Malul Siretului, de Vasile Alecsandri

Vasile Alecsandri (1818-1890) se situează în fruntea poeţilor paşoptişti, pastelurile sale constituind primul moment de strălucire a poeziei române înainte de Mihai Eminescu. Titu Maiorescu a considerat că aceste creaţii lirice sunt „însufleţite de o simţire aşa de curată şi de puternică a naturei” şi sunt scrise „într-o limba aşa de frumoasă”, încât apreciază că Vasile Alecsandri este „cap al poeziei noastre literare în generaţia trecută”. Preţuirea frumuseţilor naturale ale ţării constituie, poate, cea mai influentă componentă a inspiraţiei pentru poeţii preromantici, fiind animaţi de o înălţătoare iubire de patrie şi de o exaltare specifică epocii în descrierea peisajelor feerice.

Chiar dacă pastelurile au fost scrise în perioada târzie a preromantismului (1868-1869), ele se încadrează tematic în spiritul paşoptist, prin ilustrarea frumuseţilor patriei şi prin utilizarea în exces a figurilor de stil, între care epitetul, comparaţia, personificarea şi hiperbola definesc limbajul artistic specific manierei poetice paşoptiste. De altfel, bardul de la Mirceşti se deosebeşte de romantici prin friptul că, în „Pasteluri”, succesiunea anotimpurilor nu simbolizează trecerea ireversibilă a timpului, ci dimpotrivă, exprimă sentimentul stenic (care fortifică, dă putere; întăritor) al eternei regenerări a naturii, proces afectiv definitoriu pentru, lirica paşoptistă. Un alt argument în susţinerea apartenenţei la preromantici este cromatica, procedeu artistic specific acestor creaţii lirice, culorile fiind alese sugestiv în funcţie de anotimpul descris.

Poezia Malul Siretului, publicată în „Convorbiri literare” la 1 mai 1869, este unul dintre cele mai izbutite pasteluri ale lui Alecsandri, fiind o creaţie reprezentativă pentru întreg ciclul prin tehnica artistică şi prin atmosfera emoţională.

Structura textului poetic

Poezia Malul Siretului este structurată în patru catrene, cu versuri lungi de 15-16 silabe, trăsătură tipică pastelurilor lui Alecsandri. Această creaţie lirică, apreciată în mod deosebit de mai mulţi exegeţi literari, se particularizează prin două aspecte inedite: lirismul obiectiv din prima şi a treia strofă, definit de verbele şi pronumele la persoana a III-a şi lirismul subiectiv evidenţiat de prezenţa persoanei întâi, în strofele a doua şi a patra, evidenţiind nota meditativă auctorială din ultima strofă. Din perspectivă preromantică, descrierea peisajului este realizată prin îmbinarea discretă a planului uman-terestru cu cel universal-cosmic, alcătuite din imagini artistice şi figuri de stil.

Imaginarul poetic

Imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă într-o viziune artistică specifică eului liric, a cărui interpretare implică reflectarea sensibilă a lumii înconjurătoare prin funcţia expresivă şi estetică a cuvântului; sunetelor şi culorilor.

Titlul

Titlul ilustrează locul mirific ce l-a inspirat pe Alecsandri în această poezie, malul râului Siret, care curgea prin apropierea meleagurilor atât de dragi poetului, moşia de la Mirceşti. Incipitul este imaginea artistică a momentului unic al zorilor, când dimineaţa se infiltrează în „aburii uşori ai nopţii”.

Strofa I-a

Strofa întâi descrie momentul incert al dimineţii devreme, când ziua se îngână cu noaptea, întreaga natură pare adormită, iar deasupra luncii Siretului plutesc „aburii uşor ai nopţii”, ce par „fantasme”, comparaţia provocând o puternică stare emoţională. Planul cosmic, animat de imaginea motorie a cetii care „se despică” printre ramurile copacilor, se îmbină cu planul terestru însufleţit de imaginea vizuală a râului personificat, care „se-ncovoaie” pe sub arborii din luncă. Comparaţia „ca un balaur” este de factură mitologică, asemenea metaforei „mişcă solzii lui de aur”, care sugerează curgerea lentă a valurilor unduitoare ale râului. Epitetul cromatic „solzii lui de aur” accentuează fiorul lăuntric provocat de lumina strălucitoare a dimineţii, care se reflectă în undele Siretului. Verbele la persoana a III-a, „se ridică”, „se despică”, „se-ncovoaie”, „mişcă” reprezintă mărcile lexico-gramaticale care atestă lirismul obiectiv, distanţarea eului liric în contemplarea naturii dinamizate.

Strofa a II-a

Strofa a doua ilustrează natura terestră şi lirismul subiectiv prin introducerea persoanei întâi singular, vocea auctorială exprimând în mod direct admiraţia şi încântarea pentru peisajul de basm al dimineţii. Aşezat pe „malu-i verde”, eul liric, în ipostaza privitorului, este fascinat de curgerea continuă a Siretului, care „la cotiri se perde” şi ale cărui ape somnoroase sapă „malul năsipos”. Atracţia pe care peisajul o exercită asupra eului liric este exprimată prin mărcile lexico-gramaticale reprezentate de verbe şi pronume la persoana I singular: „mă duc”, „mă aşez”, „privesc”.

Lirismul obiectiv compune un tabloul dominat de imagini motorii: „apa curge”, „se schimbă-n vălurele”. Epitetul cromatic „malu-i verde” sugerează un anotimp călduros, iar alte epitete descriptive, contribuie, prin sugestie, la crearea emoţiei pentru frumuseţea peisajului: „prundişul lunecos”, „malul năsipos”, elemente ce constituie planul obiectului privit de eul liric. Râul Siret este personificat şi în această strofă, deoarece „adoarme la bulboace”.

Strofa a III-a

În strofa a treia se manifestă lirismul obiectiv şi începe cu imaginea delicată a sălciei pletoase care se apleacă deasupra undelor Siretului, tabloul fiind brusc dinamizat şi animat de un peşte care „saltă-n aer după-o viespe sprintioară” şi de raţele sălbatice care „se abat din zborul lor”, aşezându-se pe undele primitoare. De remarcat în această strofă sunt epitetele care evidenţiază detaliile peisajului: „salcie pletoasă”, „viespe sprintioară”, „apa-ntunecată”, „nour-trecător”.

Epitetul în inversiune „sălbaticele raţe” accentuează ideea peisajului viu prin specificul păsărilor care poposesc „din zborul lor” în aceste locuri feerice, iar metafora „un nour trecător”, sugerează stolul de raţe care întunecă temporar albia râului. Ca element de compoziţie, se remarcă, în această

strofă, simetria sintactică realizată prin conjuncţia „când”, aşezată la începutul fiecărui vers pentru eufonie şi accent ideatic.

Strofa a IV-a

Ultima strofă accentuează ideea că acest pastel nu descrie numai un peisaj natural, exterior, ci şi un peisaj interior, al sufletului, evidenţiind lirismul subiectiv al poeziei. Atitudinea auctorială este meditativă, prezenţa eului liric în mijlocul naturii feerice evidenţiindu-se prin mărcile lexico-gramaticale reprezentate de pronumele la persoana I singular: „mea” şi „mine”.

Gândurile sinelui poetic sunt atrase hipnotic de valurile mişcătoare; prin metafora curgerii Siretului, care sugerează trecerea ireversibilă şi implacabilă a timpului: „Şi gândirea mea furată se tot duce-ncet la vale / Cu cel râu care-n veci curge, făr-a se opri din cale”. Eul liric se detaşează, parcă, de natura înconjurătoare, contemplând fascinat şi încremenit de admiraţie lunca ce „clocoteşte” şi privind captivat „o-şopârlă de smarald” care,personificată, se uită curioasă la el: „Cată ţintă, lung la mine, părăsind năsipul cald”.

Limbajul şi expresivitatea textului poetic

Sugestia textului liric este ilustrată prin figurile de stil (tropi) care compun un tablou unic prin frumuseţe, un adevărat ansamblu estetic realizat prin îmbinarea imaginilor vizuale cu cele motorii, provocând o emoţie puternică de admiraţie şi încântare asupra cititorului.

Expresivitatea poeziei este susţinută de verbele aflate la timpul prezent, care profilează permanentizarea aspectului dinamic al ansamblului peisagistic, numind acţiuni care nu se finalizează, ci tind să se eternizeze: „se ridică”, „se despică”, „se-ncovoaie”, „mişcă”, „adoarme”, „se coboară”, „saltă”, „se duce”, „curge”, „clocoteşte”.

În poezia Malul Siretului se manifestă, în mod cu totul surprinzător, ambele tipuri de lirism. Lirismul subiectiv se defineşte prin mărcile lexico-gramaticale reprezentate de verbele şi pronumele la persoana I, care susţin prezenţa eului liric în discursul poetic: „mă duc”, „mă aşez”, „privesc”, „mea”, „-mi”, „la mine”. Detaşarea contemplativă a poetului se distinge prin descrierea priveliştii captivante, ilustrând lirismul obiectiv prin verbe şi pronume la persoana a III-a: „se ridică”, „se-ncovoaie”, „mişcă”, „se abat”, „cată”, „ea”, „lor”.

Prozodia

Versurile lungi, de 15-16 silabe ca în toate pastelurile lui Vasile Alecsandri, ritmul trohaic şi rima împerecheată creează un tablou pictural, un adevărat spectacol al naturii, care provoacă eului liric trăiri profunde de fascinaţie şi desfătare spirituală, duse până la extaz.

Cu Pastelurile, Vasile Alecsandri atinge treapta deplinei maturizări a talentului său. Clasicismul acestor creaţii lirice se manifestă nu numai în viziunea poetului asupra naturii, ci şi pe tărâmul expresiei. În studiul Direcţia nouă în poezia şi proza română (1872), Titu Maiorescu afirma căPastelurile constituie „cea mai mare podoabă a poeziei lui Alecsandri, o podoabă a literaturii române îndeobşte”.

(NUVELA ISTORICA)

Alexandru Lapusneanul de Costache Negruzzi

Alexandru Lăpuşneanul de C. Negruzzi este prima nuvelă istorică din literatura română, o capodoperă a speciei şi un model pentru autorii care au cultivat-o ulterior (de exemplu: Al. Odobescu). Publicată în perioada paşoptistă, în primul număr al Daciei literare (1840), nuvela ilustrează două dintre cele patru idei formulate de Mihail Kogălniceanu, conducătorul revistei, în articolul-program intitulat Introducţie, care constituie şi manifestul literar al romantismului românesc: promovarea unei literaturi originale si inspiraţia din istoria naţională.Ulterior, Alexandru Lăpuşneanul a fost inclusă în ciclul Fragmente istorice, din volumul alcătuit chiar de autor în 1857, Păcatele tinereţilor, alături de alte texte narative de inspiraţie istorică: Aprodul Purice, Sobieski şi romanii, Regele Poloniei şi domnul Moldovei. Aceasta opera literară este o nuvelă istorică de factură romantică.Ca nuvelă , este o specie epică în proză, cu o construcţie riguroasă, având un fir narativ central. Se observă concizia intrigii, tendinţa de obiectivare a perspectivei narative şi aparenţa verosimilităţii faptelor prezentate. Personajele sunt relativ puţine, caracterizate succint şi gravitează în jurul personajului principal.Este o nuvelă istorică pentru că este inspirată din trecutul istoric: tema, subiectul, personajele şi culoarea epocii (mentalităţi, comportamente, relaţii sociale, obiceiuri, vestimentaţie, limbaj). In ce priveste sursele de inspiratie ale operei,scriitorul declară ca izvor al nuvelei Letopiseţul Ţării Moldovei de Miron Costin, de unde într-adevăr prelucrează, pentru episodul omorârii lui Motoc din nuvelă, scena uciderii lui Batiste Veveli în timpul domniei lui Alexandru Iliaş. În schimb, imaginea personalităţii domnitorului Alexandru Lăpuşneanul este conturată din Letopiseţul Ţării Moldovei de Grigore Ureche. Tot din cronica lui Ureche Negruzzi preia scene, fapte şi replici (de exemplu: motoul capitolului I şi al IV-lea), dar se distanţează de realitatea istorică prin apelul la ficţiune şi prin viziunea romantică asupra istoriei, influenţată de ideologia paşoptistă. Concepţia autorului nu este subordonată concepţiei cronicarilor asupra istoriei. Dintre principalele evenimente consemnate de cronicar, autorul preia următoarele: împrejurările venirii lui Lăpuşneanul la a doua domnie, solia boierilor trimisă de Tomşa pentru a-i împiedica întoarcerea, uciderea celor 47 de boieri la curte, arderea cetăţilor Moldovei, boala, călugărirea şi moartea prin otrăvire a domnitorului. Negruzzi comprimă, omite sau modifică unele fapte istorice (de exemplu: decapitarea lui Motoc la Liov). Scriitorul transformă evenimentele menţionate de cronicar în scene ample/ episoade (de exemplu: uciderea boierilor), cărora le conferă o desfăşurare narativă impusă de evoluţia conflictului.Transfigurarea artistică a faptelor istorice este motivată estetic: gradarea tensiunii narative, reliefarea caracterelor personajelor în relaţie cu spectaculosul acţiunii, mesajul textului narativ. „Negruzzi a înţeles spiritul cronicii române şi a pus bazele unui romantism pozitiv, scutit de naive idealităţi"(George Călinescu, Istoria literaturii romane de la origini până în prezent).

Autorul modifică realitatea istorică, dar acţiunea nuvelei se păstrează în limitele verosimilului.În mod eronat, cititorii pot suprapune/ confunda persoana/ personalitatea istorică şi personajul literar. Personajul ilustrează un tip uman, iar existenţa sa se datorează unei elaborări în conformitate cu viziunea autorului şi cu ideologia paşoptistă, spre deosebire de persoana/ personalitatea istorică a cărei existenţă este consemnată în cronici sau în lucrări ştiinţifice. De pildă, ca persoane, vornicul Motoc, postelnicul Veveriţă şi spătarul Spancioc fugiseră la Liov, în Polonia, şi nu mai trăiau în a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul; ca personaje, ele sunt prezente pentru a ilustra tipuri umane (boierul trădător şi linguşitor, boierii „cu iubire de moşie"), iar autorul le atribuie alte destine şi profiluri psihologice. Nuvela are ca temă evocarea artistică a unei perioade zbuciumate din istoria Moldovei, la mijlocul secolului al XVI-lea; cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul (1564-1569), lupta pentru impunerea autorităţii domneşti şi consecinţele deţinerii puterii de un domnitor crud, tiran. Naratorul este omniscient, sobru, detaşat, predominant obiectiv, dar subiectivează uşor naraţiunea prin epitetele de caracterizare (de exemplu: „tiran", „curtezan", „mişelul boier", „deşănţată cuvântare"). Naraţiunea (la persoana a IlI-a) este cu focalizare zero, viziunea „dindărăt". Naraţiunea se desfăşoară linear, cronologic, prin înlănţuirea secvenţelor narative şi a episoadelor. Respectând criteriul succesiunii temporale, procedeul face ca ritmul naraţiunii să devină alert. Caracterul dramatic al textului este dat si de rolul capitolelor în ansamblul textului (asemenea actelor dintr-o piesa de teatru), de realizarea scenică a secvenţelor narative, de utilizarea predominantă a dialogului şi de minima intervenţie a naratorului prin consideraţii personale. Pauza descriptivă este o descriere statică inclusă în naraţiune, având ca efect crearea suspansului printr-un moment de aşteptare. Este cazul portretului fizic al doamnei Ruxanda, realizat înaintea discuţiei cu domnitorul (în capitolul al II-lea). Alte funcţii ale descrierii sunt: funcţia anticipativă a descrierii vestimentaţiei domnitorului şifuncţia simbolică, realizată prin descrierea romantică a cetăţii Hotinului: „Cetatea era mută şi pustie ca un mormânt de urieş. Nu se auzea decât murmura valurilor Nistrului, ce izbea regulat stăncoasele ei coaste, sure şi goale, şi strigătul monoton a ostaşilor de strajă, carii întru lumina crepusculului se zăreau răzămaţi pe lungile lor lance." Incipitul şi finalul se remarcă prin sobrietate, iar stilul lapidar se aseamănă cu cel cronicăresc. Paragraful iniţial rezumă evenimentele care motivează revenirea la tron a lui Lăpuşneanul şi atitudinea lui vindicativă. Sunt frecvent utilizate substantivele proprii, nume de domnitori, oraşe, ţări, prin care este evocat contextul istoric şi politic: „se înturna acum să izgonească pre răpitorul Tomşa şi să-şi ia scaunul, pre care nu l-ar fi perdut, de n-ar fi fost vândut de boieri". Frazele finale consemnează sfârşitul tiranului în mod concis, lapidar şi obiectiv, amintind de stilul cronicarului, iar menţionarea portretului votiv susţine verosimilitatea: „Acest fel fu sfârşitul lui Alexandru Lăpuşneanul, care lăsă o pată de sănge în istoria Moldaviei. La monastirea Slatina, zidită de el, unde e îngropat, se vede şi astăzi portretul lui şi al Familiei sale". Echilibrul compoziţional este realizat prin segmentarea textului narativ în celepatru capitole, care fixează momentele subiectului. Capitolele poartă câte un moto semnificativ, care le rezumă şi care constituie replici rostite de anumite personaje:capitolul I - „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu..." (răspunsul dat de Lăpuşneanu soliei de boieri care îi ceruse să se întoarcă de unde a venit pentru că „norodul" nu îl vrea);capitolul al II-lea - „Ai să dai samă, Doamnă.!"

(avertismentul pe care văduva unui boier decapitat îl adresează doamnei Ruxanda, pentru că nu ia atitudine faţă de crimele soţului său); capitolul al III-lea - „Capul lui Motoc vrem..." (cererea vindicativă a norodului care găseşte în Motoc un vinovat pentru toate nemulţumirile); capitolul al IV-lea - „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu..." (ameninţarea rostită de Lăpuşneanu care, bolnav, fusese călugărit potrivit obiceiului, dar pierduse astfel puterea domnească). Capitolul I cuprinde expoziţiunea (întoarcerea lui Alexandru Lăpuşneanu la tronul Moldovei, în 1564, în fruntea unei armate turceşti şi întâlnirea cu solia formată din cei patru boieri trimişi de Tomşa: Veveriţă, Motoc, Spancioc, Stroici) şi intriga (hotărârea domnitorului de a-şi relua tronul şi dorinţa sa de răzbunare faţă de boierii trădători). Capitolul al II-lea corespunde, ca moment al subiectului, desfăşurării acţiunii şi cuprinde o serie de evenimente declanşate la reluarea tronului de către Alexandru Lăpuşneanul: fuga lui Tomşa în Muntenia, incendierea cetăţilor, desfiinţarea armatei pământene, confiscarea averilor boiereşti, uciderea unor boieri, intervenţia doamnei Ruxanda pe lângă domnitor pentru a înceta cu omorurile şi promisiunea pe care acesta i-o face. Capitolul al III-lea conţine mai multe scene: participarea şi discursul domitorului la slujba duminicală de la mitropolie, ospăţul de la palat şi uciderea celor 47 de boieri, omorârea lui Motoc de mulţimea revoltată şi „leacul de frică" pentru doamna Ruxanda. Capitolul cuprinde punctul culminant. În capitolul al IV-lea, este înfăţişat deznodământul, moartea tiranului prin otrăvire. După patru ani de la cumplitele evenimente, Lăpuşneanul se retrage în cetatea Hotinului. Bolnav de friguri, domnitorul este călugărit, după obiceiul vremii. Deoarece când îşi revine ameninţă să-i ucidă pe toţi (inclusiv pe propriul fiu, urmaşul la tron), doamna Ruxanda acceptă sfatul boierilor de a-1 otrăvi. Cruzimea actelor sale este motivată psihologic prin dorinţa de răzbunare pentru trădarea boierilor în prima domnie. Conflictul nuvelei este complex şi pune în lumină personalitatea puternică a personajului principal. Conflictul exterior, principal este de ordin social: lupta pentru putere între domnitor şi boieri. Impunerea autorităţii centrale/ domneşti în faţa oligarhiei boiereşti a constituit în secolul al XVI-lea o necesitate. Dar intenţia, bună în aparenţă, este dublată de setea de răzbunare a domnitorului (sursa conflictului interior) care îşi schimbă comportamentul în a doua domnie şi devine un tiran. Conflictul secundar, între domnitor şi Motoc (boierul care îl trădase), este anunţat în primul capitol şi încheiat în capitolul al III-lea. Timpul şi spaţiul acţiunii sunt precizate şi conferă verosimilitate naraţiunii: întoarcerea lui Lăpuşneanu, la a doua sa domnie. In primele trei capitole, evenimentele se desfăşoară îndată după revenirea la tron, iar în ultimul capitol se trece, prin rezumare, patru ani mai târziu, la secvenţa morţii domnitorului. În desfăşurarea narativă, Alexandru Lăpuşneanu este principalul element constitutiv, celelalte personaje gravitând în jurul personalităţii sale. Alexandru Lăpuşneanu este personajul principal al nuvelei, personaj romantic, excepţional, care acţionează în situaţii excepţionale (de exemplu: scena uciderii boierilor, a pedepsirii lui Motoc, scena morţii domnitorului otrăvit). Întruchipează tipul domnitorului tiran şi crud. El este construit din contraste şi are o psihologie complexă, calităţi şi defecte puternice, „un damnat" romantic (G. Călinescu).Echilibrul dintre convenţia romantică şi realitatea individului se realizează prin modul de construire a personajului: subordonarea celorlalte însuşiri unei trăsături principale, voinţa de

putere, care îi călăuzeşte acţiunile. Crud, hotărât, viclean, disimulat, inteligent, bun cunoscător al psihologiei umane, abil politic, personajul este puternic individualizat şi memorabil. Este caracterizat direct (de către narator, de alte personaje, autocaracterizarea) şi indirect (prin fapte, limbaj, comportament, relaţii cu alte personaje, gesturi, atitudine, vestimentaţie). Forţa excepţională a personajului domină relaţiile cu celelalte personaje, care, în general, sunt manipulate de domnitor.Având „capacitatea de a ne surprinde, într-un mod convingător", Lăpuşneanul este un personaj „rotund", spre deosebire de celelalte personaje individuale din nuvelă, personaje „plate", „construite în jurul unei singure idei sau calităţi" (E.M. Forster). Doamna Ruxanda este un personaj secundar, de tip romantic, construit în antiteză cu Lăpuşneanul: blândeţe - cruzime, caracter slab -caracter tare. Ea nu acţionează din voinţă proprie nici când îi cere soţului său să înceteze cu omorurile, nici când îl otrăveşte. Deşi în evul mediu femeia -chiar soţie de domn - nu avea prea multe drepturi, doamna Ruxanda înfăţişează în nuvelă un caracter slab, care pune în lumină, prin contrast, voinţa personajului principal. Alt personaj secundar, Boierul Motoc reprezintă tipul boierului trădător, viclean, laş, intrigant. Nu urmăreşte decât propriile interese. De aceea îl trădase pe Lăpuşneanu în prima domnie, iar la întoarcerea acestuia, după refuzul de a renunţa la tron, îl linguşeşte „asemenea câinelui care în loc să muşce, linge mâna care-l bate". Este laş în faţa primejdiei, comportându-se grotesc în timp ce încearcă să-1 determine pe domn să nu-1 dea mulţimii. Personajele episodice Spancioc şi Stroici reprezintă boierimea tânără, „pre buni patrioţi", cu spiritul mai treaz decât al marilor boieri, prevăzători, capabili să anticipeze mişcările adversarului. Ei rostesc replica premonitorie: „Spuneţi celui ce v-au trimis, strigă către ei Spancioc, că ne vom vedea păn-a nu muri!". Sunt personaje cu rol justiţiar. O sfătuiesc pe doamna Ruxanda să-1 otrăvească pe tiran şi asistă cu cruzime la ultimele clipe ale acestuia, adresându-i o altă replică sugestivă: „învaţă a muri, tu care ştiai numai a omorî." Personajul colectiv, mulţimea revoltată de târgoveţi, apare pentru prima dată în literatura noastră. Psihologia mulţimii este surprinsă cu fineţe, în mod realist: strângerea norodului la porţile curţii domneşti din cauza unor veşti nelămurite, descumpănirea gloatei care „venise fără să ştie pentru ce au venit şi ce vrea" în faţa întrebării armaşului, glasurile izolate care exprimă nemulţumirile, în sfârşit, rostirea numelui Motoc, în care toţi văd un vinovat pentru toate suferinţele: „- Motoc să moară! ~ Capul lui Motoc vrem!". Se observă capacitatea lui Lăpuşneanu de manipulare şi de dominare a gloatei. El orientează mişcarea haotică a mulţimii spre exprimarea unei singure dorinţe, în acelaşi timp răzbunându-se pentru trădarea de odinioară a vornicului Motoc şi împlinindu-şi promisiunea. Odată cererea satisfăcută, mulţimea „mulţămindu-se de astă jertfă, se împrăştie", ca şi când ar fi venit anume pentru acest lucru. Arta naratorului este de a surprinde gradat stările psihologice ale mulţimii prin notaţii scurte, care separă replicile personajelor asemenea indicaţiilor scenice dintr-o dramă: „Prostimea rămasă cu gura căscată." ;„Acest din urmă cuvănt găsând un eho în toate inimile, fii ca o schinteie electrică. Toate glasurile se făcură un glas, şi acest glas striga: «Capul lui Motoc vrem!" ; „Ticălosul boier căzu în braţele idrei acestei cu multe capete, care într-o clipală îl făcu bucăţi". Limbajul conţine expresii populare („rămasă cu gura căscată"), regionalisme fonetice („clipală", „găsând"), dar forţă de sugestie au neologismele care conservă forma de secol XIX, unele fiind integrate în figuri de stil: „eho", comparaţia „Acest din urmă cuvânt [...] fu ca o schinteie electrică", metafora „în braţele idrei acestei cu multe capete".

Modalităţile narării realizate în nuvelă sunt: relatarea (modalitate de a înfăţişa evenimentele rezumativ sau panoramic; de exemplu, biografia doamnei Ruxanda sau acţiunile domnitorului la reluarea tronului) şi prezentarea (asemănătoare unei reprezentări scenice; de exemplu, scena uciderii celor 47 de boieri). Mărcile prezenţei naratorului sunt: topica afectivă (antepunerea adjectivelor, de exemplu: „această deşănţată cuvântare", „ticălosul boier", „nenorocitul domn") utilizată în caracterizarea directa sau pentru notarea gesturilor/ a detaliilor semnificative, lexicul combinat (arhaisme şi regionalisme pentru a conferi culoarea locală; neologisme cu forme de secol XIX). Limbajul personajelor este unul dintre principalele mijloace de caracterizare şi concentrează atitudini, redă trăsături în mod indirect, prin replicile memorabile (de exemplu: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau, răspunse Lăpuşneanul, a cărui ochi scăntieră ca un fulger, şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră. Să mă întorc? Mai degrabă-şi va întoarce Dunărea cursul îndărăpt"). Stilul narativ se remarcă prin concizie, sobrietate, claritate, echilibru între termenii arhaici şi neologici, frecvenţa gerunziului, simplitatea topicii. Stilul indirect alternează cu stilul direct, realizat prin dialog şi intervenţie izolată. Valori stilistice generate de folosirea registrelor limbii: regionalismele (de exemplu: „pană", „şepte") şi arhaismele sunt utilizate pentru culoarea locală (arhaisme lexicale: „spahii", „hanul tatarilor, „vomicul", „spătarul'; arhaisme semantice: „proşti" cu sensul oameni simpli, „a împlini" cu sensul a obliga la plata dărilor, arhaisme fonetice: „împrotivire", „pre", junghi"; arhaisme gramaticale - folosirea formelor de plural cu sens de singular: „ Venise fără să ştie pentru ce au venit"). Puţinele neologisme nu influenţează claritatea stilului, ci exprimă concis ideea: „curtezan", „regent", „schinteie electrică", „eho". In concluzie, prima nuvelă istorică din literatura română nu aduce în faţa contemporanilor un model de patriotism, ci un antimodel de conducător (ca unavertisment adresat contemporanilor într-o perioadă de efervescenţă revoluţionară) şi reconstituie culoarea de epocă, în aspectul ei documentar. Coexistenţa elementelor romantice cu elemente clasice într-o operă literară este o trăsătură a literaturii paşoptiste. Fiind o nuvelă istorică în contextul literaturii paşoptiste,Alexandru Lăpuşneanul este şi o nuvelă de factură romantică, prin respectarea principiului romantic enunţat în Introducţie la Dacia literară - inspiraţia din istoria naţională, prin specie, temă, personaje excepţionale în situaţii excepţionale, personajul principal alcătuit din contraste, antiteza angelic-demonic, culoarea epocii, spectaculosul gesturilor, al replicilor şi al scenelor. Elementele romantice se împletesc cu elemente clasice: echilibrul compoziţiei, construcţia simetrică, aspectul verosimil, credibil al faptelor, caracterul obiectiv al naraţiunii. Interesul romantic pentru specific şi culoare locală deschide drumul observaţiei realiste a cadrului prin tehnica detaliului semnificativ, caracterul pictural al unor scene, revolta mulţimii. Valoarea nuvelei este exprimată prin afirmaţia criticului G. Călinescu: „nuvela istorică Alexandru Lăpuşneanul ar fi devenit o scriere celebră ca şi Hamlet dacă ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale. Nu se poate închipui o mai perfectă sinteză de gesturi patetice adânci, de cuvinte memorabile, de observaţie psihologică şi sociologicăacută, de atitudini romantice şi intuiţie realistă"(G.Călinescu).

Floare albastra

de Mihai Eminescu

Gen: liricSpecie: amestec de specii – poem filosofic, eglogă (idila cu secvenţe dialogate) şi elegieCurent literar: ROMANTISM, curent european apărut în secolul XIX, reprezentat de personalităţi precum Novalis, Leopardi, Goethe, Byron, Victor Hugo. Se caracterizează prin următoarele: folosirea visului ca modalitate de evadare într-o lume paralelă, dominată de vitalitatea fanteziei; întoarcerea la natură, ca matcă originară a omului; elogiul trecutului în antiteză cu prezentul (motivul ruinelor şi al castelelor părăsite); cultivarea contrastului liric, afectiv ori cromatic; utilizarea mijloacelor expresive ale folclorului naţional; punerea în valoare a motivului călătoriei. Pentru literatura română, Mihai Eminescu este un mare poet romantic, inspirat în mare parte de creatorii germani. „Floarea albastră” este de fapt un motiv romantic de circulaţie europeană, lansat în romanul neterminat al lui Novalis, „Heinrich von Ofterdingen”.Temă: iubire terestră în opoziţie cu lumea ideilorMotiv: luna, trestia, cerul, „foi de mure”, codrul, satul, „câmpiile Asire”, întunecata mareLaitmotiv: floarea albastrăIdee centrală: Poetul se foloseşte de „lirismul măştilor” pentru a juca rolul masculin şi rolul feminin cu aceeaşi intensitate. Tocmai de aceea, exprimarea variază de la persoana I la persoana a II-a. Femeia – o apariţie de basm, blondă, naivă şi senzuală – îl îndeamnă pe bărbat să uite lupta încrâncenată pentru adevăr, căutându-şi în schimb împlinirea în lumea simţurilor.Sentiment poetic: nostalgie, intimitate, oscilare între tristeţe şi entuziasm, reflexivitate;Simbol central: Floarea albastră este în sine un simbol contradictoriu. „Floarea” este expresia vitală a energiei amoroase, deschisă către pasiune, vulnerabilă în faţa luminii şi a plăcerii. Culoarea ei însă exprimă depărtarea, infinitul, caracterul rece al celui însetat de cunoaştere. Simbolul „florii albastre” este o sinteză a principiilor masculin, respectiv feminin, în cele din urmă, o sinteză a iubirii imposibile.Cuvinte-cheie: stele, nori, ceruri nalte, sufletul vieţii mele, râuri în soare, câmpiile Asire, întunecata mare, piramidele-nvechite, foi de mure, trestia cea lină, de-aur părul;Câmpuri lexicale şi/sau semantice: Există două câmpuri semantice esenţiale, care conturează o dată în plus antiteza dintre principiul feminin şi cel masculin. E vorba de câmpul semantic al „cosmosului”: stele, nori, ceruri nalte, bolta cea senină, luna şi de câmpul semantic al „terestrului”: codrul cu verdeaţă, izvoare, vale, stânca, prăpastia. Pe de o parte, vocea masculină visează să atingă măcar pentru o clipă cele mai înalte gânduri elaborate de mintea umană, el tinzând către raţionalitate („râuri în soare”), cultură universală („câmpiile Asire ”) şi profunzime poetică („întunecata mare”). Pe de altă parte, vocea feminină se dedică emoţiilor telurice,

pasiunilor vremelnice şi extazului produs de beţia simţurilor. În plan general, poezia aduce în atenţia cititorului un conflict mai vechi, acela dintre detaşarea apolinică şi exuberanţa dionisiacă.

Ipostaze ale eului liric: Poezia e construită în acord cu tehnicile lirismului măştilor. Vocile eului liric sunt două: cea masculină şi cea feminină. Aceste schimbări de identitate sunt sesizabile prin schimbarea regimului pronominal. Iubita se adresează poetului când cu reproş, când cu entuziasm, exprimându-se ca într-un dialog antrenant, la persoana a II-a, implicându-l pe bărbat în gândurile şi frământările sale. Bărbatul inserează câteva comentarii, nuanţând vorbele femeii şi adăugând întregii poezii o nouă dimensiune. Nu doar exprimările la persoana I fac specificul acestei intervenţii, dar şi timpul verbal utilizat, în mod special trecutul, transformând episodul de iubire într-unul consumat, doar evocat, poate chiar retrăit, dar în niciun caz viu, actual, fremătând.Mod de expunere dominant: descrierea, monologulSecvenţe poetice: Poezia e alcătuită din patru secvenţe simetrice. Cele două voci se îmbină armonios după următoarea schemă: f-m-f-m, unde f = feminin, m= masculin. Astfel, părţile componente sunt următoarele:Strofele I-III: monologul iubitei (reproşul)Strofa IV: evocarea plină de regret a iubirii consumate, opinia vocii masculineStrofele V-XII: monologul iubitei, orientat către posibilităţi, virtualităţi, scenarii ale iubirii paradisiace, vocea feminină imaginează un cadru izolat, luxuriant în care sentimentele romantice se împlinesc cu toată intensitatea conjugată a simţurilor.Strofele XIII-XIV: epilogul filosofic al vocii masculine – „Totuşi este trist în lume!”Elemente de prozodie: Muzicalitatea poeziei, dată de măsură, ritm [trohaic] şi rimă [îmbrăţişată: 1-4, 2-3], este în acord cu ideile exprimate, ceea ce se numeşte „armonie imitativă”. Deschiderea vocalelor („mi-i, cu-a”), formele concentrate ale verbelor, predominanţa consoanei „m” (care conferă un ton elegiac ultimei părţi din poezie) realizează simetria dintre formă şi conţinut.Elemente de compoziţie: - verbele la viitor popular din monologul fetei („mi-i spune”, „voiu fi roşie”, „te-oi ţinea”) exprimă o atenţie sporită către exprimarea populară, ceea ce sugerează o intimitate mai profundă între cei doi îndrăgostiţi;- repetarea unor cuvinte pentru intensificarea mesajului (gură-guriţă, nime, bolţi);- plasarea adverbelor „Iar” şi „Totuşi” la începutul şi la finele poeziei introduc o atmosferă dubitativă asupra întregului mesaj. În versul „Iar te-ai cufundat în stele […]”, se evidenţiază un reproş şi o îngroşare a diferenţei femeie-bărbat, iar la final, în versul „Totuşi este trist în lume”, această sentinţă filosofică se plasează ambiguu, cumva ca o contrazicere a principiilor feminine. Aceste două adverbe exprimă o legătură tainică a poeziei cu gânduri nemărturisite ale eului liric, poezia reprezintă un final de meditaţie, o punte între dragostea câmpenească şi efortul reflexiv îndelung;- fiind o poezie de tinereţe, „Floare albastră” anticipează toate marile teme ce vor fi abordate în alte creaţii de Mihai Eminescu. În „Floare albastră” există potenţialitatea unui „Luceafăr” sau al unui „Înger şi demon”. Naivitatea acestei poezii stă în abundenţa „podoabelor stilistice”, procedeu literar prin care mesajul este aglomerat şi saturat estetic de tropi precum epitetul („trestia cea lină”), comparaţia („Voiu fi roşie ca mărul”), inversiunea („de-aur părul”), metafora („râuri în soare”) şi personificarea („izvoare plâng în vale”);

Particularităţi de expresivitate:1. M. Eminescu alege uneori forme inedite ale unor cuvinte obişnuite, aşa cum se întâmplă în cazul sintagmei „ceruri nalte”. Forma la plural este o alegere stilistică interesantă, exprimând nu atât realitatea semantică imediată a cuvântului „cer”, cât orizonturile nesfârşite ale gândirii!2. În ultima strofă, vocea masculină îşi exprimă vădit pasiunea prin inserarea unui refren de o sfâşietoare melancolie: „Floare-albastră! Floare-albastră!”. Această repetiţie dublă seamănă cu un strigăt sfâşietor, care sparge tăcerea instaurată mai devreme în strofele anterioare prin formulări precum: „Eu am râs, n-am zis nimica.” sau „Ca un stâlp eu stam în lună!”.Limbajul poetic (imagini, figuri de stil etc.): Limbajul poetic este deosebit de muzical, prin respectarea canoanelor versificaţiei şi prin apelul la formele neaoşe ale verbelor. Unele cuvinte sunt utilizate atât ca adjectiv, cât şi ca adverb, poetul dovedind ingeniozitate şi pricepere la manevrarea instrumentului lingvistic („Dulce netezindu-mi părul” – „dulce e adverb”, iar în „Şi te-ai dus, dulce minune”, „dulce” e adjectiv). Varietatea figurilor de stil încarcă exprimarea, demonstrând faptul că poezia a fost compusă în etapa de tinereţe a artistului.Apartenenţa la curentul romantic: Poezia de faţă este un text romantic din cel puţin trei motive: (1) exploatarea unui motiv romantic de circulaţie europeană, floarea albastră; (2) utilizarea lirismului măştilor pentru a trece de la o voce la alta a cuplului, ceea ce subliniază subiectivitatea textului, o calitate prin excelenţă romantică şi (3) îmbinarea tematică a naturii cu iubirea, specifică atâtor altor creatori din secolul al XIX-lea.Aprecieri critice: Vladimir Streinu afirmă despre „Floare albastră” că: „În lumea lui Eminescu, Apollo nu spânzură ca în mitologia greacă pe Marsyas ; zeul e ispitit de frumuseţea omului-muritor, cu care doreşte să-şi îndoiască natura nemuritoare. Se vor despărţi în cele din urmă, fiindcă îi desparte legea, dar nu fără a păstra fiecare în felul lui amintirea seducătoarei experienţe. Încât mai semnificativă decât disocierea finală este încercarea zeului de a se umaniza prin iubire şi a omului de a se zeifica prin aspiraţia la etern. La Eminescu poezia vieţii dă preţ poeziei morţii, şi în această perspectivă, opera i se alcătuieşte diferit.”

(Genul Dramatic- COMEDIA)

O scrisoare pierduta

de Ion Luca Caragiale

COMEDIAComedia este specia genului dramatic în versuri sau în proză, care provoacă râsul prin surprinderea moravurilor sociale, a unor tipuri umane sau a unor situaţii neaşteptate, având un final fericit şi, deseori un rol moralizator. Conflictul comic presupune contrastul dintre aparenţă şi esenţă. Personajele comediei sunt inferioare în privinţa însuşirilor morale, a capacităţilor intelectuale sau a statutului social.COMICULComicul este o categorie estetică având ca efect râsul, declanşat de conflictul dintre aparenţă şi esenţă.Contrastul comic este inofensiv şi este receptat într-un registru larg de atitudini: bunăvoinţă, amuzament, înduioşare, dispreţ. Comicul implică existenţa unui conflict comic (contrastul), a unor situaţii şi personaje comice.Comicul de situaţie tensiunea dramatică prin întâmplările neprevăzute, construite după scheme comice clasice: scrisoarea este pierdută şi găsită succesiv, răsturnarea de statut a lui Caţavencu, teama exagerată de trădare a grupului Farfuridi-Brânzovenescu, confuziile lui Dandanache care o atribuie pe Zoe când lui Trahanache, când lui Tipătescu şi, în final, împăcarea ridicolă a forţelor adverse. Comicul de limbaj este ilustrat prin intermediul ticurilor verbale: „Ai puţintică răbdare”, „Curat...”, tautologia: „O soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are”, stâlcirea cuvintelor:„momental”, „nifilist”, „famelie”, clişeele verbale, negarea primei propoziţii prin a doua: „Industria română este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire”, „Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în ţara noastră”. Limbajul este principala modalitate de individualizare a personajelor. Prin comicul de limbaj se realizează caracterizarea indirectă. Vorbirea constituie criteriul după care se constituie două categorii de personaje: parveniţii, care îşi trădează incultura prin limbajul valorificat de autor ca sursă a comicului şi personajele „cu carte” (Tipătescu şi Zoe), ironizate însă pentru legătura extraconjugală.

Comicul de caracter se observă din ipostazele personajelor, disponibilitatea pentru disimulare, în timp ce comicul de moravuri cuprinde mai ales relaţia dintre Tipătescu şi Zoe, dar şi practicarea şantajului politic şi a falsificării listelor electorale.Un tip aparte de comic este comicul de nume: Zaharia (zaharisitul, ramolitul) Trahanache (derivat de la cuvântul trahana, o cocă moale, uşor de modelat), Nae (populistul, păcălitorul păcălit) Caţavencu (demagogul lătrător, derivat de la caţă), Agamiţă (diminutivul carghios al celebrului nume Agamemnon, purtat de eroul homeric) Dandanache (derivat de la dandana, încurcătură, cu sufix grecesc, semn al vechilor politicieni), Farfuridi şi Brânzovenescu (prin aluziile culinare sugerează inferioritate, vulgaritate, prostie), Ghiţă (slugarnic, individul servil şi umil în faţa şefilor) Pristanda (numele unui dans popular în care se bate pasul pe loc).

O SCRISOARE PIERDUTĂ

Reprezentată pe scenă în 1884, comedia O scrisoare pierdută este a treia dintre cele patru scrise de autor, fiind o capodoperă a genului dramatic. Piesa este o comedie de moravuri în care sunt satirizate aspecte ale societăţii contemporane autorului, fiind inspirată de farsa electorală din anul 1883.Ca specie a genului dramatic, comedia este destinată reprezentării scenice, dovadă fiind lista cu Persoanele de la începutul piesei şi didascaliile, singurele intervenţii directe ale autorului în piesă. Piesa este structurată în patru acte alcătuite din scene, fiind construit sub forma schimbului de replici între personaje. Principalul mod de expunere este dialogul, prin care personajele îşi dezvăui intenţiile, sentimentele, opiniile. Prin dialog se prezintă evoluţia acţiunii dramatice, se definesc relaţiile dintre personaje şi se realizează caracterizarea directă sau indirectă.Titlul pune în evidenţă contrastul comic dintre esenţă şi aparenţă. Pretinsa luptă pentru putere politică se realizează, de fapt, prin lupta de culise, având ca instrument al şantajului politic „o scrisoare pierdută”, pretext dramatic al comediei. Articolul nehotărât „o” indică atât banalitatea întâmplării, cât şi repetabilitatea ei.Tema comediei o constituie prezentarea vieţii social-politice dintr-un oraş de provincie în circumstanţele tensionate ale alegerii unui deputat, eveniment care antrenează energiile şi capacităţile celor angajaţi, într-un fel sau altul, în farsa electorală.O scrisoare pierdută este o comedie în patru acte, primele trei urmărind o acumulare gradată de tensiuni şi conflicte, iar al patrulea anulând toată agitaţia şi panica stârnite în jurul scrisorii pierdute. În construcţia piesei, se remarcă trei elemente care subliniază arta de dramaturg a lui Caragiale: piesa începe după consumarea momentului intrigii (pierderea scrisorii), găsindu-l pe Tipătescu într-o stare de agitaţie şi nervozitate; nu există propriu-zis o acţiune, totul se derulează în jurul scrisorii, adică a pretextului; chiar dacă începutul şi finalul piesei nu sunt simetrice, piesa are o arhitectură circulară, în sensul că atmosfera destinsă din final reface situaţia iniţială a personajelor, aceea de dinaintea pierderii scrisorii, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.Fiind destinată reprezentării scenice, creaţia dramatică impune anumite limite în ceea ce priveşte amploarea timpului şi a spaţiului de desfăşurare a acţiunii. Întreaga acţiune se desfăşoară în„capitala unui judeţ de munte”, la sfârşitul secolului al XIX-lea, în perioada campaniei electorale, într-un interval de trei zile. Scena iniţială din actul I prezintă personajele Ştefan Tipătescu şi Pristanda, care citesc ziarul Răcnetul Carpaţilor şi numără steagurile. Pretextul dramaturgic, adică intriga, care încinge spiritele şi activează conflictul, este pierderea de către

Zoe, soţia lui Zaharia Trahanache, a unei scrisori de amor ce i-a fost adresată lui Tipătescu, prefectul judeţului. Scrisoarea, găsită de Cetăţeanul turmentat şi sustrasă acestuia de Caţavencu, este folosită de acesta din urmă ca mijloc de şantaj pentru a obţine candidatura. Comicul de situaţie constă aici între calmul lui Zaharia Trahanache, soţul înşelat, care crede însă că scrisoarea este un fals, şi zbuciumul celor doi amanţi care încearcă să găsească soluţii pentru a recupera scrisoarea.

Actul II prezintă numărarea voturilor, dar cu o zi înaintea alegerilor. Conflictul dramatic principal constă în confruntarea pentru puterea politică a două forţe opuse: reprezentanţii partidului aflat la putere (prefectul Ştefan Tipătescu, Zaharia Trahanache, preşedintele grupării locale a partidului şi Zoe, soţia acestuia) şi gruparea independentă constituită în jurul lui Nae Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al zairului Răcnetul Carpaţilor. Conflictul are la bază contrastul dintre ceea ce sunt şi ceea ce vor să pară personajele, între aparenţă şi esenţă. Este utilzată tehnica amplificării treptate a conflictului. O serie deprocedee compoziţionale (modificarea raporturilor dintre personaje, răsturnări bruşte de situaţie, introducerea unor elemente-surpriză, anticipări, amânări) menţin tensiunea dramatică, prin complicarea şi multiplicarea situaţiilor conflictuale. Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu, care se teme de trădarea prefectului. Tensiunea dramatică este susţinută prin apariţia şi dispariţia scrisorii, prin felul cum evoluează încercarea de şantaj a lui Caţavencu. În timp ce Zoe este dispusă la acceptarea condiţiilor cerute de Caţavencu, Tipătescu îi oferă acestuia diferite funcţii în schimbul scrisorii, dar adversarul nu cedează. Dacă, în zarva acestui conflict, Zaharia Trahanache pare a fi convins că este vorba de o plastografie, Farfuridi şi Brânzovenescu bănuiesc o trădare şi se decid să expedieze o anonimă la centru.

În actul III, care constituie şi punctul culminant, acţiunea se mută în sala mare a primăriei unde au loc discursurile candidaţilor. Moment de maximă încordare, în care cei doi posibili candidaţi, Farfuridi şi Caţavencu, rostesc discursuri antologice. Într timp, Trahanache găsşte o poliţă falsificată de Caţavencu pe care intenţionează să o folosească pentru contra-şantaj. Apoi anunţă în şedinţă numele candidatului susţinut de comitet: Agamiţă Dandanache. Bătaia dintre taberele de alegători se declanşează imediat după anunţarea candidatului, astfel încercarea lui Caţavencu de a vorbi în public despre scrisoare eşuează. În încăierare, Caţavencu pierde pălăria cu scrisoarea, găsită pentru a doua oară de Cetăţeanul turmentat, care o duce destinatarei.

Actul IV, deznodământul, aduce rezolvarea conflictului iniţial pentru că scrisoarea revine la Zoe, prin intermediul Cetăţeanului turmentat, trimisul de la centru este ales, iar Caţavencu apare umil şi speriat. Propulsarea ploitică a candidatului-surpriză se datorează unei poveşti asemănătoare deoarece şi el găsise o scrisoare compromiţătoare. Caţavencu este nevoit să accepte să conducă festivitatea în cinstea noului ales, şi totul se termină într-o atmosferă de sărbătoare şi împăcare.

Două personaje secundare au un rol aparte în construcţia subiectului şi în menţinerea tensiunii dramatice. În fiecare act, în momentele de maximă tensiune, Cetăţeanul turmentat intră în scenă, având intervenţii involuntare, dar decisive în derularea intrigii. El apare ca un instrument al hazardului, fiind cel care găseşte scrisoarea din întâmplare, în două rânduri, face să-i parvină mai întâi lui Caţavencu şi o duce în final „adrisantului”, coana Joiţica. Dandanache este elementul-

surpriză prin care se realizeazădeznodământul, el rezolvă ezitarea cititorului între a da mandatul prostului de Farfuridi sau canaliei Caţavencu. Personajul întăreşte semnificaţia piesei, prin generalizare şi îngroşare a trăsăturilor, candidatul trimis de la centru fiind „mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu”.

PERSONAJELE: ŞTEFAN TIPĂTESCU, ZOE TRAHANACHE. RELAŢIA DINTRE CELE DOUĂ PERSONAJEPersonajele din comedii au trăsături care înlesnesc încadrarea lor în diferite tipuri. Caragiale este considerat cel mai mare creator de tipuri din literatura română. Ele aparţin viziunii clasice pentru că se încadrează într-o tipologie comică, având o dominantă de caracter şi un repertotiu fix de trăsături. În comedia O scrisoare pierdută se întâlnesc următoarele clase tipologice: tipul încornoratului (Zaharia Trahanache), tipul primului-amorez şi al donjuanului (Ştefan Tipătescu), tipul cochetei şi al adulterinei (Zoe), tipul politic şi al demagogului (Tipătescu, Caţavencu, Farfuridi, Brânzovenescu, Trahanache, Dandanache), tipul cetăţeanului (Cetăţeanul turmentat), tipul funcţionarului (Pristanda), tipul confidentului (Pristanda, Tipătescu, Brânzovenescu), tipul raisonerului (Pristanda). Un alt mijloc de caracterizare este onomastica. Numele personajelor sugerează trăsătura lor dominantă.Ştefan Tipătescu este prezentat încă din lista cu Persoanele de la începutul piesei în funcţia de prefect al judeţului. La adăpostul autorităţii politice, îşi foloseşte avantajele în propriile lui interese. În acelaşi timp, el întruchipează în comedie tipul donjuanului, al primului amorez. Prietenul cel mai bun al lui Zaharia Trahanache, Tipătescu o iubeşte pe soţia acestuia, Zoe, femeia cochetă, încă din momentul în care ea se căsătoreşte cu neica Zaharia, după cum observă cu naivitate soţul: „pentru mine să vie să bănuiască cineva pe Joiţica, ori pe amicul Fănică, totuna e... E un om cu care nu trăiesc de ieri, de alaltăieri, trăiesc de opt ani, o jumătate de an după ce m-am însurat a doua oară. De opt ani trăim împreună ca fraţii, şi niciun minut n-am găsit la omul acesta măcar atâtica rău.”În comparaţie cu celelalte personaje, Tipătescu este cel mai puţin marcat comic, fiind spre deosebire de toţi ceilalţi un om instruit, educat, dar cu toate acestea impulsiv, după cum îl caracterizează în mod direct şi Trahanache: „E iute! N-are cumpăt. Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect.” În fond, Tipătescu trăieşte o dramă. De dragul unei femei pe care este nevoit să o împartă cu altcineva, sacrifică o carieră promiţătoare la Bucureşti, aşa cum remarcă acelaşi Trahanache: „Credeţi d-voastră că ar fi rămas el prefect aici şi nu s-ar fi dus director la Bucreşti, dacă nu stăruiam eu şi cu Joiţica... şi la drept vorbind, Joiţica a stăruit mai mult...”Disperat de pierderea scrisorii, el aplică o bine susţinută tactică de atac împotriva lui Caţavencu, încălcând chiar legea. Abuzul de putere este principala sa armă: îi dă mână liberă lui Pristanda, controlează scrisorile de la telegraf şi dispune să nu fie transmis niciun mesaj fără ştirea lui, îi oferă lui Caţavencu diferite posturi importante, pentru ca apoi, la refuzul acestuia şi conştient că alegerile sunt o farsă, să cedeze. Pus în situaţia de a se apăra, Tipătescu dovedeşte o bună ştiinţă a disimulării: când Trahanache îi aduce vestea existenţei scrisorii, se preface a nu şti nimic; în faţa lui Farfuridi şi Brânzovenescu ia poză de victimă a propriei sale sensibilităţi pentru partid, iar în relaţia cu Nae Caţavencu este perfid şi violent. Personajul nu are ambiţii politice, postul de prefect oferindu-i o stare de suficienţă, tulburată doar de pierderea scrisorii.

Zoe, în schimb, în ciuda văicărelilor, a leşinurilor, dar şi faptului că este considerată o damă„simţitoare”, este în realitate o femeie voluntară, stăpână pe sine, care ştie foarte bine ce vrea şi care îi manipulează pe toţi în funcţie de propriile dorinţe. Spre deosbire de amantul ei, ea nu cade pradă disperării ci încearcă să rezolve situaţia cu Caţavencu cât mai repede posibil, deşi face paradă de iubirea pentru Tipătescu şi de sacrificiile ei pentru el, în fapte ea nu a jertfit altceva decât o fidelitate conjugală stânjenitoare, sacrificiul fiind făcut de fapt de Tipătescu.Dincolo de aparenţe, în cuplul pe care Zoe îl formează cu Tipătescu, ea reprezintă raţiunea, puterea şi deţine de fapt controlul asupra relaţiei. Fiind „un om căruia îi place să joace pe faţă”, după cum el însuşi mărturiseşte, Tipătescu refuză iniţial compromisul politic şi îi propune Zoei o soluţie disperată, arătându-se pregătit să renunţe la tot pentru ea: „Să fugim împreună...” Ea intervine însă energic şi refuză„nebunia”, deoarece nu doreşte să renunţe la poziţia sa de primă doamnă a oraşului. De aceea îi răspunde ferm prefectului: „Eşti nebun? Dar Zaharia? Dar poziţia ta? Dar scandalul şi mai mare care s-ar aprinde pe urmele noastre?...” Izbucnirea scandalului o îngrozeşte mai tare decât pierderea bărbatului iubit: „Cum or să-şi smulgă toţi gazeta, cum or să mă sfâşie, cum or să râză!... O săptămână, o lună, un an de zile n-au să mai vorbească decât de aventura asta... În orăşelul acesta, unde bărbaţii şi femeile şi copiii nu au altă petrecere decât bârfirea, fie chiar fără motiv... dar încă având motiv... şi ce motiv, Fănică! Ce vuiet!... ce scandal! Ce cronică infernală!” Replica ei la întrebarea lui Tiptescu ascunde o ironie amară:„Zoe! Zoe! Mă iubeşti? / Te iubesc, dar scapă-mă”.În confruntarea dintre cei doi în ceea ce priveşte susţinerea candidaturii lui Caţavencu, prefectul este cel care cedează până la urmă de dragul Zoei: „În sfârşit, dacă vrei tu... fie!... Întâmplă-se orice s-ar întâmpla... Domnule Caţavencu, eşti candidatul Zoii, eşti candidatul lui nenea Zaharia... prin urmare şi al meu!... Poimâine eşti deputat!...” Crispată, încordată, pe parcursul întregii comedii, Zoe devine, la sfârşitul piesei, generoasă, fermecătoare, spunându-i lui Caţavencu: „Eu sunt o femeie bună... am să ţi-o dovedesc. Acum sunt fericită... Puţin îmi pasă dacă ai vrut să-mi faci rău şi n-ai putut. Nu ţi-a ajutat Dumnezeu pentru că eşti rău; şi pentru că eu voi să-mi ajute totdeauna, am să fiu bună ca şi până acuma.”Finalul comediei aduce împăcarea tuturor. Odată ce intră în posesia scrisorii, Zoe devine triumfătoare, se comportă ca o doamnă, îşi recapătă superioritatea la care renunţase pentru scurt timp, face promisiuni pentru Caţavencu („Fii zelos, asta nu-i cea din urmă Cameră!”), în timp ce Tipătescu se retrage ca şi mai înainte în umbra ei.Deşi nu sunt sancţionate prin comicul de limbaj, personajele „cu carte” sunt ironizate pentru legătura extraconjugală, semnificative în acest sens fiind numele lor de alint, Fănică şi Joiţica.