2

Colectivul de redacţie al revistei „Primul zbor“ a Liceului de

Metrologie „Traian Vuia“, Bucureşti

Nr. 25 / 2010

Redactor şef: Iulia STROE

Redactori : Adelina BÂREA

Daniela COBRESCU

Daniela Viorica LAZĂR

Mihaela MOROGAN

Andrei MURARIU Andrei MUNTEANU

Alina Nicoleta PAŞC

Georgiana RĂNGHIUC

Daniela Filip TEODORA

Ana –Maria TOTOROŢEA

Tehnoredactori : Marian Silviu PĂDURARIU

Alina SAVA

Coordonatori: Prof. Mihai FLOAREA

Prof. Monica PATRICHE

Cuvînt de învăţătură: Prof. Mihai Floarea, De ce avem nevoie de memorie? 3

Interviuri:

Teodora Daniela Filip (cu d-ra profesoară Monica Patriche) 4

Rănghiuc Georgiana (cu Iulia Stroe, Experienţa de redactor) 6

Mihaela Morogan, Istoria matematicii 7

Eseuri :

Munteanu Andrei, Să aruncăm o privire spre evoluţia discriminării 10

Alina Nicoleta Paşc, Schimbarea la faţă a României 11

Ana-Maria Totoroţea şi Adelina Bârea, Avantajele şi dezavantajele globalizării 12

Maxime comentate:

Iulia Stroe, Voinţa este motorul istoriei 14

Andrei Murariu, Inima Îl simte pe Dumnezeu, iar nu raţiunea 15

De la reporterii noştri: Viorica Lazar, O experienţă minunată 16

Pregătire suplimentară pentru bacalaureat: Iulia Stroe, M. Eminescu şi T. Arghezi 18

Încercări literare :

Poezie: Iulia Stroe, Umbre de fum 20

Opinii: Daniela Cobrescu, Numerologia şi superstiţia 21

Sfaturi de viaţă: Iulia Stroe 22

Test: Tu şi ceilalţi (Marian Pădurariu şi Iulia Stroe), Ce fel de prieten eşti? 23

3

(I)

Replica unuia dintre elevii mei de-a XII-a, la o dezbatere noi trăim pentru viitor, nu ne

mai interesează trecutul suprapusă aceleia a unei eleve de-a IX-a care, la o temă de reflecţie dată

pentru acasă, a venit cu o constatare din mediul ei familial anume că era mai bine înainte de 1989

au fost suficiente pentru mine ca să concep articolul de faţă.

Preocupările mele de a scrie un auxiliar didactic interdisciplinar despre literatura

arestată – sintagmă inspirată din subtitlul unei reviste-stindard a anticomunismului românesc

memoria arestată –, deceniile trăite sub totalitarism şi participarea mea la Revoluţia din

decembrie 1989 mă îndreptăţesc să formulez cîteva opinii sper avizate asupra problematicii.

Cunoaşterea trecutului asigură conduita prezentă şi viitoare a unui individ şi a unei

colectivităţi în sensul evitării greşelilor, admiţînd adevărul vechiului aforism rezultat din

contaminarea unor pasaje celebre aparţinînd lui Cicero şi lui Augustinus: errare humanum est,

perseverare diabolicum. Or, adevărul este că pe teritoriul locuit majoritar de români comunismul

a făcut aproximativ 2.802.300 victime (oameni exterminaţi în lagăre şi închisori, ucişi în timpul

colectivizărilor forţate, ori ca prizonieri de război în fosta URSS, omorîţi în timpul luptelor de

partizani şi în timpul Revoluţiei din decembrie 1989) (cf. Florin Mătrescu, Holocaustul roşu.

Crimele comunismului internaţional în cifre, vol. 1, ediţia a III-a revizuită, Bucureşti, Editura

Irecson, 2008, p.174). Dacă voi preciza că multe dintre aceste victime au fost copii şi tineri

nevinovaţi cred că am şanse suplimentare de a atrage atenţia cititorilor elevi ai acestor rînduri. La

această cifră trebuie adăugate zecile de milioane de indivizi mutilaţi fizic şi psihic în urma

experimentării formării „omului nou“ (homo sovieticus) prin subalimentare şi lipsuri, prin

constrîngere la duplicitate şi turnătorie, prin pervertirea sistemului de valori morale şi religioase,

prin frică şi minciună instituţionalizate (graţie securităţii)…

Cum a fost posibilă instaurarea şi supravieţuirea unui regim criminal în România în

intervalul 1945-1989, dar mai ales cum de este încă activă mentalitatea comunistă cu rol de frînă

în progresul real – politic, economic, social etc. – al ţării trebuie elucidat. Alexandr Zinoviev

socotea: „cumulul tuturor sechelelor ce le-a lăsat în mentalitatea oamenilor […] este marea

problemă a lichidării comunismului. Eliminarea acestor sechele se poate face prin obişnuirea

oamenilor cu un limbaj liber“ – care, adaug, nu este limbajul de plastic deprins în şedinţele de

partid şi în urma îndoctrinării prin învăţămîntul ideologic obligatoriu din întreprinderile şi

instituţiile României dinainte de 1990. Or, limbajul liber formează şi gîndirea liberă a cetăţenilor.

Pledoaria mea pentru cunoaşterea ororilor trecutului n-ar fi completă dacă n-aş menţiona

cîteva nume de anticomunişti ce au luptat realmente, animaţi de patriotism şi credinţă creştină,

pînă la jertfa de sine: Toma Arnăuţoiu, Gheorghe Arsenescu, Fronea Bădulescu, pr. Liviu

Brânzaş, pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, pr. Dumitru Bejan, Constantin Cenuşă, Ion Gavrilă-

Ogoranu, Elisabeta Rizea, Valeriu Gafencu, Adriana Georgescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic,

Corneliu Coposu, Ion Ioanid, Ion Ianolide, Cicerone Ioniţoiu, Vasile Motrescu, Aniţa Nandriş-

Cudla, Aspazia Oţel Petrescu, Vasile Valuşescu, Marcel Petrişor, Banu Rădulescu, Nicolae

Steinhardt, Leon şi Teodor Şuşman…

(Decembrie 2009).

Mihai Floarea

4

Interviu cu d-ra profesoara Monica Patriche

Teodora Daniela Filip: Studiile

dumneavoastră s-au concentrat în domeniul

matematicii, dar în acelaşi timp sînteţi o

foarte bună poetă. Ce v-a determinat să

deveniţi profesoară de matematică şi cum se

împacă dragostea faţă de matematică cu

dragostea faţă de literatură?

D-ra prof. Monica Patriche: Părintele Teofil

Pârâianu afirma că cea mai mare distanţă

este între minte şi inimă. Ar însemna că între

matematică şi literatură ar fi cea mai mare

distanţă, prima adresîndu-se în principal

minţii, cealaltă inimii. Totuşi, există o anumită emotivitate ce însoţeşte descoperirea în domeniul

ştiinţific, după cum se poate vorbi despre rigoare, capacitatea de a selecta şi de a exprima

esenţialul în poezie. Domnul Solomon Marcus a descris într-o carte de prin anii ‘60 (Poetica

matematică) asemănările dintre limbajul matematic şi cel poetic. Eu aş aminti acum doar

folosirea metaforei. Matematica şi poezia se folosesc în egală măsură de metaforă şi se aseamănă

prin frumuseţe. Am pendulat, într-adevăr, între matematică şi literatură, ca opţiune pentru

facultate. Am ales în final matematica, pentru că ea cultivă nişte virtuţi de care ştiinţele umaniste

se dezic adesea. În primul rînd cultivă dragostea de frumos. Dacă în secolul trecut a fost scrisă o

literatură a urîtului, în matematică frumosul nu poate fi pervertit. Ea dezvoltă capacităţi utile unui

anume tip de literatură, pentru că gîndirea matematică se bazează în principal pe capacitatea de a

face analogii şi este creativă.

T. D. F.: Sînteţi o persoană credincioasă? Vă întreb acest lucru deoarece aţi publicat o carte

numită Dar de nuntă în care analizaţi căsătoria şi tainele ei din punct de vedere religios.

M. P.: Nu analizez. De analiză se ocupă matematica, filosofia, critica literară. Poezia exprimă

nişte trăiri. Într-adevăr, poezia din prima mea carte are în vedere căsătoria din punct de vedere

religios. Este o carte care se adresează tinerilor: miri şi mirese. Prin trăire poezia se apropie de

religie.

T. D. F.: Foarte multe valori ale căsătoriei s-au pierdut. Cum apreciaţi dumneavoastră căsătoria

în zilele noastre?

M. P.: Adesea lipsită de frumuseţe, de profunzime. Nu mai are la bază iubirea adevărată şi nevoia

de comunicare. Mai este ea un cadru în care soţii să se împlinească din toate punctele de vedere?

În cîte cazuri? Din păcate adesea este o singurătate în doi, pentru că se ignoră ceea ce asigură

coaliţia unui cuplu. Or, ceea ce uneşte soţul şi soţia este, după dragostea curată şi sinceră, harul

divin. Toate se descompun fără Duhul Sfînt. De aceea este important ca tinerii să se cunune în

biserică, să aibă binecuvîntarea părinţilor şi a lui Dumnezeu. În Dumnezeu soţii devin realmente

o singură fiinţă, după măsura dragostei lor şi a capacităţii de jertfă. Dar trăim într-o lume

5

secularizată în care ideea de jertfă este înlocuită cu hedonismul, cu dorinţa de a dobîndi plăcere

imediată.

T. D. F.: Emanuela Ilie afirma despre Dar de nuntă că este un ghid dedicat atenţiei cititorului

spre sensul originar, biblic al căsătoriei. Dumneavoastră cum apreciaţi această carte?

M. P.: Este o carte la care am lucrat cu multă dragoste şi pe care am scris-o după ce am citit

foarte mult despre taina căsătoriei în Ortodoxie. Am citit despre menirea femeii, despre cum vede

Biserica raportul dintre bărbat şi femeie, despre cum relaţia dintre mire şi mireasă este după

modelul relaţiei dintre Biserică şi Hristos, despre femeile mironosiţe, despre Eva şi Maica

Domnului, despre taina persoanei. Cartea urmează etapele Evangheliei, de la naşterea lui Hristos

pînă la înviere. Învierea pune în cu totul altă lumină viaţa de pe pămînt. Dragostea dintre soţi se

poate prelungi la nesfîrşit, din moment ce Hristos ne asigură viaţa veşnică. Avînd o astfel de

nădejde, cei ce cred cu adevărat se hotărăsc să trăiască frumos căsătoria. Şi nu doar căsătoria,

viaţa lor toată…

T. D. F.: Cum vi s-a părut perioada în care aţi fost membră a cenaclului literar de la Turnu

Severin?

M. P.: Este o bună întrebare. Zilele trecute am fost la o întîlnire cu tineri scriitori care au

recunoscut că nu citesc, dar au pretenţia să fie consideraţi valoroşi. Au o aroganţă care mă pune

pe gînduri. Şi mi-am adus aminte de perioada în care m-am format eu. Cenaclul de la Turnu

Severin era condus de directoarea Bibliotecii Judeţene de acolo, astfel că dumneaei ne ajuta să ne

alegem lecturile. Participau şi scriitori cunoscuţi, cum era de pildă, Romulus Cojocaru. Acolo am

învăţat să iubesc literatura. Aşa cred că se face adevărata cultură, iubind. Iubind un scriitor, o

carte. Iubirea are o mare capacitate de cuprindere, înfloreşti propriu zis, creşti din toate punctele

de vedere. Devii creativ, imaginaţia ţi se dezvoltă, devii personal, devii tu însuţi. Scriitorii care nu

iubesc sînt comuni şi impersonali. În concluzie, la cenaclul de la Turnu Severin am învăţat să

iubesc. Un tînăr care iubeşte nu este arogant…

T. D. F.: Ascultînd plînsul ghitarei este cea de-a doua carte a dumneavoastră publicată.

Spuneţi-mi cîteva cuvinte despre această carte.

M. P.: Este tot o carte pentru tineri. O să vă citez cîteva cuvinte din prefaţa alcătuită de domnul

Liviu Stanciu, directorul editurii la care a fost publicată. „...Tinereţea, în speţă adolescenţa, este

malaxorul în care, filtrate printr-un suflet plin de inocenţă, toate dramele devin vise şi toate visele

primesc granturi de împlinire [...] Sîntem exponenţii unei generaţii a cărei amprentă se va

descoperi peste cîteva zeci de ani, dar ştim, împreună cu toţi aceia care conştientizează că

umanitatea are nevoie de Dumnezeu, că vom fi mult mai bogaţi sufleteşte atîta timp cît «plînsul

ghitarei» va naşte în noi oportunităţi spre deschidere, spre comunicare, spre comuniune, spre

împărtăşire de cel de lîngă noi, care trăieşte aceeaşi dramă. Vom fi mai bogaţi, probabil, cu cîteva

zeci de idei pe care le vom reţine din lectura acestei lucrări, în care, pe aceeaşi direcţie cu noi,

autoarea a încercat să deschidă perspective. Şi a reuşit…“

T. D. F.: Printre poeziile dumneavoastră am regăsit foarte multe elemente familiare (exemple

Gînduri de mamă pentru copilul ei, Blîndeţea mamei). Sînteţi o persoană care pune pe primul

loc familia? O familistă convinsă?

M. P.: Aceste poezii vorbesc despre virtuţile creştine: dragostea, blîndeţea. Aceste virtuţi pot fi

formate în familie. Dar nu neapărat în familie.

T. D. F.: Memoria fluviului este ultima carte publicată. Pe prima pagină, sub titlul cărţii, este

scris „ Scrisori pentru o prietenă“. Cine este această misterioasă prietenă?

M. P.: Este o fiinţă cu totul deosebită, din punctul meu de vedere. Voi, tinerii, aveţi acum, poate,

alte criterii de a vă alege prietenii. De aceea nici nu vreau să vorbesc prea mult despre ea. Este

sinceră, foarte sensibilă şi profundă. Acum voi vă formaţi, poate, de la televizor, alte modele, care

să fie exact pe dos. Idolii tinerilor sînt superficiali, şmecheri care se descurcă cu uşurinţă în viaţă,

6

care ar face orice pentru a-şi îndeplini scopul, pentru a cîştiga cu un minim de efort cît mai mult.

Prietena mea nu intră în tiparul acesta. Scriind despre ea, am făcut într-un fel elogiul prieteniei,

adică al sincerităţii, al devotamentului, al capacităţii de a sesiza durerea celuilalt. Consider

suferinţa un fel de graniţă dincolo de care valorile de tip TV pier. Suferinţa adînceşte, pune

probleme, întrebări în legătură cu sensul vieţii, cu ceea ce este cu adevărat important. De aici

încolo începe maturizarea.

T. D. F.: Ce v-a inspirat să scrieţi aceste frumoase poezii? Cînd veţi lansa următorul volum de

poezii?

M. P.: Ce m-a inspirat? Prietenia. Şi memoria unor lucruri foarte frumoase. De aceea i-am spus

cărţii Memoria fluviului. O memorie afectivă frumoasă dă mare putere unui om. O spune şi

Gabriel Liiceanu în Declaraţie de iubire. Eu am spus-o în versuri. Cît despre următorul volum,

nu ştiu. Mă gîndesc că poate va fi un volum de eseuri. Tot pentru tineri. Repere pentru tineri,

ceva de genul acesta.

T. D. F.: Vă mulţumesc foarte mult pentru amabilitatea, sinceritatea şi promptitudinea cu care

mi-aţi răspuns.

M. P.: Cu plăcere.

A consemnat Teodora Daniela Filip,

Cl. a X-a A

Iulia Stroe şi experienţa de redactor

Reporter: Cum au fost aceşti patru ani de redactor-şef al revistei

liceului de Metrologie ,,Traian Vuia“?

Iulia Stroe (clasa a XII-a C): Aceşti patru ani de redactor-şef au fost

frumoşi pentru că am invăţat multe lucruri despre munca de

redactor. Într-adevăr am avut şi momente mai dificile, dar le-am

trecut cu bine.

R: Ce schimburi de experienţă ai avut cu alte echipe de redacţie?

I. S.: Din păcate, nu am colaborat cu alte echipe de redacţie dar

poate viitoarea echipă de redacţie al liceului de Metrologie Traian

Vuia“ o să colaboreze, eu una aşa sper.

R: Ai concurat vreodată cu alte licee?

I. S.: Nu am concurat pentru că liceul fiind de profil real şi tehnic, nu prea putem concura cu licee

cu profil uman, care erau mult mai pregătite şi sponsorizate.

R: Cu ce clase din liceu ai colaborat mai mult ?

I.S.: Am colaborat cu elevi din diferite clase, dar în special cu cei de-a XII-a. Ei fiind mai mari

mă puteau ajuta mai uşor la partea de tehnoredactare.

R: Ai întîlnit dificultăţi la redactarea revistei?Ai avut mereu timp suficient pentru a pune toate

detaliile la punct?

I. S.: Desigur că am avut dificultăţi, dar atunci cînd îţi place ceea ce faci nu ţi se mai par aşa

grele, doar că nu am avut o echipă mai numeroasă care să mă ajute. Şi în plus, nu am avut

persoane care sa se ocupe de copertare şi tot ce este legat de tehnoredactare. Cei care îşi scriau

articolele erau totodată şi tehnoredactori. Dar în final, de fiecare dată ieşea foarte bine. Ne

încadram mereu în timp, dar din păcate, mai existau întîrzieri pentru că aveam probleme cu

coperta, neavînd pe cineva special să se ocupe.

7

R: Care articol din revistă ţi s-a părut cel mai interesant ? Dar cel mai plictisitor?

I. S.: Nu pot să spun care a fost interesant sau plictisitor, pentru mine toate sunt frumoase,

interesante şi de învăţat din ele. Deoarece avem rubrici în care de fiecare dată aducem subiecte

care să intereseze liceenii, articole din cultura românească, străină, sport, teste care să ajute în

cunoaştere de sine.

R: Ţi s-a părut interesant să lucrezi la redacţia revistei timp de patru ani?

I. S.: Bineînţeles. Din toţi aceşti patru, am avut de învăţat mult, mai ales că vreau şi mai departe

să lucrez în acelaşi domeniu.

R: Ce criteriu de selectare a lucrărilor elevilor din liceu ai?Cu cine te confrunţi? Cu profesorii

sau cu elevii care fac parte din comitetul de redacţie?

I. S.: Un criteriu ar fi: să fie un subiect care să intereseze elevii din liceu dar şi cultural, nu numai

din sport, mai ales am observat că majoritatea doresc să scrie despre fotbal. Deciziile le iau cu

domnul profesor Mihai Floarea, care este coordonatorul revistei, dar şi cu elevii care fac parte din

echipă.

R: Ce criteriu de selectare ai pentru elevii care vor să participe la redacţia revistei?

I. S.: Oricine poate să participe, atît timp cît vrea să lucreze cu adevărat, să vină cu idei, să fie

comunicativ şi dacă are talent la limba şi literatura română e perfect. Totodată, cei care sunt

talentaţi la partea de tehnică sunt bine veniţi.

R: Dacă ai fi din nou clasa în a IX-a, ai mai alege să faci parte din redacţia liceului ?

I. S.: Fiind o persoană cu înclinaţii mai mult spre latura umanistă, normal că mi-am dorit să fac

parte din redacţie, în acelaşi timp, avîndu-l ca îndrumător şi sprijin permanent pe domnul

profesor Mihai Floarea, ocazie cu care îi mulţumesc în mod deosebit.

Reporter: Rănghiuc Georgiana Cls a IX-a A

Istoria matematicii

Matematica este în general definită ca ştiinţa ce studiază modelele de structură, schimbare şi spaţiu. În

sens modern, matematica este investigarea structurilor abstracte definite în mod axiomatic folosind logica

formală.

Structurile anume investigate de matematică îşi au deseori rădăcinile în ştiinţele naturale, cel mai ades în

fizică. Matematica defineşte şi investighează şi structuri şi teorii proprii, în special pentru a sintetiza şi

8

unifica multiple câmpuri matematice sub o teorie unică, o metodă ce facilitează în general metode

generice de calcul. Ocazional, matematicienii studiază unele domenii ale matematicii strict pentru

interesul abstract exercitat de acestea, ceea ce le transformă într-o abordare mai degrabă legată de artă

decât de ştiinţă.

Din punct de vedere istoric, ramurile majore ale matematicii au derivat din necesitatea de a face calcule

comerciale, de a măsura terenuri şi de a predetermina evenimente astronomice cu scopuri agriculturale.

Aceste domenii specifice pot fi folosite pentru a delimita în mod generic tendinţele matematicii până în

ziua de astăzi, în sensul delimitării a trei tendinţe specifice: studiul structurii, spaţiului şi al schimbărilor.

Studiul structurii se bazează în mod generic pe teoria numerelor: iniţial studiul numerelor naturale, numere

pare, numere impare apoi numere întregi, continuând cu numere raţionale şi în sfârşit numere reale,

întotdeauna corelate cu operaţiile aritmetice între acestea, toate acestea făcând parte din algebra

elementară. Investigarea în profunzime a acestor teorii şi abstractizarea lor a dus în final la algebra

abstractă care studiază printre altele inele şi corpuri, structuri care generalizează proprietăţile numerelor în

sensul obişnuit. Conceptul indispensabil în fizică de vector, generalizat în sensul de spaţiu vectorial şi

studiat în algebra lineară este comun studiului structurii şi studiului spaţiului.

Studiul spaţiului porneşte în mod natural de la geometrie, începând de la geometria euclidiană şi

trigonometria familiară în trei dimensiuni şi generalizată apoi la geometrie neeuclidiană, care joacă un rol

esenţial în teoria relativităţii. O mulţime de teorii legate de posibilitatea unor construcţii folosind rigla şi

compasul au fost încheiate de teoria Galois. Ramurile moderne ale geometriei diferenţiale şi geometriei

algebrice abstractizează studiul geometriei în direcţii distincte: geometria diferenţială accentuează uzul

sistemului de coordonate şi al direcţiei, pe când geometria algebrică defineşte obiectele mai degrabă ca

soluţii la diverse ecuaţii polinomiale. Teoria grupurilor investighează conceptul de simetrie în mod

abstract, făcând legătura între studiul structurii şi al spaţiului. Topologia face legătura între studiul

spaţiului şi studiul schimbărilor, punând accent pe conceptul continuităţii.

Studiul schimbării este o necesitate mai ales în cazul ştiinţelor naturale, unde măsurarea şi predicţia

modificărilor unor variabile este esenţială. Calculul diferenţial a fost creat pentru acest scop, pornind de la

definiţia relativ naturală a funcţiilor dintre diverse dimensiuni şi rata lor de schimbare în timp, metodele de

rezolvare ale acestora fiind ecuaţiile diferenţiale. Din considerente practice, este convenabil să se

folosească numerele complexe în această ramură.

O ramură importantă a matematicii aplicate este statistica, aceasta utilizând teoria probabilităţii care

facilitează definirea, analiza şi predicţia a diverse fenomene, şi care este folosită într-o multitudine de

domenii.

Istoria matematicii nu are un început clar definit, însă apariţia acesteia este strâns legată de evoluţia

omului. Este posibil ca oamenii să-şi fi dezvoltat anumite abilităţi matematice încă înainte de apariţia

scrierii. Cel mai vechi obiect care dovedeşte existenţa unei metode de calcul este osul din Ishango,

descoperit de arheologul belgian Jean de Heinzelin de Braucourt în regiunea Ishango din Republica

Democrată Congo, care datează din 20.000 înaintea erei noastre. Dezvoltarea matematicii ca bagaj de

cunoştinţe transmise de-a lungul generaţiilor în primele ere ale civilizaţiilor este legată strict de aplicaţiile

sale concrete: comerţul, gestiunea recoltelor, măsurarea suprafeţelor, predicţia evenimentelor astronomice,

şi, câteodată, de ritualurile religioase. Aceste nevoi au dus la împărţirea matematicii în ramuri ce se

ocupau cu studiul cantităţii, structurii şi spaţiului.

Din momentul în care omul a fost capabil să folosească şi să înţeleagă noţiuni abstracte, dar şi datorită

dezvoltării relaţiilor interumane si intertribale şi, nu în ultimul rând, a primelor sisteme de scris

(însemnările făcute pe pereţii peşterilor sub forma unor imagini care exprimau, atât trăiri în tărâmul real,

dar şi în cel oniric şi, din ce în ce mai mult, pe tărâmul ideilor), a apărut nevoia de „număr”.

Numărul este una dintre cele mai simple noţiuni abstracte; este abstractă deoarece un număr nu poate fi

relevat de un obiect material; există numai semne conventionale care îl exprimă. Relaţiile comerciale s-au

dezvoltat odată cu evoluţia spiritului uman; în acelaşi timp, numărul a început să fie din ce în ce mai

prezent în viaţa oamenilor şi, în cele din urmă, indispensabil unei existente umane aşa cum am început s-o

conştientizăm ca omenire în urmă cu 5.000 de ani, de când datează urmele primelor state care au apărut în

lume.

De asemenea, au apărut operaţiile: adunarea, scăderea, înmulţirea şi, în cele din urmă, împărţirea, care a

pus probleme oamenilor învăţaţi până în timpul Renaşterii, când s-a

9

dezvoltat metoda modernă de împărţire, numită

metoda şahului, deoarece a fost inspirată de

unele mişcări pe tabla de şah.

Unele din primele descoperiri matematice ţin de

extragerea rădăcinii pătrate, a rădăcinii cubice,

rezolvarea unor ecuaţii polinomiale,

trigonometrie, fracţii, artimentica numerelor

naturale, etc. Acestea au apărut în cadrul

civilizaţiilor akkadiene, babyloniene, egiptene,

chineze şi civilizaţiile de pe valea Indului.

În Grecia antică, matematica, influenţată de

lucrările anterioare şi de specificaţiile filosofice,

generează un grad mai mare de abstractizare.

Noţiunile de demonstraţie şi de axiomă apar în

această perioadă. Apar două ramuri ale

matematicii, aritmetica şi geometria. În secolul

al III-lea î.Hr., Elementele lui Euclid rezumă şi

pun în ordine cunoştinţele matematice ale

Greciei antice.

O pagină a tratatului de la Al-Khawarizmi

Civilizaţia islamică a permis conservarea moştenirii greceşti şi reunirea ei cu descoperirile din China şi

India, mai ales în ceea ce priveste sistemele de numeraţie. Domeniile trigonometriei (prin introducerea

funcţiilor trigonometrice) şi aritmeticii cunosc o dezvoltare deosebită. De asemenea, în această perioadă

sunt inventate şi combinatorica, analiza numerică şi algebra liniară.

În timpul Renaşterii, o parte din textele arabe sunt studiate şi traduse în latină. Cercetarea matematică se

concentrează în Europa. Calculul algebric se dezvoltă ca urmare a lucrărilor lui François Viète şi René

Descartes. Newton şi Leibniz au inventat, independent, calculul infinitezimal.

David Hilbert

În secolul al XVIII-lea şi secolul al XIX-lea,

matematica cunoaşte o nouă perioadă de

dezvoltare intensă, cu studiul sistematic al

structurilor algebrice, începând cu grupurile

(Évariste Galois) şi inelele (concept introdus de

Richard Dedekind).

În secolul al XIX-lea, David Hilbert şi Georg

Cantor dezvoltă o teorie axiomatică asumra

căutării fundamentelor matematice. Această

dezvoltare a axiomaticii va conduce în secolul al

XX-lea la definirea întregii matematici cu

ajutorul unui singur limbaj: logica matematică.

Secolul XX a fost martorul unei specializări a

domeniilor matematicii, naşterii şi dezvoltării a

numeroase ramuri noi, cum ar fi: teorie spectrală,

topologii algebrice sau geometrie algebrică.

Informatica a avut un puternic impact asupra cercetării. Pe de o parte, a facilitat comunicarea între

cercetători şi răspândirea descoperirilor, pe de alta, a oferit o unealtă foarte puternică pentru testarea

teoriilor.

Mihaela Morogan

Cl. a XI-a F

10

Să aruncăm o privire spre evoluţia discriminării

Cînd vorbim despre discriminare primul lucru care ne trece prin cap este

discriminarea rasială sau discriminarea celor cu handicap. Mergînd la şcoală, pe stradă, prin parcuri, stînd în diferite medii, cu oameni diferiţi,

ascultînd multe discuţii aprinse între foarte multe persoane, mi-am dat seama cu tristeţe, că un nou tip de discriminare este „la modă", un tip de discriminare căreia nu i-am putut găsi un nume, dar care are la bază banii,veniturile familiale, dar, cel mai important, banii care sînt investiţi în copii – copiii de bani gata.

Analizînd de la nivelul unui copil (căci asta sînt), mi-am dat seama că mulţi dintre copiii, adolescenţii şi tinerii de astăzi, avînd vîrste cuprinse între 6-24 de ani sînt „persecutaţi“ psihic de alţi copii şi tineri.

Majoritatea familiilor au cel puţin un copil, un lucru minunat, dar partea negativă a acestui lucru este că unele familii au un nivel de trai foarte bun, iar altele mai puţin bun. Din această cauză şi din pricina tendinţei unora de a se lăuda cu ceea ce au, pot spune că a rezultat un nou tip de discriminare: între copiii cu bani şi cei fără.

Este foarte posibil ca şi dumneavoastră să fi asistat la discuţii de genul: „adidaşii mei sînt de firmă iar ai tăi nu“, „tata mi-a luat maşină de 20.000$, iar tu ai tupeu să treci pe lîngă mine cu rabla aia de «Dacie»“. V-aţi gîndit vreodată cum se simte un asemenea copil sau tînăr, sau la ce reacţii sînt expuşi copiii care participă la o astfel de discuţie, mai exact cei care sînt luaţi peste picior?

Dacă la o conversaţie precum următoarea: „Ce te uiţi mă, chiorule?“ „Mă uit, că nu văd decît un ţigan în clasă“ toţi membrii clasei, inclusiv cei doi, încep să rîdă fără a se simţi constrînşi sau jigniţi, atunci cînd se rîde de un copil cu posibilităţi financiare reduse, acela nu numai că se simte jignit, ci în timp poate suferi psihic şi din această cauză poate suferi boli grave dar despre care nu sînt în măsură să vă relatez mai multe. Copilul, mergînd la şcoală sau în alte medii sociale, văzînd că alţii au, iar el nu are anumite lucruri, este afectat. Sînt mai multe categorii de copii care acceptă diferit imposibilitatea financiară pe care o au.

Unii se duc acasă şi cer, plîngînd şi „făcînd urît“,sau în cazul celor mai mari certîndu-se cu părinţii.

Alţii se duc acasă şi tac, se interiorizează, fiind conştienţi că nu li se poate oferi mai mult, aceştia suferind cele mai mari traume.

O altă categorie, la o anumită vîrstă, se lasă de şcoală şi pornesc în viaţă cu muncă. În cele din urmă, dar nu ultimii, sînt cei care şi-au făcut un hobby pentru ceva (lectura, cultura, învăţătura, sportul) şi care nu sînt afectaţi de lipsa banilor, dar care, în general, sînt excluşi din mai toate cercurile.

Un lucru este sigur: ţiganul este ţigan şi este mîndru de asta, nu mai este afectat. Dar copilul sărac este ca afectat de o „boală“ de neiertat.

Stimaţi cititori, înainte să spuneţi anumite vorbe sau să întreprindeţi anumite acţiuni, gîndiţi-vă la acest tip de discriminare pentru că vă veţi da seama că şi dumneavoastră, adulţii, sînteţi afectaţi, mai mult sau mai puţin. Nu uitaţi: după caracterul părinţilor se modelează şi cel al copiilor.

Munteanu Andrei, cl. a XI-a A

11

„Schimbarea la faţă a României”

De Emil Cioran Una dintre esenţialele cărţi pe care Emil Cioran – eseist de un real talent şi o inteligenţă ieşită din comun – le-a încredinţat tiparului este Schimbarea la faţă a României, volum ce s-a bucurat de o primire controversată. Schimbarea la faţă a României este o carte unică prin tonusul pe care dorea să îl transmită locuitorilor acestei ţări. De altfel, Emil Cioran admite că dacă nu ar fi mizat pe o trezire la nivel naţional, chiar plecînd de la fiecare individ, pentru el problema României ar fi fost cu mult timp înainte închisă. Volumul lui Emil Cioran are darul de a sparge tiparele şi de a reorienta întreaga viziune asupra datelor româneşti. M-am gîndit că ar trebui să ne întrebăm „cum mai poate fi citită cartea astăzi, într-o lume a unei continue schimbări, aici, unde pînă şi chestiunile cele mai solide trebuie redefinite pentru un spaţiu al alterităţilor?“ Alteritatea este anotimpul identităţii. Scriem Celălalt cu majusculă pentru, a desemna o poziţie, un loc în cadrul unei structuri: în filosofie şi antropologie, „alteritatea“ este utilizată mai mult pentru a desemna un sentiment, o influenţă, un regim. Şi la Emil Cioran se poate pune problema unei uşoare alterităti. El se vrea, pînă la urmă, într-un dialog cu „acel Celălalt“. Discursul său intersectează trei probleme: perceperea alterităţii existenţiale, recunoaşterea semnului prin experimentarea procesului de alteritate, întîlnirea cu celălalt ca realitate etică, dar şi etnică. Emil Cioran se confruntă şi cu o alteritate interioară care pare să discearnă între acel Cioran rămas în interiorul graniţelor patriei natale şi un Cioran autoexilat. Emil Cioran se răfuieşte pînă la urmă cu propriul neam, dar şi cu imaginea tatălui datorită faptului că tatăl sau era preot. Ce a înţeles Cioran prin neam? Ori prin popor? Ce ar trebui să căutăm acum în lucrarea sa? Prin neam ar trebui să înţelegem „fracţiune a clanului, este un grup de filiaţie organizat uniliniar (patriliniar, cu aparenţa transmisă prin bărbaţi; matrliniar cu aparenţa trimisă pe linie maternă). Plecând de la realitatea neamului, Emil Cioran este interesat de noţiunea de popor. Opera lui Emil Cioran vine din România si se raportează la poporul acesteia ca la un grup defetist. Ajungem la problema rasismului, Emil Cioran rămîne din punctul de vedere al rasismului sau o mare enigmă. Acesta a scris multe lucruri teribile precum „dacă m-aş fi născut evreu, m-aş fi sinucis“. Din lectura simplă a textului poţi înţelege că toate pleacă de la un fond religios original, cu concepţii unice legate de Dumnezeu, de moarte sau de religie, induse într-o oarecare măsură de tatăl său, Emilian, preot în satul Răşinari. Emil Cioran trăieşte în două sisteme de referinţă: unul al lui şi celălalt al lumii înconjurătoare. În contextul acesta se înscrie atitudinea de repulsie simţită de tînărul autor în Schimbarea la faţa a României. Emil Cioran aduce prin cartea sa un Dumnezeu propriu. Fiecare pagină dă putere şi nu te îndepărtează de el. „Am scris aceaste divagaţii în 1935-1936, la 24 de ani, cu pasiuni şi orgoliu. Din tot ceea ce am publicat în româneşte şi franţuzeşte, acest text este poate cel mai străin… Nu mă regăsesc în el, deşi îmi pare evidentă prezenţa isteriei mele de atunci: Am crezut de datoria mea să suprim cîteva pagini pretenţioase şi stupide. Această ediţie este definitivă. Nimeni nu are dreptul s-o modifice“. (Emil Cioran , Paris 22.02.1990). Prin urmare, deşi devine un clişeu, e evident că acest volum s-a născut din exasperarea de a aparţine, prin naştere, unei culturi mici, sărutate de sfinţii îngeri şi care poartă aspiraţia constantă de a

12

închega lumea întreagă în jurul lor. E. Cioran nu poate uita nici o clipă situaţia României, pe care şi-o doreşte schimbată. Toate acuzele lui E. Cioran, care au deranjat oamenii s-au dovedit a fi adevărate. E. Cioran îşi dorea din patriotism ca soarta României să se schimbe. El era dezamăgit de ţara în care s-a născut deoarece cultura era considerată mereu în inferioritate. Considera că trecutul României este timp fără istorie, căci a apăra şi a păstra nu poate fi similar cu a spinteca istoria, tînărul eseist nu vede o posibilitate de a schimba în viitor, dacă vor fi scoase la lumină virtuţile şi latenţele ei ascunse. Istoria României nu poate fi negată, ci doar iubită paradoxal printr-o ură grea. E. Cioran constată cu stupoare că România nu a avut gînditori mesianici care să depăşească unele momente. Pentru E. Cioran nu e uriaşă şansa de a-l fi avut pe M. Eminescu, deoarece şi Danemarca l-a avut pe Kierkegaard, Olanda pe Rembrandt, toţi fiind sub rezerva efemerului, deci au fost ca nişte mode culturale. Pentru a ieşi din condiţia de umbră în istoria universală, România trebuie să se înscrie pe spirala sa istorică printr-un avînt ascendent, afirmându-şi pînă la autodistrugere instinctele, ideile şi acceptînd orice sacrificiu. Revenind la ideea că pentru eseist o Românie schimbată la faţă nu se face niciodată cu ajutorul divinităţii, E. Cioran vorbeşte de un specific naţional. Naţionalismul desemnează principiul de mobilizare politică, bazat pe afirmarea dreptului fiecărei colectivităţi de a fi stăpînă pe destinul propriu. La nivel stilistic, cartea oferă cititorului posibilitatea de a observa substantivizarea verbelor şi a adjectivelor, lucru de care scriitorul s-a folosit. Volumul este produsul unei exasperări care lucrează prin supralicitarea ideatică şi stilistică, înglobînd vastul imaginar care are menirea de a da măsura exactă a poporului român în dialogul contemporan cu alte popoare. Fenomenul actual al globalizării are de soluţionat răni mai vechi peste care un organism ce vrea să îşi consolideze trăinicia nu poate trece oricum.

Alina Nicoleta Paşc, cl. a XII-a B

Avantajele şi dezavantajele globalizării Globalizarea subinclude o multitudine de procese complexe cu o dinamică variabilă atingînd domenii diverse ale unei societăţi. Ea poate fi un fenomen, o ideologie, o strategie sau toate la un loc. Globalizarea este termenul modern folosit la descrierea schimbărilor in societăţii şi în economia mondială care rezultă din comerţul internaţional extrem de crescut şi din schimburile culturale. „Conceptul de globalizare consideră că acest fenomen rezultă favorabil pentru prosperitate economică" (Roland Robertson). Criticii globalizării consideră că acest fenomen rezultă favorabil pentru prosperitatea economică. Pentru a judeca avantajele şi inconvenientele globalizării este necesar să se distingă între diferite forme pe care le adoptă. Unele forme pot conduce la rezultate pozitive si altele la rezultate negative. De exemplu, liberalizarea mişcărilor de capital pe termen scurt, fără mecanisme compensatorii care să prevină şi să corijeze presiunile speculative, a provocat grave crize în diverse regiuni de dezvoltare medie: Asia de Sud-Est, Mexic, Turcia etc. Aceste crize au generat o mare ostilitate faţă de globalizare în zonele afectate. Ar fi totuşi absurdă regenerarea fluxurilor internaţionale ale capiatalului care sînt necesare dezvoltării. În general, comerţul internaţional este pozitiv pentru obiectivele sociale de eliminare a sărăciei şi marginalizărilor sociale. Efectele sociale pozitive ale globalizării sînt:efectul globalizării culturale, turismul şi mişcările migratoare, ale rolului femeilor şi dreptului copiilor din societăţile cu puternice tradiţii.

13

Partea mai puţin plăcută a globalizării o reprezintă: -migraţia forţei de muncă (forţa de muncă ieftină din ţările în curs de dezvoltare migrează în ţări dezvoltate, ceea ce duce la o scădere a nivelului salarial, fapt mulţumitor pentru angajator, dar nemulţumitor pentru forţa de muncă autohtonă); -accesul la ţări cu forţa de muncă ieftină (spre deosebire de cazul de mai sus, multinaţionalele îşi închid filialele de producţie din acele ţări dezvoltate care prezentau avantajul unei pieţe bune de desfacere, dar cu costuri ridicate de producţie din cauza forţei de muncă scumpe şi îşi deschid filiale de producţie în ţările în curs de dezvoltare, cu forţa de muncă ieftină; produc în aceste ţări produsele şi, după caz, le vînd acolo unde au pieţe de desfacere. Rezultatul: în ţările dezvoltate creşte numărul şomerilor, iar aceştia sînt cei care protestează destul de violent); - implicarea la nivel politic a multinaţionalelor (aşa cum se întîmplă şi în România, guvernele acordă „facilităţi" pentru a-şi echilibra deficitul bugetar); - riscul sporit de transmitere de boli/viruşi (din pricina desfiinţării controalelor vamale, turiştii pot transmite mult mai uşor un virus şi pot extinde raza de infecţie pe plan mondial); - dispariţia culturii şi a identităţii naţionale. (Datinile ne dau nouă, oamenilor, valoarea de persoană, ne individualizează la nivel mondial. Este ceea ce ne face diferiţi de alte popoare, este ceea ce ne este, ca oameni, caracteristic şi ne defineşte ca români. Identitatea naţională este aceea care îţi permite să nu accepţi obiceiurile altor popoare (de exemplu: Sf. Valentine), ci îţi oferă posibilitatea să le filtrezi prin prisma persoanei care nu are nevoie de „tradiţii de împrumut"; - organizaţiile corporatiste al căror obiect de activitate duce la poluarea mediul sau la consumul unei cantităţi mari de resurse (exemplu: industria sticlăriei) se orientează spre ţări în curs de dezvoltare care nu au o legislaţie bine pusă la punct în privinţa standardelor de mediu.

O a doua opinie despre globalizare din acest eseu provine de la colega mea, Adelina. Ai cuvîntul! Termenul de globalizare şi-a spus pe deplin cuvîntul dupǎ cel de-al Doilea Rǎzboi Mondial, cînd, în anii ’50-’60 globalizarea s-a extins treptat ajungînd din anii ’90 şi pînǎ în prezent sǎ includă aproximativ toate ţǎrile lumii.

14

Globalizarea a adunat atît lucruri pozitive, precum ajutarea statelor subdezvoltate şi a celor în curs de dezvoltare de a ajunge la o anumită stabilitate financiarǎ, cît si lucruri negative: două Rǎzboaie Mondiale şi douǎ crize financiare. Globalizarea permite intensificarea concurenţei, un lucru bine venit pentru consumatori, care ajută la o mai bunǎ cunoaştere de cǎtre companii a nevoilor consumatorilor prin implantarea de filiale în ţǎrile occidentale şi creşte calitatea ridicînd standardul tehnologic . Care ar putea fi viitorul globalizǎrii?

La aceastǎ întrebare puţin sînt cei care într-adevǎr ştiu rǎspunsul, însǎ unii analiştii consacraţi spun cǎ procesul de globalizare va influenţa accesul facil la toate bunurile de consum care pînǎ în prezent sînt mai greu de accesat şi va contribui la un viitor cu mai puţine tǎri subdezvoltate.

Acum rǎmîne de vǎzut ce surprize ne va dezvǎlui viitorul…

Ana-Maria Totoroţea şi Adelina Bârea. Cl. a XII-a C

Voinţa este motorul istoriei Am avut de meditat la maxima următoare: „Voinţa aduce putinţa. Voinţa este motorul istoriei” formulată de Ion Coja.

Ion Coja (n. 22 octombrie 1942, Constanţa) este un lingvist român, publicist şi scriitor, profesor universitar, militant politic ultranaţionalist, care s-a evidenţiat prin activitatea sa negaţionistă în raport cu evenimentele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. A fost ales senator în legislatura 1992-1996, pe listele partidului PDAR în judeţul Constanţa. Este profesor doctor la Facultatea de Litere de la Universitatea din Bucureşti unde ţine un curs de lingvisticǎ generală (conform wikipedia). Maxima profesorului Ion Coja este foarte interesantă şi e bine să reflectăm la ea, deoarece voinţa este foarte importantă. Descartes a definit omul drept un lucru ce cugetă (prin cugetare el are în vedere nu doar gîndirea ci şi imaginaţia, voinţa şi orice

proces de care sîntem în mod nemijlocit conştienţi). Dacă ar fi să găsim un sinonim pentru cuvîntul voinţă, acela ar fi popularul cuvînt ambiţie, pentru că fără ambiţie nu am mai avea cu ce să luptăm pentru un scop anume. Ambiţia, respectiv voinţa, e cea care ne ajută în viaţă. Voinţa este de două feluri: voinţa care ne ajută pentru un scop şi cea de a poseda. Prima o întîlnim în cazul în care vrem să ajungem cît mai sus, pe un post de conducere şi pentru acest lucru trebuie multă voinţă, perseverenţă şi răbdare. Unde o regăsim pe cea de a doua? O întîlnim foarte des, dar poate chiar nu ne dăm seama de ea. Voinţa de a poseda este atunci cînd „bunurile pe care un om nu s-a gîndit niciodată să le ceară nu-i lipsesc deloc; dimpotrivă, fără ele e perfect satisfăcut. În acest timp un altul, care are de o mie

15

de ori mai multe lucruri decît el, se simte nefericit pentru că un lucru pe care vrea să-l aibă îi scapă” (A. Schopenhauer). Sînt de acord cu Schopenhauer, pentru că întîlnesc multe cazuri din acestea, de persoane care au foarte multe lucruri, dar le lipseşte ori dragostea părinţiilor, ori dragostea unui/unei partener(ă); de multe ori iubirea e cea care lipseşte în majoritatea cazurilor. Iar aceştia sînt geloşi pe cei care sînt dintr-o categorie medie, dar au pe cineva drag. Un alt adevăr pe care-l afirmă Schopenhauer în cartea Arta de a fi fericit (Bucureşti, Editura ANTET, traducere de Mariana Ilie, pag. 23) este: „[…] ne obişnuim cu o cantitate mai mare de pretenţii şi devenim indiferenţi la posesiunile care le corespund.” Mulţi dintre noi vrem să avem cît mai mult, dar ne trezim prea tîrziu că am alergat după obiecte nesemnificative, iar lucrurile cu adevărat importante ne-au scăpat, fie am neglijat persoanele de lîngă noi, fie am ajuns la un punct în care nu ştim ce să mai facem încît să ieşim din impas. „Sursa insatisfacţiilor noastre rezidă în tentativele neîncetat repetate de a creşte factorul pretenţiilor noastre, în timp ce celălalt factor, care ne împiedică să înaintăm în acest sens, rămîne neschimbat” (A. Schopehauer). De exemplu, un copil care era foarte bogat avînd părinţii mereu ocupaţi şi-a dat seama că, deşi avea tot ce-şi dorea, îi lipseau prietenii adevăraţi, deoarece prietenii pe care îi avea stăteau cu el doar pentru că era bogat. Aşa că a încercat să-şi găsească alţi prieteni dar nimeni nu-l băga în seamă. Atunci el s-a transformat într-un copil sărac, avînd haine simple aşa cum erau ale celorlalţi. După ce a stat o zi cu ei, s-a dus la prietenii lui şi le-a spus că e mai importantă prietenia adevărată şi nu avuţia. Maxima mai face referinţă la un alt lucru, cel din punctul de vedere al istoriei şi pot da ca exemplu pe Ştefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu, Alexandru Ioan Cuza, care au rămas în istorie prin voinţa şi tăria lor de caracter şi, totodată, au schimbat istoria prin principiile lor, vrînd să facă ceva pentru popor, chiar dacă unele decizii au fost mai mult sau mai puţin avantajoase pentru ei înşişi. Prin urmare, profesorul Ion Coja are dreptate cînd spune că „voinţa aduce putinţa”, deoarece cu toţii trebuie să avem voinţă. Prin voinţă reuşeşti în viaţă şi devii un om împlinit!

Iulia Stroe Cl. a XII-a C

Inima Îl simte pe Dumnezeu, iar nu raţiunea.

Maxima pe care mi-am ales să o comentez (dintre cele propuse de dl.

profesor Mihai Floarea ca „maxime ale săptămînii“) este: „Inima Îl simte pe

Dumnezeu, iar nu raţiunea. Iată ce este credinţa: Dumnezeu sensibil inimii şi

nu raţiunii.“; aceste cuvinte îi aparţin lui Blaise Pascal. Dacă prenumele Blaise nu ne spune prea multe, cu siguranţă că numele

Pascal ne este foarte bine conturat în minte, deoarece l-am întîlnit atît la

fizică (unitatea de măsură a presiunii), cît şi la informatică (limbaj de

programare). În plus, în traducere, el ar semnifica Paşti. Ei bine, ceea ce

spune Blaise Pascal prin aceste rînduri, eu consider că este adevărat.

Deosebirea dintre a-L afla pe Dumnezeu pe calea minţii şi a-L afla pe

calea inimii este ca aceea dintre a-L descrie şi a-L iubi. Nici oamenii nu simt

nevoia ca, spre exemplu, vecinii lor să-i descrie în amănunt, ci vor, dacă se

poate, să fie iubiţi de ei. Raţiunea înseamnă a vorbi despre ceva, pe cînd

iubirea înseamnă a trăi lucrul acela. Raţiunea este „ambalajul“, iubirea este „bomboana“ dinăuntru. Raţiunea

este doar teoria despre iubire, pe cînd iubirea este adevărata esenţă a tot ce există bun.

Dumnezeu ne cheamă mai ales la vindecarea inimii pentru că, deşi cu defecte, raţiunea este în general

exactă în funcţionarea ei. De aceea, nu atît raţiunea are nevoie de vindecare (căci ea de multe ori, pe cale

naturală, fără prea mult efort, doar cu puţină pricepere şi cîteva formule matematice, ajunge la purul

16

adevăr), ci inima. Inima, oricîte formule am aplica asupra ei, nu mai ştie să spună adevărul, nu mai ştie să

facă ceea ce a fost făcută să facă, adică să iubească. Raţiunea poate fi uşor convinsă, prin dovezi, să cedeze,

pe cînd inima nu ştie de dovezi. Oricîte argumente i-am aduce, de orice fel, ea o ţine pe a ei. Ba mai mult, ea

este cea care duce, uneori, la întunecarea raţiunii.

În concluzie, aş putea crede că această maximă cu subiect religios a fost aleasă special de domnul

diriginte pentru săptămîna 26-31 octombrie 2009 – deosebită pentru creştinii ortodocşi. Spun săptămînă

deosebită, deoarece au avut loc două sărbători importante şi anume: luni „Sfîntul Mare Mucenic Dimitrie,

Izvorîtorul de Mir“ (cu acel prilej am participat, alături de domnul diriginte şi de întreaga clasă, la cîteva

momente din slujba oficiată de pr. Cristian Teodorescu la bisericuţa ce poartă hramul Sfîntului Ioan) şi marţi

„Cuviosul Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor“.

Probabil că dacă Blaise Pascal nu ar fi existat, nici comunicarea noastră pe forum* nu ar fi fost

posibilă. Invenţia pe care o avem acum în faţa ochilor, este un „upgrade“ (actualizare) a calculatorului

mecanic. Deşi acest calculator „gîndeşte“ el nu are sentimente!

Murariu Andrei Cls a- XII-a C

Notă: *Aceste comentarii sînt preluate de pe forumul clasei a XII-a C: http://mtv11c.forumgratuit.ro/

O experienţă minunată

Aş vrea să încep cu o cugetare foarte importantă aparţinînd lui S. Pierre: ,,Nu poţi fi fericit

decît lucrînd la fericirea altora“. Aceste vorbe memorabile au legătură cu ceea ce mi s-a întîmplat

în vara lui 2009.

Eram eu şi prietena mea, Ionela, în sala de jocuri a Oratorului (centru de tinere) şi stam de

vorbă:

– Oare ce o să facem vara asta?

Deîndată apăru Padre (Părintele) Solideo, responsabilul Oratorului şi ne întrebă:

– Fetelor, vreţi să vă înscrieţi la „Vara împreună“ ca ajutoare de animator?

– Da, desigur –am răspuns într-un glas. Cînd începe?

– Prima dată veţi face nişte cursuri de pregătire. Ele se ţin pe 14 şi 15 august la ora 7 seara.

După ce am vorbit cu Padre, am început să ne gîndim la ceea ce vom face la cursuri. La ce

ne vor folosi?

Zilele au trecut şi iată că a venit ziua cea mare: prima noastră zi de curs.

Toată lumea se adunase într-o sală mare şi toţi vorbeau nerăbdători. Deodată se făcu linişte

şi Padre începu să ne întrebe cum ne cheamă şi cîţi ani avem. Apoi ni s-au prezentat şefii animatori

de la cele patru secţiuni: jocuri, teatru, lucru manual, muzică şi dans. Din cele patru secţiuni a

trebuit să alegem una, iar eu mă tot sfătuiam cu Ionela:

– Tu unde vrei să fii?

– La lucru manual, că mi se pare mai uşor.

– Eu vreau la muzică şi dans, că e distractiv.

– M-am răzgîndit: vreau la jocuri, că şi acolo o să fie frumos.

– Uite, eu m-am gîndit mai bine şi vreau la teatru, pentru că ar putea fi o provocare. Tu

sigur vrei la jocuri?

– Da, rămîn la jocuri, fiindcă îmi place şi de animatorul şef.

17

– Bine, hai că o să fim amîndouă la jocuri, pentru că aşa o să ne fie mai bine.

După ce ne-am ales secţiunea, am plecat cu animatorul nostru şef şi încă un animator pe

nume Marius pe teren ca să jucăm „Ia pixul!“.

Ne-au aşezat pe terenul de baschet în două şiruri, unul la stînga, altul la dreapta, în capetele

terenului, faţă în faţă. Cînd Marius a strigat „Unu!“, căci eu şi Ionela eram „unu“, am fugit

amîndouă să luăm pixul. La mijlocul terenului, cînd a ajuns, Ionela era cît pe ce să cadã peste

animatorul şef. Toată lumea a început să rîdă, chiar şi noi! Apoi, după binemeritata porţie de rîs,

am ajutat-o să-şi revină. Bineînţeles că am mai jucat şi altele, dar acesta a fost cel mai amuzant. Şi

cam asta a fost în prima zi.

A doua zi, ne-au spus ce este un animator şi cum ar trebui să ne comportăm faţă de copiii

care vor veni şi de care vom avea grijă.

Am reţinut că pentru un animator contează foarte mult să aibă un adevărat cult pentru viaţă,

pentru a sa şi a celorlalţi, să ştie să descopere în ea valoarea cotidianului. Acesta devine fericit,

lucrînd la fericirea altora, căci văzînd pe altul fericit, parcă ţi se transmite şi ţie aceeaşi stare de

spirit.

Animatorul avea în primul rînd centrul în Iisus Hristos, apoi trebuia să ştie să comunice cu

copiii şi să-i educe, învăţîndu-i ce-i mai bine pentru ei.

După ce ne-au spus ce trebuie să facem, a venit ziua în care i-am primit pe copii. Am dansat

cu ei, am cîntat şi încet, încet a trecut timpul, căci apoi am mers în sala de lucru manual, unde toţi,

cam vreo 26 de copii, vorbeau, iar noi patru animatori trebuia să facem linişte.

Am făcut linişte, apoi ne-am prezentat şi am început să lucrăm. Aveam de făcut forme cu

ajutorul unui aluat colorat, ce părea că este plastilină. De mulţi copii se lipea aluatul, iar alţii nu se

descurcau deloc, aşa că a trebuit să-i ajutăm cu calm, căci mulţi voiau ajutorul nostru, iar noi eram

doar patru.

A urmat cateheza (predica) despre răbdare. Rolul nostru era de a-i face să înteleagă şi nu de

a-i plictisi. Am dat ce-i mai bun din noi. După cateheză, eu şi Ionela aveam jocurile, unde veneau

alţi copii, unii mai mici, alţii mai mari ca ai noştri (10-11 ani), alţii şi mai mari.

Şi cam aşa ne petreceam ziua. Ne trezeam pe la 8, la 10 eram la Oratoriu pentru formări şi

jocuri, apoi de la vreo 11 pînă la 14:30 stam în Oratoriu, căci dacă plecam acasã, trebuia să ne

întoarcem repede. Cîntecele, dansul, lucrul manual, cateheza, jocurile; iar cîntecele şi dansurile,

pînă la 19:00, apoi şedinţă pînă la 20:00.

Partea cea mai grea era a arbitrilor la jocuri pentru că trebuiau să explice la vreo 25 de copii

cum e jocul şi asta în timp ce ei vorbeau între ei. Trebuia să-i numeri, să fii atent să nu trişeze…

Cam prea multă agitaţie.

De-a lungul a două săptămîni a trebuit să-i învăţăm pe copii ce este răbdarea, la ce foloseşte

şcoala, ce este prietenia, de ce trebuie să îi asculte pe părinţi.

Pentru serata finală a trebuit să pregătim ceva ce să le placă tuturor: părinţilor şi copiilor,

deopotrivă, căci avea să vină foarte multă lume din Popeşti atunci. Noi am pregătit o scenetă

„Pupăza din tei“ şi un dans hip-hip.

La scenetă ne-am descurcat, dar la dans am avut ceva bătaie de cap. A trebuit să ne uităm

pe net şi să ne mobilizăm creativitatea. Era pentru prima dată cînd trebuia să facem pe coregrafele,

dar pînă la urmă am reuşit; dovadă aplauzele spectatorilor noştri!

A fost o experienţă minunată şi toate acestea le-am făcut pentru a-i face pe copii fericiţi,

căci văzîndu-i pe ei că se bucurau, ne bucuraserăm şi noi.

Noi am crescut odată cu ei! Sînt nişte copii minunaţi! Nu voi uita prea uşor această

experienţă.

Daniela Viorica Lazăr, cl. a XI-a A

18

Mihai Eminescu şi Tudor Arghezi

Eugen Lovinescu ne-a împărtăşit opiniile lui estetice, el afirmînd în volumul Mutaţia

valorilor estetice: „criteriile estetice nu permit o ierarhizare a diferiţilor creatori întrucît ei reprezintă

valori în sine ce nu pot fi comparate decît în cadrul aceleaşi epoci; […] aşadar, [e] inutil şi dificil de

a proclama superioritatea, de pildă, a lui Dante asupra lui Homer, a lui Shakespeare asupra lui

Dante, sau a lui Goethe asupra lui Shakespeare“, identic – adăugăm – a lui Eminescu asupra lui

Arghezi. Într-adevăr sînt de acord cu E. Lovinescu, deoarece nu putem compara două valori

importante, cum sînt M. Eminescu şi T. Arghezi, între cei doi scriitori fiind multe diferenţe.

Al. Dima afirmă în vol. Biblioteca critică: E. Lovinescu (Bucureşti, Editura Mihai

Eminescu, 1973, pag. 137) despre comentariile aduse de Lovinescu asupra concesiei „în cadrul

aceleaşi generaţii“: „[…] e posibilă şi o înţelegere între mai multe generaţii şi epoci, odată ce în

definitiv solidaritatea aceasta temporală se întemeiază pe structura comună a umanităţii“. De acord:

între generaţii se pot face comparaţii, dar nu între membrii unor generaţii diferite, cum se întîmplă în

cazul lui Eminescu şi Arghezi. Totodată, susţine criticul „[…] experienţa însăşi a istoriei literare ne

arată cum aceste transpuneri în alte epoci sînt posibile prin faptul că, dincolo de valorile mobile de

fond ale operei, ni se impun, peste timpuri şi rase, valorile estetice ale expresiei“.

Începînd de la constatarea că M. Eminescu este considerat de mulţi critici, ca fiind un mare

clasic al literaturii române, alături de Ion Creangă, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale (cei patru

aparţin aceleiaşi generaţii, fiind născuţi între 1833-1852), observăm că T. Arghezi este născut după

1880, făcînd parte din generaţia moderniştilor Lucian Blaga, G. Bacovia, Ion Barbu, Ion Pillat.

Comparaţia mai poate fi făcută din acelaşi punct de vedere biografic, anume al studiilor. M.

Eminescu a avut acces de timpuriu nu numai la cultura populară, ci şi la gimnaziul în limba

germană, care îi permitea studii la Viena şi la Berlin, el avînd o precupare pentru filosofie,

economie, literaturi străine – studii nefinalizate printr-o diplomă – ca şi în cazul lui T. Arghezi, care

neîncheindu-şi studiile, este obligat să se întreţină de timpuriu lucrînd într-o fabrică şi în acelaşi timp

publicînd versuri în reviste, apoi retrăgîndu-se temporar la mînăstirea Cernica în 1899.

Poetul M. Eminescu a avut în timpul vieţii o ascensiune publică importantă, ocupînd la un

moment dat postul de director al Bibliotecii Centrale, în timp ce T. Arghezi scria la „Gazeta

Bucureştilor“. În această calitate i se aduce acuzaţia de colaboraţionism şi e condamnat la un an de

detenţie la închisoarea Văcăreşti.

După cum se observă, vieţile celor doi scriitori sînt diferite pentru că Eminescu a încercat să

se propulseze cît mai departe şi mai sus, fiind redactor la „Timpul“, director al Bibliotecii Centrale,

19

poet, prozator, avînd o luptă politică acerbă, mai ales că a făcut parte şi din grupul junimist, faţă de

Arghezi care a avut o viaţă mai liniştită, deşi controversată, deoarece a fost închis de două ori doar

pentru că s-a considerat că a lezat autorităţile hitleriste din România. Şi ca durată a vieţii între cei doi

scriitori există mari diferenţe. Cît despre debutul în volum, el se produce mult mai tîrziu la T.

Arghezi, anume la 47 de ani, deşi era deja cunoscut prin scrierile sale din periodice.

O altă diferenţă dintre cei doi mari creatori aparţine curentelor literare cărora le aparţin.

Poezia lui M. Eminescu indică „prelungirea spiritului romantic cu încă trei decenii faţă de

romantismul european, iar ultima parte a creaţiei vădeşte şi unele tendinţe clasicizante“ (conform

manualului de „Limba şi literatura română“, Bucureşti, Editura Art, 2008, pag 154). În schimb, T.

Arghezi a fost cunoscut pentru contribuţia sa la dezvoltarea liricii româneşti sub influenţa lui Ch.

Baudelaire.

De aici şi diferenţele dintre creaţiile lor. Astfel, poezia şi proza eminesciene se înscriu în

romantism, avînd ca teme predilecte natura, ca mod de exprima armonia şi echilibrul (în Mai am un

singur dor, Revedere etc.); iubirea, ce generează lumea prin unirea principiilor masculin şi feminin

(în Luceafărul, Sărmanul Dionis etc.); conştiinţa, drumul cunoaşterii de sine (în Scrisoarea I, Odă

(în metru antic), Glosă, Luceafărul ş.a.m.d.). Emil Alexandrescu spune despre poezia argheziană în

Literatura română în sinteze şi analize (Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, pag. 363) că „e

realizată pe baza modelului encomiastic, al poeziei vechi, ca în psalmi. Acest model se

caracterizează prin: poezia văzută ca un meşteşug şi cu rol ornant (Testament). Tudor Arghezi este

un scriitor realist şi de aceea regăsim la el modele de gîndire carteziană (Nehotărîre)“. Temele în

creaţia lui Arghezi sînt omul şi societatea (evoluţia societăţii şi a omului), în 1907-Peisaje, Cîntare

omului; mitul ca o lume inaccesibilă în Psalmi, Focul şi lumina, Dalila; istoria, în perspectivă

realistă în 1907-Peisaje, Cîntare omului etc.

Poezia lui M. Eminescu a avut mai multe etape: poezia din tinereţe, faza romantică şi faza

„reclasicizării“. Poezia din tinereţe (1866-1870), compusă din 14 antume şi un număr mare postume,

dovedeşte influenţa paşoptiştilor, preferinţa pentru odă (La Heliade), spirit clasicizant şi

predispoziţii romantice (Misterele nopţii). A doua etapă, faza romantică a liricii eminesciene, se

încadrează între 1870 şi anii ieşeni. Eminescu recurge acum la antiteza romantică, anunţată încă din

titlul poeziilor (Venere şi Madonă, Înger şi demon). Acum scrie poemele vaste, cu încărcătură

mistică, istorică, filosofică (Strigoii, Memento mori), dar valorifică şi ideile ce configurează

imaginarul poetic propriu (Lacul, Dorinţa, Floare albastră). A treia perioadă, faza ,,reclasicizării“,

se caracterizează ca aspect stilistic, prin „scuturarea podoabelor“ (Tudor Vianu). Eminescu

definitivează poemele ample începute cu ani în urmă (Luceafărul), dar mai ales poeziile scurte (De

cîte ori iubito, Şi dacă, Mai am un singur dor).

Emil Alexandrescu scrie despre Tudor Arghezi: „poetul are meritul de a contextualiza, fie şi

în plan volitiv-intenţional-motivaţional, cuvîntul autoritar. Îndoiala din Psalmi (…), elementele

afective chiar mai vag exprimate sînt mijloacele prin care Arghezi caută să macine opoziţia dintre

cuvîntul autoritar şi cel convingător. Discuţia se poate ramifica în sensul contradicţiei dintre tradiţie

şi inovaţie. Cultivarea tradiţiei prin cuvîntul autoritar, exprimată programatic în poezia Testament,

intră în dialog contextual cu opinia formată în jurul conceptului de poet modernist, atribuit lui T.

Arghezi şi argumentat prin asimilarea experienţei simboliste în cenaclul lui Alexandru Macedonski,

al cărui ucenic a fost, prin forma versului liber, prin estetica urîtului preluată de la Baudelaire.“

(op.cit, pag. 365). Remarcăm faptul că poezia lui M. Eminescu se diferenţiază mult faţă de poezia

lui Arghezi, de la stilul romantic al lui Eminescu pînă la stilul simbolic-religios al lui Arghezi.

În concluzie, Mihai Eminescu şi Tudor Arghezi sînt doi mari scriitori care au rămas în istoria

literaturii române şi europene prin creaţiile lor valoroase. Personal, creaţia lui M. Eminescu mă

20

atrage mai mult, deoarece scrierile sale de natură romantică, sentimentale au farmec, faţă de poeziile

lui T. Arghezi care sînt de tip vechi, filosofic-religioase şi mai puţin sentimentale.

Stroe Iulia

Cl. a XII-a C

Umbre de fum

de Iulia Stroe

Fug de lume, de răutate, de ignoranţă,

Alerg spre o grădină care-mi zâmbeşte Care mă atrage cu mirosurile ei.

Fug de zgomot, de viclenie, de invidie,

Mi-e dor de gustul linistii, Alerg spre paradisul pierdut

Care mă cheamă… Dar văd numai umbre -

Umbre de fum.

Aud doar ţipete, urlete

Văd doar priviri demonice Simt doar atingeri de gheaţă.

Mă trezesc – totul a fost un vis,

Care a dispărut odată cu sosirea soarelui, Acum mai simt doar razele

Care îmi mângâie rănile adâncului.

21

Numerologia şi superstiţia

Majoritatea oamenilor sunt superstiţioşi, fie că

recunosc asta, fie că nu. Cine nu îşi pune o dorinţă

înainte de a sufla în lumînările de pe tort, sau cine nu

se roagă să-l mănînce palma care trebuie, doar ca să ia

bani? Cine nu a bătut în lemn ca să nu se întîmple

ceva rău? Dacă avem noroc la un examen şi dacă, să

zicem, am purtat la gît o anumită bijuterie, unii vom

crede că le-a adus noroc şi o vor lua şi la alte

examene. În realitate, superstiţiile ne pot ridica nivelul

de stres sau anxietate. Aşa cum s-a demonstrat, unele

tehnici religioase, precum rugăciunea (la creştini) sau

meditaţia (la budişti), sînt extraordinar de benefice şi aduc o atitudine pozitivă celui care le

practică. În schimb, superstiţiile pot fi extrem de dăunătoare.

După părerea mea, cifra 12 este un număr complet (12 luni ale anului, 12 semne zodiacale, 12

apostoli ai lui Iisus, 12 zei ai Olimpului etc.). Dar ce se

întîmplă cu cifra 13? De ce este celebră? Se pare că 13 şi ziua

de vineri au fost considerate încă din cele mai vechi timpuri,

drept aducătoare de ghinion. De exemplu, în Roma antică

vrăjitoarele se strîngeau în grupuri de cîte 12, iar cea de-a 13-a

era considerată a fi diavolul. Cît despre ziua de vineri, în

tradiţiile britanice aceasta este ziua în care aveau loc

spînzurările, iar pînă la ştreang se puteau face practic 13 paşi.

Tot într-o zi de vineri, se spune că Adam şi Eva au fost

ademenţi de şarpe şi tot vinerea a fost crucificat şi Iisus

Hristos…

Personal, nu cred în ghinioane şi în superstiţii. E drept că

fiecare dintre noi avem zile bune şi alteori zile rele; dar pentru mine ziua de 13 este o zi ca toate

celelalte, avînd în vedere că la şcoală şi în această zi se întîmplă să iau note mari! Astăzi mulţi

oameni, credincioşi sau nu, se feresc de această cifră, mai ales dacă se întîmplă să se nimerească

într-o vineri sau într-o marţi (altă zi… „cu ghinion“, după unii!).

Daniela Cobrescu

Cl. a XI-a F

22

În acest număr al revistei vă prezint mai multe sfaturi de viaţă, acestea sînt:

● ,,Fericirea perfectă nu există pe acest pămînt; aceasta s-a zis de mult timp şi de oameni învăţaţi; avem însă iluziunea, credinţa şi speranţa. Aceste daruri divine compun pentru noi, aici pe pămînt, ceea ce numim fericire.“ Nicolae Filimon1

Într-adevăr, adevărata fericire nu există, aşa cum a spus şi Nicolae Filimon. Dar fericirea există pentru fiecare în cîte ceva. Pentru unii fericirea înseamnă că au o familie sănătoasă, alţii doar pentru că citesc o carte bună în fiecare seară. Mai există totuşi şi fericirea iluzorie, care e doar pentru moment, raportată la nişte evenimente de suprafaţă. De exemplu: cineva este fericit astăzi doar pentru că a cîştigat la loterie, dar fiind singur, această fericire durează puţin. Sau alt exemplu: un cuplu are tot ce-şi doreşte, de la mulţi bani pînă la maşini scumpe. Cei doi sînt fericiţi că pot avea orice, dar iubirea care lipseşte între ei nu poate fi cumpărată. De aceea, în viaţă trebuie sa avem grijă ce ne dorim. Uneori cînd îţi doreşti prea multe, ajungi de fapt să nu ai nimic preţios. Ca să fim fericiţi nu înseamnă să fim plin de bani, ci pur şi simplu putem fi fericiţi

doar pentru că avem o familie unită, o persoană dragă care ne iubeşte, prieteni dragi cu care ne petrecem timpul, cum spunea şi scriitorul Paulo Coelho2: ,,fericirea o găsim şi într-un grăunte de nisip din deşert“. Să încercăm să facem aproape în fiecare zi cîte un lucru care ne face plăcere, de la o mică plimbare seara cu prietenii, pînă la gătitul împreună cu familia. Dacă ne-am uita atent în jur, am vedea ce este cu adevărat important, numai că acest lucru uităm să-l facem, din păcate.

● ,,Ca un om să iubească pe altul e probabil cea mai grea sarcină care ne-a fost încredinţată, sarcina supremă, examenul final, opera pentru care toate celelalte sînt doar un preludiu…. Iubirea e un imbold pentru fiecare

1 Nicolae Filimon (n. 6 septembrie 1819, Bucureşti, d. 19 martie 1865, Bucureşti) a fost un prozator român, faimos

pentru că l-a creat pe Dinu Păturică, eroul primului roman realist românesc. De asemenea, a fost autor de nuvele

romantice şi realist-satirice şi primul critic muzical român. A scris un jurnal de călătorii pe Dunăre şi prin Occident, în

Ungaria, Austria şi Italia. Cea mai importantă operă a sa este romanul Ciocoii vechi şi noi sau Ce naşte din pisică

şoareci mănîncă, apărut în 1863. Romanul este o frescă a societăţii româneşti la începutul secolului al XIX-lea. 2 Paulo Coelho (Rio de Janeiro, 24 august 1947) este un scriitor brazilian. Înainte de a deveni unul dintre cei mai de

succes romancieri ai lumii, a fost un hippie rebel, apoi autor dramatic, director de teatru, jurnalist, poet. În 1986 face

pelerinajul la Santiago de Compostela, eveniment care i-a marcat viaţa şi cariera literară. Deşi profund ataşat de

Brazilia natală, cărţile sale dezvoltă drame universale, valabile oriunde şi pentru oricine, ceea ce explică primirea

entuziastă de care se bucură pe toate meridianele. Cărţile lui Paulo Coelho, editate în 150 de ţări şi traduse în peste 50

de limbi, s-au vîndut în zeci de milioane de exemplare.

23

să se desăvîrşească, să devină cineva, să devină o lume el însuşi de dragul cuiva“. Rainer Maria Rilke3

Sînt de acord cu Rainer Maria Rilke, cînd spune: ,,ca un om să iubească pe altul e probabil cea mai grea sarcină“. A iubi înseamnă că ai curaj să iubeşti, să vrei cu adevărat o relaţie. A avea o relaţie astăzi este ceva rar întîlnit. Mulţi tineri nu mai vor o relaţie în adevăratul sens al cuvîntului, deoarece le e frică de responsabilităţi, nu pot să-şi ia un angajament faţă de partener(ă). Am întîlnit cîteva persoane care mi-au mărturisit că le e frică să se îndrăgostească. Şi cînd i-am întrebat de ce, răspunsul lor a fost: că nu vor să sufere. Dar dacă mereu o să procedăm aşa, o să aflăm vreodată ce este adevărata iubire? O să aflăm vreodată ce înseamnă să iubeşti? Eu consider că a iubi este cel mai frumos sentiment de pe lume. Deşi să găsim adevărata iubire este cel mai greu lucru de pe lume. Mereu ne întrebăm: cui oare să ne încredinţăm inima? Oare merită? Cu cine ne potrivim? Cu toţii suntem în căutarea iubirii şi pînă o găsim pe cea adevarată ducem o luptă cu sentimentele noastre. Eu cred că fiecare are un suflet pereche doar că unii şi-l găsesc mai repede, alţii mai uşor. Am observat ca multe relaţii se destramă foarte repede doarece de multe ori ajung într-un punct în care îşi dau seama că nu se potrivesc. Dragostea durează de cele mai multe ori, atît timp cît există o corespondenţă între partenerul exterior şi imaginea dorită. Cînd sesizăm prea multe diferenţe între partenerul real şi ceea credeam că este, dragostea pasională dispare. Alteori, pentru unii iubirea e o joacă. Un joc unde, unul din parteneri suferă şi celălalt şi-a mai adăugat încă o cucerire pe „lista sa de relaţii”. Deoarece unii sunt de părere că aspectul fizic e mai important decît interiorul. Într-adevăr dragostea este „o fiară care stă toată viaţa la pîndă şi te ucide atunci cînd iubeşti cel mai tare“, dar asta nu înseamnă să nu încercăm să căutăm iubirea. Paulo Coelho afirmă: ,,trebuie să căutăm dragostea acolo unde sîntem, chiar dacă asta ne-ar costa ceasuri, zile, săptămîni de decepţii şi tristeţi. Căci în clipa în care care pornim în căutarea iubirii şi ea porneşte în întîmpinarea noastră. Şi ne salvează.“ Cred că această căutare o să ne salveze sufletele, deoarece iubirea împărtăşită este cea mai înaltă fericire la care poate ajunge omul, căci numai prin ea cunoaşte că el e mai mult decît el însuşi, că e una cu totul. Pentru că cel(cea) care îl(o) iubim nu o să stea lîngă noi toată viaţa şi trebui să învăţăm să-l(o) preţuim. Sfatul meu e să iubiţi din toată inima deoarece atunci cînd iubeşti, simţi că tot universul e al tău şi te simţi împlinit!

Stroe Iulia

Cl. a XII-a C

TU ŞI CEILALŢI: CE FEL DE PRIETEN EŞTI?

Ce înseamnã pentru tine? Eşti mai mult Phoebe, Monica, Rachel, Chandler, Ross sau Joe? Alege de

fiecare datã raspunsul care ţi se potriveşte cel mai bine. Când eşti îndragostit(ã), ai tendinţa: a. Sã suni de mai multe ori pe zi b. Sã stai lipitã de telefon aşteptând ca celãlalt sã te sune.

3 Rainer Maria Rilke (n. 4 decembrie 1875, Praga, Imperiul Austro-Ungar - d. 29 decembrie 1926 în sanatoriul

Valmont de la Montreux, Elveţia) a fost un autor austriac şi unul din cei mai semnificativi poeţi de limbă germană. Pe

lîngă poezii, a scris povestiri, un roman şi studii privitoare la artă şi cultură. A făcut numeroase traduceri în germană

din literatura şi lirica altor naţiuni, în special din limba franceză. Bogata sa corespondenţă reprezintă o componentă

majoră a creaţiei sale literare.

24

c. Sã-i faci o vizitã farã sã-l anunţi. Dacã eşti confuz(ã), moral sau sentimental: a. Ai nevoie de ceilalţi. b. Ai nevoie de acţiune. c. Ai nevoie sã fii singur(ã). În copilãrie, pentru a te culca: a. Nu puteai sã nu-ţi iei în pat şi jucãria. b. Te uitai sub pat înainte de a te culca. c. Aveai nevoie de o luminã aprinsã. Dacã trebuia sã faci un lucru care nu-ţi plãcea: a. Îl faci de mântuialã ca sã scapi cât mai repede. b. Câştigi timp lãsând totul pe a doua zi. c. Încerci sã pasezi corvoada altcuiva. În raporturile tale cu sexul opus: a. Ai fost cel mai adesea pãrãsitã. b. V-aţi certat de comun acord. c. Întotdeauna tu eşti cea care a rupt relaţia. Apropiaţii îţi reproşeazã cel mai adesea: a. Cã te plângi des. b. Cã eşti un pic prea posesiv(ã). c. Cã eşti prea închis(ã) în tine. La o masã, te simţi prost atunci când: a. O persoanã monopolizeazã atenţia. b. Ţi se pun prea multe întrebãri despre tine. c. Vecinul tãu de masã mãnâncã urât, ca un porc. La ultima ta ceartã cu jumãtatea ta: a. I-ai cerut scuze. b. Nu i-ai mai vorbit o săptãmânã. c. V-aţi despărţit. Pentru dragoste ai fi în stare: a. Sã rupi relaţia cu prietenii şi părinţii tãi. b. Sã renunţi la cariera ta profesionalã. c. Sã închizi ochii asupra unei infidelitãţi.

În societate, majoritatea timpului: a. Eşti amabilã cu toatã lumea. b. Nu te simţi prea în largul tãu. c. Te arãţi câteodatã un pic fragilã. Când cineva face o remarcã neplãcutã şi nejustificatã la adresa ta, reacţionezi în general: a. Repede. b. Destul de încet. c. Un pic prea brutal. Politeţurile şi bunele sentimente, în general: a. Chiar dacã sunt ipocrite, valoreazã mai mult decât intoleranţa. b. Depinde de la cine vin. c. Au tendinţa de a te lãsa sceptic. Cel mai important pentru tine în viaţã este: a. Sã fii iubitã. b. Sã nu ai probleme. c. Sã faci tot ce ai chef. Cel mai rãu lucru care ţi se poate întâmpla este: a. Sã fii abandonatã de cãtre persoana pe care o iubeşti. b. Sã pierzi locul de muncã. c. Sã fii umilit în public. Ceri în primul rând iubitului tãu/iubitei tale: a. Sã fie sexy. b. Sã fie serios. c. Sã te protejeze.

25

CE FEL DE PRIETEN(Ă) EŞTI? Numãrã de câte ori ai ales a, b sau c şi vezi în ce categorie te încadrezi.

Majoritatea a Eşti Phoebe sau Chandler Ca şi ei, eşti seducãtoare, simpaticã, uneori un pic prea familiarã. De o sentimentalitate aproape excesivã, ai tendinţa sã te înduioşezi de tot şi de toate. Reacţiile tale sunt câteodatã exagerate (poţi trece de la râs la lacrimi dintr-odatã sau sã te prãbuşeşti la cel mai mic reproş). Eşti foarte influenţabilã ca stare de spirit, ca sensibilitate sau sentimente şi esti destul de imprevizibilã. Afişezi adeseori siguranţa de sine, însã îţi lipseşti cu adevãrat increderea în tine. Chiar şi atunci când totul merge bine, atunci când viaţa ta este plinã, când zilele şi nopţile sunt pline de dragoste, nu eşti pe deplin satisfãcutã, fericitã. Ţi-e teamã întotdeauna cã nu eşti iubitã îndeajuns şi ceri mai mult de la ceilalţi pentru a fi sigurã: mai multe plãceri, mai multe mângâieri, mai multe plimbãri, ieşiri la restaurant, vacanţe, cadouri…. În iubire, intri uşor în relaţii de dependenţã(afectivã,materialã….), dar în acelaşi timp, aceastã dependenţã te copleşeşte….Câteodatã te rãzbuni, precum Phoebe sau Chandler, fãcând mofturi sau stând îmbufnatã(ca un copil).

Majoritatea b Eşti Monica sau Ross La fel ca ei, ţi-este greu sã te avânţi în viaţã, sã ai încredere. Eşti plinã de principii şi de mici manii( simţ al proprietãţii, al ordinii, al punctualitãţii). Ai obiceiuri, metode, programe bine stabilite; deteşti sã trebuiascã sã improvizezi, sã fii obligatã sã te adaptezi. Deseori dai dovadã de încãpãtânare, contrazicându-te mereu cu ceilaţti. Vrei sã controlezi totul şi suporţi cu greu sfaturile şi intervenţiile altora în munca ta sau în viaţa privatã. Criticile, nici nu auzi de ele. Eşti deseori convinsã cã deţii adevãrul în toate şi cã nu existã decât o singurã manierã de a rezolva lucruril:a ta. De aceea, ţi-e teamã sã nu fii prinsã pe picior greşit. Nemulţumitã de tine însâţi, ai tendinţa, ca şi Monica şi Ross, sã reproşezi celorlalţi propriile tale dificultãţi. În dragoste, pui ştacheta foarte sus, este un pic prea exigentã şi prea temãtoare. Ţi-e fricã sã nu devii dependentã de celãlalt. De asemenea, nu eşti prea expansivã în afecţiunile tale, iţi este greu sã-ţi manifeşti tandreţea.

Majoritatea c Eşti Rachel sau Joe Ca şi în cazul lor, nu-ţi lipseşte personalitatea (chiar prea accentuatã uneori), eşti foarte preocupatã de exteriorul tãu (acorzi o mare atenţie corpului tãu, înfaţişãrii tale), ca şi de reputaţia ta. Ai nevoie de o imagine bunã asupra propriei persoane şi, bineînţeles, de recunoaşterea celorlalţi (vrei sã te simţi admiratã, doritã). Însã raporturile tale sunt uneori bazate doar pe seducţie (îţi faci griji mai mult în legãturã cu persoana ta decât cu ceilalţi) şi îţi lipseşte rãbdarea în relaţiile tale. Ţi se reproşeazã cã îţi doreşti numai plãceri şi cã refuzi sã te cunfrunţi cu problemele care apar. Nu în ultimul rând, cã nu eşti atunci când ceilalţi au nevoie de tine. În dragoste, idealizezi foarte mult pe celãlalt şi ai, ca şi Rachel şi Joe, dificultãţi în a te implica durabil într-o relaţie unicã, exclusivã. Ai tendinţa sã îţi neglijezi cuceririle şi sã reproşezi partenerului tãu tot ce-ţi face concurenţa: familia lui, munca, prietenii/prietenele lui sau dorinţa de a avea un copil.

Sursa: Teste psihologice. Pentru a te cunoaşte mai bine de Gilles D’ambra,

Bucureşti, ed.Litera International, 2008, pag. 67.

(Marian Pădurariu, cl. a-XI-a A şi Iulia Stroe, cl. a-XII-a C)

26