CONCEPTELE DE IDEOLOGIE ŞI DOCTRINĂ POLITICĂ

Obiective:

        Definirea ideologiei şi a doctrinei politice, precum şi examinarea raportului

        dintre acestea şi teorie

        Analiza principalelor momente evolutive ale conceptelor

        Prezentarea unor puncte de veder 717f51h e care au susţinut “dezideologizarea”

        Argumentarea actualităţii diferenţierilor ideologice (doctrinare)

“Ideologie politică” şi “doctrină politică” sunt concepte similare, în bună măsură, dar deosebirile sau sensurile specifice conferite în anumite împrejurări nu sunt deloc neglijabile. De remarcat şi rezervele exprimate în legătură cu utilizarea lor, invocându-se, în principal, caracterul neştiinţific sau chiar dogmatic. Deoarece conceptul de ideologie are o istorie mai consistentă i se va acorda un spaţiu pe măsură.

Ideologia şi "dezideologizarea"

Ideologia este un complex articulat de idei, reprezentări, concepţii şi atitudini (latent sau explicit ofensive), caracterizate de o retorică care tinde să o anunţe drept substitut al (imaginii) realităţii. Sau, mai elaborat spus, prin „ideologie” se înţelege ansamblul, totalitatea ideilor şi concepţiilor care reflectă într-o formă mai mult sau mai puţin sistematizată, interesele şi aspiraţiile unor clase, categorii sau grupuri sociale, determinate de condiţiile obiective ale existenţei acestora şi care servesc la justificarea relaţiilor sociale (şi a deciziilor politice) pe care acestea sunt interesate să le  modifice sau să le conserve. (Eugen Străuţiu).

Conceptul de ideologie este marcat de o mare complexitate, dar şi ambiguitate. David McLellan îşi începe cartea pe care i-a consacrat-o cu afirmaţia “Ideologia este cel mai derutant concept din câmpul ştiinţelor sociale” (David McLellan, 1998, p. 24). Produs al iluminismului, termenul a fost inventat în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea, de către filosoful Antoine Destutt de Tracy, din cuvintele greceşti eidos şilogos, fiindu-i conferit sensul de “ştiinţă a ideilor”, care se ocupă de investigarea originii naturale a ideilor, de cunoaşterea cauzelor generării acestora din senzaţii. Aşadar, o expresie a empirismului anti-teologic.

Treptat, ideologia s-a asociat cu guvernarea de către o elită luminată, mai exact guvernarea republicană reprezentativă, sens care va câştiga teren. Acestor sensuri iniţiale pozitive, li s-a adăugat, curând, unul peiorativ. Se consideră că metamorfoza se datorează, în bună măsură, lui Napoleon, cel care, el însuşi asociat “ideologilor” pentru o vreme, le-a reproşat

acestora, după ce a ajuns la putere, că vor să reformeze lumea în capetele lor, fiind incapabili să-şi pună în practică ideile.

Conceptul a început să fie mai larg utilizat în secolul al XIX-lea, semnificând uneori o concepţie sistematică asupra lumii ce vizează atât aspecte teoretice cât şi programatice, atât dimensiuni raţionale cât şi afective, alteori o concepţie deformată, care se îndepătează de obiectivitate, încorporând pasiuni, temeri, speranţe marcate de subiectivism (Vernon Bogdanor, ed., 1987, p. 278). Numeroşi autori contemporani îl citează pe Marx, care, în lucrările din tinereţe, a preluat şi amplificat sensul peiorativ, definind ideologia drept “concepţie răsturnată” (comparată cu imaginea în camera obscură), pentru ca apoi, la maturitate, să o considere expresie a intereselor de clasă, a cărei finalitate şi compatibilitate cu ştiinţa depind de tipul de interese pe care le exprimă.

Dintre cei preocupaţi de dilemele ideologiei s-a remarcat, în primele decenii ale secolului XX, sociologul Karl Mannheim, care deosebea două forme ale ideologiei - ambele diferite de cunoaşterea ştiinţifică: una exprimă deformarea gândirii clasei conducătoare care doreşte să-şi conserve puterea; cealaltă exprimă deformarea gândirii unei clase ce aspiră spre un viitor ideal, imposibil de realizat – o ideologie utopică, în perimetrul căreia include şi marxismul (Karl Mannheim, 1936).

Secolul XX a fost oscilant în privinţa importanţei acordate ideologiilor. Dacă anii '30 şi '40 au fost caracterizaţi de ceea ce s-a numit "războiul ideologiilor" (democratice, fasciste, comuniste), anii '50 au fost marcaţi de teza "sfârşitului ideologiilor", a “dezideologizării” (Raymond Aron, Daniel Bell). La baza acesteia s-a aflat ideea că în condiţiile declinului ideologiilor radicale proprii fascismului şi comunismului, lumea contemporană, aflată într-o etapă a "abundenţei", este tot mai raţională şi pragmatică, mai puţin preocupată de diferenţieri ideologice, toate forţele politice fiind în esenţă de acord cu valorile fundamentale ale democraţiei. Această alternanţă de tip flux - reflux a continuat: înainte ca anii '60 să se fi încheiat, R. Aron semnala "sfârşitul erei sfârşitului ideologiilor". La finele anilor '80, într-un alt context istoric, Francis Fukuyama a fost cel care a proclamat din nou sfârşitul confruntărilor ideologice majore, anticipând căderea regimurilor comuniste. Mai întâi într-un articol care i-a adus celebritate, apoi în alte lucrări, acesta afirma nu “sfârşitul ideologiei”, ci “victoria liniştită a liberalismului economic şi social” (Francis Fukuyama, 1994), teză care a determinat una din cele mai ample dezbateri postbelice pe problematica ideologiilor.

Alternanţa nu este întâmplătoare, ea dovedind că ideologiile se confruntă acut îndeosebi în perioadele şi zonele marcate de dificultăţi sau transformări importante; îşi epuizează forţa ca urmare a consumării etapelor respective, pentru a reveni în prim plan cu un alt conţinut şi o altă formă. O asemenea constatare poate fi utilă în explicarea situaţiei prezente din zona noastră, unde confruntările ideologice nu au căzut deloc în desuetudine. Această situaţie readuce în actualitate unele întrebări, devenite clasice, în legătură cu ideologia, precum: ce este ea, de fapt? este doar o "falsă conştiinţă", o gândire "deformată" sau un mod specific de raportare la realitate?

Ideologia poate fi definită ca ansamblu de idei, opţiuni valorice, aspiraţii, idealuri, ce exprimă trebuinţele şi interesele anumitor grupuri, oferind o anumită interpretare a realităţii sociale şi orientând acţiunea înspre anumite scopuri, în funcţie de un anumit model al dezvoltării viitoare. Rezultă, aşadar, că, oricât de pregnante sunt, în cadrul unei ideologii, preocupările pentru a cunoaşte şi explica în mod obiectiv realitatea (demers caracteristic teoriei, ştiinţei), aceasta nu se rezumă la cunoaştere, la aspecte de ordin raţional, ci implică întreg sistemul motivaţional, respectiv aspecte volitive şi afective. Apoi, ideologia este un produs colectiv, reflectând opţiunile de grup şi stimulând formarea grupurilor. Ideologia nu doar descrie şi interpretează realitatea, ci şi orientează acţiunea înspre anumite scopuri, ce rezultă din anumite opţiuni. Pe baza acestor opţiuni se conturează un anumit model societal; în funcţie de "tipul ideal" pe care îl propune, ideologia vizează fie menţinerea unui sistem politic, fie reformarea sau chiar schimbarea radicală a acestuia.

Trebuie precizat că există diferite tipuri de ideologii. Ideologia politică, ce constituie obiectul demersului de faţă, se referă, în principal, la idei, credinţe, atitudini despre regimul politic şi instituţiile politice, precum şi despre rolul oamenilor în raport cu acestea (vezi şi Roy Macridis & Mark Hulliung, 1996, p. 2). Revenind la întrebările formulate anterior, trebuie să constatăm că cei care elaborează, susţin şi propagă anumite ideologii pot să recurgă la mistificarea realităţii şi la manipularea populaţiei - un asemenea mod de manifestare este propriu atât instituţiilor puterii în regimurile totalitare cât şi forţelor politice care sfidează regulile (scrise sau nescrise) ale desfăşurării competiţiei politice într-un regim democratic. În acest caz, definiţia de "falsă conştiinţă" sau "gândire deformată" este adecvată. A încerca însă o interpretare şi evaluare a realităţii sociale care să servească orientării acţiunii înspre obiective pe care un anumit grup social le consideră dezirabile poate însemna preocupare pentru a descifra înseşi tendinţele acestei

realităţi, care, complex determinate de factori obiectivi şi subiectivi, nu sunt, de regulă, evidente.

Prin caracteristicile relevate, ideologia se deosebeşte de teorie, care este o reflecţie sistematică asupra naturii şi scopurilor sistemului de guvernământ; asociată cu ştiinţa, teoria presupune demonstraţie riguroasă, care se sprijină pe date concrete, ce pot fi, de regulă, verificate empiric. Aşadar, în vreme ce teoria presupune o abordare obiectivă, ideologia este o abordare din perspectiva unei anumite opţiuni. Apoi, în vreme ce teoria presupune, în principal, organizarea ideilor şi demonstraţia, ideologia vizează mai ales stimularea spre acţiune. Aceste deosebiri nu înseamnă însă incompatibilitatea ideologie – teorie. Este ştiut faptul că o serie de teorii s-au transformat în ideologii, de-a lungul timpurilor, cazul cel mai elocvent fiind cel al liberalismului, mai cu seamă al celui clasic. Cum se poate cu uşurinţă constata, este imposibilă prezentarea majorităţii ideologiilor politice fără a fi invocate anumite teorii de referinţă.

Doctrina politică

Cuvântul derivă din latinescul “doctrina”, care înseamnă “învăţătură”. Din perspectivă juridică sau economică sensul iniţial al conceptului s-a păstrat în bună măsură, cu o serie de precizări şi accente. Astfel, când se face trimitere la “doctrina juridică” se au în vedere analizele, interpretările, opiniile cu privire la fenomenele juridice (cu alte cuvinte, demersul teoretic) care influenţează jurisprudenţa (soluţiile date de instanţele judecătoreşti – aşadar, nivelul empiric, practic). Cei ce utilizează formula “doctrină economică” subliniază, de regulă, că, spre deosebire de teorie (dar presupunând teoria), aceasta face aprecieri şi indică ce trebuie sau nu trebuie făcut, cu alte cuvinte, are nu doar o funcţie cognitivă, ci şi una normativă, respectiv prescriptivă. Din perspectivă politică pot fi relevate nu numai sensuri, dar şi evaluări foarte diferite. Uneori se consideră că doctrina politică este similară ideologiei politice, alteori se subliniază diferenţele. În vreme ce unii autori preferă “ideologia”, pe considerentul că “doctrina” se asociază unui mod de gândire dogmatic, alţii o preferă pe aceasta din urmă, pe temeiul că prima este marcată de conotaţii negative, ca urmare a utilizării excesive în fostele regimuri comuniste. Exemple din literatura politologică românească mai veche sau mai nouă sunt ilustrative pentru această diversitate de abordare.

Doctrinele politice, caracterizând un sistem închegat de concepţii şi principii prin care se exprimă o anumită orientare, un anumit curent de gândire politică, au un caracter istoric şi exprimă, apără şi promovează interesele şi aspiraţiile anumitor categorii şi grupuri sociale[1]. Doctrina politică ar putea fi definită ca un sistem de gândire care judecă faptele politice şi realizează proiecte de reformă, putând avea, în consecinţă, caracter apologetic sau profetic[2]. Conceptul de doctrină politică este organic legat de conceptul de ideologie. Doctrina politică se află în raport de subordonare faţă de ideologia politică. Pe de altă parte, doctrina politică este atât element constitutiv al ideologiei cât şi instrument prin care o anumită ideologie poate fi răspândită. (Eugen Străuţiu)

 Un remarcabil teoretician şi om politic din perioada interbelică considera că doctrina politică are două elemente  constitutive: “o concepţie asupra situaţiei sociale sau/şi asupra evoluţiei sociale, şi un ideal social.” (Virgil Madgearu, în Petre Dan, ed., 1995, p. 91). Liviu Zăpârţan conferă doctrinei politice sensuri mai complexe, apreciind că aceasta încorporează

deopotrivă teoria, concepţia şi ideologia: mai întâi, ea trebuie să ofere o imagine teoretică asupra unei societăţi, apoi o concepţie despre identitatea societăţii respective, precum şi “un set de propoziţii ideologice”, şi, în sfârşit, “un set de propoziţii prin care se prevăd căile practice, eficiente ale înfăptuirii proiectului său de societate” (Liviu Petru Zăpârţan, 1994, p. 25). Este de remarcat faptul că, în mod frecvent, termenul de doctrină politică este utilizat pentru a defini ideologia aşa cum se reflectă ea în programele partidelor politice, context în care sensul esenţial este acela de ansamblu de idei, opţiuni valorice, aspiraţii, idealuri, articulate pe baza unor principii unificatoare, implicând şi căile, măsurile prin care acestea pot fi transpuse în realitate.

Bibliografie

1. Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi, Polirom, 2000.

2. Eugen Străuţiu, Ideologii şi partide politice, curs universitar, Sibiu, 2007.

3. Iulia Crăciun, Bogdan Gheorghiţă, Introducere în ştiinţe politice, Note de curs, Sibiu, 2006.

4. Alina Mungiu-Pippidi (coord.), Doctrine politice, Iaşi, Polirom, 1998.

5. Andrei Ţăranu, Doctrine politice contemporane. Note de curs, 2001.

Test de autoevaluare

1. Cine a definit ideologia ca fiind “ştiinţă a ideilor”?

a. Antoine Destutt de Tracy

b. Karl Marx

c. Karl Mannheim

2. Când a fost exprimată pentru prima oară teza “sfârşitului ideologiilor”?

a. în anii ’30 – ’40

b. în anii ’50

c. în anii ‘80

3. Relaţia dintre doctrină politică şi ideologie politică este una de

a. excludere reciprocă

b. similitudine

[1] M. Borta, Istoria  ideilor şi doctrinelor politice, Editura „V. Pârvan”, Bacău, 2002, p. 7

[2] Fr. Chatelet; E. Pisier, Concepţiile politice ale secolului XX,  Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 67