UNELE CONSIDERAŢII PRIVIND COMPETENŢA ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ ŞI

SUPRAVEGHEREA EXERCITATĂ DE PROCUROR ÎN ACTIVITATEA DE URMĂRIRE PENALĂ

1. Competenţa organelor de urmărire penală

În literatura de specialitate competenţa organelor judiciare este definită ca fiind sfera atribuţiilor pe care le are de îndeplinit, potrivit legii fiecare categorie de organe sau astfel spus dreptul şi obligaţia unui organ judiciar de a efectua valabil acte cu eficienţă legală, în desfăşurarea procesului penal.

Competenţa în materie penală îmbracă mai multe forme, şi anume: competenţa funcţională, competenţa materială, competenţa teritorială, competenţa personală şi competenţa specială.

Dispoziţiile legale cu privire la competenţa organelor de urmărire penală cuprinse în art. 207-209 (modificate prin Legea nr. 281/2003) şi art. 213 C.pr.pen. au în vedere, în primul rând, competenţa după materie şi după calitatea persoanei.

Competenţa teritorială este reglementată de art. 45 C.pr.pen. (modificat prin Legea nr. 281/2003) şi de celelalte norme juridice în materie, la care acesta face trimitere. Procedura extinderii competenţei teritoriale a organelor de urmărire penală este prevăzută în art. 211 din aceeaşi lege.

Încălcarea normelor juridice privind competenţa în activitatea de urmărire penală, atrage sancţiunea nulităţii absolute sau relative (după caz) a actului respectiv. De aceea, organul de urmărire penală atunci când este sesizat prin unul din modurile de sesizare menţionate în art. 221 C.pr.pen., este obligat să-şi verifice competenţa şi să procedeze în consecinţă.

Competenţa organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare

Înainte de a aborda probleme de competenţă propriu zise credem că se impune să facem câteva trimiteri de ordin general la prevederile noilor legii adoptate de Parlamentul României, legi cu impact direct asupra

activităţii organelor respective. Este vorba, mai ales, de Legea nr. 218/2002, privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, de Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi Legea nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare.

Astfel, în art.1 şi 2 din Legea nr. 218 din 23.04.2002 se arată că „Poliţia Română face parte din Ministerul Administraţiei şi Internelor şi este instituţia specializată a statului, care exercită atribuţii privind apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale a le persoanei, a proprietăţii private şi publice, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor, respectarea ordinii şi liniştii publice, în condiţiile legii. Activitatea Poliţiei Române constituie serviciu public specializat şi se realizează în interesul persoanei, comunităţii, precum şi în sprijinul instituţiilor statului, exclusiv pe baza şi în executarea legii”.

Potrivit art.3 din aceeaşi lege, în îndeplinirea misiunilor care îi revin Poliţia Română cooperează cu instituţiile statului şi colaborează cu asociaţiile şi organizaţiile neguvernamentale precum şi cu persoanele fizice şi juridice în limitele legii.

Iată deci cadrul general conferit de lege, în care îţi desfăşoară activitatea Poliţia Română.

Alături de Legea Poliţiei Române a fost adoptată şi Legea nr. 360/2002, respectiv Statutul poliţistului în care la art.1, se arată că acesta (poliţistul) este „funcţionar public civil, cu statut special, înarmat, ce poartă, de regulă, uniformă şi exercită atribuţiile stabilite Poliţiei Române prin lege”.

Poliţistul este investit cu exerciţiul autorităţii publice pe timpul şi în îndeplinirea atribuţiilor şi îndatoririlor de serviciu, în limitele conferite de lege, autoritate ce nu poate fi exercitată în interes personal. Totodată, poliţistul este obligat ca în activitatea profesională să respecte drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Constituţia, legile ţării, jurământul de credinţă faţă de România, răspunzând în condiţiile legii pentru modul în care îşi exercită atribuţiile de serviciu (art.2,3,4, din Legea nr. 360/2002).

Revenind la organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare, trebuie arătat că potrivit legii 364/2004 acestea sunt o verigă deosebit de importantă în structura organizatorică a Poliţiei Române, deoarece sunt singurele organe judiciare formate din lucrători anume desemnaţi în acest scop.

Un alt aspect ce trebuie relevat este acela că în ansamblu, pentru îndeplinirea sarcinilor specifice, organele de poliţie se subordonează şefilor ierarhici din Ministerul Administraţiei şi Internelor, pe când organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare au o dublă subordonare. Pe linie administrativă au aceeaşi subordonare cu a celorlalte organe de poliţie iar în activitatea de cercetare penală propriu-zisă se subordonează pe de o parte procurorului care supraveghează cauza, iar pe de altă parte în

2

probleme de organizare a activităţii, şefilor ierarhici din formaţiunile de poliţie din care fac parte.

Sigur, diferenţele acestea dintre organele de cercetare penală şi celelalte structuri ale organelor de poliţie nu trebuie absolutizate deoarece, lupta cu fenomenul infracţional este dusă de întreg aparatul poliţienesc indiferent dacă este vorba de formaţiunile de pază şi ordine, circulaţia pe drumurile publice, evidenţa populaţiei, combaterea criminalităţii economico-financiare, sau a celor de criminalitate judiciară, etc.

Fiecare poliţist pe linia sa de activitate are dreptul şi obligaţia de a constata existenţa infracţiunilor, de a preveni şi combate fenomenul infracţional numai că acest lucru nu conferă la toţi calitatea de organ de cercetare penală (ca organ judiciar), numai acelora prevăzuţi de art.2 din Legea 364/2004, specializaţi în efectuarea activităţilor de constatarea infracţiunilor, de strângerea datelor în vederea începerii urmăririi penale şi de cercetare penală, cu condiţia ca aceştia să fie anume desemnaţi de ministrul Administraţiei şi Internelor, cu avizul favorabil al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, să îşi desfăşoare activitatea sub autoritatea procurorului general al P.I.C.C.J. sau să fie desemnaţi şi să funcţioneze în alt mod potrivit unor legi speciale respectiv: O.U.G. nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie cu modificări şi completări prin Legea nr. 503/2002, modificată şi completată prin Legea 161/2003 şi Legea nr.508/2004 privind înfiinţarea organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (art.9 şi 27).

Actele întocmite în cauză de ceilalţi lucrători de poliţie sunt preluate în diferite stadii (după caz) de organul de cercetare penală (ca organ judiciar) şi, ulterior, valorificate în cadrul procesului penal.

Având în vedere prevederile Codului Penal, a Codului de Procedură Penală cu modificările ulterioare, a Legii nr.218 din 23.04.2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române la 364/2004 referitoare la înfiinţarea Poliţiei Judiciare, activitatea de cercetare penală în poliţie se efectuează de lucrători operativi anume desemnaţi care funcţionează în cadrul următoarelor organe:

- Direcţia cercetări penale din Inspectoratul General al Poliţiei Române;

- Serviciul cercetări penale din Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră;

- Serviciile din Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, inspectoratele de poliţie judeţene şi inspectoratele de poliţie transporturi;

- Birourile cercetări penale de la poliţiile municipale, orăşeneşti şi secţiile de poliţie din Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti şi inspectoratele de poliţie judeţene;

- Formaţiunile de cercetări penale din unităţile de poliţie, înfiinţate prin ordin al ministrului Administraţiei şi Internelor, precum şi de către

3

lucrători operativi anume desemnaţi din alte formaţiuni ale poliţiei care îndeplinesc sarcini de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional.

În funcţie de competenţa lor teritorială formaţiunile de cercetări penale mai sus menţionate au următoarele atribuţii:

- Organizează, controlează, îndrumă, sprijină şi controlează întreaga activitate de cercetare penală din unitatea de poliţie unde funcţionează;

- Efectuează cercetări în cauzele penale preluate de la celelalte formaţiuni operative ale poliţiei, primite sau repartizate, precum şi în cele trimise de parchetele teritoriale;

- Organizează şi ţine evidenţa cauzelor şi lucrărilor penale în care efectuează cercetări, conlucrează cu celelalte formaţiuni specializate ale poliţiei, pentru aplicarea metodelor ştiinţifice şi mijloacelor criminalistice, în scopul creşterii eficienţei în activitatea de prevenire şi combatere a infracţiunilor;

- Întocmesc şi prezintă conducerii unităţilor de poliţie din care fac parte studii şi sinteze privind cauzele şi împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat săvârşirea infracţiunilor şi formulează propuneri pentru prevenirea acestora;

-Efectuează periodic împreună cu şefii unităţilor de poliţie şi cu reprezentanţii parchetului (care le controlează şi supraveghează activitatea) analize ale cauzelor penale aflate în lucru acordând prioritate celor complexe.

Din punct de vedere al competenţei generale, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare ocupă un loc important în cadrul fazei de urmărire penală.

Astfel, potrivit art.207 C.pr.pen., organele de cercetare penală ale poliţiei efectuează cercetarea penală, pentru orice infracţiune care nu este dată în mod obligatoriu în competenţa altor organe de cercetare.

Din conţinutul articolului menţionat rezultă că în cazul organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare, nu sunt aplicabile criteriile de competenţă materială specifice instanţelor de judecată.

În baza şi cu respectarea dispoziţiilor art.217 alin2. C.pr.pen., procurorul poate dispune trecerea cauzei de la un organ de cercetare penală inferior la un organ de cercetare penală superior (atunci când complexitatea cauzei impune acest lucru), pe baza propunerii motivate a organului de cercetare penală care preia cauza şi după încunoştinţarea procurorului care exercită supravegherea acesteia.

Astfel, Direcţia de cercetări penale preia, dacă este cazul, de la celelalte formaţiuni de profil din teritoriu cauzele complexe ce atrag competenţa materială şi teritorială a mai multor unităţi de poliţie judeţene, serviciile de cercetări penale pot prelua de la secţiile de poliţie ale Capitalei, de la poliţiile municipale, orăşeneşti şi de la posturile de poliţie, cauzele privind infracţiuni de competenţa poliţiei care se judecă în prima instanţă de tribunal, iar birourile de cercetări penale pot prelua, potrivit competenţei teritoriale de la unităţile de poliţie orăşeneşti şi de la posturile

4

de poliţie cauze cu învinuiţi sau inculpaţi arestaţi preventiv, sau cauze cu infracţiuni săvârşite de minori.

De reţinut că, în cauzele cu infracţiuni săvârşite numai de minori ori de minori împreună cu majori, cercetările penale sunt efectuate de ofiţeri din formaţiunea de cercetări penale anume desemnaţi de către şefii inspectoratelor judeţene sau Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti.

Ofiţerii de cercetare penală trebuie să aibă în mod obligatoriu studii juridice superioare, cunoştinţe profesionale temeinice şi o conduită ireproşabilă.

Sub aspectul competenţei teritoriale organelor de cercetare penală ale poliţiei îi sunt aplicate dispoziţiile art.30 şi 31 C.pr.pen. Totuşi organele de cercetare penală ale poliţiei pot să efectueze activităţi specifice şi în afara razei teritoriale de competenţă, dar cu condiţia să înştiinţeze, în prealabil, organul corespunzător competent.

În acelaşi timp, anumite acte de cercetare pot fi efectuate prin comisie rogatorie ori delegare.

Actele de cercetare efectuate în situaţii urgente şi care nu sunt de competenţa organului care le-a efectuat vor fi trimise de îndată procurorului competent, prin intermediul procurorului care supraveghează activităţile de cercetare penală ale organului de poliţie respectiv.

Competenţa organelor de cercetare penală speciale

Spre deosebire de organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare care au o competenţă generală, organele de cercetare specială, efectuează urmărirea penală în cazuri expres prevăzute de lege. Criteriul de bază avut în vedere de legiuitor în stabilirea competenţei acestor organe, este natura infracţiunilor săvârşite şi uneori calitatea făptuitorului.

În acest sens, art. 208 C.pr.pen. stabileşte competenţa organelor de cercetare penală speciale, astfel:

a)ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare corp aparte şi similare, pentru militarii în subordine. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de către comandant;

b)ofiţerii anume desemnaţi de către şefii comenduirilor de garnizoană pentru infracţiunile săvârşite de militari în afara unităţilor militare. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de şefii comenduirilor de garnizoană;

c)ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare, pentru infracţiunile de competenţa instanţelor militare, săvârşite de persoanele civile în legătură cu obligaţiile lor militare. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de către comandanţii centrelor militare.

La cererea comandantului centrului militar, organul de poliţie efectuează unele acte de cercetare, după care înaintează lucrările comandantului centrului militar.

5

d)ofiţerii poliţiei de frontieră, anume desemnaţi, pentru infracţiunile de frontieră;

e)căpitanii porturilor, pentru infracţiunile contra siguranţei navigaţiei pe apă şi contra disciplinei şi ordinii la bord, precum şi pentru infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, prevăzute în Codul penal, săvârşite de personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau ar fi putut pune în pericol siguranţa navei sau a navigaţiei.

În cazurile prevăzute la lit.a,b şi c cercetarea penală se efectuează în mod obligatoriu de organele speciale acolo prevăzute (art.208 alin.2 C.pr.pen.)

Privitor la organele de cercetare penală speciale menţionate la litera „d” trebuie menţionat faptul că, în urma adoptării Legii nr.81 din 26 februarie 2002, pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 104/2001 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră Române, publicată în Monitorul Oficial nr. 154 din 04.03.2002, aceste organe au trecut în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor şi fac parte din Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră.

Poliţia de frontieră în ansamblul său este instituţia specializată a statului care exercită atribuţiile ce îi revin cu privire la supravegherea şi controlul trecerii frontierei de stat, prevenirea şi combaterea migraţiei ilegale şi a faptelor specifice criminalităţii transfrontaliere săvârşite în zona de competenţă, respectarea regimului juridic al frontierei de stat, paşapoartelor şi străinilor, asigurarea intereselor statului român pe Dunărea interioară şi pe canalul Sulina situate în afara zonei de frontieră, în zona contiguă şi în zona economică exclusivă, respectarea ordinii şi liniştii publice în zona de competenţă, în condiţiile legii (art.1 din O.U.G. nr. 104/2001).

În secţiunea a II a (din legea mai sus menţionată) intitulată „Dispoziţii speciale privind efectuarea cercetării penale de către poliţiştii de frontieră” la art.23 şi 24 se menţionează că poliţistul de frontieră are competenţa teritorială corespunzătoare unităţii din care face parte, iar în caz de continuare a unei măsuri sau activităţi specifice, poliţistul de frontieră poate acţiona şi în zona de competenţă teritorială a altor unităţi ale poliţiei de frontieră comunicând despre aceasta unităţii competente.

Cât priveşte punctele de trecere a frontierei de stat, în apele de frontieră, pe Dunărea interioară, canalul Sulina şi braţul Tulcea, în apele maritime interioare, marea teritorială, în zona contiguă şi în zona economică exclusivă, organele de cercetare ale poliţiei de frontieră efectuează cercetarea penală pentru orice infracţiune care nu este dată în mod obligatoriu în competenţa altor organe de cercetare.

Legea admite extinderea competenţei poliţistului de frontieră de la cercetările pe apă la cele de pe uscat (dacă lămurirea cauzei impune acest lucru) cu condiţia ca poliţistul de frontieră să colaboreze cu organele competente potrivit dispoziţiilor legale.

6

Competenţa procurorului în faza de urmărire penală Potrivit art. 26 alin.1 din Legea nr.92/1992 pentru organizarea

judecătorească (cu modificările ulterioare) procurorii fac parte din Ministerul Public şi îşi exercită atribuţiile în cadrul parchetelor pe lângă fiecare instanţă judecătorească, sub autoritatea ministerului justiţiei.

Atribuţiile Ministerului Public menţionate în art.27 din legea mai sus amintită, nu sunt altceva decât atribuţiile procurorilor ce compun acest minister, bineînţeles fiecare potrivit nivelului instanţei pe lângă care funcţionează parchetul unde îşi desfăşoară activitatea.

Prima atribuţie menţionată este efectuarea urmăririi penale în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, iar următoarea supravegherea activităţii de cercetare penală în exercitarea căreia, procurorii conduc şi controlează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare şi a altor organe, care sunt obligate să aducă la îndeplinire dispoziţiile procurorului.

Pe lângă aceste sarcini, specifice fazei de urmărire penală în competenţa procurorului intră şi obligaţia potrivit căreia, în cazul anumitor infracţiuni sau anumitor persoane, urmărirea penală este efectuată personal de către el.

Astfel potrivit art.209 alin.3 C.pr.pen., urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror, în cazurile referitoare la:

a) infracţiuni contra statului: trădarea prin ajutarea inamicului trădarea prin transmitere de secrete, acţiuni duşmănoase contra statului, spionajul, atentatul care pune în pericol siguranţa statului, atentatul contra unei colectivităţi, subminarea puterii de stat, actele de diversiune, subminarea economiei naţionale, propaganda în favoarea statului totalitar, acţiuni împotriva ordinii constituţionale, complotul, compromiterea unor interese de stat, comunicarea de informaţii false, divulgarea secretului care periclitează siguranţa statului, nedenunţarea, infracţiuni contra reprezentantului unui stat străin (art. 155 – 173 C.pen.)

b) infracţiuni contra persoanei: omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav, pruncuciderea (art.174-177 C.pen), determinarea sau înlesnirea sinuciderii (art.179 C.pen.)

c) infracţiuni contra libertăţii persoanei: lipsirea de libertate în mod ilegal (art.189 alin. 3-5 C.pen.), sclavia, supunerea la muncă forţată sau obligatorie (art.190, 191 C.pen)

d) infracţiuni contra patrimoniului: tâlhăria (art.211 alin.4 C.pen.), pirateria (art.212 C.pen.)

e) infracţiuni contra autorităţii: ofensa adusă unor însemne (art.236 C.pen), defăimarea ţării sau a naţiunii (art.2361 C.pen.), ultrajul (art.239 C.pen.), cazuri speciale de

7

pedepsire (art.2391) (art.254 - 255 C.pen.), traficul de influenţă (art.257 C.pen.),

f) infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciu: purtarea abuzivă (art.250 C.pen.), neglijenţa în păstrarea secretului de stat (art.252 C.pen), luarea de mită, darea de mită (art.254 - 255 C.pen.), traficul de influenţă (art.257 C.pen.),

g) infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei: omisiunea de a încunoştiinţa organele judiciare, arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă, supunerea la rele tratamente, tortura, represiunea nedreaptă (art. 265 – 267, 2671 şi 268 C.pen.);

h) infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate: neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu, sau îndeplinirea lor defectuoasă din culpă, neîndeplinirea cu ştiinţă a îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă, părăsirea postului şi prezenţa la serviciu în stare de ebrietate, distrugerea şi semnalizarea falsă (art.273 – 276 C.pen.)

i) infracţiuni privitoare la regimul stabilit pentru unele activităţi reglementate de lege: nerespectarea regimului materialelor nucleare sau al altor materii radioactive (art.2791 C.pen), nerespectarea regimului materiilor explozive (art.280 C.pen.), nerespectarea regimului de ocrotire a unor bunuri (art. 2801 C.pen.), nerespectarea dispoziţiilor privind importul de deşeuri şi reziduri (art.3022), asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni (art.323 C.pen.);

j) infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială: propaganda naţionalist şovină (art.317 C.pen.);

k) infracţiuni contra păcii şi omenirii: propaganda pentru război, genocidul, tratamentele neomenoase, distrugerea unor obiective şi însuşirea unor bunuri, distrugerea, jefuirea sau însuşirea unor valori culturale (art.356-361 C.pen.);

l) infracţiunile săvârşite cu intenţie: care au avut ca urmare moartea unei persoane, infracţiunile privind siguranţa naţională a României prevăzute de legi speciale, infracţiunea de spălare a banilor, traficul şi consumul de droguri şi bancrută frauduloasă (art.27 pct.1 lit.b şi e C.pr.pen.);

m) infracţiunile săvârşite de judecătorii: de la judecătorii la tribunale, de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe, precum şi de notarii publici, infracţiunile săvârşite de judecătorii, procurorii şi controlorii financiari ai camerelor de conturi judeţene (art.281 pct.1 lit.b şi c şi pct.5 C.pr.pen.);

8

n) infracţiunile săvârşite de judecătorii: tribunalele militare şi ai tribunalelor militare teritoriale, precum şi de procurorii militari de la parchetele militare de pe lângă aceste instanţe (art.282 pct.1 lit.b C.pr.pen.);

o) infracţiuni săvârşite de: senatori şi deputaţi, de membri ai Guvernului, de judecătorii Curţii Constituţionale, de membri, judecători şi procurori ai Curţii de Conturi, de preşedintele Consiliului Legislativ şi de Avocatul Poporului, d mareşali, amirali, generali sau chestori, de şefi cultelor religioase organizate în condiţiile legii şi de ceilalţi membri ai Înaltului Cler, care au cel puţin rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia, de judecătorii şi magistraţii asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de judecătorii de la curţile de Apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe, de procurorii Parchetului Naţional Anticorupţie, precum şi alte cauze date prin lege în competenţa sa (art.29 pct.1 C.pr.pen.);

p) infracţiunii împotriva protecţiei muncii;

La infracţiunile menţionate se adaugă şi cele prevăzute în art. 19,20 şi 21 din Legea nr.5/1991 privind siguranţa naţională a României, când, potrivit art. 22 din această lege, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procurori.

Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 209 alin.4 C.pr.pen., competent să efectueze urmărirea penală şi să exercite supravegherea asupra activităţii de cercetare penală, în cazurile enumerate mai sus, este procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care potrivit legii, urmează să judece în primă instanţă cauza.

Atunci când urmărirea penală este efectuată de procuror, rechizitoriul este supus confirmării prim-procurorului parchetului, iar când urmărirea este făcută de acesta, confirmarea se face de procurorul ierarhic superior. Când urmărirea penală este efectuată de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rechizitoriul este supus confirmării procurorului şef de secţie, iar când urmărirea penală este efectuată de acesta, confirmarea se face de procurorul general al acestui parchet (art.209 alin.5 C.pr.pen.).

Competenţa procurorilor de la Parchetul Naţional Anticorupţie

Potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 13 alin.1 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României nr.43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, publicată în Monitorul Oficial nr. 244/2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.503/2002, modificată şi completată prin Legea nr. 16/2003, sunt de competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie care funcţionează la nivel naţional, infracţiunile prevăzute

9

în Legea nr.78/2000, modificată şi completată prin Legea nr. 161/2003, dacă sunt săvârşite în următoarele condiţii:

a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, respectivele infracţiuni au o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 100.000 Euro sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii unor autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice;

b) dacă infracţiunile respective sunt săvârşite de către deputaţi, senatori, membrii Guvernului, secretari de stat şi asimilaţi acestora, judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ai Curţii Constituţionale, preşedintele Consiliului Legislativ, Avocatul Poporului, consilierii prezidenţiali şi consilierii de stat din cadrul Administraţiei Prezidenţiale, membrii, judecătorii, procurorii şi controlorii financiari ai Curţii de Conturi, guvernatorul şi viceguvernatorul Băncii Naţionale a României, preşedintele Consiliului Concurenţei, ceilalţi magistraţi, ofiţeri superiori, amirali, generali, mareşali şi poliţişti cu grade echivalente, preşedinţii consiliilor judeţene, primarul general al municipiului Bucureşti, primarii sectoarelor municipiului Bucureşti şi primarii municipiilor reşedinţă de judeţ, prefecţii, subprefecţii, persoanele cu funcţii de conducere şi de control în cadrul autorităţilor publice centrale, notarii publici, lichidatorii judiciari, comisarii Gărzii Financiare, membrii consiliilor de administraţie şi persoane care deţin funcţii de conducere de la director inclusiv în cadrul regiilor autonome de interes naţional, al companiilor şi societăţilor naţionale, al băncii şi societăţilor comerciale la care statul este acţionar majoritar, instituţiilor publice cu atribuţii în procesul de privatizare al unităţilor centrale financiar bancare, precum şi persoanele prevăzute de art. 8 din Legea nr. 78/2000.

În conformitate cu prevederile alin.2 al.art.13 din O.U.G. nr.43/2002, modificată, sunt de competenţa serviciilor teritoriale ale Parchetului Naţional Anticorupţie care funcţionează la nivelul parchetelor de pe lângă curţile de apel, infracţiunile prevăzute în Legea nr.78/2000, modificată şi completată prin Legea nr. 161/2003 dacă sunt săvârşite în una din următoarele condiţii:

a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro, ori dacă valoarea sumei sau bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 3000 euro, dar nu mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro;

10

b) dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale sau de valoarea sumei ori a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie, sunt comise de către lichidatori judiciari, comisari ai Gărzii Financiare, subinspectori, inspectori, inspectori principali, agenţi de poliţie, indiferent de gradul profesional, personal vamal, judecători, procurori şi controlori financiari ai camerelor judeţene de conturi, executori judecătoreşti, consilierii judeţeni şi locali, primarii şi vice-primarii oraşelor (alţii decât cei daţi în competenţa organului central al Parchetului Naţional Anticorupţie), persoane cu funcţii de conducere şi control în cadrul autorităţilor publice locale.

În toate cazurile menţionate, urmărirea penală este efectuată, în mod obligatoriu, de procurorii specializaţi ai Parchetului naţional Anticorupţie, iar în cazul militarilor urmărirea penală va fi efectuată de procurorii militari din cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie.

Atribuţiile şi competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism

A. Atribuţiile Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism

Prin legea 508/2004 publicată în monitorul oficial al României la data de 23 noiembrie 2004 a fost înfiinţată în cadrul Ministerului Public prin reorganizarea Secţiei de Combatere a Criminalităţii Organizate şi Antidrog şi a structurilor sale teritoriale, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ca structura specializată în combaterea infracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Structura nou înfiinţată este condusă de un procuror şef este coordonată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de casaţie şi Justiţie şi îşi exercită atribuţiunile prin procurori specializaţi în combaterea criminalităţii organizate şi a terorismului pe întreg teritoriul României prin înfiinţarea de servicii la nivelul Parchetelor de pe lângă Curţile de Apel şi birouri la nivelul Parchetelor de pe lângă Tribunale.

Art.2 din respectiva lege stabileşte atribuţiunile Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Crimă Organizată şi Terorism respectiv acelea de:

-efectuarea urmăririi penale pentru infracţiunile prevăzute în art.12 din lege în condiţiile C.pr.pen. şi a legilor speciale;

-conducerea, supravegherea şi controlul actelor de cercetare penală efectuate din dispoziţia procurorului de către ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară aflaţi în coordonarea Direcţiei;

11

-sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru luarea măsurilor prevăzute de lege şi pentru judecarea cauzelor care sunt date potrivit legii în competenţa sa;

-studierea cauzelor care generează săvârşirea infracţiunilor de criminalitate organizată, trafic de droguri, macro-criminalitate economico-financiară, criminalitate informatică şi terorism şi a condiţiilor care le favorizează elaborarea propunerilor în vederea eliminării acestora precum şi a legislaţiei penale în acest domeniu;

-constituirea şi actualizarea bazei de date vizând infracţiunile ce sunt date în competenţa direcţiei;

-efectuarea altor atribuţii prevăzute de Codul de procedură penală şi legile speciale;

-exercita drepturile şi îndeplineşte obligaţiile prevăzute de lege, în cauzele în competenţa sa.

B. Competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

Potrivit art.12 pct.7 din Legea 508/2004, procurorii specializaţi din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală pentru infracţiunile prevăzute în Codul penal şi în legi speciale cu excepţia celor date în competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie după cum urmează:

-infracţiunile de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzute de art.189 alin.3,4 şi 5 C.pen.;

-infracţiunea de înşelăciune prev. şi ped. de art.215 C.pen., dacă s-a produs o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 100.000 euro;

-infracţiunea de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor art.279 C.pen.;

-infracţiunea de nerespectare a regimului materialelor nucleare sau altor materii radioactive art.2791 C.pen.;

-infracţiunea de nerespectare a regimului materialelor explozive art.280 C.pen;

-infracţiunea de falsificare de monede sau alte valori art.282 C.pen.;-infracţiunea de falsificare de valori străine art.284 C.pen.;-infracţiunea de nerespectarea dispoziţiilor privind operaţii de import

export art.302 C.pen.;-infracţiunile contra siguranţei statului prevăzute în titlul I din partea

specială a C.pen. (trădarea, art.155, trădarea prin ajutarea inamicului art.156, trădarea prin transmiterea de secrete art.157, acţiunile duşmănoase contra statului, art.158, spionajul art.159, atentatul care pune în pericol securitatea statului, art.160, atentatul contra unei colectivităţi, art.161, subminarea puterii de stat art.162, actele de diversiune, art.163, subminarea economiei naţionale art.165, propaganda în favoarea statului totalitar, art.166, acţiuni împotriva ordinii constituţionale, art.166, complotul art.167, compromiterea unor interese de stat art.168, comunicarea de

12

informaţii false, art.1681, divulgarea secretului care periclitează securitatea statului, art.169, nedenunţarea, art.170 şi infracţiuni contra reprezentantului unui stat străin, art.171;

-infracţiunile prevăzute de art.1,2,3,4 din Legea 299/2004 privind răspunderea penală a persoanelor juridice pentru infracţiunile d falsificare de monede, alte valori sau de valori străine;

-infracţiunile prevăzute de Legea nr.39/2003, privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate;

-infracţiunile prevăzute de Legea 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane cu modificările ulterioare;

-infracţiunile prevăzute de OUG nr.105, aprobată cu modificări prin Legea 243/2002, cu modificările şi completările ulterioare;

-infracţiunile prevăzute de OUG 112/2001 privind sancţionarea unor fapte săvârşite în afara teritoriului ţării de cetăţenii români sau de persoane fără cetăţenie, domiciliate în România, aprobată cu modificări prin Legea 252/2002;

-infracţiunile prevăzute de Legea 141/1997 (Codul vamal al României) cu modificările ulterioare;

-infracţiunile prevăzute de Legea nr.182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, cu modificările şi completările ulterioare;

-infracţiunile prevăzute de Legea 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, cu modificările ulterioare;

-infracţiunile prevăzute de Legea nr.143/2000 privind traficul şi consumul ilicit de droguri cu modificările şi completările ulterioare;

-infracţiunile prevăzute de Legea 300/2002 privind regimul juridic al precursorilor folosiţi la fabricarea ilicită a drogurilor;

-infracţiunile prevăzute de Legea 2/1998 privind prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane, cu modificările şi completările ulterioare;

-infracţiunile prevăzute de Legea 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare, cu modificările şi completările ulterioare;

-infracţiunile prevăzute de OUG 141/2001, pentru sancţionarea unor acte de terorism şi a unor fapte de încălcarea ordinii publice, aprobată cu modificări prin Legea 472/2002;

-infracţiunile prevăzute de OUG 159/2001 pentru prevenirea şi combaterea utilizării sistemului financiar-bancar în scopul finanţării de acte de terorism, aprobată prin Legea 466/2002;

-infracţiunile prevăzute în titlul III referitor la criminalitatea informatică din Legea 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţii publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare;

-infracţiunile prevăzute în Legea 365/2002 privind comerţul electronic, cu modificările ulterioare;

13

-infracţiunile prevăzute de Legea 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, republicată, cu modificările ulterioare, dacă s-a produs o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 100.000. euro;

-infracţiunile prevăzute de Legea 297/2004 privind piaţa de capital.

În raport de calitatea persoanei, dacă faptele enumerate mai sus sunt săvârşite de militari activi, sunt de competenţa de cercetare şi, după caz judecate de Parchetul militar sau de instanţa militară competentă, în condiţiile legii (art.12 alin.2 din Legea 508/2004).

1) Pe linie verticală sunt de competenţa de cercetare a structurii centrale infracţiunile prevăzute de art.12 alin.1 din Legea 508/2004 săvârşite în următoarele condiţii:

a) de către persoanele care aparţin unor organizaţii, asociaţii sau grupări criminale care:

- activitatea lor pot aduce atingere siguranţei naţionale a româniei;

- desfăşoară activităţi infracţionale cu caracter transnaţional;- activitatea infracţională s-a realizat sau a produs rezultate

în circumscripţia mai multor curţi de apel.b) s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a

200.000 euro;c) există pericolul producerii ori s-a cauzat o tulburare

importantă a relaţiilor sociale la nivelul unei colectivităţi.2) Sunt de competenţa de cercetare a serviciilor teritoriale

infracţiunile prevăzute de art. 12 alin.1 din Legea 508/2004, săvârşite în una din următoarele condiţii:

-s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 100.000 euro;

-activitatea infracţională s-a desfăşurat sau şi-a produs rezultatul în mai multe judeţe din circumscripţia aceleiaşi Curţi de Apel.

3) Birourile teritoriale sunt competente să efectueze cercetări cu privire la toate celelalte infracţiuni prevăzute în art.12 alin.1

Alte reglementări cu privire la competenţa organelor de urmărire penală

Prorogarea de competenţă.

În desfăşurarea urmăririi penale apar uneori situaţii în care, pentru o mai bună înfăptuire a justiţiei, este necesar ca organele judiciare să-şi depăşească limitele competenţei lor, rezolvând şi problemele care nu le-ar fi revenit în mod obişnuit.

14

Această acţiune poartă denumirea de prorogare de competenţă şi constă în extinderea sau prelungirea competenţei unui organ judiciar asupra unei cauze care., în mod normal, revine altui organ judiciar inferior sau egal în grad.

În doctrină, prorogarea de competenţă mai este definită ca fiind depăşirea limitelor competenţei obişnuite a unui organ judiciar penal prin îndeplinirea atribuţiilor sale funcţionale asupra unei cauze penale care nu aparţine competenţei sale obişnuite, dar în privinţa căreia a existat o sesizare şi o investire legală.

Rezultă deci, că prorogarea de competenţă operează numai în favoarea unui organ superior, în sensul că organul judiciar investit îşi poate prelungi competenţa asupra unei cauze care ar reveni unui organ judiciar inferior sau egal în grad.

Dar, indiferent de modul în care este definită prorogarea de competenţă ea presupune întotdeauna operaţia de reunire a cauzelor şi de rezolvare a acestora împreună , la acelaşi organ judiciar.

Dispoziţiile legale după care se stabileşte organul competent să rezolve cauzele reunite sunt prevăzute în art. 35 C.pr.pen.

Regulile de prorogare a competenţei se aplică atât instanţelor, cât şi organelor de urmărire penală, aşa cum rezultă din dispoziţiile art.45 C.pr.pen.

Prin Legea nr. 281/2003, au fost introduse la art. 45 C.pr.pen. alineatele 11 şi 12 cu următorul cuprins (11). Prevederile art.35 alin.4 C.pr.pen., nu se aplică în cazul în care scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale a fost dispusă de un procuror militar (12). Declinarea de competenţă se dispune prin ordonanţă.

În legislaţia noastră procesual penală prorogarea de competenţă este admisă numai în cazurile prevăzute de lege. Astfel, principalele cazuri de prorogare de competenţă sunt cele determinate de conexitate sau indivizibilitate, de soluţionarea chestiunilor prealabile într-un proces penal şi de schimbarea încadrării juridice sau a calificării faptei.

De asemenea, legea admite prorogarea de competenţă şi atunci când organul de cercetare penală îşi extinde competenţa, în cazuri urgente, asupra unor acte de cercetare ce nu suferă amânare, precum şi în situaţia în care organul de cercetare penală îşi extinde competenţa teritorială în afara circumscripţiei sale.

COMISIA ROGATORIE ŞI DELEGAREA

Prin conţinutul lor, atât comisia rogatorie, cât şi delegarea sunt activităţi de ordin procedural ce constau într-o deplasare limitată de competenţă teritorială de la un organ de urmărire penală legal competent într-o cauză care nu are posibilitatea să efectueze un act procedural sau să administreze anumite probe, la un alt organ de urmărire penală, fie egal în grad, fie ierarhic inferior.

15

În activitatea organelor de urmărire penală pot apărea situaţii când acestea nu pot efectua un act procedural datorită faptului că locul unde trebuie efectuat actul respectiv se află la distanţe mari de sediul organului competent să-l ducă la îndeplinire.

O atare stare de lucruri generează dificultăţi sub aspectul operativităţii urmăririi penale provocând totodată cheltuieli inutile. Aceasta este noţiunea pentru care legea procesual penală a prevăzut posibilitatea ca un organ judiciar să poată încredinţa altui organ sarcina efectuării unui act procedural.

Dacă organul căruia i s-a încredinţat efectuarea actului procedural este egal în grad cu cel legal competent, procedeul constituie o comisie rogatorie. În situaţia în care organul de cercetare penală însărcinat este ierarhic inferior celui care a încredinţat efectuarea actului procedural, avem de-a face cu o delegare.

Aşa cum rezultă din dispoziţiile legii procesual penale (art.132 alin.2 şi art. 135 alin.2 C.pr.pen.) nu pot face obiectul delegării ori comisiei rogatorii următoarele:

- punerea în mişcare a acţiunii penale;- luarea măsurilor preventive;- încuviinţarea de probatorii;- dispunerea celorlalte acte sau măsuri procesuale:Din redactarea textului de lege se desprinde clar că sunt exceptate

de la comisia rogatorie sau delegare toate actele şi măsurile procesuale, precizarea expresă „dispunerea celorlalte acte sau măsuri procesuale”, nedând posibilitatea nici unei alte interpretări.

Punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea măsurilor preventive – reţinerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, arestarea preventivă – încuviinţarea de probatorii sunt măsuri procesuale.

Prin urmare obiectul comisiei rogatorii îl constituie „orice alt act procedural”, alături de ascultarea unui martor, cercetarea la faţa locului, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, reconstituiri, conduceri în teren etc.

Sub aspectul tratat, atât în plan doctrinar cât şi în practica judiciară este unanim împărtăşită ideea potrivit căreia în majoritatea situaţiilor, prin comisia rogatorie sau delegare se administrează probe ori se efectuează procedee probatorii. De fapt, plecând tocmai de la obiectul lor, teoreticienii argumentează de ce, sub aspectul sistematizării normale referitoare la comisia rogatorie şi delegare se regăsesc în materia probelor. Mai mult, sesizând că textul de lege prevede că prin comisie rogatorie sau delegare se poate efectua orice act procedural, indiferent că se referă sau nu la probaţiune, autorii respectivi consideră cele două instituţii „ca o modalitate auxiliară şi mijlocită de realizare a actelor procedurale”.

Suntem întru totul de acord cu cele de mai sus. S-ar părea la prima vedere, că între afirmaţiile de mai sus şi susţinerea opiniei că atât comisia rogatorie, cât şi delegarea se dispun prin rezoluţie motivată:

16

-în faza de judecată – există o contradicţie flagrantă. Realitatea este însă alta, în sensul că în cuprinsul codului de procedură penală se statuează în mod expres conţinutul comisiei rogatorii – implicit al delegării – prin formularea „Rezoluţia sau încheierea prin care s-a dispus comisia rogatorie ……”. Faţă de această prevedere imperativă a legii şi prin raportarea acesteia la dispoziţiile privitoare la ordonanţele organului de urmărire penală constatăm că în materia comisiei rogatorii şi a delegării legiuitorul a prevăzut o dispoziţie derogatorie de la normele comune. Din acest considerent, deşi au ca obiect acte şi măsuri procedurale, comisia rogatorie şi delegarea se dispun prin rezoluţie motivată – ori după caz prin încheiere (în faza de judecată) – urmând procedura instituită pentru actele şi măsurile procesuale.

Caracterul, funcţia, scopul şi condiţiile necesare pentru folosirea comisiei rogatorii sau delegării.

Fără a intra în detalii precizăm că atât comisia rogatorie, cât şi delegarea sunt procedee de probaţiune auxiliare, cu ajutorul cărora organele de urmărire penală sau alte organe judiciare – efectuează acte procedurale privind anumite mijloace de probă pe care nu au posibilitatea să le efectueze în mod nemijlocit.

Evident că probele puse în lumină prin aceste procedee sunt entităţi extraprocesuale. În schimb actele prin care sunt materializate dobândesc ca şi probele respective – caracter de categorii juridico – penale.

Privite printr-o altă perspectivă atât comisia rogatorie cât şi delegarea au din punct de vedere procesual aceeaşi funcţie, respectiv de a facilita efectuarea unor acte procedurale în alte localităţi decât cele unde îşi au sediul, organele care efectuează investigarea criminalistică a faptei. Scopul recurgerii la aceste instituţii constă în principal în asigurarea operativităţii urmăririi penale, iar în subsidiar în evitarea unor deplasări inutile şi pierderea de timp şi mijloace băneşti.

Posibilitatea folosirii comisiei rogatorii sau delegării este dată de îndeplinirea unor condiţii – atât de ordin substanţial cât şi de ordin formal – astfel:

- aceste procedee să se refere numai la acte procedurale;- organele de urmărire penală care le solicită să nu aibă posibilitatea

să le efectueze nemijlocit;- obiectul comisiei rogatorii sau delegării să nu vizeze acte ce nu pot

fi efectuate decât nemijlocit, respectiv actele şi măsurile procesuale expres prevăzute de lege;

- să se fi dispus începerea urmăririi penale în cauză; - în cazul infracţiunilor care se urmăresc la plângerea prealabilă ori

la sesizarea organelor prevăzute de lege să existe după caz plângerea, sesizarea sau autorizarea cerute de lege.

17

Valoarea probatorie a acestor procedee auxiliare de probaţiune este dată de însăşi finalitatea lor, adică de modul în care reuşesc să pună în evidenţă probele necesare aflării adevărului în cauză, contribuind direct la realizarea uneia din cerinţele fundamentale referitoare la scopul procesului penal (constatarea la timp a faptelor ce constituie infracţiuni) – comisia rogatorie şi delegarea ajută la aflarea adevărului în cauză, în măsura în care rezultatul acestora se coroborează cu celelalte probe şi mijloace de probă administrate.

Regulile generale şi speciale ce trebuie respectate cu ocazia folosirii comisiei rogatorii sau delegării.

În legătură cu dispunerea şi mai ales, executarea comisiei rogatorii sau delegării, regulile generale se regăsesc în modalităţile de efectuare a actului procedural solicitat, organele de urmărire penală acţionând ca şi cum şi-ar aduce la îndeplinire propriile dispoziţii.

Specifice pentru aceste procedee auxiliare de probaţiune sunt următoarele:

-ambele procedee au loc fie din iniţiativa organului de urmărire penală, fie la cererea vreuneia din părţi;

- aşa cum am văzut, nu pot forma obiectul comisiei rogatorii sau delegării actele şi măsurile procesuale cum ar fi: punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea măsurilor preventive, încuviinţarea de probatorii ş.a. (art.132 alin.2 C.pr.pen.);

- nu poate fi solicitată comisie rogatorie sau delegare pentru efectuarea unor acte procedurale ce trebuie îndeplinite în mod nemijlocit de organul de urmărire penală care instrumentează cauza: ascultarea învinuitului – inculpatului, prezentarea materialului de urmărire penală ş.a.

Excepţia privitoare la imposibilitatea ascultării învinuitului sau inculpatului prin aceste procedee de probaţiune este justificată în primul rând de importanţa cu totul deosebită pe care o are această activitate, asupra celui ascultat răsfrângându-se toate consecinţele activităţii organelor de urmărire penală. În al doilea rând prevederile legii procesual penale obligă organele de urmărire penală să procedeze la ascultarea nemijlocită a învinuitului sau inculpatului la locul unde se află dacă aceasta este în imposibilitatea de a se prezenta pentru a fi ascultat, deoarece această activitate constituie şi o modalitate de exercitare a dreptului de apărare.

În acelaşi mod se pune problema şi în cazul prezentării materialului de urmărire penală, activitatea putând avea drept finalitate solicitarea şi încuviinţarea de noi probatorii.

În ce privesc regulile speciale ce guvernează activităţile solicitate prin comisie rogatorie sau delegare, sunt aplicabile în totalitate, organul de

18

urmărire penală solicitat acţionând ca şi cum şi-ar executa propriile dispoziţii. Dintre regulile specifice amintim:

- organele de urmărire penală însărcinate nu pot, la rândul lor să dispună prin comisie rogatorie sau delegare – efectuarea actului procedural ce le-a fost trimis spre îndeplinire.

Această regulă este o transpunere în practică a principiului „delegatus non protest delegare”.

- în situaţia în care organul de urmărire penală însărcinat constată că nu este în măsură să efectueze actul procedural solicitat, restituie materialele celui care a dispus comisia rogatorie sau delegarea, indicând şi organul care ar putea efectua actul respectiv;

- atunci când este cazul legea procesual penală prevede şi posibilitatea efectuării prin comisie rogatorie a unui act procedural în străinătate.

Legea 302 din 28 iunie 2004, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, intrată în vigoare la 29 august 2004 în titlul VII referitor la Comisiile rogatorii internaţionale, art.159 defineşte această activitate ca pe acea formă de asistenţă judiciară internaţională care constă în împuternicirea pe care o autoritate judiciară dintr-un stat o acordă unei autorităţi de acelaşi fel din alt stat, mandatată să îndeplinească, în locul şi în numele sau, unele activităţi judiciare privitoare la un anumit proces penal.

Potrivit art.160 alin.1 obiectul cererii de comisie rogatorie internaţională îl constituie cu precădere:

- localizarea şi identificarea persoanelor şi obiectelor, ascultarea inculpatului, ascultarea părţii vătămate, a celorlalte părţi, a martorilor şi experţilor precum şi confruntarea, percheziţia, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, sechestrul şi confiscarea specială, cercetarea la faţa locului şi reconstituirea, expertizele, constatarea tehnico-ştiinţifică şi constatarea medico-legală, transmiterea de informaţii într-un anumit proces, interceptările şi înregistrările audio şi video, examinarea documentelor de arhivă şi a fişierelor specializate şi alte asemenea acte de procedură;

- transmiterea mijloacelor materiale de probă;- comunicarea de documente sau dosare.

Se poate observa că spre deosebire de normele procesual penale interne privitoare la obiectul comisiei rogatorii art.132 C.p.p., Legea 302 în art. 160 permite autorităţilor judiciare române solicitate sau solicitante să execute sau să ceară şi unele acte sau măsuri procesuale cum sunt audierea inculpatului, confruntarea, sechestrul şi confiscarea specială care potrivit normelor interne nu pot forma obiectul comisiei rogatorii, deoarece aceste acte şi măsuri trebuie îndeplinite în mod nemijlocit de organul de urmărire penală care instrumentează cauza.

19

Ca formă de cooperare judiciară internaţională în materie penală, comisia rogatorie internaţională se solicită prin cerere cu respectarea procedurii prevăzută în titlul I cap. II art. 13-21 şi a condiţiilor prevăzute în titlul VII art. 162 – 172 din Legea 302/2004.

Revenind la normele ce reglementează aceste activităţi pe plan intern în situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege (art.132 –135 C.p.p.) organul de urmărire penală dispune efectuarea actului procedural prin comisie rogatorie sau delegare, înaintând materialele necesare organului împuternicit. În acest sens având în vedere dispoziţia derogatorie la care s-a făcut referire mai sus organul de urmărire penală trebuie să întocmească o rezoluţie motivată în care să precizeze:

- motivele care au impus luarea măsurii;- lămuririle referitoare la îndeplinirea actului care face obiectul

comisiei rogatorii sau delegării;- întrebările la care urmează să răspundă persoanele în cazul în

care comisia rogatorie sau delegarea se dispune pentru ascultarea unor martori, părţi vătămate ori părţi responsabile civilmente (art.133 alin.1 C.p.p.).

Rezoluţia motivată va fi înaintată organului de urmărire penală împuternicit printr-o adresă.

De notat că organul de urmărire penală care efectuează comisia rogatorie sau delegarea poate pune şi alte întrebări persoanelor ascultate în afara celor arătate în rezoluţie dacă în cursul ascultării rezultă că acestea sunt necesare

Maniera de consemnare a efectuării actului procedural solicitat prin comisie rogatorie sau delegare este dată de specificul fiecărei activităţi desfăşurate.

Competenţa organelor de urmărire penală în caz de conexitate şi indivizibilitate

Aşa cum rezultă şi din înţelesul gramatical al expresiei, conexitatea reprezintă legătura dintre două sau mai multe infracţiuni, legătură care impune reunirea acestora la un singur organ judiciar, în vederea unei bune soluţionări.

Potrivit art.34 C.pr.pen. cazurile de conexitate sunt:a) când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite prin acte

diferite de una sau mai multe persoane împreună, în acelaşi timp şi în acelaşi loc (de exemplu, în situaţia în care două persoane s-au reclamat reciproc pentru infracţiuni de vătămare corporală comise cu aceeaşi ocazie);

b) când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite în timp ori în loc diferit, după o prealabilă înţelegere între infractori (de exemplu atunci

20

când doi sau mai mulţi infractori, după ce s-au înţeles să-şi împartă bunurile sustrase săvârşesc mai multe furturi din locuri diferite);

c) când o infracţiune este săvârşită pentru a pregăti, a înlesni sau a ascunde comiterea altei infracţiuni, ori este săvârşită pentru a înlesni sau a asigura sustragerea de la răspundere penală a făptuitorului altei infracţiuni, este vorba de aşa – numitul concurs de infracţiuni cu conexitate etiologică sau concurs caracterizat (de exemplu, o infracţiune de delapidare sau de înşelăciune săvârşită printr-o infracţiune de fals);

d) când între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea cauzelor se impune pentru o mai bună înfăptuire a justiţiei (de exemplu, în cazul mai multor infracţiuni prin care este păgubită aceeaşi societate comercială);

Dacă conexitatea presupune reunirea mai multor infracţiuni distincte, în cazul indivizibilităţii este vorba fie de o singură infracţiune săvârşită de mai multe persoane, fie de mai multe infracţiuni care au aceeaşi sursă cauzală (sunt comise prin aceeaşi faptă), sau prin mai multe fapte acte materiale care alcătuiesc latura obiectivă a unei singure infracţiuni.

Potrivit art.33 C.pr.pen., situaţiile de indivizibilitate sunt:

a) când la săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane (este cazul participaţiei penale, când mai multe persoane în calitate de coautori, instigatori sau complici, au cooperat la comiterea aceleiaşi infracţiuni);

b) când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite prin acelaşi act (concursul ideal de infracţiuni);

c) în cazul infracţiunii continuate sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune (este vorba aici, alături de infracţiunea continuată, de infracţiunea complexă şi infracţiunea de obicei).

Aşa cum am arătat mai sus, regula în caz de conexitate sau de indivizibilitate, este reunirea cauzelor. Cu privire la momentul până la care cauzele pot fi reunite în art. 37 C.pr.pen. se arată că, atât în cazurile de conexitate, cât şi în cele de indivizibilitate (cu excepţia infracţiunilor continuate complexe sau de obicei) cauzele sunt reunite.

Potrivit art. 38 C.pr.pen., în cazul de indivizibilitate prevăzut în art. 33 lit.a C.pr.pen., precum şi în toate cazurile de conexitate, organul de urmărire dispune disjungerea cauzei, astfel că urmărirea unora dintre infractori sau dintre infracţiuni să se facă separat.

În conformitate cu dispoziţiile art.38 coroborat cu art.37 alin.3 C.pr.pen. reiese că disjungerea nu este posibilă în situaţiile de

21

indivizibilitate determinate de concursul ideal de infracţiuni şi de infracţiunile continuate, complexe sau de obicei.

Incompatibilitatea organelor de urmărire penală

Înfăptuirea în bune condiţii a justiţiei penale, presupune ca persoana care lucrează în cadrul organelor judiciare să dea dovadă pe lângă o înaltă probitate social-morală şi de obiectivitate şi imparţialitate în îndeplinirea atribuţiilor funcţionale.

În plan practic pot apare situaţii care să genereze suspiciune şi îndoială cu privire la obiectivitatea şi imparţialitatea, într-o anumită cauză, a unui subiect procesual oficial.

Dacă suspiciunea este individuală, adică este îndreptată personal faţă de unul dintre subiecţii procesuali oficiali, remediul este înlăturarea din proces, ca incompatibilă, a persoanei respective. Suspiciunea poate fi îndreptată şi împotriva mai multor subiecţi procesuali oficiali.

Rezultă deci, că incompatibilitatea este situaţia în care se poate afla o persoană care face parte dintr-un organ judiciar şi care, datorită unor împrejurări personale, poate fi suspectată de lipsă de obiectivitate în soluţionarea unei anumite cauze penale.

Cazurile de incompatibilitate ale organelor de urmărire penală.

Incompatibilitatea, ca instituţie de drept procesual penal vizează următoarele categorii de persoane: judecători, procurori, organe de cercetare penală, grefieri, experţi şi interpreţi.

Potrivit art.49 C.pr.pen., modificat şi completat prin Legea nr.28/2003 şi Ordonanţei de Urgenţă nr. 109 din 26.10.2003, incompatibilitatea organului de urmărire penală apare în următoarele situaţii:

- când organul de urmărire penală a fost reprezentant sau apărător al vreuneia din părţi;

- când organul de urmărire penală a fost expert sau martor în cauza respectivă;

- când există împrejurări din care rezultă că organul de urmărire penală este interesat sub orice formă, el, soţul sau vreo rudă, cu privire la dosarul cauzei;

-când refacerea sau completarea urmăririi a fost dispusă de instanţa de judecată, aceste activităţi nu pot fi efectuate de acelaşi organ de urmărire penală;

- când procurorul a participat ca judecător la soluţionarea cauzei în primă instanţă nu poate pune concluzii la judecarea ei în căile de atac (alin.3 al. art.49 C.pr.pen., modificat prin O.U.G. nr.109 din 26.10.2003).

22

A. Abţinerea

Instituţia (sau calea) prin care cel aflat într-un caz de incompatibilitate are posibilitatea să declare că nu participă la rezolvarea cauzei penale, se numeşte abţinere.

Persoana care constată că se găseşte într-o situaţie de incompatibilitate este obligată să declare procurorului care supraveghează cercetarea penală sau după caz, procurorului ierarhic superior, că se abţine să participe la procesul penal, arătând cazul de incompatibilitate ce constituie motivul abţinerii.

Declaraţia de abţinere se face de îndată ce persoana respectivă a luat cunoştinţă de existenţa cazului de incompatibilitate (art.50 alin.2 C.pr.pen.).

Atunci când persoana care se află într-o situaţie de incompatibilitate nu şi-a îndeplinit obligaţia de abţinere, aceasta poate fi sancţionată disciplinar, cu condiţia să fi cunoscut existenţa cazului de incompatibilitate respectiv.

De notat că abţinerea nu produce efecte prin simpla ei declarare, ci numai în măsura în care este admisă. În acest sens, organul de cercetare penală incompatibil va face o declaraţie de abţinere, arătând motivul abţinerii, pe care o înaintează procurorului care supraveghează cauza. Procurorul este obligat ca în termen de 3 zile să se pronunţe printr-o ordonanţă asupra cererii de abţinere. Declaraţia de abţinere care îl priveşte pe procuror se soluţionează în acelaşi termen şi în aceleaşi condiţii de procurorul ierarhic superior (art.53 alin.5 C.pr.pen.)

B. RECUZAREASpre deosebire de abţinere, recuzarea reprezintă instituţia prin care

situaţia de incompatibilitate este înlăturată la iniţiativa uneia din părţi atunci când persoana incompatibilă nu a înţeles să facă declaraţie de abţinere.

Legea precizează că, în cazul în care persoana incompatibilă nu a făcut declaraţie de abţinere, poate fi recuzată de oricare dintre părţi, de îndată ce partea a aflat despre existenţa cazului de incompatibilitate (art.51 C.pr.pen.).

Recuzarea poate fi formulată oral sau scris, cu arătarea cazului de incompatibilitate ce constituie motivul recuzării.

Procedura de soluţionare a cererii de recuzare este cea prevăzută în art. 53 C.pr.pen.

Cererea de recuzare privitoare la persoana care efectuează cercetarea penală se adresează fie acestei persoane fie procurorului. Dacă cererea este adresată persoanei care efectuează cercetarea penală, aceasta este obligată să o înainteze împreună cu lămuririle necesare, în termen de 24 ore procurorului care supraveghează cauza, fără a întrerupe cursul cercetării penale.

23

Ca şi în cazul abţinerii procurorul este obligat să soluţioneze cererea în termen de 3 zile, printr-o ordonanţă.

Cererea de recuzare care îl priveşte pe procuror se soluţionează în acelaşi termen şi în aceleaşi condiţii de procurorul ierarhic superior (art.53 alin.4 C.pr.pen.).

Dacă declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare sunt respinse procurorul va numi un alt organ care să continue cercetarea, iar dacă nu sunt admise cercetarea penală va fi continuată de acelaşi organ judiciar.

În ceea ce priveşte incompatibilitatea expertului şi a interpretului, art.54 C.pr.pen. arată că:

- dispoziţiile art.48,50,51,52 şi 53 C.pr.pen. se aplică în mod corespunzător şi cu privire la aceştia;

- calitatea de expert este incompatibilă şi cu aceea de martor în aceeaşi cauză. Calitatea de martor are întâietate. Participarea ca expert sau ca interpret de mai multe ori în aceeaşi cauză nu constituie un motiv de recuzare.

Verificarea competenţei

Potrivit art.210 alin.1 C.pr. pen., organul de urmărire penală sesizat conform art.221 C.pr.pen., este dator să-şi verifice competenţa.

Obligaţia organelor de urmărire penală de a –şi verifica competenţa atunci când sunt sesizate despre comiterea unei infracţiuni, este permanentă şi derivă din necesitatea de a efectua acte valabile care ulterior să nu poată fi lovite de nulitate, datorită nerespectării cerinţelor legale cu privire la competenţa după materie sau după calitatea persoanei.

Atunci când organul de cercetare penală constată că nu este competent a efectua cercetarea, trimite de îndată cauza procurorului care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului competent (art.210 alin.2 C.pr.pen.)

De observat că în articolul mai sus menţionat (210 alin.2) legiuitorul face referire numai la organul de cercetare penală, nu şi la situaţiile când urmărirea penală este efectuată personal de către procuror.

Legat de acest lucru în literatura de specialitate se apreciază că totuşi şi procurorul atunci când constată că nu este competent, trebuie să trimită cauza la procurorul competent de la unitatea ierarhic superioară.

Extinderea competenţei teritoriale

Pentru a veni în întâmpinarea cerinţelor impuse de principiul operativităţii în procesul penal, legiuitorul a prevăzut unele proceduri care răspund acestui deziderat.

Astfel, în art.211 alin.1 şi 2 C.pr.pen. se arată că atunci când anumite acte d cercetare penală trebuie să fie efectuate în afara razei

24

teritoriale în care se face cercetarea, organul de cercetare penală poate să le efectueze el însuşi sau să dispună efectuarea lor prin comisie rogatorie ori delegare.

În cazul în care organul de cercetare penală înţelege să procedeze el însuşi la efectuarea actelor, înştiinţează în prealabil despre aceasta organul corespunzător din raza teritorială în care va efectua aceste acte.

Dorind să dea o mai mare cursivitate activităţilor de cercetare penală, legiuitorul a prevăzut, în ultimul alineat al art.211 C.pr.pen., că, în cuprinsul aceleaşi localităţi, organul de cercetare penală efectuează toate actele de cercetare, chiar dacă unele dintre acestea trebuie îndeplinite în afara razei sale teritoriale, evident, cu respectarea dispoziţiilor privind înştiinţarea organului competent teritorial.

Potrivit dispoziţiilor art.213 C.pr.pen., în cazuri urgente, organul de cercetare penală este obligat să efectueze actele de cercetare ce nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competenţa lui.

Lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit, de îndată, prin intermediul procurorului care exercită supravegherea activităţii organului ce le-a efectuat, procurorului competent.

Deşi legea nu fixează o anumită limită, abaterea de la regulile comune de competenţă, se mărgineşte la nivelul stării de urgenţă, atât ca durată a efectuării actelor, cât şi a întinderii acestora.

Actele încheiate de unele organe ce nu fac parte din structura organelor judiciare

Organele extrajudiciare, care potrivit legii pot participa la descoperirea unor infracţiuni şi pot încheia unele acte de constatare a infracţiunilor despre care iau cunoştinţă cu ocazia îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, sunt următoarele:

- organele de constatare;- comandanţii de nave sau aeronave;- agenţii Poliţiei de Frontieră;- ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Jandarmeriei Române.

Actele încheiate de unele organe de constatare

Potrivit art.214 alin.1 lit.a,b şi c C.pr.pen., organele de constatare (organele inspecţiilor de stat, precum şi alte organe de stat, organele unităţilor prevăzute la art. 145 C.pen., organele de control şi cele de conducere ale administraţiei publice, ofiţerii şi subofiţerii Jandarmeriei Române), sunt obligate să procedeze la luarea de declaraţii de la făptuitor şi de la martorii care au fost de faţă la săvârşirea unei infracţiuni şi să

25

întocmească proces-verbal despre împrejurările concrete ale săvârşirii acesteia, după cum urmează:

- Organele inspecţiilor de stat, alte organe de stat, precum şi ale unităţilor la care se referă art. 145 din Codul penal, pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează potrivit legii (art.214 alin.1 lit.a C.pr.pen.)

- Organele de control şi cele de conducere ale administrării publice, ale altor unităţi la care se referă art.145 din Codul penal, pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de cei aflaţi în subordine ori sub controlul lor (art.214 alin.1 lit.b C.pr.pen.)

- Ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Jandarmeriei Române, pentru infracţiunile constatate pe timpul executării misiunilor specifice (art.214 lit.c C.pr.pen.)

Cu ocazia constatării infracţiunii, organele mai sus menţionate au dreptul să procedeze la evaluarea pagubelor, să reţină corpurile delicte, precum şi să efectueze orice alte acte, când legea prevede aceasta (art.214 alin.2 C.pr.pen.)

Actele încheiate se înaintează procurorului în cel mult 3 zile de la descoperirea faptei ce constituie infracţiune, afară de cazul când legea dispune astfel (art.214 alin.3 C.pr.pen.).

În penultimul alineat al articolului menţionat mai sus, se arată că în caz de infracţiuni flagrante, organele de constatare au obligaţia să înainteze de îndată procurorului pe făptuitor, împreună cu lucrările efectuate şi cu mijloacele materiale de probă.

Procesele – verbale încheiate de organele de constatare, constituie mijloacele de probă.

Actele încheiate de comandanţii de nave şi aeronave şi de agenţii poliţiei de frontieră

Din conţinutul art.215 alin.1 C.pr.pen., rezultă că obligaţiile şi drepturile organelor de constatare prevăzute în art. 214 alin.1 şi 2 C.pr.pen., le au şi următoarele organe:

a) comandanţii de nave şi aeronave pentru infracţiunile săvârşite pe acestea pe timpul cât navele pe care le comandă se află în afara porturilor şi aeroporturilor;

b) agenţii de poliţie de frontieră, pentru infracţiunile de frontieră.Comandanţii de nave şi aeronave, precum şi agenţii de poliţie de

frontieră, pot efectua percheziţii corporale asupra făptuitorului şi pot verifica lucrurile pe care acesta le are cu sine.

De asemenea, aceste organe, pot prinde pe făptuitor, caz în care îl predau de îndată procurorului sau organului de cercetare penală, împreună cu lucrările efectuate şi mijloacele materiale de probă. În celelalte cazuri, lucrările efectuate se înaintează organului de cercetare

26

penală competent, în cel mult 5 zile de la prima constatare efectuată, împreună cu mijloacele materiale de probă.

Ori de câte ori infracţiunea este săvârşită pe o navă sau aeronavă, termenele de mai sus curg de la ancorarea navei ori aterizarea aeronavei pe teritoriul român.

Procesele – verbale încheiate de aceste organe constituie mijloace de probă.

Actele încheiate de unele organe centrale ale statului prevăzute în legi speciale

Actele încheiate de comisarii Gărzii Financiare

Potrivit art.1 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Gărzii financiare, emis în baza prevederilor art.20 din Legea nr.30/1991Garda financiară este un corp de control financiar specializat al statului militarizat, neîncazarmat, care funcţionează, potrivit legii, în cadrul Ministerului Finanţelor.

Ca organe de constatare comisarii Gărzii financiare efectuează controale operative şi inopinate, cu privire la încălcări ale legilor fiscale, a reglementărilor vamale a normelor de comerţ, a evaziunii fiscale, a activităţilor de contrabandă etc.

În conformitate cu dispoziţiile art.24 lit.d, e şi g din regulamentul mai sus menţionat comisarii Gărzii financiare au dreptul (cu respectarea dispoziţiilor C.pr.pen.) să efectueze percheziţii, dacă există indicii că în locurile vizate sunt ascunse mărfuri sau instalaţii cu care se fabrică produse fără îndeplinirea obligaţiilor fiscale, să confişte obiectele sau produsele corpuri delicte, să ridice documentele care pot servi la dovedirea faptelor, iar când acele fapte sunt de natură penală, comisarii respectivi trebuie să sesizeze organele de urmărire penală.

Procesele-verbale încheiate cu ocazia controalelor efectuate constituie mijloace de probă.

Actele încheiate de consilierii de conturi şi de controlorii financiari ai Curţii de Conturi

Potrivit art.1 din Legea nr.94/1992, cu modificările ulterioare, „Curtea de Conturi este instituţia supremă de control financiar asupra modului de formare, administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, inclusiv al unităţilor administrativ teritoriale.

Controlorii financiari desemnaţi să verifice conturile întocmesc rapoarte în care prezintă constatările şi concluziile lor şi formulează propuneri cu privire la măsurile ce urmează a fi luate, pe care le înaintează unui complet de consilieri de la secţia de Control ulterior.

Dacă în urma examinării raportului, a actelor şi a documentelor prezentate, se constată săvârşirea unor fapte care potrivit legii penale,

27

constituie infracţiuni, completul dispune printr-o încheiere sesizarea organelor de urmărire penală competente, care procedează în consecinţă.

La şedinţele în care sunt examinate rapoartele poate participa şi procurorul financiar. Atunci când consideră necesar completul poate cere încuviinţarea colegiului jurisdicţional pentru luarea măsurilor asiguratorii în limita valorii prejudiciului cauzat.

Actele încheiate de Corpul gardienilor publici.

Corpul gardienilor publici este înfiinţat şi funcţionează în baza Legii nr. 26/28.05.1993 şi a Regulamentului de organizare şi funcţionare a Corpului gardienilor publici aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 518/14.10.1993.

În conformitate cu statutul său, acest organ are şi obligaţia de a acţiona pentru prevenirea şi combaterea infracţiunilor şi a altor fapte ilicite în posturile încredinţate, iar în cazul săvârşirii unei infracţiuni să ia primele măsuri de salvare a persoanelor şi a bunurilor de conservare a urmelor, de identificare a făptuitorilor şi a martorilor oculari şi a anunţa cel mai apropiat organ de poliţie, să solicite sprijinul posturilor vecine, a populaţiei şi nu în ultimul rând să asigure paza bunurilor.

Pe lângă aceste atribuţii, gardienii publici mai au dreptul şi obligaţia de a opri şi legitima persoanele despre care sunt indicii că au săvârşit infracţiuni, iar în cazul unor infracţiuni flagrante să prindă şi să predea de îndată organelor de poliţie pe făptuitori, iar dacă există, bunuri care fac obiectul infracţiunilor, întocmesc proces-verbal de constatare.

Actele încheiate de ofiţerii şi subofiţerii trupelor de jandarmi şi celelalte organe care asigură potrivit legii paza şi siguranţa obiectivelor, bunurilor şi valorilor.

Înfiinţarea şi competenţa acestor organe sunt prevăzute de Legea nr.75/11.04.1996 privind paza obiectivelor, bunurilor şi valorilor, lege care a fost publicată în Monitorul Oficial nr.75/11.04.1996, Partea I.

În baza legii de mai sus, personalul de pază are dreptul şi obligaţia să oprească şi să legitimeze persoanele despre care există date sau indicii temeinice că au săvârşit infracţiuni în obiectivul păzit, iar în cazul infracţiunilor flagrante are dreptul şi obligaţia de a opri, precum şi de a preda poliţiei pe făptuitor, bunurile sau valorile care fac obiectul infracţiunii, luând, totodată, măsuri pentru conservarea sau paza acestora. La fel ca în situaţiile amintite mai sus, personalul de pază are obligaţia de a întocmi un proces-verbal despre luarea acestor măsuri şi, în acelaşi timp, de a sesiza organul de urmărire competent.

Drepturile şi obligaţiile ofiţerilor şi subofiţerilor din cadrul Jandarmeriei Române, ca organe de constatare sunt stipulate şi în Codul de procedură penală fiind introduse prin Legea nr.281/2003 la art.214 lit.c.

Informaţii furnizate de către organele de stat specializate în materia informaţiilor.

28

În conformitate cu dispoziţiile art.8 din Legea nr.51/1991 (lege privind siguranţa naţională a României) activitatea de informaţii pentru realizarea siguranţei naţionale se execută de Serviciul Român de Informaţii (care este organul de stat specializat în materia informaţiilor din interiorul ţării). Serviciul de Informaţii Externe (reprezentând organul de stat specializat în obţinerea din străinătate a datelor referitoare la siguranţa naţională) şi Serviciul de Protecţie şi Pază, care este organul de stat specializat în asigurarea protecţiei demnitarilor români şi a demnitarilor străini pe timpul prezenţei acestora în România, precum şi în asigurarea pazei sediilor de lucru şi reşedinţelor acestora.

În cazurile în care aceste informaţii privesc săvârşirea unor infracţiuni organele d stat amintite anterior au obligaţia de a le comunica organelor de urmărire penală competente care astfel au posibilitatea de a proceda la o eventuală sesizare din oficiu în condiţiile art.222 C.pr.pen., evident cu respectarea dispoziţiilor legale privind secretele de stat.

2. Supravegherea exercitată de procuror în activitatea de urmărire penală

Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 216-220 C.pr.pen. (cu modificările ulterioare) şi art. 31 lit.a din Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească (cu modificările ulterioare), una din atribuţiile cele mai importante pe care le are procurorul este supravegherea activităţii de urmărire penală.

În exercitarea acestei atribuţii procurorul, conduce şi controlează activitatea de cercetare penală a poliţiei şi a altor organe, care sunt în circumscripţia parchetului din care face parte, dispoziţiile lui date în coniţiile legii, fiind obligatorii pentru organele respective.

Când urmărirea penală este efectuată în mod obligatoriu de către procuror, controlul asupra actelor efectuate de către acesta capătă o formă relativ restrânsă în sensul că ea se reduce la confirmarea rechizitoriului de către prim procurorul parchetului.

Obiectul supravegherii

Potrivit art. 216 C.pr.pen. procurorul în exercitarea supravegherii respectării legii în activitatea de urmărire penală, veghează ca orice infracţiune să fie descoperită, orice infractor să fie tras la răspundere penală, şi ca nici o persoană să nu fie urmărită penal fără să existe indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Totodată, procurorul veghează ca nici o persoană să nu fie reţinută sau arestată decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

Procurorul are dreptul şi obligaţia ca în exercitarea activităţii de supraveghere a urmăririi penale, să ia măsurile pe care le consideră

29

necesare, sau să dea dispoziţii organelor de cercetare penală să ia măsuri.

Pentru a se asigura că măsurile luate şi dispoziţiile date sunt aduse la îndeplinire cu respectarea condiţiilor cerute de lege, procurorul ia măsuri şi dă dispoziţii în scris şi motivat (art.216 alin. ultim. C.pr.pen.).

Trecerea cauzei de la un organ la altul.Atunci când consideră necesar, procurorul poate să dispună (art.217

alin.1 C.pr.pen.), ca într-o cauză în care cercetarea penală trebuie efectuată de un anumit organ de cercetare, să fie efectuată de un alt asemenea organ.

Necesitatea unei asemenea măsuri poate fi determinată de împrejurarea că în cauza penală s-a făcut o cerere de abţinere ori de recuzare, sau strângerea probelor ar putea fi făcută în condiţii mai bune de către organul căruia i se trimite cauza.

Preluarea unei cauze de către un organ de cercetare penală ierarhic superior se dispune de către procurorul de la parchetul care exercită supravegherea acestuia, pe baza propunerii motivate a organului de cercetare penală care preia cauza şi după încunoştiinţarea procurorului care exercită supravegherea acesteia (art.217 alin.2 C.pr.pen.).

În cauzele preluate de către un organ de cercetare penală central, supravegherea se exercită de către un procuror din Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar în cauzele în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, acesta poate dispune ca anumite acte de cercetare penală să fie efectuate de către organele poliţiei (art.217 alin.3 şi 4 C.pr.pen.).

Modalităţi de exercitare a supravegheriiDin conţinutul art. 31 alin.1 lit.a din Legea nr.92/1992 pentru

organizarea judecătorească şi din prevederile art.218 alin.1 C.pr.pen., rezultă că procurorul conduce şi controlează nemijlocit activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare şi a altor organe de cercetare speciale şi supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale.

În acest sens, organele de cercetare penale sunt obligate să încunoştinţeze de îndată pe procuror despre infracţiunile de care au luat cunoştinţă.

Potrivit dispoziţiilor art. 218 alin.3 C.pr.pen., procurorul poate să asiste la efectuarea oricărui act de cercetare penală sau să-l efectueze personal. În acelaşi timp, procurorul poate să ceară spre verificare orice dosar de la organul de cercetare penală, care este obligat să-l trimită, cu toate actele, materialele şi datele privitoare la fapte care formează obiectul cercetării.

Dispoziţii date de procuror

30

După cum am văzut, în faza de urmărire penală, procurorul are o poziţie procesual dominantă putând da dispoziţii obligatorii tuturor organelor de cercetare pe care le supraveghează.

Acest drept al procurorului rezultă atât din Legea de organizare judecătorească nr.92/1992 (art.31 lit.a), cât şi conţinutul art.219 alin.1 C.pr.pen., în care se arată că „procurorul poate să dea dispoziţii cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală. În cazul organelor de cercetare ale poliţiei judiciare, organele ierarhic superioare ale acestora nu pot să le dea îndrumări sau dispoziţii privind cercetarea penală, procurorul fiind singurul competent în acest sens. Dispoziţiile date de procuror sunt obligatorii pentru organul de cercetare penală.

Dacă, urmare a dispoziţiilor primite, organul vizat are de făcut obiecţii, poate sesiza pe prim-procurorul parchetului sau, când dispoziţiile sunt date de acesta, pe procurorul ierarhic superior, fără a întrerupe executarea lor. În termen de 3 zile de la sesizare, prim-procurorul sau procurorul ierarhic superior este obligat să se pronunţe.

Potrivit art.219 alin.3, în cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii în mod defectuos, de către organul de cercetare penală, a dispoziţiilor date de procuror, acesta va sesiza conducătorul organului de cercetare penală, care are obligaţia ca în termen de 3 zile de la sesizare să comunice procurorului măsurile luate.

Infirmarea actelor sau măsurilor procesuale nelegale

Deşi procurorul ia măsuri şi dă dispoziţii în scris şi motivat, pot apare situaţii când un act sau o măsură procesuală a organului de urmărire penală să nu fie în concordanţă cu dispoziţiile legale în materie.

În virtutea obligaţiei de a veghea la respectarea legii, procurorul are datoria (art.220 C.pr.pen.) ca atunci când constată că un act sau o măsură procesuală a organului de urmărire penală nu este dată cu respectarea dispoziţiilor legale, infirmă motivat, actul sau măsura respectivă.

Infirmarea se va face în baza dispoziţiilor art.220 C.pr.pen., coroborat cu art.197 alin.1 C.pr.pen., referitor la încălcările care atrag nulitatea. Astfel, potrivit acestui din urmă articol, încălcările dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal atrag nulitatea actului, numai atunci când s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act.

Procurorul poate lua în considerare şi din oficiu nerespectarea dispoziţiilor legale, dacă infirmarea actului sau a măsurii procesuale le consideră necesare pentru aflarea adevărului şi soluţionarea justă a cauzei.

Autorizarea, încuviinţarea şi confirmarea de către procuror a actelor de urmărire penală.

31

Alături de modalităţile enumerate mai sus, prin care procurorul exercită supravegherea activităţilor de urmărire penală se înscriu şi cele denumite generic aprobări date de procuror, care poartă nume diferite în funcţie de actul sau măsura procesuală la care se referă, astfel:

- Autorizarea – este aprobarea dată de procuror pentru efectuarea unui anumit act. Autorizarea va fi întotdeauna anterioară realizării actului, astfel acel act va fi lovit de nulitate. Exemplu, începerea urmăririi penale în condiţiile art.221 alin.2 C.pr.pen.

- Încuviinţarea – are în vedere acte a căror efectuare intră în atribuţiile organului de cercetare penală, numai că valabilitatea actului este condiţionată de aprobarea dată de procuror. Exemplu, încuviinţarea neînceperii urmăririi penale.

- Confirmarea - este o exprimare a acordului sau astfel spus, o ratificare a unui act de urmărire penală. În cazurile expres cerute de lege, lipsa confirmării atrage nulitatea actului. Exemplul cel mai grăitor în acest sens este cazul prevăzut de art. 209 alin.5 C.pr.pen. (urmărirea penală efectuată personal de procuror) când rechizitoriul este supus confirmării procurorului ierarhic superior.

Un alt exemplu este cel prevăzut de art. 228 alin.31 C.pr.pen., în care se arată că rezoluţia şi procesul – verbal de începere a urmăririi penale, emise de organul de cercare penală, se supun confirmării motivate a procurorului care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală, în termen de 48 de ore de la data începerii urmăririi penale, organele de cercetare penală fiind obligate să prezinte, totodată şi dosarul cauzei. Aspecte ce trebuie avute în vedere de lucrătorii de cercetare penală din cadrul Poliţiei Judiciare pe linia executării dispoziţiilor procurorului pe timpul desfăşurării urmăririi penale.

După cum am arătat anterior în materie de competenţă deşi legea procesual penală în acest domeniu a dorit o repartizare echitabilă pe organe de urmărire penală a competenţei de cercetare a infracţiunilor incriminate de Codul penal şi legile speciale cuprinzând sancţiuni penale, prin adoptarea Legii 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi atribuirea prin art.12 alin.1 a infracţiunilor ce intră în competenţa obligatorie de cercetare a procurorilor ce încadrează această structură, în prezent se constată o restrângere a competenţei de cercetare a organelor specializate din cadrul Poliţiei Judiciare care prin legea procesual penală sunt investite cu competenţa generală.

Dacă constatarea şi întocmirea actelor de sesizare privind acest gen de infracţiuni nu ridică probleme în ce priveşte organul care le-a constatat

32

deoarece pot fi invocate regulile privind prorogarea de competenţă cât şi prevederile art. 213 C.p.p. ce obligă organul de cercetare penală să efectueze actele de cercetare ce nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competenţa lui, să-şi verifice competenţa conform art. 210 C.p.p. şi să trimită de îndată cauza procurorului, observăm că referitor la cercetarea acestor infracţiuni, dispoziţiile legale sunt ambigue şi uneori contradictorii.

Astfel, potrivit art.8 alin.1 din Legea 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare, organele de cercetare ale poliţiei judiciare îşi desfăşoară activitatea sub conducerea, supravegherea şi controlul procurorului, fiind obligate să ducă la îndeplinire dispoziţiile acestuia.

Art. 219 alin.1 C.p.p. arată că procurorul poate să dea dispoziţii cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală, organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare cu condiţia ca acestea să se dea scris şi motivat. Alin.2 din acelaşi text de lege prevede că dispoziţiile date de procuror sunt obligatorii pentru organul de cercetare penală, iar dacă acest organ are de făcut obiecţii, poate sesiza procurorul ierarhic superior fără a întrerupe executarea actului. În termen de 3 zile de la sesizare prim – procurorul sau procurorul ierarhic superior este obligat să se pronunţe.

Neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă de către organul de cercetare penală, a dispoziţiilor date de procuror sunt supuse măsurii sancţionării de către conducătorul organului de cercetare penală, măsură ce trebuie comunicată procurorului în termen de 3 zile de la sesizare.

Având în vedere aceste norme imperative ar însemna că organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare trebuie în mod obligatoriu să ducă la îndeplinire orice măsură sau act de urmărire penală dispus de procuror în legătură cu o cauză penală, cu condiţia ca modalitatea de dispunere a acestor activităţi să fie în formă scrisă, chiar dacă din eroare sau neglijenţă au fost dispuse prin nerespectarea normelor procesual penale şi s-ar încălca drepturile şi libertăţile părţilor aflate într-un proces penal, şi cu toate că legea art.219 alin.2 C.pr.pen. arată că organul de cercetare penală poate face obiecţii şi sesiza procurorul ierarhic superior, nu poate întrerupe executarea lor până la primirea răspunsului (3 zile), cazuri în care prin neîntreruperea actului, organul de cercetare penală ar fi obligat ca la rândul său să încalce legea şi ar produce consecinţe faţă de părţile şi persoanele participante la procesul penal.

Spre deosebire de dispoziţiile acestor texte de lege, art.217 alin.4 din C.p.p. arată în cauzele în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, acesta poate dispune ca anumite acte de cercetare penală să fie efectuate de către organele de poliţie, ceea ce duce la concluzia că nu toate actele de cercetare penală pot fi dispuse de procuror a fi efectuate de organele de cercetare penală într-o anumită cauză de acest gen, ci numai o categorie restrânsă de acte şi cu toate că această prevedere legală nu nominalizează care categorie de acte pot fi efectuate ca urmare a acestor dispoziţii trebuie avute în vedere numai

33

acele acte care nu cad sub incidenţa obligativităţii procurorului de a fi executate nemijlocit.

Referindu-ne la Legea 508/2004, în art. 12 alin.7 se prevede că procurorii specializaţi din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate şi Terorism, efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală pentru infracţiunile prevăzute la alin.1.

Art. 9 alin.1 din aceeaşi lege arată că ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară anume desemnaţi de ministrul Administraţiei şi Internelor cu avizul favorabil al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie efectuează numai acele acte de cercetare penală dispuse de procurorii Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, sub directa supraveghere şi controlul nemijlocit al acestora, fără însă a nominaliza aceste acte.

În alin.2 din acelaşi articol se prevede că dispoziţiile procurorilor din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sunt obligatorii pentru ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară prevăzuţi la alin.1. Actele întocmite de ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară din dispoziţia scrisă a procurorului sunt efectuate în numele acestuia.

Este de observat faptul că, normele de procedură penală, art.217 alin.4 cât şi Legea specială 508/2004 atribuie organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare o competenţă mai restrânsă în ce privesc categoriile de acte de cercetare penală susceptibile de a fi executate ca urmare a dispoziţiilor procurorului respectiv numai acele acte care au fost precizate, stabilite prin dispoziţia scrisă a procurorului.

În plus dacă potrivit prevederilor art.217 alin.4 C.p.p. nu se cere prezenţa procurorului care a dispus organului de cercetare penală efectuarea actului de cercetare penală, Legea 508/2004, art.9 prevede că actele de cercetare penală dispuse de procurorii Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ofiţerilor şi agenţilor de poliţie judiciară anume desemnaţi conform art.27 din lege, se execută sub directa supraveghere şi controlul nemijlocit al acestora, ceea ce presupune prezenţa procurorului la efectuarea actelor care se întocmesc în numele lui. Aceste dispoziţii din legea specială presupun participarea directă şi nemijlocită a procurorului la efectuarea activităţii de cercetare penală dispusă, fapt rezultat pe de o parte din caracterul obligatoriul al efectuării urmăririi penale de către procuror pentru infracţiunile prevăzute în art.12 alin.1 din lege, iar pe de altă parte din dispoziţia art.9 alin.2 din lege care arată că actele de cercetare penală efectuate de lucrătorii poliţiei judiciare se întocmesc în numele procurorilor care le-au dispus.

În ambele situaţii însă legea prevede că dispoziţiile procurorului trebuie să fie sub formă scrisă ceea ce presupune o extensie a competenţei de cercetare care prin lege a fost dată obligatoriu procurorului în favoarea organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare iar pentru executarea acestor acte se impune o procedură de delegare de

34

competenţă cu respectarea dispoziţiilor prevăzute în partea generală a C.pr.pen. art.135.

Se impune de precizat faptul că nerespectarea condiţiilor de formă şi fond privind delegarea de competenţă a organelor de cercetare penală pentru executarea unor acte procesuale sau procedurale, în situaţiile în care competenţa de cercetare după materie sau calitatea persoanei revine obligatoriu procurorului atrage sancţiunea nulităţii absolute a actelor efectuate, întrucât se încalcă una din dispoziţiile legale care reglementează desfăşurarea procesului penal enumerate de art.197 alin.2 C.pr.pen.

Nulitatea absolută a actelor încheiate prin nerespectarea dispoziţiilor ce reglementează competenţa după materie şi calitatea persoanei nu poate fi înlăturată în nici un mod, poate fi invocată în orice stare a procesului penal de orice parte fără a face dovada vătămării interesului legitim, şi se ia în considerare şi din oficiu.

În ce priveşte nerespectarea procedurilor de executare sau consemnare de către organele de cercetare penală a actelor de cercetare dispuse de procuror prin delegare atrage nulitatea relativă a actelor numai atunci când s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.

Vătămările produse pot fi acoperite prin voinţa părţilor, caz în care actul efectuat cu încălcarea legii rămâne valabil, producând totodată efectele prevăzute de lege.

Nulitatea relativă poate fi invocată, când partea este prezentă, numai în cursul efectuării actului, iar dacă a lipsit la efectuarea actului, numai la primul termen de judecată cu procedura completă.

Nulitatea relativă a actelor încheiate de organele de cercetare penală prin delegare de către procuror poate fi invocată numai de partea care a suferit prin încălcarea legii, iar partea care o invocă trebuie să dovedească existenţa vătămării.

Dacă a fost constatată şi declarată nulitatea îşi produce efectul trecând în starea activă producând două efecte principale consecutive: anularea actului şi refacerea lui.

Declararea nulităţii unui act procesual sau procedural încheiat prin delegare de competenţă atrage lipsirea de efecte juridice.

Actul este considerat nul din momentul în care a fost efectuat cu încălcarea legii şi nu din momentul în care s-a declarat nulitatea lui.

Un alt efect îl reprezintă obligaţia de refacere a actelor declarate nule.

Actele procesuale sau procedurale declarate nule pot fi refăcute de către organul de cercetare delegat care le-a întocmit, sau de procuror dacă constată ulterior nulitatea actelor.

În literatura de specialitate, se discută dacă nulitatea unui act se răsfrânge şi asupra celorlalte cu care se află în legătură (anterioare, concomitente sau posterioare), pornindu-se de la ideea că între actele

35

desfăşurate în cadrul procesului penal nu există numai o succesiune cronologică, ci şi o legătură cauzală, motiv pentru care anularea actelor ulterioare este lăsată de regulă la aprecierea organului judiciar.

Ceea ce trebuie înţeles este faptul că deşi normele procedural penale referitoare la supravegherea exercitată de procuror în activitatea de urmărire penală prin folosirea unor termeni referitori la „efectuarea oricărui act sau anumite acte” de cercetare penală, pe care organele de cercetare ale poliţiei judiciare sunt obligate să le efectueze ca urmare a dispoziţiilor procurorului au un anumit caracter de ambiguitate, este de precizat că aceşti termeni nu trebuie confundaţi întrucât se referă la situaţii diferite.

Atunci când se face referire că procurorul poate să dea dispoziţii cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală, „indiferent care” aceste dispoziţii vizează instituţia supravegherii urmăririi penale în cauzele în care competenţa de instrumentare a cauzei revine organelor de cercetare penală, iar când se referă la termeni ca „anumite acte” (art.217 alin.4) sau „numai acele acte” art.9 alin.1 din Legea 5082004, actele respective trebuie precizate, stabilite în actul de delegare, cazuri în care competenţa de instrumentare a cauzei revine în mod obligatoriu procurorului.

Sub aspect formal delegările referitoare la dispoziţiile art.217 alin.4 C.pr.pen. art.9 alin.2 din Legea 508/2004 se dispun numai prin rezoluţie motivată în care trebuie să se precizeze motivele care au impus dispunerea măsurii, lămuriri referitoare la îndeplinirea actului care face obiectul delegării, întrebările la care urmează să răspundă persoanele în cazul în care delegarea se dispune pentru audierea unor martori, părţi vătămate ori părţi responsabile civilmente.

Nerespectarea acestor dispoziţii în materie de competenţă conduce la nulitatea actelor.

Cu privire la alte activităţi ce pot apărea, necesare şi urgente, în faza derulării activităţilor dispuse prin delegare, se va proceda la încunoştinţarea, de îndată, a procurorului pentru a dispune efectuarea activităţii printr-o nouă rezoluţie motivată.

36