Cojan Mihai - Premisele Schismei Din 1054

5/14/2018 Cojan Mihai - Premisele Schismei Din 1054 - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/cojan-mihai-premisele-schismei-din-1054 1/19

1INSTITUTUL TEOLOGIC ROMANO-CATOLIC „SF.IOSIF”

PREMISELE SCHISMEI DIN 1054

Personalit i şi evenimenteăţ

Lucrare realizată la Istoria Bisericiide studentul Mihail COJAN (Anul I)

Pr. prof. dr. Emil DUMEA



IAŞI 2006

2



CUPRINS

Sigle şi abrevier....................................................................................................................3Introducere............................................................................................................................4

CAPITOLUL I: Realităţi geo-politice.......................................................................................51. Imperiul roman............................................................................................................52. Ajutorul economic.......................................................................................................5

CAPITOLUL II: Schisma...........................................................................................................61. O înstrăinare crescândă................................................................................................62. Cele două imperii.........................................................................................................7

2.1. Moralitatea clericilor laici.....................................................................................72.2. Situaţia precară a Romei.......................................................................................8

CAPITOLUL III: Lupta pe faţă sau schisma lui Foţiu.............................................................101. Investirea lui Foţiu....................................................................................................102. Patriarhia de Constantinopol.....................................................................................113. Comportamentul lui Ignaţiu......................................................................................12

CAPITOLUL IV: Diferenţe liturgice şi doctrinare..................................................................141. Problema celibatului..................................................................................................142. Crezul niceno-constantinopolitan...............................................................................15

Concluzie..............................................................................................................................16



SIGLE ŞI ABREVIERI

ARCB Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşticf. vezi

DCMM W. R AUCH – J. HOMMES, ed., Dizionario del cattolicesimo nel mondo moderno,Roma 1964.

dr. doctor DTB X.L. DUFOUR , ed., Dizionario di teologia biblica, Torino 1976.ed. editor

EncCh R. AIGNOIN, ed., Enciclopedia della Chiesa, I-II, Catania 1966. Fap Faptele Apostolilor Is Cartea Profetului Isaia Înţ

Cartea Înţelepciunii Mal Cartea profetului Malahiamons. monsenior

Mt Evanghelia după sfântul MateiOT Decretul despre formarea preoţească Optatam totius

pr. preot prof. profesor Ps Cartea psalmilor SC Constituţia despre liturgie Sacrosantum concilium2Tim Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către TimoteiTob Cartea lui Tobia

trad. traducerevol. volum



INTRODUCERE

Prin Schisma din 1054 se înţelege excomunicarea reciprocă dintre papa Leon alIX-lea şi Mihail Celularie, patriarh de Constantinopol la acea vreme. Dar acestincident nu a fost decât unul dintr-o lungă serie de evenimente care s-au desfăşurat pe

parcursul mai multor secole.Cele două spiritualităţi ecleziale – cea latină şi cea bizantină – având viziuni

diferite de interpretare a misterului Bisericii, au determinat o înstrăinare crescândă auneia faţă de cealaltă. Cert este că patriarhatul de Constantinopol a generat disensiunifaţă de Roma, sub nemulţumirea în privinţa primatului papal, a legii celibatului

pentru preoţi, a folosirii pâinii azime pentru Sfânta Euharistie, a postului sabatic etc.În consecinţă, voi privi cu secole în urmă în istoria Bisericii pentru a analiza

motivele şi evoluţia acestei nefericite Schisme.



CAPITOLUL I

Realităţi geo-politice

Pe vremea apostolilor, Imperiul Roman se bucura de unitate şi stabilitate. Deşidiferitele grupuri etnice vorbeau o mulţime de limbi naţionale şi de dialecte, imperiulera condus de un singur împărat care îşi făcea simţită autoritatea în toate provinciile.„Cel puţin una din cele două limbi de circulaţie mondială, latina şi greaca, era vorbităîn fiecare colţ al imperiului, limba latină fiind cu predilecţie limba cancelariilor imperiale”1.

1. Imperiul RomanDin secolul al II-lea, Imperiul Roman a funcţionat în două jumătăţi nedeclarate

oficial, fiecare având câte un împărat propriu. Apariţia şi ascensiuneaConstantinopolului, sub renumele de cea de-a doua Romă, a favorizat şi întreţinutaceastă divizare. Deşi bizantinii considerau în continuare Imperiul Roman dreptuniversal, invaziile germanice din secolul al V-lea au fărâmiţat Vestul Europei,divizarea pe coordonatele est-vest adâncindu-se în fiecare an .

Avarii şi slavii au ocupat, apoi, Peninsula Balcanică. Iliricum, care funcţionase caun veritabil pod între Răsărit şi Apus, a devenit începând cu ridicarea Islamului însecolul al VII-lea, Marea Mediterană a intrat sub controlul arabilor, contacteleculturale dintre ţărmul răsăritean şi cel vestic fiind tot mai dificile2.

2. Ajutorul economic

Unul din elementele care i-a derutat foarte mult pe cei din Răsărit a fost ieşireaSuveranului Pontif de sub tutela bizantină. Timp de secole, papalitatea a cerut, ori decâte ori a fost nevoie, ajutor economic şi militar de la Constantinopol. Însă din anul

1 D. BRÂNZEI, Identitatea creştină în istorie, Multimedia, Arad 1999, 13.22 Cf. W. R AUCH – J. HOMMES, „Le realtà prima dello scisma“,în DCMM , 197-224.



CAP. I: REALITĂŢI GEO-POLITICE

754, papa Ştefan al II-lea a apelat la francezul Pepin cel Scurt, pentru a rezistaatacului longobarzilor. Din acest moment, urmaşul lui Petru va miza pe sprijinuloferit de franci.

O şi mai mare valoare simbolică a avut-o evenimentul încoronării lui Carol celMare ca rege al francilor de către papa Leon al III-lea, care i-a oferit şi titlul de"Împărat al Sfântului Imperiu Roman". Carol cel Mare a dorit aceeaşi recunoaştere şidin partea împăratului de Constantinopol, care însă nu s-a grăbit să o facă întrucât seconsidera conducătorul unui imperiu încă unic.Gestul Papei a fost catologat drept o„nefericită farsă” cu intenţia nemărturisită de a produce o schismă3.

3

Cf. D. BRÂNZEI, Identitatea creştină în istorie, 13.

7



CAPITOLUL II

Schisma.

1. O înstrăinare crescândă

Diferenţele dintre Est şi Vest s-au adâncit şi mai mult pe plan cultural. Renaştereacarolingiană din Occident a fost marcată de „puternice prejudecăţi teologice şi

politice împotriva greco-orientalilor. La rândul lor, bizantinii s-au complăcut să seretragă în turnul lor de fildeş şi au refuzat să ia în serios evoluţia scolastică din vest”4.Iar ca o consecinţă, limbile latină şi greacă, odinioară cele mai folosite în imperiu, nuau mai avut aceeaşi arie de răspândire: „apuseseră zilele când oamenii din clasa

educată cunoşteau şi greaca, şi latina. Începând de prin anul 450, foarte puţini oamenidin vest cunoştau greaca, iar după anul 600, cu toate că Bizanţul îşi păstra încănumele de Imperiu Roman, foarte puţini bizantini mai vorbeau limba latină. Fontiuss,cel mai mare şcolar răsăritean al secolului al IX-lea, nu ştia să citească în limbalatină”5.

2. Cele două Imperii

O oarecare înstrăinare de Orient a şi fost dorită de Carol cel Mare. ÎmpărăteasaIrina (de Constantinopol), a institat mult să se mărite cu Carol, intenţionând astfel să

unifice cele două imperii. Dar Carol a sesizat intenţia ei şi a refuzat-o categoric. În plus, dacă cele două părţi ale imperiului s-ar fi unit, nu ar mai fi fost posibilărenaşterea culturală de la curtea sa, renaştere pe care o dorea nespus de mult.

2.1. Moralitatea clericilor latini

În secolul al X-lea, trebuie să recunoaştem că moralitatea clericilor latini şi nunumai, a decăzut foarte mult. Calitatea episcopilor a lăsat foarte mult de dorit,

4 D. BRÂNZEI, Identitatea creştină în istorie, 13.5 D. BRÂNZEI, Identitatea creştină în istorie, 13.



CAP.II: SCHISMA

întrucât principii, prin numirile pe care le făceau, nu mai mergeau după considerentereligioase. Funcţia de episcop era oferită unor persoane care să le deservească

propriile interese, asigura viitorul numeroşilor fii sau pur şi simplu era vâdută aceloracare ofereau mai mult. Se vorbeşte atunci de simonie, adică de traficul cu lucrurisfinte al cărei prim promotor a fost Simon Magul6. Aşa se face că în scaunulepiscopal, ajungeau persoane care, nu doar că nu aveau pregătirea necesară, dar duceau o viaţă total împotriva oricărei etici. „După decesul episcopului Mainard,seniorul Sifroi, personaj cu o purtare deplorabilă şi reprobabilă din toate punctele devedere, a pus stăpânire pe scaunul episcopal vacant. Deşi născut din părinţi nobili a

săvârşit numai fapte rele în timpul episcopatului său. Tot ceea ce clădise predecesorulsău el s-a străduit, dimpotrivă, să dărâme. Chiar înainte de a fi sfinţit ca episcop aînceput să fie demolatorul Bisricii. A dăruit un domeniu, care aparţinuse episcopilor,

predecesorii săi şi care valora mai bine de 1000 de livre, contelui de Anjou, Foulque, pentru ca acesta să stăruie cu credinţă pe lângă regele Franţei spre a-l ajuta sădobândească episcopatul. Apoi... [îşi luă] la bătrâneţe o femeie pe nume Audeberge,de la care a avut ... un fiu, Aubri,... iar când acest fiu a devenit adult, tatăl său l-acopleşit cu bunuri care aparţineau Bisericii”. Iar un astfel de comportament imoral,

precum şi pregătirea teologică slabă sau inexistentă, avea repercusiuni asupra preoţilor, mulţi fiind acuzaţi de nicolaism, "trai în concubinaj”. Concubinajul era

destul de răspândit în Italia, dacă analizăm puţin cronicele moraliştilor şi scriitorilor 7

. Într-o astfel de perioadă întunecată, nici chiar papalitatea nu era străină de astfel deabuzuri. „În secolul al X-lea, femeile [Maroţia, Teodora Senior, Teodora Junior]aparţinând unei familii romane deţin controlul asupra episcopatului Romei. Aşa seexplică alegerea unor papi care trăiesc în concubinaj sau a altora care nu au împlinit20 de ani”8.

2.2. Situaţia precară a Romei

Aceste evenimente le-au dat de gândit orientalilor, dacă Biserica Romei mai este

sau nu continuatoarea Bisericii întemeiate de Cristos. Dar în elaborarea unei astfel deipoteze trebuie ţinut cont şi de faptul că, oricât de scandaloasă ar fi fost viaţa papilor şi a episcopilor latini, în această perioadă nu s-a intervenit în dogmele de credinţă aleBisericii.

6 Cf. J. COMBY, Pour lire l’histoire de l’Église, Cerf, Paris 1986, trad. română, Să citim istoria Bisericii, I, ARCB, Bucureşti, 1999, 116.7 FLICHE A., „Il pontificato di Innocenzo III” , în Histoire de l’Eglise, X. La chrétienté romaine,Bloud et Gay 1950; trad. italiană: Storia della Chiesa, X. La cristianità romana, S.A.I.E., Torino1968, 505.

8

J. COMBY, Să citim istoria Bisericii, I, 116.

9



CAP.II: SCHISMA

În orice caz, începând cu secolul al X-lea, majoritatea întâlnirilor dintre greci şilatini au fost marcate de certuri, violenţă şi dispute nesfârşite. „Puţinele contacte pecare le au sunt, pentru greci şi pentru latini, prilej de dispreţ cordial. Pentru bizantini,latinii, oamenii tărâmurilor întunecate nu sunt decâ nişte neciopliţi, sălbatici inculţi şimari mâncăi! Pentru latini, grecii sunt degeneraţi, efeminaţi, mari meşteri în a tăiafirul în patru. Calificativul de "bizantin” şi-a păstrat în Apus sensul peiorativ”9.

Peste aceste realităţi s-a suprapus şi felul în care se manifesta educaţia teologică încele două jumătăţi imperiale. În Răsărit, printre cei preocupaţi de teologie se număraudestul de mulţi şi din rândul laicilor. Dar în Apus, din pricina interesului excesiv

pentru cultură – mai ales în perioada lui Carol cel Mare – teologia a devenit domeniulexclusivist al preoţilor.Teologia Bisericii Creştine a urmat aşadar, două căi diferite. Gândirea latină,

puternic influenţată de dreptul roman, a căutat să ofere teologiei un suport ştiinţific pentru a rezista atacului din partea filosofilor atei, dând naştere la o teologieapologetică.

Însă în rândul credincioşilor, spiritualitatea era destul de săracă, astfel încât greciiau căutat să dezvolte o teologie bazată pe meditaţii, reflexii personale.

9

J. COMBY, Să citim istoria Bisericii, I, 118.

10



CAPITOLUL III

Lupta pe faţă sau Schisma lui Foţiu

Disputele făţişe dintre cele două ramuri ale Bisericii au început cam de prin secolulal VI-lea. Însă o întâmplare petrecută în secolul al IX-lea, arată cât de departeajunsese ruptura dintre Roma şi Constantinopol. Incidentul este cunoscut în istoriesub numele de "Schisma lui Foţiu”, cu toate că ortodocşii preferă să-i spună "Schisma

papei Nicolae”10.„Schisma lui Foţiu a apărut din cauză că patriarhul Ignaţiu l-a depus pe Grigore

Asbestas, arhiepiscopul Siracuzei, care urmărea să uzurpe cu partizanii lui scaunul

patriarhal”11

. Întrucât abia fusese numit patriarh (847), Ignaţiu a cerut, după obicei,confirmarea sa din partea Papei, precum şi recunoaşterea depunerii lui Asbestas. Dar cea de-a doua cerere nu a fost aprobată de către Sfântul Scaun: Asbesdas rămâne încontinuare arhiepiscop.

Mai târziu, când împăratul adolescent Mihai al III-lea a intenţionat să le închidă înmănăstire pe împărăteasa Teodora şi pe o fiică a acesteia, Tecla, patriarhul Ignaţiu s-aopus cu fermitate. Acelaşi Ignaţiu, în 857, la Sărbătoarea Bobotezei, a refuzat să-lîmpărtăşească pe regentul Bardas, unchiul lui Mihai al III-lea, deoarece trăia în"nelegiuire publică” împreună cu nora sa. Căzut în dizgraţia curţii ... [Ignaţiu] a fostexilat şi constrâns să-şi dea demisia12. În locul său este adus "laicul neofit Foţiu”, care

prin mâinile lui Grigore Asbesdas, a primit toate gradele preoţeşti într-o săptămână.

1. Investirea lui Foţiu

Din exil, Ignaţiu a declarat împreună cu alţi episcopi nulitatea investirii lui Foţiu.Dar acesta din urmă a organizat în 859 un sinod în care l-a depus pe Ignaţiu, iar apoi a

10 Cf. D. BRÂNZEI, Identitatea creştinilor în istorie, 15.11 I.M. BOTA, Istoria Bisericii Universale şi a Bisericii Româneşti de la origini până astăzi, Viaţa

Crestină, Cluj-Napoca, 20032, 121.12 Cf. R. AIGNOIN, „Da Zaccaria a Gregorio VII”, EncCh, I, 865-893.



CAP.III: LUPTA PE FAŢĂ

cerut din partea Papei recunoaşterea sa ca patriarh, sub pretextul că a fost silit desănătatea precară a lui Ignaţiu să primească patriarhatul. Bănuitor, Papa a trimis laConstantinopol o comisie de anchetă, după care, aflând cum stau lucrurile a trimisdouă scrisori: una lui Foţiu, în care îsi exprima regretul că nu-l poate recunoaşteimediat întrucât, fiind neofit canoanele nu prevăd o astfel de acceptare, iar cealaltăîmpăratului Mihai al III-lea, în care arăta că sinodul care l-a depus pe Ignaţiu fărăştirea şi aprobarea papei este nelegitim, alegerea lui Foţiu fiind necanonică. Dar Foţiu, văzându-se în pericol, a influenţat delegaţia papală ca în sinodul din 861 săaccepte degradarea şi depunerea lui Ignaţiu13.

Acest lucru a deranjat foarte mult Sfântul Scaun, care, în sinodul roman din 862,anulă în prezenţa a doi delegaţi imperiali procedura condamnării lui Ignaţiu şi îlrespinge pe Foţiu ca "neofit”, împotriva canoanelor de a putea fi patriarh, avansatrapid în toate treptele preoţeşti şi instalat în scaunul patriarhal care nu era vacant.Apoi i-a îndemnat pe patriarhii Egiptului, Antiohiei şi Ierusalimului să-l condamnefăţiş pe Foţiu şi să-l recunoască pe Ignaţiu ca veritabil patriarh. Un nou conciliuroman s-a ţinut în aprilie 863, în care delegaţii papali, recunoscându-şi vina, au fostdepuşi, iar actele lor casate. Au fost alcătuite 5 capitole care precizau: Foţiu, neofitconsacrat de un episcop depus şi corupător al legaţilor romani, este despuiat de toategradele sacerdotale şi obligat sub pedeapsa excomunicării să restituie lui Ignaţiu

scaunul patriarhal; Grigore Asbesdas este suspendat de la ordinele sacre întrucât l-aconsacrat pe Foţiu fără a avea acest drept; toţi clericii promovaţi de Foţiu suntsuspendaţi de la ordinele sacre; Ignaţiu este repus pe deplin în toate drepturile sale,depunerea sa fiind nulă; toţi clericii pedepsiţi de Foţiu se repun în drepturile lor 14.

2. Patriarhia de Constatinopol

Observăm până aici toate intrigile care au avut loc pentru obţinerea scaunului patriarhal din Constantinopol. Prin urmare, nu se poate spune că dorinţa de putere eraspecifică numai latinilor 15. Deşi mulţi clerici latini aveau o viaţă scandaloasă,tendinţele spre schismă şi spre erezie din Orient au făcut cu mult mai mult răuBisericii. Ca dovadă, Foţiu nu a ştiut să fie ascultător şi să păstreze pacea în Biserică,intervenind în problema încreştinării Bulgariei, la care papalitatea ţinea mult să nu seamestece bizantinii, căci aceasta era o problemă delicată.

Primul care a primit învăţături creştine a fost ţarul Boris, prin intermediul unui preot roman. În 866, papa Nicolae I, a trimis în Bulgaria doi episcopi, Formosus dePorto şi Paul de Populonia, pe care Boris i-a primit bucuros şi, văzând că învăţăturile

131 Cf. B. NICETTO, „Processo a los medios informativos” , Studium – Revista de filosofia y teologia 30 (1990)231-279.

14 I.M. BOTA, Istoria Bisericii Universale…, 122.151

OT , 5.

12




lor erau mult diferite de cele ale bizantinilor, i-a alungat pe misionarii greci. Ţarul l-adorit pe Formosus ca arhiepiscop al Bulgariei, dar acest lucru nu se putea, întrucâtunui episcop îi era interzis să se mute dintr-un scaun în altul. De aici a apărut disputadintre Boris şi Papă, lucru care va degenera în ruptura dintre Roma şi Bulgaria.

Profitând de această ocazie în 867 Foţiu se va alia cu împăratul Mihai al III-leacontra misiunii papale în Bulgaria. În vara aceluiaşi an îl acuză pe Papa de "amestecîn problemele Bisericii Orientale”, îl judecă şi îl excomunică, ridicând împotrivaacestuia şi pe regele Franciei, Ludovic al II-lea, căruia îi promite tronulConstantinopolului.

Dar lucrurile iau o întorsătură neaşteptată pentru Foţiu. Cu un an mai înainte.Mihai al III-lea l-a trimis pe generalul Vasile Macedoneanul să-l ucidă pe Bardas pentru a-şi asigura coroana imperială. Acum, acelaşi Vasile îl ucide pe Mihai al III-lea şi garda sa, proclamându-se împărat, după care îl înlătură pe Foţiu şi îl exilează.

În anul 869 la Constantinopol s-a desfăşurat cel de-al VIII-lea conciliu ecumenic,în cadrul căruia Papa Adrian al II-lea respinge conciliul lui Foţiu, pe care îlexcomunică, şi îl aduce înapoi pe Ignaţiu.

3. Comportamentul lui Ignaţiu

Dar un anumit gest al lui Ignaţiu îl supără pe Papă: „Ignaţiu a consacrat pentru

Bulgaria un arhiepiscop şi 10 episcopi, ceea ce Adrian al II-lea a considerat ouzurpare a autorităţii papale”16. Acesta murind, urmaşul său, Ioan al VIII-lea , a trimisîn 878 o delegaţie care să-l oblige pe Ignaţiu, sub grave pedepse, să-şi retragămisiunea greacă din Bulgaria. Delegaţii papali îl găsiră, însă, pe Ignaţiu mort de

jumătate de an. Foţiu este readus în scaunul patriarhal şi recunoscut de Papă cu douăcondiţii: „să-şi exprime în public regretele pentru faptele anterioare şi să renunţe laorice activitate misionară în Bulgaria”17.

Prolema era că ţarul Boris nu mai accepta misiuni latine în Bulgaria. Urmaşii luiIoan al VIII-lea nu aveau încredere în Foţiu, astfel încât acesta fu depus după moarteaîmpăratului Vasile Macedoneanul şi închis în mănăstirea Armeniacă, unde a murit,neglijat de toţi, la 6 februarie 87918.

Sfântul Scaun avea dreptate să nu accepte dominaţia spirituală a grecilor asupranoilor popoare încreştinate. „Papalitatea îi cunoştea prea bine pe bizantini (...) a căror obşnuinţă este aceea de a cădea în schismă şi erezie... Ei au un gust înnăscut pentrusofistică şi sunt maeştri neîntrecuţi în vicleniei şi în şiretlicuri”19.

16 I.M. BOTA, Istoria Bisericii Universale…, 123.171 J.M. FENESSE – J. GUILLET , „Edificare” în DTB, 311.181 Cf. I.M. BOTA, Istoria Bisericii Universale…, 124.

19

I.M. BOTA, Istoria Bisericii Universale…, 124.

13




Dorinţa lui Foţiu de a fi patriarh l-a făcut capabil de multe fapte mârşave, sădindură şi dezbinare. El s-a căit şi a murit împăcat cu Roma, dar numele lui a rămas ca oumbră, care a bântuit Biserica. Deşi învins, exemplul său va fi luat drept model decătre bizantini, căci sângele care le fierbea de nesupunere a făcut ca Marea Schismăde mai târziu să fie inevitabilă.

14



CAPITOLUL IV

Diferenţe liturgice şi doctrinare

În privinţa celor două Biserici există şi diferenţe liturgice şi doctrinare. Greciiinsistă foarte mult pe rit, despre care cred că este "credinţa care lucrează”. „ÎnOccident, distincţia dintre doctrină şi rit este mai uşor de făcut. Pentru un răsăritean,schimbarea riturilor echivalează cu schimbarea credinţei. De aceea chestiunile legatede post, de pâinea dospită sau nedospită, de purtarea bărbii de către preoţi capătăimportanţă deosebită”20.

Pentru teologii bizantini, folosirea pâinii azime în cadrul Sfintei Liturghii

reprezenta o practică iudaică, pe care Isus Cristos ar fi depăşit-o21

. Se merge pânăacolo încât slujitorii patriarhului „declară neconsacrată hostia azimă şi o calcă în picioare”22.

1. Problema celibatului

Intervine şi veşnica problemă a celibatului. Latinii au adoptat legea ca preoţii să nuse căsătorească – sau cei care sunt căsătoriţi să renunţe la viaţa conjugală dupăhirotonire – pentru a urma întru totul modelul lui Cristos, care nu s-a căsătorit şi i-aîndemnat pe discipolii săi să renunţe la familie şi la toate ale lor.

Ori, grecilor li se pare că prin renunţarea la căsătorie a preoţilor se încalcă legeadată de Dumnezeu când i-a spus lui Adam: "creşteţi şi înmulţiţi-vă”(Gen. 1,28), lucru

prin care se contrazic singuri, căci şi la ei călugării şi episcopii rămân celibi.Pe lângă semnificaţia teologică, Papalitatea vede în celibat şi o chestiune de ordin

practic: neavând legăturile şi grijile căsătoriei, preotul se poate dedica trup şi suflet,cu întreaga sa fiinţă îndatoririlor sacerdotale.

20 J. COMBY, Să citim istoria Bisericii, I, 118.21 Cf. E. DUMEA, Teme de istorie a Bisericii, Sapientia, Iaşi 2002, 276.22 E. DUMEA, Teme de istorie a Bisericii, 276.



CAP.IV: DIFERENŢE LITURGICE

Bizantinii le reproşează latinilor modificarea formulei de credinţă prin adăugareala Crezul niceno-constantinopolitan a expresiei Filioque23. Afirmaţia că "Duhul Sfânt

purcede de la Tatăl şi de la Fiul” este o nuanţă teologică în înţelegerea roluluiDuhului Sfânt şi constituie un răspuns dat arianismului, doctrină care nega divinitateaFiului lui Dumnezeu.

2. Crezul niceno-constantinopolitan

Răsăritenii au respins această adăugire la Crez din două motive: la nivel teologic, o privesc ca pe o erezie care schimbă echilibrul delicat din doctrina despre trinitatea

dumnezeirii24, iar la nivel practic, ei consideră că prin faptul că au modificat"credeul”, fără consultarea celor din Răsărit, vesticii sunt vinovaţi de "fratricid moral”sau de păcat împotriva unităţii Bisericii25.

Mai sunt şi alte puncte de divergenţă, precum: raderea bărbii de către preoţii latini,despre care grecii cred că este o uzanţă lipsită de bun simţ, folosită de soldaţi dinraţiuni practice – poate că purtarea bărbii era pe atunci un "element de etichetă", dar în zilele noastre, din contră, o barbă lungă şi neîngrijită denotă o lipsă de bun simţ – sau refuzul grecilor de a consuma lactate în timpul postului.

Dar cea mai mare neînţelegere dintre Apus şi Răsărit o constituia primatul Papal.Supremul pontif a susţinut întotdeauna că „autoritatea lui trebiue să se manifeste

asupra întregului pământ, adică asupra oricărei Biserici”26 – după cum a formulat Papa Nicolae I într-un document din anul 865 – pentru că în persoana sa Cristos este celcare vorbeşte credincioşilor din întreaga Biserică.

În Bisericile răsăritene însă exista un puternic sentimenet de egalitate şi frăţie întreepiscopi. Multe dintre ele pretindeau că au fost înfiinţate personal de către apostoli,astfel că acordau scaunului episcopal de la Roma cinstea de "primat între episcopi”,dar îl priveau pe Papă mai mult ca pe "cel dintâi dintre egali” (primus inter pares)27.

Papa Leon al IX-lea şi colaboratorii săi au considerat că „restabilirea autorităţii şi a prestigiului Sfântului Scaun (decăzute în secolul al X-lea) ca şi condiţie absolutindispensabilă pentru reforma Bisericii şi pentru primatul Papal. Acum însăautoritatea şi prestigiul Scaunului Apostolic Roman erau ştirbite de autonomiacrescândă a scaunului patriarhal constantinopolitan”28. Papa nu dorea sub nici o formăsă extirpeze Constantinopolul, dar a considerat că este necesar să intervină în deciziile

23 Cf. J. COMBY, Să citim istoria Bisericii, I, 118.24 Cf. D. BRÂNZEI, Identitatea creştinilor în istorie, 18.25 Cf. D. BRÂNZEI, Identitatea creştinilor în istorie, 17.26 D. BRÂNZEI, Identitatea creştinilor în istorie, 15.

272 SC 6.28

E. DUMEA, Teme de istorie a Bisericii, 275.

16



CAP.IV: DIFERENŢE LITURGICE

pe care le lua patriarhul, căci în această zonă din Răsărit se modificau multe dogme bisericeşti, ceea ce punea în pericol patrimoniul credinţei.

Bizantinii au tolerat intervenţiile Sfântului Scaun atât timp cât acesta îşi exercita jurisdicţia numai în Apus, dar s-au arătat extrem de deranjaţi atunci când „s-aamestecat în mod nepermis în afacerile unui alt patriarhat”29 (Constantinopolul).

29

Cf. D. BRÂNZEI, Identitatea creştinilor în istorie, 16.

17



CONCLUZIE

Premisele care au dus la Schisma din 1054 sunt diferenţele culturale dintre Est şiVest, decăderea papalităţii în secolul al X-lea, primatul papal, celibatul preoţilor,expresia "Filioque” Crezul niceno-constantinopolitan şi folosirea pâinii azime pentruSfânta Euharistie. La acestea se adaugă spiritul de nesupunere specific bizantinilor,exprimat prin dorinţa de autonomie a patriarhatului de Constantinopol şi încurajat deschisma lui Foţiu. Cu durere, Sfântul Scaun va rosti sentinţa de excomunicare,intenţia sa nefiind deloc aceea de a exclude de la comuniune întrega Biserică dinRăsărit, ci numai pe Celularie şi partizanii săi.

Dar nici Celularie nu va şti să plece capul şi să recunoască suprema autoritate a luiCristos, în unicul său Vicar de la Roma, pecetluind această ruptură prin

excomunicarea adresată Papei, ruptură care nu-l deranja, ci mai degrabă îi confereadominaţia în Orient.



BIBLIOGRAFIE

AIGNOIN R., Enciclopedia della Chiesa, 1966.BOTA I.M., Istoria Bisericii Universale şi a Bisericii Româneşti de la origini până astăzi,Viaţa Crestină, Cluj-Napoca 20032.

BRÂNZEI D., Identitatea creştină în istorie, Multimedia, Arad 1999.COMBY J., Pour lire l’histoire de l’Église, les éditions du Cerf, Paris 1986, trad. română, Să

citim istoria Bisericii, I, ARCB, Bucureşti 1999.DUMEA E., Teme de istorie a Bisericii, Sapientia, Iaşi 2002.FENESSE J.M. – GUILLET J., „Edificare” în DTB.FLICHE A., „Il pontificato di Innocenzo III” , în Histoire de l’Eglise, X. La chrétienté romaine,

Bloud et Gay 1950; trad. Italiană: Storia della Chiesa, X. La cristianità romana,S.A.I.E., Torino 1968.

HERTLING L., Geschichte der katholischen Kirche, Morus-Verlag, Berlin 1968; trad. română, Istoria Bisericii, tr. Emil Duma Ars Longa, Iaşi 1998. NICETTO B., „Processo a los medios informativos” , în Studium – Revista de filosofia y

teologia 30 (1990).

Cojan Mihai - Premisele Schismei Din 1054

Documents

Transcript of Cojan Mihai - Premisele Schismei Din 1054