanţă în Gloucestershire cu un padoc şi cu o pajişte cu flori de câmp, “aceste subvenţii sunt destinate agricultorilor, nu celor ca mine. Unii oamenii cer bani neîntemeiat, neproducând nimic pe pământul lor” (apropos şi de conştientizarea publică a obiectivelor PAC - a se vedea mai sus).

31. Deci, subvenţiile pot constitui o investiţie bună. Evaluările va-

riază, dar cumpărând o subvenţie de la un agricultor pentru 100£ per acru se poate ajunge la un câştig de 400£ per acru în următorii 4 ani – totuşi există un risc pe termen lung, deoarece UE intenţionează, cel puţin în princi-piu, revizuirea întregului sistem în 2012.

Iain Curry de la Bays Curry McCowen, o firmă de consultanţă agri-colă din Winchester, spune: “Am cumpărat pentru cineva un drept de sub-venţie pentru 30 acri la 3.000£. Era o casa de la ţară cu 30 acri de teren care valora în total cca. 3 mil. £. Respectivul proprietar a lăsat pe vecinul de lân-gă el să îşi ţină vitele acolo şi a primit ca subvenţie 2.400£ în primul an.”

32. Ca o concluzie despre modalităţile în care ne-agricultorii din UK

încasează subvenţii agricole de la UE: - Sub Schema Unica de Plată introdusă în 2005, proprietarii de teren

şi agricultorii nu mai sunt plătiţi în funcţie de cât produc. Ei pot cere sub-venţii pentru menţinerea terenului în condiţii bune de mediu şi agricole;

- Drepturile totale de a solicita subvenţii valorează în Anglia cca. 1.5 miliarde £/an; în acest cadru, drepturile particulare la subvenţie pot fi cum-părate şi vândute. Proprietarii de case cu padocuri şi pajişti se pot califica în momentul cumpărării subvenţiei de la agricultori care se pensionează sau care îşi lichidează afacerea;

- Drepturilor particulare la subvenţie li se face reclamă în magazine

61

agricole şi prin agenţii de terenuri şi pot fi cumpărate relativ la o suprafaţa de teren achiziţionată. Într-o afacere tipică, un non-agricultor cu 30 acri de teren in jurul casei sale din Hampshire, a cumpărat drepturi de subvenţie pentru suma de 3.000£, de la o mică fermă agricolă de 30 de acri. Cumpără-torul a câştigat aproximativ 2.400£ din subvenţii în primul an;

- Agenţia Rurală de Plăţi, care administrează schema de plată, esti-mează că 30.000 de proprietari de parcele mici de teren şi padocuri solicită subvenţii. Unii sunt adevăraţi mici agricultori, dar alţii, care nu intră în aceas-tă categorie, sunt acuzaţi că blochează sistemul şi îngreunează plăţile.

33. Şi, în sfârşit, nişte veşti bune pentru transparenţă: Conform unui articol recent din ziarul “The Times” (15 nov. 2007)

[24] “publicul va putea monitoriza agricultorii, inclusiv pe Regină şi propri-etatea sa privată Sandringham, pentru a se putea evalua rezultatele lor reale. Sumele de bani plătite fiecărui agricultor pentru întreţinerea peisajului şi a vieţii sălbatice vor fi făcute publice pentru prima oară. Informaţiile urmează a fi transparentizate pe site-ul organizaţiei Natural England, consilierul de mediu al Guvernului [25]. Sir Martin Doughty, preşedinte al organizaţiei Natural England, într-un interviu cu “The Times” spune că aceasta constitu-ie iniţierea unui website puternic şi interactiv pentru cetăţenii interesaţi în politica agricolă şi de mediu. “Mai este încă multă muncă de făcut, şi pentru început, vom publica datele neprelucrate. Dar sper că odată ce aţi găsit ferma de care sunteţi interesaţi, veţi putea aprofunda cercetarea şi să aflaţi ce face agricultorul respectiv cu banii… Consider că publicul trebuie să ştie unde merg taxele plătite de contribuabili” (ultimele cifre fiind aproximativ 1,7 miliarde £ plătite agricultorilor englezi în baza PAC, majoritatea ca suport agricol; aproximativ 320 milioane £ sunt alocate pentru “agricultura ecologi-că” şi sunt plătite la aproximativ 32.000 fermieri, deci cam o treime din total; în Anglia sunt 9.266 hectare – 22.900 acri – de teren agricol propice progra-melor de mediu, dar până acum numai 4.670 hectare sunt incluse în schemele ecologice; organizaţia Natural England speră că acest procentaj se va majora cu 10% până la sfârşitul anului).

IV.b. Austria 34. Austria a transparentizat doar în ultimul timp informaţii despre

destinatarii subvenţiilor agricole – a se vedea [26]. Şi ceea ce se conturează din respectivele informaţii este o poveste uimitoare cu “prinţi, baroni şi cas-tele de poveste împodobite din banii publici”, după ce de mai mult de 10 ani de solicitări guvernul austriac a refuzat cu obstinaţie să divulge date despre cine şi cât ia din cei 1,6 miliarde € cheltuiţi în Austria ca subvenţii agricole.

62

Noile date ne arată ca nu micii agricultori sunt cei care au primit subvenţiile, ci, în fapt, marile domenii aristocratice.

În vârful listei se regăseşte Hans Adam II, Prinţ de Liechtenstein, ca-re a primit 1,7 milioane € în 2006. Prinţul deţine grupul bancar LTG şi are o avere personală estimată la 2,5 milioane €. Se spune că este unul dintre cei mai bogaţi din ţară. Faptul că prinţul este cel mai mare beneficiar din Aus-tria “nu este lipsit şi de o anumită ironie, deoarece respectivul nu este nici măcar cetăţean al Uniunii Europene, dar se pare că plătitorii de impozite din UE contribuie din plin la mărirea averii sale personale”.

Următorul în top este Baronul Paul Waldbott-Bassenheim, ale cărui proprietăţi (inclusiv castelul în stil baroc Schloss Halbturn) i-au adus un câş-tig net de 1,1 milioane € din subvenţiile agricole plătite în cadrul PAC în 2006. De asemenea şi biserica se bucură de mari subvenţii de la Brussels – începând cu sfârşitul anilor ’90, Abaţia Heiligenkreuz a primit aproximativ 700.000 € per an (pe atunci aproape 10 milioane shilingi). Mănăstirea Cis-terciana este de asemenea pe listă cu 300.000 €, şi pe aceeaşi lista se află şi compania austriacă producătoare a băuturii energizante Red Bull, aceasta primind subvenţii pentru export în cadrul CAP formate din 6 cifre.

IV.c. Germania 35. Până de curând domeniul subvenţiilor PAC în Germania a fost

menţinut “în umbră”, dar numele beneficiarilor sprijinului Uniunii Europene pentru domeniul agricol încep, totuşi, să apară. Prima mare transparentizare care s-a produs până acum cu privire la subvenţiile plătite fermelor din Germania o constituie publicarea de informaţii despre plăţile efectuate în bundeslandul Nordrhein-Westphalia (18 milioane de cetăţeni, cel mai popu-lat bundesland) pentru anii 2002-2006, totalizând mai mult de 385 milioane euro [27] – şi trebuie subliniat că această singulară transparentizare se datorează justiţiei germane care a fost implicată într-un anume caz (promovat de către cei doi ziarişti – autori ai articolului citat mai sus), caz în care s-a dispus publicarea datelor respective ce includ toate plăţile către companii dar exclud toate plăţile individuale (aceasta însemnând, în fapt, că majoritatea plăţilor sunt încă secretizate).

Această unică transparentizare pare a evidenţia ceea ce se susţine de multă vreme de către unii critici, şi anume că ”UE încurajează susţinerea fostei aristocraţii precum şi marile afaceri agricole cu sume uriaşe de bani”. Cel mai mare beneficiar este Centralmarkt Roisdorf-Straelen, care a primit 13.428.707 euro pe o perioadă de cinci ani.

Numărul doi, uriaşul producător de lactate Campina, a solicitat în jur de 12,7 milioane euro începând cu 2002 în cadrul schemei UE pentru subsi-

63

dii în domeniul lactatelor. Metternich Ratibor Corvey, companie aparţinând prinţului Viktor de Ratibor, a primit mai mult de 1,3 milioane euro în ace-eaşi perioadă. Proprietatea Schlenderhan de lângă Cologne a primit 521.000 euro; aceasta aparţine baronesei Karin von Ullmann, a cărei avere este eva-luată la 4,1 miliarde euro.

În 2006, cel mai mare beneficiar a fost cooperativa de fructe şi le-gume Landgard care a primit 3,8 milioane euro. Pe listă figurează, de ase-menea, companii ca furnizorul de energie RWE Power – pentru recondiţio-narea terenurilor unor foste mine de cărbune brun grupul a primit în jur de 2,1 milioane euro în total începând cu anul 2002. Marele gigant chimic Bayer a primit cca. 97.400 euro per an (relativ la cultivarea sfeclei de zahăr şi altele) pentru fermele sale experimentale din Laacher. Iglo, o componentă a Unilever Group, a primit cca. 700.000 euro din 2004 pentru ”extinderea procesării spanacului şi a altor vegetale” (Iglo a fost vândută de Unilever în august 2006).

Înainte ca această listă să fi fost dată publicităţii doar un număr redus de plăţi fusese transparentizat, cum ar fi cele 2,8 milioane euro raportate de către Sudzucker AG în anul 2004 (raportare care evidenţiase firma respecti-vă ca fiind cel mai mare beneficiar de subvenţii agricole din vestul Germa-niei) sau subvenţiile pentru porcine către compania Klein Wanzleben din Saxonia-Anhalt care a primit anual în jur de 2,3 milioane euro.

Temându-se, declarat, de o anumită exacerbare a unor “invidii şi frustrări profesionale” Ministrul Agriculturii al Germaniei Horst Seehofer s-a opus vreme îndelungată publicării acestor informaţii...

36. Mai trebuie spus că, până în prezent, numai treisprezece Sta-

te Membre ale UE au transparentizat mai multe date decât a făcut-o Germania – şi numai în câteva cazuri informaţiile respective au fost fă-cute publice din propria iniţiativă a guvernelor respective (Suedia fiind de mult timp cea mai transparentă ţară din UE cu privire la subvenţionarea agriculturii).

IV. d. Danemarca 37. Un grup de ziarişti danezi au primit un prim set de informaţii du-

pă 18 luni de luptă în justiţie în cadrul unui caz privind libertatea informaţii-lor. Autorităţile au transparentizat în luna mai 2004 date ce acopereau anii 2002 şi 2003 şi nu cuprindeau informaţii privind schemele aplicate şi nume-le beneficiarilor de subvenţii.

64

IV.e. Finlanda 38. Informaţii pentru anul 2004 au fost transparentizate către Agenţia

Finlandeză de Ştiri referitor la 100 din cei mai mari beneficiari în cadrul schemei unice de subvenţii, publicându-se de asemenea identitatea primului cel mai mare beneficiar pentru 306 unităţi teritoriale.

IV. f. Franţa 39. Franţa este cel mai mare beneficiar de subvenţii pentru agricultu-

ră, totalizând peste 20% din toate plăţile efectuate în cadrul PAC (aproxima-tiv 10 miliarde euro pe an). Subvenţiile pentru fermieri în Franţa prezintă un grad mare de concentrare, primii 10% din beneficiari primind 36% din subvenţii.

Guvernul francez a refuzat constant şi cu multă vigoare să transparentizeze informaţii despre subvenţiile agricole. Pentru anul 2004, do-uă dintre cele mai mari agenţii de plăţi din Franţa (ONIC/ONIOL – Oficiul Naţional Interprofesional al Cerealelor/Oficiul Naţional Interprofesional al Oleaginoaselor, Plantelor Proteinice şi Culturilor Textile, şi OFIVAL – Ofici-ul Interprofesional al Cărnii, Creşterii Animalelor şi Aviculturii) au făcut pu-blice numele a numai 20 de mari beneficiari cu respectivele plăţi pentru anul 2004 (deci datele pentru Franţa sunt practic inexistente). Un “ Centru de cercetări european independent şi neafiliat, cu baza la Paris” – Groupe d’Economie Mondiale (GEM) [28] este actualmente parte într-o cauză aflată pe rolul instanţelor juridice, solicitând furnizarea de informaţii complete despre toţi beneficiarii de subvenţii.

O opinie recentă şi avizată care readuce în discuţie refuzul constant al administraţiei franceze de a dezvălui date despre beneficiarii subvenţiilor pentru fermieri [29] “dezvăluie o poveste despre evaziune, obstrucţie şi in-competenţă”, arătând astfel cum şi de ce autorităţile publice franceze conti-nuă să respingă solicitările privind transparentizarea de date cu privire la cine şi cât primeşte în cadrul PAC.

IV. g. Grecia 40. Guvernul grec a refuzat mult timp să dezvăluie orice informaţie

legată de beneficiarii subvenţiilor pentru agricultură. În septembrie 2005, jurnalista Chara Bourgani a obţinut unele date solicitate (pentru anii 2000 – 2005) prin fax, de la două departamente (cel al Informaţiilor şi cel Econo-mic), dar sumele şi cifrele generale oferite de acestea nici măcar nu coinci-deau, astfel că datele primite au fost apreciate ca fiind “necredibile”. Ea nu a primit numărul total al beneficiarilor pe motiv că “departamentelor respecti-

65

ve le-ar fi luat prea mult timp să întocmească o astfel de situaţie”. Cererea ei de a fi identificaţi beneficiarii a fost respinsă, “deoarece ar fi implicat trans-parentizarea de date personale”.

IV. h. Irlanda 41. În vara anului 2005, jurnalistul Aideen Sheehan de la “Irish Inde-

pendent” ([30] o companie independentă mass-media cu extindere pe patru continente) a publicat un articol despre primii 20 de beneficiari ai subvenţiilor pentru agricultură din Irlanda. Jurnalistul a descris cum ziarul a avut acces la datele Departamentului pentru Agricultură din Irlanda invocând Actul privind Accesul Liber la Informaţii, după ce respectivul departament mai întâi refuza-se să dezvăluie orice informaţie cu privire la beneficiarii subvenţiilor agricole. Până în iulie 2007 guvernul a mai transparentizat câteva liste cuprinzând pri-mii 100 de beneficiari, dar fără a publica nici o informaţie legată de schemele sub care aceştia au beneficiat de subvenţii.

IV. i. Italia 42. Şase autorităţi regionale italiene au “transparentizat” câteva date

despre beneficiarii subvenţiilor pentru agricultură. Dar datele respective au putut fi obţinute de pe cele şase site-uri separate numai prin utilizarea unor adevărate metode de hacker... Calitatea datelor este slabă.

IV. j. Olanda 43. Autorităţile guvernamentale din Olanda au transparentizat prime-

le informaţii (slabe calitativ) despre plăţile subvenţiilor pentru fermieri în septembrie 2005.

IV.k. Polonia 44. Jurnalistul profesionist Andrei Krajewski a înaintat o cerere pri-

vind transparentizarea informaţiilor respective în data de 31 august 2005, şi în data de 30 septembrie acelaşi an a fost refuzat. Refuzul a fost motivat pe o reglementare legală care prevedea că informaţiile legate de aceste plăţi nu pot fi accesibile nimănui altcuiva decât Biroului de Recensământ al Statului. Împreună cu consilierul juridic Jacek Kowalewski, jurnalistul a transmis prin mail o scrisoare către Ministerul Agriculturii, care supervizase autorita-tea ce refuzase accesului la informaţii – ARMIR – şi a introdus mai multe apeluri în instanţă. În iulie 2007, avându-se în vedere campania întreprinsă

66

de către farmsubsidy org. precum şi acutizarea percepţiei publice în Polo-nia şi în străinătate, guvernul polonez a decis să transparentizeze informaţii-le respective (care par a fi destul de complete, deşi mai există unele proble-me privind locaţiile şi schemele) şi a publicat pe site-ul guvernului detalii cu privire la 1,5 milioane de beneficiari ai subvenţiilor PAC pentru agricultură – a se vedea şi [31].

Cel mai mare beneficiar de subvenţii PAC-UE în Polonia, domnul Henryk Stoklosa, a primit mai mult decât întreaga familie regală a Angliei – peste 1,5 milioane de euro pe an. Fostul senator, care deţine peste 160.000 de hectare de teren în vestul Pomeraniei, a fost, la un moment dat, cel mai căutat om din Polonia (un mandat pentru evaziune fiscală fiind eliberat pe numele lui în ianuarie 2007).

IV.l. Spania 45. Mai multe autorităţi din Spania au transparentizat către presă câ-

teva date referitoare la subvenţiile acordate fermierilor în perioada 2001-2006, dar în toate cazurile calitatea datelor puse la dispoziţie a fost slabă.

Şi aşa mai departe...

V. Nici o anticipare pe termen scurt pentru spargerea acestui

adevărat “cod Da Vinci” privind secretizarea răspunsului la o în-trebare simplă şi legitimă: cine şi cât primeşte în cadrul PAC-UE?

46. Zgomotos anunţat cu surle şi trâmbiţe [32], noul Regulament Fi-

nanciar EU revizuit [33] a fost oficial apreciat după cum urmează : “ Cu acest Regulament, ambiţiosul proiect al Comisiei Europene privind Iniţiati-va Transparenţei, lansat în anul 2005 - şi-a atins primul său obiectiv”. Şi, de asemenea, “ Regulile de transparenţă stabilite acum fac parte dintr-o refor-mă mai amplă în domeniul reglementărilor managementului financiar impu-se prin Regulamentul Financiar al UE. Elementele cheie ale acestei reforme sunt: simplificarea procedurilor, reducerea birocraţiei şi creşterea flexibilităţii....”

Pentru Vicepreşedintele Kallas, această deschidere reglementată că-tre transparentizarea de informaţii despre beneficiarii subvenţiilor acordate în cadrul UE este un nou şi important pas înainte către îmbunătăţirea gestio-nării fondurilor: “Acesta este un mare succes al Iniţiativei Europene pentru Transparenţă. Transparenţa este cheia care asigură corectitudinea luării de-ciziilor precum şi supravegherea publică a acestora; transparenţa oferă cetă-ţenilor oportunitatea participării democratice la actele de guvernare”.

67

Consideraţi că declaraţiile de mai sus sunt minunate şi marchează re-zolvarea problemei transparenţei în domeniul PAC-UE?

47. Dacă credeţi acest lucru, va rugăm să accesaţi chiar acum pe

ec.europa.eu câteva direcţii cum sunt “Comisia Europeana > Agricultura şi Dezvoltarea Rurală > Beneficiari de plăţii în cadrul PAC” sau “Comisia Europeana > Granturi acordate de UE > Beneficiari de Granturi”. Lipsa şi precaritatea datelor conţinute în astfel de directoare vă vor administra un duş rece. Şi aceasta deoarece “Odată cu adoptarea formei revizuite a Regula-mentului Financiar, UE s-a angajat la o transparenţă totală cu privire la be-neficiarii de plăţi din bugetul UE” dar... “Anual se vor publica ex-post be-neficiarii subvenţiilor acordate de la fondurile structurale începând cu anul 2008 şi a subvenţiilor acordate în cadrul PAC începând cu anul 2009”. Şi acest nou angajament al UE va trebuie să fie implementat, ca de obi-cei, fără nici o constrângere, ci numai prin recomandări către bunele oficii ale Statelor Membre (aşa după cum se notează mai jos, “Parlamentul European ar dori ca toate listele cu beneficiari ai ajutorului UE direct prin subvenţii pentru agricultură să fie publicate pe internet cu posibilitatea de a se accesa prin legături ce se vor crea între website-ul Comisiei Europene şi website-urile agenţiilor de plăţi din Statele Membre” [34] ... Care State Membre, aşa cum am putut vedea, în ciuda presiunilor din partea opiniei publice, ONG-urilor şi mass-media, nu se grăbesc şi nu se vor grăbi să dez-văluie asemenea mari şi încifrate – clasificate – crepusculare secrete PAC, doar ca urmare a unor timide şi generale îndemnuri din partea instituţiilor UE!

48. Având în vedere subiectul luat în dezbatere precum şi faptele

analizate în studiul de faţă, nu îndrăznim să ne pronunţăm asupra posibilită-ţilor reale de a se mări transparenţa în materie până în anul 2009 (şi, con-form unei analize rezonabile, mult-mult timp de acolo înainte). Tot ceea ce autorii prezentei lucrări pot face pentru moment, este să dea cuvântul con-tabililor.

VI. Să dăm cuvântul contabililor

49. Curtea Europeana a Auditorilor, care are statutul de auditor ex-

tern independent al UE, publică (în fiecare an) un Raport Anual despre sta-diul implementării bugetului UE. Acest Raport este o componentă a proce-

68

durii de atestare (descărcare) finală care contribuie la finalizarea exerciţiului bugetar unional.

Trebuie menţionat că articolul 274 din tratatul unional consolidat – ECT [35] – fixează competenţele generale şi de gestionare ale Comisiei Eu-ropene cu privire la bugetul unional, în conformitate cu prevederile regle-mentărilor specifice şi având în vedere principiile fundamentale ale mana-gementului financiar. Rolul Curţii Auditorilor este de a evalua managemen-tul financiar al sistemului ca un întreg, şi de a contribui astfel la îmbunătăţi-rea gestionării bugetului UE.

50. Raportul din 2006 al Curţii Europene a Auditorilor [36] evidenţi-

ază slabul control intern atât în cadrul Comisiei Europene cât şi în cadrul Statelor Membre ca fiind principalul motiv pentru care 80% din bugetul UE nu a fost validat în urma auditării.

Preşedintele Curţii Auditorilor, Hubert Weber, a declarat: “Cauzele erorilor depistate în cadrul tranzacţiilor evidenţiate includ neglijenţa, slaba cunoaştere a unor reglementări adeseori complexe precum şi prezumtive încercări de fraudare a bugetului UE... Personal consider că toţi cetăţenii UE sunt îndreptăţiţi să aibă siguranţa că fondurile UE sunt utilizate şi controlate în mod corect” [37].

Raportul semnalează neregulile care afectează plăţile efectuate de către Comisia Europeană în cadrul Fondurilor Structurale şi PAC ca fiind probleme deosebit de grave. Se arată că 12% din ajutoarele de stat regionale nu au fost corect contabilizate şi se subliniază că “printre noii beneficiari ai ajutoarelor pentru agricultură acordate de către UE se află companii de căi ferate, cluburi de echitaţie şi ferme de reproducere a cailor de rasă, cluburi de golf şi case de odihnă, precum şi consilii locale”. Şi se mai pot aminti multe alte mari companii beneficiare ca de ex.: ARLA, CAMPINA, NESTLE, PHILIP MORIS, TATE AND LYLE, LUFTHANSA, GATE GOURMET etc. [20].

51. Vom mai cita din acest Raport alte câteva “concluzii şi recoman-

dări” în principal din Capitolul 5 (Politica Agricolă Comună), astfel: - În anul financiar 2006, “ajutoarele directe deconectate” şi “dezvoltarea

rurală” figurau la aproape jumătate (48%) din EAGGF (European Agricultural Guidance and Guarantee Fund) – la cap. Cheltuieli garantate.

69

Fig. Repartizarea EAGGF – Cheltuieli garantate pe sectoare - anul financiar 2006

Sursa: [38] citată în [36] A se citi în graficul de mai sus: Sheep and goatmeet – carne de oaie şi de capră Wine – vin Sugar – zahăr Fruit and vagetables – fructe şi legume Olive oil – ulei de măsline Milk – lapte Miscellaneous- diverse Beef and Veal – vită şi mânzat Rural development – dezvoltare rurală Arable crops- culturi arabile Decopled direct aid – ajutoare directe deconectate - Cheltuielile de dezvoltare pentru agricultură şi dezvoltarea rurală în

cadrul Fondului de Garantare sunt afectate de erori care, deşi în descreştere, rămân în continuare importante;

- Alocările datorate proprietarilor de terenuri agricole care nu au exercitat niciodată vreo activitate agricolă şi care doar păstrează terenul în GAEC (Good Agriculture and Environment Conditions - Condiţii Bune Agricole şi de Mediu) au avut ca efect o redistribuire fundamentală şi sub-stanţială a ajutoarelor UE de la adevăraţii fermieri către lorzii pământului, mai ales în cadrul modelului dinamic hibrid;

- În trecut, proprietarii de terenuri închiriau terenurile respective

adevăraţilor fermieri care lucrau pământul şi solicitau subvenţiile. În cadrul noului sistem, în Statele Membre care au adoptat sistemul “bazat pe suprafe-ţe” înşişi proprietarii se pot califica pentru Schemele de Plăţi Unice şi ei sunt acum cei care primesc subsidiile, direct, în timp ce continuă să închi-

70

rieze pământul celor care sunt interesaţi cu adevărat să îl lucreze dar sunt excluşi de la sistemul de acordare a subvenţiilor;

- Doar Belgia, Danemarca, Italia, Luxemburg şi Suedia au decis să

aplice aşa numita “windfall profit clause” - tradusă de noi “clauza limitării profitului” - care permite guvernelor respective să recupereze subvenţiile acordate acelor beneficiari care obţin profituri de “ultimi beneficiari” exagerate, şi aceasta doar ca rezultat al numeroaselor modificări în sistemul subvenţiilor pentru fermieri implementate în decursul ultimilor ani;

- În ceea ce priveşte dezvoltarea rurală, măsurile agricole şi de me-

diu sunt expuse unui înalt risc de eroare, atât în ceea ce priveşte natura lor cât şi considerând sumele alocate, deoarece fermierii nu întrunesc condiţiile de eligibilitate (adeseori foarte complexe). Curtea a găsit în 7 din 8 cazuri auditate că fermierii nu au îndeplinit unele condiţiile sau că înde-plinirea unor condiţii nu a fost efectiv verificată de către autorităţi;

- Deciziile de avizare financiară ale Comisiei Europene privesc certi-

ficarea conturilor respective; certificările emise de către entităţile instituţio-nale de certificare nu atestă legalitatea şi regularitatea; cererile pentru aju-toarele de stat ale UE, de obicei, nu sunt verificate imediat şi una câte una; pentru a se spori siguranţa oferită de către această “avizare”, componentele Comisiei Europene ar trebui să efectueze auditări frecvente ale unui număr suficient de entităţi instituţionale de certificare, asigurându-se astfel că grila proprie de verificare a respectivelor certificate şi rapoarte asigură atingerea scopului şi a profunzimii necesare;

- Deşi sistemele de avizare (ca şi verificările plăţilor deja efectuate)

au ca obiectiv excluderea cheltuielilor care nu corespund reglementărilor comunitare, în prezent toate acestea nu-şi ating scopul la nivelul plăţilor că-tre beneficiarii finali; totalul plăţilor ilegale finanţate prin PAC încă nu este cunoscut şi nici măcar estimat de Comisia Europeană într-o formă conside-rată ca fiind satisfăcătoare de către Curtea Auditorilor ; pentru a se estima nivelul neregulilor ar trebui să se definească în mod clar şi transparent o me-todă adecvată de eşantionare (a se vedea [39]) iar legalitatea şi reglementarea cheltuielilor ar trebui verificate la nivelul beneficiarilor finali (a se vedea [40]).

71

VII. Ultima speranţă – o acţiune haiducească (tip “ROBIN HOOD”)?

52. În martie 2007, Comisia Europeană, copleşită de importanţa

acestui subiect şi negăsind nici o cale practică de ieşire, a înaintat Parlamen-tului European o nouă propunere privind anumite aspecte ale finanţării în cadrul PAC [41].

53. În data de 11 octombrie 2007, Parlamentul European a adoptat o

rezoluţie proiectată de către dl. Jorgo Chatzimarkakis, şi a aprobat (cu unele amendamente) propunerea pentru un nou Regulament al Consiliului care să amendeze Regulamentul (CE) Nr. 1290/2005 privind finanţarea Politicii Agricole Comune (textul a fost adoptat de către Parlamentul European în data de 11 octombrie şi nu era încă disponibil la data la care autorii au transmis la redacţie prezentul studiu – dar a se vedea şi [42]).

54. Admiţând importanţa capitală a transparenţei pentru CAP-EU,

noul regulament nu găseşte, în fapt, nici o soluţie pentru a rezolva problema. Dar, totuşi, pentru a face ceva, oricât de puţin, reglementarea impune unele limite maxime pentru cele mai mari subvenţii acordate în UE. Este vorba despre aşa numitele “health check”, traduse de către noi prin “controale de sănătate” – proiectate a fi implementate în încercarea de a se realiza “o mo-dalitate mai bună de manevrare a resurselor disponibile”, aşa după cum purtătorul de cuvânt în probleme de agricultură al Comisiei Europene, Michael Mann, confirma pe 7 noiembrie 2007. Deoarece comunicatele ofi-ciale încă nu conţin detalii ale propunerilor legislative, preluăm sugestia pri-vind “o reducere graduală a tuturor plăţilor care depăşesc un anumit nivel”. Cifre şi procentaje certe nu vor fi date publicităţii decât în primăvara care urmează, dar domnul Mann spunea că “este posibil” ca noul proiect să adu-că o reducere de 10% a subvenţiilor pentru toate fermele care primesc mai mult de 100.000 euro, 25% pentru cele care primesc mai mult de 200.000 euro şi 45% pentru cele care primesc mai mult de 300.000 euro.

“Fermele mari au deja o economie de scară semnificativă şi de aceea nu necesită subvenţii per hectar similare cu cele de care au nevoie fermele mici”, a declarat dl. Mann, adăugând că se are în vedere şi ca banii astfel economisiţi să fie investiţi pentru dezvoltarea unor proiecte de dezvoltare rurală în acele ţări care vor fi afectate de reducerea subvenţiilor (şi totuşi, în conformitate cu analizele efectuate la nivelul Farmsubsidy.org, propunerile de limitare vor afecta doar 0,3 % din totalul actualilor beneficiari, economi-sind în total fonduri comunitare de numai 554 milioane euro – 1,7 % din

72

totalul plăţilor efectuate de către Comisia Europeană...). Este de prevăzut că proiectul va întâmpina o opoziţie puternică

din partea Statelor Membre. Un alt proiect asemănător de a se reduce subvenţiile CAP la max. 300.000 euro per fermă a mai fost înaintat în 2002, dar aşa după cum a subliniat dl. Mann “nu a trecut de stadiul de idee, deci aşteptăm cu nerăbdare să vedem ce se întâmplă de data aceasta” [43].

55. În orice caz, o astfel de abordare incisivă şi piezişă (prin plafona-

rea drastică reglementată a subvenţiei per beneficiar) a problemei de facto a PAC-UE (care pare a fi transparenţa subvenţiilor acordate), a fost deja cali-ficată ca un fel de curajoasă acţiune haiducească (gen “Robin Hood”) a UE [44], relativ la care există mari semne de întrebare cu privire la reacţiile Sta-telor Membre. Singura certitudine este aceea că problema reală a PAC-UE este departe de a fi rezolvată.

56. În faţa acestei situaţii mai mult decât confuze şi pentru a eviden-

ţia o scurtă semi-concluzie, autorii acestei lucrări, s-au simţit îndemnaţi să se ancoreze de o stâncă în mijlocul furtunii şi să citeze aici, integral, art. 33 din Tratatul Uniunii Europene - ECT [35]:

“(1) Politica agricolă comună are ca obiective: (a) creşterea productivităţii agriculturii prin promovarea progresului

tehnic, prin asigurarea dezvoltării raţionale a producţiei agricole, precum şi prin utilizarea optimă a factorilor de producţie şi, în special, a forţei de muncă;

(b) asigurarea în acest fel a unui nivel de trai echitabil pentru populaţia agri-colă, în special prin majorarea venitului individual al lucrătorilor din agricultură;

(c) stabilizarea pieţelor; (d) garantarea siguranţei aprovizionărilor; (e) asigurarea unor preţuri rezonabile de livrare către consumatori. (2) În elaborarea politicii agricole comune şi a metodelor speciale

pe care aceasta le poate implica, vor fi avute în vedere următoarele: (a) caracterul special al activităţii agricole care rezultă din structura

socială a agriculturii şi din discrepanţele structurale şi naturale existente în-tre diferitele regiuni agricole;

(b) necesitatea de a opera treptat modificările adecvate; (c) faptul că, în Statele Membre, agricultura este un sector strâns le-

gat de ansamblul economiei.” 57. Considerăm că, după o jumătate de secol de luare în considerare

a “necesităţii de a opera treptat modificările adecvate”, este, poate, timpul de a se lua în consideraţie, pe lângă multe alte aspecte, un nou (şi, în acelaşi

73

timp vechi) unghi de abordare al PAC–UE, care urmăreşte, îndeosebi, apli-carea acelor câteva principii de bază pe care s-a clădit UE, cercetându-se, în special, dacă nu cumva magica sintagmă “concurenţa” poate avea sau nu, eventual, un cuvânt de spus în domeniul respectiv (o soluţie alternativă la îndemână pentru câteva din problemele PAC-UE...).

Notă: Bibliografia la care se face referinţă în cuprinsul prezentului studiu se regăseşte la

finele variantei în limba engleză.

74

UN VAST ŞI NEEXPLORAT “DOMENIU REZIDUAL AL CONCURENŢEI”

SAU DE LA O AGRICULTURĂ CONTROLATĂ

NETRANSPARENT PRIN SUBVENŢII CĂTRE O POLITICĂ DE PIAŢĂ INTEGRATĂ – REALITATE

SAU FICŢIUNE? Ştefan Neagoe, Subsecretar de stat, Consilier de concurenţă Ovidiu Felecan, inspector superior de concurenţă Consiliul Concurenţei - România

Rezumat: Luând în considerare faptul că Politica Agricolă Comună (PAC) este o teme-lie a politicii generale în cadrul Uniunii Europene (UE) (având o deosebită importan-ţă în special pentru România şi Bulgaria, ca ţări aderate în “ultimul val”), Consiliul managerial şi editorial al Buletinului Direcţiei de Monitorizare Teritorială a Consiliu-lui Concurenţei din România s-a implicat în efectuarea unei cercetări exhaustive în domeniu. Primele trei capitole ale cercetării respective au fost dedicate explicării PAC-UE, relaţiilor dintre agricultura României şi PAC şi, respectiv, evidenţierii unor deficienţe ale PAC-UE. Studiul care urmează este, în fapt, al patrulea capitol al acestei cercetări, care încearcă să scoată în evidenţă capacitatea concurenţei şi a protecţiei concu-renţei economice de a oferi posibile soluţii alternative, la îndemână, pentru unele probleme ale PAC-UE.

I. Un scurt exerciţiu logic de tipul “nimeni nu poate nega că...”

1. Pentru început, autorii solicită cititorilor să le acorde o oarecare

credibilitate în ceea ce priveşte următoarele declaraţii. Deci – nimeni nu poate să nege că:

a. Piaţa agricolă, la modul general, precum şi pieţele agricole parti-cularizate deţin o poziţie specială în Uniunea Europeană (UE).

Politica Agricolă Comună (PAC) a UE, ceea ce, în principal şi în fapt înseamnă alocarea celei mai mari părţi din bugetul UE sub forma sub-venţiilor către agricultură, presupune, de asemenea, multe şi variate con-strângeri, cum ar fi politicile comune de mediu, regionale şi de dezvoltare

75

rurală, care, dealtfel, nu sunt neapărat dedicate în mod specific agriculturii. Mai mult, piaţa agricolă este în continuă schimbare, putându-se afirma că, de aproape un veac, se înregistrează schimbări semnificative, ca urmare, spre exemplu, a globalizarii sau a inovaţiilor tehnologice.

b. Agricultura este o activitate economică. În aplicarea regulilor de concurenţă, un “agent economic”

(“undertaking” - sintagmă utilizată în Tratatul CE - a se vedea TEC, Tratatul Consolidat al Comunităţii Europene [2] - pentru a se desemna o entitate ce desfăşoară activităţi economice) este “orice entitate angajată în activităţi economice, indiferent de statutul său legal şi de modalitatea de finanţare” (a se vedea şi [62] precum şi alte decizii ale Curţii Europene de Justiţie - CEJ). CEJ a decis mai demult şi în mai multe rânduri că “orice activitate constând în a furniza bunuri şi servicii pe o anumită piaţă este o activita-te economică”. În acest sens agricultura este cu certitudine o activitate eco-nomică. De aceea nu există niciun dubiu că fermierii sunt agenţi economici cărora, ca şi altor agenţi economici, trebuie să li se aplice reglementările referitoare la concurenţa economică; şi, de asemenea, nu poate exista nici un dubiu cu privire la faptul că asociaţiile de fermieri, ca de ex. cooperativele sunt asociaţii de agenti economici ale căror comportamente pe piaţă intră sub incidenţa reglementărilor de concurenţă europene.

II. Un sprijin solid în mijlocul furtunii 2. Autorii prezentului studiu au vaga senzaţie de a se scufunda în ape

adânci, tulburi şi furtunoase, fără echipamente de protecţie (a se vedea şi [1]). Deci, cu scopul de a trage în piept măcar o minimă cantitate de aer

înainte de scufundare, ca de multe alte ori ne vom folosi de prevederile TEC şi de deciziile CEJ.

3. Pentru început vom cita două articole din TEC [2]: “Articolul 2. Comunitatea are drept misiune ca, prin instituirea unei pieţe comune,

a unei uniuni economice şi monetare, şi prin punerea în aplicare a politicilor sau acţiunilor comune prevăzute la articolele 3 şi 4, să promoveze în întrea-ga Comunitate o dezvoltare armonioasă, echilibrată şi durabilă a activităţilor economice, un nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă şi de protecţie so-cială, egalitatea între bărbaţi şi femei, o creştere durabilă şi neinflaţionistă, un grad ridicat de competitivitate şi de convergenţă a performanţelor eco-nomice, un nivel ridicat de protecţie şi de ameliorare a calităţii mediului,

76

creşterea nivelului şi calităţii vieţii, coeziunea economică şi socială şi soli-daritatea între Statele Membre.

Articolul 3. (1) Pentru realizarea scopurilor prevăzute la articolul 2, acţiunea

Comunităţii presupune, în condiţiile şi în conformitate cu termenele prevăzute de prezentul tratat:...

(e) o politică comună în domeniile agriculturii şi pescuitului;... (g) un sistem care împiedică denaturarea concurenţei pe piaţa internă;...” 4. În al doilea rând, ca de multe alte ori în cadrul altor studii, autorii

se declară a fi convinşi că CEJ îndeplineşte, pe lângă binecunoscutele atri-buţii judiciare, şi atribuţii de Curte Constituţională pentru UE.

Nu există o singură şi unanim recunoscută definiţie a ceea ce în-seamnă “Curte Constituţională”, dar toată lumea va fi probabil de acord că aceasta necesită, ca un minim, în primul rând o “constituţie” (sau orice altă “lege supremă a ţării” sau Magna Carta) şi, în al doilea rând, o Curte care să protejeze şi să interpreteze prevederile respectivei carte fundamentale. În ceea ce priveşte existenţa unei carte constituţionale a UE, considerăm că nu este necesar să se aştepte ratificarea generalizată a Tratatului Constituţional sau a oricărei alte constituţii formalizate pentru ca să se poată afirma că un asemenea set de norme există. Desigur că analiza modului cum sunt îndepli-nite funcţiile constituţionale de către actualul Tratat European - TEC (ca parte a cadrului legislativ european existent), este deosebit de complexă, iar contribuţiile la rezolvarea ei (articole, studii, cărţi, discursuri etc.) “sunt ne-numărate”. Dar este evident că Tratatul existent – aşa cum este interpre-tat de către CEJ – conţine multe prevederi care au ca scop să definească, să distribuie şi să limiteze puterile şi competenţele numeroaselor entităţi politi-ce europene (inclusiv Statele Membre) precum şi alte prevederi destinate protejării unor drepturi şi principii fundamentale. Nu poate fi negat faptul că măcar câteva dintre cele mai importante prevederi ale Tratatului au o natură constituţională [3].

Aşa cum stabileşte CEJ în mai multe cazuri - de ex. Les Verts vs Parliament [4], Tratatul (TEC) este “carta de bază constituţională”.

5. De asemenea, după cum este bine ştiut, rolul CEJ, conform artico-

lului 220 din TEC, este acela de a asigura respectarea legii în interpreta-rea şi aplicarea TEC. Dintr-un punct de vedere mai academic, este, de asemenea, larg recunoscut faptul că CEJ recurge adeseori la tehnici interpre-tative şi negociative care sunt caracteristice sferei pronunţării constituţionale.

De aceea, considerăm că nu există niciun dubiu că CEJ (pe lângă în-deplinirea atribuţiilor de “curte supremă”) îndeplineşte şi atribuţii de Curte Con-stituţională.

77

6. Este adevărat că TEC (ca un adevărat text constituţional) a fost şi, chiar după mai multe reforme, este şi va fi schematic şi general în ceea ce priveşte tratarea multor aspecte. Oricum, pentru marea majoritate a domenii-lor tratate există o structură sistemică fundamentală ce permite CEJ să dez-volte treptat prevederile respective prin intermediul unor raţionamente juri-dice coerente. Chiar dacă problemele cruciale privind efectul direct (afecta-rea directă) şi supremaţia nu au fost bine fixate în Tratate, aceste probleme au fost adesea rezolvate practic de către CEJ, făcându-se astfel o funda-mentală distincţie a TEC faţă de celelalte instrumente legale comunitare fundamentale şi tradiţionale, conform cărora supremaţia este, de asemenea, regula generală dar, în principiu, nu este aplicabilă în practică fără evidenţi-erea (sau, cu excepţia evidenţierii) unui efect direct (a unei afectări directe) – ceea ce constituie o rară excepţie. Astfel, CEJ a convertit, în fapt, o ex-cepţie a legii publice internaţionale către o nouă lege europeană [5].

7. Un rezultat suplimentar al “federalizării” acestei constituţii structu-

rale în condiţiile de afectare directă şi de supremaţie a fost acela de a se pro-mova normele comerţului liber la nivelul unor drepturi subiective. Aceste norme generale au devenit libertăţi fundamentale cvasi-constituţionale asimi-lând nu numai multiple forme de discriminare dar şi simple restricţii, iar în final au fost extinse şi pe orizontală în zona jurisdicţiei private. De asemenea, interpretarea prevederilor de concurenţă din TEC le-a promovat pe acestea la statutul de principii de bază ale unei constituţii economice.

8. Astfel, CEJ fiind în poziţia unei Curţi Constituţionale, a fost şi es-

te pe deplin competentă să completeze lacunele şi să interpreteze legea co-munitară în sensul clarificării şi întregirii sistemul legal comunitar.

Interpretarea TEC de către CEJ este consacrată şi general ac-ceptată; considerăm, totuşi, că, în acest sens, mai este nevoie de înţelegere şi consens între Statele Membre. Mai reamintim astfel că, de ex. în cazul Francovich vs. Italy [6], în cadrul căruia Curtea a creat (pur şi simplu) un drept nou de acţiune împotriva unui stat membru iar TEC nu a fost amendat nici până în ziua de azi pentru a include acest nou drept de acţiune - Curtea a interpretat, totuşi, Tratatul, ca incluzând acest drept, iar UK şi Germania au încercat zadarnic să se opună respectivei decizii... Şi încă, urmare cazului Les Verts vs. Parliament [4] unde s-a menţionat că CEJ are competenţa de a revizui reglementările Parlamentului European, de această dată, câţiva ani mai tarziu, Tratatul însuşi a fost modificat în sensul deciziei respective.

Putem deasemenea să presupunem că, în contextul UE, CEJ a fost, este şi va fi şi un puternic actor politic.

78

III. Politica Agricolă Comună (PAC) a UE – cât timp încă o “necesitate de a se opera treptat modificările adecvate”? - a se vedea art. 33 (2.b.)

din CET [2]. 9. Acum, revenind la oile noastre – (revenons a nos moutons) – adică

la PAC-UE, este cert că, în sensul reglementărilor CE în general şi al regle-mentărilor CE de concurenţă în special, agricultura (înţelegând prin această sintagmă atât activităţile economice direct implicate cât şi o mare varietate de alte activităţi economice aflate în amonte, în paralel şi/sau în aval, legate de terenurile agricole, hrană, mediu şi/sau moşte-nirea şi tradiţiile agricole, etc.) are un statut specific. Şi la fel de cert este şi faptul că, aşa după cum am notat mai sus, în paralel cu creearea unui sis-tem care “să împiedice denaturarea concurenţei pe piaţa internă” - art. 3 (1.g.) din [2] - creearea “unei politici comune în domeniile agriculturii şi pescuitului” - art. 3 (1.e.) din [2] - este unul dintre cele mai importante obi-ective ale UE. Considerăm că aceste două obiective sunt de egală impor-tanţă, fără a se fi intenţionat la nivel constituţional impunerea vreunei oarecare relaţii de precedenţă - întâietate (dar, aşa cum vom arăta în con-tinuare ca o dovadă a probităţii cercetării noastre, mai există şi unele decla-raţii ale CEJ care ar putea fi privite, cel puţin la prima vedere, ca susţinând o opinie contrară...).

10. Pentru că întotdeauna trebuie să existe un “dar”, vom continua

demonstraţia cu următorul citat din [8]: “81. În al doilea rând este deasemenea clar conform unor decizii în

cazuri anterior judecate că, chiar şi în raport cu prevederile de concurenţă din Tratat, Articolul 36 (EC) acordă precedenţă (prioritate, întâietate) obiectivelor politicii agricole comune asupra celor specifice politicii de concurenţă (a se vedea în această privinţă şi Case 139/79 Maizena v. Council [1980] ECR 3393, paragraful 23 precum şi Germania v. Council, paragraful 61)”.

11. Fără a mai cita aici in integrum art. 36 (şi 37) ale TEC, invi-

tăm pe toţi cei interesaţi sa depisteze în cuprinsul articolelor respective orice menţionare directă şi/sau analitică şi/sau legală referitoare la pre-cedenţă (prioritate), pentru că noi nu am găsit niciuna...

Desigur, considerăm că se poate desprinde din cuprinsul literal al articolelor mai sus citate o declaraţie clară privind acceptarea unei largi varietăţi de exceptări în domeniul PAC vis-a-vis de legea concu-renţei (vom dezbate în cele ce urmeaza unele din aceste exceptări).

79

12. Şi, cu scopul de a evidenţia şi mai clar cât anume este “deasemenea clar conform unor decizii în cazuri anterior judecate... (a se vedea în această privinţă şi Case 139/79 Maizena v. Council [1980] ECR 3393, paragraful 23 precum şi Germania v. Council, paragraful 61)” cu privire la mai sus menţionata discutabilă “precedenţă”, considerăm că nu putem decât să înregistrăm aici un extras “la prima mână” din cazul Maizena v. Council [9]:

“3. Consiliul (n.n.: Consiliul European) are o largă libertate de

decizie în exercitarea puterii conferite de primul paragraf al articolului 42 al Tratatului EEC pentru a determina până unde se extinde aplicarea regulilor concurenţiale în sectorul agricol precum şi în cadrul implementării politicii agricole comune”,

şi, deasemenea, “23. Instituirea unui sistem în cadrul căruia concurenţa să nu fie dis-

torsionată nu este singurul obiectiv la care se referă articolul 3 al Tratatului, unde se prevede de asemenea şi adoptarea unei politici agricole comune. Cei responsabili vis-a-vis de Tratat, conştienţi că, uneori şi în anumite circum-stanţe, urmărirea simultană a acestor două obiective s-ar putea dovedi a fi dificilă, au stipulat în primul paragraf al art. 32 (n.n.: actual 36) că:

“Dispoziţiile capitolului referitor la normele privind concurenţa se aplică producţiei şi comercializării produselor agricole numai în măsura sta-bilită de Consiliu în cadrul dispoziţiilor şi în conformitate cu procedura pre-văzută la articolul 43 (n.n.: actual 37) alineatele (2) şi (3), având în vedere obiectivele enunţate la articolul 39 (n.n.: actual 33).”

Având în vedere cele de mai sus, considerăm că orice posibilă recu-noaştere a unei aşa-zise “prevalenţe” (precedenţe) sau chiar “prevalenţe si-multane” pe care politica agricolă (inclusiv imensul conţinut relativ la ajutorul de stat) ar putea să o aibe în raport cu scopurile TEC în ceea ce priveşte con-curenţa este de strictă interpretare relativ la competenţa Consiliului Eu-ropean de a decide până unde se pot aplica regulile de concurenţă în do-meniul agricol (şi, nu este oare, aceasta, o competenţă de a decide în legă-tură cu acceptarea unor excepţii de la regulă? - departe de stabilirea în Tratat a unei anumite “precedenţe” (prevalenţe) reciproce între PAC şi politica de concurenţă). Consiliul are o largă competenţă în exercitarea acestei puteri (desigur, cu bună credinţă) precum şi în ceea ce priveşte im-plementarea întregii politici agrare.

Deci, atât cât am reuşit să adâncim prezenta analiză, această “prece-denţă” (prevalenţă) între PAC şi politica de concurenţă, evidenţiată, în fapt, “numai în măsura stabilită de Consiliu” este în cele din urmă, puternic şi definitiv legată de competenţele Consiliului European care “are o largă li-bertate de decizie”.

80

Vom încerca, pe scurt, să arătăm mai jos cum (şi în ce măsură) Con-siliul European şi-a exercitat deja competenţele vis–a-vis de respectiva “prevalenţă”.

13. Şi mai considerăm, de asemenea că, după mai mult de jumătate

de secol de “necesitate de a se opera treptat modificările adecvate” [2] cu privire la obiectivele PAC, ar fi, poate, timpul pentru Consiliul European să se ia la modul serios în consideraţie abordarea PAC-UE dintr-un unghi nou (şi, în acelaşi timp vechi), în conformitate cu principiile fundamentale pe care a fost constituită UE, şi, mai ales, să se verifice dacă nu cumva cu-vântul magic “concurenţa” ar putea avea sau nu ceva de spus în legatură cu domeniul studiat (o soluţie la îndemână pentru unele probleme ale PAC?...).

IV. Concurenţa şi agricultura – o chestiune de “precedenţă” sau, mai curând, de înţeleaptă şi temporară aplicare

a unor excepţii? 14. A fost odată, demult, în 1962, când Consiliul European a decis,

într-un mod foarte sumar, în ce măsură reglementările privind concuren-ţa se pot aplica producţiei şi comercializării produselor agricole. Consi-liul a statuat asupra celor de mai sus în cuprinsul unui Regulament cunoscut ca “Regulamentul nr. 26 privind aplicarea unor reguli de concurenţă în do-meniul producţiei şi comercializării de produse agricole” - a se vedea cea mai recentă variantă amendată (dar nu prea mult) [10]. În fapt, Regulamen-tul citat este foarte sumar:

Art. 1 stabileşte un principiu conform căruia articolele 81 şi 82 ale Tratatului (referitoare la concurenţă) se aplică produselor agricole de-finite în Anexa 1 la Tratat (foarte interesant, principiul se referă la anumite tipuri de activităţi economice - producţie şi comercializare - şi nu face nicio distincţie între tipurile de agenţi economici implicaţi; deci nu este relevant dacă respectivele activităţi sunt desfăşurate de ferme individuale, de cooperative sau de orice alte tipuri de întreprinderi şi asociatii).

Art. 2 stabileşte excepţiile. 15. Revenind la art. 36 al TEC şi în contextul celor de mai sus, vom

sublinia că, cele mai utilizate exceptări de la regulile de concurenţă sau, cel puţin, cel mai des invocate de părţile implicate înaintea Comisiei Europene şi a CEJ, se referă la unele înţelegeri anticoncurenţiale ca fiind decizii şi practici care “sunt necesare pentru realizarea obiectivelor” PAC (sau se pre-supune că sunt necesare pentru îndeplinirea obiectivelor respective). Aceste obiective ar include “un standard de viaţă corespunzător pentru comunitatea agricolă” precum şi stabilizarea pieţei.” Orizontul excepţiei generale de la

81

art. 36 faţă de art. 81 al TEC este totuşi limitat - a se vedea [11] şi, de ase-menea, art. 2 al Regulamentului 26 [10] pentru exceptări:

a. Prima excepţie exclude aplicarea articolului 81 în ceea ce priveşte în-

ţelegerile, deciziile şi practicile care se constituie ca părţi integrante ale unor organizaţii de piaţă naţionale. Nu este mult de comentat despre această excepţie din moment ce suntem suficient de conştienţi de faptul că, în timp, majoritatea pieţelor agricole naţionale au fost înlocuite cu pieţe UE comune sau, cel puţin, regionale.

Autorii prezentului studiu au reuşit să găsească un singur exemplu în care această excepţie a fost aplicată de către Comisia Europeană, în 1987, şi anume pe piaţa franceză a cartofilor [12]. Astfel, legislatorul francez atribui-se grupurilor de producători competenţa de a regla nivelurile de preţ ale car-tofilor noi precum şi de a sincroniza centralizat producţia şi comercializarea cartofilor în raport cu cerinţele pieţei. Comisia Europeană a considerat că înţelegerile şi deciziile adoptate de către aceste grupuri private de producă-tori satisfăceau criteriile de acordare a exceptării, din moment ce atât consti-tuirea grupurilor respective cât şi deciziile şi înţelegerile realizate au fost plasate sub controlul direct al autorităţilor franceze.

b. Exceptări care “sunt necesare pentru realizarea obiectivelor” art.

33 al ECT (adică obiectivele PAC): - singurele înţelegeri restrictive acceptabile sunt acelea necesare pen-

tru a se îndeplini toate obiectivele PAC sau, dacă aceste obiective se dove-desc a fi divergente, Comisia este competentă atât pentru a le concilia între ele cât şi pentru a stabili care anume derogare este aplicabilă;

- nu este deajuns a se pretinde existenţa unei relaţii între o înţe-legere anticoncurenţială şi realizarea obiectivelor PAC; textul constitu-ţional stipulează că înţelegerea respectivă trebuie să fie “necesară” pen-tru realizarea obiectivelor PAC;

- nicio înţelegere anticoncurenţială nu va fi acoperită de excepţie da-că există alte mijloace mai puţin restrictive pentru a se atinge aceleaşi obiec-tive (testul de proporţionalitate);

- în general, obiectivele PAC sunt satisfăcute prin aranjamentele speciale acceptate în cadrul Organizatiilor Pietei Comune - Common Market Organisations (CMO), şi acesta este scopul adoptării acestor CMO. Este puţin probabil ca orice altă acţiune privată care depăşeşte cadrul res-pectivelor aranjamente şi este contrară prevederilor art. 81 al TEC, să fie necesară pentru realizarea scopurilor PAC.

Trebuie, dealtfel, subliniat că, Comisia Europeană a adoptat o strictă interpretare a acestei excepţii, ale cărei condiţionări sunt îndeplinite numai

82

dacă părţile implicate pot demonstra că aplicarea art. 81 al TEC într-un anume caz va acţiona, în fapt, împotriva realizării obiectivelor PAC.

c. O atenţie specială este acordată cooperativelor, pentru care excep-

tarea se referă la înţelegerile între agricultori, asociaţiile de agricultori sau asociaţii ale unor asemenea asociaţii aparţinând unui singur Stat Membru, şi vizeaza producţia şi vânzarea produselor agricole sau utilizarea în comun a unor facilităţi pentru depozitarea, tratarea sau procesarea produselor agricole (activităţi în mod tradiţional realizate de către cooperativele de agricultori). În orice caz trebuie subliniat că aceste prevederi sunt departe de a fi con-siderate “o exceptare în alb, generalizată” (a se vedea, de asemenea, para. 41 de mai jos), ci necesită o motivaţie (de ex. înţelegerile pot să nu includă şi obligaţii de a aplica preţuri identice; Comisia Europeană poate, de aseme-nea, să se asigure, prin mijloace specifice, că înţelegerile respective nici nu exclud concurenţa şi nici nu prejudiciază scopurile PAC).

Nu vom detalia pentru moment această abordare particulară, dar vom

afirma că, dacă nu se aplică măcar una dintre excepţii, reglementările de concurenţă sunt legal aplicabile produselor agricole precum şi actorilor de pe piaţa agricolă ca de ex. cooperativele. Aceasta nu înseamna că particula-rităţile pieţelor agricole nu vor fi luate în consideraţie; ele vor fi evaluate, în mod firesc, de la caz la caz, aşa cum sunt evaluate particularităţile oricăror alte pieţe relevante luate în consideraţie în aplicarea prevederi-lor Comisiei Europene pe linie de concurenţă.

16. Trebuie subliniat că Regulamentul 26 nu conţine toate exceptări-

le care pot fi aplicate în sectorul agricol. Unele CMO, cum ar fi cele referi-toare la “legume şi fructe” (a se vedea, de ex., [13] coroborată cu [14]) sau “vin” conţin reglementări specifice cu privire la “organizaţiile şi înţelegerile între ramuri (interbranch)”. Întelegerile încheiate de către asemenea organi-zaţii se pot situa în afara prevederilor art. 81, dar numai în anumite condi-ţii cum ar fi, cităm:

“Totuşi, aceste exceptări sunt supuse unor condiţionări care le limitează considerabil fundamentarea”. În primul rând, sunt acoperite de exceptări numai acele înţelegeri ale căror obiective sunt precizate de CMO. Aceste obiective includ, de ex., coordonarea cercetării şi studiile de pia-ţă, promovarea conservării şi protecţiei mediului, ajustarea producţiei la cerinţele pieţei şi la solicitările consumatorilor. Trebuie subliniat că asemenea obiective rareori aduc prejudicii concurenţei reale. În al doi-lea rând, aceste CMO conţin, de asemenea, o listă de înţelegeri care în niciun caz nu pot fi exceptate de la prevederile art. 81 al TEC. Lista include,

83

de ex., fixarea preţului şi acordurile de partajare a pieţei sau înţelegeri-le discriminatorii....” [14].

17. Şi trebuie, de asemenea, accentuat, că niciuna dintre excepţii

nu priveşte art. 82 al TEC. Aceasta înseamnă că orice organizaţie de pro-ducători aflată într-o poziţie dominantă poate face pe deplin obiectul preve-derilor acestui articol. Astfel, reglementările generale referitoare la abuzul de poziţie dominantă se aplică şi în sectorul agricol la fel cum se aplică în orice alt sector. Aceasta înseamnă că un anumit comportament relevant poa-te fi considerat ca fiind abuziv numai dacă entitatea economică respectivă deţine o poziţie dominantă pe o parte susbstanţială a pieţei comune. Nici nu ar mai fi necesar să notăm că este puţin probabil ca o singură fermă sau o cooperativă mică să deţină vreodată o poziţie dominantă pe o anumită piaţă relevantă, prin urmare aceste categorii de entităţi economice nu trebuie să se teamă de prevederile art. 82. Totuşi, nu se poate exclude ideea că marile co-operative, de ex. cele din Nordul Europei, şi, poate, din Europa Centrală şi de Est, ar putea deţine poziţii dominante (dar a se vedea şi para. 42 de mai jos şi, de asemenea, paras. 46-49 de mai jos relativ la monopson).

18. Care ar putea fi un rezultat raţional al tuturor celor de mai sus? În

lipsa aplicării uneia dintre exceptările amintite mai sus - exceptări care rare-ori sunt aplicabile - produselor agricole şi actorilor de pe piaţa agrícolă cum ar fi cooperativele li se aplică reglementările fundamentale privind concurenţa. Dorim să accentuăm că aceasta nu înseamnă că particularităţile pieţelor agricole nu vor fi luate în considerare - repetăm, ele vor fi luate lu-ate în considerare ca particularităţi ale oricărei pieţe relevante din teo-ria şi practica aferente protecţiei concurenţei economice.

19. Pentru frumuseţea demonstraţiei vom mai ataşa aici ceea ce con-

siderăm a fi un postulat vechi şi mereu nou din [15]: “Pe scurt, noua piaţă a produselor alimentare se sprijină mai puţin pe

fixarea preţurilor în cadrul comercial şi mai mult pe negocierile private care au loc în spatele uşilor închise, destinate pentru a împărţi riscurile şi profitu-rile între fermieri, procesatori de alimente şi vânzatori cu amănuntul. Astfel, tranziţia în domeniul alimentar ridică problema modalităţilor în care riscuri-le şi profiturile din cadrul noului sistem de piaţă vor fi partajate între jucăto-rii de pe pieţele tradiţionale.”

84

V. “Domeniul rezidual al concurenţei” 20. Desigur, privind din afară multe din cele enunţate mai sus, s-ar

putea spune că toate acestea sunt doar teorie, dar, în practica de zi cu zi, o chestiune de bun simţ evident pare a fi mereu următoarea: se află aceste do-uă obiective majore – agricultura şi concurenţa – întotdeauna şi în mod ne-cesar în contradicţie?

21. Considerăm că este timpul să introducem în structura logică a

prezentului studiu o Sentinţă din 1975 a CEJ (“cazul zahărului – sugar case” din 1975) [16], din care cităm:

“24. Oricâte critici ar putea fi aduse unui sistem creat să consolideze o împărţire a pietelor naţionale în cote naţionale - ale cărui efecte vor fi examinate mai târziu - realitatea este că, dacă respectivul sistem lasă, în practică, un domeniu rezidual pentru concurenţă, acest domeniu cade sub incidenţa reglementărilor de concurenţă.”

22. Completând cele declarate mai sus cu alte sublinieri din paras.

precedente, considerăm că este posibil să nu existe nicio contradicţie reală între agricultură (a se vedea definiţia de la para. 9 de mai sus) şi concurenţă, la nivel naţional şi/sau unional. Şi acesta deoarece, chiar şi luându-se în considerare “necesitatea de a se opera treptat modificările adecvate”, în-totdeauna poate exista “un domeniu rezidual (n.n.: mai puţin semnificativ) pentru concurenţă” (o sintagmă deosebit de interesantă dar şi nefericită - constituindu-se cu siguranţă ca unul din motivele pentru care există încă puţi-ne decizii pe linie de concurenţă în agricultură până în prezent), în special, pentru că “de-a lungul timpului, majoritatea organizaţiilor de piaţă naţionale au fost înlocuite de organizaţii de piaţă comună”. Vom încerca în continuare să sugerăm că, în agricultură, există un enorm, imens “domeniu rezidu-al” de mare interes concurenţial...

VI. Analiza lanţurilor valorice din industria agriculturii ca suport al definirii unor pieţe relevante pentru

protecţia concurenţei economice 23. Revăzând definiţia de inventar a agriculturii de la para. 9 de mai

sus, vom continua analiza cu prezentarea unei diagrame incomplete împru-mutată din [17] (a se vedea Fig. 1).

85

Fig.1. Unele moduri şi funcţiuni ale utilizării terenurilor. Moduri de utilizare a terenurilor (Land use types)

Funcţiuni privind utilizarea terenurilor (Land use functions) Cele de mai sus ar putea reprezenta o foarte sumară deschidere către

enorma sferă de activităţi economice legate de agricultură şi dezvoltare rurală. Într-o notă adresată Conferinţei OECD privind noile deschideri către

politica rurala (25-26 martie 2004), Donald Johnston, Secretar General al OECD, a subliniat că “contrar presupunerilor larg acceptate, ”ruralul” nu este sinonim cu agricultura sau, cel puţin, nu mai este sinomim” [18]. Sun-tem în totalitate de acord cu această declaraţie.

Şi, mai mult: - trebuie evidenţiat faptul că numeroase şi mari regiuni rurale sunt din ce

în ce mai ataşate la zone economice de tip urban decât la cele de tip rural; presu-punem că asistăm în timp real la o mutaţie în domeniul activităţilor rurale;

- urbanizarea, ca fenomen deosebit de complex, se răspândeşte în zonele rurale din jurul centrelor metropolitane, acolo unde are loc mai intens migraţia definitivă şi/sau temporară a forţei de muncă, iar sectorul servicii-lor este principalul vector economic.

Activitatea rurală poate exista fără agricultură; accelerarea dinamicii rurale nu este echivalentă cu o agricultură puternică, iar o agricultură puter-nică poate exista şi acolo unde dinamica rurala este limitată. Importanţa agriculturii în dezvoltarea rurală diferă de la o regiune la alta.

În afara celor de mai sus, vorbind despre industria agriculturii, consemnăm aici şi vom analiza cât mai exhaustiv în cuprinsul unui alt stu-diu, sfera imensă de activităţi atât direct şi colateral implicate cât şi din amonte (seminţe, mecanizare, pesticide, fertilizare, finanţare, etc.) şi din aval, care este necesar să fie cuprinse în sintagma concurenţială de pieţe re-levante, sintagmă sine qua non a protecţiei concurenţei economice.

86

24. Pentru moment, vom nota doar că agricultura modernă este aservită cerinţei logistice de a deservi mase largi de populaţie, ceea ce se realizează cu aportul unor numeroase activităţi mai mult sau mai puţin specializate, implicând o mare mulţime de diferite persoane fizice şi ju-ridice. Aceşti diverşi participanţi (unii, mulţi dintre ei fiind deja înalt spe-cializaţi) concep, proiectează, dezvoltă, implementează, conduc şi realizează efectiv activităţille care, mai de mult, erau îndeplinite aproape în totalitate de către fermieri. Fermierii înşişi sunt şi/sau au devenit şi/sau trebuie să de-vină şi ei într-o anumită măsură specialişti care activează împreună cu cei-lalţi specialişti din industria agriculturii [19]. Din [19] am împrumutat şi schema destul de incompletă din Fig. 2, care poate, totuşi, să ofere o deschi-dere către cele susţinute mai sus.

Fig.2. Un exemplu de relaţii materiale şi informaţionale în industria agriculturii

25. Creşterea conştientizării şi a preocupării relativ la mediul încon-

jurător, la resursele naturale, securitatea alimentelor, protecţia muncii, im-pactul social, precum şi la alte ţinte, determină o şi mai mare complexitate a domeniului agriculturii, de unde rezultă noi specializări şi noi specialişti. Pentru a deservi şi a corespunde diverselor nevoi şi aşteptări ale consumato-rilor individuali şi ale grupurilor de consumatori, precum şi pentru a putea concura pe pieţele agricole care sunt puternic competitive, participanţii specializaţi în industria agricolă, inclusiv (şi, de ce nu, consumatorii), trebu-ie să comunice între ei şi să-şi coordoneze activităţile mai bine decât până acum. Considerăm că această tendinţă cu deschidere către tot felul de acorduri (înţelegeri), dar şi către transparentizare, va continua să se dez-volte în viitor.

26. Producerea unui bun de consum în agricultura modernă poate im-plica producerea unei lungi succesiuni de produse şi/sau servicii intermediare şi/sau conexe. Fiecare dintre acestea este folosit ca materie primă şi/sau ca

87

ingredient pentru realizarea următorului produs/serviciu. Termenul “valoare adaugată” este adeseori utilizat pentru descrierea unor astfel de procese, deoarece la fiecare pas este adăugată o anumită valoare. În limbaj economic, fiecare pas secvenţial de “valoare adăugată” este un “stadiu economic”, o verigă dintr-un “lanţ valoric”. Şi, din punct de vedere al protecţiei concu-renţei economice, fiecare produs/serviciu, pas, stadiu economic, ori veri-gă a lanţului valoric se poate constitui ca fiind o piaţă relevantă.

27. Un lanţ (sau sistem) valoric desemnează o succesiune interconec-

tată de entităţi, organizaţii, resurse materiale şi surse de cunoaştere implicate în crearea şi transferarea valorii unui produs catre cumpărătorii finali. Sis-temele valorice integrează activităţi secvenţiale, încep cu determinarea ne-voilor clienţilor prin studiile de promovare, continuă cu producerea-operarea-distribuţia, şi includ (acolo unde este cazul) primi, secunzi, terţi (etc.) furnizori de produse/servicii intermediare [20]. Unul din obiectivele analizei sistemelor valorice (inclusiv din punct de vedere concurenţial) este de a se poziţiona în mod real entităţile participante la realizarea obiectivului final care este acela al satisfacerii cerinţelor consumatorilor - în condiţiile în care capturarea, indiferent prin ce mijloace, a unei părţi cât mai mari din valoarea totală generată pe lanţul valoric este prioritatea legi-timă a multor strategi de management din întreprinderile implicate [21].

28. Vom prezenta spre exemplificare un foarte cunoscut şi utilizat

exemplu american, şi anume lanţul valoric “corn-to-hot-dog”, produs care, mai demult, era integral realizat de către familia de fermieri, actualmente fiind implicate numeroase şi diferite tipuri de ferme şi de alte firme de agribusiness. Acestea includ, printre multe altele, societăţi comerciale dis-tribuitoare de seminţe, cultivatori de cereale, producători de hrană pentru animale, crescători de animale, comercianţi de animale pentru sacrificare şi de carne engros, procesatori şi ambalatori, distribuitori engros şi endetail (inclusiv restaurantele de profil). Susţinerea respectivului lanţ valoric în ge-neral, precum şi a fiecăreia dintre verigi, se realizează de către instituţii fi-nanciare, diverşi furnizori de utilităţi şi servicii, furnizori de echipamente, constructori, transportatori, consultanţi, organizaţii agricole şi comerciale, instituţii guvernamentale, cercetarea ştiinţifică universitară şi de altă natură, mass-media, etc. Desigur că scurtul excurs de mai sus este considerabil sim-plificat - au fost trecute cu vederea multe alte stadii economice care se con-stituie ca inputuri necesare, cum ar fi producţia şi furnizarea de îngrăşăminte agricole, de suplimente proteinice pentru hrana animalelor, de ingrediente pentru prepararea amestecului sau de chifle şi de condimentele oferite la discreţie pentru asezonarea la consum a hot-dog-ului... Şi nu mai enumerăm aici, de ex., nici input-urile necesare pentru producerea, comercializarea şi utilizarea co- sau by- produselor asociate cu orice produs intermediar – cu

88

alte cuvinte, nu am inventariat toate multiplele ramificaţii covergente sau divergente ale lanţurilor valorice care au ca verigi centrale produse-le agricole (imensa multitudine de pieţe relevante implicate în industria agriculturii).

29. Alte abordări descriu realizarea secvenţială a produselor ca fiind

un proces vertical care începe de la bază, accesează trepte superioare prin creşteri valorice succesive şi culminează cu valoarea dedicată şi atestată de consumator prin consumul produsului final. Atunci când două sau mai multe stadii economice sunt integrate de către un acelaşi agent economic putem vorbi despre o “integrare pe verticală”. Dar două sau mai multe firme pot, de asemenea, colabora şi se pot coordona îndeaproape în vederea realizării în bune condiţii a două sau mai multe stadii economice. Pentru a distinge aceasta formă de integrarea pe verticală se foloseşte termenul “cooperare verticală”, iar firmele cooperante pot fi considerate ca fiind “parteneri pentru adăugarea valorii”.

30. Considerăm că toate lanţurile valorice evidenţiază o orientare de

piaţă - ceea ce este, de altfel, şi raţiunea finală de existenţă a teoriei respec-tive (a se vedea şi Fig.3 de mai jos, împrumutată din [22]).

Fig.3. Determinanţii orientării de piaţă a unui lanţ valoric

Şi, de asemenea, mai considerăm că o abordare analitică în confor-

mitate cu aplicaţiile lanţului valoric, dedicată principiilor protecţiei concu-renţei economice, ar putea contura un viitor mai bun pentru fermele şi coo-

89

perativele agricole din UE, trecând dincolo şi peste importanţa subvenţii-lor din cadrul PAC.

De ce am subliniat mai sus dedicaţia către protecţia concurenţei? Pentru că nu putem, totuşi, să nu amintim aici că Microsoft şi siste-

mul său de operare Windows au fost şi sunt adesea citate ca exemple de referinţă de companie şi de produs care au iniţiat şi au coordonat un lanţ valoric. Şi este bine cunoscut războiul de zece ani dintre IBM-Microsoft şi Comisia Europeană privind încălcări ale principiilor şi reglementărilor de concurenţă...

Concluzionăm că abordarea analizei lanţului valoric în scopul sprijinirii unui posibil tratament competiţional al gravelor probleme cu care se confruntă PAC-UE ar putea fi un demers realizabil şi eficient, dar numai în condiţiile aplicării stricte a reglementărilor de protecţie a concurenţei economice.

VII. “Domenii reziduale ale concurenţei” din ce în ce mai multe şi mai considerabile în industria agriculturii

31. Conform opiniei Comisiei Europene dată publicităţii şi accesibilă

în cuprinsul unui Raport al OECD pe anul 2006 [23] – orice s-ar spune şi fără îndoială, PAC a contribuit în mod cert, într-un anumit fel (şi, poate că fără a fi, de fiecare dată, direcţionată către) la dezvoltarea concurenţei în agricultură – de ex. acţionând declarat prioritar dar nu foarte activ către înlocuirea pieţelor naţionale şi regionale cu pieţe unionale.

32. Dar “Este la fel de adevărat că un anumit număr de reglementări

care sunt destinate a contribui la implementarea unor pieţe sau la asigurarea minimului de venit pentru fermieri pot fi considerate ca limitând procesele concurenţiale pe pieţele agricole” [23]. Totuşi, apreciat ca fiind cel mai im-portant aspect, “faptul că pieţele agricole din cadrul UE sunt reglementate nu înseamnă că agricultura este exceptată de la aplicarea regulilor CE în materie de concurenţă”. De asemenea: “Reglementările de concurenţă ale CE sunt. în fapt, larg aplicabile acestui sector...” Şi, mai important, Comisia Europeană afirmă că susţine în acest sens “o politică de implemen-tare activă”.

33. Atât politica de concurenţă cât şi PAC sunt repere fundamentale

ale politicii generale promovată de către Comisia Europeană. Aceste politici fundamentale, care îşi revendică rădăcinile de la prevederile constituţionale ale TEC, au fost adeseori considerate ca fiind ireconciliabile între ele (des-

90

pre chestiunea prevalenţei a se vedea paras. 10-12 de mai sus). Autorii pre-zentului studiu (alături de fostul comisar european Monti [11]) consideră că o asemenea abordare este fundamental eronată. În fapt, aşa cum şi CEJ a confirmat - a se revedea sentinţa în cazul “Milk Marque” din septembrie 2003 [8]:

“57. Mai întîi de toate trebuie să remarcăm că menţinerea unei con-curenţe eficiente pe piaţa produselor agricole este unul dintre obiectivele politicii agricole comunitare (n.n. : PAC) precum şi ale organizării în comun a pieţelor relevante (n.n.: COM)”.

Şi, de asemenea: “58. Cu toate că articolul 36 CE a conferit Consiliului responsabilita-

tea de a determina măsura în care reglementările comunitare de concurenţă sunt aplicabile producţiei şi comercializării produselor agricole, în scopul de a se lua în considerare poziţia particulară a pieţelor produselor respective, această prevedere evidenţiază totuşi principiul care statuează că reguli-le comunitare în materie de concurenţă sunt aplicabile în sectorul agricol”

Şi, încă: “59. Aceasta concluzie este, de asemenea, confirmată atât de prima

propoziţie din preambulul Regulamentului nr. 26 cât şi de practica CEJ, conform cărora organizaţiile comune de piaţă (COM) sunt fundamentate pe conceptul unei pieţe deschise la care trebuie să aibă acces liber toţi producă-torii în condiţii de concurenţă reglementate (vezi, inter alia, Case 83/78 Pigs Marketing Board [1978] ECR 2347, para. 57, şi Case C-281/87 Commission v. Greece [1989] ECR 4015, para. 16).”

Şi, încă: “61. Deoarece organizarea comună a pieţelor (COM) pentru produ-

sele agricole nu este o zonă liberă de concurenţă, trebuie evidenţiat că, în concordanţă cu practica CEJ, legea comunitară a concurenţei şi legile na-ţionale de concurenţă se aplică în paralel atunci când există puncte di-ferite de vedere asupra diverselor practici restrictive. Astfel, în timp ce articolele 81 şi 82 EC tratează practicile respective avându-se în vedere ob-stacolele care pot rezulta în comerţul dintre Statele Membre, legile naţionale acţionează în baza unor consideraţii specifice şi iau în consideraţie practicile restrictive în contextul respectiv (vezi, inter alia, Wilhelm and others, para. 3, şi Joined Cases 253/78 and 1/79 to 3/79 Giry and Guerlain and others [1980] ECR 2327, para. 15).“

34. Desigur că evaluarea posibilităţilor de aplicare a celor statuate

mai sus trebuie făcută de la caz la caz (dar, în general, şi revenind la cele discutate anterior, cu cât este practica anticoncurenţială mai restrictivă, cu atât mai dificilă devine încadrarea acesteia într-o excepţie).

91

35. S-au făcut auzite voci care atrag atenţia (considerăm că fără o

fundamentare acceptabilă) asupra unei posibile atitudini relativ părtinitoare a Comisiei Europene şi a CEJ cu privire la cooperativele agricole (a se ve-dea, de asemenea, paras. 38, 39 şi 44 de mai jos).

Dar, pentru oricine studiază problema aflată în discuţie, apare cu de-osebită evidenţă faptul că nici măcar această presupusă părtinire n-ar putea fi invocată referitor la practicile de tip cartel ale cooperativelor şi ale orică-ror altor asociaţii de fermieri direcţionate către fixarea de preţuri minime sau alocarea de cote cantitative, sau încadrabile în orice altă sintagmă relevantă care se poate revendica la sfera aşa-numitelor încălcări grave (hard core) ale reglementărilor antitrust (este extrem de improbabil ca respectivele înţelegeri să poată beneficia de exceptările din Regulamentul 26, fiind în mod natural supuse prevederilor art. 81 TEC).

36. Pentru a clarifica într-o oarecare măsură cele de mai sus vom cita

mai întâi un caz mai vechi – cazul Meldoc [24] – în cuprinsul căruia Comi-sia Europeana a investigat o înţelegere orizontală între cooperative, firme şi asociaţii ale producătorilor de lapte care introduseseră un sistem de cote-parte, de consultări cu privire la preţuri şi de mecanisme de restricţionare a importurilor din alte State Membre, în condiţiile în care niciuna din exceptă-rile prevăzute la art. 2 din Regulamentul 26 nu putea fi aplicată. În particu-lar, cel de al treilea tip de exceptare privind cooperativele sau asocierile de cooperative nu era aplicabilă deoarece una dintre părţile participante la înţe-legere era o firma privată de alt profil (dar chiar dacă înţelegerea respectivă ar fi fost încheiată numai între asociaţii de agricultori, este foarte probabil că nu ar fi putut beneficia de exceptare întrucât acest tip de practici tind să excludă concu-renţa şi, în acelaşi timp, pun în pericol şi obiectivele PAC). Toate părţile au fost găsite vinovate de încălcarea art. 81 al TEC şi au fost amendate.

37. Înţelegerile intervenite între producători şi asociaţii de producă-

tori, pe de o parte, şi procesatori şi comercianţi sau asociaţii ale acestora pe de altă parte, intră, în general, sub incidenţa prevederilor art. 81 din TEC, dacă nu cumva pot beneficia de unele exceptări limitate discutate mai sus. Au fost câteva cazuri (Cazul Conopidei - Cauliflower case [25], vezi de asemenea şi Cazul FRUBO [26]) în care Comisia Europeană a concluzionat clar că o înţelegere între asociaţii de producători şi de comercianţi care limiteaza dreptul comercianţilor de a se aproviziona din alte surse nu poate fi exceptată, situându-se prin urmare sub incidenţa prevederilor art. 81 din TEC.

92

38. La această etapă a analizei noastre am dori să evidenţiem ceea ce considerăm a fi una dintre cele mai relevante aplicaţii în domeniu, şi anume Decizia din aprilie 2003 a Comisiei Europene în cazul French beef [27]. Ca-zul se referă la o înţelegere de fixare a preţului între Federaţia franceză a crescătorilor de vite, pe de o parte, şi Federaţiile reprezentând sacrificatorii de vite pe de altă parte, înţelegere conform căreia sacrificatorii de vite s-au angajat să plătească un preţ minim la achiziţionare, iar importurile de vite în Franţa din celelate State Membre au fost suspendate (ceea ce constituie două încălcări grave ale reglementărilor antitrust, evidenţiate în mod expres la art. 81 din TEC). Comisia a sancţionat practica respectivă concluzionând că o astfel de înţelegere nu poate fi considerată ca fiind necesară pentru realizarea obiectivelor PAC (nu ar fi existat nici un beneficiu în cazul apli-cării exceptării prevazute la art. 2 din Regulamentul 26), chiar şi în contex-tul existenţei unei crize serioase relativă la BSE (Encefalopatia spongiformă bovină – boala vacii nebune). Părţile care realizaseră înţelegerea au fost gă-site vinovate pentru încălcarea art. 81 din TEC şi le-au fost aplicate amenzi usturătoare; FNSEA, principala organizaţie a producătorilor a fost amendată cu 12 milioane euro; decizia a fost apelată şi apelul a fost repins ca fiind inadmisibil de către CEJ-CPI (Curtea de Prima Instanţă) printr-un extrem de interesant Ordin [28], care a redus, totuşi, cu 10% cuantumul amenzilor.

39. Cooperativele agricole (ai căror membrii sunt, în majoritate,

IMM-uri) practică, în general, achiziţionări în comun, unele acţiuni de R&D, dar cea mai importantă activitate realizată în comun constă în comer-cializarea produselor furnizate de membrii acestora. Înţelegerile privind co-mercializarea pot ridica unele semne de întrebare legate de posibilitatea fi-xării preţurilor [23]. Dar înţelegerile conform cârora fermierii care vând prin intermediul cooperativelor primesc în mod proporţional acelaşi preţ efectiv pentru produsele proprii nu pot fi considerate ca fiind o practică de cartel interzisă (în caz contrar, ar fi probabil imposibil ca aranjamentele de marketing ale cooperativelor agricole să beneficieze de pe urma excep-tării prevăzute la art. 2(1) din Regulamentul 26, sau să poată fi conside-rate compatibile cu art. 81 din TEC).

O serie de decizii ale CEJ şi ale Comisiei Europene au confirmat faptul că, în anumite condiţii, activităţile comune de comercializare desfă-şurate de cooperativele agricole nu intră sub incidenţa reglementărilor euro-pene de concurenţă.

40. În urma solicitării de emitere a unei îndrumări preliminare -

preliminary ruling (a se vedea [63] pentru explicitarea conceptului de preliminary ruling) în cazul Oude vs. Verenigde Cooperative

93

Melkindustrie [29] – CEJ a trebuit să evalueze compatibilitatea cu regle-mentările de concurenţă a anumitor prevederi din statutul unei cooperative de procesare a laptelui care conţineau atât obligaţia membrilor de a-şi vinde întreaga producţie către cooperativă cât şi pe aceea de a achita o taxă (pena-lizare) la momentul retragerii din cooperativă. În cuprinsul îndrumării pre-liminare, CEJ a recunoscut că aceste cooperative încurajează modernizarea şi raţionalizarea în cadrul sectorului agricol şi îmbunătăţesc eficienţa; con-cluzia a fost că, în cazul analizat, respectivele restricţii impuse membrilor cooperativelor se pot situa în afara incidenţei art. 81 din TEC dacă sunt ne-cesare pentru a se asigura funcţionarea eficientă a asociaţiilor şi, mai ales, existenţa unei baze comerciale suficient de largi precum şi o neîndoielnică stabilitate. Considerăm că această judecată recunoaşte implicit faptul că în-ţelegerile privind comercializarea la nivel naţional pot să nu fie restrictive din punct de vedere concurenţial, dar numai analizate caz cu caz.

41. Şi mai considerăm, aşa după cum am mai menţionat (a se vedea

para. 15. c. de mai sus), că nici CEJ şi nici Comisia Europeană nu au acordat vreodată “o exceptare în alb” de la reglementările concurenţiale pentru acti-vităţile concertate ale asociaţiilor (cooperativelor). Tot în cazul Oude [29], CEJ a constatat, în fapt, că restricţiile impuse membrilor unei cooperative pot avea ca efect restrângerea concurenţei dacă un oarecare număr de co-operative similar definite acced la o “puternică putere de piaţă” (n.n.: o pozi-ţie dominantă pe o piaţă relevantă) şi implementează aceleaşi clauze restric-tive (n.n.: o deschidere către recunoaşterea unui abuz de poziţie domi-nantă pe o suficient de mare şi de bine definită (produs şi geografie) pi-aţă relevantă naţională?), împiedicând astfel intrarea pe piaţă a altor posi-bili concurenţi reali sau potenţiali. În acest caz, excepţia prevăzută la art. 2(1) din Regulamentul 26 se poate aplica numai dacă posibilul efect cumu-lativ descris mai sus nu are ca urmare excluderea concurenţei sau punerea în pericol a obiectivelor PAC.

Mai evidenţiem faptul că CEJ a considerat că respectivele restric-ţii particulare impuse membrilor unei cooperative (a se vedea para. 40 de mai sus) ar putea, într-adevăr să pună în pericol unul dintre obiectivele PAC, şi anume pe acela al creşterii profitului individual în sectorul agri-col, deoarece fermierii activi din acest sector nu vor putea accede la bene-ficiile concurenţei relativ la preţurile de comercializare obţinute pentru produsele lor de la diferiţi procesatori şi/sau comercianţi.

42. Comisia Europeană a adoptat o poziţie similară în cazul Campina

(a se vedea [30] şi [31]) care lua din nou în consideraţie o obligaţie a fermie-rilor asociaţi de a livra întreaga lor producţie de lapte cătra cooperativa res-

94

pectivă, precum şi existenţa unei taxe (penalităţi) în cazul retragerii din aso-ciaţie. Comisia a concluzionat că înţelegerea de livrare exclusivă putea să se încadreze în exceptarea specială pentru asociaţii introdusă la art. 2(1) din Regulamentul 26, deoarece cooperativa Campina nu se afla într-o poziţie dominantă. Şi totuşi, s-a mai concluzionat că taxa (penalizarea) de re-tragere, care avea ca efect constrângerea membrilor înspre a livra pe o perioadă nedeterminată întreaga lor producţie la Campina, intra sub inciden-ţa art. 81 din TEC şi nu putea beneficia de excepţia din Regulamentul 26, deoarece avea ca efect punerea în pericol a obiectivelor PAC.

43. Trebuie spus că există zvonuri conform cărora Comisia Europea-

nă ar investiga în prezent unele posibile înţelegeri de fixare a preţurilor ce implică producători şi procesatori de produse agricole din unele State Mem-bre, astfel “evidenţiindu-se deschiderea Comisiei către depistarea practicilor de tip cartel din sectorul agricol” [23].

44. S-ar putea spune că activităţile concertate de comercializare din

cadrul cooperativelor agricole sunt, în general, apreciate în mod favorabil dinspre sfera reglementărilor comunitare de concurenţă, parţial ca o conse-cinţă a exceptărilor din Regulamentul 26 - şi, de asemenea, ca o consecinţă a faptului că, aşa după cum a statuat CEJ, cooperativele pot şi trebuie să joace un rol pro–competitiv prin raţionalizarea vânzărilor produselor de fermă, ferme care sunt, în principal, IMM-uri cu posibilităţi reduse de comerciali-zare (caz în care cooperativele nu pot face obiectul reglementărilor europene de concurenţă). Dar atunci când o cooperativă se află într-o poziţie do-minantă, sau când, în urma înţelegerilor se evidenţiază efecte cumulati-ve care restrâng concurenţa pe piaţă, exceptările nu pot fi aplicabile (şi, în orice caz, deschiderea relativ pozitivă a Comisiei Europene şi a CEJ către cooperative nu se extinde la eventualele practici de tip cartel intervenite în-tre cooperative sau alte asociaţii de fermieri).

45. Acceptăm, de asemenea, faptul că demersul de bază pentru pro-

tecţia veniturilor fermierilor se referă la restricţionarea concurenţei din amonte. Dar, totodată, considerăm că este necesar să existe un interes tot mai sporit cu privire la stimularea concurenţei în aval – care promovează eficienţa producţiei, crearea de produse noi şi creşterea bunăstării consuma-torilor, dar care poate fi împiedicată în condiţiile unei considerabile integrări pe verticală a cooperativelor.

95

VIII. Monopson-oligoson în materia tratată – a se începe de la fuziunile reţelelor de retail

46. Dominanţa cumpărătorilor ar trebui, de asemenea, să consti-

tuie o mare şi comună îngrijorare a autorităţilor de concurenţă care analizează sectorul agricol. Pentru anumite produse, un grup mic de cum-părători poate accede la cote procentuale mari din totalul vânzărilor realizate de fermieri. În timp ce fermierii pot resimţi uneori, în mod obiectiv, necesi-tatea încheierii unor contracte pe termen lung cu cumpărătorii, cumpărătorii au capacitatea, de ex., de a truca licitaţiile, pentru a plăti preţuri mai mici pentru achiziţiile respective. Prezentarea de oferte trucate la orice fel de concurs de oferte este o practică deosebit de nocivă pentru consumatori şi este pedepsită de majoritatea legilor de concurenţă ale Statelor Membre.

47. O argumentaţie adeseori utilizată de către fermieri pentru a se

sublinia puterea de piaţă a cumpărătorilor evidenţiază răspunsul asimetric al preţului de retail faţă de modificările de preţ la poarta fermei. Astfel, atunci când se produce o micşorare a stocurilor, ceea ce induce creşterea preţurilor practicate de fermieri, creşterea respectivă este imediat transferată consuma-torilor, în timp ce atunci când are loc o scădere a preţurilor de fermă, aştep-tata scădere a preţurilor de retail nu apare sau apare treptat, ceea ce conduce la evidenţierea unor mari şi nemotivate profituri pentru comercianţi (dar, mai trebuie spus că este foarte posibil ca asimetria preţurilor să nu se dato-reze în exclusivitate dominanţei cumpărătorilor; o explicaţie alternativă pu-tând fi aceea că o asemenea asimetrie poate apare şi ca rezultat al unor dife-rite scheme de căutare evidenţiate de către consumatori atunci când aceştia sunt puşi în faţa unor trenduri crescătoare sau descrescătoare de preţuri – în particular, căutarea unor furnizori alternativi poate deveni mai agresivă atunci când cresc preţurile, dar este mai puţin sensibilă - inerţială - atunci când preţurile sunt stabile sau uşor în scădere).

48. Deci, vorbind despre monopson - oligopson (o sintagmă profesi-

onală utilizată în domeniul protecţiei concurenţei economice, care desem-nează, în fapt, “puterea cumpărătorului”), trebuie spus că, la nivelul Comisi-ei Europene, în general, sunt puţine cazuri care tratează abuzuri de poziţie dominantă - art. 82 din TEC - şi, din câte au putut cerceta autorii prezentului studiu, nu există niciun caz care să implice dominanţa unor mari retaileri sau procesatori, entităţi care, în cazul nostru, sunt cumpărători faţă de fermi-eri (poate, şi din cauză că o asemenea analiza ar putea implica unele probleme profesionale extrem de dificile – “preţuri incorecte, preţuri de ruinare?” [23]).

Prin extinderea cercetării, am găsit, totuşi, că în cel puţin două cazuri

96

de fuziune, Comisia Europeană a luat în consideraţie, implicit, efectele po-sibile ale puterii cumpărătorilor asupra fermierilor. Este vorba despre despre două cazuri de concentrare între firme de sacrificatori de animale din Da-nemarca – şi anume cazurile Danish Crown/ Vestjyske Slagterier [32] şi Danish Crown/ Steff–Houlberg [33].

49. În primul dintre cazurile menţionate mai sus (cel de al doilea

evidenţiind aproximativ aceleaşi aspecte), Comisia Europeana a concluzio-nat că tranzacţia respectivă, aşa cum fusese planificată iniţial, ar fi putut conduce la crearea unei poziţii dominante pe piaţa daneză de comercializare a porcilor vii pentru sacrificare. Interesant este şi faptul că, în acest context, Comisia a declarat că nu este îngrijorată referitor la posibilitatea ca părţile implicate în fuziune ar putea să extragă profituri de monopson de la furni-zori, ci numai cu privire la faptul ca părţile respective erau deja entităţi cooperatiste, furnizorii în cauză fiind membrii acestora. Comisia a decis să autorizeze fuziunea, dar numai cu anumite condiţii.

Revenind la cercetarea noastră, considerăm că acentul particularizat pus în cazurile Danish Crown pe efectul direct al puterii cumpărătorului asupra furnizorilor ar putea fi un prim pas în multe alte analize specifice. Comisia Europeană şi-a focalizat preocuparea, în cazurile respective, asupra impactului pe care intensificarea puterii de cumpărare a entităţii fuzionate ar fi putut-o avea asupra agenţilor economici implicaţi deoarece, avându-se în vedere obiectivul fundamental - care este promovarea intereselor consuma-torilor - este necesar. în general, să se ia în consideraţie posibilul efect in-direct pe care orice dominanţă ar putea să îl exercite asupra consuma-torilor pe pieţele din aval.

50. În cazurile Rewe/Meinl [34] şi Carrefour/Promodes [35], care pri-

veau fuziuni ale unor mari retaileri, Comisia Europeană a dezvoltat aşa numita “teorie a spiralei - spiral theory”. În conformitate cu respectiva teorie, o so-cietate comercială care atinge o poziţie dominantă pe anumite trepte ale comer-cializării poate intra într-o “spirală” în care termenii favorabili negociaţi pe pie-ţele de achiziţie să-i deschidă posibilitatea de a-şi aloca porţiuni considerabile ale pieţei din aval, poziţie care i-ar acorda noi posibilităţi de a negocia termeni şi mai favorabili pentru achiziţii - şi aşa mai departe - în final tinzându-se că-tre eliminarea concurenţilor de pe piaţa din aval. Acest efect va depinde şi de poziţia adoptată de grupul fuzionat faţă de concurenţii săi pe piaţa din aval, precum şi de opţiunea respectivilor concurenţi între depunerea unor eforturi pentru a obţine termeni negociaţi similari de achiziţie sau către acceptarea co-modă a adoptări unor costuri mai mari.

Cu alte cuvinte, teoria spiralei înglobează trei aspecte generale de in-teres, şi anume:

97

(a) marii detailişti obţin discount-uri mai mari decât micii comerci-anţi - deşi poate fi pus sub semnul întrebării dacă marii cumpărători obţin în mod obligatoriu preţuri mai bune;

(b) marii detailişti au capacitatea de a reduce preţurile de vânzare, şi (c) mici comercianţi ies, în general, de pe piaţă, ceea ce întăreşte po-

ziţia pe piaţă a marilor detailişti - dar micile magazine pot concura pe alte dimensiuni, de ex. calitatea, spărgând astfel cercul vicios al repectivei spirale [36].

51. Actualmente, cumpărătorii produselor agricole sunt concentraţi

şi se concentrează din ce în ce mai mult pe procesare şi pe retail. Aceste concentrări se produc frecvent prin fuziuni şi sunt cel mai adesea justificate oficial prin speranţele puse în creşterea eficienţei. Desigur că există semnifi-cative şi analizabile aspecte ale economiilor de scară şi de scop în multe operaţii de procesare şi de retail. Dar fermierii au argumentat frecvent că puterea de achiziţie de monopson (sau chiar de oligopol) a fost şi este folosi-tă împotriva lor, pentru a le diminua câştigurile şi pentru a creşte riscurile activităţii de agricultor.

Unii cercetători au argumentat chiar că slaba aplicare a reglemen-tărilor antitrust este responsabilă pentru concentrarea nemotivată a retailului şi a achiziţiilor, şi că legile concurenţei ar trebui aplicate mai strict [37]. Alţi cercetători au susţinut că, odată cu declinul limitelor de pro-fitabilitate, creşterea concentrărilor este inevitabilă, cu scopul de a se distri-bui costurile fixe şi de a se rămâne competitiv [38] - dar este necesar ca autorităţile de concurenţă care avizează fuziunile să impună anumite condiţii inerente de acceptare.

52. Fuziunile care dezvoltă concentrări şi mai accentuate ale unor aso-

ciaţii deja existente de procesatori şi de retaileri pot fi motivate prin eficienţa producţiei sau pot fi bazate pe dorinţa de a exercita o putere de monopson.

Vom cita aici câteva concluzii (cu care suntem de acord) din una dintre cele mai relevante analize pe care am găsit-o, şi anume [39]:

“Un observator ocazional ar putea să creadă că, în cazul în care un grup concentrat reuşeşte să scadă preţurile de achiziţie de la agenţii econo-mici componenţi, consumatorii vor beneficia implicit. Logic, am putea crede că, deoarece componenta de producţie a preţului de cost scade, ar trebui să scadă şi preţul final de comercializare. Dar este foarte posibil ca nu aceasta să fie realitatea. Scăderea preţurilor de achiziţie (input prices, în acest caz) poate prezenta cel puţin două abordări ca motivaţii şi/sau scopuri esenţiale, astfel:

- o adevărată eficienţă economică tinzând să se concretizeze în scă-derea preţurilor pentru consumatorii finali;

98

- cealaltă abordare, prin contrast, poate evidenţia un exerciţiu exemplar de reducere a eficienţei prezumtive a puterii de piaţă, ceea ce va conduce la reducerea bunăstării economice, la scăderea preţurilor pentru furnizori (producători reali), şi, se va putea finaliza cu relocarea de preţuri nemotivat mărite către consumatorii finali” [39].

53. Comisia Europeană a adoptat uneori o atitudine clară împotriva

unor concentrări de pe piaţa de retail (a se vedea domeniul ambalatorilor de carne şi de produse din carne); de ex. cazul Kesko/Tuko din Finlanda [40] - unde întreprinderea concentrată ar fi beneficiat de o cotă de 60% din piaţa naţională - şi cazul Rewe/Meinl din Austria [34] (aprobat numai dupa efectuarea unor modificări substanţiale) - unde s-ar fi iniţiat puncte de desfacere în anumite regiuni în care întreprinderea concentrată ar fi controlat 65% sau mai mult din vânzări.

Trebuie, totuşi, subliniat că alte fuziuni care au avut un puternic efect concentrativ la nivelul UE, de ex. Metro/Marko [41] şi Carrefour/ Promodes [35] au fost autorizate relativ fără obiecţiuni de către Comisia Europeană.

Din nefericire şi, poate că prin similitudine, “autorităţile de concu-renţă naţionale au demonstrat, în general, un apetit scăzut pentru blocarea sau limitarea concentrării marilor retaileri” [42]. Autorii prezentului studiu au găsit numai câteva cazuri relevante, de ex. în Germania, şi anume:

- Cazul Ostfleisch (Moksel/Sudfleisch), august 1997, în care s-a in-terzis concentrarea companiilor est-germane de sacrificări de animale (aba-toare) într-o singură societate pe acţuni - Ost-Fleisch GmbH, şi

- Cazul BayWa – MLZ (BayWa AG/WLZ Raiffeisen AG), aprilie 2002, de aprobare a fuziunii numai cu anumite condiţii (dupa fuziune, noua companie a fost obligată să vândă 30 – 35% din locaţiile de comercializare unei terţe companii).

54. În acelaşi timp, trebuie subliniat faptul că lanţurile (asociaţiile)

de achiziţie reprezintă, în fapt, o nouă formă de proprietate şi control care tinde să înlocuiască, în mare parte, pieţele şi/sau modalităţile tradiţionale de comercializare ale produselor de fermă [43].

Şi s-a mai observat, de asemenea, că supermarket-urile ar putea re-prezenta astăzi unul din focarele (culmile) de concentrare a concurenţei pentru o multitudine de produse şi producători direcţi, inclusiv din industria alimentară. Relevanţa concurenţială a supermarket-ului poate fi evidenţiată cu deosebire prin accesarea unor statistici simple. Astfel, un super- magazin bine aprovizionat va expune între 5 – 10 mii de produse alimentare şi gos-podăreşti de diferite branduri şi în diferite prezentări. Gospodinele au liber-tatea de a alege între acestea, iar dacă, totuşi, nu găsesc ceea ce doresc, pot

99

merge la un alt super-magazin. Este greu (deşi nu imposibil) de imaginat un oligopolist, sau chiar un monopolist de produs care să reuşească a deţine mai mult decât un vârf de degeţel dintr-un supermarket [44].

55. Dar mai există şi o altă, şi, poate, mult mai importantă faţetă, din

punctul nostru de vedere, a concurenţei la nivelul supermarketurilor. Este vorba despre lupta efectivă dintre producătorii şi distribuitorii de produse alimentare pentru a-şi aduce şi a-şi expune produsele pe rafturile super-magazinelor. De ex., s-a estimat odată că există mult peste 100.000 de pro-duse alimentare de retail oferite spre cumpărare supermarket-urilor, care au loc în rafturile lor doar pentru 6.000 – 7.000 de astfel de produse. Iată de ce concurenţa reală între producătorii de alimente (eventual orchestrată de ma-rii retaileri) este, astăzi, atât de terifiantă. Pentru fiecare nou brand sau sortotipodimensiune de produs alimentar producătorul trebuie să lupte pen-tru obţinerea unui loc pe raft (la un moment dat, indiferent de calitate şi/sau preţ), şi apoi trebuie să lupte din răsputeri pentru a se menţine acolo.

56. Cele de mai sus ar putea să nu fie încă o relaţie naturală recunoscută

pentru domeniul procesării de alimente acolo unde există încă un mare numar de agenţi economici de o largă varietate de tipuri şi mărimi - parţial datorită na-turii intrinseci a produselor agricole şi, parţial, deoarece IMM-urile din dome-niu par a fi mai puţin dezavantajate de avansurile tehnologice decât cele care activează în alte sectoare ale economiei [45]. Puţinul pe care îl putem afirma este că evoluţia explozivă a multor cooperative şi grupuri concentrate producă-toare de alimente, deşi avându-şi sorgintea în tehnologie, se datorează cu pre-cădere distribuţiei de masă şi nu producţiei de masă...

IX. O abordare mixtă (optimal mix)? Poate o idee bună...

Dar cum? 57. Vom începe şi acest capitol cu un vechi dar foarte actual citat (din [44]): “ ...omenirea tinde, în ultima instanţă, să adopte orice fel de instituţii

economice care îi pot oferi cel mai înalt standard material de viaţă cu cea mai redusă cheltuială de muncă umană. Cu alte cuvinte, indiferent dacă avem de a face cu macro sau micro economia sau dacă proprietarul este cor-poratist, cooperatist, privat sau de stat (sau un mix al tuturor acestora), im-portant va fi modul în care fiecare entitate economică îşi va alinia baremul de activitate la acest standard fizic de eficienţă în folosirea resurselor sale umane”.

100

Aceasta abordare înseamnă, bineînţeles, determinism economic. Desigur că nu ne vom ancora rigid la acesta concept şi nici nu vom susţine că este aplicabil în toate situaţiile şi de fiecare dată. Dar considerăm că în istoria economică şi, de asemenea, în economia actuală a UE, am putea găsi mai multe aspecte care să îl confirme decât să îl dezmintă...

58. Politicile agricole (PAC-UE şi/sau politicile agricole ale Statelor

Membre) se prezintă mai întotdeauna pe ele însele ca promovând obiec-tive non-economice – zugrăvind astfel un declarat şi exclusiv tablou în cuprinsul căruia concurenţa este considerată aprioric a nu fi o soluţie adecvată. Şi totusi, deşi obiectivele respective pot apare (la prima vedere), ca fiind non–economice, instrumentele folosite pentru a le analiza şi a le introduce în ecuaţie sunt, cu certitudine, economice.

59. Nicio teorie nu oferă, prin ea însăşi, o soluţie generală asupra

unui posibil optimal mix între politica de concurenţă şi politica agricolă. De ex., chiar şi învăţămintele extrase din New Trade Theory [46]

(precum şi din New Industrial Organisation Theory [47]) susţin ideea că aranjamentele instituţionalizate pe anumite pieţe pot determina dezvoltarea unor politici optimizate, dar, totuşi, direcţiile reale de dezvoltare şi finalităţi-le efective ale acestor politici nu pot fi predicţionate a priori de teorie. O muncă empirică de analiză caz cu caz este necesară pentru estimarea realităţilor comerciale cum ar fi, de ex., raportul real dintre beneficiile exercitării unei poziţii dominante de piaţă şi realizarea obiectivelor po-liticii agricole, sau dintre avantajele economiei de scară şi pierderile da-torate reducerii concurenţei [48].

60. Şi mai trebuie să notăm că analiza concurenţei imperfecte (care

este, de asemenea un instrument al disciplinei economice denumită protecţia concurenţei) a fost, timp de decenii, un subiect important pentru cercetările desfăşurate în domeniul comerţului agricol, fiind dezvoltate mai multe mo-dele de examinare a impactului atât al redistribuţiei cât şi al risipei atribuibi-le politicilor agricole (a se vedea, de ex., [49], [50] şi [51]) Astfel, ca exem-plificare, în multe industrii, unele mari capacităţi de producţie au fost forţate a adopta cele mai moderne aplicaţii de R&D (cercetare-dezvoltare) până la acel aşa-numit punct “de unde nu mai poate exista cale de întoarcere” (con-text în care părăsim modelul concurenţei perfecte şi ne referim la sintagma “imperfectă” de “workable competition” - concurenţă realizabilă, efecti-vă, utilă, durabilă).

Considerăm că este deosebit de productiv ca, în debutul oricăror cer-cetări referitoare la relaţiile dintre politica de concurenţă şi domeniul agri-

101

culturii, să se parcurgă analitic literatura de specialitate care examinează ex-tinderea şi consecinţele concurenţei imperfecte pe pieţele agricole.

61. Există, de asemenea, studii realizate de către economişti speciali-

zaţi în marketing-ul agricol care demonstrează, de ex., importanţa puterii de piaţă, cel puţin pe pieţele locale şi naţionale, precum şi necesitatea aplicării politicii de concurenţă faţă de agenţii economici din “agribusiness” care au abuzat de puterea lor de piaţă [52].

62. Teoria celui de al doilea optim (second best), este, poate, o para-

digmă adecvată pentru analiza concomitentă a politicilor agricole şi de con-curenţă. Dar şi aplicarea acesteia necesită o atentă şi susţinută muncă de cercetare empirică. În acest context, puterea de piaţă este recunoscută ca pu-tând genera o dintre posibilă distorsiune care trebuie corectată - subliniindu-se că scopul existenţei politicii de concurenţă este tocmai corectarea distor-siunilor relative la abuzul de putere de piaţă (şi la înţelegerile anticoncuren-ţiale). Pe de altă parte, obiectivele non-economice reprezintă distorsiuni adi-ţionale care motivează intervenţiile unor alte politici ce interacţionează cu pu-terea de piaţă - şi constituie raţiunea de existenţă a unei considerabile părţi din politicile agricole. În acest caz, redistribuirea către producători se apreciază a fi un obiectiv non-economic, deoarece este considerată prioritar faţă de obiec-tivul economic de maximizare a bunăstării consumatorilor. Acolo unde dis-torsiunile legate de puterea de piaţă apar la nivel comunitar şi/sau mondial, optimul politic ar putea fi mai curând acela de a utiliza decât de a îngrădi pu-terea de piaţă. Deasemenea, după cum se argumentează în cuprinsul unor ana-lize recente, comerţul liber poate, mai curând, să exacerbeze decât să elimine şi alte distorsiuni.

63. Sferele de aplicare ale economiilor de scară şi de scop ar putea să

se regăsească la baza unora dintre diferenţele existente între producţia şi comercializarea mărfurilor alimentare. Studii pertinente dedicate politicilor agricole [53] au susţinut, în general, ideea că economiile de scară nu justifi-că existenţa unor mari ferme agricole. Astfel se argumentează că realităţile evidente din industria agriculturii indică, de ex., că, pentru producţia ani-malieră, economiile de scară pot fi importante dar nu în măsura de a justifica existenţa unor puteri extinse de piaţă la nivel naţonal (aceeaşi argumentaţie putând fi aplicată pentru procesare).

102

X. Cui îi este frică de marele Bau-Bau? – o concluzie parţială 64. Mai multe studii de mare impact (inclusiv studiul colegilor noştri

din cadrul Consiliului Concurenţei despre cuvântul magic “transparenţă”, sau misiune imposibilă - a se vedea [1]) evidenţiază faptul că nucleul PAC-UE, adică acordarea efectivă a subvenţiilor, nu corespunde obiectivelor politicii agricole comunitare; în fapt, multe dintre respectivele subvenţii nu sunt “subvenţii pentru fermieri” ci se integrează ca decoruri de lux într-o minunată poveste cu regine, prinţi, baroni, castele fermecate şi mari şi tari companii globalizate poleite cu banii publici.

65. În martie 2007, depăşită de importanţa subiectului şi nevăzând

nicio rezolvare reală, Comisia Europeana a depus la Parlamentul European o nouă propunere privind finanţarea PAC [54]. În data de 11 octombrie 2007, Parlamentul European a adoptat o rezoluţie proiectată de către Jorgo Chatzimarkakis (Freie Demokratische Partei - Die Liberalen, Germany, Group of the Alliance of Liberals and Democrats for Europe) şi a aprobat (cu unele modificări) propunerea pentru un nou Regulament al Consiliului de amendare a Regulamentului (CE) nr. 1290/2005 privind finanţarea PAC (textul, asa cum a fost adoptat de Parlamentul European în data de 11 oc-tombrie, nu era încă disponibil la data redactării acestui studiu – dar, a se vedea, de ex., [55]).

Admiţând importanţa capitală a transparenţei pentru PAC-UE, noul Regulament nu evidenţiază, în fapt, nicio soluţie reală pentru rezolvarea problemei în discuţie. Dar, pentru a face totuşi ceva, printr-o abordare care a fost calificată deja ca “haiducească” (gen “Robin Hood” - a se vedea [58]) se încearcă impunerea unor limite de plată asupra celor mai mari sub-venţii agricole acordate în UE - aşa-numitul “control de sănătate” – într-o încercare de “a se gestiona mai bine resursele disponibile”, după cum a confirmat pe 7 noiembrie 2007 purtătorul de cuvânt al Comisiei pentru agri-cultură, dl. Michael Mann. Comunicatele oficiale nu conţin încă detalii refe-ritoare la propuneri şi amendamente, dar se pare că a fost sugerată “o redu-cere treptată a plăţilor peste un anumit nivel” (începând cu anul 2009). Cifrele exacte nu vor fi decise până în primavara anului 2008, dar dl. Mann a declarat că “este posibil” să se prevadă o reducere de 10% a plăţilor pen-tru toate fermele care primesc mai mult de 100.000 euro, 25% pentru acelea care primesc mai mult de 200.000 euro şi 45% pentru cele care primesc mai mult de 300.000 euro...

“Fermele mari au deja o economie de scară semnificativă, motiv pentru care nu necesită subvenţii per hectar similare celor de care au nevoie

103

fermele mici” a mai declarat dl. Mann, adăugând că, în conformitate cu pre-vederile planului respectiv, banii economisiţi astfel vor fi investiţi în proiec-te de dezvoltare rurală în acele ţări unde s-au efectuat reducerile efective (şi totuşi, conform unei analize efectuate în cadrul organizaţiei non-guvernamentale Farmsubsidy.Org. [56], propunerile de reducere vor afecta doar 0,3% din numărul total al beneficiarilor, economisindu-se în total sub-venţii în valoare de numai 554 milioane euro – sau 1,7 % din totalul plăţilor...).

Chiar şi în aceste condiţii deosebit de lejere, este de prevăzut că planul va avea de înfruntat unele poziţii foarte reticente din partea Sta-telor Membre. Un plan asemănător de plafonare a subvenţiilor PAC la 300.000 euro per fermă a mai fost înaintat şi în 2002, dar, aşa cum a menţi-onat dl. Mann, “nu a trecut de stadiul de idee, deci rămâne să vedem ce se va întâmpla de această dată” [57].

În orice caz, o astfel de abordare incisivă (şi piezişă, şi, în fapt, pe linia determinismului economic) a problemei de facto a PAC (care pare a fi, pentru moment, transparenţa), a fost calificată deja ca fiind o acţiune curajoasă a UE [58], faţă de care nu se pot anticipa în niciun fel reacţiile Statelor Membre. Singura certitudine este aceea că încă nu se întrevede re-zolvarea marilor probleme reale ale PAC-UE prin acţiunile aflate deocam-dată în curs de implementare.

66. A se impune, într-un viitor ne–identificabil, unele limite de pla-

fonare a plăţilor pentru cele mai mari subvenţii agricole din UE? Pare a fi, totuşi o destul de timidă (şi, considerăm, ineficientă) abordare pentru rezol-varea problemei. De ce nu o adevărată acţiune haiducească (gen “Robin Hood”) cum ar fi desfiinţarea tuturor subvenţiilor acordate în cadrul PAC-UE? Ar fi un Bau-Bau chiar atât de mare?...

67. Cu cca. 20 de ani în urmă, guvernul Noii Zeelande (NZ) a anun-

ţat că stopează acordarea oricăror subvenţii pentru fermieri (subvenţiiile fi-ind până atunci la fel de semnificative pentru susţinerea agricultorilor din NZ cum sunt azi în UE şi în SUA). În acel moment, fermierii care nu au mai primit subvenţii (şi susţinătorii lor) au crezut şi au declarat că era începutul unui dezastru naţional, dar realitatea a fost alta.

Astfel, începând din 1984, fermierii din Noua Zeelandă au fost nevo-iţi să îşi desfăşoare activitatea fără niciun sprijin direct din partea statului (actualmente, sprijinul financiar guvernamental acordat încă - sub diverse forme - se situează sub 1% din venitul mediu anual al unei ferme).

Tăierea subvenţiilor, departe de a distruge agricultura Noii Zeelande, se pare că a reenergizat-o. Agricultura contribuie azi la economia totală cu

104

puţin mai mult peste cât contribuia la momentul desfiinţării subvenţiilor, dar pământul este cultivat mai creativ şi mai eficient. [59].

68. În primăvara anului 2007, ministrul agriculturii din Suedia, Eskil

Erlandsson, (ca reprezentant autorizat al primului Stat Membru al UE care lan-sează o asemenea propunere) a anunţat către oficialii europeni însărcinaţi cu proiectarea viitoarei PAC (care se presupune a fi implementată începând cu 2013), noua şi radicala poziţie a ţării sale privind abolirea tuturor subvenţii-lor pentru agricultură. Suedia propune ca subvenţiile pentru export, subven-ţiile de intervenţie asupra preţurilor şi subvenţiile pentru producţie să fie com-plet desfiinţate, lăsându-se numai (şi într-o modalitate foarte transparentă) sub-venţiile pentru protecţia mediului. “Încercăm în prezent să atragem aliaţi, pe care, de altfel, i-am şi găsit printre vecinii noştri din nordul Europei – Germa-nia, Olanda, Danemarca şi Anglia” a spus ministrul. “Ne aşteptăm, în conti-nuare, la existenţa permanentă a unor preţuri mari pe piaţă, ceea ce de-monstrează inutilitatea subvenţiilor” [60].

69. Abolirea tuturor subvenţiilor pentru agricultură? Nu ne pu-

tem abţine să nu ne întrebăm cine se teme de acest mare Bau-Bau în cadrul UE... Desigur că multă lume europeană (marea majoritate fără a cu-noaşte, în fapt, realitatea). Dar poate că, mai întâi şi mai întâi, câteva regi-ne, prinţi, baroni şi mari şi puternice companii globalizate poleite cu bani publici... Entităţi care pot deţine mari zone de influenţă în sfera creatorilor de politici comunitare şi naţionale.

70. Este sigur că o tăiere bruscă a subvenţiilor în agricultură, in-

diferent la ce nivel, nu poate fi nici facilă şi nici fezabilă într-un viitor previzibil. Cu atât mai mult considerăm că implementarea şi aplicarea reglementărilor concurenţiale în agricultură, atât la nivel naţional cât şi comunitar, este singura cale de a urni greoaiele maşinării publice din-spre o posibilă ficţiune către o factualizare eficientă - precum şi de la agricultura istorică, ineficientă, controlată şi susţinută netransparent prin subvenţii, la o agricultură bazată pe puterea de piaţă şi eficient in-tegrată în sfera politicilor UE.

71. Pentru a deschide calea către viitoare studii, acceptăm, deocam-

dată, realitatea de inventar că două principii de bază ar putea fi apelate pen-tru a se asigura triumful final al unei politici de piaţă fezabile şi viabile în domeniul studiat, şi anume:

105

- Este necesar să existe mai puţini producători (reali) în agricultură decât există actualmente. Desigur că, atâta timp cât există (prea mulţi) pro-ducători agricoli care depind existenţial de subvenţii pentru a supravieţui, se vor exercita presiuni politice majore în direcţia susţinerii acestora. Dar, “În contextul general al viitorului agriculturii, trebuie subliniat că o politică susţinută de a face economia agricolă mai responsivă cerinţelor pieţei va întări viabilitatea întreprinderilor agricole care vor reuşi să fie prezente la orizontul UE 2020. Tendinţă obiectivă care, desigur, nu va împiedica proce-sul de schimbare structurală materializată prin declinul statistic continuu al numărului fermelor, evidenţiat în ultima jumătate de secol” [61].

- În al doilea rând, este necesar ca fermierii reali să conştientizeze faptul că, la un moment dat, vor fi obligaţi să aleagă, şi, în acelaşi timp, să beneficieze de libertatea deplină de a alege între a părăsi (într-un final obli-gat) o pseudo-agricultură cu subvenţii şi ajutor guvernamental, sau a conti-nua să activeze în agricultură fără nicio subvenţie. Prin acţiuni conştiente şi susţinute către implementarea voluntară a unui asemenea demers (inclusiv pe linia promovării culturii concurenţei - a se vedea, de ex., [63]), creato-rii de politici naţionale şi comunitare vor putea spera atât la creşterea supor-tului public cât şi, mai ales, la creşterea eficienţei.

Va urma... Notă: Bibliografia la care se face referinţă în cuprinsul prezentului studiu se regăseşte la

finele variantei în limba engleză.

106

UN SCURT REMEMBER NECESAR CONSIDERAŢII PRIVIND ADERAREA

(ÎN VEDEREA INTEGRĂRII) A ROMÂNIEI LA FAMILIA EUROPEANĂ

Dr. Vasile Şeclăman, Secretar General Cristina Militaru, inspector superior de concurenţă Consiliul Concurenţei - România

Rezumat: Colapsul regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est şi opţiunea fermă a acestor state de a adopta modelul economiei libere a reprezentat un eveni-ment fără precedent în istoria mondială. Începând cu 1990, majoritatea ţărilor din cen-trul şi estul Europei, inclusiv România, au văzut în Uniunea Europeană un punct de sprijin, iar în procesul de integrare europeană o şansă pentru relansarea lor în plan economic. Aderarea României la familia europeană marchează începutul lungului şi difi-cilului drum al integrării efective – un proces complex, bazat pe principiile compatibi-lităţii şi complementarităţii. Prin integrare, economiile ţărilor participante devin atât compatibile între ele cât şi, totodată, complementare, condiţii absolut necesare pen-tru dezvoltarea lor armonioasă. În ceea ce o priveşte, România şi-a manifestat în mod expres opţiunea pentru inte-grarea deplină în Uniunea Europeană şi hotărârea de a-şi îndeplini toate angajamen-tele asumate prin Acordul de asociere şi prin Tratatul de aderare.

1. Colapsul regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est şi

opţiunea fermă a acestor state de a adopta modelul economiei libere a repre-zentat un eveniment fără precedent în istoria mondială. Începând cu 1990, majoritatea ţărilor din centrul şi estul Europei, inclusiv România, au văzut în Uniunea Europeană un punct de sprijin, iar în procesul de integrare euro-peană o şansă pentru relansarea lor în plan economic.

2. Dobândirea statutului complet de stat membru al Uniunii Europe-

ne, într-un orizont de timp previzibil şi predictibil cât mai apropiat, a consti-tuit şi constituie o prioritate absolută a politicii româneşti. În ultimii 17 ani, aproape fără excepţie, programele de guvernare s-au definit în funcţie de imperativul aderării – şi apoi al integrării – la Uniunea Europeană, imperativ

107

bazat pe îndeplinirea criteriilor de aderare de la Copenhaga, iar deciziile adop-tate de autorităţile naţionale au fost direcţionate pentru a influenţa semnifica-tiv „traseul”, momentul şi condiţiile aderării României.

În funcţie de rezultatele concrete ale negocierilor din perioada de pre-aderare, demarate la 1 ianuarie 2000, „traseele” potenţiale care au fost parcurse în cursa pentru eficienţă, competitivitate, dezvoltare şi stabilitate au fost distincte, iar evoluţia social-economică de facto a fost diferenţiată, în funcţie de traseul urmat. Un fapt trebuie remarcat, dincolo de incertitudinea prospectivă inerentă: demararea negocierilor de aderare a accentuat voinţa politică în favoarea integrării României şi a întărit voinţa şi conştiinţa româ-nilor de a fi cetăţeni „cu drepturi depline” ai Europei.

3. Debutul anilor ’90, în Europa, a fost unul mai puţin obişnuit. Eve-

nimentele petrecute în această perioadă au schimbat istoria lumii. Ideea unei noi extinderi, către estul şi centrul Europei nu a fost respinsă de către facto-rii europeni de decizie, ci dimpotrivă, a fost privită cu interes, ca o şansă de a realiza „o Europă integrată de la Atlantic la Urali”, cum se exprima cu ani în urmă preşedintele francez de Gaulle.

Ideea extinderii a fost prezentă mai ales la nivelul declaraţiilor şi al discuţiilor politice; deşi la nivel declarativ poziţiile oficialilor europeni erau favorabile, de principiu, ideii unei noi extinderi, poziţiile ţărilor membre nu au fost identice, ci adesea contradictorii, mai ales cu privire la condiţiile concrete şi la momentul în care se va produce aderarea.

A existat totuşi un consens, acela că lărgirea către Est va fi posibilă, dar într-un orizont de timp mai îndepărtat, nedefinit, după îndeplinirea de către ţări-le candidate a unor criterii bine definite asupra cărora Uniunea Europeană avea să se pronunţe abia în 1993, la Consiliul European de la Copenhaga.

4. Ceea ce s-a înţeles în anii care au urmat a fost necesitatea de a se

revizui sistematic setul de criterii de integrare, fapt care a condus la o trans-latare treptată a dezbaterilor şi negocierilor din sfera monitorizării cantitati-ve în cea a evaluărilor calitative.

Uniunea Europeană a fost ea însăşi, pe parcursul anilor '90, protago-nista unor transformări semnificative. La începutul acestui interval, opti-mismul reţinut şi, în unele cazuri, reticenţa membrilor Uniunii de a se pro-nunţa imediat asupra acceptării României şi a altor ţări din Europa de Est ca membri cu drepturi depline, pare a fi fost pe deplin justificat în planul reali-tăţilor obiective. Pe de o parte, Uniunea Europeană se găsea la finalul pe-rioadei de tranziţie al celui de-al doilea şi al treilea val de lărgire. Protago-niştii acestor extinderi, spre Sud, au fost Grecia, Spania şi Portugalia, ţări cu nivel de dezvoltare inferior nivelului mediu comunitar şi a căror integrare în

108

structurile grupării s-a dovedit costisitoare. De asemenea, reunificarea Ger-maniei, produsă la începutul anilor 90, a necesitat eforturi, în plan financiar, nu numai din partea statului german dar şi din partea grupării europene. Du-pă acest experiment „costisitor”, reţinerea manifestată de unele ţări din Uni-une de a se accepta ţări lipsite de experienţa unei economii de piaţă autenti-ce (ca România şi alte ţări din blocul estic), cu nivele de dezvoltare econo-mică scăzute, în majoritatea cazurilor inferioare chiar şi nivelului de dezvol-tare al celor mai noi membri ai grupării, pare justificată.

Totodată, conjunctura economică nefavorabilă pentru ţările membre UE din prima jumătate a deceniului este un alt element care a generat o anumită reţinere a acestora faţă de o nouă extindere. În toată această perioa-dă, eforturile statelor membre au fost direcţionate spre crearea condiţiilor pentru aplicarea unor politici sectoriale unice, accentuarea interdependenţe-lor şi îndeplinirea criteriilor de convergenţă stabilite prin Tratatul de la Maastricht ca premise esenţiale pentru realizarea obiectivului extrem de ambiţios de realizare a Uniunii Economice şi Monetare. Costurile pe termen scurt asociate tuturor acestor proiecte de creştere a coeziunii europene erau deja estimate drept mari, consecinţa fiind mărirea ponderii alocate criteriului costuri-beneficii în cadrul evaluărilor deciziilor politice care aveau să urmeze.

5. Lărgirea spre Est a fost şi continuă să rămână un subiect extrem de

dezbătut în mediile din Uniunea Europeană, ca o acţiune comunitară cu totul deosebită, dată fiind situaţia particulară a ţărilor candidate. Atât profilul României – cât şi cele ale ţărilor din Est care au aderat în mai 2004 – este acela al unor ţări în tranziţie care nu au încă o economie matură, iar experi-enţa de numai 17 ani de funcţionare a unui sistem politic democratic este considerată, în multe cazuri, ca insuficientă.

Astfel, extinderea spre Estul Europei a constituit o experienţă cu to-tul nouă şi pentru UE care s-a văzut pusă în situaţia de a-şi selecta noi membri din afara AELS (candidaţii tradiţionali) lucru care a apărut la un moment dat a avea la bază inclusiv raţiuni politice şi, poate, de natură sentimentală.

6. Cea mai mare schimbare de atitudine a constat în trecerea de la

tratarea Estului Europei ca un întreg, ca un bloc unitar în cadrul economiei procesului de extindere, la susţinerea ideii de Europă integrată cu mai multe viteze şi cu „grade diferite de participare” a statelor membre la grupare. Ast-fel, una dintre schimbările de atitudine cele mai evidente şi considerate prin-tre cele mai benefice pentru Uniune a reprezentat-o trecerea de la abordarea statelor candidate din Est ca un grup compact (pornind de la premisa că îm-părtăşesc valori, istorie, caracteristici economice şi politice similare formate de-a lungul timpului şi că cei cincizeci de ani de regim comunist le-au im-

109

primat o serie de similitudini care le individualizează net de celelalte state membre ale UE sau de candidaţii precedenţi), la tratarea fiecărui stat ca o individualitate distinctă. Această abordare, mai complexă, a oferit Uniunii Europene o viziune mult mai realistă care să permită obţinerea, pragmatic declarată, a unor efecte preponderent pozitive în urma procesului de lărgire.

7. Toate aceste elemente au impus procesului de extindere al UE

spre Estul Europei o dinamică diferită de la o perioadă la alta, de la o ţară la alta – proces care cuprinde, de asemenea, schimbările de optică şi de abor-dare, intervenite în anii '90, atât la nivelul fiecărei ţări candidate, cât şi la nivelul Uniunii.

Printre factorii care au influenţat viziunea Uniunii Europene asupra extinderii şi dinamicii extinderii, trei pot fi consideraţi esenţiali:

- gradul de pregătire al ţărilor candidate; - implicaţiile extinderii asupra bugetului comunitar; - stadiul avansat de integrare în UE (Uniunea Economică şi Monetară). Implicaţiile extinderii asupra bugetului comunitar ar putea fi consi-

derate ca un factor determinant, în sensul că aderarea ţărilor din Est a impli-cat adoptarea unui volum mare al acquis-ului comunitar cu impact asupra duratei negocierilor şi eforturilor candidaţilor de a implementa prevederile comunitare; totodată, dată fiind vulnerabilitatea economică ridicată a ţărilor din Est şi costurile implicate, asumarea criteriilor de aderare şi aderarea pro-priu-zisă la UE nu puteau fi acoperite de candidaţi decât parţial, fiind nece-sară preluarea unei părţi din aceste costuri de către Uniunea Europeană.

Dincolo de aspectele politice, instituţionale, culturale sau sentimen-tal-istorice care au constituit motivaţii pro sau contra extinderii către Est a Uniunii prin primirea la 1 ianuarie 2007 a României şi Bulgariei, aspectul economic a fost însă cel care a alimentat permanent dorinţa de unificare a întregii Europe, pentru a se atinge obiectivul fundamental de a deveni cea mai puternică economie a lumii şi cea mai mare piaţă de consum unitară.

8. Elaborarea unei politici adecvate în ceea ce priveşte extinderea a

reprezentat o provocare majoră pentru decidenţii comunitari. Analiza dina-micii acestui proces a constituit şi constituie un execiţiu pe cât de provoca-tor, pe atât de util. Uniunea Europeană a fost ea însăşi, pe parcursul anilor '90 şi până în prezent, protagonista unor transformări semnificative. Inexis-tenţa unei politici anterioare în acest domeniu a necesitat un înalt grad de inovare, creativitate şi acţiune strategică. În plus, perspectiva unei lărgiri la o asemenea scară fără precedent a pus în discuţie întreaga configuraţie a demersului integraţionist european, atât în ceea ce priveşte structura institu-ţională, cât şi celelalte politici comunitare. Practic, extinderea a depins de trei factori:

110

- pregătirea internă a statelor candidate; - pregătirea internă a Uniunii Europene; - negocierile de aderare propriu-zise. 9. Contextul aderării României la Uniunea Europeană a fost unul cu

totul special, datorită faptului că România a aderat la o Uniune Europeană cu 25 de membri, la trei ani dupa ultima extindere. O astfel de conjunctură s-a dovedit a fi delicată în sensul obţinerii consensului membrilor Uniunii de a-şi asuma costurile unei noi lărgiri, la foarte scurt timp după precedenta.

10. În ceea ce priveşte atitudinea populaţiei faţă de aderarea la Uniu-

nea Europeană, în România aceasta a fost una favorabilă, susţinerea demer-sului respectiv întrunind acordul a peste 80% din cetăţeni (Eurobarometru, noiembrie 2005). Suportul acestora s-a bazat pe o atitudine pozitivă faţă de gruparea europeană şi pe premisa că aderarea la data asumată oficial de autoritaţile române pentru aderare este anul 2007. Menţinerea unei astfel de atitudini a fost de natură să asigure mai uşor acceptarea de către cetăţeni a costurilor in-house induse de aderarea la Uniunea Europeană şi să limiteze riscul unor tulburări social-politice importante.

Realizarea reformei şi dezvoltarea României pe principiile economi-ei de piaţă au impus, printre altele, o largă deschidere către economia euro-peană şi mondială. Relaţiile economice externe ale ţării noastre se circum-scriu prioritar în spaţiul geopolitic european în care ne situăm. Cea mai mare parte a comertului exterior se realizează cu ţări din această parte a lumii, dar se dezvoltă, desigur, şi relaţiile economice cu celelalte state. Din mulţimea acordurilor economice încheiate dealungul anilor cu diferite ţări, o impor-tanţă deosebită au avut-o: Acordul Interimar de Asociere a României la Uniunea Europeană, Acordul de Comerţ Liber cu ţările Asociaţiei Economi-ce a Liberului Schimb (din Europa) şi Acordul cu S.U.A.

Poziţia concretă a României în lumea de azi o determină să facă din integrarea în structurile europene obiectivul fundamental al relaţiilor sale externe, întrucât aceasta este singura cale pentru a-şi asigura stabilitatea şi integritatea naţională.

11. Aderarea României la familia europeană marchează începutul lungului şi dificilului drum al integrării efective – un proces complex, bazat pe principiile compatibilităţii şi complementarităţii. Prin integrare, economi-ile ţărilor participante devin atât compatibile între ele cât şi, totodată, com-plementare, condiţii absolut necesare pentru dezvoltarea lor armonioasă.

În ceea ce o priveşte, România şi-a manifestat în mod expres opţiu-nea pentru integrarea deplină în Uniunea Europenă şi hotărârea de a-şi înde-plini toate angajamentele asumate prin Acordul de asociere şi prin Tratatul de aderare.

111

PROMOVAREA CULTURII CONCURENŢEI

VEDERE DINSPRE ROMÂNIA Dumitru Ene - Director adjunct Roxana Jurj-Tudoran – Inspector de concurenţă superior Consiliul Concurenţei - România

Rezumat: Aplicarea şi promovarea legii sunt două instrumente principale aflate la dis-poziţia autorităţii de concurenţă. Aceasta lucrare este concentrată pe promovarea legii care este strâns apropiată de funcţiile de comunicare realizate de către autori-tăţile de concurenţă în vederea promovării unui mediu competitiv în rândul instituţii-lor guvernamentale, legiuitorului şi instanţelor judecătoreşti, precum şi în rândul asociaţiilor de agenţi economici, consumatorilor, mediului academic, mass-media şi societăţii în întregime. O scurta revizuire a promovării culturii concurenţei şi argumente în sprijinul acesteia, asociate cu câteva extrase din experienţa internă, permit autorilor să evi-denţieze atitudinea României faţă de cultura concurenţei.

I. O realitate în căutarea unei definiţii 1. Activitatea de promovare a concurenţei (competition advocacy) are un is-

toric mai îndelungat decât acela al aplicării politicilor de concurenţă [1]. Poate că cel dintâi şi cel mai mare “advocate of competition” a fost

însuşi Adam Smith care, la sfârşitul sec. XVIII, vorbea despre concurenţa între agenţii economici ca despre o “mână invizibilă” care îi conduce pe aceştia şi le orchestrează acţiunile in direcţia obţinerii rezultatelor social-mente necesare.

2. Apreciată la începuturi ca fiind “o baltă adormită a administraţiei

comunitare” [22], având doar “o mâna de funcţionari de grad înalt” [29] şi “foarte puţin prestigiu” [30], Direcţia Generala de Concurenţă a Comisiei Europene (DG Comp, fostă DG IV) a căpătat în timp puteri substanţiale

112

şi un renume comunitar deosebit de favorabil. Mulţi comentatori au în-cercat să explice în cele mai diverse moduri această evoluţie instituţională de excepţie, una din cauzele evidenţiate fiind şi activitatea continuă şi susţinută în direcţia promovării culturii concurenţei. Astfel, unii autori [31] consideră chiar, potrivit unei dezvoltări a teoriei neofuncţionaliste, că DG Comp ar fi reuşit să realizeze, printre altele, sensibilizarea directă a unor grupuri ţintă “subnaţionale” (adică grupuri cu diverse interese în cadrul unui stat membru) reuşind printr-o considerabilă muncă de educaţie să şi le facă aliate, să le convingă că desăvârşirea integrării, şi, mai ales, aplicarea re-glementărilor de concurenţă comunitare, este în interesul acestora atât la ni-vel naţional cat şi transnaţional.

3. Atât la DG Comp al Comisiei Europene, cât şi în cadrul celor mai

puternice autorităţi naţionale de concurenţă din lume, activitatea de promo-vare a culturii concurenţei s-a desfăşurat fără întrerupere de la înfiinţare şi până în prezent, chiar dacă multă vreme complexul respectiv de strategii, acţiuni şi realizări nu căpătase o identitate teoretică.

La ora actuală există deja mai multe definiţii pentru sintagma de promovare a concurenţei; unele definiţii se referă la scopurile propuse, altele reliefează, în special, mijloacele utilizate pentru atingerea acestora [2].

Una dintre cele mai timpurii definiţii relevante (1998) aparţine World Bank; a fost însuşită de OECD [3] şi evidenţiază faptul că scopul cre-ării culturii concurenţei este acela de a promova concurenţa şi de a influenţa în acest scop politicile guvernamentale.

Astfel, definiţia Băncii Mondiale cuprinde următoarele aspecte: “Promovarea concurenţei se referă la capacitatea autorităţii de con-

curenţă de a furniza recomandări, de a avea influenţă şi de a participa la im-plementarea politicilor guvernamentale economice şi reglementative cu sco-pul de a promova structurile concurenţiale, comportamentul concurenţial al firmelor şi mediul concurenţial pe piaţă. Crearea unei baze largi de sprijin pentru politica de concurenţă este, de asemenea, o parte a promovării concurenţei.”

4. OECD a nuanţat cu diverse ocazii aceasta definiţie. În [4], de ex.,

se conturează o descriere exhaustivă a complexului de activităţi care consti-tuie promovarea concurenţei:

“Nu există o unică (şi multifuncţională) definiţie pentru promovarea concurenţei... În general, această sintagmă cuprinde promovarea principiilor pieţei concurenţiale în cadrul politic şi reglementativ general. În practică, scopurile demersurilor de promovare în materie pot fi extrem de variate. Un set de prezentări pe probleme fundamentale, referitor, de ex., la nocivitatea

113

principială a monopolului, o argumentare legală şi economică în cadrul re-glementarilor sectoriale, recomandări şi propuneri de specialitate către auto-rităţile publice de orice nivel, către instanţele judecătoreşti... toate acestea fac parte din promovarea concurenţei. Mai mult, tot în această categorie se includ relaţiile cu asociaţiile non-guvernamentale şi instituţiile universitare, conferinţele, seminariile şi articolele pentru publicaţii de specialitate sau de largă circulaţie. Până şi conferinţele şi comunicatele de presă şi orice altă acţiune publicitară care implică evidenţierea şi explicitarea importanţei poli-ticii de concurenţă poate fi considerată ca fiind o acţiune de promovare a concurenţei. Pentru ţările în curs de dezvoltare, unde politicile concu-renţiale nu sunt încă pe deplin implementate, promovarea principiilor concurenţei în rândurile publicului larg este o sarcină permanentă...”.

5. Considerăm că cea mai general acceptată şi utilizată este definiţia

ICN dată în [6] (şi preluată în mai multe lucrări de referinţă, ca de ex. în [7]), şi anume:

“Competition advocacy cuprinde acele activităţi care vizează promovarea mediului concurenţial în domeniile economice, activităţi realizate de către autoritatea de concurenţă cu ajutorul unor mecanis-me diferite de cele implicând constrângerea reglementativă, în special prin utilizarea relaţiilor de colaborare cu alte entităţi instituţionale şi prin sporirea gradului de sensibilizare a publicului larg referitor la avantajele concurenţei”.

6. Sintagma de “competition advocacy” integrează aşadar acele acti-

vităţi ale autorităţilor de concurenţă care promovează concurenţa şi care, în general, ies din sfera atribuţiilor, obligaţiilor şi împuternicirilor legale ale acestora. În acest sens, promovarea concurenţei implică toate eforturile de-puse de către autoritatea de profil în direcţia familiarizării entităţilor publice, sistemului juridic, agenţilor economici şi publicului larg cu avantajele con-curenţei şi cu rolul atribuit autorităţii respective. Practic, aceasta implică o mare varietate de activităţi între care se pot enumera seminariile cu diferite paneluri de participanţi, comunicatele şi articolele de presă, site-urile pe In-ternet, rapoartele anuale de activitate, diversele publicaţii etc. Toate aceste acţi-uni contribuie la constituirea a ceea ce se numeşte “cultura concurenţei”.

7. O definire clară şi cuprinzătoare a fost dată şi de către Consiliul

Concurenţei din România în [8], din care cităm: “Promovarea culturii concurenţei defineşte capacitatea autorităţii

implicate şi autorizate de a oferi consultanţă, de a influenţa şi de a participa la elaborarea şi implementarea politicilor economice ale Guvernului, desti-

114

nate unei mai bune promovări a structurilor şi comportamentelor concuren-ţiale ale firmelor, precum şi ridicării performanţelor şi competitivităţii aces-tora pe piaţă. Crearea unei baze largi de susţinere în cadrul societăţii ci-vile a politicii concurenţei este, de asemenea, o componenta a culturii concurenţei.

Pentru a promova cultura concurenţei este necesar ca autorita-tea de concurenţă să utilizeze alte mijloace decât cele destinate aplicării regulilor de concurenţă.”

Este de menţionat faptul că varianta în limba engleză a [8] a fost utili-zată ca referinţă în unele lucrări de mare interes în domeniu cum este [9].

II. Cenuşăreasa a devenit prinţesă 8. Competition advocacy şi-a câştigat locul şi statutul de instrument

principal al politicii de concurenţă. Conform unei declaraţii oficiale con-semnate în [32] “un aspect cheie al misiunii viitoare a DG Comp este contribuţia la configurarea celorlalte politici ale Uniunii Europene pre-cum şi a corpusurilor reglementative naţionale astfel încât să se promo-veze un mediu favorabil concurenţei (competition advocacy)”. S-a apreci-at că, în trecut, analiza propunerilor celorlalte Directorate şi a reglementări-lor naţionale din Statele Membre s-a făcut, adeseori, în mod defensiv; este necesar ca DG Comp să progreseze către o atitudine mai proactivă de competition advocacy. După cum se subliniază şi în [33], promovarea con-curenţei va trebui să se accentueze şi să se diversifice incluzând participarea activă la întocmirea propunerilor reglementative şi ale rapoartelor de caz ale celorlalte Direcţii Generale, consultări publice, studii şi raportări privind starea concurenţei, promovarea pe diverse căi ale celor mai bune practici, influenţarea proceselor reglementative naţionale pentru a se asigura imple-mentarea de prevederi pro-competitive etc.

9. Dar la nivelul mai multor autorităţi de concurenţă europene (şi în-

deosebi al celor din ţările numite generic “în curs de dezvoltare şi/sau în tranziţie”), din diverse motivaţii obiective şi subiective deopotrivă, competition advocacy şi-a câştigat destul de greu şi de târziu recunoaşterea, înţelegerea şi aprecierea. Trebuie să recunoaştem că şi în România, unde autoritatea de profil a fost înfiinţată încă din anul 1996, promovarea culturii concurenţei nu a primit drept de cetate, nu a fost recunoscută ca o compo-nentă egală cu toate celelalte, dacă nu chiar prioritară a strategiei privind implementarea politicii de concurenţă, decât către anul 2004 când, în con-textul efortului generalizat pentru realizarea obiectivului naţional de aderare

115

la Uniunea Europeană, o viziune nouă şi un suflu înviorător s-au făcut simţi-te în teoria şi practica respectivei politici.

10. Astfel, s-a înţeles şi s-a adoptat ca principiu fundamental de acţi-

une premisa că, printre cele trei “strategii proeminente” care contribuie în mod esenţial la implementarea politicii de concurenţă în cadrul unei econo-mii naţionale, înaintea eliminării sau reducerii efectelor de distorsionare a concurenţei pe piaţă, precum şi înaintea creării unui regim eficient de aplica-re a reglementarilor specifice de concurenţă, se evidenţiază ca o primă con-diţie “constituirea unei culturi a concurenţei în sfera factorilor cheie ai economiei” [10]. Mai mult, se mai subliniază că, alături de intervenţiile pri-vind aplicarea reglementărilor de concurenţă, numărul şi calitatea intervenţi-ilor de promovare a culturii concurenţei formează o parte considerabilă din materia concretă care se evaluează în cadrul demersurilor de apreciere a efi-cienţei unei anumite autorităţi de concurenţă [34].

11. Una din concluziile evidente este aceea că promovarea concuren-

ţei este un sprijin esenţial (ca să nu spunem o condiţie obligatorie) pentru aplicarea eficientă a reglementărilor de concurenţă. Sau, cu alte cuvinte, simpla existenţă a unor reglementări nu este suficientă pentru favorizarea condiţiilor de implementare şi dezvoltare a unui mediu concurenţial normal – aceasta, după cum am mai menţionat, şi în strânsă legătură cu demer-surile de apreciere a eficienţei politicii şi autorităţii de concurenţă. După cum se menţionează în [11]:

“Simpla existenţă a unei reglementari de concurenţă şi/sau a unei au-torităţi de concurenţă funcţionale nu este o condiţie suficientă pentru im-plementarea efectivă… autorităţile de concurenţă trebuie să fie mai deschise către societatea civilă…”

12. Diseminarea culturii concurenţei are un rol deosebit de important

în crearea climatului necesar pentru evitarea distorsionării concurenţei pe pieţele naţionale şi comunitare. Mai trebuie subliniat că, aşa după cum s-a arătat mai sus, promovarea culturii concurenţei nu este un demers original, al unei anumite şcoli economice sau al câtorva autorităţi de concurenţă naţi-onale, ci reprezintă o activitate în direcţia căreia şi-au concentrat efor-turile, mai ales în ultima vreme, toate autorităţile de concurenţă din lume. Experienţa internaţională a demonstrat că, în timp, prin promovarea culturii concurenţei, eforturile financiare la nivel naţional în direcţia protejă-rii mediului concurenţial normal sunt mai reduse decât dacă autorităţile s-ar rezuma strict la sancţionarea încălcării legilor din acest domeniu [8]. La

116

aceeaşi concluzie se ajunge şi în studiul [5] unde, în baza unor date şi exem-ple luate din realitate, se demonstrează că promovarea concurenţei poate fi o cale eficientă şi de cost scăzut pentru realizarea obiectivelor fundamentale ale autorităţii de concurenţă.

Aşa după cum se evidenţiază în [8]: “Autoritatea de concurenţă es-te interesată de funcţionarea competiţiei în sectorul privat, fiind conşti-entă de faptul că este preferabil să promovezi o cultură a concurenţei generatoare de conformări benevole la reguli, decât să se recurgă la aplicarea de sancţiuni.”

13. Promovarea concurenţei şi-a dovedit din plin potenţialitatea în

ultimele decenii. Astfel, pe lângă faptul că a fost câştigată o mai veche dez-batere intelectuală, mare parte din economiştii şi juriştii integraţi atât în structurile guvernamentale cât şi pe statele de salarii ale jucătorilor de piaţă au ajuns să perceapă şi să recunoască avantajele concurenţei (şi a cunoaşterii principiilor şi reglementărilor concurenţiale) pentru agenţii economici, pen-tru consumatori, precum şi pentru ansamblul economiei naţionale [12].

14. Autori de mare prestigiu din state cu o economie avansată [5]

evidenţiază, de asemenea, beneficiile aplicării diverselor forme de promova-re a concurenţei utilizând, de ex., teoria economică a reglementării (econo-mic theory of regulation – ETR) pentru a argumenta că preocupările de promovare a concurenţei pot accentua presiunea în direcţia liberalizării pieţelor. Astfel, din practica Federal Trade Commission (SUA) s-a reliefat următoarea concluzie pragmatică:

“Autoritatea de concurenţă, având competenţa necesară în aprecierea proceselor concurenţiale, poate explicita către public şi către actorii politici reala deschidere spre binele public a unor reglementări specifice”.

15. Făurirea unei culturi a concurenţei este deosebit de importantă în

orice ţară, dar majoritatea comentatorilor (inclusiv studii de referinţă întoc-mite în cadrul International Competition Network [6]) sunt de părere că demersul respectiv este esenţial în special pentru ţările în tranziţie şi în curs de dezvoltare. În aceste ţări este nevoie de mai multă educaţie specifi-că deoarece, în majoritatea cazurilor, comunitatea naţională respectivă nu a fost până de curând expusă, nu a avut nici o tangenţă cu concurenţă econo-mică şi cu pieţele concurenţiale. Aceste circumstanţe obiective, evidente şi fundamentale, reliefează ideea că respectivele autorităţi de concurenţă trebuie să fie mult mai active în promovarea concurenţei decât autorităţile din ţările dezvoltate şi/sau DG Comp al CE [13]. Se susţine chiar, în mod argumentat,

117

că este necesar ca autorităţile de concurenţă din ţările în tranziţie şi în curs de dezvoltare să acorde o atenţie prioritară promovării concurenţei în raport cu aplicarea administrativă a reglementărilor de concurenţă. În orice caz, ma-joritatea comentatorilor subliniază faptul că activitatea de promovare a concu-renţei sprijină, uşurează şi potenţează aplicarea administrativă a reglementări-lor respective [6].

III. Elemente de teoria şi practica promovării culturii concurenţei

A. O pledoarie pentru pragmatism 16. Educarea şi influenţarea programată a unor anumite secţiuni im-

portante ale comunităţii naţionale este o sarcină esenţială pentru promovarea culturii concurenţei. De obicei, cele mai frecvente grupuri ţintă în acest con-text au fost considerate ca fiind puterea legislativă, instanţele de judecată, mass-media, jucătorii de pe piaţă şi consumatorii [5].

17. De asemenea, s-a mai făcut distincţia între două mari tipuri de

promovare a concurenţei, destinate: - să influenţeze deciziile guvernamentale în domeniul reformelor

economice (practici de influenţare), şi - să educe publicul larg cu privire la avantajele menţinerii unui me-

diu concurenţial normal pe pieţele naţionale (practici de educare). 18. S-a observat că, în general, strategiile de diseminare destinate ac-

tivităţilor de tip educativ tind a fi mult mai vizibile (de ex., către mass-media şi către societatea civilă) decât cele direcţionate către influenţarea factorilor politico-economici de decizie.

Au fost identificate o mare varietate de mijloace cu privire la educa-ţia concurenţială a diverselor grupuri sociale relevante. S-a subliniat şi fap-tul că educarea în aceşti termeni solicită adesea asumarea unor responsabili-tăţi mai mari decât influenţarea factorilor de decizie. Au mai fost conturate un mănunchi de bune practici îndreptate în direcţia optimizării receptării mesajelor autorităţilor de concurenţă de către publicul larg [14], dintre care cităm, în primul rând:

- mesajele trebuie să fie adresate către cea mai potrivită audienţă (grupuri ţintă specifice), la timpul potrivit şi în modul cel mai adecvat;

- autorităţile de concurenţă trebuie să-şi atragă sprijinul din partea

118

unor alte organizaţii, publice, private, universitare etc. Cecil Kohrs, avocat în cadrul USA-FTC a mai subliniat trei principii

de bază care pot contribui la eficientizarea prestaţiei autorităţilor de concu-renţă, şi anume: simplitatea, claritatea şi dialogul.

Ca un element fundamental al acestei activităţi s-a evidenţiat şi fap-tul că reputaţia autorităţii de concurenţă în ceea ce priveşte independenţa, transparenţa şi capacitatea decizională sunt circumstanţe deosebit de fa-vorizante pentru construirea încrederii publice în această instituţie [11].

19. Chiar şi în ţările în curs de dezvoltare şi/sau în tranziţie care au

deja de mai mult timp o politică, o reglementare şi o autoritate însărcinată cu protecţia concurenţei economice, mai este un drum lung până la construi-rea unei culturi reale, eficiente şi productive a concurenţei [15].

Aceasta deoarece constituirea reală a unei culturi a concurenţei într-o ţară în curs de dezvoltare şi/sau în tranziţie este un proces dificil şi îndelun-gat, care poate fi însă accelerat dacă anumite grupuri ţintă:

- înţeleg beneficiile generale ale concurenţei economice; - conştientizează cel puţin unele din relaţiile dintre politica de concu-

renţă şi alte politici importante şi capătă convingerea că sporirea concurenţei în economie va contribui la creşterea reală a bunăstării constituenţilor gru-pului respectiv.

În acest context, grupurile ţintă prioritare (de maximă audienţă) in-clud oameni politici, funcţionari publici, oameni de afaceri, reglementatori în general şi pe sectoare, comunitatea universitară, mass-media etc. Dacă unele din aceste grupuri nu înţeleg sau nu conştientizează beneficiile asocia-te în general concurenţei economice, dacă păstrează un mare scepticism cu privire la materializarea acestor beneficii într-un viitor previzibil şi util, pro-cesul de tranziţie la piaţa liberă şi, în consecinţă, la piaţă comunitară, poate fi în mod considerabil încetinit şi poate trece prin perioade previzibile de regresie [10].

20. Aşa după cum se evidenţia şi în [8]: “Varietatea categoriilor de actori din sectorul privat implică o abor-

dare diferenţiată din partea Consiliului Concurenţei, în funcţie de grupul ţintă respectiv:

- mediul de afaceri; - judecători şi avocaţi; - consultanţi în varii domenii de interes (economico-financiar, juri-

dic, tehnic, social, educativ, cultural, ştiinţific etc.); - reprezentanţi mass-media; - mediul universitar; - societatea civilă, consumatorii etc.”

119

21. Mai consemnăm faptul că studiul [6] sugerează ca fiind cele mai potrivite medii şi puternice reazeme pentru promovarea concurenţei: asocia-ţiile de consumatori, mass-media, comunitatea universitară, organizaţiile patronale şi profesionale etc.

Menţionăm că experienţa de până acum a Consiliului Concurenţei tinde să se înscrie în cadrul concluziilor evidenţiate de cercetarea statistică mai sus citată, în ceea ce priveşte atât panelizarea şi ierarhizarea grupurilor ţintă, cât şi balanţa delicată între numărul atitudinilor adverse şi aliate – ba-lanţă pe care o considerăm ca sugerând şi o mediere de tendinţe.

22. În consecinţă, mai mult pe direcţia grupurilor ţintă decât în

ceea ce priveşte educarea generală a publicul larg, este deosebit de im-portant a se acorda o mai mare atenţie şi a se constitui strategii de abordare diferenţiată inteligente şi eficiente, atât în vederea construirii unui suport solid pentru receptarea pozitivă a principiilor concurenţei economice, cât şi pentru deschiderea colaborativă şi sporirea încrederii înspre autoritatea de concurenţă. Prin ceea ce am denumit deja ca fiind promovarea cu adresă a culturii concurenţei, având ca ţintă sensibilizarea rezonantă specifică fie-cărui grup (consumatori, oameni de afaceri, ziarişti, profesori, studenţi, ju-decători etc.) cu privire la beneficiile concurenţei, autoritatea de profil îşi poate crea şi cultiva aliaţi deosebit de importanţi pentru prezent şi, mai ales, pentru viitor, în acţiunea de coagulare a opiniei publice în jurul demersurilor concurenţiale (şi pro-concurenţiale) în diverse sectoare ale economiei.

Ca observaţie, am putea adăuga că o prima diferenţiere de construc-ţie ex-ante şi de verificare ex-post a strategiilor aplicabile ar trebui să ţină seama de atitudinea medie generală faţă de subiect a grupului ţintă vizat (fa-vorabilă, nefavorabilă, indiferentă) şi să ia în consideraţie utilizarea con-structivă a unor minime excursuri în materie de psihologie socială şi de grup (a se vedea, de ex. [35] şi [36]).

B. Unele obiective prioritare 23. Şi alte cercetări recente [16] au evidenţiat tendinţa de panelizare a

principalelor grupuri ţintă şi mijloacele cele mai potrivite de acţiune, astfel: - consumatori şi producători în general, prin intermediul prezenţei

repetate în mass-media; - judecători şi procurori, prin programe educaţionale; - mediul universitar, prin încurajarea dezvoltării unor programe edu-

caţionale referitoare la concurenţă şi prin participarea activă la astfel de pro-grame.

120

24. Desigur că agenţii economici, consumatorii şi instituţiile publice au constituit şi vor constitui întotdeauna obiective majore de interes pentru acţiunile de promovare iniţiate şi/sau sprijinite de către autorităţile de concurenţă.

De asemenea, mass-media are un rol deosebit în materializarea pro-gramului de diseminare a culturii concurenţei – una din principalele deschi-deri către mass-media dinspre autoritatea de concurenţă fiind aceea de a pro-voca găzduirea de referinţe cu privire la reglementări, decizii sau alte acţiuni relevante pentru publicul larg şi/sau pentru anumite grupuri de interes [20]. În unele studii se vorbeşte chiar despre necesitatea de a se dezvolta relaţii apro-piate cu ziariştii, mergându-se până la a-i educa în mod organizat pe aceştia în legătură cu avantajele demersurilor concurenţiale [21].

25. Dar, subliniem în mod deosebit faptul că aceleaşi cercetări recen-

te au indicat existenţa unor disfuncţionalitaţi majore cu deosebire la interfaţa dintre autorităţile de concurenţă şi sistemul juridic. Mai ales în contextul în care aprecierea independentă prin definiţie şi eficientă conform aşteptărilor a deciziilor autorităţilor de concurenţă de către instanţele judecătoreşti, pre-cum şi strânsa conlucrare în materie de concurenţă între cele două sfere in-stituţionale sunt şi vor deveni tot mai mult aspecte deosebit de importante ale politicilor comunitare şi naţionale [17]. Existenţa, îndeosebi, a unor ju-decători familiarizaţi cu reglementările concurenţiale este un element care poate aduce o contribuţie esenţială la eficienţa politicii naţionale de concurenţă [16].

În orice caz, în orice context şi în orice modalitate efectivă de reali-zare, relaţiile dintre autoritatea de concurenţă şi autorităţile judiciare sunt considerate ca fiind un aspect deosebit de important al promovării şi culturii concurenţei [18].

26. Se poate spune că majoritatea ţărilor în tranziţie şi în curs de

dezvoltare au o preocupare comună majoră cu privire la dificultăţile legate de abordarea dreptului concurenţei în sistemul juridic. Opinia aproape una-nimă este aceea că sistemul juridic este şi/sau va fi o piatră de încercare pen-tru aplicarea reglementărilor concurenţiale. Se pare că, în general, judecăto-rii nu asimilează încă dreptul concurenţei şi evită excursurile în acest dome-niu mascându-le într-un labirint administrativ şi procedural din care rareori apar aspecte de esenţă. În sistemele administrative mature (acelea ale multor ţări europene) rolul decizional al organelor administrative precum şi distincţia între infracţiunile administrative şi delictele penale sunt foarte clar stabilite, ca şi rolul tribunalelor în procedura de apel. În ţările în curs de dezvoltare şi în tranziţie este necesar ca tribunalele (curţile de justiţie implicate) să descopere şi să conştientizeze în mod progresiv principiile directoare ale dreptului concurenţei, ceea ce va contribui la sporirea ponderii unor posibile revizii de

121

fond în detrimentul celor de formă [19]. În România s-a recunoscut, de asemenea, importanţa atragerii

corpului judecătoresc înspre diverse acţiuni specifice de promovare a concurenţei (conferinţe, seminarii, întâlniri de lucru etc.) [8].

27. Un alt mod deosebit de eficient de stimulare a unei atitudini po-

zitive faţă de concurenţă îl reprezintă promovarea de acţiuni împreună cu şi în cadrul mediului universitar prin organizarea de seminarii şi conferinţe comune, prezentarea unor cursuri, implicarea cadrelor universitare şi a stu-denţilor în proiecte de natură interactivă sau în simulări ale unor procese ge-nerate de comportamente anticoncurenţiale etc. [8].

Studii de referinţă au evidenţiat utilitatea acţiunilor de promovare iniţiate sau sprijinite, sub diverse forme, de către autoritatea de concurenţă în şcoli, colegii şi universităţi, precum şi necesitatea introducerii a cât mai multor elemente de concurenţă în cursurile şi programele universitare [19].

A fost subliniată în mod deosebit ideea că studenţii de astăzi sunt viitorii oameni de afaceri, funcţionari publici, avocaţi, judecători etc., adică aceia care vor pune în practică, la un moment dat, printre altele, şi po-liticile de concurenţă [23].

Astfel, implicarea autorităţilor de concurenţă în educaţia studenţilor este evidenţiată ca un instrument deosebit de util pentru familiarizarea aces-tora cu politicile concurenţiale înainte de intrarea în activitate. Se mai sem-nalează faptul că, la nivelul Comisiei Europene, DG Competition este implicată în activităţi post-universitare de masterat [24].

28. În acest context se subliniază că domeniul teoretic şi aplicativ al

politicilor concurenţiale sau, ceea ce am putea numi “ingineria modernă a protecţiei concurenţei economice” constituie şi o deschidere deosebit de interesantă şi de mare viitor pentru cercetarea ştiinţifică universitară, pentru învăţământul superior din orice ţară, inclusiv din România [25]. Conform experienţei noastre, atragerea comunităţii universitare de partea promotori-lor instituţionali ai concurenţei economice, transformarea membrilor acestei comunităţi în militanţi activi ai diseminării culturii concurenţei, poate fi rea-lizată cel mai bine prin lansarea unor provocări incitante şi efectuarea de cercetări ştiinţifice comune în materie.

29. În ceea ce priveşte sprijinul direct pe care mediile universitare îl

pot acorda politicii şi autorităţii de concurenţă, amintim faptul că, pe lângă Comisia Europeană, chiar în zona de acţiune şi sprijinind activitatea Direc-toratului General de Concurenţă (DG Comp) există de ani buni un forum consultativ de discuţii şi analize pentru politici de concurenţă (Economic

122

Advisory Group for Competition Policy) format din profesori de solidă repu-taţie academică de la cele mai renumite universităţi din spaţiul european. Considerăm că acest model consultativ ar putea fi aplicat cu bune rezultate şi la nivelul autorităţilor naţionale de concurenţă. Mai evidenţiem aici o dezvoltare recentă şi de mare viitor pe care am numi-o “economie legală” (forensic economics – a se vedea [26]), denumire acordată în consonanţă, de ex., cu termenul de “medicină legală” (atributul de “legal” referindu-se la aplicarea practicilor şi cercetărilor ştiinţifice în justiţie). Pe scurt, este vorba despre aşezarea întregii demonstraţii referitoare la încălcările reglementări-lor de concurenţă pe baze teoretice solide demonstrabile în justiţie şi care să poată fi, eventual, chiar sprijinite în instanţe de către cercetători ştiinţifici universitari de largă recunoaştere academică şi colaboratori ai autorităţii de concurenţă.

IV. Experienţa românească privind promovarea culturii concurenţei

C. Realităţi şi tendinţe 30. Promovarea culturii concurenţei, privită atât ca o componentă

esenţială a politicii naţionale de concurenţă, cât şi ca o condiţie de acces în “clubul” internaţional al autorităţilor de profil eficiente, s-a constituit ca una dintre priorităţile Consiliului Concurenţei din România.

Experienţa unor ani trecuţi demonstrase că, fără o strategie clară de promovare a culturii concurenţei, măsurile luate de Consiliu pentru reprima-rea practicilor anticoncurenţiale sau a altor încălcări ale prevederilor legale erau insuficiente pentru obţinerea rezultatelor dorite. Şi aceasta deoarece, pentru ca agenţii economici să poată conştientiza avantajele existenţei unui mediu concurenţial normal, precum şi riscul la care se expun în cazul neres-pectării reglementărilor din domeniul concurenţei şi ajutorului de stat, era şi este necesar, în primul rând, ca aceştia să cunoască, să înţeleagă şi să accep-te legislaţia specifică domeniului. De aceea, diseminarea culturii concurenţei s-a dovedit a fi esenţială în crearea climatului necesar unei reale economii de piaţă.

31. Ţinând seama de importanţa promovării culturii concurenţei, în

anul 2004, Consiliul Concurenţei a iniţiat elaborarea şi aplicarea unei strate-gii dedicate şi coerente, al cărui obiectiv final este crearea unei baze largi de susţinere a politicii concurenţei.

În cadrul amplului program de promovare a culturii concurenţei pre-

123

văzut de strategia Consiliului, principalele direcţii de acţiune vizează: - conştientizarea de către agenţii economici, consumatori, instituţii

publice ş.a., a avantajelor creării, menţinerii şi stimulării unui mediu concu-renţial normal;

- monitorizarea şi influenţarea politicilor economice, pentru a se evi-ta posibilele distorsiuni ale concurenţei;

- diseminarea cunoaşterii regulilor de concurenţă şi ajutor de stat, astfel încât acestea să fie respectate şi promovate.

Acţiunile de promovare a culturii concurenţei au fost direcţionate că-tre toate structurile sociale (grupurile ţintă) interesate şi/sau implicate, res-pective către mediul de afaceri, sistemul judecătoresc, mediul academic, in-stituţii publice, consumatori, mass-media ş.a. [27].

32. Document programatic de maximă concentrare şi largă previziu-

ne, Foaia de parcurs pentru promovarea culturii concurenţei (România, Consiliul Concurenţei, iunie 2004, pe site www.competition.ro. – varian-ta in limba engleză: Road map for competition advocacy, Romania, Competition Council, June 2004) s-a constituit ca un îndrumar strategic de maximă importanţă pentru aplicarea politicii de concurenţă în România.

În conformitate cu liniile directoare trasate în documentul mai sus ci-tat, activităţile Consiliului în direcţia promovării culturii concurenţei s-au orientat, în principal, către:

- organizarea de seminarii, conferinţe, reuniuni şi întâlniri cu autorităţile centrale şi locale, mediul de afaceri, asociaţii patronale sau profesionale ş.a.;

- participarea la diferite evenimente interne şi internaţionale; - crearea şi instituţionalizarea unui sistem de consultări ex-ante, în

care să fie atrase ministerele şi celelalte instituţii publice interesate; - încheierea unor acorduri de colaborare cu diferite instituţii şi organizaţii; - organizarea unor întâlniri cu mass-media şi acordarea de interviuri

şi declaraţii de presă; - comunicate de presă referitoare la probleme de importanţă majoră

aflate pe agenda de lucru a Consiliului Concurenţei; - restructurarea paginii de internet a Consiliului Concurenţei

(www.consiliulconcurentei.ro şi www.competition.ro) şi publicarea pe aceasta a tuturor materialelor relevante (decizii, investigaţii deschise, publicaţii, legislaţie ş.a.).

33. În acest context, ca demersuri strategice deosebit de productive

reuşite de către autoritatea de concurenţă, exemplificăm următoarele: a. Crearea şi instituţionalizarea unui sistem de consultări ex-ante cu

autorităţile publice centrale şi asigurarea funcţionalităţii acestuia pe o bază

124

permanentă. Astfel, în cadrul dialogului cu autorităţile respective au fost re-activate întâlnirile periodice de lucru în cadrul “Grupului inter-ministerial pe probleme de ajutor de stat” şi a fost înfiinţat, în iunie 2004, “Grupul inter-ministerial de lucru pe probleme de concurenţă”.

b. Semnarea unor protocoale de colaborare de specialitate cu mai multe autorităţi publice sectoriale şi organizaţii neguvernamentale.

34. Aşa după cum se evidenţiază prin rezultatele consemnate în cele

mai recente Rapoarte Anuale ale Consiliului Concurenţei, indicatorii referitori la promovarea culturii concurenţei au atins în România cote deosebit de înalte.

Astfel, ca urmare a aplicării constructive a ansamblului programului instituţional (cu focalizare deosebită asupra acţiunilor de promovare a concurenţei), în ultimii ani, progresele în materie de concurenţă au apropiat decisiv Consiliul Concurenţei de standardele profesionale impuse la nivelul autorităţilor de profil de Uniunea Europeană. În acest context, consolidarea activităţii şi prezenţei Consiliului Concurenţei pe piaţa naţională a contribuit în mod substanţial la obţinerea unor evaluări pozitive în Rapoartele de mo-nitorizare ale Comisiei Europene.

Mai mult, o dovada a receptării evoluţiei pozitive înregistrate în ac-tivitatea Consiliului Concurenţei este şi decizia adoptată de Consiliul Orga-nizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD) de acceptare a României ca observator la lucrările Comitetului de Concurenţă al acestui prestigios organism internaţional.

D. Statistica are cuvântul 35. Un scurt excurs în materia celei mai recente raportări de bilanţ

[28] evidenţiază faptul că, în aplicarea documentului programatic [8], promo-varea culturii concurenţei a constituit pentru autoritatea din România una din-tre priorităţile anului 2005, principalul obiectiv vizând cunoaşterea şi respec-tarea regulilor ce guvernează concurenţa şi ajutorul de stat în vederea conşti-entizării participanţilor la viaţa economică pe direcţia creării şi consolidării unui mediu concurenţial normal. Pentru realizarea acestui obiectiv au fost or-ganizate numeroase seminarii, conferinţe şi mese rotunde, inclusiv în cadrul unor târguri şi expoziţii. Au fost publicate diverse materiale pentru disemina-rea legislaţiei specifice (principală şi secundară) şi a fost intensificat dialogul cu autorităţile publice, cu reprezentanţi ai mediului judecătoresc, cu operatorii economici şi, nu în ultimul rând, cu mass-media.

36. Având în vedere importanţa deosebită acordată activităţilor de

promovare a culturii concurenţei şi pentru a se realiza o coordonare mai bu-

125

nă a acţiunilor în acest domeniu, în luna octombrie 2005 s-a constituit la ni-velul instituţiei “Grupul de lucru inter-departamental pentru promovarea culturii concurenţei”. Acesta este responsabil cu întocmirea calendarului lunar şi cu monitorizarea realizării acţiunilor propuse şi s-a implicat în acti-vităţi de promovare mai ales prin redactarea şi diseminarea publicaţiilor re-dactate de autoritatea de concurenţă. În cadrul grupului au fost elaborate ma-teriale de prezentare a Consiliului Concurenţei precum şi a reglementărilor specifice din domeniul concurenţei şi ajutorului de stat. S-au elaborat materia-le pentru rubrica dedicată concurenţei din Buletinul informativ on-line al Ca-merei de Comerţ şi Industrie a României şi s-a colaborat la redactarea unor articole de prezentare accesibile publicului larg pentru rubrica săptămânală “Pe urmele concurenţei” din cotidianul naţional “Curentul”.

37. Consiliul Concurenţei redactează şi răspândeşte în public, gratuit,

o largă paletă de publicaţii periodice şi ocazionale. Dintre acestea menţionăm: - Revista Concurenţa. Studii şi cercetări privind protecţia concuren-

ţei economice, Buletinul Direcţiei de Monitorizare Teritorială a Consiliului Concurenţei;

- Buletinul lunar al Consiliului Concurenţei, a cărui apariţie a debu-tat în mai 2004 şi în paginile căruia se reflectă activitatea instituţiei în ceea ce priveşte aplicarea legislaţiei şi acţiunile întreprinse în direcţia integrării europene, promovării culturii concurenţei, cooperării internaţionale şi relaţi-ei cu mass-media;

- Revista trimestrială Profil: Concurenţa, care oferă articole cu sub-iecte de specialitate precum şi pe teme din alte domenii tangente prezentate de colaboratori ai Consiliului;

- Buletinul săptămânal de Ştiri comunitare, care cuprinde noutăţi la nivel comunitar legate de reglementări şi tendinţe, decizii adoptate, precum şi abordări ale Comisiei Europene în diverse cazuri instrumentate;

- Broşuri pe diverse teme specifice (de ex. două culegeri conţinând legislaţia naţională completă a concurenţei şi a ajutorului de stat etc.).

Toate aceste publicaţii se transmit gratuit la Guvernul României, Parlament, Banca Naţională a României, autorităţi de reglementare, asociaţii patronale etc., şi se distribuie în acelaşi regim de gratuitate agenţilor econo-mici interesaţi şi celorlalte categorii de participanţi la acţiunile organizate de Consiliu (se regăsesc, de asemenea, şi pe site-ul bilingv www.consiliulconcurentei.ro).

38. Site-ul instituţiei este utilizat intensiv ca instrument modern de

promovare în regim de maximă transparenţă a culturii concurenţei. Aici pot fi accesate de către oricine, alături de reglementările primare şi secundare în vigoare, toate deciziile, comunicatele de presă şi publicaţiile Consiliului.

Începând cu aprilie 2005, pe pagina de internet a fost introdusă şi o

126

secţiune Forum care oferă tuturor celor interesaţi posibilitatea să-şi exprime opiniile, punctele de vedere, sugestiile sau plângerile în legătură cu domeni-ul de activitate al autorităţii de concurenţă.

Mai trebuie menţionată şi existenţa unei linii telefonice gratuite de TelVerde unde se asigură consumatorilor asistenţă specifică şi îndrumare operativă de către inspectorii de concurenţă.

39. În anul 2005, reprezentanţi ai autorităţii de concurenţă au partici-

pat la 235 acţiuni de promovare a culturii concurenţei (seminarii, conferinţe, mese rotunde etc.) din care 158 au fost organizate de către Consiliul Concu-renţei.

Numărul mare de acţiuni specifice promovării culturii concurenţei de-rulate în anul 2005 comparativ cu anul 2004 a fost o rezultantă a dialogului direct îndeosebi cu instituţiile publice locale, asociaţiile profesionale şi agenţii economici, dialog concretizat şi în acordarea de consultanţă de specialitate în scopul clarificării unor probleme specifice legislaţiei privind concurenţa şi ajutorul de stat, precum şi aspectelor legate de implementarea acquis-ului co-munitar. Se menţionează că cca. două treimi din manifestările de promovare a culturii concurenţei au avut ca ţintă grupuri din mediul de afaceri. Reprezen-tanţi ai administraţiei publice centrale şi locale au fost invitaţi la 79 de acţiuni, respectiv jumătate din seminariile organizate de autoritatea de concurenţă (uneori împreună cu agenţii economici).

Acţiunile de promovare a culturii concurenţei au înregistrat în anul 2006 o majorare semnificativă, comparativ cu perioada 2004-2005, respec-tiv o creştere de cca.4 ori faţă de anul 2005 şi de peste 19 ori faţă de anul 2004 (Graficul nr.9).

Graficul nr.9. Evoluţia numărului de acţiuni de promovare a culturii concurenţei în

perioada 2004-2006

39

235

817

0

100

200

300

400

500

600

700

800

900

(num

ăr)

2004 2005 2006

Acţiuni de promovare

127

În cadrul acestor acţiuni, locul central a fost deţinut de organizarea de seminarii, conferinţe, mese rotunde, a căror pondere a fost de 66,3% din totalul acţiunilor (Tabel nr.17).

Tabelul nr.17 - Acţiuni de promovare a culturii concurenţei în anul 2006

Număr % Seminarii, conferinţe, mese rotunde 542 66,3 Grup de lucru interministerial 19 2,3 Publicaţii 68 8,3 Activităţi de colaborare cu mass-media (altele decât comunicate de presă) 102 12,5 Activităţi în cadrul protocoalelor 78 9,5 Alte activităţi 8 1,0 Total acţiuni de promovare 817 100,0

Un loc aparte în cadrul acţiunilor de promovare a fost deţinut de acti-

vităţile desfăşurate în cadrul protocoalelor de colaborare încheiate de Consili-ul Concurenţei cu diferite autorităţi de reglementare (12,5%) precum şi edita-rea de materiale informative cu privire la regulile de concurenţă şi ajutor de stat (9,5%). De asemenea, activităţile de colaborare cu mass-media au fost intensificate, ponderea acestora în totalul acţiunilor ridicându-se la 8,3%.

Anul 2006 a însemnat, totodată, şi intensificarea activităţii de pro-movare desfăşurate de Consiliul Concurenţei prin intermediul inspectorate-lor teritoriale. În acest sens, în cursul anului 2006 au fost desfăşurate un număr de 1.654 de acţiuni de promovare a culturii concurenţei la nivel teri-torial, organizate sub forma seminariilor, meselor rotunde, întâlnirilor de lucru (Tabelul nr.18).

Tabelul nr. 18 - Acţiuni de promovare a culturii concurenţei la nivel teritorial în anul 2006

Nr. crt. Tipul acţiunii Număr

1 Seminarii 78 2 Mese rotunde 369

4 Participări la manifestări de speciali-tate 110

6 Articole în presa locală 691 7 Interviuri radio 123 8 Interviuri TV 80 11 Alte tipuri de acţiuni 224 Total 1654

128

În cadrul acţiunilor de promovare a culturii concurenţei la nivel teri-torial, locul central este ocupat de publicarea de articole pe teme de concu-renţă şi ajutor de stat în publicaţii locale (41,8%), în timp ce organizarea de mese rotunde deţine o pondere de 14,8% (Graficul nr.10).

Informaţii relevante legate de activitatea Consiliului Concurenţei, precum şi despre noutăţile în domeniul concurenţei şi ajutorului de stat, au fost diseminate la nivel teritorial prin acordarea de către inspectorii de con-curenţă a unui număr de 203 interviuri la posturile locale de radio şi televi-ziune.

În vederea conştientizării de către mediul de afaceri şi factorii de de-cizie de la nivel local a importanţei respectării regulilor de concurenţă şi a familiarizării acestora cu legislaţia românească în domeniul concurenţei şi al ajutorului de stat, inspectoratele teritoriale au organizat un număr de 292 de seminarii şi întâlniri de lucru.

În acest fel, s-a asigurat dialogul direct şi permanent cu instituţiile publice locale, asociaţiile profesionale, agenţii economici, consultanţa de specialitate oferită având drept scop clarificarea unor probleme specifice domeniului concurenţei şi ajutorului de stat, precum şi promovarea noilor reguli derivate din aderarea la Uniunea Europeană.

Graficul nr.10 - Structura acţiunilor de promovare a culturii concurenţei în anul 2006

41,8%

9,4%

14,8%8,3%13,5%

4,8%

7,4%

Seminarii Mese rotundeParticipări la manifestări de specialitate Articole în presa localăInterviuri radio Interviuri TVAlte tipuri de acţiuni

În perioada 01.01 – 30.09.2007 au fost desfăşurate de către Consili-ul Concurentei prin intermediul inspectoratelor teritoriale următoarele acţi-uni de promovare a culturii concurenţei:

129

Tabelul nr.18 – Acţiuni de promovare a culturii concurenţei la nivel teritorial în anul 2007

Nr. crt. Tipul acţiunii Număr

1 Seminarii 78 2 Mese rotunde 369 3 Intâlniri de lucru 219 4 Participări la manifestări de specialitate 110 5 Comunicate de presă 88 6 Articole în presa locală 417 7 Interviuri radio 77 8 Interviuri TV 57 9 Articole pentru reviste de specialitate 9

10 Acţiuni asistenţă de specialitate 1482 11 Alte tipuri de acţiuni 11

Total 2917 După cum se poate observa, la nivel teritorial, acţiunile de promova-

re a culturii concurenţei desfăşurate in perioada 01.01 – 30.09.2007 au fost intensificate fată de anul 2006 cu un procent de 76%.

Graficul nr. 19 - Acţiuni de promo-vare a culturii concurentei la nivel

teritorial 2007 (ianuarie-septembrie)

40. O altă formă de diseminare a culturii concurenţei a fost organiza-

rea, cu sprijinul Camerei de Comerţ şi Industrie a României, a unor birouri

130

de informaţii şi consultanţă operativă pe probleme de concurenţă şi ajutor de stat în cadrul a 10 târguri naţionale şi internaţionale. În perioada desfăşurării acestor târguri au fost organizate şi conferinţe la care experţi ai Consiliului Concurenţei au prezentat teme de interes din domeniu.

41. În contextul preocupării permanente pentru promovarea culturii

concurenţei, Consiliul a acţionat constant şi constructiv pentru dezvoltarea şi menţinerea unei comunicări armonioase cu mass-media, având ca prioritate informarea corectă, promptă, transparentă şi eficientă.

Comunicarea cu toate instituţiile mass-media a fost potenţată valoric şi volumic prin implementarea unor relaţii de parteneriat, realizându-se mai multe serii de articole şi suplimente speciale, publicate în cotidiene şi perio-dice cu acoperire naţională şi regională.

Îmbunătăţirea relaţiilor cu mass-media s-a reflectat în creşterea vizi-bilităţii Consiliului Concurenţei către publicul larg, condiţie esenţială pentru proiectarea unei imagini generatoare de credibilitate şi încredere.

Astfel, în anul 2005, activitatea instituţiei a fost reflectată în 3.394 ar-

ticole de presă, din care 1538 (83%) au avut ca sursă Consiliul Concurenţei. Transparenţa activităţii desfăşurate de Consiliul Concurenţei în anul

2006 a fost asigurată şi prin dialogul activ şi permanent cu mass-media. Ast-fel, au fost publicate în cotidiene şi periodice cu acoperire naţională, articole şi suplimente speciale cu tematică specifică şi de actualitate în domeniul concurenţei şi ajutorului de stat.

În cursul anului 2006, preşedintele Consiliului Concurenţei a acordat 44 de interviuri în presa scrisă şi audio-vizuală, a participat la 21 de emisi-uni radio-tv şi a susţinut 3 conferinţe de presă, cu ocazia desfăşurării de evenimente importante.

Activitatea Consiliului Concurenţei a fost reflectată şi în publicarea a 3.176 articole de presă, din care 59,4% (respectiv un număr de 1.887 de ar-ticole) au avut ca sursă autoritatea de concurenţă. De asemenea, intensifica-rea eforturilor depuse de Consiliul Concurenţei pentru a aduce în prim plan informaţii de actualitate din activitatea sa specifică, s-a concretizat prin emi-terea unui număr de 205 comunicate de presă (cu 16,5% mai mult decât în anul 2005) (Graficul nr.11).

131

Graficul nr. 11 - Comunicate de presă emise de Consiliul Concurenţei în perioada 2004-2006

141

176

206

0

50

100

150

200

250

(num

ăr)

2004 2005 2006

E. Căi prioritare de acţiune pentru viitor 42. Este de remarcat activitatea considerabilă de promovare a concu-

renţei desfăşurată la nivel zonal prin intermediul unor substructuri speciale ale Consiliului – inspectoratele de concurenţă. Antene avansate ale autorită-ţii de concurenţă, implantate de multă vreme în centrele socio-economice naţionale, aceste substructuri formează nodurile unei reţele profesionale care asigura monitorizarea şi investigarea permanentă a mediului concurenţial de pe întreg teritoriul naţional precum şi aplicarea şi promovarea de largă su-prafaţă şi în mare adâncime a politicii de concurenţă.

Subliniind faptul că reprezentanţii tuturor autorităţilor de concurenţă care ne-au vizitat au apreciat la modul superlativ capacitatea constructivă şi oportunităţile deosebite deschise de această construcţie organizaţională, tre-buie menţionat că, în cadrul şi de către aceste inspectorate, cu antrenarea autorităţilor locale, a camerelor teritoriale de comerţ şi industrie şi a altor organizaţii, au fost realizate cca. 80% din seminariile şi mesele rotunde ini-ţiate de către autoritatea de concurenţă în anul 2005. De asemenea, de la acest nivel au fost promovate în presa locală un număr de 544 articole pe teme de concurenţă şi de ajutor de stat, iar inspectorii de concurenţă din teri-toriu au participat activ la 146 emisiuni de radio şi televiziune.

După cum se poate observa, activitatea de promovare a culturii con-curenţei în teritoriu s-a desfăşurat la un nivel ridicat şi după un trend crescă-tor, contribuţia la total bilanţ a structurilor respective fiind considerabilă. Dar, având în vedere tocmai bunele rezultate obţinute precum şi capacitatea demonstrată de implementare eficientă, considerăm că în cadrul acestei sec-

132

ţiuni de organigramă există încă anumite rezerve de acţiune în direcţia di-seminării culturii concurenţei, rezerve pe care ne propunem să le utilizăm în continuare.

43. În anul 2005, pentru judecătorii şi magistraţii asistenţi de la Înal-

ta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Curtea de Apel Bucureşti, au fost organizate 20 de acţiuni de promovare a culturii concurenţei, cele mai multe în colabo-rare cu partenerii germani şi italieni din cadrul Convenţiei de Twininig. În cadrul dezbaterilor organizate au fost abordate teme privind rolul şi locul judecătorilor români referitor la concurenţa economică, în perspectiva ade-rării la Uniunea Europeană, şi au fost prezentate cazuri, principii şi concepte din jurisprudenţa comunitară în materie de concurenţă şi ajutor de stat.

Totodată, în această perioadă o atenţie deosebită a fost acordată ma-gistraţilor prin organizarea de mese rotunde cu judecătorii şi procurorii de la Curtea de Apel Bucureşti şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţe com-petente în materie de concurenţă şi ajutor de stat.

Promovarea culturii concurenţei a însemnat pentru autoritatea de concurenţă şi organizarea unui stagiu de pregătire pentru auditori de justiţie din cadrul Institutului Naţional al Magistraturii (INM) (viitori judecă-tori/procurori), în cadrul căruia a fost prezentată legislaţia în domeniul con-curenţei şi a ajutorului de stat, precum şi practica judecătorească în dome-niu. Un nou stagiu se află în pregătire, la solicitarea INM, urmând să se des-făşoare în perioada februarie – martie 2007.

Considerăm însă că, referitor la acest grup ţintă deosebit de impor-tant pentru activitatea de promovare a culturii concurenţei, nu s-a făcut ceea ce era imperios necesar, iar rezultatele obţinute nu sunt încă suficiente. În consecinţă, intenţionăm să mărim numărul de seminarii şi întâlniri de lucru cu membrii instanţelor mai sus amintite care, chiar şi înainte de aplicarea în România a tuturor prevederilor Reglementării comunitare nr. 1/2003, sunt prezente ca instanţe de cenzură judiciară în zona de activitate a Consiliului Concurenţei. S-a mai luat în consideraţie şi lărgirea panelului de adre-sanţi/colaboratori prin antrenarea Institutului Superior al Magistraturii, adică a acelei instituţii unde se perfecţionează periodic toţi magistraţii din Româ-nia. De asemenea, s-a evidenţiat necesitatea de a fi cuprinşi în sfera de acţi-une a promovării culturii concurenţei şi judecătorii de la secţiile comerciale ale tribunalelor şi judecătoriilor teritoriale, unde se judecă o varietate de ca-uze în care adesea intervin şi probleme de concurenţă şi unde, trebuie men-ţionat, nu se iau întotdeauna cele mai fundamentate decizii în materie (desi-gur că substructurile teritoriale vor aduce o contribuţie substanţială şi la această nouă deschidere promoţională).

133

44. Promovarea culturii concurenţei în mediile universitare este, de asemenea, unul din importantele capitole la care până în prezent am fost de-ficitari. Fără să reluăm aici argumentaţia în favoarea acordării unei atenţii deosebite acestui grup ţintă, consemnăm că ne-am propus realizarea cu prio-ritate a unui volum important de activitate şi în această direcţie. Deja s-au înregistrat şi sunt în pregătire unele acţiuni de bună calitate şi de mare rezo-nanţă (amintim aici două seminarii de înaltă ţinută ştiinţifică organizate la Târgovişte din iniţiativa Inspectoratului de Concurenţă Dâmboviţa în cola-borare cu doua prestigioase facultăţi ale Universităţii “Valahia”; un rezultat deosebit al acestor seminarii a fost şi o elegantă apariţie editorială periodică – “Concurenţa. Buletin al DMT – Inspectoratul de Concurenţă Dâmboviţa).

F. Concluzie de etapă 45. Autoevaluarea lucidă, de etapă, a stadiului actual în direcţia apli-

cării politicii de concurenţă în România, evidenţiază faptul că, după o regre-tabilă perioadă de ignorare cvasi-totală, Consiliul Concurenţei din România a depus considerabile eforturi, cu rezultate notabile, în domeniul “competition advocacy”, reconsiderată ca fiind un obiectiv strategic priori-tar. Rezultate pe care, desigur, le evaluăm ca fiind încă insuficiente, dar ca-re ne asigură deja, la nivel naţional, o imagine de prestigiu (independenţă, transparenţă, accesibilitate, capacitate decizională etc.) printre instituţiile fundamentale ale statului de drept.

După cum s-a mai menţionat, promovarea culturii concurenţei repre-zintă actualmente o ţintă prioritară şi un criteriu major de evaluare pentru eforturile teoretice şi practice ale tuturor autorităţilor de concurenţă din lu-me, fiecare dintre acestea aducându-şi contribuţia originală, constructivă, la ceea ce s-ar putea numi partitura liberei concurenţe economice în marele concert al naţiunilor unite. Studiul de faţă, care încearcă să evidenţieze atât gândirea, cât şi unele realizări, limite şi noi abordări preconizate de Consiliul Concurenţei din România în domeniul analizat, se doreşte a fi o modestă contribuţie în acest sens.

Notă: Bibliografia selectivă relativă la prezentul studiu poate fi găsită la finele versiunii în

limba engleză.

134

CONCURENŢA DE LA TEORIE LA PRACTICĂ Pop Ioan-Aleodor Deleanu Zaharie inspectori superior de concurenţă Consiliul Concurenţei - România

Rezumat: După Michael E. PORTER „Concurenţa e factorul determinant, esenţial în succesul sau eşecul firmelor. Concurenţa determină oportunitatea acelor activităţi ale unei firme care pot contribui la performanţa acesteia, cum ar fi inovaţiile, o cultu-ră unitară sau implementare judicioasă”. Prezentul studiu încearcă, însă fără să epu-izeze întreaga problematică, definirea conceptului de concurenţă, prin prisma abor-dărilor reprezentanţilor şcolilor economice de-a lungul timpului, cât şi a rolului, func-ţiilor şi tipologiei concurenţei.

I. Introducere 1. Concurenţa reprezintă un fenomen deosebit de important pentru

viaţa economică, dar şi pentru viaţa socială, deoarece ea reprezintă factorul motor care motivează, atât afacerile, cât şi existenţa oamenilor. Este cert că omul, de când se naşte şi până moare, va încerca să se adapteze mediului natural, social şi economic în care trăieşte, ceea ce presupune că va trebui să cunoască ce înseamnă competiţia. În primul rând, va concura cu sine însuşi, pentru a-şi depăşi limitele şi pentru a se situa într-o poziţie favorabilă în so-cietate. Apoi, va trebui să concureze cu alţi competitori, evidenţiindu-şi anumite abilităţi, care îi vor permite situarea pe o poziţie avantajoasă. Dacă ne referim la sfera economică, un agent economic va trebui să se raporteze permanent la ceilalţi competitori de pe piaţă, jocul competiţiei fiind cel care va determina locul competitorilor în cadrul pieţei. Desigur, că nu hazardul va fi cel care va determina această poziţie ocupată în cadrul unei pieţe, ci toate resursele şi competenţele de care dispune un agent economic şi pe care le utilizează în lupta pentru câştigarea unei poziţii dominante pe piaţă.

135

2. Dacă concurenţa este sau nu benefică pentru societate se poate afla numai în măsura în care, pe ansamblul economiei – la nivel macroeco-nomic – se înregistrează o creştere semnificativă de la o perioadă la alta, iar la nivelul unei unităţi economice – la nivel microeconomic – se observă câş-tigarea unei poziţii competitive mai bune faţă de perioada anterioară. Se ştie că datorită concurenţei existente într-o economie de piaţă vor exista întot-deauna şi învingători, dar şi învinşi.

De aceea, răspunsul la o întrebare de genul: „Este sau nu benefică concurenţa?” poate fi mai nuanţat. Astfel, „învingătorul” va considera bene-fică concurenţa, deoarece i-a permis să-şi mobilizeze toate eforturile, resur-sele şi abilităţile de care dispune pentru a atinge o poziţie competitivă super-ioară prin obţinerea unui avantaj competitiv cert faţă de ceilalţi competitori. Este evident că pentru un agent economic situat în poziţia de „învins”, con-curenţa va fi mai puţin benefică, deoarece aceasta l-a eliminat, el nereuşind să câştige un loc în cadrul pieţei de referinţă. Dar, poate paradoxal, ea poate deveni benefică, dacă acest agent economic va conştientiza că a pierdut da-torită propriilor greşeli, din care va trebui să înveţe pe viitor. Piaţa va fi do-minată de cel care va şti să şi folosească cel mai eficient resursele de care dispune, de cel care va şti să adopte o strategie competitivă avantajoasă. Un “învins” are poate şansa de a imita strategiile învingătorilor, în felul acesta putând reuşi să-şi recâştige o poziţie în cadrul pieţei respective.

3. În acelaşi timp, existenţa unor actori economici capabili să se în-

frunte pe piaţă cu alţi concurenţi înseamnă dezvoltarea schimburilor comer-ciale cu alte state, încurajarea investiţiilor şi un răspuns pozitiv la evoluţia fenomenului de globalizare. Concurenţa nu trebuie privită drept un mit, nu trebuie văzut în ea numai un instrument ce ar putea rezolva toate problemele ce se pun în economie. În practica ţărilor cu economie de piaţă, gama in-strumentelor şi a mijloacelor utilizate în lupta de concurenţă se dovedeşte a fi extrem de largă. De la modalităţi mai mult sau mai puţin „paşnice”, lupta de concurenţă merge pană la forme mai aspre, care ies din cadrul legal.

4. Concurenţa încurajează iniţiativa antreprenorială şi intrarea noi-

lor competitori pe piaţă, recompensând pe cei care sunt eficace şi sancţio-nând pe cei care nu sunt. Concurenţa este deci un motor esenţial al competi-tivităţii, sursa acesteia din urmă fiind îmbunătăţirea eficacităţii. Mecanisme-le pieţei nu funcţionează întotdeauna în mod eficient, existând operatori economici care pot diminua rolul procesului concurenţial datorită poziţiei de monopol sau oligopol, afectând creşterea economică. Aceste eşecuri pot fi însă corelate prin politica în domeniul concurenţei, sprijinind procesele de liberalizare şi reglementare. În acest sens politica adoptată încearcă să pre-

136

vină practicile anticoncurenţiale, precum şi modificările structurale în do-meniul economic care pot facilita aceste practici şi care apar ca o consecinţă a deciziilor emise sau a reglementărilor adoptate de organele administraţiei publice care intervin în operaţiunile de piaţă, influenţând direct sau indirect concurenţa.

II. Etape în evoluţia conceptului de concurenţă 5. Istoria omenirii, progresul şi dinamismul economic şi social ates-

tă că economia de piaţă concurenţială, cu suportul ei fundamental – proprie-tatea privată – se dovedeşte terenul cel mai propice şi fertil de manifestare a spiritului întreprinzător, atât pentru indivizi, cât şi pentru agenţii economici. Este evident că orice activitate economică realizată este orientată spre piaţă şi implică piaţa şi agenţii economici în calitatea lor de actori pe piaţă. Piaţa este componenta principală a mediului economic al firmei. Pe piaţa se valideaza justeţea acţiunilor şi deciziilor economice, piaţa reprezintă un „ba-rometru” al situaţiei economico-financiare a întreprinderii.

6. Adeseori, concurenţa este privită ca o rivalitate sau o întrecere

într-un anumit domeniu de activitate. Conform dicţionarului explicativ al limbii române, concurenţa reprezintă: „o rivalitate comercială, lupta dusă cu mijloace economice între industriaşi, comercianţi, monopoluri, ţări etc. pentru acapararea pieţei, desfacerea unor produse, clientelă şi pentru obţi-nerea unor câştiguri cât mai mari”1.

7. Concurenţa sau competiţia presupune existenţa a două sau mai

multe întreprinderi care activează în cadrul unei pieţe pentru atragerea unui număr cât mai mare de clienţi în vederea atingerii unor obiective propuse. Ca urmare, concurenţa îi determină pe agenţii economici să se orienteze către consumatori, mai precis către nevoile acestora, încercând să le satisfacă cât mai bine prin oferirea unor produse sau servicii diferenţiate faţă de cele ale celorlalţi competitori. Acest lucru presupune adoptarea unui anumit compor-tament concurenţial, comportament care se manifestă în relaţiile de concuren-ţă existente într-un domeniu de activitate sau într-o piaţă.

8. De-a lungul timpului, pentru definirea conceptului de concurenţă

au fost folosite noţiuni, atât din domeniul economic, cât şi din cel juridic. Astfel, potrivit unei definiţii mai cuprinzătoare din domeniul juridic, „prin 1 Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1975, p.182

137

concurenţă se înţelege lupta dusă, atât pe plan naţional, cât şi internaţional, între firme capitaliste de producţie, comerciale, bancare etc., în scopul rea-lizării unor profituri cât mai mari, ca urmare a acaparării unor segmente tot mai largi de piaţă şi, în consecinţă, a sporirii volumului de afaceri”2. Dintr-un alt punct de vedere al juriştilor, concurenţa a reprezentat, într-un prim efort de conceptualizare o „stare de neputinţă generală de principiu, constând în incapacitatea oricărui agent economic de a influenţa nivelul mediu al ofertei sau al cererii de pe piaţă altminteri decât prin ameliorarea propriei eficacităţi economice, de exemplu, prin creşterea puterii de cumpărare”3.

9. Economişti ca Ulrich Meyer-Cording, au criticat înţelegerea

concurenţei ca o stare a pieţei – aşa cum o vedeau juriştii, avansând un alt criteriu de definire a acesteia – comportamentul. În aceasta abordare concu-renţa este „un comportament prin care mai mulţi rivali caută să atingă ace-laşi scop, pentru a-şi promova randamentul orientat spre profit”4. Abor-dând conceptul economic de concurenţă imperfectă, prof. O. Căpăţână, înţe-lege prin concurenţă „confruntarea dintre agenţii economici cu activităţi identice sau similare, exercitată în domeniile deschise pieţei, pentru câşti-garea şi conservarea clientelei, în scopul rentabilizării propriei întreprin-deri”5, prin luarea în considerare a concurenţei „posibile”.

10. Deoarece concurenţa se manifestă, atât pe plan naţional, cât şi

pe plan internaţional, ea a fost definită şi de către Organizaţia de Cooperare Economică şi de Dezvoltare (OECD), organism internaţional ce militează pentru crearea unui climat economic şi de afaceri optim pentru statele mem-bre, astfel: „concurenţa exprimă situaţia de pe o piaţă în care firme sau vânzători se luptă în mod independent pentru a câştiga clientela cumpără-torilor, în scopul de a atinge un obiectiv economic, de exemplu, profituri, vânzări şi/sau împărţirea pieţei. În acest context, concurenţa este adesea echivalentă cu rivalitatea. Această rivalitate poate să se refere la preţuri, calitate, servicii sau combinaţii ale acestor sau altor factori pe care clienţii îi preţuiesc”6.

2 A. Constantinescu, I. Rucăreanu, Concurenţa în “Dicţionar juridic de comerţ exterior”, Bucureşti, 1986, p.58 3 F. Böhm, Wettbewerb und Monopolkampf, 1933, p. 12-20, apud J.-P. Dubois, La position dominante et son abus dans l’article 86 du Traité de la CÉÉ, Libraires Techniques, Paris, 1968, p. 39 4 Die Grundbergriffe des Wettbewerbsrechts: Wirtschaft und Wettbewerb, 1962, p. 462, apud J.-P. Dubois, op. cit., p. 39 5 O. Căpăţână, Dreptul concurenţei comerciale. Partea generală, Bucureşti, ediţia a II-a, editura Lumina Lex 1998, p. 30 6 R.S. Khemani, D.M. Shapiro, Glossaire d’economie industrielle et de droit de la concurrence, editura Dalloz Paris, 1995, p.23

138

11. Perspectiva dinamică asupra concurenţei, în varianta sa clasică7, aparţine liberalismului economic, întemeiat de „părintele” economiei politice moderne, Adam Smith care a teoretizat concurenţa ca raport viu între cele do-uă laturi ale sale, acţiunea şi reacţiunea. Modelul de sistem economic propus de Adam Smith a fundamentat multe dintre politicile economice în secolele ce au urmat, fiind considerat încă de mare actualitate şi în prezent, mai ales în condiţiile economiilor de tranziţie la economia de piaţă. În lucrarea sa “Avuţia naţiunilor”8, concurenţei i se recunoaşte rolul de “mână invizibilă”, care rea-lizează adaptarea cererii şi ofertei şi reglează într-un mod natural activitatea economică, în condiţiile în care este asigurată libertatea de acţiune a agenţilor economici iar guvernanţii elaborează reguli de joc adecvate. Concluzia: “mâ-na invizibilă nu este nimic mai mult decât mecanismul automat de echilibrare a pieţei concurenţiale”9. Datorită acestui rol, concurenţa maximizează avuţia naţiunilor, conducând la o alocare optimă a forţei de muncă şi a capitalului în toate domeniile de activitate.

Într-o viziune tradiţională, concurenţa prezintă o serie de caracte-ristici care se referă la libera iniţiativă şi interesul personal al agenţilor eco-nomici ce activează în cadrul unei pieţe, la rezultatele economice analizate fără a ţine cont de consideraţiile instituţionale, precum şi la accentul pus pe teoria valorii. Teoria tradiţională a competiţiei menţionează că expansiunea rezultatelor unei întreprinderi este limitată de costuri. Sraffa10 arată că această expansiune a rezultatelor este limitată datorită preţurilor de mono-pol. De regulă, o întreprindere nu va pierde toate afacerile dacă va creşte preţul şi nici nu va exclude de pe piaţă toţi rivalii dacă va reduce preţul. Prin urmare, întreprinderea se bucură de elemente de monopol sigure, chiar în cadrul unei pieţe competitive. Într-o economie stabilă, o întreprindere poate reduce preţul şi astfel îşi poate spori vânzările şi profitul în detrimentul con-curenţilor. De asemenea, ea poate creşte preţurile şi, atunci, concurenţii vor avea şi ei de câştigat, prin creşterea propriilor preţuri.

7 Şcoala clasică este denumirea dată unei diversităţi de gânditori şi operelor lor, care au dominat pe-rioada 1750 – 1848. 8 „An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations” („O cercetare asupra naturii şi cauze-lor avuţiei naţiunilor”), apărută în 1776. 9 “Este pentru propriul sau profit ca omul să-şi angajeze capitalul în sprijinul industriei; astfel, întotdeau-na va face un efort să-l folosească în industrie al cărui produs tinde să fie de mai mare valoare sau să-l schimbe pentru o cât mai mare cantitate posibilă de bani sau de alte bunuri. În asta constă, ca de altfel şi în multe alte cazuri, conduse de o mână invizibilă pentru a atinge scopul ce nu făcea parte din intenţia sa. Şi nici pentru societate nu este cel mai rău ca acest lucru să se întâmple. În căutarea propriului său interes, omul adeseori îl favorizează pe cel al societăţii decât atunci când vrea într-adevăr să o facă” – Adam Smith, "Bogăţia Naţiunilor", Volumul IV, Cap. 2 10 Piero Sraffa (1898-1983) fost economist italian, fondator al Şcolii neo-ricardiene

139

12. În opoziţie cu teoria tradiţională au apărut două alternative ale abordării concurenţei11:

- gruparea celor trei şcoli: şcoala capitalismului monopolist, şcoala managerialistă şi şcoala planificării. Această alternativă îşi are rădăcinile în lucrarea „Noul stat industrial” a lui J. K. Galbraith12, motiv pentru care gruparea mai poartă şi numele de „Noul stat industrial”;

- „instituţionaliştii”13 (şcoala germană, şcoala americană) care ex-plică comportamentul economic şi concurenţa criticând abordarea tradiţio-nală mult mai vehement decât “Noul stat industrial”.

13. Atât gruparea „Noul stat industrial”, cât şi „instituţionaliştii”

au abordat concurenţa prin prisma a două viziuni: una dinamică (clasică), care pune în centrul atenţiei comportamentul agenţilor economici interesaţi de obţinerea unui profit precum şi tendinţa de egalizare a ratei profitului în-tre diferite activităţi economice şi una statică (neoclasică), care surprinde existenţa unor caracteristici structurale (număr mare de participanţi) în ana-liza mediului concurenţial.

14. În cadrul abordării dinamice (clasice), un reprezentant de seamă

este Friederich Hayek14, care susţine că, de fapt, concurenţa perfectă nu este concurenţă. Şi aceasta deoarece ea exclude toate activităţile concurenţiale desfăşurate de agenţii economici: publicitatea, vânzarea sub preţurile concu-renţei şi diferenţierea bunurilor şi serviciilor oferite. De asemenea, o altă problemă abordată de Hayek a privit modul de dobândire şi folosire a cunoş-tinţelor în luarea deciziei economice, subliniind faptul că nu numai cunoaş-terea preţurilor joacă un rol important în luarea unei decizii economice, ci şi alţi factori care reflectă situaţia reală a pieţei.

15. Conform mai multor economişti, teoria neoclasică a competiţi-

ei pure a avut mai puţină aplicabilitate directă la producţia industrială mo-dernă şi comerţ decât în agricultură. Teoria presupune existenţa mai multor cumpărători şi vânzători şi a unor produse perfect omogene, astfel încât nici 11 Tatiana Moşteanu, Th. Purcărea, Concurenţa. Ghidul afacerilor performante, Editura Economică, Bucureşti, 1998, p.54-57 12 J. K. Galbraith a devenit un autor foarte popular dezvoltând o critică instituţională a capitalismului actual şi promovând concepţii despre societatea bunăstării şi despre noul stat industrial 13 Instituţionalismul apare la sfârşitul sec. al XX-lea în SUA, fondatorul fiind Thorsten Veblen. Doctrina instituţionalistă elaborată de Veblen îmbina originalitatea concepţiei cu critica socială, inducând o posi-bilă explicaţie: capitalismul ar putea fi mai puţin rău dacă economiştii ar renunţa la individualismul meto-dologic şi s-ar lăsa ghidaţi de instituţiile care puneau în mişcare piaţa 14 Friedrich August von Hayek (1899-1992) fost economist şi filosof politic austriac, laureat al Premiului Nobel pentru economie (1974), reprezentant de seamă al şcolii austriece şi al ultraliberalismului. S-a remercat prin apărarea pieţei libere şi respingerea economiei centralizate.

140

un individ să nu aibă o influenţă perceptibilă pe piaţă, iar cumpărătorilor le este indiferent de unde achiziţionează produsele. Într-o astfel de piaţă, fieca-re vânzător poate dispune de orice cantitate de bunuri la preţul pieţei, nefi-ind nevoie de nici o publicitate, un nume de marcă sau forţe de vânzare. Dar o astfel de piaţă este ceva abstract, ce nu poate exista în realitatea practică.

16. Astăzi, tot mai mulţi economişti sunt de acord că modelul com-

petiţiei pure nu reuşeşte să descrie corect situaţia din cadrul pieţelor reale. Competiţia pură, nu poate exista cu adevărat în realitate, deoarece nu creea-ză posibilităţi reale de creştere, eficienţă şi stabilitate. De fapt, termenul de competiţie pură a fost înlocuit cu termenul de competiţie operantă (“workable competition”), care reprezintă un compromis între competiţia pură şi oligopol.

17. Şcoala neoclasică a constituit o cotitură în abordarea concuren-

ţei prin îndepărtarea de conceptul concurenţei pure. Astfel, teoriile competi-ţiei imperfecte au fost dezvoltate în cadrul şcolii neoclasice sau marginalis-te. Deşi aceste teorii nu au fost pe deplin dezvoltate până la începutul anilor ’30, ele au rădăcini mult mai adânci. De exemplu, Cournot15 a dezvoltat modele de monopol şi duopol pur încă din anii 1838, iar Edgeworth16 şi Wicksell17 au analizat situaţiile curbei cererii admise de competiţie. În ca-drul şcolii neoclasice au fost dezvoltate o seamă de teorii referitoare la in-fluenţa monopolurilor asupra creşterii preţurilor peste nivelul de echilibru, ceea ce poate aduce profituri economice pe termen lung. Datorită acestor teorii, economiştii au acceptat, în unele situaţii, măsurile guvernamentale antitrust, precum şi reglementările referitoare la profiturile monopolurilor.

18. De remarcat este faptul că aceste noi idei au fost dezvoltate în

întregime în mod independent şi aproape simultan de Edward H. Chamberlin în SUA, Joan Robinson18 în Anglia şi Heinrich von Stackelberg în Germania19.

Analiza lui von Stackelberg20 l-a determinat să abandoneze toată speranţa legată de ordinea economică exceptând-o pe cea furnizată de stat. 15 Antoine Augustin Cournot (1801-1877) fost economist francez, reprezentant al Şcolii de la Lausanne. 16 Francis Ysidro Edgeworth (1845-1926) fost economist britanic, reprezentant al Şcolii neoclasice. 17Johan Gustaf Knut Wicksell (1851-1926) fost economist suedez precursor al economiei politice consti-tuţionale, un subcurent al noului instituţionalism 18 Joan Violet Robinson (1903-1983) fostă economistă engleză, reprezentantă a Şcolii keynesiene, a introdus teoria concurenţei imperfecte 19 Stanley L. Brue, The evolution of economic thought, sixth edition, The Dryden Press, Harcourt College Publishers, p.347-355 20 Heinrich Freiherr von Stackelberg (1905-1946), fost economist german creatorul modelului Stackelberg leadership

141

Dacă lumea economică se dezintegrează într-o luptă inutilă de monopoluri, atunci forţa statului trebuie să fie chemată pentru a impune ordinea.

Edward H. Chamberlin21, în cartea sa “Teoria competiţiei monopolistice”, din 1933, precizează că preţurile pieţei sunt determinate atât de elemente competitive cât şi monopolistice. Un concept de bază al teoriei monopolistice este cel al diferenţierii produselor. În cadrul unei clase gene-rale de bunuri, produsele specifice sunt diferenţiate dacă există o bază sem-nificativă pentru a distinge bunurile sau serviciile unui producător de cele ale altora. Conform lui Chamberlin, o întreprindere se bucură de un mono-pol semnificativ dacă preţul ei depăşeşte costul mediu atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung. Când mai multe întreprinderi operează într-o competi-ţie monopolistică, intrarea liberă pe o piaţă va elimina profitul de monopol pe termen lung.

Un alt economist de seamă, Joan Robinson, în cartea “Teoria eco-nomică a competiţiei imperfecte”, a adăugat conceptului de competiţie monopolistică ideea de monopson, o situaţie în care pe piaţă există un singur cumpărător sau un grup de cumpărători ce acţionează ca unul singur.

19. Un reprezentant important al şcolii economice postkeynesiste,

Piero Sraffa, deşi a fost un critic al neoclasicismului, munca sa de început s-a încadrat în tradiţia metodologică a neoclasicismului, generând o critică cu privire la teoria competiţiei pure22.

20. În încercarea de a reprezenta corect problemele legate de lumea

„practică”, reală, Alfred Marshall23 a realizat o sinteză a celor două abordări ale concurenţei, cea clasică şi cea neoclasică, bazată pe existenţa a două modele, unul pe termen lung şi altul pe termen scurt. Modelul pe termen scurt s-a concentrat pe numărul participanţilor pe piaţă, în timp ce modelul pe termen lung are în vedere fluxul de capital ce intră sau iese de pe piaţă. Ambele modele încearcă să explice modelul de concurenţă perfectă şi cel de monopol. Marshall a mai ridicat o problemă ce a fost larg dezbătută de către teoreticieni şi anume definirea conceptului de „concurenţă pură” şi cel de „concurenţă perfectă”. Astfel, dacă primul concept se referă la existenţa unui număr mare de producători în cadrul pieţei analizate, cel de-al doilea presupune şi condiţia suplimentară a unei intrări libere pe piaţă.

21 Edward H. Chamberlin (1899-1967) fost economist american, a analizat concurenţa monopolistă stabilind o generalizare a condiţiilor de echilibru aplicabilă la orice situaţie intermediară dintre monopol şi libera concurenţă. 22 Stanley L. Brue, Op. cit., p.344-347 23 Alfred Marshall (1842- 1924) fost economist englez, reprezentant al neoclasicismului.

142

21. O alternativă la concurenţa perfectă a fost “concurenţa practică sau operantă (workable competition)”, concept ce îi aparţine lui J. M. Clark şi care încearcă să reflecte cu obiectivitate situaţia reală din economie. Ast-fel, politica concurenţială trebuie să urmărească realizarea unei concurenţe operante, practice, desfăşurate într-un mediu concurenţial normal, care să stimuleze iniţiativa agenţilor economici.

22. Deşi nu există un consens în această privinţă, criteriile care de-

finesc concurenţa operantă sunt următoarele24: - barierele la intrarea pe piaţă trebuie să fie suficient de joase pentru

a putea permite intrarea noilor firme atrase de existenţa unor profituri supranormale;

- numărul firmelor de pe piaţă trebuie să fie suficient pentru a permite economia de scară şi pentru a asigura un comportament independent al acestora;

- consumatorii sunt bine informaţi şi alegerea lor are un caracter raţional; - cheltuielile promoţionale nu trebuie sã fie excesive şi reclama tre-

buie să aibă un caracter informativ; - întreprinderile se caracterizează prin eficienţă în activitatea de

producţie şi în procesul de inovare; - sunt evitate situaţiile de supra şi subcapacitate a activităţilor economice. 23. Acest tip de concurenţă apare definit de unii autori ca o „concu-

renţă practicabilă” sau „concurenţă eficientă”, caracterizată prin existenţa a trei factori distinctivi25:

- Primul factor se referă la necesitatea ca piaţa să fie deschisă, agenţii economici bucurându-se de acces liber pe piaţă, neexistând obstacole artificiale pentru pătrunderea pe piaţă. Concurenţa eficientă tolerează doar oligopolul şi oligopsonul.

- Un al doilea factor se referă la necesitatea ca agenţii economici să dispună de libertate de acţiune pe piaţă. Astfel, fiecare dintre întreprinderile aflate în competiţie trebuie să-şi poată stabili în mod autonom propria politi-că în relaţiile cu ceilalţi concurenţi şi cu consumatorii.

- Ultimul factor are în vedere cerinţa ca utilizatorii şi consumatorii să beneficieze de un grad satisfăcător de libertate în alegerea furnizorului şi măr-fii dorite.

24. Acest tip de concurenţă se consideră că exprimă chiar condiţiile

statornicite în cadrul Comunităţii Economice Europene de Tratatul de la Roma din 1957, iar termenul de concurenţă operantă este utilizat şi în pre-zent atât în domeniul economic, cât şi în cel juridic, atunci când sunt descri-se condiţiile de piaţă existente în cadrul Uniunii Europene. 24 Revista Profil: Concurenţa, anul I, nr.1, iulie-septembrie 1998, p.22-23 25 Octavian Căpăţână, Op. cit., p.343-344

143

25. Din perspectiva marketingului, concurenţa trebuie înţeleasă plecând de la dubla ipostază, de cumpărător şi vânzător, în care apar agenţii economici în cadrul pieţei. Aceştia îşi dispută, pe de o parte, furnizorii şi prestatorii de servicii, iar pe de altă parte, clienţii. De aceea, o definiţie care surprinde mai bine noţiunea de competiţie este: “ansamblul raporturilor de interacţiune în care intră agenţii economici în lupta pentru asigurarea sur-selor de aprovizionare şi a pieţelor de desfacere formează sistemul relaţii-lor de concurenţă”26. Ca urmare, agenţii economici vor utiliza o gamă va-riată de instrumente şi mijloace specifice marketingului, atât din domeniul politicilor de produs, preţ, distribuţie cât şi promovare, toate acestea deter-minând un anumit tip de comportament concurenţial. Într-o economie de piaţă este acceptat un comportament concurenţial ca fiind benefic pentru societate, atunci când acesta se înscrie în regulile de fair-play admise în ca-drul pieţei respective.

26. Competiţia este un mijloc eficient de a elimina profiturile exce-

dentare realizate de către unii agenţi economici, de a aloca resursele pentru anumite utilizări necesare societăţii, de a determina firmele să producă bu-nuri de calitate la costuri reduse şi în cantităţile dorite de consumatori, de a stimula introducerea inovaţiilor tehnologice. De aceea, competiţia trebuie văzută ca un proces dinamic cu efecte benefice asupra economiei în ansam-blul său.

27. De aici rezultă avantajele certe ale concurenţei, şi anume: - repartizarea echilibrată a veniturilor, ceea ce conduce la maximi-

zarea profiturilor agenţilor economici competitivi; - folosirea eficientă a resurselor; - oferirea unei game largi de produse şi servicii de calitate superioară; - promovarea inovaţiei tehnice, ceea ce contribuie la reducerea cos-

turilor pe termen lung. 28. Dubla ipostază de cumpărător şi vânzător, în care întreprinderi-

le concurente apar în cadrul mediului, plasează competiţia dintre ele pe două planuri. Pe de o parte, ele îşi dispută furnizorii, prestatorii de servicii şi dis-ponibilităţile forţei de muncă, iar pe de altă parte clienţii, fiecare în parte urmărind obţinerea de condiţii cât mai avantajoase în asigurarea resurselor şi în plasarea produselor proprii în cadru pieţei. Cu unii dintre agenţii econo-mici întreprinderea se afla în competiţie numai în calitate de cumpărători, cu 26 V. Balaure (coordonator), V. Adăscăliţei, Şt. Boboc, I. Cătoiu, V. Olteanu, N. Al. Pop, N. Teodorescu, Marketing, ed. a-II-a, ed. Uranus, Bucureşti, 2002, p.108

144

alţii numai în calitate de vânzători, iar cu alţii în ambele situaţii. Ansamblul raporturilor de interacţiune în care intră agenţii economici în lupta pentru asigurarea surselor de aprovizionare şi a pieţelor de desfacere formează sis-temul de concurenţă.

29. Concurenţa cunoaşte grade diferite de intensitate în funcţie de

raportul dintre cerere şi ofertă, de măsura echilibrării acestora, pe de o parte, de raportul de forţe în care se plasează agenţii pe piaţă, pe de altă parte. Aşa se explică faptul că adesea competiţia pentru dobândirea surselor de aprovi-zionare este insesizabilă sau poate chiar efectiv inexistentă.

30. Concurenţa propriu-zisă se desfăşoară însă între întreprinderi în

calitatea de lor de ofertanţi (producători, vânzători). Ea îmbracă forma luptei pentru cucerirea pieţei, întreprinderile concurente străduindu-se ca prestato-rii cererii – clienţii – să le achiziţioneze produsele. Pentru atingerea acestui obiectiv, fiecare concurent caută să satisfacă necesităţile clienţilor în condiţii superioare celorlalţi ofertanţi. Aceste condiţii sunt asigurate prin utilizarea unor mijloace de diferenţiere şi individualizare a acţiunilor întreprinderii în raport cu nevoile exprimate de cumpărători.

31. Ceea ce se consideră important pentru un specialist în marke-

ting este cunoaşterea fenomenului concurenţial, cu tot ceea ce implică aces-ta, acţiuni loiale sau mai puţin loiale. Lipsa noţiunilor referitoare la concu-renţă, dar şi a informaţiilor privind profilul şi activităţile competitorilor, pre-cum şi inexistenţa unei imagini clare asupra arenei competiţionale poate agrava buna desfăşurare a mecanismelor economiei de piaţă. De aceea, stu-dierea competiţiei trebuie să constituie un punct de plecare în activitatea fie-cărui agent economic şi, mai ales, un factor important în formularea unor obiective şi strategii de marketing competitive.

Aşa cum spunea John Stuart Mill27: „concurenţa reprezintă pentru lumea industriei ceea ce reprezintă soarele pentru lumea fizicii”.

32. Concurenţa este un factor de dinamism pentru progres şi efici-

enţă, ceea ce contribuie la echilibrul economic şi bunăstarea societăţii. În economia de piaţă concurenţa este liberă, fiecare agent economic îşi mani-festă libera iniţiativă, acţionând pentru realizarea propriilor interese, iar lo-cul de manifestare îl reprezintă piaţa. De aceea, concurenţa este legată de cerere şi ofertă, de procesul schimbului, de tranzacţiile de piaţă existente. Ea are loc atunci când agenţii economici pot pătrunde liber pe o piaţă locală, regională, naţională sau chiar mondială, nefiind îngrădiţi de existenţa unor 27 John Stuart Mill (1806-1873) fost filosof britanic, unul dintre cei mai influenţi gânditori liberali ai seco-lului XIX, a contribuit la dezvoltarea utilitarismului.

145

bariere de intrare. Acestea pot privi: capitalul impus de lege, economiile de scară, brevetele şi licenţele, raritatea materiilor prime şi a distribuitorilor, constrângerile de imagine etc. Pe o piaţă liberă, concurenţa acţionează în strânsă legătură cu preţul, deoarece fiecare agent economic va urmări ma-ximizarea profitului prin minimizarea preţului şi creşterea calităţii bunurilor produse.

33. Fără a considera epuizată problematica definirii conceptului de

concurenţă, se poate observa, indiferent de domeniu, social, economic, sau juridic, o încercare de a evidenţia cât mai corect relaţiile statornicite între oameni, întreprinderi, organizaţii şi chiar ţări, relaţii care antrenează resurse şi abilităţi importante în vederea obţinerii unor avantaje competitive. În lite-ratura economică este unanim acceptat că fără concurenţă economia de piaţă nu ar exista, deoarece aceasta reprezintă „motorul” acesteia, însăşi „forţa regulatoare” cea mai importantă a economiei de piaţă.

III. Funcţiile şi rolul concurenţei 34. Concurenţa este necesară deoarece devine o condiţie esenţială a

alocării eficiente a resurselor atrase în mecanismul pieţei, dar şi pentru că motivează întreaga activitate a agenţilor economici. Referitor la funcţiile care pot fi atribuite concurenţei, trebuie precizat că acestea rezultă chiar din definiţiile date concurenţei de-a lungul timpului în literatura de specialitate economică.

35. O primă funcţie a concurenţei menţionată în literatura de speciali-

tate se referă la stimularea preocupărilor agenţilor economici pentru creşterea, diversificarea şi îmbunătăţirea calităţii ofertei de mărfuri. Datorită competiţiei existente în cadrul pieţei apare şi o creştere a exigenţei consumatorilor faţă de bunurile de consum, aceştia fiind mai bine informaţi asupra alternativelor de consum existente. Oferta de mărfuri trebuie permanent adaptată la cerinţele consumatorilor. Privit din punct de vedere strict economic, concurenţa va eli-mina pe acei agenţi economici care nu reuşesc să satisfacă cererea de consum. Din punct de vedere al marketingului, lucrurile sunt mult mai nuanţate, în sen-sul că, datorită concurenţei agenţii economici vor încerca mai mult decât să sa-tisfacă nevoile existente ale consumatorilor. În multe situaţii, agenţii economici vor fi stimulaţi să dezvolte nevoi latente sau chiar să creeze noi nevoi, tocmai pentru a reuşi să acapareze astfel un segment de piaţă important prin oferirea de produse sau servicii competitive. Astfel, afirmaţia că „marketing înseamnă ofertă de valoare şi ridicarea standardului de viaţă” (Ph. Kotler) devine extrem de pertinentă într-o perioadă în care se înregistrează o dezvoltarea economică şi socială în majoritatea ţărilor din Uniunea Europeană.

146

Datorită competiţiei acerbe existente în economia de piaţă, au fost atribuite acesteia o serie de descoperiri importante în domeniul bunurilor de consum care au permis situarea agenţilor economici într-o poziţie fruntaşă pe piaţa de referinţă.

36. Schimbările socio-demografice cu care se confruntă societatea

în ultimii ani, modul de gestionare a timpului liber, creşterea standardului de viaţă în ţările capitaliste, precum şi tranziţia la economia de piaţă a ţărilor din sud-estul Europei au impus adaptarea ofertei de bunuri şi servicii la noile mu-taţii intervenite. Dacă se au în vedere şi transformările politice şi economice din ultimii ani şi anume constituirea Uniunii Europene, se constată o accentu-are tot mai mare a competiţiei în spaţiul economic european.

37. Concurenţa stimulează progresul tehnico-economic, invenţiile

şi inovaţiile, oferind agenţilor economici motivaţia de a crea produse per-formante şi, în acelaşi timp, de a produce la un cost mai scăzut. Această funcţie de stimulare a progresului tehnico-economic reprezintă o cale opti-mă pentru cucerirea unor poziţii avantajoase pe piaţă. Dacă noul produs, ca-re înglobează cele mai noi cuceriri ale tehnicii şi tehnologiei, va fi acceptat de către consumatori, atunci întreprinderea va putea să se dezvolte şi să-şi câştige o poziţie competitivă. În acest mod, competiţia va stimula agenţii economici să se diferenţieze de ceilalţi competitori prin crearea unui avantaj competitiv legat de inovaţia tehnologic, ceea ce le va permite să se poziţio-neze mai bine în cadrul segmentului de piaţă ţintit.

Ca urmare a acestui fapt, concurenţa va contribui la eliminarea concurenţilor slabi, care nu reuşesc să se adapteze la cerinţele pieţei sau nu reuşesc să ţină pasul cu noile descoperiri. Chiar într-un domeniu care pare poate mai banal, de exemplu piaţa detergenţilor, descoperirea unui ingredi-ent care are o contribuţie hotărâtoare la albirea rufelor şi “spălarea în pro-funzime” a acestora “permite” unui concurent ce nu reuşeşte să menţină acest secret de fabricaţie retragerea de pe această piaţă.

38. O altă funcţie importantă a concurenţei se referă la alocarea ra-

ţională a resurselor utilizate în activitatea economică, precum şi la repartiza-rea judicioasă a profiturilor obţinute proporţional cu efortul efectiv depus de agenţii economici în procesul de producţie şi de distribuţie a bunurilor. De aici rezultă faptul că exercitarea concurenţei pe o anumită piaţă împiedică realizarea profitului de monopol de către agenţii economici, ceea ce consti-tuie un element benefic pentru societate.

39. Concurenţa reglează cererea şi oferta în orice domeniu al activi-

tăţii economice, ceea ce constituie o funcţie de maximă importantă pentru o economie de piaţă liberă. În situaţiile în care cererea este mai mare decât

147

oferta, agentul economic va căuta să se specializeze într-un anumit domeniu de activitate care îi va permite să-şi folosească resursele şi abilităţile de care dispune pentru realizarea de produse sau servicii adaptate la nevoile şi exi-genţele consumatorilor, în timp ce în situaţia în care oferta este mai mare decât cererea, agentul economic va căuta să se diferenţieze faţă de competi-torii săi prin produsele şi serviciile oferite.

40. Prin faptul că favorizează raţionalizarea costurilor, concurenţa

contribuie la reducerea preţurilor de vânzare, ceea ce se constituie poate în cea mai evidentă funcţie a sa. Un preţ mic atrage de regulă o cerere mai ma-re, ceea ce duce la un volum mai mare al desfacerilor şi, în final, la maximi-zarea profitului.

41. Concurenţa stimulează creativitatea agenţilor economici, având

un efect direct asupra psihologiei acestora. Ei vor fi permanent preocupaţi de satisfacerea în condiţii superioare a nevoilor de consum şi de maximizare a profitului, elemente care se regăsesc în însăşi definiţia simplificată a mar-ketingului. Alături de creativitate vor fi stimulate şi alte competenţe indivi-duale ale agenţilor economici, ceea ce demonstrează efectul benefic al con-curenţei economice.

42. Toate aceste funcţii enumerate mai sus evidenţiază rolul concu-

renţei în economia de piaţă şi anume influenţa sa benefică asupra eficienţei şi echilibrului pieţei. Competiţia trebuie să genereze competitivitate, adică însuşirea unui agent economic de a concura cu alţi competitori în cadrul unei anumite pieţe. De multe ori, această competitivitate conduce, poate pa-radoxal, la apariţia unor relaţii de cooperare (de exemplu, alianţe, carteluri, integrări) care au ca scop tocmai întărirea unor poziţii competitive avanta-joase deţinute într-un anumit domeniu de activitate.

IV. Tipologia concurenţei 43. Pentru a putea prezenta, în continuare, formele concurenţei este

necesară, mai întâi, o delimitare a conceptului de concurenţă la nivel de in-dustrie şi a celui de concurenţă din punct de vedere al pieţei, aşa cum a fost surprins de către Philip Kotler28. Astfel, concurenţa la nivel de industrie ana-lizează activitatea întreprinderilor care oferă acelaşi produs sau clasă de produse substituibile între ele, în timp ce concurenţa din punct de vedere al 28 Ph. Kotler, Managementul Marketingului, Editura Teora, Bucureşti, 1997, p.299

148

pieţei analizează activitatea întreprinderilor care satisfac aceeaşi nevoie a consumatorilor.

44. În cadrul teoriei economice a concurenţei sunt evidenţiaţi o se-

rie de factori care au determinat tipologia concurenţei29. Cei mai semnifica-tivi dintre aceştia sunt:

- numărul şi puterea economică a agenţilor economici participanţi la tranzacţiile din cadrul pieţei;

- gradul de diferenţiere a bunurilor care satisfac o anumită nevoie umană; - facilităţile sau restricţiile de intrare pe o piaţă; - gradul de transparenţă a pieţei; - raportul dintre cererea şi oferta de bunuri; - conjunctura politică internă şi internaţională. 45. Pornind de la formele tradiţionale existente în literatura clasică, o

primă clasificare ne indică două tipuri principale: concurenţa perfectă şi concu-renţa imperfectă. Cea din urmă prezintă o serie de forme caracteristice: mono-polul, oligopolul, concurenţa monopolistică, oligopsonul şi monopsonul.

46. Noţiunea de concurenţa perfectă şi pură a fost tratată pe larg

în literatură de specialitate economică de numeroşi autori, care au explicat condiţiile necesare pentru existenţa acesteia.

În viziunea renumitului economist Gilbert Abraham-Frois, trebuie făcut distincţie între ceea ce înseamnă „puritatea” concurenţei şi „perfecţiunea” concurenţei30. Astfel concurenţa este pură atunci când sunt îndeplinite simultan trei condiţii:

- atomicitatea, care presupune existenţa unui număr suficient de mare de agenţi economici (vânzători şi cumpărători) de dimensiuni neglijabi-le în raport cu piaţa şi nici unul dintre ei neputând influenţa semnificativ piaţa;

- omogenitatea produsului, ceea ce presupune că pe piaţă există bu-nuri echivalente, identice fără deosebiri între ele, neexistând diferenţierea produselor şi nici publicitate;

- intrarea şi ieşirea liberă pe piaţă, care presupune să nu existe nici o barieră juridică sau instituţională care să limiteze intrarea noilor concu-renţi într-un domeniu de activitate, ramură sau industrie. Eficienţa producă-torilor va fi determinată exclusiv prin mijloacele economiei de piaţă.

Concurenţa perfectă apare atunci când sunt îndeplinite simultan următoarele două condiţii: 29 Tatiana Moşteanu, Concurenţa. Abordări teoretice şi practice, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p.36-37 30 Gilbert Abraham-Frois, Economia Politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p.216

149

- transparenţa perfectă a pieţei, care presupune ca deciziile agenţilor economici să fie luate în condiţii de informare perfectă, informaţiile fiind re-feritoare la calitatea şi natura produselor şi asupra preţului;

- mobilitatea perfectă a factorilor de producţie; această condiţie presupune ca factorii de producţie (munca şi capitalul) să fie “distribuiţi” acolo unde vor fi folosiţi cel mai bine.

Ca urmare, concurenţa este pură şi perfectă numai atunci când cele cinci condiţii sunt satisfăcute simultan. Dacă una dintre aceste condiţii nu este îndeplinită, atunci se poate vorbi despre concurenţa impură sau imper-fectă. Piaţa cu concurenţă pură şi perfectă are o existenţă doar teoretică, deoarece în practică este aproape imposibil să fie reunite concomitent toate cele cinci condiţii enumerate mai sus. De aceea, situaţia reală existentă în cadrul oricărei economii de piaţă este aceea a unei concurenţe imperfecte, cu o varietate de forme.

47. Concurenţa imperfectă reflectă cel mai bine realitatea econo-

mică, fiind varianta întâlnită în practică şi care, la rândul ei, prezintă urmă-toarele forme: concurenţa monopolistică, oligopolul, monopolul, oligopsonul, monopsonul.

48. Monopolul se caracterizează prin existenţa unui singur produ-

cător al unui bun omogen care se confruntă cu o infinitate de cumpărători existenţi pe piaţă. Produsul realizat de o întreprindere ce deţine monopolul nu mai are un alt substitut pe aceea piaţă, situaţie ce nu se regăseşte în reali-tate, fiind doar o ipoteză, ca şi în cazul pieţei cu concurenţă perfectă. Un monopol poate fi deţinut fie de o singură întreprindere, fie de mai multe, care acţionează ca un tot unitar, situaţie ce apare frecvent pe o piaţă oligopolistă. În unele situaţii, se poate ajunge la deţinerea unui monopol temporar, atunci când întreprinderea îşi dezvoltă activitatea de inovare şi astfel, obţine un avantaj competitiv. Dar odată cu apariţia unor produse si-milare sau substituibile ale concurenţilor, această poziţie de monopol va fi pierdută. Trebuie reţinut că monopolul pur, ca de altfel şi concurenţa perfec-tă, nu există în realitate.

49. În practică poate exista situaţia de monopol natural. Acest con-

cept relevă posibilitatea ca o singură întreprindere să poată deservi o piaţă specifică cu costuri mai reduse decât s-ar putea realiza acest lucru de două sau mai multe întreprinderi. Monopolul natural apare datorită proprietăţilor tehnologice specifice unui anumit domeniu de activitate. Odată ce şi-a con-solidat poziţia pe piaţă, întreprinderea poate să-şi creeze avantaje asupra unor eventuali concurenţi, astfel încât să nu mai aibă nici un fel de restricţii

150

legate de creşterea preţurilor. De aceea, reglementarea preţurilor practicate de un monopol natural devine o necesitate, fiind justificată intervenţia direc-tă a statului. De regulă, monopoluri naturale se regăsesc în sectoare cheie ale infrastructurii economice, cum ar fi: energia electricã, transporturile, gazele naturale, comunicaţiile.

50. Concurenţa monopolistică este una dintre cele mai răspândite

forme ale concurenţei imperfecte, considerându-se că reuşeşte să combine atributele monopolului, ca de exemplu, puterea de piaţă, cu atributele concu-renţei perfecte şi anume, inexistenţa supraprofiturilor. Piaţa cu concurenţă monopolistică se caracterizează prin diferenţierea produselor şi existenţa unui număr mare de vânzători de dimensiuni relativ reduse. De asemenea, o carac-teristică esenţială este şi intrarea şi ieşirea liberă pe/de pe piaţă, precum şi fap-tul că fiecare întreprindere prezentă pe piaţă se confruntă cu o curbă a cererii descrescătoare în raport cu preţul. Dar un argument important în favoarea acestui tip de concurenţă îl constituie diversificarea produselor şi intrarea şi ieşirea liberă de pe piaţă. De asemenea, diferenţierea produselor permite în-treprinderilor să-şi stabilească preţurile peste cele ale concurenţilor, fără a şi pierde astfel consumatorii, deoarece aceştia percep avantajul competitiv oferit şi sunt dispuşi să plătească un preţ mai mare.

51. Oligopolul se caracterizează prin existenţa unui număr mic de în-

treprinderi ce produc bunuri similare sau diferenţiate, între ele putându-se sta-bili înţelegeri în privinţa fixării preţurilor. În situaţia în care pe piaţă există câteva întreprinderi care produc aceeaşi marfa întâlnim situaţia de oligopol pur, în timp ce oligopolul diferenţiat poate fi caracterizat prin existenţa câtor-va întreprinderi care oferă produse parţial diferenţiate (ex.: autoturisme). În acest caz, diferenţierea se poate face prin calitate, prin diversificare sortimen-tală sau prin serviciile oferite. Piaţa oligopolistă poate fi caracterizată prin in-terdependenţa acţiunilor întreprinderilor existente şi prin incertitudinea reac-ţiilor întreprinderilor concurente. În cazul oligopolului pur întreprinderile se concurează, de regulă, prin preţ, acesta având un caracter rigid şi formându-se prin înţelegerea dintre producători. Acest lucru nu mai apare în situaţia oligo-polului diferenţiat, când întreprinderile se concurează prin performanţele ofe-rite consumatorilor, adică exact pe acele caracteristici ale produsului care cre-ează avantajul competitiv.

52. Din punct de vedere al marketingului sunt surprinse alte două for-

me importante: concurenţa directă şi cea indirectă. Concurenţa directă apare între întreprinderile ce oferă bunuri identice sau similare adresate aceleiaşi ca-tegorii de nevoi ale consumatorului. Concurenţa indirectă se referă la întreprin-

151

derile care realizează produse diferite destinate să satisfacă aceeaşi nevoie sau nevoi diferite.

53. În încercarea de a surprinde şi mai bine tipologia concurenţei

existente pe piaţă, Philip Kotler31 distinge existenţa a altor patru niveluri ale concurenţei bazate pe gradul de substituire al produsului, ele regăsindu-se în structura celor două tipuri enunţate mai sus, astfel:

- Concurenţa de marcă se referă la întreprinderile care oferă produ-se sau servicii similare, la preţuri similare, aceleaşi categorii de consuma-tori. De fapt, este vorba despre o concurenţă directă din punct de vedere al producătorului.

- Concurenţa la nivel de industrie apare între întreprinderile care oferă aceleaşi produse sau clasă de produse, aceasta fiind tot o formă a con-curenţei directe privită din punct de vedere al producătorului.

- Concurenţa formală apare între întreprinderile care oferă produse destinate să satisfacă aceeaşi nevoie.

- Concurenţa generică apare între întreprinderile care îşi dispută aceleaşi venituri ale consumatorilor, aceasta fiind de fapt, o concurenţă indirectă .

54. Din punct de vedere al dreptului comercial, concurenţa prezintă

două forme: - concurenţa loială, considerată licită, deoarece se desfăşoară în cadru

legal, având ca bază perfecţionarea propriei activităţi a agenţilor economici; - concurenţa neloială, considerată ilicită, deoarece nu sunt respecta-

te reglementările din domeniul concurenţei, din dorinţa de a câştiga prin ori-ce mijloc piaţa şi prejudiciind activitatea competitorilor.

55. Toate aceste forme ale concurenţei prezentate, precum şi cazu-

rile specifice dezvoltate sunt tratate pe larg în literatura de specialitate eco-nomică, constituind elemente importante de studiu pentru economişti. Com-petiţia va declanşa sau mai corect ar trebui să declanşeze dorinţa fiecărui agent economic de a se autodepăşi, de a căuta noi oportunităţi pentru atinge-rea obiectivelor sale.

56. Chiar dacă competiţia poate părea ca un factor eliminator pen-

tru un agent economic ce-şi desfăşoară activitatea pe o anumită piaţă, aceas-ta reprezintă singura cale spre progresul societăţii, singurul mijloc de satis-facere mai bună a nevoilor consumatorilor, şi de ce să nu recunoaştem, uni- 31 Ph. Kotler, Op. cit., p.299

152

ca şansă de participare la circuitul economic mondial, pentru că aşa cum spunea Michael E.Porter „concurenţa e factorul determinant, esenţial în succesul sau eşecul firmelor. Concurenţa determină oportunitatea acelor activităţi ale unei firme care pot contribui la performanţa acesteia, cum ar fi inovaţiile, o cultură unitară sau implementare judicioasă”.

Bibliografie selectivă 1. Constantinescu, I. Rucăreanu, Concurenţa în “Dicţionar juridic de comerţ exterior”,

Bucureşti, 1986 2. J.-P. Dubois, La position dominante et son abus dans l’article 86 du Traité de la

CÉÉ, Libraires Techniques, Paris, 1968 3. O. Căpăţână, Dreptul concurenţei comerciale. Partea generală, Bucureşti, ediţia a

II-a, editura Lumina Lex 1998 4. R.S. Khemani, D.M. Shapiro, Glossaire d’economie industrielle et de droit de la

concurrence, editura Dalloz Paris, 1995 5. Tatiana Moşteanu, Th. Purcărea, Concurenţa. Ghidul afacerilor performante, Edi-

tura Economică, Bucureşti, 1998 6. Stanley L. Brue, The evolution of economic thought, sixth edition, The Dryden

Press, Harcourt College Publishers 7. V. Balaure (coordonator), V. Adăscăliţei, Şt. Boboc, I. Cătoiu, V. Olteanu, N. Al.

Pop, N. Teodorescu, Marketing, ed. a-II-a, ed. Uranus, Bucureşti, 2002 8. Ph. Kotler, Managementul Marketingului, Editura Teora, Bucureşti, 1997 9. Tatiana Moşteanu, Concurenţa. Abordări teoretice şi practice, Editura Economică,

Bucureşti, 2000 10. Gilbert Abraham-Frois, Economia Politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994 11. Avram Tripon, Adrian Simon, Liviu Ciucan-Rusu, Agenda Managerului in Marke-

ting, editura Universitatii “Petru Maior” Targu-Mures, 2003 12. Tatiana Mosteanu, Dalina Dumitrescu, Constantin Floricel, Preturi şi tarife, editu-

ra Didactica şi Pedagocica, Bucuresti, 1993 13. Vasile C. Nechita s.a Economie Politică, editura Porto Franco, Galaţi, 1992 14. Emilia Mihai Dreptul concurenţei, editura All Beck, Bucureşti, 2004 15. *** Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1975 16. *** Colecţia revistei Profil: Concurenţa, Consiliul Concurenţei, Bucureşti, 1998 –2005

153

STRUCTURI ORGANIZATORICE PERFORMANTE

ÎN LUPTA DE CONCURENŢĂ

Conf. dr. Constanţa Popescu Universitatea “Valahia” din Târgovişte

Rezumat: Însemnătatea şi influenţa mediului concurenţial asupra întreprinderilor prezintă o importanţă capitală. În consecinţă, întreprinderile sunt astăzi obligate să renunţe la mentalitatea „privirii exclusive spre interior” şi să ia în considerare, în mod efectiv, mediul concurenţial în care funcţionează, în acţiunile de reproiectare a sistemului de management, în general şi a structurilor organizatorice, în special. Capacitatea de supravieţuire a întreprinderii este cu atât mai ridicată, cu cât mai re-pede îşi poate adapta structura organizatorică noilor cerinţe. Drept urmare, flexibili-tatea structurii organizatorice devine o condiţie de bază.

Cerinţele care stau în faţa întreprinderii, datorate pieţei, clienţi-

lor, concurenţei, sunt din ce în ce mai însemnate şi se modifică cu o rapidi-tate din ce în ce mai mare.

Dacă întreprinderea vrea ca pe viitor să aibă succes, trebuie să reacţi-oneze la aceste cerinţe care sunt în permanentă schimbare.

Deci structura organizatorică nu trebuie reproiectată (elaborată) doar pentru a satisface nişte funcţii de reglementare şi eficienţă orientate spre interior, ci trebuie să asigure luarea în considerare a cerinţelor mediului şi să poată satisface aceste cerinţe prin output-uri adecvate.

Pentru o întreprindere orientată către piaţă (care să reziste în lupta de concurenţă), problemele clienţilor sunt problemele ei înşişi şi datorită acestui fapt trebuie să se organizeze în mod corespunzător.

Structurarea unei întreprinderi „orientată spre client” reprezintă o cerinţă fundamentală a structurii organizatorice moderne.

Multe întreprinderi de astăzi au avut dificultăţi în implementarea strategiilor lor deoarece au încercat să-şi menţină în continuare struc-

154

tura organizatorică existentă. Cu acest prilej s-a constatat că noile cerinţe nu pot fi satisfăcute cu conceptele de organizare tradiţionale.

În urma studiilor făcute s-au elaborat noi concepte de organizare pe care ne bazăm în propunerea pe care o facem de noi „modele inovative de organizare" sau structuri organizatorice performante.

Pe baza diferitelor măsuri de organizare pot fi adoptate unele concepte de bază, cu ajutorul cărora întreprinderile moderne pot să reacţio-neze şi să facă faţă cerinţelor mediului exterior, respectiv concurenţei tot mai acerbe.

Aceste concepte de bază considerăm că se pot concretiza în modele-le inovative de organizare care pot fi orientate către:

- proces; - salariaţi; - sarcini. Cele mai importante concepte inovative de organizare orientate că-

tre proces sunt: a) Lean management; b) Total Quality Management; c) Orientarea către clienţi. Considerăm că aceste concepte de organizare se întrepătrund şi se

completează reciproc. Astfel, reducerea numărului de niveluri ierarhice po-trivit conceptului de lean management, poate fi adeseori legată de necesita-tea apropierii de clienţi şi invers.

a) Lean management Cele mai mari critici aduse marilor întreprinderilor din ţara noastră

(din punct de vedere structural) se refereau la închistarea birocratică, fiind structuri greoaie, complicate şi antiprogresiste, managementul întreprinderi-lor fund preocupat mai mult de rezolvarea propriilor probleme decât de dorin-ţele clienţilor (cerinţele pieţei).

Soluţia o reprezintă lean management care înseamnă în principiu renunţarea la supremaţia producţiei de masă, care a „domnit” multă vreme atât în întreprinderile europene, cât şi cele americane.

Potrivit conceptului „producţiei de masă”, cu cât un produs este fa-bricat în cantitate mai mare cu atât sunt mai reduse costurile pe unitate de produs.

Conceptul de lean management constă în combinarea avantajelor unei producţii de masă cu adaptarea la cerinţele pieţei (a clienţilor), cu creş-terea calităţii muncii.

155

Aceasta se concretizează în reducerea numărului de niveluri ierarhi-ce şi descentralizarea activităţilor comerciale.

Efectele acestui concept sunt adeseori asemănătoare cu efectele ce-lei de a treia revoluţii industriale, după mecanizarea şi automatizarea procese-lor de muncă.

Lean management înseamnă management simplu (zvelt) şi se con-cretizează prin:

- reducerea numărului de niveluri ierarhice; - reducerea considerabilă a complexităţii structurii organizatorice; - producţie în condiţii de calitate şi de preţ mai avantajos; - adaptare mai bună la cerinţele clienţilor; - comunicare eficientă şi utilizare de sisteme informaţionale adecvate; - orientarea spre lanţul de creare a valorilor şi utilizarea sinergiilor,

evitarea fărâmiţării exagerate a sarcinilor; - minimizarea erorilor în producţie şi administrate; - utilizarea pe scară largă, a principalului „just in time” în cadrul

procesului de producţie; - evitarea paralelismelor şi funcţionării în gol; - concentrarea asupra problemelor esenţiale; - flexibilitatea ridicată în utilizarea personalului şi creşterea califi-

cării acesteia. Aplicarea conceptului de lean management duce la: - dezvoltarea unor structuri organizatorice simple, transparente; - discuţii deschise, libere între conducători şi executanţi cu privire la

structurile organizatorice existente şi reliefarea punctelor forte şi slabe: - personalul poate veni cu propuneri (deci poate contribui) la elabo-

rarea structurile organizatorice. În cazul marilor întreprinderi, puternic formalizate cu delimitări clare

între compartimente, deciziile cu privire la plăţile efectuate, contractele şi comenzile (atât de achiziţie, cât şi de vânzări), programarea operativă a pro-ducţiei, angajarea şi disponibilizarea unor persoane sunt centralizate la nive-lul managerului general. Este posibilă o descentralizare la nivelul funcţiuni-lor: de producţie, comercială şi financiar-contabilă, prin transferul unor competenţe la nivelul directorilor de producţie, comercial, economic şi la nivelul directorilor de uzină. După 1990 producţia a scăzut continuu, iar ca-racterul de masă al producţiei nu mai este atât de pregnant, numărul clienţi-lor crescând de trei ori în anul 2006 comparativ cu anul 1990. Acest lucru a creat mari disfuncţionalităţi în programarea producţiei şi planificarea resur-selor, având drept consecinţă scăderea productivităţii muncii.

156

Pentru înlăturarea acestor deficiente este necesară reproiectarea structurilor organizatorice în domeniul programării şi lansării producţiei, precum şi schimbarea politicii faţă de micii beneficiari. Este recomandată aplicarea conceptului inovativ de lean management.

b) Total quality management (T.Q.M.) Conceptul de T.Q.M. a apărut după cel de al doilea război mondial

ca urmare a cooperării întreprinderilor americane cu cele japoneze. Aplicând principiul asigurării calităţii pe ansamblul lanţului de va-

lori, se urmăreşte o îmbunătăţire a rezultatelor întreprinderii în condiţiile unei scăderi a costurilor,

De conceptul de T.Q.M. sunt legate următoarele principii: - principiul orientării către proces (reflectat în structura organizatorică); - principiul clientului intern; - principiul identificării fiecărei persoane cu sarcinile pe care le

are de îndeplinit şi asumarea responsabilităţilor pentru îndeplinirea acestora şi pentru rezultatul muncii;

- principiul prevenirii – care reprezintă elementul de bază al măsu-rilor de asigurarea calităţii.

Considerăm că pentru a crea condiţiile cadru ale unei întreprinderi ori-entate către T.Q.M., trebuie adoptate anumite măsuri concrete, astfel:

- identificarea fiecărei persoane cu sarcinile pe care le are de în-deplinit şi introducerea autocontrolului;

- constituirea unor grupe de rezolvare a problemelor, cercuri de calitate, grupe de analiză şi îmbunătăţirea proceselor de organizare;

- orientarea către proces este asigurată prin stabilirea (desemna-rea) unui manager de proces (acesta preia responsabilitatea pentru rezol-varea unui obiectiv de-a lungul lanţului de valori);

- asigurarea preventivă a calităţii este realizată prin concentrarea măsurilor de asigurare a calităţii pe asimilarea de noi produse (precum şi procese de producţie noi); - fiecare angajat trebuie să ia în considerare cerinţele angajatului

următor în cadrul procesului de muncă, acesta constituind principiul clien-tului intern. Fiecare angajat trebuie să cunoască cerinţele de calitate ale celui care-i preia rezultatele muncii, şi să asigure îndeplinirea acestora.

Conceptul de „total quality management" se utilizează adeseori în combinaţii cu cel de Kaizen.

Kaizen reprezintă preocuparea permanentă a tuturor salariaţilor dintr-o întreprindere în direcţia adoptării unor măsuri de îmbunătăţire conti-nuă a standardelor de calitate deja atinse.

157

Aplicarea eficientă a conceptului de T.Q.M. presupune conştientiza-rea de către personalul întreprinderii a responsabilităţilor ce-i revin şi a valo-rii calităţii.

În întreprinderile româneşti a fost propusă implementarea unor noi standarde de calitate, trecându-se astfel, de la vechiul standard care era axat pe „prevenire” la noi standarde care pune un accent deosebit pe „îmbunătăţi-rea activităţilor”. Conform acestuia, întreprinderea este alcătuită dintr-o multitudine de procese intermediare care interacţionează logic pentru reali-zarea produselor finite. Structurile organizatorice actuale nu sunt suficient de bine adaptate pentru implementarea noului sistem.

De asemenea, se poate aplica „managementul de proces” bazat pe descentralizarea deciziilor la nivelul directorilor de uzină, precum şi descen-tralizarea bugetelor aferente uzinelor. În cazul marilor întreprinderi (care au în componenţa lor uzine), interiorul uzinelor dar şi între uzine se creează relaţii bazate pe conceptul de „client intern”, care necesită o nouă viziune asupra raporturilor dintre structura organizatorică actuală şi o restructurare a acesteia.

Conceptul de client intern necesita regândirea unor structuri, pre-cum şi relaţiile dintre acestea, atât la nivelul uzinelor, cât şi a secţiilor com-ponente ale acestora având ca obiectiv creşterea calităţii şi competitivităţii produselor intermediare, precum şi satisfacerea cerinţelor „clientului intern”.

c) Orientarea către client Orientarea către client reprezintă îndreptarea (direcţionarea) modu-

lui de a gândi şi de a acţiona către client şi către necesităţile acestuia. Luând în considerare acest concept considerăm că obiectivul îl repre-

zintă îndeplinirea cerinţelor clienţilor la un nivel superior concurenţei. Orien-tarea către client reprezintă o responsabilitate generală a fiecărui salariat, indife-rent de domeniul său de activitate. Ceea ce duce la adaptarea întregii activităţi a întreprinderilor, a tuturor proceselor de muncă şi respectiv a structurii or-ganizatorice, la cerinţele clienţilor. Aplicarea (implementarea) acestui con-cept duce la:

- reducerea numărului de niveluri ierarhice şi descentralizarea ac-tivităţilor comerciale;

- organizarea activităţilor de vânzare pe regiuni; - împărţirea pe zone de vânzări; - concentrarea pe segmente de piaţă; - identificarea şi luarea în calcul a clienţilor importanţi. În prezent, în cadrul marilor întreprinderi, relaţiile cu clienţii sunt

centralizate la nivelul directorului (managerului de vânzări) prin serviciul vânzări şi serviciul export.

158

Reorganizarea în contextul ,,orientării către client” se poate face în două variante;

a) trecerea activităţilor aferente vânzărilor în cadrul secţiilor de producţie, dispărând o verigă intermediară (şef serviciu vânzări, şef servi-ciu export);

b) constituirea unui depozit central al produselor întreprinderii în cadrul căruia să-şi desfăşoare activitatea serviciul vânzări.

Varianta b) este mai fezabilă deoarece: • se centralizează toate produsele într-un singur loc de livrare, clien-

tul nemaifăcând drumuri suplimentare în cazul în care solicită produse reali-zate de secţii diferite;

• cântărirea şi facturarea se fac în acelaşi loc; • şefii de secţii nu mai sunt deranjaţi de clienţi pentru urgentarea unor

comenzi; • se poate ţine o gestiune mai corectă a producţiei neterminate (în

curs de execuţie), precum şi a celei livrată de secţii; • pot fi onorate cu mai multă uşurinţă comenzile mici. Constituie, de asemenea, o prioritate dezvoltarea unor reţele de dis-

tribuţie interne şi externe bazate pe studii aprofundate de piaţă. Organizarea procesului duce la o structură organizatorică care se

bazează pe orientarea către proces, potrivit căreia posturile şi compartimen-tele se orientează după cerinţele specifice ale lanţului (de creare a valorilor) de valori.

Cele trei concepte inovative de organizare orientate către proces, lean management, T.Q.M. şi orientarea către client, au ca element comun faptul că structura organizatorică se mişcă (este stabilită) de-a lungul proce-selor. Acestea nu mai parcurg treptele ierarhice tradiţionale, ci sunt orientate către proces (figurile 1. şi 2.).

Figura 1. Organizare tradiţională a procesului

159

Figura 2. Structura organizatorică orientată către proces Întreprinderea este o reuniune de diferite activităţi (grupate pe

funcţii), în cadrul cărora se realizează produsele oferite pieţei. Activităţile respective sunt considerate valori în cadrul unui proces. Lanţul acestor va-lori reprezintă etape prin care se creează valoarea când se realizează producţia. (figura 3)

În cadrul organizării orientată către proces conform lanţului de va-

lori, se face o diferenţiere între activităţile primare (de bază) şi activităţile auxiliare (de sprijin). Activităţile primare se referă la alimentarea nemijlocită a pieţei cu produse.

Activităţile de sprijin urmăresc asigurarea condiţiilor de desfăşurare activităţilor primare (de bază), au funcţii de coordonare şi de aprovizionare.

Lanţul de valori devine un instrument cu ajutorul căruia structura organizatorică – orientată către proces, poate fi analizată, verificată şi res-tructurată.

Cu ajutorul lanţului de valori se poate verifica în ce fel de grupe de activitate poate fi structurată întreprinderea. Verificarea conceptelor tra-diţionale de organizare pe baza lanţului de valori poate oferi puncte impor-tante de sprijin pentru restructurarea structurii organizatorice a marilor în-treprinderii în conformitate cu cerinţele mereu schimbătoare ale mediului şi în condiţiile unei concurenţe tot mai puternice.

160

Bibliografie: 1. Boyer l. Equilbey N., Organisation. Theorie et applications, Editions

d’Organisation, Paris 2000 2. Child J., Information Technology, Organization, and Response to Strategic

Challenges, California Management Review, 1987, p. 33-50; Hull F.M. et Collins P.A. Higt Tehnology Batch Production Systems:Woodward’s Missing Type, Academy of Management Journal, 1987, nr 30 p. 786-797

3. Dan Vasile, Restructurarea organizării şi conducerii firmei, Ed. Economică, Bu-cureşti, 1993

4. Davis S.M.; Lawrence P.R., Dessing Organizations for High Performance, Reading, Mass., Addison-Wesley, 1988

5. Desreumaux A., Theorie des organisations, Editions Management EMS, Paris 1998 6. Gerbier Jean, Organisation et functionnement de l’entreprise Tec&Doc

Lavoisier Paris 1993 7. Hammer M., Champy J. , Reengineering-ul (reproiectarea) întreprinderii. Mani-

fest pentru o revoluţie în managementul afacerilor. SOCIENTCONSULT SRL şi Ed. Tehnică, Bucureşti, 1998

8. Hellriegel D.; Slocum J.W.; Woodman R.W., Management of organisations, Ed. De Baeck Universite, 1992, Bruxelles

9. Kalika M., Structures d’entreprises Realites, Ed. Economica, Paris 1998 10. Koening Gilbert, Les theories de la Firme, Ed. Economica, Paris 1998 11. Mintzberg H., Structure et dynamique des organisations, Paris 1996

161

BRANDINGUL ŞI ÎNTREPRINDEREA VIITORULUI ÎN SERVICII

Prof. dr. Dorina Tănăsescu Prof. dr. Delia Popescu Lect. drd. Laura Marcu Universitatea „Valahia” din Târgovişte

Rezumat Brandingul este, mai presus decât spectacolul pe care îl generează, un in-strument indispensabil pe care marketingul îl pune la dispoziţia managementului în lupta cu concurenţa. Un produs poate fi copiat şi depăşit de concurenţă. Un brand este unic şi dacă îi este dezvoltat continuu capitalul, iar managementul investeşte permanent în marketingul de susţinere, el devine un brand de succes, un brand „etern”. În servicii, valoarea fundamentală a unui nume de brand este cel mai adesea gama de asocieri. Asocierile micşorează riscul perceput de client şi creează valoare pentru firma prestatoare: - ajută la procesarea/culegerea de informaţii; - sprijină diferenţierea şi poziţionarea; - oferă motive de cumpărare; - creează atitudini/sentimente pozitive; - sunt o bază pentru extensii. În prezent mutaţii majore schimbă „faţa” întreprinderilor : o mutaţie a consumului, o mutaţie a pieţelor, o mutaţie a tehnologiilor informaţionale, o mutaţie a valorii.

O mutaţie a consumului Aşa numita „societate de consum” care a atins apogeul în anii ’70, s-a

schimbat radical. Consumatorul avid şi iraţional s-a transformat într-unul mai prudent şi mai puţin impulsiv. Noile tehnologii, în special cele informaţionale şi audio-vizuale „aruncă” practic pe piaţă produse din ce în ce mai sofisticate, la preţuri relativ reduse şi care beneficiază de servicii post-vânzare ireproşabi-le. Această mutaţie a consumului are consecinţe şi pentru întreprinderi. Prima constă în creşterea importanţei imaterialului în valoarea adăugată a produsu-lui. Un producător care nu va ţine seama de serviciul pe care trebuie să-l ata-şeze produsului sau un prestator de servicii care nu va încerca industrializarea producţiei sale vor pierde treptat din cota de piaţă.

În al doilea rând, chiar dacă întreprinderea va progresa în ceea ce

162

priveşte productivitatea, ea va trebui, în acelaşi timp, să înveţe să producă şi să vândă la preţuri scăzute, cât mai aproape de nevoile şi aşteptările clienţi-lor. Această evoluţie nu corespunde deloc unei organizări a muncii bazate, în principal, pe fabricaţia în serie şi pe angajaţi cu norma întreagă.

O mutaţie a pieţelor Grupurile de firme multinaţionale constituite în ultimele decenii, care

regrupează quasi-totalitatea mărcilor de consum, îşi externalizează la maxim activităţile şi fabrică just-in-time. La acestea se adaugă efectele informării ca-re, devenită planetară, difuzează în toate colţurile globului noutăţi adesea destabilizante şi antrenează schimbări de masă în materie de consum.

Confruntate cu aceste fluctuaţii puternice şi aflate sub presiunea multinaţionalelor, firmele mici şi mijlocii nu au altă alternativă, pentru a su-pravieţui, decât inovarea. Astfel, acestora le sunt impuse constrângeri puter-nice în materie de flexibilitate. În locul unei organizaţii unitare care produce în serie, vor trebui organizate unităţi de mici dimensiuni care să ia în perma-nenţă pulsul pieţei şi care să poată reacţiona foarte rapid. Managementul firmei va trebui să facă dovada unui simţ ridicat al autonomiei, responsabili-tăţii şi creativităţii.

O mutaţie a tehnologiilor informaţionale şi a comunicaţiilor Informaţia şi comunicaţiile sunt în centrul revoluţiei tehnologice la

care asistăm şi care antrenează deja modificări importante în organizarea firmei. Definită în prezent ca o triplă unitate – de timp, loc şi echipă – firma va fi în viitor eliberată de contingenţele spaţio-temporale, datorită noilor tehnologii. Posibilitatea de a fi „conectat” la întreprindere, indiferent din ce loc, anulează primul reper tradiţional: unitatea de loc. Unii angajaţi vor pu-tea lucra în ritmul lor, determinând astfel pierderea unităţii temporale. În sfârşit, dacă munca se realizează în locuri şi în perioade de timp distincte, unitatea echipei va fi sortită dispariţiei.

Concluzia este că întreprinderea, aşa cum ne-o reprezentăm şi o tră-im de decenii, se apropie de sfârşit. Munca la distanţă, eliberarea de contrac-te orare, estomparea aspectelor vizibile datorate apartenenţei la o echipă, vor ridica frontierele care separă salariatul de întreprindere, de muncitorul inde-pendent, de consultant, de furnizor etc. În aceste condiţii va fi dificil de con-turat profilul marii întreprinderi. Gradul ei de imaterialitate va creşte ca ur-mare a creşterii ponderii unor elemente de valoare adăugată : brevetele, mar-ketingul, politica comercială, comunicaţiile, calitatea, service-ul, serviciile post-vânzare etc.

Secolul al XXI-lea aduce schimbări dramatice în „fizionomia” între-prinderilor (tab. 1).

163

Tabelul 1. Întreprinderea: secolul XX versus secolul XXI

Caracteristici Secolul XX Secolul XXI

Organizare Sediu Formă Sursă de putere Structură Resurse Funcţii Produse Piaţă Strategie Direcţie Muncitori Perspectivă de folo-sire Motivaţii Ameliorări Calitate

Piramidă Intern Structurată Stabilitate Autosuficienţă Individualism- lucru manual Conexiune verticală Producţie de masă Naţională De sus in jos Dogmatică Angajaţi Securitate Concurenţă Lărgire Cea mai bună posibilă

Web sau Reţea Extern Suplă Schimbare Interdependenţă Informaţie Conexiune dinamică Clientelă in masă Mondială De jos in sus Inspirată Angajaţi şi indepen-denţi Evoluţie persona-lă Creaţie Revoluţie Fără compromis

Sursa: Adaptat după Business Week, 28.08.2000

1. Viitorul întreprinderii Mutaţiile descrise conduc spre o societate diferită de cea în care tră-

im de jumătate de secol. Faptul că mutaţiile sunt implacabile nu înseamnă renunţarea la responsabilitatea de a sesiza marjele de manevră care există şi de a acţiona în interiorul acestora pentru a construi viitorul ales. Societatea se va caracteriza prin câteva trăsături fundamentale32 :

• o societate deschisă la nivel mondial; • o societate a diversităţii; • o economie calitativă; • redefinirea muncii şi a întreprinderii; • o societate a complementarităţii şi a negocierii.

32 L’entreprise en XXI e siècle, Ed. Flammarion, 1996,p. 20-25

164

Mondializarea economiei facilitează accesul consumatorului la o multitudine de produse şi servicii noi, transformând continentele într-un „stat planetar”. Însă mondializarea este ambivalentă. Pe de o parte, ea ne invită la universalitate, dar pe de alta, provoacă o uniformizare care duce la pierderea identităţii naţionale, deschizând calea spre replici naţionaliste sau integriste. Dacă nu este bine condusă, mondializarea aduce ameninţări.

Mondializarea ne introduce, de fapt, într-o societate a diversităţii. Semnele acestei evoluţii sunt deja percepute în evoluţia comportamentului consumatorilor sau a salariaţilor. Astăzi, fiecare client revendică posibilitatea de a cumpăra produse cât mai apropiate de personalitatea sa. Cetăţenii expe-rimentează şi ei aşteptări diferite în raport cu locul lor de muncă. Resimţind creşterea şomajului ei îşi dau seama că întreprinderea nu trebuie să mai fie locul unic al investiţiei lor personale iar locul lor de muncă sursa principală a dezvoltării lor. Mitul salariatului devotat în întregime întreprinderii se clatină chiar şi la manageri sau la tinerii absolvenţi.

Toţi avem de câştigat din această evoluţie, căci, recunoscând diversi-tatea putem imagina forme noi de participare la procesul lucrativ prin care persoanele să fie stimulate să-şi exprime dorinţele privind consumul, orga-nizarea timpului, modul de viaţă.

Într-o economie a abundenţei şi a reînnoirilor, produsele în serie îşi pierd treptat locul deţinut. Fiecare consumator aspiră la calitate şi la perso-nalizarea produselor.

2. Argumente în favoarea alegerii domeniului serviciilor

Ţările dezvoltate devin, tot mai mult, economii de servicii în care

ideile, mărcile şi conceptele joacă un rol esenţial. Cele două mari tendinţe – mondializarea şi capitalizarea – determină

concentrarea întreprinzătorilor asupra activităţilor care au cea mai mare ca-pacitate de a crea valoare, respectiv a celor imateriale.

Potrivit noului raport al Băncii Mondiale privind perspectivele eco-nomice globale intitulat „Gestionarea următorului val al globalizării”, publi-cat la mijlocul lunii decembrie 2006, comerţul cu servicii va susţine creşte-rea comerţului global în perspectiva următorilor 25 de ani. Raportul esti-mează că, până în anul 2030, comerţul global va creşte de peste trei ori, tota-lizând 27000 miliarde USD.

Ultimul raport al OMC privind evoluţia comerţului internaţional (din 2006) estimează că volumul valoric al exporturilor mondiale de servicii s-a ridicat la 2415 miliarde USD în anul 2005 („Piaţa internaţională”, No. 10/5 mart. 2007, p. 10).

165

Cu o pondere de numai 0,2% în volumul valoric al exporturilor / im-porturilor globale de servicii la nivelul anului 2005, România continuă să deţină o poziţie marginală în comerţul internaţional cu servicii.

Comerţul cu servicii al României are trei mari componente: - transporturile care deţin 27% din totalul încasărilor din exportul de

servicii; - turismul care deţine 19% din totalul încasărilor din exportul de servicii; - „alte servicii” cu o pondere de 54% din totalul încasărilor din ex-

portul de servicii. Ponderea serviciilor de turism este îngrijorător de scăzută (media glo-

bală este 28% în anul 2005) în raport cu potenţialul turistic al ţării noastre. Componenta „alte servicii”, care cuprinde şi serviciile avansate, a în-

registrat o evoluţie pozitivă, un excedent semnificativ al balanţei serviciilor în 2006 de 431 milioane de euro (după un deficit de 54 de milioane euro în anul 2005) ceea ce reprezintă o premieră absolută pentru România de după 1990 („Piaţa internaţională”, No. 11/12 mart. 2007, p. 8, 9).

Cele mai remarcabile creşteri ale exporturilor comparativ cu anul precedent (2005) au fost înregistrate la următoarele categorii de servicii:

- publicitate, marketing şi sondaje de opinie – 67%; - comunicaţii – 63%; - servicii juridice, de consultanţă contabilă şi managerială – 53%; - servicii informatice – 40%. Evoluţiile favorabile trebuie puse în legătură cu performanţele bune

ale economiei româneşti în ultimii ani, cu atragerea unor fluxuri sporite de investiţii străine directe, cu îmbunătăţirea climatului de afaceri.

România evoluează într-o piaţă regională cu exigenţe calitative su-perioare fiind constrânsă la ameliorarea imaginii serviciilor pe care le pres-tează pentru satisfacerea nevoilor euroconsumatorilor.

3. Capitalul unui brand în servicii Vom evoca mai întâi definiţia formulată de profesorul David A.

Aaker de la Universitatea Berkeley din California recunoscut ca având cele mai pertinente studii privind capitalul brandului ca fenomen de piaţă.

Astfel (Aaker, D., 2005, p. 20) „capitalul unui brand este un set de active şi pasive legate de un brand, de numele şi simbolul lui, care adaugă ceva la (sau scade ceva din) valoarea furnizată de un produs sau serviciu către o firmă şi/sau către cumpărătorii acelei firme”. Conceptul este rezumat în figura 1 (Aaker, D., 2005, p. 22).

166

Figura 1. Capitalul brandului în conceptul lui Aaker

Figura creează şi corelaţiile capitalului brandului cu valoarea pentru cumpărător a serviciului şi valoarea pentru firma prestatoare.

Potrivit propriilor relatări (Aaker, D., 2006, p. 15) autorul are patru lucrări de referinţă în domeniul brandurilor şi a strategiei de brand:

- „Managementul capitalului unui brand” în care a definit şi structu-rat conceptul capitalului de brand (Brand equity);

- „Building Strong Brands” în care a introdus conceptul identită-ţii de brand;

- „Brand Leadership” (scrisă împreună cu Erich Joachimsthaler) în care a tratat subiectul managementului global al brandului;

- „Strategia portofoliului de brand” în care furnizează prelucrarea in-tegrală a strategiei portofoliului de brand renunţând la conceptele utilizate în cele două cărţi anterioare unde definea „sistemele brandului” respectiv „arhitectura brandului”.

Deşi nu o menţionează expres, Aaker opinează pentru o strategie de brand unic, de fapt un brand principal cu rol dominant care oferă o „umbre-lă”, un „acoperiş” sub care evoluează serviciile şi produsele firmei.

Sunt invocate brandurile Virgin şi Citigroup. „Virgin” este perceput ca un brand cu a doua poziţie în top, sinonim cu calitate, inovaţie, valoare. Activi-tăţile grupului sunt branduite cu ajutorul descriptorilor care au un rol coordona-tor modest: Virgin Airlines, Virgin Express, Virgin Radio, Virgin Rail etc.

În cazul brandului-mamă Citigroup valorile sunt: prestigiul, puterea financiară, diversitatea şi stilul rafinat al companiei. Logotipul de brand este alcătuit din numele Citigroup scris fără majuscule şi cu o umbrelă roşie care urmează după acesta. Toate brandurile de clienţi: Citibank, Citi Financial,

167

Citi Mortage, Citi Insurance şi o serie de Citi Cards sunt asociate brandului-mamă prin utilizarea aceluiaşi font şi a prefixului „Citi” bolduit acoperit de umbrela roşie stilizată (Aaker, D., 2006, p. 106).

În servicii sunt considerate puternice brandurile corporatiste cu rol de susţinere deoarece înglobează o tradiţie bogată, active şi capacităţi şi un sistem de referinţă local sau global.

Exemplul filmului de desene animate „The Lion King” protejat de brandul corporatist Disney este contrapus brandului Sheraton din industria hotelieră, un brand de organizaţie (cu propriul stil şi propria cultură) şi nu unul corporatist (brandul corporatist fiind în acest caz Starwood).

Cele cinci categorii de active care stau la baza capitalului brandului – loialitatea faţă de brand, recunoaşterea numelui şi simbolului brandului, calitatea percepută, asocierile ca bază a extensiilor de brand, alte active ale brandului ar trebui măsurate şi valoarea înscrisă în bilanţ (aşa cum se proce-dează în Anglia, spre exemplu).

Pentru Keller (Keller, 2003, citat în Magali, J., 2006, p. 3) capitalul unui brand este „efectul de diferenţiere pe care cunoaşterea mărcii îl asigură asupra răspunsului consumatorului la acţiunile de marketing al mărcii”. Marca determină un răspuns diferit al consumatorului la prezentarea unui serviciu, faţă de cel pe care l-ar da în situaţia că serviciul nu ar avea o marcă.

La Keller, capitalul mărcii are două componente (figura 2)

Figura 2. Capitalul brandului în conceptul lui Keller

Dimensiunile pozitive, unice şi puternice ale asocierilor ca şi coeren-ţa între ele (permiţând memorizarea lor facilă) constituie indicatori ai capita-lului brandului.

Kapferer (1994) menţionează necesitatea conceptualizării capitalului

168

brandului în jurul constituirii identităţii acestuia mai degrabă decât construirea imaginii de marcă. Managementul brandului spune Kapferer se reduce adesea la studii de imagine. Preocuparea firmelor este preponderent legată de verifi-carea mediului în care marca este percepută.

Continuitatea şi facilitarea evoluţiilor brandului sunt asigurate atunci când identitatea devine pilonul central al politicii de marketing şi de comunicare.

4. Valoarea strategică a loialităţii faţă de brand în servicii Spre deosebire de bunurile materiale, serviciile sunt intangibile, iar

producţia lor are loc, în general, cu participarea efectivă a consumatorului (caracteristică de simultaneitate).

Cele două particularităţi ale serviciilor determină valoarea strategică a loialităţii faţă de brand.

Pentru că serviciul este intangibil, clientul percepe un risc mult mai mare la achiziţionarea sa decât în cazul când ar cumpăra un bun material.

Intangibilitatea constituie după părerea noastră un impediment în ob-ţinerea loialităţii faţă de marcă a consumatorului.

Simultaneitatea constituie însă un atu pentru că însuşi clientul are o contribuţie la calitatea prestaţiei, legătura lui cu serviciul achiziţionat este cel mai adesea nemediată. Un serviciu bine prestat de prima dată şi aflat sub o marcă are şanse mult mai mari decât un produs să determine loialitatea clientului deoarece, acesta din urmă, nu dispune de suficient timp pentru a face comparaţii şi raţionamente ca în cazul bunului material.

Depinde deci de arta firmei de servicii de a-şi elabora strategia de marcă astfel încât să minimizeze dezavantajele induse de către intangibilita-te şi să maximizeze avantajele create de simultaneitate.

Loialitatea consumatorilor faţă de un brand în servicii depinde în mod esenţial de abilitatea prestatorului de a conserva şi „exploata” baza de cumpărători. Reţinerea cumpărătorilor poate fi cuantificată printr-o rată de păstrare. Cercetările au stabilit o legătură directă între această rată şi creşte-rea profitului. O reducere cu 5% a plecărilor cumpărătorilor a determinat o creştere estimativă a profitului cu 30% în service-ul auto, cu 35% în dome-niul software, cu peste 75% în domeniul cărţilor de credit şi al depozitelor bancare (Aaker, 2005, p. 71).

Clienţii fideli devin lideri de opinie, care fortifică imaginea brandu-lui firmei care prin efectul „halo” se răsfrânge pozitiv asupra noilor servicii pe care ea le lansează în piaţă. Firma de servicii va utiliza mijloacele marke-tingului direct pentru a oferi clienţilor sentimentul de considerare, de stimă, de unicitate şi valoare.

169

Pentru firma de servicii loialitatea se obţine greu dar se păstrează re-lativ uşor, dacă se evaluează continuu gradul de satisfacţie sau şi mai bine gradul şi motivele unei satisfacţii sub aşteptări pentru a se evita apariţia unor motive de trecere la altă firmă (alt brand). Gestionarea şi rezolvarea unor neajunsuri semnalate de clienţi constituie o barieră în calea intrării în „piaţă” a unor noi concurenţi şi oferă un avantaj (o durată de timp) până când con-curenţii existenţi vor reuşi să imite soluţiile de fidelizare (costuri de trecere la alt brand).

Valoarea strategică a loialităţii consumatorilor faţă de brandul de servicii se diminuează din punctul de vedere al avantajului concurenţial dacă ea nu este larg comunicată. Aici advertising-ul poate interveni cu succes pentru întreţinerea brandului oferind firmei timp de reacţie la eventuale acţiuni pregătite de concurenţă.

5. Indicatori „de alertă” pe care pilotajul firmei îi poate utiliza în branding

Datorită complexităţii şi costurilor pe care le presupun, deciziile re-

feritoare la marcă se îndepărtează tot mai mult de structurile de marketing, devenind una din pârghiile cele mai importante ale managementului în asi-gurarea succesului în afaceri.

Succesul de piaţă este asociat cu „puterea mărcii” (brand strength) care poate fi definită în mai multe feluri:

- gradul în care este cunoscută marca; - volumul de vânzări mult mai mare decât în cazul serviciului

nebranduit; - produce asocieri foarte favorabile; - păstrează loialitatea clienţilor. Diferiţi autori grupează sursele puterii mărcii (Aaker, 2006, p. 196;

Feldwick, 1998, p. 628; Datculescu, 2006, p. 211) în viziune proprie însă pot fi identificate în ansamblu patru categorii:

- performanţa economică a mărcii pe piaţa de referinţă la un moment dat; - valoarea monetară a mărcii ca parte componentă a activelor firmei; - percepţia mărcii la consumatori; - loialitatea faţă de marcă. Tabelul 2 sintetizează conţinutul celor patru surse ale puterii mărcii:

170

Tabelul 2. Sursele puterii mărcii

SURSA MODALITĂŢI DE EVALUARE

Performanţa economică

Semnifică puncte forte ale mărcii pe care nu le posedă con-curenţa şi se realizează prin: - menţinerea cererii în condiţii de creştere prognozată a preţurilor; - cota de piaţă este mai mare decât a tuturor concurenţilor; - brandul poate controla un canal de distribuţie.

Valoarea monetară a brandului

- preţul premium câştigat de un brand; - valoarea marginală a vânzărilor suplimentare susţinută de

numele brandului sau profitul pierdut dacă nu ar exista numele brandului. Este o abordare statică;

- costurile de înlocuire necesare pentru un brand compara-bil;

- valoarea dată de bursă după ce se scade valoarea activelor tangibile şi a celorlalte active intangibile (cercetarea-dezvoltarea şi patentele).

Percepţia mărcii la consumator

Se evidenţiază cu ajutorul a doi indicatori: - notorietatea care poate fi spontană sau asistată (recunoaş-

tere); - imaginea este apreciată ca având capacitatea să evalueze

mai bine puterea mărcii. Este formată din percepţii, aso-cieri, convingeri şi dispoziţii emoţionale care generează o imagine unică a mărcii.

Loialitatea faţă de mar-că

În servicii este nucleul, esenţa brandingului. Se estimează prin: - cumpărarea repetitivă; - procentul de cumpărare; - costuri de trecere la un alt brand perceput ca risc al schimbării; - măsurarea satisfacţiei; - dacă brandul place este respectat; este de încredere.

Evaluarea puterii mărcii se face prin cercetări calitative şi cantita-

tive de marketing folosind ancheta pe bază de chestionar. Opţiunile respon-denţilor sunt scalate.

Se obţine un Scor global de putere al mărcii (Brand Strength Score) care se bazează pe agregarea scorurilor globale obţinute în urma a patru măsurători:

- analiza notorietăţii cu ajutorul cotei cognitive a mărcii (The Brand’s Share of Mind), adică procentul celor care menţionează marca ca fiind prima care le vine în minte (Top of Mind Awareness);

- evaluarea calităţii mărcii (atributele funcţionale) calculându-se me-dia globală a importanţei şi prezenţei tuturor atributelor funcţionale;

- evaluarea atributelor de loialitate;

171

- evaluarea atributelor emoţionale. Se stabileşte ponderea (weight) cu care fiecare dintre cele patru

componente participă la determinarea scorului global pentru fiecare dintre ele existând apoi strategii de ameliorare.

Cercetarea de monitorizare a mărcii (Brand Tracking sau Brand Metrics) este o cercetare repetitivă care măsoară gradul în care brandul este asociat de către public cu atributele pe care firma le consideră importante.

Cercetarea sprijină managementul firmei de servicii să ia măsuri în următoarele direcţii:

- corectarea performanţei mărcii în raport cu obiectivele firmei şi performanţele competitorilor;

- verificarea gradului în care brandul se adresează grupului-ţintă al firmei; - verificarea menţinerii sau modificării poziţionării brandului de că-

tre consumatori; - alocarea mai eficientă a resurselor de marketing; - gradul în care mixul de comunicare serveşte eficient brandul. Aceste măsuri monitorizează brandul dar şi mişcările competitorilor.

Cercetarea brand tracking se face prin măsurători standard şi măsurători adaptate strategiilor de marcă.

Măsurătorile standard utilizează un număr fix de dimensiuni de brand indiferent de natura serviciului sau de strategiile de brand alese: noto-rietatea , relevanţa, avantajul perceput, preferinţa, intenţia de cumpărare etc. în funcţie de modelul teoretic de conceptualizare a mărcii respective.

Cercetările adaptate la strategiile de marcă măsoară indicatori care re-flectă obiectivele fixate de firmă pentru marcă (Datculescu, P., 2006, p. 243 – tabelul 3):

Tabelul 3. Indicatori de măsură în cercetările adaptate la strategiile de marcă

OBIECTIVELE FIRMEI ÎN LEGĂTURĂ CU

MARCA INDICATORII CARE SE MĂSOARĂ

• întărirea fidelităţii con-sumatorilor

- relevanţa mărcii; - loialitatea; - capacitatea mărcii de a determina utilizarea repetitivă; - unicitatea mărcii; - satisfacţia faţă de marcă.

• penetrarea mărcii în teritorii geografice şi segmente noi de consu-matori

- notorietatea; - înţelegerea specificului mărcii; - relevanţa; - preferinţa; - unicitatea; - încrederea în brand; - gradul de credibilitate a beneficiilor; - prezenţa mărcii în setul acceptat al consumatorilor.

172

Alegerea celor mai potriviţi indicatori este o decizie de fineţe bazată pe informaţiile de care firma poate dispune (Keller, 2003, p. 407-408).

6. Regândirea procesului managerial În contextul mondializării şi al mutaţiilor profunde care au avut loc

în ultimul deceniu, managementul, deşi rămâne structurat pe aceleaşi coor-donate fundamentale, trebuie să facă faţă unor noi provocări.

Creşterea rolului şi importanţei resurselor umane în întreprindere, determină necesitatea unei noi abordări a managementului care să armoni-zeze cele trei tipuri de proiect: personal, colectiv şi de întreprindere:

• proiectul de întreprindere sau proiectul colectiv constă în intenţiile, ambiţiile, obiectivele, principiile şi valorile angajaţilor, în ceea ce se doreşte a fi realizat în comun.

• proiectul personal reprezintă ceea ce o persoană doreşte să facă din viaţa sa sub toate aspectele.

• proiectul de grup constă în misiunea pe care trebuie să o îndeplinească un grup-proiect, în cadrul întreprinderii.

Noua abordare se bazează pe trei piloni: • crearea unei noi organizări a muncii care să răspundă mai bine proiecte-

lor personale; • conducerea schimbării pornind de la necesitatea dezvoltării personale; • regândirea implicaţiilor contractului de muncă asupra angajaţilor; Luarea în considerare a proiectului personal înseamnă de fapt, un răs-

puns mai coerent şi echitabil la necesitatea unei adaptări rapide a întreprinderii la nevoile pieţei. Într-adevăr, în acest mod se dezvoltă autonomia şi responsabi-lizarea angajaţilor care asigură capacitatea de iniţiativă individuală în raport cu diverse situaţii, ceea ce este în beneficiul întreprinderii.

Obiectivul este trecerea de la concepţia tayloristă „un om - o sarci-nă” la aceea de „grup responsabil de o misiune”. Dacă în primul caz omul trebuie să atingă excelenţa în îndeplinirea unei sarcini specifice, în cel de-al doi-lea, este grupul care se auto organizează pentru a îndeplini misiunea globală.

Concluzii

1. Firma de servicii care alege să funcţioneze sub un brand care reu-

şeşte să se menţină pe piaţă dispune de un capital – componentă a activelor sale – care furnizează valoare atât ei cât şi cumpărătorilor.

2. În servicii loialitatea consumatorilor reprezintă nucleul

173

brandingului. Ea se construieşte mai greu decât în cazul bunurilor materiale deoarece presupune participarea efectivă a consumatorilor la actul de pro-ducţie a prestaţiei.

3. În servicii predomină brandurile corporatiste cu rol coordonator. 4. În servicii brandurile globale sunt mai rar folosite decât în bunuri-

le materiale, iar atunci când se optează pentru megabrand, numai anumite dimensiuni sunt constituite în viziune mondială, iar celelalte sunt concepute în acord cu specificul local.

5. Sfidările deceniilor următoare impune firmei de servicii pilotajul activităţilor referitoare la marcă.

6. Utilizarea indicatorilor „de alertă” în cercetările de monitorizare ale brandului permite o serie de interpretări pragmatice:

• Dacă valorile de notorietate şi recunoaştere sunt în scădere, mana-gementul firmei de servicii se va concentra pe comunicare în special pe componenta Relaţii Publice;

• Dacă firma se află în proces de poziţionare sau repoziţionare, indi-catorii de performanţă şi de imagine vor arăta gradul în care asocierile sunt în direcţia dorită;

• Dacă piaţa este puternic concurenţială, indicatorul de unicitate ara-tă managementului stadiul impactului strategiilor de diferenţiere;

• Dacă scorurile de relevanţă respectiv extensie ale brandului sunt cele aşteptate, managementul poate decide intrarea pe noi pieţe sau acapara-rea de noi segmente de consumatori;

• Dacă marca firmei este cunoscută, se află în câmpul de alegere al consumatorilor vizaţi şi totuşi nu este cumpărată este foarte probabil să exis-te o problemă cu forţa de vânzare sau cu liderii de opinie.

7. Se impune schimbarea sistemului şi construirea unui mare cerc virtual care să conjuge, în acelaşi timp, competitivitatea întreprinderii şi per-formanţa societăţii. Acest proces trece, în mod obligatoriu prin acţiuni con-jugate de diversificare a formelor de activitate. În noul edificiu social, per-soanele vor putea ajunge la un echilibru între timpul consacrat muncii şi timpul personal. Pentru a reuşi această trecere este necesară revalorizarea tuturor formelor de activitate, prin atribuirea de competenţe precise şi prin asigurarea lor cu o protecţie socială reală.

8. Dacă managerii asigură flexibilitatea necesară supravieţuirii între-prinderii fără a realiza şi evoluţia managementului, va apare, pe termen scurt, o incoerenţă puternică între o organizare a muncii care menţine salari-atul într-o situaţie de subordonare şi pe de altă parte, calităţile de autonomie şi responsabilitate care îi vor fi cerute. Acest paradox major va frâna compe-titivitatea întreprinderii, întorcându-se, la un moment dat, aidoma unui bu-merang, asupra managementului, revendicând legitimitatea acestuia şi a ma-nagerului.

174

Bibliografie 1. Aaker A. – „Brand Externsions: the Good, the Bad & the Ugly”, Sloan manage-

ment Review, Summer, 1990, p. 47-56 2. Aaker A. – „Managementul capitalului unui brand. Cum să valorificăm numele unui

brand” (Managing Brand Equity. Capitalizing on the Value of a Brand Name), Ed. Brandbuilders Grup, Bucureşti, 2005

3. Aaker A. – „Strategia portofoliului de brand” (),Ed. Brandbuilders Grup, Bucureşti, 2006 4. Boufour A. – „Capital immatériel, connaissance et performance”, Ed. L’Harmattan,

Paris, 2006 5. Boyer L., Burgaud D. – „Le marketing avancé. Du One to One au e-business”,

Edition d’organisation, Paris, 2000 6. Couvelaere V. – „Les stratégies de marque des clubs sportifs professionnels:

étude de cas du football français”, dossier de recherche, Revue on-line „Sport stratégies”, 2 mai 2007

7. Davis M. S., Dunn M. – „Building the Brand”, Driven Business, San Francisco, John Wiley & Sons, 2002

8. Datculescu P. – „Cercetarea de marketing. Cum pătrunzi în mintea consumatoru-lui, cum măsori şi cum analizezi informaţia” (), Ed. Brandbuilders Grup, Bucureşti, 2006

9. Drucker P. – „Inovaţia şi sistemul antreprenorial”, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993

10. Ghibuţiu A. – „Evoluţia comerţului cu servicii al României în 2006”, în „Piaţa In-ternaţională”, nr. 11/12 mart. 2007, Institutul de Economie Mondială, Bucureşti, p. 4-11

11. Ghibuţiu A. – „Serviciile: forţa motrice a comerţului global în perspectiva anului 2030”, în „Piaţa Internaţională”, nr. 10/5 mart. 2007, Institutul de Economie Mondială, Bucu-reşti, p. 10

12. Kapferer J. N. – „Gérer le capital de marque: quelles implications opérationnelles?”, Décision Marketing, nr. 1/1994, p. 7-14

13. Kapferer J. N. et al. – „Les marques, capital de l’entreprise”, Les éditions d’organisation, Paris, 1991

14. Keller K. L. – „Conceptualizing, measuring and managing customer-based brand equity”, Journal of Marketing, 57/1993

15. Keller K. L. – „Strategic Brand Management: Building, Measuring and Managing Brand Equity”, Second Edition, Upper Saddle River, New Jersey, Pearson Inc., 2003

16. Kotler Ph. – „Kotler despre marketing”, Ed. Brandbuilders Grup, Bucureşti, 2006 17. Lévy M., Jouyet J. P. – „L’économie de l’immatériel”, Rapport de la Commision

sur l’économie de l’immatériel, NBB Paris, nr. 319/21 dèc 2006 18. Mathé H., Duboussou M., Pousseau M. – „Le service global. Innovation et

stratégies internationales de développement dans les services”, Ed. Maxima, Paris, 1997 19. Magali J. – „Nouvelle proposition conceptuelle du capital-marque: une approche

par l’ensigne et le point de vente”, Projet de recherche, IAE Rennes, 2006 20. Michel G. – „Les effets de réciprocité de l’extension de marque sur la catégorie

cognitive de la marque”, papier de recherche, IAE Paris, 1996

175

21. Nollet J., Haywood-Farmer I. – „Services et management”, Ed. Gaetan Morin, Quebec, 1992

22. Porter M. – „L’avantage concurrenciel”, Ed. Intérédition, Paris, 1986 23. Plumb I. şi alţii – „Reingineria serviciilor”, Ed. ASE Bucureşti, 2004 24. Ries A., Ries L. – „Căderea advertisingului şi ascensiunea PR-ului” (The Fall of

Advertising and the Rise of PR), Ed. Brandbuilders Grup, Bucureşti, 2005 25. Ries A., Trout J. – „Cele 22 de legi imuabile ale marketingului” (The 22

Immutable Laws of Marketing), Ed. Brandbuilders Grup, Bucureşti, 2004 26. Ries A., Trout J. – „Poziţionarea: lupta pentru un loc în mintea ta”, Ed.

Brandbuilders Grup, Bucureşti, 2004 27. Tocquer G., Zins M. – „Marketing du tourisme”, 2e édition, Gaetan Morin, Editeur

Europe, Paris, 1999 28. Zyman S. – „Sfârşitul marketingului” (The End of Marketing), Ed. Nemira, Bucu-

reşti, 2001

176

ABUZUL DE POZIŢIE DOMINANTĂ ÎN LUMINA TRATATULUI COMUNITĂŢILOR

EUROPENE

Gavrilă Maria-Macrina, judecător Judeţul Prahova - România

I. Consideraţii introductive şi obiectivele pe care le are în vedere politica concurenţei în Uniunea Europeană

Regulile privind concurenţa cuprinse în Tratatul de constituire a

Comunităţilor Europene sunt, se pare, un corolar al prevederilor comunitare relative la libera circulaţie a mărfurilor întrucât scopul edictării lor este acela de a asigura o concurenţă liberă, nedistorsionată, care să promoveze circula-ţia neîngrădită a mărfurilor şi să împiedice apariţia unor restricţii în funcţio-narea pieţei comune, care pot să afecteze comerţul dintre statele membre, interesul general al întreprinderilor şi consumatorilor. Ele se adresează în primul rând întreprinderilor, presupunându-se că statele membre au luat mă-suri de competenţa lor strictă sau la nivel comunitar, care favorizează libera circulaţie a mărfurilor. Obiectivele mari pe care le are în vedere politica concurenţei în UE sunt următoarele:

- integrarea pieţelor prin fluidizarea comerţului peste frontiere şi a alocării resurselor în funcţie de cele mai avantajoase condiţii;

- protejarea întreprinderilor mici şi mijlocii, care contribuie la menţi-nerea unui mediu competitiv.;

- protejarea consumatorilor: maximum de beneficii pentru consumatori; - favorizarea atingerii obiectivului coeziunii economice şi sociale; - dezvoltarea unor întreprinderi de dimensiuni optime pentru a face

faţă concurenţei în plan global. Toate regulile privind concurenţa îşi au sorgintea în prevederile ge-

nerale ale art.3 din Tratat, care stabilesc mijloacele şi căile de realizare a obiectivelor comunitare formulate la art. 2 din Tratat. În concret, ele se refe-ră la realizarea unei politici comerciale comune (lit.”b”), realizarea unei pie-ţe interne, caracterizată prin abolirea între statele membre a obstacolelor la libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor (lit.”c”), un

177

regim asigurând că nu este denaturată concurenţa (lit.”g”), apropierea legislaţii-lor naţionale în măsura necesară funcţionării pieţei comune (lit.”h”). Aceste prevederi trebuie să se raporteze şi la dispoziţiile art. 4, care impune statelor şi Comunităţii ca, în realizarea obiectivelor comunitare, acţiunea lor pentru stabi-lirea politicii economice să se conformeze principiului unei economii de piaţă deschise în care concurenţa este liberă.

De aceea, orice acte având scopul de a împiedica, restrânge ori dis-torsiona (denatura) concurenţa, deci afectarea liberei concurenţe, vor putea avea ca rezultat funcţionarea necorespunzătoare a pieţei comune, crearea de dezechilibre sau de discontinuităţi în raporturile intracomunitare, care sunt astfel concepute şi adaptate încât să satisfacă exigenţele unei economii des-chise de piaţă.

În acest context menţionăm că, potrivit dispoziţiilor art. 96 CE, în cazul în care Comisia constată ca o deosebire între prevederile stabilite prin lege, regulamente sau acţiune administrative dintr-un stat membru denatu-rează condiţiile de concurenţă în piaţa comună şi că această denaturare tre-buie să fie eliminată, ea procedează la consultarea cu statele membre intere-sate (alin.1), iar dacă această consultare nu are ca rezultat un acord prin care să se elimine denaturarea respectivă, Consiliul, pe baza propunerii Comisiei, statuând cu majoritate calificată, hotărăşte directivele necesare şi, mai mult, Comisia şi Consiliul pot să ia orice alte măsuri utile prevăzute în Tratat (alin. 2).

Art. 82 din Tratat declară ca fiind incompatibil cu piaţa comună ori-ce abuz din partea uneia sau mai multor întreprinderi de poziţia dominantă în piaţa comună ori într-o parte substanţială a ei, în măsura în care el afec-tează comerţul dintre state, un astfel de abuz constând în special în: impune-rea în mod direct sau indirect de preţuri de vânzare sau de cumpărare nee-chitabile sau de alte condiţii comerciale incorecte; limitarea producţiei, pie-ţei de desfacere ori a dezvoltării tehnice în prejudiciul beneficiarilor lor; aplicare de condiţii diferite tranzacţiilor echivalente încheiate cu alţi parte-neri comerciali, situându-l, prin aceasta, într-un dezavantaj concurenţial; determinarea încheierii de contracte cu condiţia acceptării de către celelalte părţi a unor obligaţii suplimentare care, prin natura lor sau potrivit uzanţelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte.

Aceste procedee utilizate în exploatarea abuzivă a poziţiei dominante vor fi analizate în cadrul specificării practicilor abuzive. Interzicerea practi-cilor abuzive are caracter absolut, nefiind admise nici un fel de excepţii. Se-veritatea reglementărilor de la art. 82 se întemeiază pe ideea că abuzul de poziţie dominantă nu poate să aducă niciodată o contribuţie pozitivă pe piaţa pe care se manifestă. Prin urmare, exceptările individuale sau pe categorii nu sunt, în această materie, posibile. Dar, în acelaşi timp, trebuie relevat fap-tul că, dacă una sau mai multe întreprinderi au o poziţie dominantă la nivelul pieţei comunitare, aceasta nu atrage atribuirea practicilor abuzive. Nu de

178

puţine ori acesta este rezultatul unei activităţi profitabile, atât pentru între-prinderile în cauză, cât şi pentru beneficiari, fiind impusă de-a lungul anilor prin furnizarea de produse sau de servicii de înaltă calitate şi potrivit exigen-ţelor consumatorilor.

Aşa cum s-a arătat şi în practica promovată de Curte, constatarea că o întreprindere are o poziţie dominantă, nu este prin ea însăşi o acuzaţie, ci înseamnă pur şi simplu că, indiferent de raţiunile pentru care ea are o poziţie dominantă, întreprinderea respectivă are o responsabilitate specială de a nu îngădui ca, prin comportamentul ei, să se afecteze adevărata concurenţă ne-distorsionată.

Tot astfel, s-a evidenţiat faptul că o întreprindere aflată în poziţie dominantă este în drept de a apăra şi de a câştiga părţi din piaţă, cu condiţia că ea să rămână în limitele unui comportament competitiv normal şi ale unei concurenţe legitime, dar art. 82 interzice unei întreprinderi dominante numai comportamentele prin care se căuta să se elimine un alt concurent şi să-şi întărească astfel poziţia sa recurgând la alte mijloace decât cele care aparţin concurenţei în fond. În cadrul prevederilor art. 82 este interzisă exploatarea abuzivă, de către una sau mai multe întreprinderi, a unei poziţii dominante pe piaţa comună sau pe o parte substanţială a acesteia. În principiu, deţine-rea unei poziţii dominante nu este prohibită, ci numai exploatarea ei abuzi-vă, cu toate că poziţia dominantă pe piaţă a uneia sau mai multor întreprin-deri poate să aducă atingere concurenţei.

II. Aplicarea art.82 din tratatul de constituire a comunităţilor europene

Aplicarea art. 82 din Tratatul de constituire a Comunităţilor Europe-

ne presupune îndeplinirea următoarelor condiţii: - Deţinerea de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziţii

dominante, care este susceptibilă să producă efecte în cadrul Comunităţii; - Exploatarea abuzivă a poziţiei dominante; - Posibilitatea să fie afectat comerţul între statele membre. În primul rând, în aplicarea art. 82, este necesară existenţa unei pozi-

ţii dominante în piaţa comună sau într-o parte substanţială a ei. Curtea de justiţie a definit poziţia dominantă avută în vedere la art.82 ca o “poziţie de forţă economică în care se află o întreprindere care îi dă posibilitatea să îm-piedica concurenţa efectivă ca să fie menţinută pe o piaţă relevantă spre a-i da puterea de a se comporta independent de concurenţii săi, de clienţii săi şi în cele din urmă faţă de consumatori”. Dar, spre deosebire de situaţia când există monopol sau cvasi-monopol, “această poziţie nu împiedică o anumită concurenţă, ci îi permite întreprinderii care profită de ea, dacă nu să deter-mine, cel puţin să aibă o influenţă apreciabilă asupra condiţiilor potrivit că-

179

rora acea concurenţă se va dezvolta şi în orice caz să acţioneze în mare mă-sură cu ignorarea ei cât timp acest comportament nu se manifesta în prejudi-ciul său”.

În acest sens s-a considerat că deţinerea unei părţi a pieţei într-o pro-porţie mai mare de 60 % apare ca o suficientă dovadă a unei poziţii domi-nante, în afara împrejurărilor excepţionale. Chiar şi un procent mai mic poa-te să fie relevant dacă există o diferenţă semnificativă dată, faţă de partea din piaţa principalilor concurenţi. Totuşi, nu s-a admis existenţa unei poziţii dominante, în afară de împrejurări excepţionale, în cazul în care se deţine între 5 şi 10 la sută dintr-o piaţă din domeniul produselor de înalta tehnicita-te care, totuşi, apar majorităţii consumatorilor ca uşor de substituit.

Art. 82, în concepţia Curţii, priveşte practicile care sunt susceptibile de a afecta structura pieţei, unde, ca rezultat al prezenţei întreprinderii în cauză, concurenţa a fost deja atenuată, şi care, prin recurgerea la metode di-ferite de cele ce cârmuiesc concurenţa normală cu privire la produse ori ser-vicii bazate pe performanţa comercianţilor, au efectul de a împiedica menţi-nerea sau dezvoltarea nivelului de concurenţa încă existent pe piaţă. În afara deţinerii unei mari părţi din piaţă, între factorii relevanţi ce pot dovedi o po-ziţie dominantă pe piaţă se mai pot afla: relaţia dintre părţile deţinute pe pia-ţă ale întreprinderilor în cauză şi ale concurenţilor lor, în special aceia dintre cei mai apropiaţi, avansul tehnologic al unor întreprinderi faţă de concuren-ţii lor, existenţa unei reţele dezvoltate de vânzări şi absenţa concurenţei po-tenţiale. Lipsa temporară de profit ori chiar pierderile nu sunt incompatibile cu existenţa unei poziţii dominante. Mai mult, faptul că preţul impus de o întreprindere nu constituie un abuz şi nu sunt anume chiar mai ridicate, nu justifică afirmaţia ca o poziţie dominantă nu există. În acelaşi timp, nici mă-rimea, puterea financiară şi gradul de diversificare al concurenţilor întreprin-derii la nivel mondial, nici echilibrul care survine din faptul că acei consuma-tori ai produsului sunt beneficiari comerciali experimentaţi nu au fost aprecia-te ca susceptibile de a lipsi întreprinderea de poziţie privilegiată pe piaţa în cauză. Poziţia dominantă trebuie să se manifeste, aşa cum am mai subliniat, în cadrul pieţei comune sau al unei părţi substanţiale din ea, în virtutea art. 82. Aceasta ne duce la concluzia că, stricto sensu, piaţa comună sau o parte sub-stanţială a ei se referă numai la limitele ei geografice. Dar poate fi admis şi un criteriu colectiv în sensul considerării acestei pieţe sau părţi substanţiale, ca un spaţiu de concurenţă, presupunând o mulţime de conexiuni care nu de pu-ţine ori depăşeşte cadrul limitat al unui teritoriu anume.

În acest sens Curtea a arătat că, atunci când deţinătorul unei poziţii dominante împiedică accesul pe piaţă din partea concurenţilor, el nu face nici o deosebire după cum un astfel de comportament este limitat la un sin-gur stat membru cât timp el este capabil să afecteze formele de comerţ şi concurenţă în cadrul pieţei comune. Pentru a caracteriza abuzul de poziţie dominantă, este necesară implicarea uneia sau mai multor întreprinderi. Cur-

180

tea a interpretat extensiv noţiunea de “întreprindere” care este destinatara regulilor de concurenţă, astfel că a inclus orice unitate exercitând activităţi economice, indiferent de forma juridică şi natura finanţării. Când sunt în discuţie mai multe întreprinderi trebuie sa se facă o distincţie între situaţiile în care între aceste întreprinderi există obligaţii legale sau de fapt care fac obiectul unui acord sau al unui comportament reciproc şi real armonizat şi alte situaţii care privesc comportamentul paralel sau suplimentar al între-prinderilor plasat într-un oligopol (care presupune un mic număr de între-prinderi pe piaţă şi existenţa unui comportament paralel şi ocult semnificativ).

În primul caz este aplicat art. 81 din Tratat, iar în al doilea, fiind vor-ba de o poziţie dominantă colectivă pe piaţă, va fi aplicabil, art. 82. Într-o altă ipoteză, când comportamentul a două societăţi, dintre care una deţine pute-rea de control asupra celeilalte şi o exercită efectiv, este caracterizat prin unitatea evidentă de acţiune faţă de terţi, cele două societăţi trebuie să fie considerate ca o unitate economică şi comportamentul incriminat le este im-putabil. Exploatarea abuzivă a poziţiei dominante este o noţiune obiectivă privitoare la comportamentele unei întreprinderi aflată într-o poziţie domi-nantă, care sunt de natură să influenţeze structura pieţei unde, datorită pre-zenţei întreprinderii respective, nivelul de concurenţă este deja scăzut, astfel de comportamente putând să împiedice, prin mijloace diferite de cele ale unei concurente obişnuite, menţinerea nivelului de concurenţă care poate să fie încă evidenţiat pe piaţa sau dezvoltarea acestei concurente. După cum se poate observa, în cuprinsul definiţiei Curţii de Justiţie, accentul este pus pe modificarea situaţiei de pe piaţă, datorată comportamentelor neconforme condiţiilor fireşti de concurenţă ale întreprinderii care devine o poziţie do-minantă. Spre deosebire de definiţia Curţii de Justiţie, în cadrul art. 82 se ţine seama, cu prioritate, de acţiunile întreprinderii care se găseşte într-o po-ziţie dominantă, de scopurile urmărite şi de rezultatele pe care ea le-a obţinut .

Definiţia Curţii de Justiţie are avantajul de a sublinia caracterul obi-ectiv al noţiunii de exploatare abuzivă a poziţiei dominante. Ea se întemeia-ză, în esenţă, pe prevederile art. 3 lit. „g” din Tratatul C.E., conform cărora activitatea Comunităţii comportă un regim care să creeze siguranţa că în ca-drul pieţei interne concurenţa nu este denaturată. Aspectele de ordin subiec-tiv, precum intenţia de a sancţiona din punct de vedere comercial întreprin-derile care nu îşi desfăşoară activitatea pe baza regulilor din domeniul con-curenţei sau dorinţa de a înlătura concurenţii care, corespunzător aprecierilor întreprinderii în cauză, vând produse periculoase, nu justifică abuzul de po-ziţie dominantă. Totodată, intervenţia Curţii de Justiţie, pe motivul schimbă-rii situaţiei de pe piaţă, cauzată de folosirea unor mijloace necorespunzătoa-re de către întreprinderea luată în considerare, este posibilă nu numai în ca-zul atingerilor aduse, în mod direct, concurenţei, ci şi în ipoteza în care con-curenţa este afectată în mod indirect. Aşa se întâmplă, de exemplu, în cir-cumstanţele în care poziţia dominantă este deţinută pe o anumita piaţă, iar

181

efectele negative se produc pe o piaţă distinctă, conexă cu prima. Exploata-rea abuzivă a poziţiei dominante se poate realiza prin utilizarea unor proce-dee diferite, care vor fi analizate în cadrul specificării practicilor abuzive. Art. 82 cuprinde, aşa cum am mai menţionat, patru categorii de asemenea practici, enumerarea nefiind însă limitativă.

În sfârşit, pentru aprecierea existenţei unui abuz al poziţiei dominan-te trebuie să se afirme posibilitatea afectării comerţului între statele membre ca urmare a unui comportament anticoncurenţial interzis prin Tratat. Acest element nu diferă esenţial de cel prevăzut la art.81 par. 1. Singura deosebire, fără efect, totuşi, în aplicare, este acela privind folosirea sintagmei “in măsu-ra în care poate să afecteze…”. Interdicţia abuzului de poziţie dominantă trebuie interpretată şi aplicată în lumina art. 3 lit.”g” privitor la un regim care să asigure că nu este denaturată concurenţa în piaţa internă şi a art. 2 privind promovarea unei dezvoltări armonioase şi echilibrate în ansamblul Comunităţii. În aprecierea posibilităţii de afectare a comerţului prin acest abuz trebuie să se ia în considerare nu numai practicile care prejudiciază di-rect pe beneficiari, ci şi pe cele care îi prejudiciază indirect prin alterarea structurii concurenţiale efective aşa cum este menţionată la art. 3 lit.”g”. Când deţinătorul unei poziţii dominante, stabilit în piaţa comună, tinde, prin exploatarea abuzivă a acesteia, să elimine un concurent stabilit în aceeaşi piaţă, este indiferent de a se cunoaşte dacă acest comportament priveşte ac-tivităţile de export ale sale sau activităţile în piaţa comună propriu-zisă, de vreme ce este de observat că această eliminare va avea repercusiuni constan-te asupra structurii concurenţei în piaţa comună.

Aşadar, nu urmează să se facă distincţie privind consecinţele practi-cilor abuzive în funcţie de faptul dacă o întreprindere afectată exportă, în principal, spre terţe ţări, când se demonstrează că abuzul în cauză afectează structura concurentei în interiorul pieţei comune. S-a considerat că, spre exemplu, diferenţa între preţuri, care, prin intermediul rabaturilor de fidelita-te, este posibil pentru diverşi clienţi ai întreprinderii să o plătească şi care variază după cum acei clienţi sunt sau nu de acord să obţină de la aceasta tot ceea ce solicită, este de o asemenea natură încât îi situează într-un dezavan-taj concurenţial, cu semnificaţia ce rezultă din par.2 lit. „c” a art. 82, adică un cumpărător este lipsit sau îi este restrânsă posibilitatea de alegere a surse-lor de aprovizionare şi altor producători li se refuză accesul pe piaţă. În plus, sensul comportamentului în discuţie este acela al unei întreprinderi ocupând o poziţie dominantă pe piaţa unde structura concurenţei a fost afectată şi, în consecinţă, în cadrul domeniului de aplicare a art. 82, orice afectare supli-mentară a structurii concurenţei poate să constituie un abuz de poziţie dominantă.

Pe de altă parte, nu este necesar să se dovedească că o conduită abu-zivă a afectat apreciabil, în concret, comerţul dintre statele membre, ci nu-mai faptul că ea era susceptibilă să aibă acest efect. Specificări ale practici-lor abuzive.

182

Art. 82 cuprinde patru categorii de practici considerate abuzive, care sunt, cu o excepţie, similare categoriilor de înţelegeri monopoliste între în-treprinderi de la art.81. Repartizarea pieţelor sau a surselor de aprovizionare nu a fost reiterată în cadrul art. 82, apreciindu-se că acestea se pot realiza doar pe baza unor înţelegeri orizontale sau verticale între întreprinderi. În practică s-a constatat, totuşi, că astfel de efecte sunt generate, în anumite situaţii, şi de exploatarea abuzivă a unei poziţii dominante, chiar dacă între-prinderea în cauza nu le-a avut în vedere cu prilejul aplicării strategicei pe piaţa. De exemplu, interdicţia impusă de către întreprinderea aflată pe o po-ziţie dominantă, partenerilor ei comerciali, referitoare la revânzarea unui bun, poate să conducă la fixarea acestora pe piaţa locală. Omisiunea de la art. 82 nu are însă inconveniente deosebite, pentru că enumerarea practicilor abuzive nu este limitativă. Cu toate că la încheierea Tratatului C.E.E. pare să fi fost luat în considerare, în cuprinsul art. 82, numai „abuzul de comporta-ment” şi „de rezultat”, invocarea articolului menţionat este posibilă, deopo-trivă, în cazul „abuzului de structură”. Practicile abuzive pot să constea, în special, în următoarele:

a) Impunerea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânza-

re sau de cumpărare sau a altor condiţii inechitabile ale tranzacţiilor. Preţul impus poate să fie excesiv în ipoteza în care nu există un raport rezo-nabil între acesta şi valoarea economică a prestaţiei întreprinderii. De exem-plu, diferenţele substanţiale de preţuri practicate de o întreprindere pe piaţa unde condiţiile de concurenţă sunt omogene constituie un abuz de poziţie dominantă. Dependenta clienţilor de produsele sau serviciile întreprinderii care deţine o poziţie dominantă poate să determine impunerea, de către aceasta, a unor preţuri excesive.

Practicilor abuzive de la art. 82 lit. le poate fi asimilată şi situaţia în care o întreprindere aflată într-o poziţie dominantă stabileşte preţuri foarte reduse, în scopul înlăturării concurenţilor de pe piaţă. Procedeul arătat poate să fie, eventual, subsecvent unui acord între întreprinderi, care urmăreşte înlăturarea de pe piaţă a concurenţilor care nu participă la respectiva înţele-gere. Condiţiile discriminatorii pot să privească, de asemenea, rabaturile comerciale sau termenele de livrare care sunt consimţite de întreprinderea care deţine o poziţie dominantă.

Art. 82 lit.”a” interzice stabilirea unilaterală a unor preţuri inechita-bile, în timp ce art.81 par. 1 lit. „a”, care este formulat în termeni apropiaţi, prohibă restrângerea libertăţii părţilor la înţelegerea monopolistă în fixarea preţurilor. Aplicarea ambelor articole nu este totuşi exclusă, în eventualita-tea în care o întreprindere aflată într-o poziţie dominantă se prevalează de aceasta pentru a încheia cu unii concurenţi o înţelegere monopolistă, iar pe ceilalţi încearcă să-i înlăture de pe piaţă prin folosirea unor mijloace incom-patibile cu cerinţele unei concurente obişnuite.

183

b) Limitarea producţiei, a distribuţiei sau a dezvoltării tehnice,

în dauna consumatorilor. De cele mai multe ori aceasta se realizează prin limitările impuse furnizorilor sau cumpărătorilor de către întreprinderea care are o poziţie dominantă. De pildă, Curtea de Justiţie a hotărât, într-o afacere, că refuzul unei întreprinderi de a livra materii prime unui client cu care se află în concurenţă privitor la produsele obţinute cu ajutorul acelor materii prime, reprezintă un abuz de poziţie dominantă, dacă apare riscul înlăturării întreprinderii concurente de pe piaţă. Aşadar, o întreprindere poate să fie obligată să încheie un contract pentru vânzarea unor bunuri sau prestarea unor servicii, în eventualitatea în care nu există nici un substitut real ori po-tenţial al acestora, poate să fie evidenţiată pe piaţă o cerere specifică poten-ţială, constantă şi regulată a consumatorilor, iar întreprinderea în cauză are capacitatea necesară în vederea satisfacerii comenzilor pe care le-a primit. Tot astfel a fost calificată, în jurisprudenţă, folosirea de către un producător a unor rabaturi de fidelitate care îi împiedicau pe concurenţii din alte state membre să comercializeze propriile lor produse similare pe piaţă.

În circumstanţele în care întreprinderea poate livra cantităţi limitate de mărfuri, ea trebuie să îşi stabilească priorităţile pe temeiul unor criterii obiective, nediscriminatorii;

c) Aplicarea unor condiţii inegale la prestaţii echivalente parte-

nerilor comerciali, creându-le astfel un dezavantaj concurenţial. Aceste prevederi nu sunt esenţial diferite de cele de la lit. „a” şi „b”

ale art. 82, întrucât condiţiile discriminatorii pot să se refere la preţuri, raba-turi comerciale, cantităţile de mărfuri livrate etc. În cuprinsul art. 82 lit. c se accentuează însă ca orice condiţii discriminatorii aplicate de o întreprindere care devine o poziţie dominantă constituie un abuz. Motivarea practicilor abuzive este, în general, similară celei a înţelegerilor monopoliste, supuse dispoziţiilor art. 81 par. 1 lit. d. În contextul analizării practicilor abuzive se remarcă însă, adesea, şi livrarea cu întâietate a produselor către comercianţii care vând numai mărfurile producătorului, fiind dezavantajaţi cei care în-străinează, alături de acestea, bunuri concurente importate.

d) Condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea, de către

parteneri, a unor prestaţii suplimentare, care nu au legătura, prin na-tura lor sau conform uzanţelor comerciale, cu obiectul respectivelor contracte. Prin asemenea practici, întreprinderea îşi consolidează poziţia dominantă şi poate să înlăture anumiţi concurenţi de pe piaţă, deoarece aceasta subordonează vânzarea unui bun a cărui desfacere o controlează de înstrăinarea altor produse supuse concurenţei.

În situaţia în care o întreprindere cuplează, din proprie iniţiativă, in-dependent de vreun acord în acest sens, contractul principal cu o prestaţie

184

suplimentară, se aplica prevederile art. 82 lit. „d”; dacă înlănţuirea este de-terminată de o înţelegere între întreprinderi la care este parte vânzătorul, se iau în considerare dispoziţiile art.81 pct.1 lit.”e”.

Subliniem totodată că, potrivit unei hotărâri a Tribunalului de Primă Instanţă, condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea, de către parte-neri, a unor prestaţii suplimentare, nu poate să fie admisă când produsele în cauză sunt disociabile (de pildă, utilajele şi cartoanele folosite pentru amba-larea lichidelor alimentare). În plus, contractele cuplate nu ar putea să fie justificate prin existenţa uzanţelor comerciale, pe o piaţă unde concurenţa este deja afectată datorită poziţiei dominante a unei întreprinderi. Ultima afirmaţie este însă susceptibilă de rezerve, întrucât reglementările de la art. 82 lit.”d” se iau în considerare tocmai în situaţia în care o întreprindere deţi-ne o poziţie dominantă pe piaţă. Apoi, punerea în practică a unor uzanţe comerciale larg cunoscute şi în mod obişnuit respectate de către părţile la contracte de acelaşi tip în ramura comercială avută în vedere, nu credem că reprezintă un mijloc diferit de cel al unei concurente obişnuite.

III. Exemple de acţiuni întreprinse de comisia europeană privind abuzul de poziţie dominantă

a. Abuzul de poziţie dominantă pe piaţa de distribuţie a îngheţatei Ca rezultat al unei reclamaţii făcute de Mars, Comisia Europeană a

descoperit că Unilever abuzase de poziţia sa dominantă. Unilever furniza congelatoare distribuitorilor din Irlanda complet gratuit, cu condiţia ca aceş-tia să depoziteze în ele numai produse Unilever. În consecinţă, consumatorii irlandezi aveau o posibilitate extrem de restrânsă de a alege între diverse sortimente de îngheţată. Comisia Europeană a considerat această cerinţă de folosire exclusivă drept un abuz al firmei Unilever, care a profitat de poziţia sa dominantă pe piaţă.

b. Folosirea abuzivă a poziţiei dominante deţinute pe piaţă a servi-

ciilor de transport aerian, oferite de agenţiile de voiaj. Acţionând în urma unei reclamaţii făcute de Virgin Airways, în iulie

1999, Comisia Europeană a descoperit că British Airways abuzase de pozi-ţia sa dominantă. Abuzul a constat în stabilirea unui sistem de răsplătire a fidelităţii faţă de marcă. Aceasta însemnă că piaţa serviciilor de transport aeriene asigurate de anumite agenţii de voiaj britanice era închisă pentru concurenţii firmei British Airways. British Airways oferea anumitor agenţii de voiaj britanice un comision suplimentar dacă ele aveau acelaşi volum de vânzări ca în anul precedent, sau dacă îl depăşeau, la biletele vândute pentru British Airways. Acest sistem dorea să ducă la creşterea fidelităţii, care se termina prin închiderea altor pieţe ale serviciilor de transport aerian oferite

185

de agenţiile de voiaj pentru concurenţii British Airways şi să le descurajeze intenţiile de a-şi oferi serviciile altor linii aeriene. British Airways deţinea o poziţie dominantă, astfel încât acest sistem era o adevărată barieră în calea liniilor aeriene concurente, împiedicându-le accesul pe piaţă. Deoarece agenţiile favorizau linia aeriană care plătea cel mai mare comision, consu-matorilor li se ofereau întotdeauna bilete pentru British Airways, chiar dacă serviciile oferite de liniile aeriene concurente erau mai avantajoase. În con-secinţă, Comisia Europeană a considerat că această practică, ce afecta piaţa serviciilor oferite de liniile de transport aerian prin intermediul agenţiilor de voiaj, era un caz de abuz exercitat într-o poziţie dominantă.

c. Abuzul de poziţie dominantă în organizarea Campionatului

Mondial de Fotbal. La 20 iulie 1999, Comisia Europeană a adoptat o decizie formală

împotriva comitetului francez care a organizat Campionatul Mondial de Fotbal, desfăşurat în Franţa în 1998. Comitetul de organizare a campionatu-lui mondial (CFO) deţinea monopolul organizării evenimentului, inclusiv vânzarea biletelor. Comisia Europeană a descoperit că aranjamentele vizând vânzarea de bilete pentru meciurile finalelor erau discriminatorii şi constitu-iau un abuz exercitat datorită unei poziţii dominante. Aranjamentele făcute pentru vânzarea de bilete îi favorizau pe consumatorii care puteau da o adre-să din Franţa, în detrimentul consumatorilor care erau rezidenţi ai altor ţări. Persoanele nerezidente în Franţa, care doreau sa urmărească meciurile fina-le, erau astfel puternic dezavantajate în comparaţie cu rezidenţii francezi.

În consecinţă, Comisia Europeană a emis o hotărâre care condamnă CFO. d. Cauza T-170/06 Alrosa / Comisia (EN) Alrosa şi De Beers, cele mai mari companii de diamante din lume,

au notificat Comisia în martie 2002, pentru recunoaşterea conformităţii cu Dreptul comunitar al concurenţei a acordului comercial privind vânzarea de diamant brut produs în Rusia de către Alrosa către De Beers (Luxemburg), pentru o perioadă de cinci ani, începând cu data confirmării. Cantitatea tota-lă de diamante pentru vânzare a fost stabilită la valoarea de 800 milioane USD, care urma să scadă în ultimii doi ani la valoarea de 700 USD. Această sumă corespunde cu toată cantitatea de diamante exportată de Alrosa în afa-ra Comunităţii statelor Independente. Comisia a adresat obiecţii celor două companii susţinând că acordul este anticoncurenţial care încalcă art. 81 al Tratatului CE şi un abuz de poziţie dominantă, prin încălcarea art. 82 al Tra-tatului. În ianuarie 2006, De Beers s-a oferit să reducă treptat valoarea achi-ziţiei de diamant brut de la 600 milioane USD în 2006, la 400 milioane USD în 2008, şi apoi să încheie vânzarea. În februarie 2006, Comisia adoptă o decizie prin care acceptă angajamentele De Beers.

186

În această cauză, Alrosa contestă această decizie şi cere Tribunalului să anuleze măsurile şi angajamentele asumate de De Beers fără acordul lui Alrosa. Alrosa susţine de asemenea că prin Decizia Comisiei se interzice companiei De Beers, de manieră absolută şi potenţial ilimitată, cumpărarea de diamante de la Alrosa începând cu 1 ianuarie 2009. Se încalcă Art. 82 CE şi principiile fundamentale de proporţionalitate şi libertate contractuală. În această cauză a fost acceptată procedura accelerată.