COMUNICAREA NONVERBALĂ ÎN CADRUL GRUPULUI

Comunicarea nonverbală este modalitatea prin care intensificăm, diversificăm,

completăm și personalizăm exprimarea verbală și relațiile comunicative cu ceilalți. Mijloacele

nonverbale pot fi descrise și clasificate, dar nici o modalitate scrisă nu va putea surprinde

totalitatea formelor și nuanțelor sale sau totalitatea efectelor pe care acestea le au în plan

comunicațional.

Vorbind despre comunicare nonverbală, trebuie făcute unele mențiuni :

comunicarea nonverbală este determinată cultural (o mare parte din comportamentul

nonverbal se învață încă din copilărie). În ceea ce privește integrarea și succesul în

școală, acestea sunt direct influențate de codurile nonverbale posedate de fiecare elev;

mesajele nonverbale pot să se afle în conflict cu mesajele verbale (de exemplu, în cazul

unei persoane care minte, dar privirea și gesturile o trădează);

canalele nonverbale sunt importante în comunicarea sentimentelor și atitudinilor (uneori,

cuvintele nu pot exprima ceea ce simțim) (Pânișoară, 2008:90).

Luând în considerare cele spuse de Clara Toma, „Comunicarea nonverbală şi cea verbală

sunt forme de comunicare aflate într-o strânsă interdependență. Comunicarea nonverbală poate

exista şi în lipsa comunicării verbale, însă invers nu este niciodată posibil. Oricât de mult ne-am

strădui să nu emitem alte semnale decât cuvintele, există gesturi, mişcări involuntare, greu de

controlat, care întotdeauna însoţesc cuvântul” (2005:11), vom încerca să trasăm în linii mari

importanța, dar și statutul comunicării nonverbale în cadrul comunicării ca proces.

Pentru a întări cele menționate mai sus, vom adăuga un alt citat elocvent în acest sens:

„Vorbim cu ajutorul organelor vocale, dar comunicăm cu întregul nostru corp și nu numai.

Comunicative sunt și îmbrăcămintea, relațiile pe care le stabilim (democratice, de autoritate,

indiferente), spațiul pe care îl ocupăm și distanțele la care ne plasăm față de interlocutor”

(Cosmovici; Iacob, 1999:186).

În 1871 Charles Darwin arăta că oamenii, indiferent de cultura căreia îi aparţin, au în

comun aceleaşi elemente nonverbale de exprimare a emoţiilor. El a adus numeroase dovezi care

susţin ipoteza conform căreia stările emoţionale sunt exprimale la fel la toate popoarele, în toate

culturile lumii. Altfel spus, exprimarea emoţiilor este înnăscută sau instinctivă. Faptul că

"aceeaşi stare psihică este exprimată în toată lumea cu o uniformitate remarcabilă [constituie] o

dovadă a strânsei asemănări a structurii corporale şi a dispoziţiei mintale a tuturor raselor

omeneşti" (Chelcea, 2005:20).

Panoplia elementelor nonverbal este extreme de variată. Astfel, comunicăm nonverbal

prin (Scheau, 2007:87-100):

gesturi: au funcții de accentuare, de completare, de contrazicere, de reglaj, de repetare

sau de substituire;

mișcările capului: ca și privirea, pot avea rol de înlocuire a cuvintelor de aprobare sau

dezaprobare într-o discuție;

mișcările brațelor și mâinilor: ex.: baterea cu pumnul în masă-tendințe excesive de

dominare; ducerea și ținerea mâinilor la spate-tendința de autocontrol; brațele încrucișate-

semn al defensivei etc.;

mersul: mers ritmic-stare pozitivă; mers „împiedicat”-nesiguranță; mers legănat-propriu

persoanelor ce vor să pară sigure pe ele;

mișcările feței: nasul, barbia, buzele, zâmbetul, grimasele;

mișcările oculare: mișcările globilor oculari depind de activitatea cerebral determinată de

stimulii externi;

postura corpului: mișcările față-spate-om de acțiune; mișcări verticale-om cu putere de

convingere;

atingere: este atât de importantă, încât un nou-născut care nu este luat în brațe, legănat și

mângâiat se îmbolnăvește ușor și este grav afectat de acest stimul fundamental.Prin

contactul fizic copilul ia cunoștință despre propriul corp și își dezvoltă ceea ce numim

imaginea corporală de sine, care este foarte importantă pentru sine și pentru viitorul său.

Atingerea este, în fapt, un veritabil mod de comunicare.

paradoxal, comunicăm prin tăcere. Se spune că „tăcerea este de aur”. Uneori însă, tăcerea

poate avea consecințe negative asupra procesului de comunicare, atunci când nu este

înțeleasă sau este necorespunzător gestionată. Există multe tipuri de tăcere ce pot

însemna diferite lucruri, dar nu le putem privi pe toate în același fel; fiecare trebuie

interpretată, de fiecare dată.

spațiul intim/localizarea: distanța la care se plasează două personae una de cealaltă ne

oferă informații despre tipul de relație ce există între ele. De asemenea, comunicăm prin

felul cum ne poziționăm față de ceilalți; mai exact, comunicarea este influențată de

aranjamentul și dispunerea scaunelor în jurul mesei, de exemplu. Astfel (Pânișoară,2008:

95-100):

aranjamentul față în față-este perceput ca fiind o situație competițională;

poziționarea în diagonală sau cot la cot-induce un comportament de cooperare;

așezarea unul lângă celălalt-invită la colaborare.

culorile dețin o mare bogăție de înțelesuri ascunse și un grad ridicat de simbolism. De

exemplu, într-un cod larg răspândit, culorile au următoarele înțelesuri (Toma, 2005:27-

76) :

albul simbolizează puritatea, gloria, drumul către cer, adevărul.

roșu: pasiune, dezinhibare, asertivitate, căldură, dar și trădare, agresivitate, tendință de

dominare.

galben: fericire, găndire pozitivă, lumină, dar și impulsivitate, frivolitate, temere,

provizoriu.

albastru: stabilitate, liniște, autoritate, loialitate, dar și conservatorism, prudență

excesivă.

maro: relaxare, familiaritate, dar și plictiseală, monotonie.

verde: fertilitate, noroc, succes financiar.

violet: pace, spiritualitate.

portocaliu: entuziasm, putere, nonconformism, dar și superficialitate.

gri: respectabilitate, neutralitate, dar indică și o persoană ce evită să fie în centrul atenției.

vocea și semnalele paralingvistice: acestea ne transmit, fără intenția emițătorului,

caracteristici ale personalității acestuia și starea sa de spirit în timpul comunicării;

deplasările/mersul: putem transmite starea de spirit sau intenția/scopul prin

caracteristicile mersului: mersul relaxat induce ideea lipsei unui scop precis, mersul

ritmic sugerează o stare pozitivă etc.

modificările fiziologice: în timpul unei conversații, în funcție de stările prin care trec

interlocutorii, pot apărea modificări ce vizează:

ritmul respirației;

sistemul circulator (paloare/ înroșire);

tonusul (tensiune/ relaxare/tremurături);

pielea și reglările termice (frisoane/transpirație);

reflexul de deglutiție (mișcări repetate de înghițire a salivei)(Dafinoiu,

2002:111-115).

Mai comunicăm nonverbal prin: scris, vestimentație, decorarea spațiului ambiant,

modul de gestoinare a timpului, olfactiv, bio-energetic.

În concluzie, limbajul nonverbal poate sprijini, contrazice sau substitui comunicarea

verbală. Mesajul nonverbal este cel mai apropiat de realitatea emitentului şi este cel căruia i se

acordă de către interlocutor atenţia şi credibilitatea cea mai mare

Așadar, este imposibil să nu comunicăm nonverbal.

Pentru preșcolari, toate aceste aspecte (aparent nesemnificative și, deci, neglijate) le

transmit extrem de multe informații despre personalitatea educatoarei din fața lor. De foarte

multe ori s-a întâmplat ca preșcolarii din grupa mare (în special fetele) să îndrăgească

instantaneu o persoană (colegă educatoare/metodist/vizitator) fără a ști cine este, cu ce se ocupă

sau ce fel de personalitate are, doar pentru faptul că era frumos îmbrăcată, accesorizată sau avea

unghiile decorate intr-un mod interesant și atunci când intra în grupă le zâmbea (eventual se

apleca spre măsuțele lor de lucru și se arăta interesată de ceea ce făceau). După ce ieșea din

grupă, eram bombardată de întrebări și remarci de genul: „Cine era doamna?”, „Avea niște

mărgele/cercei frumoși!”, „ De ce nu vă dați și dumneavoastră cu ojă, așa, ca doamna aceea?”,

„O să mai vină la noi?”.

Odată, înainte de o ședință cu părinții, am propus un joc ce se numea „Spate în spate”.

Voi descrie acest joc: fiecare copil și unul dintre părinții săi se așezau spate în spate, fără a avea

voie să își mai privească vestimentația sau chipul. Când toți erau pregătiți, am început să adresez

intrebări: „Tudor, ce culoare are părul mamei tale?”, „Domnule X, cu ce este îmbrăcată fetița

Dvs. azi?”, „Maria, ce formă au cerceii mamei tale?” etc. Jocul a fost deopotrivă surprinzător și

amuzant. Concluzia la care am ajuns împreună cu părinții a fost aceea că micuții lor observă mai

mult decât credem noi și mai mult decât spun.

Copiii percep adulții ca pe niște superiori atotputernici și deținători ai dreptății. În special

preșcolarii, au metode incredibil de subtile pentru a comunica. Ei își exprimă

frustrările/simpatiile/temerile prin desene, jocuri de rol, jocuri simbolice în care uneori transpun

realitatea trăită sau realitatea dorită de ei. Aceste manifestări sunt un mod de refulare și totodată

un strigăt de ajutor către adult (părinți, educatoarea), cel care ar trebui să le identifice, să le

decodifice, să cerecteze cauzele și, dacă are competența necesară, să „vindece” rănile.

Bibliografie

1. Chelcea, Septimiu; Ivan, Loredana; Chelcea, Adina, Comunicarea nonverbală:gesturile

și postura, București, Editura Comunicare.ro, 2005

2. Cosmovici, Andrei; Iacob, Luminița, Psihologie școlară, Iași, Editura Polirom, 1999

3. Dafinoiu, Ion, Personalitatea. Metode calitative de abordare. Observația și interviul,

Iași, Editura Polirom, 2002

4. Pânișoară, Ion Ovidiu, Comunicarea eficientă, Iași, Editura Polirom, 2008

5. Scheau, Ioan; Levițchi, Ioan, Comunicarea. Monografia unui concept, Alba Iulia, Editura

Reîntregirea, 2007.

6. Toma, Clara, Comunicarea nonverbală sau Adevărul de dincolo de cuvinte, București,

Editura Ascendent, 2005