Comunicarea didactică eficientă – premisă a reuşitei şcolare

“Comunicarea reprezintă un proces de viaţa esenţial, prin care animalele şi oamenii generează sisteme, obţin, transformă şi folosesc informaţia pentru a-şi duce la bun sfarsit activităţile sau viaţa”(Brent D. Ruben) Comunicarea este un transfer de informaţie între un emiţător şi un receptor, în urma căruia, informaţia transmisă şi captată este înţeleasă şi interpretată în acelaşi mod de către cele două părţi. Dicţionarul explicativ al limbii române ne oferă mai multe sinonome pentru cuvântul comunicare: înştiinţare, ştire, veste, raport, relaţie, legătură. Ea se referă la transmisie şi schimb de informaţii între oameni, la circulaţia de impresii, trăiri afective, judecăţi de valoare, comenzi cu scopul de a obţine modificări comportamentale la indivizi, manifestate, în reprezentările, cunoştintele acestora. In forma umană, comunicarea atinge punctul maxim, avandu-se in vedere: complexitatea procesului, formele, conţinuturile şi nivelurile comunicării cat şi diversitatea codurilor, canalelor, sistemelor, modalitaţilor în care ea se produce. Comunicarea are un numar mare de clasificări. Una dintre cele mai frecvente diferenţieri utilizate are la baza noţiunea semnelor utilizate în codarea informaţiei şi canalul predilect de transmitere a mesajului astfel rezultat, şi e clasificată in comunicare verbala, comunicare nonverbala, comunicare paraverbala:

- comunicarea verbala – informaţiile sunt codate şi transmise prin intermediul cuvintelor sub aspectul fonetic, lexical sau morfosintactic, este cea mai studiată formă, deşi este devansată de celelalte forme, poate fi orală sau scrisă, folosindu-se canalul auditiv şi vizual. În cadrul acesteia, informaţia circulă unidirecţional, adică de la emiţator la raceptor, acesta fiind pasiv;

- comunicarea nonverbală – informaţia este codificată şi transmisă printr-o diversitate de elemente care ţine de postură, mimică, înfaţişarea partenilor. Aceast mod de comunicare implică gestica, indicatoare sugestive, descriptive, expresive, privirea şi distanţa, toate acestea pot influenţa conţinutul mesajului;

- comunicarea paraverbala - informaţia este codificată şi transmisă prin intermediul elementelor prozodice şi vocale care însoţesc vorbirea în general, dar care au semnificaţii aparte : elemente caracteristice ale vocii(varstă, sex, temperament), debit, pauze, ritm, particularitaţi de pronunţie(defecte de vorbire, grad de cultură, zona din care provine), intensitatea vocii, starea afectivă.

Însă toate cele trei forme ale comunicării umane sunt în simbioză, comunicarea paraverbală şi nonverbală pregătesc terenul pentru mesajul verbal.

1

Finalitatea actului de comunicare, conştientă sau nu de „actorii” relaţiei, a permis delimitarea altor tipuri de comunicare:

- comunicarea accidentală se caracterizeaă printransmiterea întamplătoare de informaţii, ce nu sunt vizate expres de emiţător şi care, cu atat mai puţin, sunt destinate procesului de învaţare dezvoltat de receptor;

- comunicarea subiectivă are drept caracteristică faptul că exprimă direct( verbal,paraverbal ori nonverbal) starea afectivă a locutorului, din necesitatea descărcării şi reechilibrării, în urma acumulării unei tensiuni psihice;

- comunicarea instrumentală apare atunci cand sunt reunite o serie de particularităţi: scop precis, un anumit efect în comportamentul receptorului, capacitatea de a se modifica, este un tip de comunicare dominant în actul didactic.

Comunicarea pedagogică sau educativă are drept scop producerea, provocarea sau introducerea unei schimbări la receptor şi, ca urmare, ea ea trebuie să se adapteze receptorului.Comunicarea pedagogică sau educativă ajută la realizarea femomenului educaţional, pe cand comunicarea didactică este o formă particulară şi obligatorie în vehicularea conţinuturi determinate, specifice unui act de învaţare sistematică, asistată şi este baza procesului de predare – învăţare a cunoştinţelor. Comunicarea didactică este o comunicare instrumentală, direct implicată în susţinerea unui proces sistematic de învăţare, este o formă de interacţine profesor – elev, prin care profesorul trnsmite mesajul său didactic, folosind procesul de predare – învăţare – evaluare, în scopul realizarii obiectivelor cadru şi a obiectivelor de referinţă, din programele şcolare.(Stoica M.) Într-o definire mai concludentă comunicarea didactică este „un transfer complex, multifazial şi prin mai multe canale al informataţiei între două entităţi(indivizi sau grupuri) ce-şi asumă simultan şi succesiv rolurile de receptori şi emiţători semnificand conţinuturi dezirabile în contextul procesului instructiv – educativ”. Este o comunicare instrumentală, direct implicată în susţinerea unui proces sistematic de învăţare. (Constantin Cucos) Trebuie precizat că, accepţiunea largă a comunicării didactice, nu apar restricţii de conţinut, de cadru instituţional sau privitoare la parteneri. Nu prezenţa „personajelor” profesor – elev dă unei comunicări caracterul didactic, ci respectarea legitaţilor presupuse de un act sistematic de învăţare. Schema oricărei comunicări didactice cuprinde:

- factorii (actorii/personajele/agenţii) comunicării ; - distanţa dintre aceştia ;- aşezarea factorilor;- canalul de transmitere a mesajului;- cadrul şi contextul instituţional al comunicării;- tipul de cod folosit;- situatia enunţiativă ;- repertoriile active sau latente ale emiţător – receptorilor;- retroacţiunile practicate; - factorii de bruiaj.(Constantin Cucoş)

2

Comunicarea didactică este privită şi consideratăca model de formare a capacitatilor comunicative ale elevilor ocupă un loc central în demersul educaţional, dat fiind faptul că în faţa şcolii sarcina pregătirii copiilor pentru autoinformare permanentă.

Conceptul de comunicare didactică reprezintă un demers pedagogic complex care presupune o interacţiune între două entităţi( indivizi ori grupuri) care provoacă reacţia formativă a obiectului sau subiectului educaţiei evaluabilă în termeni de feed-back extern şi intern. Competenţa comunicativă reprezintă un nivel de performanţă bazat pe cunoştinţe, capacităţi şi atitudini precum şi un optim motivaţional care dermină eficienţa subiecţilor în activitatea de comunicare. Ea poate fi definită ca un schimb de mesaje, cu conţinut specific, între cadru didactic şi elevi. Se realizează oral (cea. 70% din timpul destinat instruirii), în scris, pe cale vizuală şi chiar prin gesturi. Scopul comunicării didactice este multiplu:

- transmiterea şi asimilarea informaţiei;- rezolvarea de probleme;- adoptarea unor decizii referitoare la strategiile didactice, tehnici de

învăţare, orientare şcolară şi profesională;- evaluarea rezultatelor. formarea unor capacităţi, convingeri, sentimente şi

atitudini. Comunicarea didactic[ are o serie de caracteristici:

- dimensiunea explicativă a discursului didactic este pronunţată, deoarece el vizeaza înţelegerea conţinutului propus, condiţie primară şi obligatorie pentru cntinuarea procesualităţii învăţării;

- structurarea comunicării didactice conform logicii pedagogice,fară a face rabat criteriul adevărului ştiinţific, are ca primă cerinţă facilitarea înţelegerii unui adevăr, şi nu simpla lui enunţare;

- rolul activ pe care îl are profesorul faţă de conţinuturile ştiinţifice cu care va opera, acesta va acţiona ca un filtru, el va selecţiona,organiza şi personaliza conţinuturile literaturii de specialitate, ţinand cont de programă şi manual;

- pericolul transferării autărităţii de statut asupra conţinuturilor,sub forma argumentului autărităţii;

- o serie de particularităţi de ritm, de formă, de conţinut;- personalizarea comunicării didactice face ca acelaşi cadru instituţional,

acelaşi conţinut formal, acelaşi potenţial uman să fie explorate şi expoatate diferit şi cu rezultate diferite, de profesori diferiţi.

Comunicarea didactică stă la baza oricărei intervenţii educative. Conţinutul cognitive predat – învaţat în procesul didactic şi influenţarea formativă(asupra capacităţilor operaţionale, formării morale, estetice etc.) presupun o interacţiune permanentă între educator şi educat. Funcţionalitatea conexiunii inverse informează permanent emiţatorul despre efectele comunicării asupra partenerului: invăţătorul ”citeşte” reacţiile eleviloi, iar elevii “citesc” atitudinea invăţătorului cu privire la reacţia lui şi fiecare dintre locutori îşi adaptează conduita comunicaţională ulterioară în funcţie de ceea ce receptează. Astfel comunicarea didactica este bilaterală, elevul este în egală măsură cu educatorul, agent al comunicării didactice. Predarea ca formă de comunicare didactică este un sistem de operatii de selectare, ordonare şi adecvare la nivelul de gandire a elevilor, a unui conţinut

3

informaţional şi de transmitere a lui, folosind anumite strategii didactice, în scopul atingerii obiectivelor pedagogice. Prin comunicarea didactică se realizeaza interacţiunea profesor – elev şi o serie de relaţii care influenteaza procesul de predare : relaţii de schimb informaţional, de influenţare reciprocă, de cooperare, simpatetice faţă de emiţătorul mesajului didactic. Comunicarea eficientă trebuie să intrunească anumite condiţii :

- conţinutul relevant al mesajelor, informaţie actuală, bine structurată şi organizată, selectată potrivit particularităţilor clasei şi în timpul afectat momentelor lecţiei; argumentare logică, exemple riguros selecţionate, limbaj corect şi riguros, nivelul de conceptualizare adecvat elevilor;

- modul de prezentere : coerenţă logică, strategie de abordare variată, adecvată conţinutului şi scopului, alternarea strategiilor ( inductivă, deductivă, analogică ), implicare afectivă prin exprimarea interesului, pasiunii, convingerea copiilor de autoritatea şi competenţa învaţătorului;

- stilul stimulator, incitant, antrenant, atrăgator al exprimării verbale, pentru a crea o ambianţă favorabilă comunicării;

- concordanţă între exprimarea verbalizată si limbajul trupului;- empatie pentru a putea imprima circulaţiei informaţionale sensul dorit;- tact în comunicare pentru a putea preveni distorsiunile: mod politicos de

adresare, incitant, stimulator, pentru a putea capta atenţia copiilor şi bunăvoinţa lor de a asculta şi de a participa activ la comunicare. deprinderile, le consolidează în funcţie de relevanţa informaţiei primite. În actul comunicării, receptorul – elev îşi valorifică conoştinţele,

priceperile şi deprinderile, le consolidează în funcţie de relevanţa informaţiei primite. Faptul că informaţia primită aduce ceva nou pentru elev îl determină să-şi concentreze atenţia, să se implice cu toate capacităţile intelectuale, afective, volative si atitudinale pentru a recepţiona corect mesajul, a-l înţelege şi a-l interpreta corect. Dorinţa lui de a afla ceva nou îl determină să asculte activ, iar această dorimţă depinde de calşitatea emiterii şi de măsura in care elevul este stimulat să-şi exprime opiniile proprii.

Eficienţa comunicării didactice depinde şi de o serie de factori tehnici. Astfel, calitatea canalelor de informare favorizează schimbul de mesaje, previne distorsiunile şi pierderile de informaţii Formarea competenţei comunicative presupune un nivel de performanţă bazat pe cunoştinţe, capacitaţi şi atitudini şi un nivel optim educaţional care determină eficienţa subiectului într-o activitate. Şi este la fel de importantă atat pentru educatori cat şi pentru educaţi. Comunicarea didactică este eficientă atunci când, atât profesorul cât şi elevii respectă anumite cerinţe:

a) ale profesorului:- claritatea mesajelor;- precizia acestora (evitarea formulării ambigue);- utilizarea unui limbaj adecvat şi accesibil elevilor (potrivit nivelului lor

de înţelegere, corespunzător vârstei);- structura logică a mesajelor transmise;- prezentarea interesantă a materiei predate;- asigurarea unui climat adecvat comunicării.

4

b) ale elevilor:- sa aibă capacitate de concentrare (pentru a putea recepţiona şi înţelege

mesajul profesorului);- să posede cunoştinţele anterioare necesare învăţării care urmează;- să fie motivaţi pentru a învăţa (în general şi la un anumit obiect de

studiu, în particular);- să cunoască limbajele utilizate de profesor ( sau de calculator, în cazul

instruirii asistate de acesta). Cunoştinţele, modul de gandire, vocabularul, deprinderile, priceperile şi

conduitele communicative sunt dobandite prin instrucţie şi educaţie şi îmbogăţite/perfecţionate prin autoinstruire,autoeducaţie.

O importanţă deosebită în activitatea cu elevii o are capacitatea empatică a profesorului, constituind o premisă a optimizării relaţiilor şi o condiţie a comunicării eficiente. Capacitatea empatică are un potenţial psihofiziologic înnascut, dar se realizează şi se dezvoltă în procesul cunoaşterii interpersonale şi, dacă subiectul îşi propune, prin antrenare autodirijare.

Din perspectivă psihopedagogică relaţia comunicaţională este strans legată de activitatea de învătare. Factorii determinanţi ai comunicării, după Abric, se grupează în trei categorii de variabile (psihologice, cognitive, sociale ale comunicării).

Sintetizand complexitatea procesului de comunicare De Peretii, Legrand şi Boniface emit anumite “avertismente practice pentru regularizarea comunicărilor, a transferurilor şi înţelegere” într-o activitate de formare în învăţămant.

Comunicarea didactică reprezintă “un demers axiomatic al activităţii de educaţie care presupune un mesaj educaţional elaborate de subiect( cadrul didactic), capabil să provoace reacţia formativă a obiectului/subiectului educaţiei(elevului), evaluabilă în termini de conexiune inversă internă şi externă”.

Comunicarea didactică reprezită activitatea cadrului didactic privind: - constituirea unui proiect pedagogic viabil în sens curricular;- elaborarea mesajului educaţional ţinand cont de particularităţile de varstă a

elevilor , campul psihosocial etc;- focalizarea mesajului educaţional asupra fiecărui elev;

asigurare repertoriului comun cu elevul prin raportarea corelaţieie subiect – subiect simultan la nivelul de comunicare intelectuală – afectivă – motivaţională.

- stapanirea deplină a conţinutului mesajului educaţional;- valorificarea deplină a mijloacelor de emisie a mesajului educaţional. Perfecţionarea continuă a canalelor de comunicare a mesajului educaţional, controlabile din perspectiva efectelor realizate în conformitate cu obiectivele concrete asumate.

Randamentul comunicării didactice nu se reduce la formularea conţinuturilor verbale. Dacă prin componenta verbală se exprimă un anumit conţinut în acelaşi timp, prin componenta para şi nonverbală se exprimă atitudini.

Dintre formele şi tipurile de comunicare didactică se remarcă limbajul cu funcţiile: de comunicare, cognitivă, expresivă, de semnalizare/avertizare, persuasivă, practice – operaţională, de reglaj şi autoreglaj, de control şi autocontrol. Urmează apoi comunicarea nonverbală, audio-vizuală, limbajul trupului, comunicarea paraverbală, retroacţiunea etc.

5

Comunicarea cadru didactic- elev nu se reduce la un schimb verbal care angajează, doar forţele intelectual, ea are şi o importanţă afectiv- emoţională. Subtextul emotiv al vorbirii, calitatea gesticii şi a mimicii vin să sporească forţa de influenţare educativă a conţinuturilor verbale.

Comunicarea didactică constituie baza pe care se desfăşoară procesul de predare – învăţare – evaluare. În cadrul interacţiunii didactice se creează mai multe tipuri de relaţii, care facilitează, sau pot să blocheze eficienţa comunicării. Dintre acestea enumerăm:

- relaţia de schimb informaţional,cu condiţia ca acesta să fie înţeles;- relaţia de influenţare reciprocă a comportamentului, pe baza înţelegerii şi

acceptării mesajului transmis şi receptat;- relaţii socio afective între emiţător – profesor şi receptor – elev;- relaţii democratice, de cooperare profesor – elevi şi de cooperare între

elevi,în cadrul comunicării didactice sau educaţionale. Blocaje de comunicare, sau distorsiunea informaţiei se pot produce cand:- emiţatorul nu stăpaneşte conţinutul mesajului didactic transmis;- mesajul nu este expus clar, inteligibil, sistemetizat;- emiţătorul vorbeşte prea încet, prea tare sau prea repede;- nu prezintă la început scopul mesajului şi nu creeaza motivaţii pentru a starni

interesul pentru comunicare;- emiţătorul nu sincronizează diferitele tipuri de comunicare;- mesajul transmis nu corespunde cu interesele elevilor sau cu problemele ce

le au de rezolvat;- mesajul didactic este prea cunoscut sau prea abstract;- comunicarea este numai unidirecţională, producand pasivitate;- elevii nu sunt angajaţi în comunicare prin dialog sau întrbări retorice;- elevii nu au cunoştinţele necesare pentru a înţelege mesajul didactic sau

acestea nu au fost fixate temeinic şi ca urmare se produc interferenţe.(Marin Stoica) D. Sălăvăstru (2004) arată că barierele care stau în faţa comunicării

didactice sunt de o într-o mare diversitate şi le sistematizează în funcţie de natura elementului structural afectat relaţie de comunicare:

a) blocaje determinate de caracteristicile persoanei angajate în comunicarea didactică;

b) blocaje determinate de relaţiile social-valorice existente între participanţii la relaţia de comunicare didactică;

c) blocaje determinate de canalul de transmisie; d) blocaje determinate de particularităţile domeniului în care se realizează

comunicarea didactică. Competenţa comunicaţională a profesorului este într-o oarecare măsură

înnăscută,dar mai ales dobandită, prin voinţă şi efort pedagogic. Această competenţă are mai multe caracteristici: inteligenţa(ca instrument de cunoaştere,înţelegere şireuşită în rezolvarea problemelor sau a situaţiilor de instruire şi educaţionale), memorie, capacitatea de comunicare, gandire logică, spirit de observare, imaginaţie constructivă, atenţie concentrată, dicţie.

6

Pentru perfecţionarea comunicării didactice, cadrul didactic trebuie să respecte anumite cerinţe;

- vorbirea corectă, deschisă şi directă (care previne sau reduce distorsiunea mesajelor);

- încurajarea feedback-ului din partea copiilor (pentru a cunoaşte în ce măsură mesajele transmise au fost corect recepţionate şi înţelese);

- ascultarea atentă, răbdătoare şi încurajatoare a mesajelor primite etc. Prin caracteristica sa deinstrumentalitate, comunicarea didactică înglobează fenomenul de retroacţiune. Ca acţiuni recurente, propagate în sens invers – de la efecte la cauze, de la rezultate spre planurile iniţiale – retroacţiunile sunt principalele modalităţi care permit adaptarea interlocutorilor unul la celălalt,la situaţia şi, esenţial la finalitatea urmărită.

Acţionand ca orice structură sistematică, principiul retroacţiunii are ca menire echilibrarea şi eficientizarea structurilor, dimensiunea sa adaptavivă fiind evidentă.

Una din retroacţiuni este feed-back-ul,acesta are un caracter legic pentru procesul de invaţămant, îndeplinind funcţia de control, de reglare şi autoreglare a informaţiilor transmise, prin eliminarea la timp a unor eventuale perturbări şi distorsiuni. Prin feed-back se pot obţineinformaţii imediate şi autentice cu privire la reyultatele comunicării didactice şi a procesului de învăţare, luandu-se pe loc măsurile necesare pentru creşterea eficienţei. Există mai multe tipuri de feed-back: verbal, non – verbal, paraverbal, mixt, pozitiv, individual, colectiv etc. Primul tip de feed-back aduce informaţii de la receptor laemiţător şi reglează activitatea de transmitere a informaţiei. Al doilea tip de feed-back are drept scop să reglementeze activitatea dominantă a celui din urmă

O altă retroacţiune este feed-forward, numită şi retroacţinea anticipată. Poate fi obţinutăprin inversarea ordinii clasice:informare – exerciţii practice. Dacă acestea sunt aşezate înaintea comunicării, elevii vor fi puşi în situaţia să caute.

Comunicarea didactică este una din resursele majore ale procesului instructiv – educativ. Ea se în cadrul conţinuturilor latente ale procesului formativ, fiind, prin maniera şi nivelul realizării sale, o sursă de potenţare sau diminuare a conţinuturilor formale. De aceea comunicarea didactică are o influenţă majoră asupra reuşitei sau eşecului şcolar Şi este considerată premisa esenţială a eficientizării învăţamantului în vederea reuşitei şcolare.

EDUC. ŞELCOVOIU LUCIANA Grădiniţa Mireni, com. Coroieşti

BIBLIOGRAFIE:1. Panişoară, Ovidiu – Ioan, 2006,Comunicarea eficientă, Editura

Polirom, Iaşi

7

2. Stoica, Marin,2002,Pedagogie şi psihologie, Editura Gheorghe Alexandru, Craiova

3.Cucoş, Constantin, 1998, Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi4. Cucoş, Constantin, 1998, Psihopedagogie pentru examenele de

definitivare şi gradele didactice, Editura Polirom, Iaşi5. Şoitu, Laurenţiu, Pedagogia comunicării, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti.

8