Cuprins

Un gand pentru clasa mea Noi cu noi Campionatul de fotbal 2009 Centenar Richard Wurmbrand Emotiile concursurilor Excursie sucevita Amintiri ... Ziua „Portilor Deschise” Pregatirea dinaintea tezelor Perspective Amintiri Doamna diriginta Clasa a VIII-a Edificiu - credinţă, dragoste, speranţă A fost... Anii V-VIII Excursia din clasa a VIII-a Excursia din clasa a V-a Doamna diriginta Descult prin amintiri Pregatirea dinaintea tezelor Prima noastra zi a recunostintei Noi... Diriginta – un om pentru sufletul nostru

Un gand pentru clasa mea

Privind în urmă, simt cum emoţiile îmi inundă sufletul pentru că voi aţi fost primii mei elevi. Când am intrat prima dată la voi la clasă nu mi-am închipuit care va fi planul lui Dumnezeu cu voi si cu mine... eram încă la facultate, alergam mereu ca să ajung la timp la orele cu voi și plecam din nou în grabă pentru a ajunge la timp la cursuri... Terminând clasa a patra, deja simţeam că vă iubesc și că aveţi un loc aparte în inima mea. Apoi a venit vestea la care toata școala a răsunat de refuzul meu categoric – vei fi dirigintă la clasa a cincea. Refuzul nu venea din lipsa de dragoste, ci dintr-o cumplită frică. O sumedenie de scuze îmi năvăleau în minte, gândindu-mă la ce mă așteaptă. Întrebările și temerile au avut timp să se domolească peste vară... A venit toamna anului 2006 și am pășit împreună timizi în clasă. Voi eraţi mici și draguţi, iar eu eram profesor debutant, fără experienţă, cu o mare pasiune, însă și cu o mare responsabilitate pe umeri. Îmi aduc aminte cu drag de entuziasmul vostru, de veselia și bucuria de a petrece timp împreună, atât la ore, cât și în afara orelor. Dintr-o dată, fără a-mi da seama, vorbeam despre voi cu alţi colegi sau cunoștinţe și eram întrebată: ”Dar câţi copii ai???” Iar eu răspundeam cu naturaleţe ”27,” după care veneam cu explicaţii suplimentare. Anii au trecut și cred că am crescut și ne-am maturizat împreună. Ne-am certat, ne-am împăcat, am râs împreună, am plâns împreună, am mers în excursii, am sărbătorit cu bucurie diverse evenimente, am studiat și am participat la concursuri, ne-am jucat, ne-am rugat și am crescut în cunoașterea Cuvântului lui Dumnezeu din dorinţa de a-L sluji cu credincioșie și dedicare... am luptat și am biruit, am suferit înfrângerile împreună și ne-am lăsat modelaţi de Cel care ne este tuturor Tată... Locul pe care voi îl ocupaţi în inima mea este unul special, unul inundat de lumină, de bucurie, de rugăciuni profunde, de vise măreţe, de credinţă și dorinţa de a vă vedea oameni după voia lui Dumnezeu. De fapt, aceasta a fost frica mea iniţială și lupta mea de zi cu zi. Am vrut și vreau în continuare să deveniţi oameni slujitori ai Creatorului și nu doar căutători de împliniri materiale. Am vrut și vreau să fiţi lumini în lume, acasă, la școală, în societatea în care trăim. Cred cu tărie că Dumnezeu ne-a adus până în acest moment... cred că a vegheat asupra formării voastre... cred că mi-a dat harul să vă am elevi... dar mai mult decât elevi, îmi sunteţi prieteni și pentru că îmi sunteţi prieteni, chiar dacă viaţa vă va purta pe diferite cărări, prietenia noastră va dănui! Vă iubesc cu o iubire sfântă! Îmi sunteţi dragi și am trăit patru ani pentru voi cu pasiune și dedicare! Vă iubesc pentru ca sunteţi ce sunteţi, pentru ca aţi fost aleși pentru a fi parte a vieţii mele!

Rebeca Alina Lucaci

Noi cu noi

Iată-ne şi la sfârşitul celor patru ani de gimnaziu, la fel de voioşi, la fel de uniţi, dar colectivul nostru nu este neschimbat. El evoluează spre mai bine, trecând prin multe experienţe plăcute şi mai puţin plăcute. Eu am ales să vă povestesc două porecle hazlii ale colectivului nostru.

Voi începe cu cea mai veche şi cea mai folosită dintre porecle "Bilutză", acesta fiind Popa Iosif. Denumirea a fost pusă din clasele mici, menită să caricaturizeze fizicul elevului în cauză .În unele pauze, se putea auzi exclamaţia "Bilăă!" de vreo cinci, şase ori, ceea ce l-a facut celebru pe Iosif .

"OlariOlariuhuu"...Nu nu este un cântec, este o poreclă menită să caricaturizeze numele meu. Asa m-au strigat colegii multă vreme, iar eu nu m-am supărat, pentru că porecla îi făcea sa râdă. Ar mai fi multe de povestit despre aspectele hazlii ale colectivului nostrum, dar despre acestea puteti căpăta informatiichiar de la golegii mei .

Olariu SebastianCampionatul de fotbal 2009

Totul începe ,cu propunerea unui elev de a face un campionat de fotbal , cam peste două săptămâni . Profesorul acceptă ideea şi o pune în practică, pentru ca ea să devină realitate. Toate clasele erau nevoite să se pregătească în zilele următoare, pentru a face o impresie bună în această competiţie. Întreaga şcoală se pregătise pentru un eveniment care a fost faimos şi acum urma să aibă loc din nou . Eram mai mici cu o clasă decât seniorii şcolii şi acest lucru ne scădea şansele, dar noi, printr-o muncă asiduă, în echipă, eram convinşi că vom câştiga. Emoţiile dinaintea meciului au pus elevii pe jar.

După două săptămâni de pregătire, antrenamente cu multă transpiraţie, această zi mare a venit şi a rămas în istorie. Competiţia începuse şi atmosfera creată de galeriile claselorera efervescentă. Primele meciuri au fost acelea care, au spart gheaţasi au distrus orice emoţie. Am sperat că ne vom încadra în timp cu toate meciurile, dar am depaşit timpul pe care l-am avut la dispoziţie. Cel mai important adică finala a rămas să fie jucat a doua zi.

Acest meci urma să fie mai tensionat, deoarece toată atenţia era îndreptata asupra noatră şi toţi aşteptau să vadă un meci senzaţional.Pentru începutul, clasa mea ne-a crescut entuziasmul şi, împreuna cu acesta, şi şansele de caştig. Următoarea parte a meciului am jucat-o mai agresiv, mai dur, dar totul a fost în zadar, deoarece am primit încă un gol...,,necinstit” şi aşa am pierdut.

Cu toate că nu am câştigat, ambele echipe ale clasei noatre au câştigat locul al doilea una de la coada, alta de la începutul listei da, cel mai important a fost că ne-am distrat. De asemenea, ea fost minunată galera clasei noasre.

Atunci am înţeles că un, meci rămâne doar un meci, dar sprijinul colegilor din clasă te face să simţi ce faci parte dintr-o famillie.

Cosmin Pelin

Centenar Richard Wurmbrand

Anul trecut în martie şcoala noastrã a avut privilegiul de a organiza evenimentul care sărbatoarea 100 de ani de la naşterea păstorului Richard Wurmbrand. Bineînţeles un eveniment de asemenea talie nu era complet fără câţiva oameni de seamã care au jucat un rol important în viaţa acestuia. Pentru început au vorbit Tom Withe , preşedintele ,,Vocii Martirilor”, Mihai Wurmbrand şi nepotul acestuia talentatul violonist Alex Wurmbrand. Evenimentul s-a desfăşurat pe parcursul a două seri şi discuţiile s-au axat pe tema lucrării de misiune şi pe povestirea anilor de suferinţă pe care i-a îndurat Richard Wurmbrand pentru credinţa lui faţã de Dumnezeu. Pentru mine a fost o experienţă care m-a ajutat foarte mult în cunoaşterea acestui om minunat.

Richard Wurmbrand a fost mezinul familiei. Din cauza dificultăţilor financiare, familia Wurmbrand se mută la Istanbul, unde tatăl lui Richard deschide un cabinet de stomatologie. Rămâne, însă, orfan de tată la vârsta de nouă ani, iar, la cincisprezece ani, familia lui se repatriază.Adolescentul Wurmbrand este atras de mişcarea comunistă şi de promisiunile ei. După ce a urmat studiile politice la Moscova, la întoarcerea clandestină în ţară, Wurmbrand este urmărit de serviciile secrete, arestat, condamnat şi închis la Doftana. Mai târziu, a primit, sub o altă identitate din partea PCR, şi misiunea de a organiza filiala judeţeană Deva.

Renunţă la doctrina comunistă, întrucât vede în ea o sursă de iluzii pentru clasele oprimate. Se căsătoreşte în 1936 cu Sabina Oster, revenită în ţară după studii de chimie la Universitatea Sorbona. Nu după mult timp, se converteşte la credinţa creştină, citind Biblia pe care o primise de la un tîmplar la care locuise în zona Braşovului, în perioada de convalescenţă după tuberculoza contractată la Doftana, urmînd ca, mai apoi, să devină pastor luteran.

Fascinat de descoperirea iubirii lui Christos, Wurmbrand se alătură Misiunii Anglicane pentru Evrei. În scurtă vreme, zeci de evrei din România îmbrăţişează credinţa creştină sub influenţa lui. În plin război mondial, în 1941, misunea trebuie să se retragă din România, activitatea ei urmînd să fie continuată de misiunea Bisericii Luterane Norvegiene. Împreună cu Sabina, este urmărit de autorităţi datorită originii evreieşti. Rudele Sabinei sunt deportate în Transnistria, de unde nu s-au mai întors niciodată. În acest timp, Richard şi Sabina Wurmbrand ajută mulţi evrei să supravieţuiască în acele vremuri de grea restricţie.

Wurmbrand este urmărit de autorităţile comuniste atee instalate la putere, datorită activităţilor sale religioase. În 29 februarie 1948, zi de duminică, este arestat, în Bucureşti, în timp ce se îndrepta spre biserica pe care o păstorea pentru slujba de dimineaţă. La scurtă vreme, în celula sa este închis şi liderul comunist Lucreţiu Pătrăşcanu. Urmează ani de temniţă grea, în care Richard Wurmbrand este închis singur în celule subterane obscure, torturat bestial sau purtat prin diverse închisori: Rahova, Jilava, Târgu Ocna etc.). În perioada de izolare totală, alcătuieşte serii de predici proferate în faţa unui public imaginar, pentru a-şi proteja mintea. După paisprezece ani

de detenţie este eliberat, iar în 1965 părăseşte ţara împreună cu familia, fiind răscumpărat de o organizaţie creştină norvegiană, cu 10.000$. În 1966, se stabileşte în Statele Unite, unde înfiinţează misiunea creştină Glasul martirilor, organizaţie care luptă împotriva persecuţiilor îndreptate asupra creştinilor de pe toate continentele.Moare în Torrance, California, în februarie 2001, lăsînd moştenire tuturor creştinilor sarcina de a predica evanghelia iubirii şi a iertării.

Pe parcursul centenarului am avut ocazia de a asculta oameni care au avut legatrura cu Richard Wurmbrand. Tom White a declarat ca acesta” a fost un om plin de Duhul Sfant care iubea copii si dorea sa ajute pe toata lumea. Era alaturi de cei in suferinta si ori de cate ori avea ceva in plus dadea si altora.”

Popa Iosif

Emotiile concursurilor

Te afli într-o şcoală pe care nu o cunoşti şi te pierzi în încurcatele coridoare ce se aseamănă cu nişte labirinturi. Printre ceilalţi elevi, străini, îţi faci loc spre sala unde, pe uşă, este o foaie cu mai mult nume, printre care îl citeşti şi pe al tău. În timp ce aştepţi, intri în panică, începi să tremuri de frică uitându-te la cei din jur, gândindu-te: „Cum pot fi atât de calmi, de liniştiţi?”

După câteva minute, care pot părea ore, îţi auzi numele. Inspiri şi expiri greu şi intri într-o sală de clasă. Acolo vezi alţi cinci copii scriind de zor. Sunt cam de o vârstă cu tine.

Te apropii de catedra unde stau doi profesori cu feţe foarte serioase. Se vede că încep să-şi piardă răbdarea. „Măcar un zâmbet ar fi frumos...” îţi zici. Iei un biletel şi te aşezi într-o bancă, pregătindu-ţi discursul pentru clipa în care îţi va veni rândul să uimeşti juriul...

După ce ieşi din sală, rasufli uşurat şi pleci fericit acasă. Cel puţin aşa mi se întâmplă mie la olimpiada de engleză, secţiunea „Spoken English”. Dar nu merg singură, ci alături de alţi buni colegi care încercaseră să-mi calmeze emoţiile, spunându-mi mereu : „Stai liniştită! Totul va fi bine. Nu e prima oară când faci asta!”

Într-adevar, eu nu am fost doar o singură dată la olimpiada de engleză. Am căpătat o oarecum vechime la acest concurs de unde mă întorc de fiecare dată cu rezultate bune. Dar nu sunt mândră numai de rezultatele mele, ci şi de rezultatele frumoase ale colegilor mei la olimpiade şi concursuri. Nu de puţine ori, noi, cei de clasa a opta, am demonstrat că putem fi foarte buni!

Succesele ne-au modelat, dar şi eşecurile au avut înţeles, că nu putem învinge fără ajutorul domnilor profesori, dar mai ales fără ajutorul lui Dumnezeu.

Francesca Mitrofan

Excursie Suceviţa

Gara părea adormită sub revărsarea argintie a fulgilor de nea. Glasurile voioase ale colegilor răzbeau în liniștea adâncă ce plutea în aerul rece al dimineţii. Îmi ridic bagajul de pe peron și alerg entuziasmată spre colegii mei care așteptau nerăbdători sosirea trenului. Urma să mergem împreună cu clasa a X-a într-o excursie de trei zile la Suceviţa.

-Grăbiţi-vă! Urcaţi în tren! a răsunat vocea dirigintei printre chicotelile si exclamaţiile de bucurie ale copiilor .

Trenul a părăsit gara și ne-a purtat pe lângă câmpii nesfârșite și munţi uriași. Vântul vuia afară,răscolind zăpada și ridicând perdele sclipitoare pe lânga vagoanele negre. Înăuntru, unii dormeau, alţii râdeau și vorbeau, dar, când trenul s-a oprit, în sfârșit, am fugit toţi spre uși. Ajungând în cabană, ne-am instalat, după care am ieșit cu toţii afară să ne bucurăm de peisajul minunat de iarnă ce ne înconjura. Am avut un timp minunat împreună: ne-am bătut cu bulgări moi de nea, am încercat să facem un om de zăpadă, însă zăpada nu era buna. Mai presus de toate, mi-a plăcut seara în care domnul director ne-a anunţat că vom merge pe munte. Vestea neanunţată a fost primită cu entuziasm de cei curajoși, gata să se aventureze în toiul nopţii pe cărările amăgitoare ale muntelui, dar cei care ar fi preferat să aibă o seară liniștită și să rămână în căldura cabanei, nu au fost prea încântaţi de această ieșire. Urcarea pe munte a fost o adevărată încercare, deoarece drumul era abrupt și de aceea unii se împiedicau și cădeau, alţii nimereau în bălţi și se udau la picioare, în timp ce alţii erau prea obosiţi să mai continuie să urce,oprindu-se din când în când să-și tragă sufletul. Bucuria cea mai mare a fost atunci când deși eram osteniţi și flămânzi, am ajuns in vârful muntelui. Din această drumeţie am învăţat o lecţie importantă de viaţa, și anume, să continui să lupt pentru ţelul meu, chiar dacă în drumul spre realizarea lui voi întâmpina obstacole.

În penultima zi, am repetat mai multe cântece și am învaţat despre Iosif din Biblie. În dimineaţa următoare, am mers la o biserică din Marginea, iar, mai spre amiază, am pornit spre gară, de unde am luat trenul spre Iași.

Am petrecut un timp plin de peripeţii împreună, pe care nu îl voi uita niciodată!

Raluca Valcescu

Amintiri...

Întotdeauna la fiecare sfârşit de an şcolar, de abia aşteptam să vină vara, să „scap” de şcoală. Însă, în acest an, totul a fost diferit: mi-am dorit ca acesta să nu se mai termine. Nu din cauză că aş mai fi dorit să învăţ, ci pentru că eram conştientă că, o dată cu terminarea acestui an, începea o nouă etapă a vieţii mele, în care nu voi mai avea aceiaşi colegi şi profesori. Mă îngrozea gândul că trebuia să-mi fac prieteni noi şi că trebuie să mă obişnuiesc cu o altă clădire. Culmea culmilor a fost că anul acesta a trecut cel mai repede, cu toate că îmi doream să dureze cât mai mult.

Încă de când eram mică, mă ataşam foarte mult de persoanele din jurul meu şi de lucrurile care îmi trezeau anumite amintiri. Momentele în care mă gândeam că voi ajunge la liceu erau foarte fericite. Deja mă consideram mare şi încercam să-mi imaginez cum va fi viaţa în această etapă. Totuşi, aceste clipe aduceau o umbră de tristeţe, deoarece ştiam că trebuie să mă despart de colegii cu care am petrecut atâta timp...în faţa ochilor se derula un întreg film cu amintiri, din cei cinci ani petrecuţi la această şcoală. Erau o mulţime de amintiri plăcute. Cele neplăcute nu-mi reveneau în memorie, chiar dacă ştiam că ele există.

Tot când eram mică, nu puteam să înţeleg cum se poate ca doamna dirigintă şi colegii să formeze o a doua familie a mea. Pentru mine, şcoala era un loc de tortură în care primeam note de la adulţi şi în care învăţam pentru profesori, deoarece ne spuneau că nu le place să pună note mici. Nu eram conştientă că eu învăţam spre binele meu, şi nu pentru a-i mulţumi pe cei din jur. în timpul gimnaziului am conştientizat că şcoala mă ajută să-mi găsesc o slujbă bună şi să valorific informaţiile pe care le-am aflat. Această „familie” m-a încurajat şi m-a ajutat oridecâteori am avut nevoie. Mai mult decât atât, „mama” noastră ne-a învăţat să fim ascultători, generoşi, iertători, responsabili, să spunem adevărul şi multe alte trăsături de caracter. Ea ne-a explicat că toate acestea ne vor ajuta în viaţă. Şi nu doar ne-a învăţat aceste lucruri, dar ne-a dat şi exemple din diferite domenii pentru a avea modele după care să ne ghidăm.

Din păcate, va trebui să trec şi peste această etapă, deoarece viaţa este plină de schimbări, unele mai mari, altele mai mici, şi trebuie să fiu pregătită pentru orice. însă nu voi uita niciodată clipele minunate petrecute alături de a doua „familie” a sufletului meu!

Pîrvu Alina

Ziua „Porţilor deschise”

Într-o vineri, în data de 7 mai 2010, s-a hotărât să se organizeze o zi a „Porţilor deschise” în care diferite persoane din oraș puteau veni și vizita orice colţ din școală.

Activitatea claselor a fost împărţită pe specialităţi: Limba engleză, socio-umane, limba română, matematică, știinţe-informatică și... Să nu uităm de sala de sport.

În fiecare clasă erau mai mulţi sau mai puţini elevi. În laboratorul de limba engleză s-au aranjat panourile de pe hol, s-au mâncat biscuiţi și s-a băut ceai. La clasa de socio-umane, de alături, au fost desenate rochii, dar s-au confecţionat și afișe cu diferite date istorice. În clasa unde s-a desfășurat activitatea de la limba română s-au creat semne de carte pe care s-au scris citate celebre și versuri frumoase, iar la matematică – matematică. La știinţe-informatică s-au vizionat filme despre Soare, molecule, iluzii optice și altele. Doamna profesoară de fizică ne-a adus oglinzi concave și convexe, poze cu ochelari 3D care creau iluzii optice, un microscop și magneţi care pluteau. Filmele au fost proiectate pe perete, iar cel care a avut grijă de acel calculator este unul dintre colegii noștri ,Stefan, foarte priceput la informatică.

Mulţi vizitatori nu au fost, dar, la final, ne-am dat seama că am petrecut împreună o zi minunată, din care fiecare a avut ceva de învăţat. În plus, noi, elevii claselor de gimnaziu, am avut prilejul să ne simţim ca într-o familie.

Manolachi Isabela

Pregătirea dinaintea tezelor

La școală nu e ca în viaţă. În viaţă dai un test care te învaţă o lecţie, la școală înveţi o lecţie, apoi dai un test.

Pregătirea dinaintea tezelor este liniștea dinaintea furtunii. Încerci să înveţi cât mai mult, să acumulezi cunoștinţe, în speranţa că atunci când vei avea ocazia să te dezlănţui, o vei putea face, fără nici măcar să clipești. Ai nevoie de liniște, te simţi obosit din ce în ce mai des, ai nevoie de pauze, opriri. Îţi spui că nu este de ajuns ceea ce ai învăţat, începi să îţi pierzi din încredere și nu te mai poţi concentra. În toată această ameţeală te întinzi pe spate, închizi ochii și încerci să furi un moment de răgaz. Examenul se apropie, timpul trece din ce în ce mai repede, iar în cursa împotriva timpului te simţi parcă învins.

Printre cărţile stufoase, mintea îţi este tulbure, iar în speranţa că totul se va termina, închizi caietul. Însă pe coperta din spate descoperi un zâmbet, o figurină făcută cu pixul, probabil făcută în una dintre multele ore în care gândurile tale ajungeau în locuri foarte îndepărtate. Zâmbești și atunci realizezi că toţi colegii tăi sunt în aceeași situaţie, că poate și ei se simt la fel de pierduţi ca tine. Povara care o porţi pe umeri pare acum parcă mai ușoară, cunoștinţele devin mai clare, iar puterea de concentrare crește.

Atunci realizezi că acei patru ani prin care trecusei deja erau o bază solidă. Puteai să te bizui pe cunoștinţele pe care le-ai acumulat dea lungul timpului, inexplicabilul talent profesoricesc al dascălilor iesea la iveala. Sudoarea ta nu a fost în zadar, urmele trecutului te ajungeau din urmă și îţi spuneau că totul va fi bine, deoarece este meritul tău ca după toată acestă perioadă de învăţare să te poţi bucura de rezultate.

Stresul a dispărut, deoarece în anii anteriori ţi-ai dat silinţa să devii ceva mai bun, mai valoros. Emoţiile încă sunt, dar acum te simţi pe pedestal, dornic să îţi iei premiul.

Indiferent de rezultat, tu vei primi locul I, pentru că ţi-ai făcut datoria: aceea de a fi un elev responsabil.

Melinte Stefan Perspective

Pe cei mai mulţi copii din această clasă îi cunosc din clasa I. Sunt mulţumitoare înaintea lui Dumnezeu să văd, cum, la formarea acestora au contribuit, rând pe rând, dascălii de la catedră: d-na Ilie le-a transmis valoarea muncii, a lucrului bine făcut; d-na dirigintă, Rebeca a continuat această luptă şi i-a ambiţionat să nu renunţe, oricât de dificilă va deveni viaţa, i-a ajutat să înţeleagă că „binele” este duşmanul ,,mai binelui”.

Şi, rând pe rând, aceşti dascăli au lucrat la formarea unui caracter plăcut, prin însuşirea unor valori supreme: ascultarea, generozitatea, recunoştinţa, resposabilitatea, etc.

Lupta nu s-a încheiat, aşa încât, le doresc din toată inima să continue să înveţe, să lupte şi să se formeze: viaţa este scurtă, trebuie s-o facă să conteze!

Mihaela Ambrosie

Amintiri

Am făcut multe ieşiri cu clasa în ultimii patru ani, cu sau fără dirigintă, dar cea mai frumoasă mi s-a părut excursia de la Rădăuţi.

La Rădăuţi am mers însoţiţi de o clasă mai mare de la care am învăţat foarte multe, cu care am petrecut momente minunate. Acolo am jucat fotbal pe zăpadă şi meciul s-a terminat cu o bulgăreală pe cinste, apoi, seara pe la ora nouă am mers în vârful muntelui din spatele cabanei, să vizităm o mănăstire. Era întuneric beznă, de aceea un elev din clasa mai mare făcea poze cu bliţ ca să putem vedea pe unde mergem. Pe la jumătatea drumului eram rupţi de oboseală, mai ales doamna dirigintă care era operată.

Ajunşi în vârf, ne-am putut bucura de peisajul de noapte care se vedea pe munte apoi am mers la cabană. Acolo toată lumea era epuizată, aşa că fiecare a putut dormi liniştit.

Mai sunt o mulţime de aventuri de povestit din drumeţiile făcute cu clasa, însă în această excursie am petrecut cel mai mult timp liber împreună.

Raveica Ovidiu

Doamna Dirigintă

Fiind elevă la Colegiul „Richard Wurmbrand”, o şcoală în care se promovează valori şi principii creştine, cred că am avut parte de anumite avantaje de care nu aş fi beneficiat dacă aş fi fost elevă la o altă şcoală.

Unul dintre aceste avantaje este acela că, în anii frumoşi şi totuşi grei ai gimnaziului, am avut parte de călăuzirea şi îndrumarea unei doamne diriginte cu totul şi cu totul deosebită, doamna profesoară Rebeca Alina Lucaci. O doamnă tânără, ieşită nu cu mulţi ani în urmă de pe băncile facultăţii s-a apropiat de noi, a comunicat la nivelul nostru, punând bazele unei relaţii focalizată pe respect, dragoste, înţelegere, ajutor reciproc şi îndeosebi onestitate, trăsături ce pot fi urmărite de-a lungul anilor de gimnaziu. Această relaţie a fost una care s-a dezvoltat progresiv, rezultatele ei fiind vizibile acum, la sfârşit de clasa a opta.

Unitatea clasei a fost un obiectiv al doamnei diriginte, unul dintre sfaturile constante ale dumneaei fiind următorul „dragi copii, nu mai fiţi uniţi numai la prostii, ci şi la lucruri bune”. Se pare că spusele doamnei diriginte au fost ascultate, dând roade în relaţia noastră, aceasta devenind mai strânsă odată cu trecerea timpului. Mulţi alţi profesori şi alte clase au observat acest lucru şi au lăudat unitatea noastră, de altfel unul dintre multele lucruri pentru care îi putem fi recunoscători doamnei diriginte.

Dacă m-aş apuca să scriu despre toate „golurile” clasei umplute prin intervenţia „dirigăi” ar trebui să scriu o carte şi, cum acest lucru nu este un scop al meu, sper că întreaga muncă a dumneaei de pe parcursul acestor patru ani este reflectată în caracterul nostru.

Marta Dascălu

Clasa a VIII-a

Trecură opt primăveri, salcâmii îşi scuturară de tot atâtea ori floarea, de când doamna învăţătoare luă de mânuţă o fetiţă cu ochi de albăstrea şi intră în clasă...

Astăzi, păşeşti printre ei, adolescenţi frumoşi cu ochii strălucind şi te întrebi dacă nu cumva ai greşit clasa! Diriginta, delicată, se cere a fi căutată cu băgare de seamă printre atâtea zvelte domnişoare! Să fie oare aceeaşi copii ce au păşit în prima zi de şcoală, cu priviri curioase şi inimi strânse spre un tărâm cu mii de comori ce se cereau descoperite?

Uimire, speranţă, zbor spre ziua de mâine... vise, râsete şi lacrimi păşesc mână în mână spre un nou început... fiii şi fiicele noastre – daruri alese de inima plină de dragoste a lui Dumnezeu.

Dascalu Ana

Edificiu - credinţă, dragoste, speranţă

Timpul este, din perspectiva lui Kazimierz Matan ,, singurul drum cu sens unic de la cap la coadă”; iar acum, când am ajuns la acest popas, obișnuim să reflectăm la ceea ce am realizat pe parcursul acestei etape din viaţa noastră.

,,Gimnaziul’’ a însemnat formarea caracterului, despărţirea de copilărie, maturizarea, iar pentru unii, găsirea identitatii; toate aceste lucruri sunt gravate în pereţii rezistenţi ai clădirii pe care noi am proiectat-o timp de patru ani.

Clasa a V-a: Am fost debutanţi pe scena uriaţă și veche a ,,gimnaziului’’. Totuși, acesta a fost anul în care am pus fundaţia construcţiei a cărui profil era un mister pentru noi. Am acceptat ușor aripa ocrotitoare a tânarului nostru arhitect- doama dirigintă Rebeca Alina Lucaci. După ce ne-am acomodat cu ritmul de lucru si cu modul de abordare al școlii, toţi eram ca o familie fericită, care mai de care doritor să-și exprime punctul de vedere. Acest fapt a condus la o relaţie mai strânsa între clasă- profesori, clasă-diriginte. Cu toate bune și rele, am reușit să punem o temelie solidă în acel an, și anume-baza educaţiei creștine. Într-adevăr, fără această fundaţie nu am mai fi putut ridica dorita clădire la care noi visam.

Clasa a VI-a: Ni s-au alăturat în proiectul nostru noi colegi. Astfel, am ajuns o grămada de cărămizi cu totul diferite, care urmau să fie aranjate. Unele erau mai sensibile și când diriginta le mai cioplea pentru modelare, începeau să plângă sau să se revolte. Altele erau mai îndrăzneţe și vorbeau mai tot timpul chiar dacă nu era nevoie. Așa putem continua șirul tipurilor de caramizi diferite. Un atu al clasei a fost că fiecare dintre pietre avea ceva preţios în ea. Deci varietatea a fost constructivă, pe de o parte, dar tot ea a provocat dezacorduri între noi; iar construcţia a fost clatinată de aceste mici cutremure. Din fericire, până la sfârșitul anului, ne-am revenit cu ajutorul arhitectului nostru. Eram chiar pregătiţi pentru următoarea etapă.

Clasa a VII-a: Tencuiala- este anul în care ne-am unit, am legat relaţii strânse, micile ,,bisericuţe’’ au fost distruse, iar un nou turn se ridică. A trebuit să ne domolim ieșirile de revoltă, oarecum normale pentru vârsta crudă a adolescenţei și să ne concentrăm asupra tezelor unice. A fost primul an în care făceam faţă unor teste la nivel naţional. Clădirea pe care noi abia o puteam schiţa era aproape de sfârșit. Era minunat să vedem cum toţi încercam să ne dezvoltăm aptitudinile pentru a ne apropia de cerinţele profesiei la care ne-am gândit să o urmăm. De asemenea, am început să ne înţelegem, să apreciem diversitatea personalităţilor celorlalţi colegi, să ne încurajăm și

să ne bucurăm de colectivul minunat pe care îl avem. Astfel, cărămizile s-au închegat, pereţii construcţiei devenind indestructibili. Acum eram pregătiţi pentru ultimul pas.

Clasa a VIII-a: Acoperișul. Am ajuns aici! In sfârșit am ajuns în acest loc în care orice schimbare este decisivă, orice finisaj este esenţial și bine primit. Aici, de pe vârful piscului, sau cel puţin, așa ni se părea nouă, celor de clasa a VIII-a, putem aspira spre idealuri mai mari, putem avea responsabilităţi mai mari, oportunităţi mai multe și avem puterea de a lua decizii mai importante pentru viaţa noastră. Însă nu a fost așa ușor pe cât părea. Ultimul an a fost și cel mai greu. Pe lângă toate progresele academice pe care le aveam de făcut trebuia să fim un model pentru cei mai mici și în același timp să ne preocupăm de viitorul nostru. Dar toate devin o plăcere când ai un colectiv ca al nostru și când faci totul cu bucurie. Așa am maisî trecut de încă o clasă.

Acum, după ce totul s-a încheiat, avem o altă perspectivă, vedem lucrurile într-o altă lumină. Lucrurile care în trecut nu le dădeam atenţie acum sunt necesare, dăm o altă importanţă detaliilor, momentelor, prietenilor, chiar și școlii. Cu toate acestea, tot acum putem simţi vântul rece și aspru ce bate dinspre necunoscutul ,,LICEU’’ și chemarea călduroasă a nostalgiei ce ne duce în trecut. Se poate spune că am parcurs un drum lung, însă de la această casă a familiei noastre pornesc 24 de cărări diferite la fel cum razele pornesc de la steaua orbitoare numită soare. Dar orice s-ar întâmpla, nu vom uita de unde am pornit, ce ne-a unit, iar temelia pe care am pus-o este adânc săpată în noi și ne va ajuta să stăm drepţi în furtunile existenţei, ca niște adevăraţi creștini. O vom păstra ca un semn drag în inimile noastre pentru că ea ne-a fost sprijin în toate hotărârile pe care le-am luat.

Pamela Aviziteiţei

A fost...

O secundă- tic ... două secunde- tic tac ... timpul trece, fără să poată fi oprit vreodată de nimeni și de nimic. Dar, chiar și în graba lui, nu uită niciodată să lase o urmă a prezenţei sale - o amintire; scurtă, lungă, efemeră... mereu conturată de zambete, imbrăţisari, lacrimi – sentimente. Retrăindu-le in imaginatia noatră, amintirile readuc la viata simţiri uitate, cateodată incurajatoare, alteori triste...

Dacă într-o secundă, se pot crea atâtea amintiri, imaginaţi-vă câte momente poate reţine o persoană in 8 ani! Mai mult de jumătate din viaţa mea, petrecută zi de zi

alături de persoane pe care nu le voi uita niciodată. Oameni deosebiţi care au și vor avea mereu un loc special in inima mea.

Acum ne mândrim cu noi înșine, cu faptele, cu roadele muncii noastre, cu visele trăite și realizate în acești opt ani petrecuţi împreună. Concursuri, olimpiade, teze, sau simple ascultări, fiecare cu emoţiile ei. Dar ne-am încurajat unii pe alţii și am trecut cu bine peste toate greutăţile, iar, asta a dat nastere unor prietenii puternice.In clasa a 7a, la olimpiada de engleză- etapa judeţeană, eram în aceeași salã cu Aviziteiţei Pamela. Un moment cu adevărat de neuitat pentru mine! Mai erau doar vreo 15 minute pană când subiectele urmau sa fie împărţite, iar noi încă nu ne găsisem clasa. Liceul Eminescu este uriaș dupa cum bine știţi- am urcat de 3 sau 4 ori toate etajele în căutarea sălii... adrenalina combinata cu teamã si emoţie...dar, până la, urmã am gãsit-o.

Tot entuziasmul și nenumãratele emoţii provocate de realizările, descoperirile noastre... speranţe pentru un viitor grandios!

Cu respect și recunoștinţă, cu preţuire și admiraţie, mă adresez celor care ne-au călăuzit pașii spre cunoaștere: profesorii- pasiunea lor m-a inspirat, nu numai pe mine, ci și pe colegii mei. Ne-au îndrumat, ne-au învăţat să perseverăm în fiecare lucru pe care îl facem, să ne depășim pe noi înșine. Să fim puternici și să ducem o viaţa dreaptă, să nu fim orbi la nevoile celorlalţi, să fim demni. Le datorăm plăcerea de a învăţa, de a descoperi; oceanele de cunoaștere, încrederea in noi inșine, generozitatea, respectul, iertarea- într-un cuvant „caracterul”. Profesorii au contribuit la construirea lui, au investit în noi o parte din viaţa lor de-a lungul anilor.

Aș vrea să îi multumesc domnul director Cristian Lucaci pentru tot ceea ce, la r â ndul său a învestit în noi. Umorul de care a dat dovada ne-a ajutat să trecem peste fel și fel de situaţii. Aș vrea să îi spun ca este cel mai bun director pe care îl poate avea o școală.

Iubita noastrã dirigintã, doamna Rebeca Lucaci- mereu o prezenţă încântătoare care ne-a fost alături înca din clasele mici. A avut grijã de noi și ne-a îndrumat spre lucrurile bune. Îi mulţumesc pentru răbdarea pe care a avut-o atãta timp, pentru momentele minunate petrecute impreună. Toate întalnirile noaste ( Thanks Giving, excursii, ieșiri în aer liber etc.) s-au dovedit a fi minunate.Îmi amintesc de excursia de la Vatra Dornei- prima noastră excursie de trei zile. Priveliștea din telescaun a fost minunatã. Şi acum mi-o amintesc perfect. Desigur, dacã m-ași duce din nou acolo, chiar dacă ar fi același anotimp, dar nu ar fi colegii mei cu mine, plăcerea nici nu s-ar putea compara cu cea simţita în excursie. Fapt care dovedeste că ei au facut acele momente de neuitat.

Insă mă opresc pentru o clipa să amintesc faptul că totul a fost posibil pentru că l-am avut alaturi de noi, de la inceput de drum, pe Dumnezeu. Ii multumesc necontenit

pentru grija pe care ne-a purtat-o, pentru puterea, îndrumarea, curajul și răbdarea daruita. Ne-a dat sansa să învaţăm la o scoală crestină, ceea ce nu e putin lucru. Ii răman etern recunoscatoare pentru tot ceea ce mi-a dat.

Oare cum aș putea sa uit cei mai grozavi colegi din lume?! Toate năzbatiile pe care le-am făcut impreuna... ne-au apropiat și mai mult. Dacă ni s-a spus de atat de multe ori „Fiţi uniti!”, ni s-a întipărit in minte atat de bine, incat am aplicat-o la bine, cat și la rau: vizite in biroul directorului, geamuri sparte, chiul in masa la chimie, latina... . Desigur ca am riscat mult. Mai exact lucrari, absente și note de 2, 3 sau 4. Dar profesorii nostri minunati ne-au iertat, întelegâ ndu-ne acele „plimbãri” neprogramate. Îmi amintesc atunci când am plecat cu toţii de la o ora de latinã; dar, am fost descoperiţi și nevoiţi sa ne întoarcem în clasă. Am uitat să precizez motivul chiulului: o lucrare (pe care a trebuit să o dam în timpul ramas din acea ora...).

Am trăit împreună timp de opt ani nenumãrate clipe extraordinare; bucurii, sau dezamăgiri care ne-au ajutat sa devenim nu numai un colectiv unit, ci o familie.

Astăzi suntem mai înţelepti, melancolici... oare încă ne mai grăbim să creștem? Sentimentală, cum sunt dintotdeauna, păstrez amintirea minunatilor ani perecuti alături de voi: colegi, profesori - o a doua familie.

Bagireanu Zorana Ioana

Anii V-VIII

Pentru mine, clasele V-VIII au însemnat o perioada foarte frumoasǎ alǎturi de cei dragi. Toţi am trecut prin multe încercǎri, prin momentele copilǎriei, iar acum ale adoleşcenţei.

Am depǎsit clipele grele şi cu ajutorul dirigintei noastre ne-am creat o viziune mult mai largǎ asupara vieţii. Cu toate piedicile care ni s-au pus, chiar dacǎ de unele ne-am ferit şi la altele ne-am ridicat de jos, am învǎţat sǎ fim smeriţi, sǎ ne revenim dupǎ o loviturǎ grea. In aceşti patru ani ne-am distrat, am fǎcut excursii, ne-am cunoscut unii pe alţii, am mers in oraş, în parcuri, la muzee. Imi va fi dor de timpul petrecut cu colegii mei, de timpul în care uitam de toate grijile, de momentele extraordinare petrecute împreuna cu doamna diriginta.

Cu toate cǎ îmi pare rǎu cǎ aceşti ani au trecut, atȃt de repede, un lucru este ştiut sigur, şi acela este cǎ toate aceste lucruri minunate le voi pǎstra cu multǎ dragoste în suflet.

Romano Antonia

Excursia din clasa a VIII – a

Excursii cu clasa mea... Din punctul acesta de vedere, noi, ca şi clasă, nu ne prea putem lăuda, deoarece am facut doar două excursii in patru ani. Dar suntem bucurosi ca măcar le-am putut face pe acestea.însă excursia din acest an pot spune că a fost una foarte reuşită, iarna in munţii Bucovinei mai precis Suceviţa.Am mers în această excursie împreună cu clasa a X – a însoţiţi de către diriginţii noştri.La 5 fără un sfert am fost in faţa la McDonald aşteptînd cu nerăbdare ca fanionul din mana şefului de gară să se ridice dînd liber drumului de 5 ore pe care-l aveam de făcut.Chiar dacă drumul a fost destul de lung, nu am fost atenţi la ceas deoarece ne simţeam din ce în ce mai confortabili. Tot în tren am învăţat mai multe lucruri între noi ca şi clase şi în felul acesta legăturile,relaţiile dintre clasele noastre au început să se întărească.

Ajungînd acolo am început să jucăm ping pong, fotbal,iar după meci am fost măcelariţi la ordinul domnului director, de către subalternii săi, băieţii din a X-a, luănd o bătaie zdravănă în zăpadă .În prima zi somnul ne-a doborît uşor, deoarece cînd ceasul indica ora nouă noaptea începeam o adevărata aventură prin munţii înzăpeziţi, ai Suceviţei.Ajunsi la destinaţie priveliştea era minunată.De sus, puteam admira măiestria lui Ştefan-cel-Mare în construirea bisericilor privind Mănăstirea Suceviţa aveam un sentiment de uimire, ceva nemai întîlnit.Într-un cuvînt,priveliştea te copleşea.

Toată drumeţia noastră a durat cam trei ore şi ceva,dar a fost o expetienţă de neuitat.A doua zi a decurs normal,înafara faptului că după amiază am fost la piscină unde am avut un timp frumos şi am învăţat cum să jucăm volei pe apă şi polo.Spre înserat am avut un timp de părtăşie,în care am avut ocazia de a asculta niste învăţături din partea domnului Lucaci,în special pentru noi adolescenţii.Am mai repetat cîteva cîntări,iar duminica am mers la biserică,unde am avut ocazia să cîntăm şi să ascultăm continuarea predicii domnului director de sîmbătă seara.Tot aici I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru că am avut parte de o excursie minunată.

Una peste alta,Dumnezeu ne-a binecuvîntat cu o excursie pe care n-o vom uita nici o dată.

Timotei Frunza

Excursia din clasa a V-a

Îmi amintesc cu plãcere de momentele petrecute împreunã cu clasa, însã unul care va rãmâne întotdeauna în amintirea mea este prima noastrã excursie, împreuna cu diriginta din clasa a V-a. Eram atât de mici, încât doamna Rebeca a trebuit sã ne dicteze o lista amãnunţitã cu lucrurile pe care trebuia sã le luãm cu noi.

Eram foarte emoţionatã, era prima mea excursie care dura mai mult de o zi şi cu o noapte înainte, abia am putut sã închid un ochi.

Pe drum a fost distractiv, dar obositor. Am fãcut câteva opriri pentru a mânca si pentru caţiva copii care aveau rãu de maşinã. Am mers cu douã autobuze şi am fãcut diferite activitãţi: am cântat, ne-am jucat şi am povestit.

Când am ajuns, în sfârşit la Vatra Dornei, eram cu toţii entuziasmaţi. Ne-am împãrţit fiecare în camere de câte douã, trei, sau patru locuri. Aceastã excursie a fost o ocazie foarte bunã pentru a ne cunoaşte mai bine şi pentru a petrece mai mult timp împreunã în naturã,

Zilele petrecute la Vatra Dornei au fost pline cu activitãţi interesante, însã s-au scurs foarte repede. În prima zi am mers cu toţii şi am jucat fotbal. A fost foarte frumos, deoarece am avut ocazia sã facem sport, şi sã ne distrãm. Dupã ce am servit cina, am avut un timp liber în care am stat împreuna şi am jucat şah şi cãrţi. În prima noapte am adormit repede, deoarece eram foarte obosiţi dupã o zi atât de lungã.

A doua zi, ne-am trezit mai veseli şi mai cu chef de viaţã ca niciodatã. Am mers cu telescaunul, am mers in parc, am cumpãrat suveniruri şi am fãcut poze. Mi-a plãcut foarte mult aceastã zi pentru cã am putut observa umorul şi maturitatea de care au dat dovadã colegii mei în ceea ce am fãcut.

Ultima zi a fost dedicatã pregãtirilor pentru plecare. Dupã ce am servit prânzul, ne-am urcat în autobuze şi am pornit spre casã, de care ne era dor.

Cu toate cã a fost scurtã, aceastã excursie va rãmâne veşnic în amintirea mea, deoarece a fost un moment în care am realizat cã urma sã petrec patru ani împreuna cu nişte copii minunaţi şi cu o diriginta deosebitã.

Raluca Oniţa

Doamna dirigintă

Îmi aduc aminte cum au trecut anii ca o clipire, ca o suflare rapidă. Dacă închid ochii, am în minte imaginea noastră ca și colegi când am intrat în clasa a V-a și ne-am despărţit de doamna noastră învăţătoare.

Cu toţii ne-am întrebat ce se va întâmpla în continuare cu noi. În câteva momente am aflat că vom fi preluaţi de către doamna Rebeca Lucaci. Ea avea să ne fie dirigintă din acel moment. Am mers în noua noastră clasă și am început să discutăm cu dumneaei, să o cunoaștem mai bine. Era o persoană calmă, un bun lider, cu multe calităţi extraordinare. Avea o voce melodioasă și ne simţeam mereu bine cu toţii în prezenţa ei. După ce ne-am acomodat cu doamna dirigintă, am învăţat lucruri noi, deosebite împreună. Doamna Rebeca ne spunea că din acel moment începe o nouă perioadă din viaţă, în care ne vom maturiza.

A sădit în noi seminţele unui caracter bun. Am discutat mereu pe această temă. Ne-a repetat de nenumărate ori că cel mai important lucru este caracterul și că Dumnezeu se uită la inima omului și vede tot. Doamna dirigintă se bucură mult de biruinţele noastre academice ca elevi, dar mereu ne repetă că mai important decât nota în sine este procesul, modul prin care am obţinut-o. Mai târziu, am facut împreună excursii, în care ne-am simţit foarte bine și pe care nu le vom uita niciodată. Am sărbătorit împreună cu doamna dorigintă Thanksgiving. Ne-a fotografiat când organizam anumite evenimante și pozele respective le-am afișat pe panou ca o mărturie a timpului

minunat pe care l-am trăit împreună. Cu cât creșteam, ne uitam la ele și observam câte schimbări s-au petrecut de-a lungul anilor.

Am discutat cu ea deschis, fel de fel de lucruri. Printre acestea adolescenţa a fost un subiect consistent, despre schimbările care se petrec în viaţa noastră; că uneori vom fi stresaţi, alteori vom fi foarte plictisiţi, alteori bucuroși. Am discutat despre școală, despre familie, relaţia noastră cu Dumnezeu.

Mereu a fost un exemplu bun pentru noi. A fost alături de noi și când am avut probleme. Niciodată nu ne-a lăsat, ci mereu ne-a sprijinit. Mereu s-a rugat pentru noi și ne-a în curajat.

Deși mergem la liceu și nu ne va mai fi dirigintă, știu că va fi alături de inimile noastre ori de câte ori vom avea nevoie.

Andrei Baciu

Desculţ prin amintiri...

A mai trecut un an. Ultimul dintr-o serie de patru, care mi-a adus pașii până la sfârșitul etapei gimnaziale. Privind în urmă, nu pot să nu-mi amintesc clipele fericite și nefericite petrecute alături de colegii mei, concursurile, meciurile de fotbal, proiectele sau zilele festive. Zeci de sentimente, uneori contradictorii, mi-au trecut prin suflet cu fiecare zi trăită. Am așteptat cu emoţie Ziua Recunoștinţei petrecută alături de colegii mei pe care i-am descoperit mai buni, mai toleranţi și mult mai glumeţi. M-am strecurat apoi printre ecuaţii și teoreme, am dezlegat necunoscutele unor probleme, iar sudoarea frunţii și temerile mi-au fost răsplătite cu diplome și premii. Mă simţeam bine, eram fericit și totodată dornic să-mi demonstrez mie și celorlalţi că pot mai mult. Am descoperit apoi fizica. Un alt om, un model pentru mine, m-a ajutat să-i cunosc tainele, să-i înţeleg legile și mi-a insuflat curajul de a mă confrunta în competiţii. Emoţiile au dispărut iar frica a fost învinsă: am câștigat din nou iar totul în jurul meu căpăta alte sensuri. Teze cu subiect unic și teste naţionale au fost cuvinte care răspândeau fiori de gheaţă și care au năvălit peste mine. Agitaţie, muncă asiduă, concentrare, iar frică, m-au cuprins din nou. Chiar dacă eram mai mare și emoţiile creșteau proporţional. Au venit, au trecut, le-am învins, cu succes. Mă pregătesc acum pentru un alt moment, unic în viaţa mea: cursul festiv și balul de absolvire. Vom fi strigaţi la catalog pentru ultima dată, vor fi de faţă părinţii și toţi profesorii clasei, iar noi vom fi actorii unui spectacol neregizat care, sunt convins, ca va rămâne veșnic în amintire cu lacrimi, flori și îmbrăţișări, cu zâmbete și regrete, cu ambiţii și resemnări.

Sunt acum la sfârșitul clasei a opta. Sute de întrebări își fac loc în mintea mea și un alt fel de neliniște mă copleșește. Un cuvânt nou se rostește tot mai des în jurul meu - viitorul - incert, chiar tulbure pentru mine (deocamdată), acest viitor începe să mă convingă tot mai mult că am crescut, că trebuie să devin mai responsabil. Unde voi merge? Ce voi alege? Ce vreau să fiu? Sunt doar câteva dintre întrebările care mă lasă

fără somn până noaptea târziu. Zbuciumul sufletesc este mai intens, iar teama în faţa necunoscutului este mai mare. Oare asta să însemne că am devenit mai responsabil?

Lupașcu Codrin

Pregătirea dinaintea tezelor

La școală nu e ca în viaţă. În viaţă dai un test care te învaţă o lecţie, la școală înveţi o lecţie, apoi dai un test.

Pregătirea dinaintea tezelor este liniștea dinaintea furtunii. Încerci să înveţi cât mai mult, să acumulezi cunoștinţe, în speranţa că atunci când vei avea ocazia să te dezlănţui, o vei putea face, fără nici măcar să clipești. Ai nevoie de liniște, te simţi obosit din ce în ce mai des, ai nevoie de pauze, opriri. Îţi spui că nu este de ajuns ceea ce ai învăţat, începi să îţi pierzi din încredere și nu te mai poţi concentra. În toată această ameţeală te întinzi pe spate, închizi ochii și încerci să furi un moment de răgaz. Examenul se apropie, timpul trece din ce în ce mai repede, iar în cursa împotriva timpului te simţi parcă învins.

Printre cărţile stufoase, mintea îţi este tulbure, iar în speranţa că totul se va termina, închizi caietul. Însă pe coperta din spate descoperi un zâmbet, o figurină făcută cu pixul, probabil făcută în una dintre multele ore în care gândurile tale ajungeau în locuri foarte îndepărtate. Zâmbești și atunci realizezi că toţi colegii tăi sunt în aceeași situaţie, că poate și ei se simt la fel de pierduţi ca tine. Povara care o porţi pe umeri pare acum parcă mai ușoară, cunoștinţele devin mai clare, iar puterea de concentrare crește.

Atunci realizezi că acei patru ani prin care trecusei deja erau o bază solidă. Puteai să te bizui pe cunoștinţele pe care le-ai acumulat dea lungul timpului, inexplicabilul talent profesoricesc al dascălilor iesea la iveala. Sudoarea ta nu a fost în zadar, urmele trecutului te ajungeau din urmă și îţi spuneau că totul va fi bine, deoarece este meritul tău ca după toată acestă perioadă de învăţare să te poţi bucura de rezultate.

Stresul a dispărut, deoarece în anii anteriori ţi-ai dat silinţa să devii ceva mai bun, mai valoros. Emoţiile încă sunt, dar acum te simţi pe pedestal, dornic să îţi iei premiul.

Indiferent de rezultat, tu vei primi locul I, pentru că ţi-ai făcut datoria: aceea de a fi un elev responsabil.

Melinte Stefan

Prima noastră „Zi a Recunoștinţei”

Eram în clasa a V-a când am auzit pentru prima dată de “Ziua Recunoștinţei”. Abia am intrat în ciclul gimnazial și eram cu toţii speriaţi și nesiguri de ce ne așteptă; am învaţat multe lucruri noi printre care și această sărbătoare „împrumutată” de la americani: o zi în care aducem motive pentru care suntem mulţumitori lui Dumnezeu, o sărbătoare care include și mâncare. În mod tradiţional, în această zi, se mănâncă plăcintă de mere sau de dovleac și curcan.

Noi nu prea o cunoșteam pe doamna Rebeca pe atunci ea fiind noua noastră dirigintă și nu știam cât de grijulie si atentă era la fiecare detaliu și cât de mult ţinea la ordine așa că a fost destul de ușor să organizăm această „întâlnire” : la casa lui Denis, ora 17:00, plăcintă cu mere, un curcan și două platouri cu saleuri.

Ziua Recunoștinţei se sărbătorește în ultima săptămână din noiembrie, mai exact în ultima joi din lună. Toţi credeam că vor fi doar jocuri și măncare, dar, spre uimirea noastră, această zi s-a arătat a fi o zi specială.

S-a făcut ora 17:00 și ne-am adunat cu toţii, am început să discutăm: la început doamna Rebeca ne-a explicat ce reprezintă această zi, o istorie a acestei zile, după care am început să spunem fiecare pentru ce suntem recunoscători. Eu am mărturisit că sunt recunoscător pentru că părinţii mei m-au dat la o scoală care îmi oferă oportunităţi și sărbători pe care nu le poţi întâlni la alte școli, cum ar fi Ziua Recunoștinţei sau modelarea caracterului cu ajutorul unor principii creștine. După acest moment de mulţumire,am început să mâncăm și să jucăm diferite jocuri. La sfârșitul zilei,ne-am rugat cu toţii și i-am adus mulţumire lui Dumnezeu pentru că am putut participa la Ziua Recunoștinţei și pentru toate binecuvântările pe care ni le-a dat

Aceasta a fost prima noastră „Zi a Recunoștinţei” și a fost un început nou pentru “epoca gimnaziului”, dar, acum, intrăm într-o nouă perioadă, plină de surprize și bucurii și trebuie să lăsăm în urmă acești patru ani de gimnaziu și să mergem înainte spre „epoca liceului” unde ne așteptă noi aventuri.

Rusu Razvan

Noi....

Fiind din clasa întai elev al Colegiului Richard Wurmbrand, am avut bucuria să particip la toate evenimentele oficiale sau mai puţin oficiale ce au avut loc de-a lungul acestor opt ani. În urmãtoarele rânduri voi încerca să relatez istoria clasei a opta din prespectiva mea.

Clasa întai a fost anul în care am avut bucuria să descoperim colegii alături de care vom ”mărșălui” pentru următorii opt ani din viaţa. Pentru fiecare, la început, a fost mai greu să se integreze în noul colectiv. Unii au reușit să-și găseasca prieteni, având avantajul de a se cunoaște cu viitorii colegi încă de la grădiniţă sau de la biserică. Însă,

pe parcursul celor patru ani de ciclu primar, fiecare a reușit sa-și găseasca locul. Unii prin intermediul notelor, alţii prin glume, abilitati sportive sau prin alte calitaţi ce-i caracterizau pe fiecare în parte. Eu cel puţin, pânã în clasa a patra, mi-am caștigat locul în colectiv prin glume. Apoi mi-au crescut muschii si a fost mai usor. Tovarășul care mă ajuta să duc la bun sfârsit toate poznele era Iosif, prietenul meu, care mă baga tot timpul în bucluc.

Câteva din momentele de care îmi aduc aminte cu plăcere din clasele unu-patru au fost atunci când stăteam toţi în jurul canapelei si doamna Ilie ne citea povesti sau când făceam concurs la masă cine mănâncă mai mult. Din păcate, aceste preocupări au dispărut din clasa a cincea.

În gimnaziu, a început adolescenţa. Simpatiile sau popularitatea au început sa ne preocupe. Ideea de a fi printre cei mai „cool” dintre elevi sau de a fi în top, punea stăpînire pe maoritatea dintre noi. De aici porneau conflicte între noi. La băieţi ţineau o pauza, la fete dura și două-trei zile. Pe parcursul claselor 5-8, fiecare a început să-și descopere talentele. Câtiva colegi sunt talentaţi și cânta la pian, la chitară, iar unii au o voce bună. Alţii și-au arătat pasiunea pentru medicină sau drept. Aproape toţi am descoperit drumul pe care vrem să il urmăm odată cu terminarea liceului.

Ca și colectiv, pot spune că suntem cea mai tare clasă din scoală. Am organizat o mulţime de activitaţi cum ar fi Ziua Recunostinţei sau vizite la Grădina Botanică. De asemenea, am făcut excursii la tot felul de muzee sau în tot felul de localităţi ca Vatra Dornei, Zărnesti, Suceviţa.

Drumul spre casă parcurs pe jos, sau timpul petrecut la o îngheţata în parcul din Podul-Roș a stăns legătura de prietenie dintre noi, legătură ce presupun că va rezista mult timp după despărţirea noastră.

După o călătorie de opt ani in Colegiul ,,Richard Wurmbrand” cred si sper că fiecare coleg din această clasă va schimba istoria anilor ce vor urma cu ajutorul principiilor de care am avut parte in acest mediu creștin.

Profiri Daniel

Diriginta - un om pentru sufletul nostru

Matură şi focalizată pe ceea ce este de făcut imediat. Mereu implicată în activităţi care, fără prezenţa ei, nu ar mai fi fost duse la bun sfârşit. Cu multă voinţă, curajoasă şi perseverentă. Responsabilă şi cu multă energie. Luptă pentru veselie, şi indiferent de obstacolul care apare în cale, nu renunţă niciodată. Dacă până acum nu v-aţi dat seama despre cine este vorba, veţi afla chiar acum : este diriginta noastră, Rebeca Alina Lucaci.

De-a lungul acestor patru ani petrecuţi împreună, ne-am simţit mereu sub ocrotirea dumneaei. Deşi, deseori, drumul a fost plin de piedici, greutăţi, am reuşit să ne lăsăm îndrumaţi de fermitatea, dar şi de blândeţea ei. Şi aceasta pentru că ne-a inspirat încredere şi ne-a încurajat. Şi, când aceste metode nu au funcţionat, şi noi rămâneam

nepăsători la cuvintele calde care aveau menirea de a ne ridica din situaţia grea, ea găsea altceva la care să apeleze: mustrarea. Şi, surprinzator, dar adevărat, vorbele bine alese aveau efect şi ne mobilizau, ne ajutau să ne revenim, să devenim mai maturi.

De asemenea, ne-a ajutat să înţelegem că trebuie să ne asumăm mereu responsabilitatea pentru deciziile noastre. Cu ajutorul ei, am învăţat să ne respectăm pe noi înşine, dar şi pe ceilalţi, fiind punctuali şi ducându-ne sarcina care ne-a fost dată la bun sfârşit. Dar, pentru a înţelege aceste lucruri şi pentru a ni le însuşi, ne trimitea deseori e-mailuri de aducere aminte, de “reîmprospătare a memoriei”. Nu ne-a lăsat niciodată să ne simţim singuri, ci, din contra, a fost cu noi la tot pasul şi a găsit mereu timp să ia parte la activităţile noastre, fiindu-ne un model prin chiar exemplul său. Prin tot ceea ce a făcut, a încercat să ne modeleze caracterul şi a reuşit să ne imprime adânc în inima un adevăr care, încet dar sigur, a început să ne schimbe viaţa. Nu vom uita niciodată că suntem fii si fiice de Rege şi sperăm ca acest lucru să se reflecte atât în present în ceea ce gândim, spunem şi facem, dar şi in comportamentul nostru viitor.

Nu vom uita cuvintele ei de încurajare care au venit mereu la timpul potrivit, inclusiv cele de pe Facebook, care ne-au ridicat moralul şi când eram gata să renunţăm, au avut puterea de a ne ajuta să ne continuăm alergarea, alergare pe care noi, cei douăzeci şi patru de copii ai dirigintei am vrea să o continuăm tot sub îndrumarea ei.

În final, cine e diriginta noastră? E cea care a făcut ca visele noastre de aur să se împlinească, a făcut ca gândurile şi inimile noastre să rodească în iubire faţa de Isus. Noi suntem pregătiţi să fim cei mai buni, dar ştim, de asemenea, că dacă vom ezita, vom găsi în persoana dumneaei sprijinul de care avem nevoie.

Elissa Ambrosie