216

CÎNTUL XXXI

Cerul Empireu: Dumnezeu, îngerii și sufletele fericite

1 În chipul unei albe roze-acu văzui oștirea cea de sfinți, pe care prin sînge Christ mireasă și-o făcu.

4 Ci-a doua, care vede și-n zburare, slăvește gloria cui o-namorează și-a cui iubire-o face-așa de mare,

7 ca roi de-albine, care-acum s-așează pe flori, și-acum ia drumul înapoi spre stupul, unde-un dulce suc lucrează,

10 așa pe floarea cea cu multe foi descinse-ntîi, s-a-ntors unde-n vecie petrece-a ei iubire-nșharnicî roi.

13 Și fețe-aveau ca flacăra cea vie, și-aripi de aur; alb tot restu-l au, cum nu-i zăpadă albă-așa să fie.

217

16 Și-așa, din grad în grad cum scoborau pe floare, răspîndeau și-amor și-ardoare, prin dulce vînt de-aripi ce le mișcau.

19 Deși-ntre cele mai-de-sus și floare atît de mult popor umbrea zburînd, nimic n-a stins din văz și din lucoare,

22 căci razele divine cad trecînd prin tot, pe cît de vrednice, iar zborul nimic nu poate stăvili nicicînd.

25 Fericea țară, plină de poporul cel vechi și nou și-n pace totdeauna, ținea spre-un punct și văzul ei, și-amorul.

28 Lumină triplă, ce desfeți, din una de-apururi stea, pe-atîția fericiți, privește-n jos, să vezi la noi furtuna!

31 De-au stat năuci barbarii, cei veniți din țări ce-apururi văd rotita cale, ce-o face Ursa, cu-ai ei pui iubiți,

34 văzînd și Roma și-operele sale atît de mari, și-a orice gînd mai sus Latranul, peste-orice lucrări mortale,

37 dar eu, din timp în veșnicie-adus și din umane stări în stări divine, și din Florența la un neam supus

218

40 și just, ce-uimire-aveam acum în mine! O, da,-ntre ea și-a mea plăcere-mi fu a n-auzi și mut a sta, mai bine!

43 Ca și-un hagiu ce se desfată-acu, privind prin templu-n care-aduse votul și speră-a povesti cum îl văzu,

46 așa purtam, pe scări, aci-n chivotul atîtor facle vii, priviri mînate și sus și jos, și-acum rotind prin totul.

49 Și fețe-arzînd de milă și ornate de-al lor surîs și-al altui foc, văzui și gesturi pline de-orice-onestitate.

52 Întregul Paradis, deci, îl avui, cuprins acum în forma-i generală, dar nu m-oprii pe-anume punct al lui,

55 și-avînd din nou aprins-a mea-ndrăzneală, spre Doamna mea mă-ntoarsei, căci în minte aveam de-anume lucruri o-ndoială.

58 Un lucru vrui, dar altu-mi sta-nainte. Văzui pe-un moș, unde-o crezui pe ea, purtînd, ca neamul cel de-aici, veșminte,

61 și-o dulce milă-n ochi și-n față-avea, și dulci mișcări, așa cum se cuvine și-un tată bun și blînd a le avea.

219

64 Și: “Unde-i ea?”, strigai cu spaimă-n mine. “De ea trimis, eu locul meu lăsîndu-l, venii spre-a da dorinței tale-o fine.

67 Al gradului suprem privește-i rîndul al treilea-n jos și-n tron o vezi șezînd, în tron, ursit de merite-i avîndu-l”.

70 Nimic nu i-am răspuns, ci-n sus cătînd, o și văzui cum își făcea cunună, eterne raze-n juru-i reflectînd.

73 De cerul de-unde mai de sus ne tună n-ar sta mai depărtați nici ochii-acei ce-ar fi-ntr-a mării-n cea mai jos genună,

76 decît erau de Doamn-acum ai mei, dar asta nu mă-mpiedica să-mi vie și limpede, și-ntreg tot chipul Ei.

79 “O, Doamnă,-n care-a mea speranță-nvie, Tu, care-ai suferit și-n iad să-ți pui piciorul tău, spre-a-mi da scăpare mie,

82 cunosc din cîte lucruri le văzui puterea ta și multa-ți bunătate și-n cîtă grație și-adevăr mă sui.

85 Din rob ce-am fost m-ai scos la libertate, prin orice mijlociri, cari au putut [să-ți fie drumuri demne-a] fi-ncercate,

220

88 păstrează-mi mila ta, ca refăcut, azi, sufletu-mi întreg prin sfînta-ți mînă, pe placul tău să-și lepede-al său lut!”

91 Și-atît de-ndepărtata mea stăpînă, precum părea, privindu-mă, surîse și iar se-ntoarse spre eternul Tată.

94 Iar sfîntul moș: “Spre-a duce-acum”, îmi zise “cărarea ta pe culmea ei deplină, amorul sfînt și ruga mă trimise.

97 Petreci cu văzu-ntreaga mea grădină, ca ochii tăi să-i agerești prin el spre zbor mai sus, prin raza cea divină.

100 Și-a Cerului regină, ce mi-e țel oricărui gînd, plini-va cu-ndurare, căci eu Bernardo sînt, al ei fidel”.

103 Precum de prin Croația vreunul care, privind marama sfintei Veronici și saț, din cauza faimei vechi, el n-are,

106 își zise-n gînd, în vreme ce-i explici: «Isuse, Doamne-al meu și Domn verace, așa erai tu, deci, cum ești aici?»;

109 așa fui eu, privind acea [vivace], iubire-a cui și-n prima sa trăire gustă-n contemplațiuni această pace.

221

112 “O, fiu al grației, înalta fericire de-aici tu n-ai s-o știi”, așa mi-a spus, “ținînd numai în jos a ta privire;

115 ci-n sus, prin roți, pînă la cea mai sus, pîn-o să vezi în tron pe-acea Regină, cui regnul nostru-i e devot supus.”

118 Privii în sus, și cum acea lumină ce-n zori dă forme părții-orientale întrece-acelei de-unde ziua-nclină,

121 așa, ca și pe-un deal suind din vale, văzui un punct la margini, mult mai clar, decît tot largu-mprejmuirii sale.

124 Și-așa cum, unde rău condusul car de Faeton [l-aștepți], mai plin e locul de vii lucori ce spre extern dispar;

127 și-acea a păcii flamură mijlocul așa-l avea, mai viu, ci-a ei lucoare așa-și scădea egal pe margini focul,

130 și-n centru-i îngeri, toți în sărbătoare, cu-ntinse-aripi, mai mulți de-o mie-n cor, distinct tot insu-n umblet și-n lucoare.

133 Zîmbind la hora și la imnul lor, văzui o frumusețe, dînd o vie plăcere-n sfinți în ochii tuturor.