Coșmar în Balcani

Anna M. WittMAnn și-a luat doctoratul în literatură comparată (cu specializare în literaturile engleză, franceză și germană) la Universitatea din Alberta (Edmonton, Canada) în anul 1984, urmat de un stagiu post-doctoral de doi ani în calitate de cadru asociat specializat în cercetare la Universitatea din Stanford, California. Din 1991 predă în cadrul Catedrei de limba engleză și studii cinematografice a Universităţii din Alberta, pre-cum și la Universitatea Concordia din Alberta, cursurile acoperind teme diverse, de la Shakespeare până la istoria secolului al XX-lea.

Primele sale lucrări publicate au fost rodul preocupărilor în domeniul literaturii, în special al literaturii secolului al XVIII-lea și al XIX-lea. În ultimii cincisprezece ani Anna M. Wittmann s-a axat mai mult pe stu-diul istoriei, în mod particular al istoriei Europei de Est. Coşmar în Bal-cani (publicată în anul 2000 la Columbia University Press/East European Monographs) a fost prima lucrare importantă scoasă de autoare în acest domeniu. De atunci i-au apărut și alte lucrări, în special din domeniul is-toriei militare. De asemenea, a participat în calitate de expert în dome-niul cinematografiei și al literaturii la elaborarea unei serii de enciclopedii publicate de CLIO/Oxford, care acoperă diverse perioade, începând de la Războiul de Independenţă și până la conflicte actuale.

Interesul autoarei faţă de România s-a manifestat în mod constant și după apariţia volumului Coşmar în Balcani. De exemplu, dr. Anna M. Wittmann a scris majoritatea articolelor cu privire la diferite personali-tăţi originare din România și la evenimentele ce au avut loc între cel de-al Doilea Război Mondial și anul 1989, publicate în Encyclopedia of the Cold War (ed. Spencer Tucker, CLIO, 2007), o lucrare premiată, în cinci volume. În anul 2003 dr. Anna M. Wittmann a tipărit un articol intitulat „Gheorghiu’s Twenty-fifth Hour and Shifting Swabian Identities” („Roma-nul Ora 25 al lui Gheorghiu și identităţile în schimbare ale șvabilor”) în Refractions of Germany in Canada (ed. J. Considine et al., De Gruyter), în care analizează romanul Ora 25 al lui Constantin Virgil Gheorghiu, scoţând în evidenţă în mod special, prin intermediul unor materiale de arhivă, diferitele „identităţi” atribuite etnicilor germani din Europa de Est. De asemenea, în manieră postmodernistă, depășind cadrul strict al romanului lui Constantin Virgil Gheorghiu, autoarea se întreabă care ar fi astăzi „identitatea” personajului fictiv Johann Moritz dacă acesta ar fi emigrat în Canada.

O nouă carte a dr. Anna M. Wittmann, Talking Conflict: The Twisted Language of War, Genocide and Terror, urmează să apară la Editura Prae-ger la începutul anului 2016.

Anna M. WITTMAnn

Coșmar în BalcaniUn sas transilvănean

în cel de-al Doilea Război Mondial

După relatările lui Friedrich (Fred) Umbrich

Traducere din engleză de Tat iana DR AGOMIR

i s t o r i c

Prefață de Emil HU R EzEA n U

CARTIEREditura Cartier, SRL, str. București, nr. 68, Chișinău, MD2012.Tel./fax: 022 20 34 91, tel.: 022 24 01 95. E-mail: cartier@cartier.mdEditura Codex 2000, SRL, Strada Toamnei, nr. 24, sectorul 2, București.Tel./fax: 021 210 80 51. E-mail: romania@cartier.mdSuport juridic: Efrim, Roșca și Asociațiiwww.cartier.md

Cărțile Cartier pot fi procurate în toate librăriile bune din românia și republica Moldova.Cartier eBooks pot fi procurate pe iBookstore, Barnes & Noble și www.cartier.md

LIBRĂRIILE CARTIERLibrăria din Centru, bd. Ștefan cel Mare, nr. 126, Chișinău. Tel./fax: 022 21 42 03. E-mail: librariadincentru@cartier.mdLibrăria din Hol, str. București, nr. 68, Chișinău. Tel./fax: 022 24 10 00. E-mail: librariadinhol@cartier.md

Comenzi CARTEA PRIN POȘTĂ CODEX 2000, Str. Toamnei, nr. 24, sectorul 2, 020712, București, România Tel./fax: (021) 210.80.51 E-mail: romania@cartier.md www.cartier.md Taxele poștale sunt suportate de editură. Plata se face prin ramburs, la primirea coletului.

Colecția Cartier istoric este coordonată de Virgil PâslariucEditor: Gheorghe Erizanu Lector: Em. Galaicu-Păun Coperta seriei: Vitalie Coroban Coperta: Vitalie Coroban Design/tehnoredactare: Marina Darii Prepress: Editura CartierTipărită la Bons Offices

Anna M. WittmannBALkAN NIGhTMAREEast European Monographs, Boulder, 2000

Anna M. WittmannCOȘMAR îN BALCANIEdiția I, noiembrie 2015

Copyright © 2000, by Anna M. Wittmann© 2015, Editura Cartier pentru prezenta ediție. Toate drepturile rezervate. Cărțile Cartier sunt disponibile în limita stocului și a bunului de difuzare.

Descrierea CIP a Camerei Naționale a CărțiiWittmann, Anna M.Coșmar în Balcani : Un sas transilvănean în cel de-al Doilea Război Mondial : după relatările lui Friedrich (Fred) Umbrich / Anna M. Wittmann ; trad. din engl. de Tatiana Dragomir. – Chișinău : Cartier, 2015 (Tipogr. „Bons Offices”). – 448 p. – (Colecţia „Cartier istoric” / coord. de Virgil Pâslariuc, ISBN 978-9975-79-902-7).500 ex.ISBN 978-9975-86-030-7.94(4-11)W 78

5

Cuprins

Umbrich părăseşte umbra (prefață de Emil Hurezeanu) ...............................7

Friedrich Umbrich – Cuvânt-înainte pentru ediția în limba română a cărții Coşmar în Balcani .................................................................11Cuvânt-înainte....................................................................................................13Cuvântul-înainte al naratorului ......................................................................17Introducere .........................................................................................................19

Partea întâi: COPILăRIA UnUI SAS ....................................................271. „Oaspeții” maghiarilor .............................................................................. 292. Sași, maghiari, români, țigani, evrei ........................................................473. noi eram sași ............................................................................................... 604. „Patria-mamă vă vrea!” – „Vrea carne de tun?” .................................... 82

Partea a doua: SOLDAT În SLUJBA LUI „PRInz EUGEn” ...........1035. Înrolarea „voluntară” ............................................................................... 1056. Din ăștia vreți voi să scoateți soldați?

Pregătirea militară la Biserica Albă ....................................................... 1207. Bine ați venit pe butoiul de pulbere al Balcanilor!

Botezul focului .......................................................................................... 1348. Prima bătălie. Sveti Jacob ........................................................................ 1449. În patrulare. Cine este inamicul? ........................................................... 16010. „990”. noaptea pe care n-am s-o uit niciodată .....................................18211. Operațiunea „Rösselsprung”. Tito scapă din încercuire ..................... 19612. Din zenica în Muntenegru ..................................................................... 20513. niš, Stalingradul diviziei „Prinz Eugen” ...............................................21614. Cinci săptămâni sub pământ. Capul de pod ........................................ 23515. Crucea de Fier și crucea de lemn. Prețul pentru Ehre și Treue ......... 24516. Decembrie 1944 – primăvara lui 1945. Retragerea continuă ............ 25017. Mai 1945. „Pentru tine războiul s-a sfârșit” ......................................... 26218. Austria, 8 mai 1945................................................................................... 269

Partea a treia: LAGăRUL FOAMEI ......................................................27319. După război soldații merg acasă? ........................................................... 27520. Klagenfurt. „Te afli într-un lagăr de concentrare” ............................. 28121. De la Klagenfurt la Rimini .......................................................................291

6

22. De la Rimini la Grottaglie ....................................................................... 30323. Înapoi la Rimini ........................................................................................ 30924. O evadare ciudată. Sectorul ofițerilor ....................................................31225. O zi din viața în lagăr ................................................................................315

Partea a patra: Un SAS TRAnSILVănEAn În AnGLIA ..............32726. Din Italia în Anglia .................................................................................. 32927. Ely. S-a terminat cu foamea .....................................................................33328. „Reeducarea” și Crăciunul la catedrala din Ely ................................... 34229. Tânăr din nou ........................................................................................... 34730. Un „R” mare, roșu .....................................................................................35531. Ferma comisionarului ............................................................................. 35832. Mica mea Cenușăreasă englezoaică ...................................................... 370

Partea a cincea: BInE AţI VEnIT În PATRIA-MAMă! ................37933. „Repatrierea” ..............................................................................................38134. Din nou foame .......................................................................................... 38935. Pe dealul Schweinsberg. Un întreprinzător postbelic transfug ........ 39436. noua mea Cenușăreasă ............................................................................ 40137. Ultima călătorie: Canada ........................................................................ 408Epilog: După sosirea în Canada ....................................................................411Anexă: Divizia de Vânători de Munte „Prinz Eugen” ...............................414

Lista ilustrațiilor ..............................................................................................419note ................................................................................................................... 424Glosar de toponime român-german ............................................................ 448

7

Umbrich părăseşte umbra

Ar fi fost un roman de aventuri, ca Monte Cristo (Contele de Monte Cristo, de Alexandre Dumas Tatăl, 1844, ecranizat ultima oară în 2002) sau Papillon (Papillon, de Henri Charrière, 1969, ecra-nizat în 1973), dacă n-ar fi fost adevărat și supravieţuitorul însuși n-ar fi mărturisit în realitate.

Ar fi fost documentul trăit și povestit, oarecum revizuit și adău-git, peste timp, al romanului Ora 25 de Virgil Gheorghiu (1949), în care Johann Moritz, un personaj ficţional și chintesenţial, multiplul tragic al tuturor supravieţuitorilor neverosimili, după traversarea celui de-al Doilea Război Mondial și a urmărilor sale, își demască identitatea reală.

Dar iată, miracolul mai este posibil, în încrucișarea dintre reali-tate, destin, document, literatură, microistorie, istorie și postistorie.

În cazul nostru, el se numește Coşmar în Balcani. Un sas transil-vănean în cel de-al Doilea Război Mondial. Fred Umbrich s-a destăi-nuit doamnei dr. Anna M. Wittmann, o distinsă autoare canadiană, cercetătoare a fenomenului coloniilor penitenciare, de la Auschwitz la Gulag, inclusiv în extensiile lor din istoria recentă.

Miracolul acesta este în primul rând realitate, spuneam. Un tâ-năr sas din Belleschdorf, Idiciu în limba română, de lângă Mediaș, este recrutat în 1943 în Waffen SS, Divizia de Vânători de Munte „Prinz Eugen”. În acest corp de armată de sumbră rezonanţă au lup-tat și mai ales au murit, în Balcani, în luptele împotriva partizanilor iugoslavi, îndeosebi sași și șvabi din Transilvania, Banatul românesc, Ungaria și Serbia.

Dacă partizanii lui Tito au avut parte de o istoriografie eroică și eroizantă, soldaţilor români de origine germană din Divizia „Prinz Eugen” nu li s-a dedicat probabil niciodată – dincolo de oprobriul paușal – mai multă și mai intensă atenţie până la cartea lui Fred Um-brich.

8

Omul știe că a făcut parte din armata hitleristă, și mai ales din Waffen SS, trupele lui Himmler, reputate prin masacre sângeroase, mult dincolo de limitele regulilor războiului. Dar și povestea lui are dreptul la cunoaștere. În primul rând, această poveste ne reamin-tește că dintre miile de sași și șvabi din România care au făcut parte din Divizia „Prinz Eugen”, condusă de generalul româno-sas Artur Phleps (1881-1944), cei mai mulţi au fost recrutaţi cu forţa, nu s-au înscris voluntar, în urma unui acord între Hitler și Antonescu.

Dincolo de acest fapt aproape necunoscut (eu, cel puţin, credeam că toţi sașii și șvabii din România s-au înscris voluntar în Divizia „Prinz Eugen”!) întâlnim apoi un destin neobișnuit care traversează încercări existenţiale extraordinare. Luptător, prizonier de război, refugiat și emigrant în mai multe rânduri, în istmul acela atât de ne-sigur între singurătatea omului inocent și gloata ucigașă dezlănţuită.

Vorbeam apoi de o revanșă a istoriei mici sau a personajelor ei anonime, a microistoriei. În măsura în care anumite episoade ale războiului din Balcani, situaţia sașilor și șvabilor transilvăneni îna-inte, în timpul și după război, condiţiile din lagărele de prizonieri de război germani din Italia și Marea Britanie, perioada postbelică imediată din vestul Germaniei sunt developate cu o plasticitate dra-matică, dar și calmă, prin amintirile unui martor ocular asistat de un terapeut foarte priceput.

Avem de-a face cu o carte postmodernă și postistorică. Pentru că ea este scrisă de omul supus vremurilor, după decenii, împreună cu un istoric și antropolog al suferinţelor războaielor și universului concentraţionar care le însoţește. Viitoarea carte a Annei M. Witt-mann se numește Talking Conflict: The Twisted Language of War, Genocide, and Terror. Un titlu care trădează dimensiunea emina-mente postmodernă a importanţei limbajului prin și în care cunoaș-tem sau recunoaștem fenomenele realităţii sau ale istoriei.

Această carte este, în sfârșit, și postistorică, cel puţin din două perspective. Prima: a fost publicată iniţial în Canada în anul 2000, în plină resuscitare a conflictelor și războaielor balcanice. O carte despre traversarea nemijlocită a celui de-al Doilea Război Mondial devenea astfel, după 50 de ani, un instrument suplimentar de înţele-gere a noilor confruntări militare din Europa anilor ’90 ai secolului

9

trecut. Scena rămăsese aceeași. Doar scena, chiar dacă anumite re-sorturi politice, culturale și religioase balcanice și central-europene au la rândul lor o valabilitate îndelungată în explicarea istoriei mai vechi și mai recente.

În sfârșit, traducerea românească a cărţii este publicată în 2015, anul izbucnirii virulente, la scară transcontinentală, a fenomenului refugiaţilor din ţările Magrebului și Levantului spre miezul tare al Occidentului. Unii vorbesc de revenirea la marile invazii barbare de la sfârșitul Imperiului Roman; alţii constată neputinţa Europei de a-și aplica omogen și constant valorile, devenind astfel victima pro-gramată a unui nou, (im)previzibil și năpraznic decont istoric.

Important este însă că o astfel de carte și-a găsit, atât de greu, dar sigur, locul. O mărturie despre război, suferinţă, genocid, teroare, refugiu, iertare, înţelegere, care se potrivește acum ca o piesă lipsă și necesară într-un puzzle ce părea caduc. Respingător dar, iată, se pare, inevitabil. Al revenirii istoriei violente.

Emil HurEzEanuaugust 2015

10

11

Friedrich Umbrich

Cuvânt-înainte pentru ediţia în limba română a cărţii Coşmar în Balcani. Un sas transilvănean

în cel de-al Doilea Război Mondial

Este o mare onoare și bucurie pentru mine să-mi văd biografia tradusă în limba română. În ciuda faptului că sunt cetăţean cana-dian de aproape 60 de ani, nu mi-am uitat niciodată rădăcinile. nu am uitat că sunt sas din Transilvania și român și sunt mândru de originea mea.

Sper că povestea mea va umple un mic gol din istoria sașilor transilvăneni. Cu toate că astăzi în România au mai rămas foarte puţini sași, sunt încântat că românii se arată tot mai interesaţi de bogata cultură a acestei minorităţi. Recentele alegeri, în urma cărora Klaus Iohannis a devenit cel de-al patrulea președinte al României, constituie o confirmare a faptului că cetăţenii de origine germană din Transilvania continuă să joace un rol important în patria lor. Acceptarea tuturor grupurilor etnice care alcătuiesc bogatul peisaj al unei ţări de o atât de mare diversitate reprezintă una dintre tră-săturile pozitive ale unei Românii al cărei rol în cadrul comunităţii globale este tot mai însemnat.

Aș dori să împart onoarea care mi s-a făcut prin publicarea aces-tei cărţi cu dr. Anna M. Wittmann, împreună cu care am petrecut nenumărate ceasuri discutând despre trecutul meu, cercetând și re-vizuind transcrieri. Îi mulţumim în special domnului Alecsandru Rîpeanu pentru sprijinul esenţial pe care ni l-a acordat și pentru contribuţia sa la promovarea acestei cărţi ca lucrare semnificativă în contextul istoriei României, precum și pentru ajutorul inestima-bil pe care ni l-a acordat prin găsirea unui editor de prestigiu pentru ediţia în limba română. De asemenea, mulţumiri Editurii Cartier

12

care a susţinut această întreprindere, și în special editorului, dl. Gheorghe Erizanu, precum și traducătoarei cărţii, Tatiana Drago-mir. A fost minunat să lucrăm împreună.

În final aș adăuga doar atât: Lectură plăcută, România!20 august 2015

România înainte de cel de-al Doilea Război Mondial(toponimele în limba germană sunt scrise cu litere îngroșate).

13

Cuvânt-înainte

Într-o seară, la ora 7:00 fix, am auzit soneria de la intrare. Am deschis ușa și mi-am întâmpinat vizitatorul. Era un bărbat subţire, mai degrabă scund, cu păr cărunt și cu mustaţă. După agilitatea cu care se mișca aș fi putut crede că are cam jumătate din vârsta pe care o arăta. Sub braţ ţinea o mapă groasă.

Îmi dăduse un telefon ceva mai devreme în seara respectivă. Aflase că eram implicată într-un proiect de cercetare pe tema pri-zonierilor politici; mai precis, mă ocupam de autobiografiile unor supravieţuitori ai lagărelor de concentrare. La telefon bărbatul îmi spusese că după încheierea războiului își petrecuse o bucată de vre-me în prizonierat și dorea ca cineva să-i scrie biografia.

La început am fost destul de sceptică. Mai întâlnisem mulţi oa-meni care aveau de spus câte o poveste. nu aveam nimic împotriva ideii de biografie, fiindcă într-adevăr viaţa fiecărui om este o poves-te în desfășurare, dar ideea de a scrie eu memoriile cuiva nu prea îmi surâdea. Cunoscusem de-a lungul anilor câţiva fanatici care se cramponau de ideile lor. Pe de altă parte, chiar presupunând că băr-batul care stătea în faţa mea în seara aceea nu era unul dintre acei fanatici, nu aveam chef să mă pomenesc că îmi va impune, știu eu, să amintesc tot la două rânduri de cine știe ce mătușă Matilda ori de vreo Tante Hildegard. Apoi și subiectul pe care mi-l prezenta îmi stârnea anume îndoieli. Trebuia să scriu o carte în care să prezint întâmplările prin care trecuse un fost soldat, și încă un fost membru SS! Oare avea să se dovedească bărbatul acesta a fi unul dintre inșii aceia care refuză să accepte că al Doilea Război Mondial s-a încheiat în 1945 și încă se mai cramponează de ideea unei vendete pe princi-pii rasiale? Mai întâlnisem astfel de persoane și știam foarte bine că niciun fel de argument pe care l-ai prezenta nu i-ar putea determina să-și schimbe opiniile.

14

ne-am așezat amândoi la vorbă și, pe măsură ce înaintam în de-taliile poveștii pe care dorea să o scriu, am început să-l privesc și să-l ascult cu mai multă atenţie. În faţa mea se afla un bărbat cu o privire vie, inteligentă, care mă privea drept în ochi, scrutător. Mi-am dat seama că avea și el anumite rezerve în privinţa mea. În același timp, privindu-i chipul, am intuit că era un om extrem de onest. Am ob-servat că este obișnuit să pună întrebări și să tragă singur concluziile. În cele din urmă am acceptat să citesc materialele pe care mi le adu-sese în dosarul acela gros, gri.

Primul meu contact cu părţi din povestea lui a avut loc prin in-termediul trascrierilor unor înregistrări pe bandă. În anul respec-tiv omul meu îl vizitase pe unul dintre fiii lui, care lucra în Yukon ca funcţionar civil federal, și timp de câteva zile cei doi colindaseră munţii împreună, cu mașina, departe de restul lumii. Garry pornea casetofonul și îi punea întrebări, iar Fred povestea. De pe urma aces-tor înregistrări au rezultat peste trei sute de pagini de transcrieri.

Pe măsură ce citeam manuscrisul, am început să înţeleg tot mai bine persoana și să-i cunosc povestea. Era o poveste tipică pentru secolul al douăzecilea, o istorie dureroasă în care se împleteau războ-iul, prizonieratul, deportarea și o nesfârșită luptă pentru supravieţu-ire. O poveste asemeni altor sute de povești pe care le citisem în anii de când făceam cercetare, asemeni poveștilor relatate de prizonierii din Arhipelagul Gulaga, de cei de la Auschwitz, precum și din alte locuri mai îndepărtate, cum ar fi Argentina, Cambodgia și Africa de Sud. O poveste veche de când lumea și pământul, dar care continuă până în ziua de astăzi. O poveste despre oamenii de rând care cad victime războiului și jocurilor politice.

Transcrierea acestor înregistrări a constituit doar începutul, tot așa cum fiecare propoziţie pe care o așterneam pe hârtie relatând povestea lui Fred era doar un început. Pentru fiecare pagină din această poveste am petrecut împreună ore întregi, vorbind. Din când în când el se ridica în picioare ca să-mi arate de pildă cum mergeau

a Aluzie la titlul cărţii lui Aleksandr Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag, publicată în Franţa în 1973, al cărei subiect îl constituie lagărele de concentrare și cele de muncă silnică din fosta Uniune Sovietică. (n. trad.)

15

soldaţii târâș pe un versant de munte, prin beznă, încercând pe cât era cu putinţă să nu facă zgomot, pentru a nu atrage atenţia parti-zanilor; altă dată pe dosul unui plic îmi schiţa planul satului lui din România sau planul sectoarelor îngrădite ale unuia dintre lagărele de prizonieri în care fusese închis. Împreună am pus întrebări, ne-am consultat, am cercetat.

În timp ce scriam povestea lui Fred, începeam parcă să o și tră-iesc aievea, și nu neapărat datorită faptului că întâmplător amândoi proveneam din familii de origine germană stabilite una de o parte, iar alta de cealaltă parte a graniţei româno-ungare, ci fiindcă a scrie înseamnă într-adevăr a trăi în poveste. Uneori, în timp ce stăteam de vorbă, când unul, când celălalt ne ștergeam pe furiș câte o lacri-mă, iar vocea începea deodată să ne tremure. Pe măsură ce înaintam în poveste, Fred începea să se elibereze de amintirile lui dureroase, iar eu îi „intram tot mai adânc” sub piele, cum s-a exprimat într-un rând.

Chiar fără război, cu toată violenţa lui, fără prizonierat și fără dezrădăcinări, vieţile noastre cuprind destule episoade pe care ne este frică să le retrăim și să le analizăm critic. Rememorarea este un proces foarte dificil; este foarte dureros să dai piept cu propriile tale greșeli și cu consecinţele acestora, în special atunci când acestea sunt legate de o perioadă care te-a zdruncinat profund, cum a fost cel de-al Doilea Război Mondial. Pentru amândoi, dar mai ales pentru Fred, scrierea acestei biografii a fost un act de curaj. Dar acum, că am traversat această experienţă, am evoluat și suntem mai fericiţi. În cele din urmă amândoi am redescoperit ceea ce știam deja (și Fred probabil mai bine decât mine), și anume că dincolo de toate violen-ţele, dincolo de inutila, teribila vărsare de sânge, dincolo de toate pierderile suferite, există un spirit al vieţii care râde și iubește. Asta ne ajută să supravieţuim pentru a le putea spune poveștile noastre și celorlalţi.

16

***

nicio clipă în timp ce scriam această poveste, nici Fred, nici eu nu i-am uitat pe „ceilalţi”. Această carte s-a născut dintr-un soi de parteneriat între noi doi. Avem însă, fiecare dintre noi, și alte persoa-ne cărora le suntem recunoscători. Fred își va exprima sentimentele prin propriile sale cuvinte, în numele său. Eu însă doresc să le mul-ţumesc celor care au urmărit cu interes procesul de scriere a acestui manuscris și au contribuit în mod esenţial la apariţia acestei cărţi. Printre aceștia îi mulţumesc în mod special doamnei Inge Brown pentru contribuţia sa inestimabilă la editarea minuţioasă atât a tex-tului în limba engleză, cât și al celui în limba germană; soţului ei, dr. Des Brown, fost militar, care m-a ajutat să evit unele stângăcii tehni-ce; prietenului și colegului meu prof. Ronald Ayling, care a avut bu-năvoinţa de a parcurge manuscrisul cu mare atenţie și de a formula comentarii generoase asupra lui, începând chiar de la primele etape ale elaborării sale; studentului meu, Sasa Perkovic, care și-a pus la bătaie cunoștinţele de sârbo-croată și talentul de grafician; persona-lului de la Militärarchiv din Freiburg; precum și dragului meu John, care, prin simţul umorului și perspectiva lui realistă asupra lucru-rilor, mi-a ridicat moralul. Este o onoare deosebită pentru mine să îi mulţumesc prof. Stephen Fischer-Galaţi, editorul „Monografiilor Est-Europene”, al cărui nume se identifică de fapt cu studiile est-eu-ropene. Doresc de asemenea să-i mulţumesc doamnei nancy Tyson de la EEM, pentru priceperea cu care a pregătit manuscrisul pentru tipar. În sfârșit, îi transmit întreaga mea afecţiune și mulţumirile mele lui Fred, protagonistul acestei povești.

17

Cuvântul-înainte al naratorului

Ideea acestei cărţi mi-a venit în urmă cu mulţi ani, dar ar fi ră-mas doar în stadiul de proiect dacă nu m-aș fi bucurat de sprijin din partea mai multor persoane.

Aș dori să-i transmit sincerele mele mulţumiri dr. A. Wittmann, împreună cu care am petrecut nenumărate ceasuri discutând des-pre trecutul meu, cufundându-ne în transcrierile mele, cercetând și întreţesând fragmente relevante din istoria Transilvaniei și a Iugos-laviei. Prin curiozitatea sa și prin talentul său de a pune cele mai relevante întrebări, dr. Wittmann m-a ajutat să transform povestea vieţii mele într-o lucrare, sper eu, de o anume semnificaţie din punct de vedere istoric.

Aș dori de asemenea să mulţumesc familiei mele care m-a spriji-nit, m-a încurajat și s-a interesat de această lucrare. Soţiei mele Ag-nes îi transmit mulţumiri în mod special. După război și ea a trăit, în lagărele de muncă forţată din Uniunea Sovietică, experienţe similare încercărilor prin care am trecut eu. Împreună, de-a lungul celor șai-zeci și trei de ani de căsnicieb, am reușit să trecem peste traumele pe care le suferiserăm. Sprijinul pe care mi l-au oferit fiii mei, precum și observaţiile pe care le-au făcut permanent, au fost de asemenea ne-preţuite pentru mine. Lui Garry și soţiei lui, Carla, le datorez mulţu-miri în mod special, căci ei au fost cei care mi-au spus: „Haide, tată!” și m-au expediat pe muntele Yukon, împreună cu un casetofon.

În sfârșit, îi transmit mulţumirile mele și lui Inge Brown și so-ţului acesteia, dr. Desmond Brown, pentru atenţia cu care au citit povestea și pentru observaţiile pe care le-au formulat. Mulţumiri le datorez și altor membri ai Universităţii din Alberta: dr. Manfred

b Ediţia în limba engleză a acestei cărţi a apărut în anul 2000; toate referinţele la pe-rioada de timp scursă de la evenimentele relatate în carte și până în prezent au fost actualizate la nivelul anului 2015. (n. trad.)

18

Prokop și dr. Shyamal Bagchee pentru sugestiile lor practice, precum și dr. Ronald Ayling pentru ajutorul generos pe care mi l-a acordat lecturând și formulând comentarii asupra manuscrisului în diferite-le stadii ale elaborării acestuia. Soţului doamnei dr. Wittmann, John Kirk, îi datorez mulţumiri speciale pentru sprijinul constant și sfatu-rile utile pe care mi le-a dat.

Celorlalţi membri ai familiei mele din Europa și familiei mai largi a sașilor transilvăneni, acum împrăștiaţi pe tot globul, le pot spune doar că sunt cu toţii cuprinși în această carte, care relatează o parte din istoria noastră comună ce se cuvine rememorată.

Regiunea Munţilor Balcani (Grafica: A. Wittmann, S. Perkovic)

19

Introducere

Sunt sas din Transilvania1. Dacă m-ar întreba cineva ce sunt eu, până în ziua de astăzi acesta ar fi răspunsul pe care l-aș da. Asta nu înseamnă că nu sunt în aceeași măsură și canadian, căci de mai bine de șaizeci de ani Canada a devenit patria mea. Şi totuși, fără un în-ceput nu ar fi cu putinţă nici sfârșitul. Sămânţa ce a încolţit într-un loc poate trăi și după ce a fost dezrădăcinată, dacă este transplantată în alt loc.

La capătul unei serii întregi de strămutări, identitatea mea ca sas a fost unica identitate pe care n-am dorit niciodată să o schimb și nu am simţit niciodată nevoia de a o schimba. A fost singura constantă de-a lungul tuturor rupturilor care au intervenit între mine și locul nașterii mele. În diferite momente ale vieţii am avut tot felul de iden-tităţi. La vârsta de optsprezece ani, pe când eram doar un băiat de la ţară, din satul Idiciuc din România, m-am pomenit aruncat în mij-locul teatrului de război din Balcani. Fiind din întâmplare etnic ger-man din Transilvania, am fost recrutat ca soldat în Divizia de Vână-tori de Munte „Prinz Eugen” din cadrul Wafen-SS. Aici am devenit întâi unul dintre soldaţii români mobilizaţi în armata germană care contribuiau cică la prelungirea unui război deja pierdut, un recrut care urma să fie trimis pe unul dintre cele mai primejdioase câmpuri de luptă, apoi o mitralieră umană pitită într-un locaș de tragere săpat în pământ, pe urmă vânător de munte, cercetaș, infanterist într-o subunitate de pionieri, decorat cu un șir întreg de medalii, sergent, atacator, apărător, rănit grav. Pentru luptătorii de gherilă din munţii Iugoslaviei eram doar un obiect asupra căruia ar fi deschis focul pe loc; pentru ţăranii de rând din Balcani, o pacoste, unul din cotropi-

c În original Belleschdorf (germ.). Toate toponimele germane au fost înlocuite cu de-numirile românești corespunzătoare. Un glosar cuprinzând aceste toponime se află la sfârșitul volumului. (n. trad.)

20

torii din pricina cărora viaţa lor, deja zguduită din temelii în urma frământărilor politice, devenise atât de grea; pentru ruși eram un neamţ care trebuia fie capturat, fie ucis, fie alungat din ţară; pentru divizia mea eram un punct important de pe linia fragilă care separa viaţa de moarte. Pentru spitalul Crucii Roșii din Austria care m-a găzduit după încheierea războiului2 eram doar un rănit oarecare, un soldat din armata de schelete ambulante ce se scurgea fără încetare peste graniţele unei ţări deja peste măsură de împovărată din pricina mulţimii răniţilor. Pentru anchetatorii Aliaţilor din Klagenfurt am fost doar un tânăr criminal din SS care ar fi putut ascunde tot felul de crime de război. Pentru gardienii din lagărele de prizonieri din Italia, am fost doar un oarecare prizonier de război nazist care tre-buia supus înfometării sistematice. Pentru britanicii din Anglia am fost dovada vie că unii dintre așa-zișii naziști erau în definitiv niște persoane cumsecade. Pentru germanii care se zbăteau deznădăjduiţi sub ruinele fostului Reich am fost unul dintre refugiaţii din Europa de Est care nu erau doriţi în ţara lor și pentru care nu aveau loc. Iar după ce am devenit cetăţean canadian, această nouă identitate a marcat pentru mine încă o încercare la care am fost supus în lupta pentru supravieţuire. Cu toate că identitatea pe care am purtat-o cel mai mult timp este aceea de cetăţean canadian, Canada nu poate înlocui pe deplin în inima mea prima mea patrie. Căci, după cum spuneam, fără un început nici sfârșitul nu este cu putinţă.

Am să vă relatez aici o poveste veche. Războiul creează victime, iar povestea fiecăreia dintre aceste victime se alătură, formând un mare corp comun cu acestea, multor altor povești similare, ai căror eroi s-ar putea să nu supravieţuiască și astfel să nu ajungă să-și spună poveștile. Supravieţuind, orice victimă devine un învingător. Voci-le celor care supravieţuiesc războiului glăsuiesc și în numele celor morţi. A supravieţui unui război este un privilegiu, dar și o mare responsabilitate. Devine o datorie faţă de prietenii tăi, faţă de vecinii tăi și faţă de rudele tale care nu au trăit suficient ca să ajungă să-și spună poveștile. Şi mai este și o datorie pe care o ai faţă de istorie.

În teatrele de război în care s-a desfășurat, ca un coșmar, cel de-al Doilea Război Mondial, s-au scris multe povești. Printre acestea, cele despre Munţii Balcani sunt dintre cele mai înfiorătoare. Apar mereu

21

atât mărturii personale, cât și studii știinţifice cu privire la conflic-tul din fosta Iugoslavie, dar acestea de regulă ignoră două aspecte semnificative. În primul rând, faptul că atunci când analizează un război în general, istoricii militari prezintă strategii și conflicte de grup3, adeseori concentrându-se strict asupra actanţilor principali. Această perspectivă diferă radical de cea a soldatului de rând care petrece patru săptămâni ghemuit într-un locaș de tragere, fără să-și poată schimba hainele de pe el sau să-și dea jos bocancii din picioare. În al doilea rând, povestea mea prezintă perspectiva unui sas tran-silvănean. Minoritatea săsească a fost doar un jucător neînsemnat într-o luptă în care se încleștau mai multe superputeri și, ca multe alte grupuri etnice mici, a fost atrasă într-un război care a cuprins și teritoriile în care locuiam noi. Unii dintre noi s-au înrolat în armata germană voluntar, dar majoritatea am fost mobilizaţi obligatoriu.

Atunci când oamenii de rând aud de Waffen-SS, în minte le vin pe dată elita nazistă, imaginea soldaţilor în uniforme negre, svastica, teoria „purităţii rasiale” și lagărele de exterminare. Încă persistă în legătură cu membrii Waffen-SS opinia că erau toţi niște fanatici po-litici și că diviziile de elită care alcătuiau forţele armate ale Axei erau formate exclusiv din astfel de fanatici. Intenţia mea nu este nici să neg atrocităţile fără de seamăn comise de Germania nazistă, nici să caut scuze pentru acestea; însă aș dori să subliniez că, în ciuda faptu-lui că într-adevăr Waffen-SS s-a făcut vinovată de mare parte dintre acuzele care i-au fost aduse, forma și structura acestei organizaţii s-au modificat pe măsură ce cel de-al Treilea Reich era tot mai dispe-rat. După pierderile uriașe suferite în campania din Rusia, în cadrul Waffen-SS au fost mobilizaţi tot mai mulţi membri ai minorităţilor etnice germane. Mulţi dintre cei care au ajuns să facă parte din Wa-ffen-SS nu s-au înrolat voluntar, ci au fost repartizaţi diviziilor SS în mod arbitrar4. Având în vedere toate acestea, noi, sașii, am făcut ce am putut. Dacă cineva poate vorbi într-adevăr despre onoare în vre-me de război, eu, ca sas transilvănean, pot vorbi cu mândrie despre Divizia „Prinz Eugen”, din care am făcut parte. nu doar că am de-monstrat curaj și onoare în împrejurări incredibil de grele, dar uni-tatea noastră era alcătuită aproape în întregime din etnici germani din Transilvania (sași) și din Banatul românesc, unguresc și iugoslav

22

(șvabi)5. Majoritatea eram niște naivi din punct de vedere politic și ajunseserăm să luptăm pentru Germania fiind mobilizaţi în armată.

Asta nu înseamnă totuși că nu ni se poate imputa nicio vină, căci într-adevăr comiseserăm o greșeală îngrozitoare. În această privin-ţă, experienţa mea ca sas transilvănean reflectă și experienţa altor minorităţi etnice. Am fost amăgiţi amarnic, iar ceea ce am trăit noi poate servi drept mesaj și avertisment pentru alţii. Întocmai după cum din punct de vedere geografic Transilvania este închisă între două lanţuri muntoase, Carpaţii Orientali și cei Meridionali, tot așa eram și noi, sașii, prinși între două forţe care ameninţau să ne dis-trugă. Pentru sași situaţia aceasta nu era deloc nouă. Până în 1867, când s-a instaurat monarhia duală austro-ungară, fuseserăm con-sideraţi cetăţeni germani ai Imperiului Habsburgic. Mai apoi, până în 1920, am constituit o minoritate vorbitoare de limbă germană pe teritoriul Ungariei, luptând pentru dreptul nostru de a ne vorbi lim-ba în faţa încercărilor guvernului6 de a ne maghiariza. După Tratatul de la Trianon am continuat să existăm ca minoritate vorbitoare de limbă germană, dar de acum teritoriul ocupat de noi făcea parte din România. În vreme ce înainte de 1920 copiii sașilor erau obligaţi să înveţe limba maghiară, acum, aproape de pe o zi pe alta, trebuia să învăţăm limba română. De-a lungul secolelor, pentru a-și asigura supravieţuirea, minoritatea săsească din Transilvania se deprinse-se să facă tot felul de compromisuri. nu noi am iniţiat toate aceste schimbări; noi doar ne-am adaptat la ele7. Însă ultimul compromis pe care l-am făcut a echivalat cu o sinucidere. Iar pentru aceasta nu sunt de vină doar sașii din Transilvania, ci și guvernul României.

Asemeni sașilor, și România era prinsă ca într-o menghină între mai multe forţe care ameninţau să o devoreze. La una dintre graniţe stătea Ungaria care, după ce își pierduse mai bine de jumătate din te-ritoriu în urma Tratatului de la Trianon, prin care i se stabiliseră noile graniţe, în 1940 își mobiliza armata pentru a pune mâna pe Transil-vania8. De cealaltă parte se afla Germania, care tocmai ocupase mai întâi Cehoslovacia, apoi Polonia, iar acum nu doar că pusese ochii pe câmpurile petrolifere și pe rezervele agricole ale României, ci avea în vedere și faptul că din România ar fi putut avea acces nestingherit către Uniunea Sovietică. În sfârșit, dincolo de cea de-a treia graniţă

23

se întindea Uniunea Sovietică, care, după ce în 1940 (anul în care Ungaria recâștigase Transilvania de nord) pusese mâna pe Basara-bia și Bucovina de nord, în ultimul an al celui de-al Doilea Război Mondial avea să înșface și restul României. Așadar atât Horthy, cât și Hitler și Stalin stâteau cu câte un picior în pragul României. Încon-jurată de astfel de vecini hrăpăreţi și aflată în pragul unui dezastru economic, ca o ironie a sorţii, România s-a aliat tocmai cu ţara care îi prezidase dezmembrarea9. Sub conducerea generalului pro-nazist Ion Antonescu, România a devenit oficial un „stat naţional legionar” aliat Axei. Şi în cele din urmă, culmea ironiei, statul român a fost cel care le-a răpit cetăţenilor săi etnici germani dreptul la opţiune. Este adevărat că, încă cu mult înainte de 1942, atunci când România con-simţise la înrolarea etnicilor germani în Waffen-SS, unii sași transil-văneni sprijineau în mod activ acţiunile Germaniei hitleriste, însă cei mai mulţi rămăseserăm ceea ce fuseserăm dintotdeauna. Tot ce doream noi era să continuăm să trăim ca până atunci, păstrându-ne stilul de viaţă tradiţional. Printr-o hotărâre, luată nu de către mino-ritatea vorbitoare de limbă germană din România, ci de către ţara ai cărei „oaspeţi” eram10, am fost pur și simplu predaţi Germaniei hit-leriste11. Şi mai înainte fuseserăm cetăţeni obedienţi, supuși ai Impe-riului Habsburgic, apoi ai Ungariei. Acum, când eram români, din nou singura noastră alternativă era aceea de a face un compromis. De data aceasta însă, prin compromisul pe care îl făceam, semnam certificatul de deces al culturii săsești din Transilvania.

nu vreau prin aceasta să spun că nu fuseserăm și noi cuprinși de isteria care măturase întreaga Europă în anii ’30 și la începutul anilor ’40. Așa cum recunoaște un istoric sas contemporan, nu am fost doar „Opfer eines sinnlosen und verbrecherischen Krieges [aber] oft …auch Täter”12 („victime ale unui război inutil și criminal, [ci] adeseori… și făptași”). Întrebarea „de ce?” mă chinuie până în ziua de astăzi. De ce am căzut pradă propagandei naziste? Şi, când deja eram angajaţi în luptele de pe frontul din Balcani, de ce au continuat conducătorii noștri să ne mintă fără încetare că victoria noastră este iminentă? Şi noi de ce i-am crezut, chiar și după ce totul se sfârșise? Prin aceasta nu vreau să spun că deveniserăm asemeni fanaticilor nemţi care perorau pe tema supremaţiei arienilor. nu, pe noi ne in-

24

teresa doar propria noastră supravieţuire ca etnie. Timp de 800 de ani noi, sașii transilvăneni, supravieţuiserăm fără ajutorul lor. ne păstraserăm vii cultura săsească, ca și pe cea germană. În funcţie de ceea ce dictaseră jocurile politice din Europa Centrală și de Est, supravieţuiserăm sub cârmuire turcească, apoi habsburgică; ne ma-ghiarizaserăm și ne românizaserăm după cum primiserăm ordin. În același timp însă fuseserăm mereu trataţi ca străini trăitori în ţările ai căror cetăţeni eram. Apoi, în anii treizeci și patruzeci ai secolu-lui trecut au apărut cei care s-au autointitulat „eliberatorii” noștri, nemţii din Germania lui Hitler. Ei ne-au promis că pentru prima oară în 800 de ani ne vom bucura de drepturi politice depline. ne-au înfăţișat imaginea ispititoare a unei Germanii Mari. ne-au invitat să ne întoarcem la rădăcinile noastre. Cu cântecele, fotografiile și fil-mele lor mobilizatoare, cu idealurile lor de Tüchtigkeit und Einigkeit („eficienţă și unitate”), cu promisiunea lor de a pune stavilă mareei comuniste care deja ajunsese până la graniţele noastre, ne-au servit exact ceea ce doream să auzim. Târziu ne-am dat seama, ca și alţi et-nici germani de pe tot cuprinsul Europei, că fuseserăm folosiţi drept carne de tun pentru o Vaterland care avea disperată nevoie de alţi și alţi „fii” pe care să-i sacrifice în război.

Ca nenumăraţi alţii, am plătit și noi un preţ teribil pentru igno-ranţa noastră. Din populaţia de etnie germană a României, au mu-rit sau au dispărut 35.000 de soldaţi; 50.000 de oameni au fugit din calea armatei sovieto-române; 27.000 de sași transilvăneni și 35.000 de șvabi s-au numărat printre cei aproximativ 100.000 de cetăţeni români deportaţi în ianuarie 1945 în lagărele de muncă silnică din Uniunea Sovietică, iar dintre aceștia cel puţin o cincime și-au pierdut viaţa din pricina foametei, a epuizării, a bolilor și a vitregiilor natu-rii. Pe scurt, în urma celui de-al Doilea Război Mondial comunitatea etnicilor germani din România a fost mai mult decât înjumătăţită, iar cei rămași în urmă continuă până în ziua de astăzi să părăsească ţara. Estimările actuale indică faptul că astăzi în România trăiesc mai puţin de douăzeci și cinci de mii de sași13.

Aceia dintre noi care în timpul celui de-al Doilea Război Mondi-al au fost recrutaţi în armata română sau în cea germană au plătit un preţ la fel de mare pentru faptul că au sprijinit cel de-al Treilea Reich,

25

fie că au făcut-o de bunăvoie, fie de nevoie. Războiul nu ţine cont de naţionalitatea victimelor sale. Dacă luăm în calcul numai pierderile de vieţi omenești suferite de Divizia „Prinz Eugen”, se confirmă pe deplin faptul că a te afla printre cei, puţini, care au supravieţuit răz-boiului este într-adevăr o victorie în sine. Din cei treizeci și doi de recruţi câţi am fost înrolaţi în compania mea în ziua aceea fatidică de septembrie 1943, nu am știinţă, în afară de mine, să mai fi ră-mas în viaţă până la sfârșitul războiului, în mai 1945, decât o singură persoană. nenumăraţi tineri sași transilvăneni și șvabi bănăţeni au avut parte de o moarte cumplită pe frontul din Balcani, în timp ce cei ce au supravieţuit până la încheierea oficială a războiului au fost adunaţi și uciși de bandele de partizani ale lui Tito care cutreierau Balcanii, au fost trimiși în marșuri ale morţii ori au fost închiși în ceea ce s-ar putea numi lagăre ale foamei14. Pentru atrocităţile comi-se de Germania nazistă au avut de suferit milioane de alte persoane, atât vinovaţi, cât și nevinovaţi. Dar toate acestea vor fi prezentate pe larg în povestea mea. Dacă relatând aceste lucruri voi reuși să-mi aduc chiar și cea mai modestă contribuţie la dezvăluirea adevărului istoric, atunci înseamnă că îmi voi fi atins scopul.