CONSOLIDĂREA PROFILACTICĂ

Pentru a se asigura protecția stratului pictural în timpul manipulării icoanei și a

intervenției de sistematizare a suportului, se efectuează o consolidare cu foiță japoneză și

soluție de clei de pește cu o concentrație de 6 %pe zonele în care se prezintă exfolieri.

Consolidarea suportului

1 Tratament preventiv de biocidare

Ca principiu operațiunea de biocidare și consolidare se efectuează separat pentru a

evita reacțiile nedorite între substanțele folosite. În mod necesar, consolidarea va urma

biocidării.

Biocidarea se va realiza prin introducerea icoanelor într-un sac de polietilenă etanș și

pulverizarea substanței. Se va urmării ca această activitate să se desfășoare intr-un spațiu

deschis sau ventilat, utilizându-se echipament de protecție(mânuși, măști). Pentru asigurarea

unei eficiențe sporite a operațiunii, pe o perioada de 2-3 săptămâni icoanele vor fi păstrate in

sacii de polietilenă închise ermetic.

2. Consolidarea stratului pictural

În zonele cu desprinderi și ridicături se efectuează consolidare la cald folosindu-se

clei de pește cu concentrație de 12% cu adaos de conservant (Preventol R80). Cleiul se aplică

fierbinte, cu ajutorul unei pensule și prin intermediul unei foițe japoneze pe suprafețe de

aproximativ 10x10 cm2. Surplusul de clei va fi îndepărta prin tamponare cu vată umezită în

apă fierbinte și bine stoarsă; se suprapune încă o foiță japoneză și 2-3 foițe pelur, prin

intermediul cărora se încălzește zona cu fierul de călcat la o temperatură de aproximativ 50 °C

pentru a se produce fenomenul de vaporizare. Apoi se acoperă cu piese de marmură pentru a

induce fenomenul condensului, astfel încât apa să fie eliminată din structură. Încălzirea

suprafeței se repeta la circa 1h, schimbându-se foițele pelur de fiecare dată, până când acestea

nu mai prezintă umezeală manifestată prin încrețire.

În zonele în care stratul pictural nu este desprins consolidarea se va realiza la rece

deoarece nu este dur, ci subțire. Cleiul se aplică fierbinte cu pensula, pe zone nu mai mari de

10-15 cm2 pentru a se putea astfel controla consolidarea. După ce a fost lăsat să pătrundă în

profunzime , suprafața va fii ușor presată cu spatula. Surplusul de clei se va indepărta cu

tampon de vată îmbbat în apă fierbinte. Și bine stors.

3.Chituiri ale lacunelor din stratul pictural.

Înainte de chituirea propriu zisă suprafețele vizate vor fi pregătite astfel: după o

verificare acustică a marginilor lacunare, pentru a se constata eventuale desprinderi ale

stratului pictural, se va efectua o curățare și în același timp o degresare a lacunelor.

Operațiune ce se efectuează atât fisico-chimic, cu apă alcolizată în concentrație de 20%, cât și

mecanic cu bisturiul. Se va îndepărta praful, insistându-se pe eventualele depuneri existente în

unghiul format între suport și peretele lacunei. Este important ca marginile suprafeței lacunare

curățate să-și păstreze geometria naturală, deoarece ”ceamai mică geometrizare a formelor,

involuntare, favorizează transformarea lacuneor în figură”1.Soluția de apă alcoolizată nu

trebuie însă să fie folosită în exces datorită higroscopicității ridicate a lemnului de plop dar și

a grosimii sale reduse.

După evaporarea solvenților utilizați, se aplică o soluție de clei de pește în concentrație

de 9%. Cleiul va trebuiii să fie fierbinte pentru a pătrunde bine în lemn și să nu formeze pe

suprafață o peliculă care nu va permite aderența laptelui de chit, ce urmează a fii aplicat. Se

reface așadar etapa de încleiere din operațiunea de pregătire a panoului. Urmează impregnarea

lacunelor cu un adeziv similar cu cel care intră în compoziția chiturilor. În cazul icoanelor

noastre cleiul fiin unul din clei de sturion, în concentrație de 9 % cu un adaos de praf de cretă,

până la o fluiditate manevrabilă cu pensula. Impregnarea se va face cu atenție ca în structură

să nu rămână bule de aer, iar unghiurile dintre suport și peretele lacunelor sa fie bine

acoperite. După uscarea acestui strat de ”lapte de chit” urmează chtuirea propriuzisă.

Respectându-se regula de ”slab pe gras” valabilă și la prepararea suportului, chitul va

fi constituit din clei de pește 8-9 % și praf de cretă; se va aplica cu ajutorul unei spatule în

straturi succesive, după uscarea stratului anterior, din interiorul lacunei spre exterior, pentru a

se pătrunde în toate neregularitățile marginale ale lacunelor chituite. O aplicare în strat gros va

duce în prealabil la fisurarea chitului datorită contracției rapide și acontracției, în timp ce

profunzimea stratului va fi încă umedă iar apa se poate evapora într-o singură direcție.

Deasemnea cantitatea de materie inertă nu trebuie să fie mare, altfel, liantul nu va

putea să fie suficient pentru a asigura o bună coeziune a particulelor între ele și o bună

adezivitate la suport. De asemenea retușul va ieși prea mat pentru că liantul va fi absorbit de

chit.

Operaţiunea de chituire este prima fază a prezentării estetice finale. Chituirea trebuie

executată cu precizie, fără depăşiri, iar la finisare se va ţine cont de aspectul suprafeţei care

1 Paolo și Laura Mora, Paul Phillipot, Conservarea picturilor murale, Ed. Meridiane, București,1986, p.302

anturează chitul. Finisarea se va face numai în urma uscării chiturilor cu ajutorul unui dop de

plută prin mişcări circulare, având alături un tampon de vată îmbibat cu apă.

Compoziția chitului, elasticitatea, ca și culoare trebuie să fie cât mai apropiate de

caracteristicile grundului original. Dacă aceste condiții nu sunt îdeplicinte corespunzător

atunci punerea în opere nu se va efectua corespunzător principiului compatibilității iar chitul

se va deteliora rapid (apar cracluri, ridicături, exfolieri) și în final poate fi expulzat asemeni

unui corp străin. Materialele din compoziţia chitului trebuie să fie compatibile cu cele

originale si reversibile pentru a Dutea fi înlăturat uşor, fără riscuri pentru stratul pictural.

4. Curățarea

Operaţiunea vizează îndepărea depunerilor aderente fixate în timp pe stratul de veni

brunisat, cât şi a veniului până la ultimul strat. Orice tip de curăţare se va aborda doar în

condiţiile în care s-au făcut teste elocvente asupra materiei picturale

Răşinile naturale din structura veniurilor devin mai polare în timp datorită reacţiilor de

oxidare suferite, ceea ce determină solubilizarea lor în solvenţi mai polari,în cazul necesităţii

îndepărtării lor de pe suprafaţa tratată. În operaţiunea de curăţare se vor utiliza atât mijloace

chimice cât şi mecanice.

Curăţarea se va face cu un amestec de solvenţi care au afinităţi cu substanţele

componente ale veniului, diluându-le uşor, fără a le transforma chimic. Solvenţii aduc

veniurile într-o stare de dezagregare la nivelul moleculelor. Când forţele de interacţiune ale

moleculelor sunt egale sau asemănătoare cu cele ale solidului, solubilizarea va fi ideală. În

restaurare acţiunea de solubilizare se derulează în general asupra unor pelicule filmogene,

care sunt substanţe macromoleculare. Mecanismul de solubilizare priveşte doar legăturile

intermoleculare, fără a acţiona asupra legăturilor intramoleculare. în majoritatea cazurilor nu

se ajunge la completa solubilizare a materialelor de îndepărtat, ci doar la o disociere parţială a

substanţei - o gonflare - urmând o îndepărtare cu mijloace mecanice.

Picăturile de ceară se vor îndepărta mecanic cu bisturiul, iar urmele de ceară vor fi

îndepărtate chimic cu un amestec de solenți: 50% esență de terebentină + 50% esență de

petrol

5 Integrarea cromatică

Integrarea cromatică este a doua etapă a prezentării estetice finale a demersului de

restaurare a unor lucrări de artă plastică. Această operațiune trebuie să se subordoneze,

indiferent de tehnica aleasă principiului reversibilităţii ca execuţie tehnică şi principiului

lizibilităţii intervenţiei, ca atitudine estetică.

Pentru pictura în tempera vom utiliza un retuş în acuarelă (culori pe bază de apă —

reversibile, având ca liant guma arabică) cu miere (ca plastifiant), solventul fiind o emulsie de

gălbenuş de ou (o parte glbenuş şi patru părţi apă). Culoarea se va fixa astfel mai bine prin

prezenţa acestui element „gras” compatibil cu materialele originale, utilizate de vechii iconari.

Gălbenuşul previne efectul de deschidere a culorilor după uscare, conferindu-le şi o

mai mare rezistenţă la agenţii atmosferici, în timpul retuşului se adaugă un tensioactiv —

fierea de bou (diminuează tensiunea superficială a apei) pentru o mai mare precizie a

execuţiei.

Guma arabică - se prezintă în bucăţi solide, transparente, uşor colorate în galben

deschis, de diferite forme şi mărimi, în spărtură, bucăţile de clei au suprafaţa mărunt

grunţuroasă, cu luciu sticlos. Se dizolvă în apă caldă şi se obţine o soluţie destul de densă

care are mare putere de lipire.Prin uscare cleiul formează pelicule transparente, lucioase,

tari, stabile, nu se îngălbenesc, sunt sfărâmicioase dar nu sunt predispuse la crăpături.

Mierea - numai levuloza din componenţa ei este prezentă în liant, fiind utilizată

pentru proprietăţile ei de a păstra timp îndelungat acuarelele în stare semisolidă sau de

pastă, de a conferi elasticitate cleiurilor vegetale.

Fierea de bou este un tensioactiv care diminuează tensiunea superficială a apei,

mărind precizia execuţiei retuşului.

Apa folosită pentru preparea unor soluţii, mortarelor, a chiturilo, pentru

îndepărtarea unor impurităţi şi a resturilor de produse chimice de pe picturi, reprezintă (îa

special în tehnicile de pictură murală) una din cele mai importante substanţe. Datorită

caracterului ei neutru(apa pură are pH 7) şi puternic polar, apa dizolvă cu succes

substanţele ionice sau pe cele cu molecule polare, fiind unul dintre solvenţii cei mai

utilizaţi. Molecula apei este formată din doi atomi de hidrogen şi un atom de oxigen

(H20). Forţa cu care atomul de oxigen atrage electronii atomilor de hidrogen este atât de

mare, încât aceştia sunt poziţionaţi pe o singură parte, formând între ei, în raport cu centrul

atomului de oxigen, un unghi de 103,5°, molecula de apă fiind astfel polarizată (este un

dipol).

În lucrările de curăţire sau la prepararea soluţiilor se întrebuinţează apa distilată (sau

demineralizată)sau apă obişnuită dar care trebuie să întrunească o serie de calităţi. O apă

considerată bună trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

1.să fie incoloră şi perfect transparentă, 2.să aibă pH = 7 sau apropiat, 3.să aibă un gust

plăcut, 4.să aibă duritate mică.

La integrarea cromatică este folosită ca diluant şi ca parte componentă în emulsie. Pentru

a nu conţine săruri, este bine să se utilizeze apă distilată.

Elaborarea culorii unui retuş se face prin suprapunerea sau adiţionarea tentelor. Ca

ordine a integrării lacunelor şi ca tehnică de lucru, uzurile şi eroziunile vor fi integrate în

tehnica veiaiura care constă în suprapunerea de filme colorate, realizând o clarificare a

imaginii.

Pentru zonele mici, se utilizează tehnica rittocco ce se caracterizează prin juxtapunerea

unei multitudini de puncte în tente mai reci şi mai calde, mai deschise şi mai închise, astfel

ca intervenţia să fie vizibilă de aproape dar să se integreze în ansamblul original.

Suprafeţele de dimensiuni mai mari, având repere (martori), vor face obiect unăinÎgrân

în tehnica tratteggio - un sistem de liniuţe verticale. Trama de nuanţe foarte apropiate,

diferenţiate atât caloric cât şi valoric (rece - cald, închis - deschis)

Ultimele două tehnici se bazează pe principiul divizării tonului de bază şi recompunerea

optică. Tonul dorit se obţine prin juxtapunerea punctelor sau a liniilor, în culori pe câtposibil

de pure, urmărind diferitele vibraţii locale pe care le sugerează culoarea originala.

Luminozitatea acestui retuş trebuie să vină de la culoarea albă a chiturilor.Indiferent

de tehnică, culoare se aplică în strat subțire, transparent.

Lizibilitatea va fi realizată printr-un ton puţin mai deschis decât originalul şi o tentă

uşor mai rece. Astfel suprafaţa va fi uşor identificată, situîndu-se pe un plan uşor în retragere

faţă de cel al picturii originale. Toate retuşurile se alterează în timp devenind, în general, mai

închise şi mai calde.După vernisarea finală se poate reveni, dacă este nevoie, cu culori de

vemi.

6. Vernisarea

Un vemi bun trebuie să prezinte câteva calităţi indispensabile: să nu afecteze culoarea,

să nu o înmoaie sau să o umfle la uscare, să fie stabil, să-şi menţină strălucirea, să aibă

transparenţă, rezistenţă la căldură, la variaţiile de temperatură şi umiditate, dar cu prioritate

trebuie să fie reversibil. Odată deteriorat, aglomerat sau îmbătrânit, el trebuie să poată fi

înlăturat uşor, cu un solvent inofensiv pentru pelicula de culoare. în timp, vemiul suferă

numeroase degradări, între cauze fiind şi modul compunerii lui (răşină de slabă calitate,

solvenţi prea volatili, fără plastifiant, sau dimpotrivă, cu plastifiant în exces etc.).

Vemisarea finală se efectuează la 2-6 luni de la încheierea lucrării de restaurare.

Rolul unui vemi final este acela de a crea o peliculă protectoare şi de intensificare a

culorilor, deci a efectului optic.

Vemiul este deci o soluţie lichidă obţinută prin dizolvarea în solvent a unei răşini,

care se solidifică în contact cu aerul după evaporarea solventului. în lipsa unui vemi stratul

pictural este mult mai expus la agresivitatea agenţilor externi: aer poluat, praf, umezeală,

raze ultraviolete etc Existenţa unui vemi protector face de asemenea mai uşoară o eventuală

curăţare a picturii.

Vernisarea finală va fi reglată ca strălucire, în funcţie de vechimea operei.

Operaţiunea de vernisare va consta în aplicarea unui strat protector de răşină naturală -

damar, solubilizată în esenţă de terebentină. Pentru picturile realizate înainte de mijlocul

secolului XIX, este preferabilă o concentraţie de 11-12%. Avînd această concentraţie,

luciul va fi potrivit pentru o icoană pictată în tempera grasă. Pentru plastifiere se va adăuga

1% ceară de albine. Aplicarea se va face eu b pensulă canadiană lată de 8-12 cm. Vemiul

se egalizează îndelung în ambele sensuri până ce începe să se zvânte sub pensulă. În timpul

operaţiunii şi câteva ore după aceasta, lucrările se vor aşeaza în poziţie orizontală,

ferinduse de praf suprafaţa vernisată.Ulterior se poate așeza oblic,cu faţa la perete, pentru

maxim 24 de ore, până când vemiul numai este lipicios.

BIBLIOGRAFIE

1. Paolo și Laura Mora, Paul Phillipot, Conservarea picturilor murale, Ed. Meridiane, București,1986

2. Ioan Darida, Curs ”Consolidarea profilactică” Anul II.2012