Aspectul de jertfă al Răscumpărării

În concepţia ortodoxă, păcatul înseamnă neascultare. Înţelepciunea divină a

găsit calea de a efectua osândirea noastră la moarte şi în acelaşi timp de a ne salva

de la pieire. Iar aceasta a făcut-o pe calea iubirii. Tatăl a jertfit pe unicul Său Fiu,

care va preaslăvi pe Tatăl (Ioan 17, 4), făcând ca toţi cei ce vor crede în El să nu

piară, ci să aibă viată veşnică.

Hristos şi-a asumat natura noastră, s-a supus de bunăvoie urmărilor

păcatului, a luat asupra-şi răspunderea vinei noastre, cu toate că era străin de păcat,

pentru a înlătura prăpastia dintre noi şi Dumnezeu, introducându-ne înăuntru

propriei Sale persoane, unde nu-i nici o sfâşiere, vindecând tot ce ne e propriu şi cu

deosebire voinţa - sursa păcatului.

Dar dacă era drept ca Mântuitorul să moară în locul nostru, era tot atât de

nedrept să rămână sub stăpânirea morţii, pentru că El era sfinţenia absolută.

Aspectul de jertfă al Răscumpărării se manifestă în două direcţii, una către

Dumnezeu, prin ascultare desăvârşită până la moarte pe cruce (Filipeni 2, 6-8),

pentru că prin „sângele lui Hristos Care S-a adus pe Sine jertfă fără prihană lui

Dumnezeu” (Evrei 9, 14), se aduce omagiere Creatorului. Iar alta către om, care

priveşte ridicarea pedepsei pentru păcat „Hristos făcându-se pentru noi blestem”

(Galateni 3, 13), prin El eliberându-se firea de sub moarte şi repusă în starea de

relaţie: „că Hristos este răscumpărare, dându-se pe Sine preţ de răscumpărare

pentru noi, zice Sfântul Grigore de Nyssa, prin aceasta înţelegem că dându-ne

nouă nemurirea ca o cinste deosebită fiecărui suflet în parte, El a făcut pe toţi cei

răscumpăraţi de El, prin viaţa Sa, de la moarte, un bun al Său propriu..., astfel

după cum atunci când eram în stăpânirea morţii, întru noi se sălăşluia legea

păcatului, tot aşa şi acum când suntem în stăpânirea vieţii, suntem datori să ne

punem în armonie cu felul de a fi al Celui care ne are în stăpânire”1.

Ascultarea şi moartea Domnului suportate pentru păcatul nostru, s-a

transformat în El din moarte dreaptă (pentru că era legată de fire), în moarte

nedreaptă, pentru că El era fără de păcat, şi ca urmare , moartea a fost biruită, prin

moarte de viaţă făcătoare: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte

călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le” (vezi troparul Sfintelor Paşti).

Noul Testament afirmă de douăzeci şi opt de ori că Hristos a suferit, a

pătimit, pentru noi. Scriptura nu vorbeşte niciodată despre faptul că Hristos

este ,pedepsit pentru păcate sau pentru păcătoşi. Pedeapsă înseamnă a cauza

durere, pierdere sau suferinţă pentru o crimă sau facere de rău, pe când ,,suferinţa

nu implică vină. Aşa cum apostolul Pavel a scris, Iisus Hristos „a fost dat din

pricina fărădelegilor noastre şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi”

(Romani 4, 25). El a fost „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1,

29) împlinind profeţia lui Isaia când el „a văzut slava Lui, şi a vorbit despre El”

(Ioan 12, 41).

Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut om în mod desăvârşit, însuşindu-şi prin

iconomie, trupul cu toate necesităţile şi atributele lui : foame, sete, suferinţă,

oboseală, etc. Aşa cum arată Sfinţii Părinţi, firea umană a lui Hristos a avut

afectele care au pătruns în firea noastră după căderea în păcat, dar n-a avut şi

păcatul însuşi, pentru că păcatul stă în povârnirea voii spre rău, dar El fiind om

Dumnezeu, voia Sa stăpâneşte afectele sau slăbiciunea firii. Toate acestea impun

colaborarea trupului cu sufletul şi cu: „mintea din el, pentru că Cuvântul lui

Dumnezeu s-a unit cu trupul prin intermediul minţii, care stă la mijloc între

curăţia lui Dumnezeu şi grosimea trupului. Căci mintea din el este puterea

1 Sfântul Grigore de Nyssa, Despre desăvârşire către monahul Olimpiu, în colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” vol. 30, traducere de Pr. Teodor Bodogae, E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 1998, p. 462;

conducătoare a sufletului şi a trupului”2. Toate acţiunile Logosului ca: vindecările,

învierile, erau realizate printr-o lucrare teandrică. Astfel trupul participa şi se

îndumnezeia, fiind pus în opera şi slujba dumnezeiască, pentru că Dumnezeu era în

el.

Iisus Hristos Dumnezeu-Omul moare şi înviază pentru El, dar şi pentru noi;

pentru firea umană luată din Fecioară, pentru întreaga fire umană ca şi pentru

întreaga făptură. Mormântul Lui este în acelaşi timp «purtător de viaţă, mai

înfrumuseţat decât raiul, mai luminat decât orice cămară împărătească». Şi aşa

devine „izvor al învierii”.

Iată într-adevăr mormânt gol, care nu mai este, cum se spune, „locaş de

veci”. Rămâne gol şi se face mărturie şi nădejde pentru noi, vestindu-ne că şi

mormintele noastre vor rămâne goale. Aceste morminte păstrează în ele, de la

învierea Domnului trupuri chemate la înviere şi viaţă veşnică.

În Iisus Hristos moartea se uneşte indisolubil cu învierea. Mântuitorul moare

şi înviază. Mai adânc, se jertfeşte pentru a ne descoperi o nouă viaţă: a învierii.

Moartea Lui este şi Jertfă pentru că este oferire de bună-voie. „Venind Domnul

spre Patima cea de bună-voie pentru mântuirea noastră, Hristos adevăratul

Dumnezeul nostru...”, mărturiseşte Biserica în Otpustul Duminicii Stâlpărilor.

Domnul pe Sine se aduce Jertfă de bunăvoie şi fără de păcat, deci fără sămânţa

morţii. Numai jertfa, numai moartea ca jertfă are drept final viaţa. Crucea ca

moarte a lui Iisus dă morţii, prin ea însăşi, un alt sfârşit în biruirea morţii, adică

învederează rostul morţii, făcând din moarte, care pune capăt vieţii, moarte care se

desfiinţează pe ea însăşi, eliberând viaţa de moarte: Hristos a înviat din morţi cu

moartea pe moarte călcând.... Astfel, Paştile înseamnă deodată: moarte ca jertfă şi

înviere; trecerea de la un mod de a fi la altul. Este o „trecere”, mutaţie

fundamentală care cuprinde doi poli, doi timpi: jertfă şi înviere.

2 Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere de Dumitru Fecioru, E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, p. 126;

În Întruparea, Crucea, Învierea, Înălţarea Sa la cer, trimiterea Duhului Sfânt

de la Tatăl pentru a ne naşte şi a ne creşte în acelaşi Duh al Său (Rom. 8, 9),

Domnul ne descoperă această putere creatoare a jertfei pascale. Ne-o descoperă

prin întrupare, din El, ca origine şi izvor al ei. Mai profund, ne-o descoperă ca

„paşte” din veci, înainte de însăşi întemeirea lumii. Semnificativ, în acest sens, este

cuvântul Sfântului Apostol Petru : „Ştiind că nu cu lucruri stricăcioase, cu argint

sau cu aur aţi fost răscumpăraţi din viaţa voastră deşartă, lăsată de la părinţi, ci cu

scumpul sânge al lui Hristos ca al unui Miel nevinovat şi neprihănit, Care a fost

cunoscut mai înainte de întemeierea lumii, dar Care S-a făcut arătat în anii cei mai

de pe urmă pentru voi” (I Petru 1, 18-20).

Aspectul recapitulativ al răscumpărării

În întruparea Cuvântului, este recapitulată întreaga fire umană , în mod real,

dar în această fire suntem cuprinşi şi noi în mod virtual, această virtualitate

devenind actuală prin credinţa în Hristos, în care ne putem împropria roadele jertfei

de pe cruce, acest lucru este arătat foarte clar de Sfântul Apostol Pavel care zice:

„ şi împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Hristos

Iisus” ( Efeseni 2, 6 ). Aspectul recapitulativ al Răscumpărării, pune în evidenţă

întruparea deplină a Dumnezeului Om, precum şi mântuirea adusă de noul Adam

întregii umanităţi cuprinsă în mod virtual în Sine, El fiind al doilea Adam ( I

Corinteni 15, 45 ), în care umanitatea primeşte daruri suprafireşti, prin El trupul

fiind ridicat la calitatea de „ templu al Duhului Sfânt”, primind puterea să se

raţionalizeze, prin Trupul deplin Raţionalizat prin Raţiunea Cuvântului, care:

„ desfăcând ca Raţiune legile iraţionalităţii pătrunse în fire din pricina păcatului,

umple cu dreptate lumea de sus cu cei născuţi ca El în duh spre nestricăciune,

făcându-Se începător celor asemenea Lui în ascultare”3. Umanitatea lui Hristos este

modelul prin care se vede curăţia desăvârşită dată de prezenţa dumnezeirii, El fiind

3 Ibidem, 93, pg. 239

Arhetipul după care a fost creat chipul lui Adam, şi precum „ întru Adam toţi mor,

aşa întru Hristos toţi vor învia” ( I Corinteni 15, 22 ). Noul Adam ne cuprinde pe

toţi: „ concentrându-ne în umanitatea Sa, pe cât de mult s-a desfăcut pe sine pentru

noi prin pogorământ”4 luând chipul cel pământesc al vechiului Adam, suflându-i

Duhul ce dă viaţă, pentru ca moartea să fie înghiţită de viaţă ( II Corinteni 5,4 ), îl

face asemenea cu Creatorul său: „ Mântuitorul a fost cel dintâi dintre toţi şi

singurul care ne-a arătat în fiinţa Sa un chip de om adevărat şi fără scăderi” 5.

Hristos dă posibilitatea umanului să se sfinţească din interior şi în mod integral, El

osândind păcatul şi slăbiciunile date de firea vechiului Adam: „ fiind Dumnezeu

după fire, a osândit păcatul în trupul propriu, poruncind trupului să se oprească de

la păcat, şi schimbându-i mişcarea spre ceea ce place lui Dumnezeu şi nu voii

proprii. Astfel, a preschimbat trupul psihic ( natural ) în trup duhovnicesc. Acesta

este modul recapitulării”6. Numai în Hristos, cel ce s-a făcut subiect al trupului,

este extirpată radical prezenţa oricărei forme a păcatului. Prin unirea cu trupul, pe

care îl eliberează din robia patimilor, ne împărtăşeşte şi nouă aceste puteri în Duhul

Sfânt, dacă voim ca voia noastră să se oprească de la păcatele trupului şi să facă

voia Tatălui Ceresc. Natura hristică legată de cosmologie, realizată prin înviere,

reliefează unitatea hărăzită ei de Creator.

Sfântul Maxim Mărturisitorul prezintă restaurarea a toată creaţia în Hristos,

care a unit în mod indisolubil raiul cu lumea locuită, recapitulând în sine fiecare

parte a creaţiei, aducând în armonie şi relaţie extremităţile înrudite, desfăcute de

păcat. Umanitatea Lui, ca principiu al întregii existenţe, este sfetnicul din care

lumina Înţelepciunii iradiază şi susţine toată creaţia, pentru că: „ raţiunile celor mai

generale şi mai universale sunt cuprinse de înţelegere, iar raţiunile celor

4 Ibidem, pg. 2485 Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, trad. Pr. T. Bodogae, edit. Arhiepiscopiei Bucureşti 1989, pg 261 6 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evangelia Sfântului Ioan, IX, trad. Pr. D. Stăniloae, în P.S.B. 41, I.B.M., Bucureşti 2000 pg. 890

particulare, conţinute în chip variat în ale celor generale, sunt cuprinse de

Înţelepciune.... . Iar înţelegerea şi înţelepciunea lui Dumnezeu şi Tatăl este Iisus

Hristos, care susţine cu puterea înţelegerii Sale raţiunile generale ale lucrurilor şi

cuprinde cu chibzuinţa Sa părţile acestora ca Făcător şi Proniator prin fire al

tuturor, şi adună prin Sine într-Una cele distanţate... şi le leagă pe toate într-o

iubire paşnică şi într-o armonie indisolubilă”7. A ceastă reuniune făcută pe veci,

este dată de învierea lui Hristos, viaţa cea adevărată coborâtă în mormânt ( vezi

stihul I, starea I, de la Prohodul Domnului din Sfânta Vineri ), care nu se exercită

printr-o acţiune exterioară, ci este legată de firea umană, cu care Hristos ajunge la

Dumnezeu Însuşi. Înnoirea sau sfinţirea umanităţii în Hristos imprimă şi un nou

mod de viaţă, dat de jertfa Sa care distruge tirania morţii, aducând omului

adevărata demnitate.

7 Sfântul Maxim Mărturisitorul, 106, op. cit. pg. 268