Concepţii despre natura umană

Maieutica

Maieutica este arta extragerii unui anume continut informational coerent si corect, dintr-o minte inzestrata care il poseda fara a o stii, si care condusa abil prin intrebari bine formulate, avanseaza progresiv catre scoaterea la suprafata a adevarului cautat. Primul si cel mai celebru utilizator al maieuticii este considferat filozoful antic grec Socrate, dar cu siguranta cel care a adus arta maieuticii la cel mai inalt nivel este Platon, elevul lui Socrate. Maieutica in semnificatia primara este arta mositului, a aducerii pe lume a noului nacut, in cele mai bune conditii cu minima suferinta.

Maieutica asa cum o intelege si aplica Platon se bazeaza pe teoria anamnezei, adica a posibilitatii reamintirii unei cunoasteri apartinand de mult timp umanului, introduse si fixate candva in memoria fiecarui individ de catre zei, sau de catre cauze necunoscute. Aceasta cunoastere latenta si extrem de extinsa la unii oameni, poate fi reactualizata si recuperata prin dialog bine condus, prin intrebari ingenioase care extrag treptat din memoria investigata, cele cautate si dorite.

Se poate spune ca in toate dialogurile platonice se foloseste maieutica pentru a obtine adevarul cautat, din mintea partenerilor de dialog, numai ca in mod paradoxal, adevarul nu este descoperit de mintea celui interogat, ci de mintea celui care intreaba, adica a personajului Socrate sau a altui conducator de dialog. De regula Soctare deschide dialogul, el prezinta tema de discutie, indica partenerul sau partenerii participanti si incepe sa intrebe. Cel interogat raspunde, dar de obicei raspunsurile nu ii convin celui care intreaba, nu rezista criticii acerstuia, si situatia se inverseaza. Cel care intreaba incepe sa sugereze el raspunsuri si cauta acordul partenerului la raspunsurile pe care le propune, acord de regula primit foarte usor.

Dialogul se incheie fie prin gasirea raspunsului potrivit, care satisface pe cel ce cauta, fie prin imposibilitatea localizarii lui si amanarea cautarii cu alta ocazie.

Teoria anamnezei a fost privita din diferite perspective metafizice si stintifice, dealungul timpului, fie sustinuta ca o ideie promitatoare, fie respinsa ca nefireasca si nergumentabila logic.

Teleologia

Termenul este folosit pentru prima oară de filosoful german Christian Wolff în lucrarea sa Philosophia rationalis sive logica (1728). Teleologia, o propunere de gândire în termeni de cauze finale, prelungeşte reflecţia aristoteliană privind cauzele finale (de ce ? –ul obiectului) şi formale (natura obiectului) prin care cauza finală este văzută ca realizarea deplină a cauzei formale. În perspectiva lui Aristotel, prin transformările şi dezvoltarea al căror subiect îl constituie, obiectele tind în fapt a-şi împlini adevărata lor natură, astfel încât, prin extensie, prin argumentarea de tip teleologic, „[...] ordinea şi complexitatea puse în evidenţă în univers sunt atribuite unei cauze de tip scop, finalitate mai curând decât unui proces nedirecţionat, orb. Istoric, în căutarea evidenţei finalităţii, argumentul teleologic s-a focalizat pe lume în dimensiunea lui de întreg, pe legile sale şi pe structurile din univers (o structură notabilă: viaţa). Argumentul teologic are două expresii contemporane. Una angajează principiul anthropic şi se focalizează pe acel „fine-tunning” sau „just-so” aspect al universului fizic observat de observatorii umani. Celălalt constituie o renaştere a gândirii finalist-teoretice din biologie şi poartă numele de „intelligent design”.”1

Teleologia este„învăţătura conform căreia universul are o finalitate, un scop precis. Ea constituie una dintre „dovezile” existenţei unui Dumnezeu Creator. Premisa ei majoră este că fiecare lucru creat serveşte unui scop şi reprezintă o mică parte dintr-un plan mai mare.”2

Paradox

Un paradox este o afirmație, un argument sau o situație autocontradictorie sau contraintuitivă. Unele paradoxuri logice au fost demonstrate a fi argumente false, dar acestea sunt folosite pentru a dezvolta gândirea critică.  Un exemplu de paradox, în

acest caz un „cerc vicios”, este reprezentat de următoarele două afirmații:

„Următoarea afirmație este adevărată.”„Afirmația precedentă este falsă.”

Filosofia

Filosofia este o componentă a culturii, a vieţii spirituale, alături de ştiinţa literaturii, artă, religie, acestea formează cultura şi viaţa societăţii.Ea se află în interelaţii cu celelalte componente dar nu se confundă cu niciuna dintre ele.Încă din sec. V î.h. Platon spunea că filosofia este cel mai frumos dar pe care l-au dat zeii oamenilor.Hegel spunea că filosofia este floarea cea mai înaltă a culturii. Alţi filosofi au spus că ea este Kiutesenţa unei culturi. Dacă vrei să cunoşti cultura unui popor te duci la filosofia acestuia.L. Blaga spunea că filosofia este unul din modurile umane fundamentale pentru a rezolva “ceea ce este”.C-tin R. Matru – ea este o concepţie în care adevărurile vechi sunt îmbrăcate într-o formă nouă.Filosofia a apărut ca răspuns la întrebările oamenilor, întrebări cum ar fi :Ce este existenţa ?Care este raportul dintre existenţa subiectivă şi obiectivă ?Cum se constituie valoarea de adevăr bine, frumos, dreptate ?Care sunt cauzele nefericirii omului pe pământ ?Ce este fericirea ?

În jurul acestor probleme s-a constituit filosofia încercând să dea răspunsuri încât filosofia vizează raportul omului cu lumea cu existenţa. Filosofia încearcă să explice în ce constă condiţia umană, conceptul de condiţie umană, deasemenea situaţiile obişnuite şi limita. În acelaşi timp filosofia se preocupă de locul şi rolul omului îl ajută pe acesta să ierarhizeze lumea. Filosofia îl ajută pe om să opteze în cunoştinţă de cauză de ce oamenii optează pentru anumite realieri.

Filosofia îl ajută pe om să se cunoască pe sine să-şi formeze o cunoştinţă de sine care sunt propriile sale realări dar raportată la realitatea socială, să-şi formeze conştiinţa alterităţii care este conştiinţa respectului pentru ceilalţi alături de care trăieşti.Filosofia s-a format în antichitate la început în obiectul filosofiei erau puse cunoştinţe din toate domeniile treptat s-a produs o departajare între discursul filosofic şi cel ştiinţific. Tot pe parcursul istoriei s-au constituit domeniile meditaţiei filosofice. 

Raționalismul

Raționalismul sau mișcarea raționalistă este o doctrină filozofică care afirmă că adevărul trebuie să fie determinat în virtutea forței rațiunii și nu pe baza credinței sau adogmelor religioase. Cuvântul raționalism provine din latină, ratio însemnând „rațiune”.

Raționaliștii susțin că rațiunea este sursa întregii cunoașteri umane. Există și o altă formă de raționalism, mai puțin extrem, care susține că rațiunea este principala sursă a cunoașterii sau că rațiunea este sursa celui mai important tip de cunoaștere.

Raționalismul are câteva asemănări în ideologie cu umanismul și ateismul, prin faptul că își propune să furnizeze un schelet de referință pentru probleme de ordin social și filozofic fără implicații religioase sau de ordin supranatural. Totuși, raționalismul se deosebește de aceste ideologii, deoarece:

umanismul, cum o sugerează și numele, este concentrat asupra superiorității societății umane și a omului în comparație cu natura și cu ceea ce conține aceasta

ateismul neagă existența lui Dumnezeu: raționalismul nu face referiri la acesta.