Supliment al revistei

CNSCuvinte. Nume. Speranţe.

5

ISSN 1454 - 3028Adresa redacţiei: Zalău, Str. Unirii, nr. 7,

Sălaj, România; Tel./fax 0260/612870; e-mail: caietesilvane@yahoo.com; www.caietesilvane.ro

Revista "Caiete Silvane" este membră a Asociaţiei Publicaţiilor

Literare şi Editurilor din România (APLER).

Tiparul realizat la Tipografia Color Print Zalău,

Str. 22 Decembrie 1989, nr. 66, Sălaj, tel./fax 0260-661752

Responsabilitatea pentru opiniile şi calitatea materialelor publicate revine în întregime autorilor.

Nu primim la redacţie decât materiale culese în format electronic, cu respectarea normelor ortografice în vigoare.

Coordonatorii proiectului: Prof. Vasile Bulgărean, Daniel Săuca

Revistă de cultură editată de Centrul de Cultură şi Artă al Judeţului Sălaj, sub egida Uniunii Scriitorilor din România, Consiliului Judeţean Sălaj,

a Consiliului Local şi Primăriei Municipiului Zalău.Supliment al revistei "Caiete Silvane", realizat cu sprijinul

Colegiului Naţional "Silvania" Zalău, iunie 2012.

Supliment al revistei

CNSCuvinte. Nume. Speranţe.

5

La cumpăna de secol douăzeci învă-ţământul românesc va cunoaşte, prin contribuţia marelui Spiru Haret, un real şi benefic proces de modernizare.

Născut în 1851, viitorul om de cultură, reformator al învăţământului, se va remarca pe parcursul anilor de studiu. Îşi ia licenţa în matematică în 1874 la Iaşi, obţine apoi o bursă şi pleacă pentru doi ani la Paris, aici îşi ia doctoratul cu o lucrare originală cu titlul „Despre invariabilitatea marilor axe ale orbitelor planetare”, lucrare ce va fi publicată şi în „Analele Obser-vatorului Astronomic”, din Paris. Îi este remarcat talentul la Facultatea de Ştiinţe din Paris, fiind primul român care anunţă valoarea, confirmată mai apoi, a şcolii româneşti de matematică.

În anul 1910 publică, la Paris, stu-diul „La mécanique sociale” (Mecanică socială”), fiind printre primii sociologi care au întrevăzut posibilitatea apli-cării matematicii la studiul societăţii. Preocupările ştiinţifice ale lui Spiru Haret sunt şi în domeniul astronomi-ei, cu lucrarea „Despre acceleraţiunea seculară a mişcării medii a Lunii”.

Domeniul care îi confirmă pe de-plin genialitatea, rămâne însă învăţă-mântul, şcoala de care se va simţi legat de-a lungul carierei sale chiar şi după momentul ieşirii la pensie, în 1910.

Începând cu anul 1879 Spiru Haret este solicitat de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii să se implice în activităţi ce vizau starea învăţământului, este numit membru în Consiliul Permanent de Instrucţiune, inspector al şcolilor, în 1879 devine membru corespondent al Academiei Române, pentru ca în 1885 ministrul de atunci al Culte şi Instrucţiune Publică, D.A.Sturza să-l solicite ca secretar general al minis-trului. Nu mult după aceea, când D.A. Sturza se afla în fruntea guvernului Spiru Haret va fi, în trei etape, Minis-tru al Instrucţiunii Publice ( 31 martie 1897 – 11 aprilie 1899, 14 februarie 1901 – 22 decembrie 1904 şi 12 martie 1907 – 29 decembrie 1910). Ceea ce n-au reuşit alţi miniştri ai instrucţiunii

Spiru Haret – ctitor al modernizării învăţământului românesc

2

(P.P. Carp, T. Maiorescu, V.A. Urechia), va reuşi Haret şi va reorganiza întregul învăţământ românesc, pentru că a fost devotat şcolii, a ştiut să înfrunte mentalităţile epocii, şi-a câştigat, prin măreţia simplităţii lui, stima şi preţui-rea colegilor din guvern.

A fost preocupat să promoveze factorul cultural şi economic în zonele rurale, la sat, promotorii fiind, în pri-mul rând, învăţătorii cu care a ştiut să fie într-o permanentă corespondenţă, pentru că, spunea el „eu cred că minis-trul, oricare ministru, este dator să fie în cea mai aproape atingere cu toţi cei pe care este chemat să-i administre-ze”, şi astfel s-a afirmat că s-a creat în epocă, un adevărat fenomen numit „haretismul”.

Corespondenţa cu învăţătorii sur-prinde prin profunzimea ideilor, prin căldura şi elevaţia limbajului, prin respectul datorat „apostolului” de la catedră, dar şi prin sfaturile, îndrumă-rile, răspunsurile fără ocolişuri, since-ritate şi interes pentru şcoală, pentru că Ministrul se declară colaboratorul acestora, al învăţătorilor „Eu privesc pe toţi cei care fac parte din acest corp ca pe nişte bărbaţi meniţi a aduce la îndeplinire o mare operă.”

Au fost reorganizate şcolile norma-le pentru pregătirea învăţătorilor, s-a înfiinţat „Biblioteca pedagogică”, prin „Casa Şcoalelor” se tipăresc lucrări din literatura pedagogică, se aduc îmbună-tăţiri pentru Examenul de capacitate, învăţătorii se vor întâlni în congresul lor unde se dezbăteau probleme con-crete ale şcolii şi astfel „Haretismul” îşi va arăta efectele prin creşterea

numărului ştiutorilor de carte, creş-terea numărului învăţătorilor. Se aduc îmbunătăţiri programelor şi manua-lelor, se introduce pregătirea practică a elevilor pe loturile date şcolilor de către proprietari şi arendaşi. Revistele „Convorbiri didactice”, „Învăţământul primar”, „Noua revistă pedagogică”, „Şcoala română” vor contribui, în bună măsură, la pregătirea şi perfecţionarea învăţătorilor.

„Legea învăţământului secundar şi superior” din 1898 va da o formă modernă învăţământului românesc, la trecerea în secolul al XX-lea, prin coerenţă în organizarea şi structura învăţământului de toate gradele, prin implicarea efectivă a tuturor categori-ilor sociale în amplul proces pe care-l susţine şcoala.

Aşadar, învăţământul românesc are o tradiţie remarcabilă şi se cuvine să se preia, cu discernământ şi răspundere, tot ceea ce a însemnat valoare peste timp, tot ceea ce s-a dovedit a fi în folosul educării copiilor şi tineretului, întregii populaţii pentru că ruperea de tradiţie poate avea consecinţe ne-bănuite.

La împlinirea a 100 de ani de la moartea lui Spiru Haret, şcolile din Alianţa Colegiilor Centenare, prin rezultatele consemnate de-a lungul timpului, doresc o dată în plus, ca între tradiţie şi modernitate e necesar să se păstreze, cu simţ de răspundere, un echilibru constant.

Prof. Vasile Bulgărean,Directorul

Colegiului Naţional „Silvania”

3

Mitul cultural, într-o strânsă relaţie, mai ales în context contemporan, cu socialul, politicul, economicul unei soci-etăţi, este necesar pentru configurarea resorturilor abisale ale unei naţiuni. Sur-prinderea acestor interacţiuni determină o recontextualizare a culturalului, şi, mai ales, a mitului, chiar a modelului cultural.

Globalizarea, ca dominantă a socie-tăţilor europene, determină o refacere a canoanelor locale, astfel, „o posibilă tendinţă indirectă ar fi aceea a redesenării ierarhiilor canonului cultural local, din perspectiva oportunităţilor de promovare existente pe spaţiul de joc al bursei valo-rilor simbolice, fie aceasta din urmă euro-peană sau globală. în cele din urmă, însă structura unui canon este decisă de un echilibru dinamic de tensiuni şi relaxări între o imagine de sine şi percepţia acele-iaşi identităţi din perspectiva alterităţii”. 1

G. Grigurcu afirma că mitul poetic este necesar ca o raportare la absolut şi, de aceea, „mitul închinat unui mare poet (în fond reflectând Ideea de poezie, statutul ei arhetipal) e inevitabil supus unui regim dialectic. Într-un climat nesubordonat dogmei, dirijismului, interdicţiilor se ivesc forme ale incredulităţii care-1 testează prin analiză şi, nu o dată, prin contestare, fără a-1 putea anula. În principiu, mitul relevă funcţionarea spiritului creator în condiţii de normalitate, astfel încât nu rămâne instanţelor raţionale ca şi umori-lor răuvoitoare decât să-şi încerce puterile prin confruntarea cu acesta. Eminescu e

un caz reprezentativ.” 2

Mitul devine nu doar o formulă consacrată, pe baza căreia socialul este structurat, ci şi „tentativă de obscurizare, de aruncare a receptorului într-o confuzie menită să păstreze intact sensul ei pro-fund3; ceea ce determină, în acest caz, raportarea la social, ar fi conştientizarea unor mecanisme prin care mitul este protejat sau se autoprotejează.

De aceea, ca prim mecanism al prote-jării, în cazul mitizării lui Mihai Eminescu, Nicolae Manolescu afirmă că există două momente în conturarea mitului: „definiţia dată lui Eminescu de către Nicoale Iorga, în 1929, „expresie integrală a sufletului românesc”, şi aceea din 1975, datorată lui Constantin Noica, „omul deplin al culturii româneşti”. Ambele au la bază concepţia unui Eminescu paradigmatic şi anistoric, neschimbător şi pururi exemplar pentru toată suflarea românească”4. La nivelul autoprotecţiei, tot Nicolae Manolescu oferă formula prin care interpretările sau editările nu afectează „formula” bine conservată a operei lui Eminescu: „Să spu-nem deocamdată că nu există un singur Eminescu. Lectura noastră nu mizează numai pe diferenţă, ci şi pe pluralism. Opera lui Eminescu este un pot-pourri de viziuni, de motive, de stiluri, din care putem alege, în funcţie de sensibilitatea noastră, unul sau mai multe. Nimic nu ne obligă a le considera la fel pe toate. Doar că nimic nu ne îngăduie să ne facem că nu le vedem. Avantajul acestei critici

Mitul eminescian între reprezentările simbolice şi cele sociologizante

4

caleidoscopice este că alimentează la nesfârşit, chiar dacă á tour de role, toate nevoile, gusturile, înclinaţiile sau caprici-ile lecturii. Ne putem plictisi de un singur Eminescu. Deja acela plutonic ni se pare excesiv. Dar nu ne putem plictisi de toţi Eminescu. Unul sau altul ne va surprinde mereu. Şi ar trebui, în fine, lămurită fără partipris artistic, împărţirea poeziei (în mai mică măsură interesează din acest punct de vedere restul operei) în antumă şi postumă”5.

Construcţiei îi corespunde, într-o evoluţie firească, şi deconstrucţia, după cum mitizării eminesciene îi corespunde demitizarea, sau, potrivit unor „salvatori” ai imaginii lui Eminescu – antiemine-scianismul. Pentru toţi, însă, Eminescu devine un „caz” care trebuie supus unui „studiu” şi care, odată pentru totdeauna, trebuie „tratat” şi, astfel, să fie tratat gus-tul românilor pentru Eminescu, pentru poezie şi pentru literatură, în general.

Ivirea mitului eminescian are, în cazul lui Iulian Costache, explicaţiile consoli-dării istoriei unei comunităţi. Întreaga literatură are, de aceea, conotaţiile unei „naraţiuni identitare ce etalează o serie de eroi”6. Dacă pentru Iulian Costache, mitul apare ca formă de conservare a valorilor locale, explicaţia naşterii mitului dată de Eugen Negrici este în relaţie cu contextul social şi politic intern: „Trebuie luate în calcul, pentru explicarea germinării energice de mituri, în partea aceasta de lume, dezamăgirile politice şi economice frecvente şi pe care speranţele noastre excesive le-au făcut mereu posibile. Ele au putut atinge proporţiile unor grave fenomene de nonidentificare: ordinea existentă s-a revelat ca ostilă, suspectă, într-un cuvânt, străină fiinţei naţionale. Fiecare din aceste disfuncţionalităţi şi de-reglări „interne” a fost percepută, fireşte, tot ca o ameninţare la adresa dezvoltării fireşti a firavei fiinţe naţionale şi ne-a pus

de fiecare dată într-o altă nouă cursă a speranţei şi a aşteptării visătoare.

Cu o asemenea istorie dramatică, cu puţine momente de sublim şi multe de disperare, şi cu o asemenea evoluţie so-cială care nu cunoaşte decât o stabilitate temporară, nu trebuie să ne mai mire omniprezenţa ordonatoare, în plan poli-tic, ideologic, istoriografie, a miturilor, a ecourilor şi aşchiilor de mit.”7

De la nevoia de mit, şi până la situarea lui Eminescu în poziţia „poetului naţio-nal” se creează un traseu explicat de Iulian Costache prin „ponderea pe care o are ca-nonul didactic şcolar în construirea imagi-nii de sine a comunităţii româneşti”8, dar, mai ales, prin contextul politic, din cauza căruia s-a născut „reflexul recursului la o singură valoare”, apărând astfel simetria reflexelor culturale, dar şi statutul de „bla-zon cultural pentru numele lui Eminescu”.

Relaţionarea poetului cu imaginarul colectiv românesc, considerată repre-zentativă faţă de cea a lui I.L.Caragiale, determină mutaţii pentru fenomenul receptării operei, dar şi a personalităţii. Astfel, estetica, axiologia, imagologia, formele mentale, ontologia şi antropo-logia simbolică sunt provocate simultan, deoarece Eminescu determină nu doar o imagine publică diferită de a altor autori de la sfârşitul secolului al XIX-lea, dar şi numeroase reflexe ale comunităţii sau ale indivizilor, în ipostaza lor de lectori necritici.

În acest context, al creării de imagine, prin receptarea succesivă a operei, diverse studii şi antologii de critică diferenţiază momente sau contribuţii majore ale şco-lilor literare sau ale exegeţilor la crearea mitului eminescian. Astfel, Gheorghe Bul-găr identifică, pe lângă un moment Emi-nescu definitoriu pentru cultura română şi momente care conduc la creionarea intregralităţii poetului. Primul a constat

5

în : „tipărirea şi retipărirea operei antume, postume, a multor texte din manuscrise, dar absenţa din circuit a variantelor cuprinse în ediţia Perpessicius, vol. I-III (1939-1943). Ceea ce începusem în 1954, să scoatem din manuscrise (însemnările poetului despre limbă şi artă expresivă) a continuat în ultimele două decenii, mai ales, cu fervoare şi aplicaţie, încât consta-tăm, uneori, cu surprindere, că, la textele transcrise o dată de George Călinescu în seria de volume din Opera lui Mihai Emi-nescu (1934-1936), s-au putut adăuga sute de pagini inedite, de mare varietate, adâncime şi erudiţie, care dau un profil nou, de mare prestigiu, poetului-gânditor şi cercetător erudit în atâtea domenii. Eminescu azi, cu acest spor, care creşte mereu, este scriitorul de mare cuprindere a culturii vremii sale, un studios pasionat al istoriei, al doctrinelor social-economice, al filosofiei, artelor şi al ştiinţelor, câte stimulau atunci mintea pătrunzătoare şi sensibilitatea vie a poetului, însetat de cu-noaştere şi de perfecţiunea artei literare.”9

Alt moment important, după cerce-tarea lui George Călinescu şi după ediţia Perpessicius, este reprezentat de studiile publicate în seria critică Eminesciana, sub îngrijirea cercetătorului Mihai Drăgan, la Editura Junimea din Iaşi, care „amplifică mereu imaginea poetului, cu fiecare apariţie din colecţie, ajunsă la peste 50 de volume tipărite, incluzând studii mai vechi de mare autoritate: ş.a., alături de cercetările cele mai noi, unele consacrate chiar variantelor eminesciene, proble-melor economice abordate de poet în publicistica lui”. Potrivit criticului, opera eminesciană este supusă unui periplu critic, creându-se posibilitatea cunoaşterii de către marele public a unor resorturi ale textului poetic 10.

Chiar dacă în receptarea publică a lui Mihai Eminescu se pot identifica, potrivit exemplelor, numeroase momente sau

direcţii, ceea ce relaţionează aceste studii şi interpretări este refacerea, în imaginea eminesciană a unor axe, a unor coordo-nate prin care se defineşte spititualitatea românească.

Gheorghe Manolache subliniază că anumite fenomene culturale româneşti tind „să corecteze o parte din diferenţele, întârzierile şi, mai ales, unele dintre desin-cronizările de timp psihologic şi creator dintre centru şi periferia artistică”11.

Imaginea lui Eminescu de reprezen-tant al spiritualităţii româneşti a fost construită, potrivit lui Gheorghe Bulgăr, prin aportul criticilor străini; de aceea: „contribuţiile de autoritate ale unor erudiţi străini, care s-au aplecat asupra operei lui Eminescu, au pus în relief un dublu aspect al valorii acestei creaţii: ca imagine vie a spiritualităţii noastre, cristalizată sub condeiul unui mare artist al expresiei, la nivelul celor mai mari poeţi ai vremii, şi ca măsură a specificului şi umanităţii limbii noastre, configurată în noutatea conceptelor şi în rafinarea mij-loacelor lexicale, statornicite istoriceşte în tezaurul acestei limbi, care reprezintă de secole moştenirea latinităţii orientale, aria cea mai depărtată a romanităţii, de un interes conceptual şi lingvistic pentru specialişti.12

Eminescianismul, în varianta sa naţi-onală, are o asemene cuprindere concen-trică, în înţelegerea noastră, de înscriere în competiţia canonizării literare.

Prof. Ioana TuduceColegiul Naţional „Silvania”- Zalău

1 Iulian Costache, Eminescu: Negocierea unei imagini, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008, p.11

2 Gheorghe Grigurcu, Contestarea mitului, în Discobolul, nr. 133-140, ian.-feb.-mart. 2009

3 Doru Pop, Eminescu, Arheologia unui mit cultural în Ioana Bot-Mihai Eminescu, poet naţi-onal român-Istoria şi anatomia unui mit cultural,

6Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 112

4 Nicolae Manolescu, Istoria critică a litera-turii române, 2008, Editura Paralela 45, p. 377

5 Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, 2008, Editura Paralela 45, Piteşti, p. 382

6 Iulian Costache, Eminescu: Negocierea unei imagini, Editura Cartea Românescă, Bucureşti, 2008,p. 11

7 Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008, p. 9

8 Iulian Costache, Eminescu: Negocierea unei imagini, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008, p. 50

9 Gheorghe Bulgăr, Momentul Eminescu în cultura română, Editura Saeculum I.O., Bucu-reşti, 2000, p. 19

10 Gheorghe Bulgăr, op. cit., p. 20: „este ast-fel cunoscut multilateral şi în adâncime, dintr-o perspectivă mult mai vastă decât în trecut.

Simpla trecere în revistă a titlurilor apărute ne dovedeşte importanţa operei poetului naţional în contextul modernizării culturii româneşti, operă care a putut determina câteva direcţii noi de investigaţie umanistă, de studii literare fertile, în concordanţă cu cele mai apreciate curente critice. Dacă această colecţie ar fi mai susţinut îmbogăţită cu studii noi, publicând într-un ritm mai dinamic noile cercetări con-sacrate poetului, aici şi în străinătate, am avea un Eminescu azi, şi mai impresionant sub aportul ecourilor stârnite de creaţie lui genială, mai ales că publicarea completă a Operei, în 16 volume mari, oferă material nou de studiu pentru cercetătorii de azi ai acestui tezaur de spiritualitate românească.”

11 Gheorghe Manolache, Resurecţia localis-mului creator. O experienţă spirituală în Mittele-uropa provinciilor literare, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2006, p.129.

12 Gheorghe Bulgăr, op.cit.,p. 20

Am păşit cu emoţie în salonul Castelului… Am ridicat încet mâna şi, cu un tremur al degetelor, mi-am atins fruntea, ca şi cum aş fi pipăit butonul unui întrerupător invizibil. Era o linişte de gheaţă… Deodată, în încăpere, s-a răsfirat o lumină magică, izvorâtă din miile de faţete şlefuite ale ţurţurilor candelabrului imens,cu irizări de apă limpede, de cleştar, de diamant…

Tabloul era tot acolo, în vechiul său loc, în vecinătatea nefirească a corte-giului întors de la vânătoarea regală, cu elefanţi uriaşi, colbuiţi pe veci în covoru-

larborat pe un perete întreg, asemenea tapiseriilor flamande.

Maiestuoasa Doamnă din portret, cu impozanta alură de stăpână absolută a Castelului, m-a străfulgerat cu privirea… În semn de „Bun venit!“… sau poate ca un reproş, că de zeci de ani nu-i mai trecusem pragul ?

Atâţia ani de când timpul îşi uitase menirea, încremenind până şi aerul, ca într-opădure adormită! Totul a ră-mas, acolo, scufundat în eternitatea mirificului portret al doamnei Veturia Goga – „Privighetoarea Ardealului“: de la

„Mă gândesc la acasă. Niciodată Ciucea n-a fost mai luminoasă şi nu mi-a vorbit mai de-aproape inimii.“

(O. Goga)

Invitaţie la castel

- Impresii de vizitator -

7

bentiţa de un verde-turcoaz intens, până la faldurile rochiei, risipite peste abia ghicitul fotoliu de regină. Totul a rămas, acolo, încremenit în ipostaza aceea, de o eleganţă şi un rafinament extravagant pentru o lume reală, credibilă. Atâţia ani de când orele uitaseră să mai bată din aripi în ceasornicul vechi, iar perdelele brodate de albe degete de îngeri nu mai respirau la adieri de vânt! Toate acestea până când… pe neaşteptate… clipele şi-au fâlfâit franjurii aripilor, clapele pianului, îngheţate în luciri de fildeş au tresărit, amintindu-şi cântul uitat:

„De ce m-aţi dus de lângă voi, / De ce m-aţi dus de-acasă?...

Atunci eu nu mai rătăceam / Pe-atâtea căi răzleţe“…

Şi liniştea s-a spart în mii de cioburi, şitimpul a început iarăşi să picure, ca un şirag de perle, desprinse una câte una de pe firul lor de mătase.

Făptura misterioasă şi tăcută s-a însufleţit lent din rama cu parfum de trandafir, s-a răsucit uşor, ca în pas de vals, dinspre uşă spre peretele opus, numai ca să-mi urmărească mersul şovă-ielnic, precaut, rătăcit în labirintul atâtor paşi pierduţi pe covorul persan. Unii erau paşii copilăriei mele - trăită pe acele meleaguri - alţii ai adolescenţei, câţiva ai maturităţii… viaţă, depărtări, zeci de ani, uitare... şi apoi nimic… doar tăcerea…

Iar cînd am avut curajul să-mi ridic privirea, ochii Maiestuoasei Doamne m-au învăluit într-o lumină, cu unde spre un azuriu tulburător de senin, ca cele din mozaicul mausoleuluide pe deal. Şi din pacea clipei a încolţit, ca un firav ghiocel, întrebarea:

„Înţelegi, în sfârşit, că trebuia să te întorci?“

Prof. Voichiţa Lung

8

Om genial al timpu-lui său, Octavian Goga reuşeşte să ne aducă aminte mereu, prin poe-ziile sale, de importanța națiunii noastre şi a unității teritoriale.

Pe urmele sale am dorit şi noi, clasa a X-a I , să por nim, într-o dimineață frumoasă de aprilie. Înarmați cu bună dispoziție şi optimism, ne-am început călătoria, ce avea să ne schimbe total atitudinea față de marele poet Octavian Goga.

‘’Şi tocmai am avut o experiență extraordinară la Ciucea! Trecusem de multe ori pe acolo când eram micuță, dar nu ştiam că fiecare clădire, fiecare bucată de mobilier, fieca-re pictură şi carte îşi are povestea şi istoria. Pot să spun că am aflat măcar jumătate din istoria lui Octavian Goga’’ - Alina Năznean.

“Am intrat pe o poartă mare de lemn şi parcă totul s-a schimbat. Am pătruns, parcă, într-o altă lume, plină de mister şi fantezie unde marele poet Octavian Goga îşi scria capodoperele. Nu ştiu dacă va mai exista cineva

ca el, dar sentimentul pe care acel loc mi l-a lăsat în suflet este de nedescris” - Călin Mureşan.

“Pătrunderea mea în lăcaşul strălucitului poet Octavian Goga, a fost o experienţă inedită, pe care nu o voi uita curând. Poeziile sale fermecătoare nu puteau izvorî dintr-un loc mai pur, o oază unde domneşte şi astăzi liniştea şi pacea. Mi-a făcut plăce-re să mă plimb pe potecile pe care a păşit marele poet şi prin locurile unde adesea îşi găsea alinarea, inspiraţia” - Oana Bonțea.

„Păşind pe scările spre această lume, m-am simțit într-un alt spațiu, unde totul părea perfect.

De la cel mai mare, până la cel mai mic detaliu, toate erau realizate cu minuțiozitate,având un aer rustic învăluit de cal-dură. Acest loc era unul foarte primitor, în care toată lumea te primea cu zâmbete calde, ducându-ne spre un trecut mai sim-plu şi mai bun” - Clarisa Marian.

Călătoria pe urmele lui Octavian Goga a fost o experiență de neuitat. Nu numai că am aflat noutăți despre viața poetului, dar am reuşit să stăm pentru câteva clipe în mediul lui, în locul în care toată ma-gia a fost creată.

Diana Cheţe, clasa a X-a I

Pe urmele lui Octavian Goga

9

170 de ani de la moartea lui Kőrösi Csoma Sándor, întemeietorul tibetologiei

Foarte puţini ştiu că primul european care încercat şi a reuşit să desluşească tainele îndepărtatului Tibet (provincie aparţinând de la mijlocul secolului tre-cut Chinei), este un cărturar, lingvist şi călător ardelean, Kőrösi Csoma Sándor (1784-1842). El a murit acum 170 de ani, la 11 aprilie 1842. Cu acest prilej se cuvine să ne aducem aminte de viaţa şi opera sa.

Copilăria şi studiileKőrösi Csoma Sándor s-a născut la

27 martie 1784 în satul Chiuruş, apar-ţinând atunci scaunului Trei Scaune, actualmente judeţului Covasna. Satul respectiv împreună cu alte zeci de sate făcea parte din zona regimentelor de graniţă şi din acest motiv toţi bărbaţii erau obligaţi ca la maturitate să presteze serviciu militar. Scutire puteau obţine doar cei care studiau să devină preoţi. Băiatul după ce a absolvit şcoala gene-rală din satul natal, din 1799 s-a dus la Aiud să-şi continue studiile la Colegiul Reformat de aici. Colegiul din Aiud a fost fondat de către principele Bethlen Gábor la începutul secolului al XVII-lea.

Deoarece tânărul Csoma nu avea bani pentru taxe de şcolarizare, a obţinut o bursă de la colegiu şi în plus îi slujea pe colegii săi mai înstăriţi. (Pe lângă altele făcea curat în dormitorul comun, aprin-dea focul şi aducea lemne de foc, aducea apă şi altele…) În timpul vacanţelor de vară lucra ca pedagog la o familie din

Orăştie, de unde mai obţinea ceva bani. Când a ajuns în clasele mai mari lucra şi la colegiu ca învăţător-preparator în clasele mai mici. Astfel a reuşit să se întreţină singur.

Ca elev, a fost deosebit de silitor, îi plăcea în primul rând istoria, apoi limbi-le, dar a studiat şi filosofia şi teologia. La absolvirea cursului superior al colegiului, deja vorbea aproape zece limbi. După ce a reuşit să obţină a bursă („bursa engleză” de la colegiu), între 1816-1818 a studiat în Germania, la vestita universitate din Göttingen. Nici acolo nu a trăit pe picior mare, deoarece dispunea de bani puţini. Bursa de care dispunea era de 15 lire sterline pe an. La universitate s-a dedicat în primul rând studierii limbilor şi istoriei. (În vremea respectivă erau răspândite diferite teorii privind originea

Portretul lui Kőrösi Csoma Sándor (Autor Schöfft Ágoston)

10

maghiarilor: în evul mediu era preferată teoria ca maghiarii sunt urmaşii hunilor lui Attila, doar cu ceva timp în urmă s-a răspândit teoria privind originea fino-ugrică, dar erau şi variante cu origine turanică, sumeriană etc.)

Reîntors acasă în Transilvania, i s-a oferit o parohie sau putea să devină profesor la oricare dintre colegiile refor-mate din Transilvania. El a refuzat aceste oferte tentante şi a decis să-şi realizeze vechiul său vis, o călătorie în Asia, pentru a căuta urmele înaintaşilor maghiarilor.

Pregătirile şi plecarea la Marele Drum

Tânărul Csoma, de fapt din anii de colegiu se pregătea de marea aventură: în internat dormea pe jos pe podea, atât vara – cât şi iarna se îmbrăca cu aceleaşi

haine, mânca puţin şi consuma şi apă foarte puţină, să se călească pentru marele efort ce-l va aştepta pe drum. Nu consuma dulciuri, nici băuturi spirtoase, ducea un regim de viaţă ascetică. Punea fiecare bănuţ deoparte, ca să aibă cu ce să pornească la drum. În urma celor citite, era convins că înaintaşii maghiarilor provin din Uiguria, atunci numit Turkis-tanul de Est, (actualmente provincia Xinjiang, din China de NV). Deoarece trebuia să traverseze şi zone ocupate de ruşi, a fost sfătuit să înveţe limbi slave. El s-a dus la Timişoara şi Zagreb şi în scurt timp deja a vorbit sârbo-croată şi slavona veche. A mai strâns ceva bani de la unii binevoitori şi a făcut câteva călătorii şi în Transilvania. El călătorea doar pe jos, să fie antrenat pentru drum.

Se ştie că prin 1818-1819, cum de la

Dicţionarul tibetano-englez şi Gramatica limbii tibetane, (prima pagină a volumelor publicate în 1834)

11

Cluj se deplasa la Chioar tot pe jos, şi pe drum s-a întâlnit cu un magnat, care îl cunoştea pe cărturarul nostru şi l-a între-bat că ce caută pe aici. Csoma i-a răspuns că merge în Asia, la care replica a fost: respectivul nu cunoaşte în zonă vreun sat numit Asia. Şi această întâmplare anecdotică confirmă faptul că el a fost foarte puternic motivat de planul său de a ajunge în Asia.

Către sfârşitul anului 1819 K. Csoma era pregătit de drum. Pe 21 noiembrie Primăria din Aiud i-a eliberat un paşa-port provizoriu, deoarece provenea din zona regimentelor de graniţă şi nu avea dreptul să părăsească Imperiul pe termen mai lung fără aprobare de la Viena. (Chiar şi atunci, când cu ceva timp în urmă, a călătorit în Germania ca să frecventeze cursurile unei universităţi, Episcopia Re-formată a Transilvaniei a trebuit să ceară aprobare, ca el să obţină un paşaport.)

Din actul emis la Aiud merită să cităm:

„Actul nostru a fost eliberat pe numele onoratului Kőrösi Csoma Sándor.

Domiciliat în Transilvania, în Scaunul Orbai, satul Chiuruş. (Orbai este unul dintre scaunele ce compun scaunul Trei Scaune.)

Etate: 32 ani.De statură mijlocie.Faţa rotunjoară.Ochii negri-gălbui.Nasul drept.Păr negru.Mustaţa bărbierită. Vorbeşte limbile: maghiară, latină,

germană, valahă, franceză şi croată. (Mai vorbea şi limbile greacă veche şi ebraică, dar cunoştinţele de limbi clasice – cu excepţia limbii latine, uzuale încă în Transilvania - nu erau relevante pentru autorităţile din secolul al XIX-lea.)

Poartă haine de culoare neagră, panta-loni negrii, pălărie neagră…

Bagaje: are o traistă de culoare verde, în care ţine lenjerie şi bani de drum. (Şi din acest document oficial reiese că avea foarte puţine lucruri, numai strictul ne-cesar sau încă şi mai puţin…)

Cai, vite –

Hartă cu călătoria lui Kőrösi Csoma Sándor de la Aiud la Darjeeling (Harta autorului)

12

Se deplasează din oraşul Aiud la Sibiu şi prin trecătoarea Turnu Roşu în Valahia, la Bucureşti.

Are permis de şedere de opt săptămâni acolo.

Eliberat în scopul de mai sus, drept pentru care toate autorităţile militare sunt rugate că după prezentarea paşaportului să-i dea viză şi fără nici un impediment să fie lăsat să plece şi să se întoarcă.”

Deci călătorul nostru a obţinut doar un permis de plecare provizorie (pe care-l cereau ardelenii, dacă vroiau să treacă Carpaţii) şi ar fi fost obligat să se întoar-că peste două luni. El avea aproximativ 200 forinţi de argint, o sumă nu foarte mare pentru acel timp. Doar cu un act provizoriu şi bani puţin, el a îndrăznit să pornească la drum.

Pe jos a ajuns la Bucureşti unde a stat doar câteva zile. Acolo s-a alăturat unui grup de negustori bulgari, care se întorceau din capitala Ţării Româneşti după ce şi-au vândut mărfurile. Cu ei s-a deplasat la Sofia şi de acolo la Plovdiv. De aici a pornit spre Istambul, însă din Adrianopol (Edirne) a fost nevoit să se întoarcă din cauza epidemiei de ciumă şi să pornească spre sud. (Iniţial plănuia ca din Istanbul prin Asia Mică să meargă prin zona Caucazului şi de acolo spre est pe teritorii aflate sub ocupaţie ţaristă.)

Continuarea drumului până în India

Călătorul nostru nu se lasă bătut şi din Grecia (aflată sub ocupaţie otomană) cu o navă grecească porneşte spre sud şi după scurte opriri pe insulele Chios şi Rodos, ajunge la Alexandria în Egipt, cu gândul să meargă la Cairo. Ca acolo să mai studieze limba arabă şi unele izvoare arabe, iar apoi să-şi continue drumul spre est. Însă epidemia de ciumă face ravagii şi

în Egipt, deci este nevoit să se refugieze pe insula Cipru, de acolo la Beirut. De aici merge spre Siria, de unde la Alep (în nord) ajunge pe jos. După o aşteptare de o lună, în mai 1820 se alătură unei caravane care merge la Bagdad. După o călătorie de două luni ajunge acolo şi cu prima posibilitate porneşte spre Teheran. Ajuns la Teheran (capitala Persiei), după însuşirea limbii arabe se perfecţionează în limba persană şi în engleză, deoarece are susţinerea ambasadorului britanic de acolo.

În martie 1821, îşi lasă toate docu-mentele la Teheran, se îmbracă în haine persane şi porneşte mai departe spre Asia Centrală. De aici încolo va purta nume turcesc sau oriental Skander-bey, deoarece europenii şi creştinii nu sunt tocmai foarte bine văzuţi în zonă. Pe drumurile caravanelor înaintează spre est şi ajunge la Buhara (Uzbekistan), un punct important pe Drumul Mătăsii. În zonă se aflau mai multe state tribale mahomedane rivale (hanate). În acelaşi timp, atât Rusia, precum şi Anglia vroiau să-şi extindă influenţa lor în zonă. Din această cauză trebuia să fie precaut şi de mai multe ori a fost bănuit ca spion rus sau englez. În plus se desfăşoară un război turco-persan, şi circulau zvonuri despre apropierea unei armate ţariste. Din motivele de mai sus, din nou a fost nevoit să-şi schimbe direcţia şi s-o ia spre sud. După traversarea unei zone muntoase ajunge în Afganistan (Kabul) şi de acolo în Peşhavar. Aici se întâlneşte cu doi generali francezi, care se află în slujbă afgană. Împreună cu ei merge o bucată de vreme, iar apoi trecând peste alţi masivi muntoşi ajunge în nordul Indiei, în Caşmir. În aprilie 1822 ajunge în Srinagar, capitala Caşmirului. De aici are de gând să traverseze Tibetul (care în această perioadă este un stat aparte,

13

un fel de stat monahal condus de Dalai Lama). În compania unor negustori ma-homedani trecând peste munţi înalte şi văi abrupte şi în cele din urmă reuşeşte să între în Tibet, în provincia Ladakh, adică în Tibetul de Vest. Aici a staţionat o peri-oadă în capitala provinciei, în Leh, dar a fost sfătuit să se întoarcă, deoarece unui european sau creştin nu-i era permis să pătrundă în Asia - Centrală.

Pe drumul de întoarcere, la graniţa Caşmirului s-a întâlnit cu un funcţionar britanic, pe nume William Moorcroft. Respectivul era un fel de emisar, care călătorea prin statele limitrofe cu India, (recent colonizate de englezi sau în zo-nele vizate de a fi controlate de ei). L-a rugat pe Csoma ca să-l însoţească şi i-a oferit sprijin în continuare. Englezul şi-a dat seama că acest călător ardelean este un om deosebit, care deja vorbeşte bine limbile arabă, persană, turcă şi cu talen-tul său poate să înveţe practic orice limbă orientală. L-a şi pus la încercare: i-a dat să traducă o scrisoare din limbă persană, şi evident, Csoma a reuşit să „treacă” examenul. Apoi i-a sugerat să se ocupe de limba, cultura şi geografia Tibetului, că prin izvoarele scrise aflate în mănăstirile din Tibet ar putea găsi informaţii istorice care-i privesc şi pe maghiari şi neamurile înrudite. Pe de altă parte, britanicii ar fi recunoscători, dacă lingvistul nostru al elabora un dicţionar englezo-tibetan. Din această cauză K. Cs. S. încă în Caşmir a început să studieze limba, cultura şi apoi literatura Tibetului. După mai puţin de un an, deja se exprima bine în limba tibetană, atât în scris cât şi oral.

Stagii de studii în mănăstirile budiste din Tibet

Cu sprijinul şi recomandările primite de la englezi, K. Cs. S. a efectuat trei

călătorii în Tibet şi a petrecut destul de mult timp în mănăstirile de acolo. Primul stagiu l-a petrecut între iunie 1823 - octombrie 1824, în mănăstirea budistă Zangla. Aici, în compania unui învăţat („Lama”) tibetan, numit Sangs-rygas Phun-tshogs a dobândit importante cunoştinţe de limbă, gramatică tibetană, dar şi despre cultura şi religia budistă. Csoma şi-a caracterizat pe propriul Lama prin următoarele rânduri: „Ştie să scrie foarte bine atât literele mici, cât şi pe cele mari, e priceput în structura gramaticală a limbii tibetane, cunoaşte matematica, retorica, poetica şi dialectica. Are cunoştinţe de medicină, astronomie şi astrologie. Cu vreo douăzeci de ani în urmă a cutreierat tot teritoriul Tibetului, pe la Tasilhunpo, Lhasa, Bhutan, etc. dar a fost şi în Ne-pal. Cunoaşte sistemul religiei budiste, şi posedă cunoştinţe generale asupra tot ce sunt cuprinse în cărţile lor, cunoaşte de asemenea obiceiurile, regulile de politeţe, problemele economiei şi limbajul elevat din mediile savante şi aristocrate. Are multe cunoştinţe despre geografia şi istoria ţărilor din Tibet…” Evident, că nici discipolul său european nu a vrut să fie mai prejos şi a studiat bazele literaturii tibetane, din care o bună parte a fost tradusă din limba sanscrită în evul mediu.

În cele 16 luni petrecute în condiţii deosebit de severe: într-o chilie modestă de 3x3 m, care nici măcar horn nu avea, şi dacă se făcea foc, atunci din cauza fumului nu se putea vedea nimic. Cso-ma a preferat să rabde frigul, decât să nu poate lucra toată ziua. El se hrănea practic doar cu un fel de supă din ceai verde şi grăsime de iac (un fel de bivoli, de Tibet). Cu o voinţă de fier, călătorul nostru a studiat tot ce avea la dispoziţie şi a dobândit şi recunoştinţa localnicilor prin faptul că dormea într-o încăpere

14

neîncălzită. Ceilalţi locatari ai mănăstirii îl considerau un fel de sfânt, care vrea să îmbrăţişeze cultura şi religia budistă. Însă din motive necunoscute, dintr-oda-tă a fost nevoit să părăsească Tibetul şi atunci s-a înţeles cu dascălul său ca şi el să-l urmeze după câteva zile spre sud în Caşmir pentru continuarea colaborării. Csoma a mai avut a surpriză neplăcută, la graniţa Indiei aproape că a fost arestat de militari englezi, degeaba a dovedit că are recomandare de la autorităţile engleze. A durat mai multe luni, până ce se lămuresc neînţelegerile, iar în acest timp a fost nevoit să scrie două rapoarte despre activitatea şi viaţa sa. După clarificarea neînţelegerilor cu autorităţile britanice, Csoma a primit acordul să mai facă o călătorie în Tibet şi a primit un stipendiu lunar de 50 de rupii, pentru cheltuielile de călătorie, locuinţă şi pentru a-l angaja din nou pe Lama drept dascăl.

Al doilea stagiu tibetan a durat între iu-nie 1825 şi ianuarie 1827. Cei doi au lucrat atât în mănăstirea de la Puktal, cât şi în satul natal al Lamei. Însă zelul dascălului a scăzut mult, deoarece el a fost criticat de superiorii săi, pentru motivul că ti-betanii au aflat că „Cilenghi dasa” (cum era numit cărturarul ardelean în Tibet), lucrează pentru englezi şi nu doreşte să se convertească la religia budistă. Din cauza greutăţilor ivite, deşi Csoma s-a străduit, însă nu a reuşit să finalizeze ce şi-a propus. După ce s-a întors în zona controlată de englezi şi a întocmit un nou raport pentru autorităţi, o perioa-dă din nou a fost neglijat, deoarece în timpul şederii sale în Tibet (în 1826) a fost publicat un dicţionar tibetan-englez (Serampoore Dictionary). Ulterior însă s-a dovedit că respectiva publicaţie nu a fost altceva decât un fel de gramatică tibetană, dar cu foarte multe greşeli şi

inexactităţi, aşa că nu era bună de nimic. După ce autorităţile britanice se con-

ving că savantul din Transilvania este de neînlocuit, din nou îi asigură sprijinul şi susţinerea pentru o a treia călătorie de studiu în Tibet. Acest stagiu a durat din august 1827 – până în toamna anului 1830. Csoma şi cu Lama au lucrat în mănăstirea Kanum, în afara Tibetului, deoarece astfel erau feriţi de presiunile venite dinspre conducerea Tibetului.

În timpul şederii sale la Kanum, a fost vizitat de două ori de către un medic englez, care descrie cu admiraţie munca şi viaţa omului nostru: „Mr. Csoma mi-a arătat câteva invenţii de ale sale, printre care o vatră de foc, care după spusele sale l-a costat 12 rupii. Văzând acest lucru, m-a cuprins o compasiune deosebită, după ce mi-am dat seama, ce înseamnă această sumă pentru acel om, pentru cine fericirea de pe pământ constă în faptul să poate su-pravieţui cumva şi să consacre toate puterile pentru binele omenirii, neaşteptând altă recompensă, decât, recunoştinţă pentru travaliul său… Doar două bănci grosolane şi două scaune şi mai primitive au fost tot mobilierul din camera sa, dar locuinţa pare ospitalieră, datorită mulţimii de cărţi şi manuscrise aranjate în grămezi…”

„Recunosc că nu am văzut om mai in-teresant în drumeţiile mele, decât savantul maghiar. L-am aflat în satul Kanum, într-o locuinţă mică plină cu cărţi şi în stare de sănătate perfectă. Nu ne-am văzut de mai bine de un an, şi el s-a bucurat şi s-a mândrit să-mi arate rezultatele muncii sale de atunci. Lucra cu o perseverenţă extraor-dinară şi cu rezultate bune, deşi clima de aici e deosebit de aspră, lui parcă nici nu-i pasă de altceva, decât de munca sa. Iarna de aici e deosebit de severă, şi el toată iarna a stat lângă masa de scris, învelit complet în veşminte de lână, lucrând fără odihnă

15

şi fără vreun foc de încălzire de dimineaţa până seara.”

Ulterior, descrierea făcută de doc-torul englez, a apărut în presa de limba engleză şi Societatea Asiatică a vrut să-l răsplătească pe Csoma, pentru munca sa, dar el a refuzat acest lucru, zicând că mai devreme avea nevoie de susţinere şi atunci ei l-au refuzat.

În iunie 1830 dascălul său tibetan, Lama Sangs-rygas Phun-tshogs a trebuit să se întoarcă în Tibet, şi cei doi, magis-terul şi discipolul şi-au luat rămas bun. Csoma a mai stat câteva timp, până ce şi-a sistematizat şi împachetat manuscri-sele şi cărţile, iar în toamna aceluiaşi an a pornit spre sud în India. După un popas în Delhi, a ajuns la Calcutta, capitala coloniei engleze de atunci.

Anii din CalcuttaLa Calcutta a locuit şi a lucrat mai

întâi între 1831-1835, ca bibliotecar al Societăţii Asiatice (Royal Asiatic Society), devenit ulterior Societatea Asiatică din Bengal. În timp ce se îngrijeşte cărţile şi manuscrisele societăţii, îşi finalizează operele sale ca să fie tipărite. Ca urmare în 1834 a apărut la Calcutta Essay towards a dictionary Tibetan and English (Dicţiona-rul tibetano-englez) şi A Grammar of the Tibetan Language, (adică prima gramatică a limbii tibetane.) Ulterior aceste lucrări au mai fost reeditate, dar nu a fost egala-te de nimeni în această operă laborioasă! Pe merit este considerat Kőrösi Csoma Sándor părintele tibetologiei.

În anii următori a publicat şi alte cărţi despre istoria, geografia Tibetului şi un tratat despre budism. Din cărţile sale pu-blicate în India, a trimis acasă câte 50-50 exemplare, câte 25 pentru bibliotecile din Ungaria şi Transilvania şi alte 25 pentru bibliotecile universitare din Europa. Mo-

tivul său a fost, ca toată lumea ştiinţifică să poate beneficia de rezultatele muncii sale. Şi pe această cale a vrut să restituie încrederea şi eforturile dascălilor săi şi savanţilor europeni, care l-au încurajat şi l-au pregătit pe drum.

În anii cât se afla la Calcutta, a fost ales membru al Academiei Maghiare de Ştiinţe şi membru de onoare în Bengalian Asia Society. În ţară se credea un timp (după episodul de la Teheran) că ar fi mu-rit şi, după ce s-a aflat că nu a dispărut, atunci prin intermediul ambasadorului Austriei de la Londra, au trimis banii adunaţi prin chetă publică pentru spri-jinirea lui. El a cumpărat cărţi ştiinţifice din aceşti bani pe care le-a trimis acasă. Ulterior a mai primit bani de acasă, dar el i-a returnat, şi a dispus că o parte din sumă să fie împărţită consătenilor săi, iar din restul a înfiinţat o bursă pentru elevii din Alma Materul său din Aiud. Suma a fost atât de semnificativă, încât anterior Primului Război Mondial se mai acordau aceste burse. A mai înfiinţat şi o altă bursă, pentru elevii care studiau la şcoala de la Târgu Secuiesc, pentru elevi proveniţi din familiile Regimentului Secuiesc de Graniţă nr. 2. din care făcea parte şi el şi familia sa.

Între anii 1835-1837 a mai făcut o ex-cursie de studiu în nordul Indiei, făcând studii istorice şi de filologe comparatistă. A vrut să se aprofundeze în limba san-scrită, limba Indiei culte din antichitate.

După expediţie s-a reîntors la Calcut-ta şi acolo, în biblioteca Societăţii Asiei, îşi petrecea zilele lucrând fără încetare. Semnificativ în acest sens este descrie-rea făcută de compatriotul său Schöfft Ágoston, cel care fiind pictor, i-a pictat şi un portret, care este singura imagine autentică despre K. Cs. S:

„Kőrösi Csoma Sándor se bucură de

16

mare recunoştinţă printre oamenii de şti-inţă, cei care îl pomenesc sub denumirea de Kozma de Köröz. Eu m-am aflat în relaţie foarte prietenoasă cu dânsul, când îmi petreceam timpul la Calcutta…Trebuie să recunosc, că om mai neobişnuit ca el, n-am mai văzut. Trăieşte ca un pelerin, printre manuscrisele tibetane şi orientale aduna-te laolaltă în clădirea Societăţii Asiei, de unde rareori iese afară. Seara în curte mai face câte o plimbare mică, apoi din nou se închide în camera sa. Astfel s-a întâmplat că uneori când vroiam să-l vizitez, trebuia să aştept îndelungat, până ce slujitorii au căutat cheile să-mi de drumul înăuntru, iar eu mereu îl aflam printre cărţi...”

De fapt autorul acestei descrieri a fost persoana cu care călătorul savant a putut vorbi în limba maternă după douăzeci de ani. Tot din povestirea sa aflăm, că Csoma mai avea de gând să stea cam un deceniu în India şi apoi să se întoarcă acasă. Dar nu a fost să fie aşa, şi vizitatorul său a intuit că nu o să se mai întoarcă în Europa din motive de vârstă şi de preocupare.

Ultimul drum şi moartea lui Kőrösi Csoma Sándor

În anul 1842 a pornit într-o nouă încercare să ajungă în Lhasa, capitala Tibetului şi de acolo în nordul Chinei, Uiguria, eventual în Mongolia. Spera să găsească ceva izvoare scrise în cele mai mari biblioteci din Tibet, despre înaintaşii maghiarilor, despre popoarele înrudite cu ei. Însă nu a mai ajuns în Tibet, că pe drum, în provincia Sikkim (aflat între Nepal şi China), la Darjeeling febra l-a doborât. În anii din urmă a fost infectat de malarie şi boala tropicală încă nu avea leac. Un medic englez a încercat să-l trateze, dar bolnavul, care niciodată în viaţa lui nu a luat nici un medicament,

la început a refuzat tratamentul. Însă englezul l-a convins că spre binele lui ar fi bine să mănânce şi să ia şi medicamente. Ca urmare, se părea că se va reface şi va fi în stare să-şi continue drumul. Însă în zorii zilei de 11 aprilie 1842 a murit. A doua zi a fost înmormântat în cimitirul coloniei engleze din Darjeeling.

Pe piatra sa în limba engleză au fost scrise următoarele:

„Aici se odihneşteKŐRÖSI CSOMA SÁNDORNăscut în Ungaria, a venit în Orient cu

scopul unor cercetări lingvistice în decursul anilor a suferit asemenea nevoi, pe care oa-menii rareori pot suporta, şi a muncit dârz în favoarea Ştiinţei, a alcătuit dicţionarul şi gramatica limbi tibetane, care sunt mo-numentele sale adevărate.

Dorind să-şi continue lucrarea sa, în drum spre Lhasa a murit în această loca-litate pe data de 11 aprilie 1842 la vârsta de 58 ani.

Colegii săi de la Societatea Asiatică din Bengal i-au ridicat această placă.

Requiescat in pace.” Mormântul său din Darjeeling şi chi-

lia sa din Zangla sunt locuri de pelerinaj care sunt căutate de admiratorii lui din Europa. Încă în anii 20 ai secolului tre-cut, în Tibet localnicii îl mai pomeneau ca un adevărat sfânt, pe omul de ştiinţă „Cilenghi dasa”.

Cred că se cuvine să nu uităm opera ştiinţifică, filologică a acestui om care a fost Kőrösi Csoma Sándor şi care a murit acum 170 de ani. El, prin efort aproape suprauman, pornind dintr-un sat mic din Transilvania, trecând prin şcoli şi biblioteci, apoi prin lumea largă a orientului a reuşit să făurească o operă ştiinţifică nemuritoare şi până acum inegalabilă.

Prof. László László

17

Dacă în trecut am vorbit despre Aso-ciaţia Prader Willi din România şi despre voluntarii de aici, acum vom aduce în discuţie proiectul ParteneriatNorve-giano-Român (NoRo) pentru Progres în Bolile Rare. Acesta se desfăşoară în Zalău, judeţul Sălaj şi a fost finanţat de către Programul Norvegian de Cooperare Economică şi Dezvoltare Sustenabilă în România. Valoarea proiectului este de 1.974.138 euro şi s-a derulat între aprilie 2009 şi aprilie 2011 iar în iunie 2011 a avut loc deschiderea oficială a Centrului Pilot de Referinţă pentru Boli Rare ,,NoRo”, Zalău.

Acest centru este singurul centru pentru boli rare din România şi are ca beneficiari pacienţii cu boli rare din toată ţara, asistenţii lor personali, familiile copiilor şi adolescenţilor cu boli rare şi specialiştii de la toate nivelele sistemului sanitar, asistenţi sociali, educatori şi alţi specialişti implicate în diagnosticarea şi managementul bolilor rare.

Proiectul a reuşit să realizeze centrul pilot de referinţă care cuprinde o compo-nentă rezidenţială unde se organizează întâlniri şi cursuri pentru pacienţi şi familii cu scopul de a învăţa moduri de a face faţă bolii în viaţa de zi cu zi şi o com-ponentă îngrijire de zi care include tera-pie şi intervenţie pentru copii cu boli din spectrul autist, terapie comportamentală şi activităţi educaţionale, recreative, ma-nagementul greutăţii, grupuri de suport şi activităţi de consiliere. Mai mult, s-a realizat centrul on-line ,,eUniversitare” de informare şi formare pentru boli rare cu cele două componente: informare

pentru vizitatorii din categoria pacienţi-lor şi aparţinătorilor acestora şi formare pentru specialişti în domeniul medical, social, educaţional.

Scopul acestui proiect este de a îmbu-nătăţii calitatea vieţii persoanelor afec-tate de boli rare în România, asigurând acces egal la diagnostic timpuriu, trata-ment de calitate şi servicii de reabilitare prin intermediul unei reţele complexe şi accesibile de facilitate şi resurse în baza Planului Naţional pentru Boli Rare. Acest scop este realizat prin 3 mari obiective:

1. Stabilirea unui program cadru şi a unei echipe selectate de profesionişti şi reprezentanţi ai pacienţilor pentru coordonarea Planului Naţional pentru Boli Rare în România;

2. Dezvoltarea de noi servicii pen-tru boli rare în România printr-o serie de activităţi specifice;

3. Dezvoltarea şi menţinerea per-manentă a reţelei pentru împărtăşirea de bune practici în domeniul bolilor rare.

La evenimentul de deschidere al centrului pilot au participat: ministrul Sănătăţii din Norvegia, d-na Anne-Grete Strom-Erichsen, ministrul Sănătăţii din România, dl. Cseke Attila, Ambasado-rul Norvegiei în România, Dl. Oyste-in Hovdkinn, directorul de Program Norvegian de Cooperare în România şi Bulgaria, Tore Lasse, reprezentanţi ai EURODIS, ORPHANET şi ai asociaţiilor de pacienţi din Ungaria, Italia, Franţa, Danemarca, Spania, Norvegia, Bulgaria, Rusia, Suedia, coordonatorul Planului Naţional pentru Boli Rare din Franţa, membrii EUCERD şi oficialităţi locale.

Parteneriat Norvegiano - Român (NoRo)

18

În prezent, în centrul de zi, 35 de co-pii cu boli din spectrul autistic beneficia-ză zilnic de tratament şi terapie în centru. Centrul colaborează cu 47 de specialişti din întreaga ţară şi are condiţiile de a desfăşura teleconferinţe cu specialişti din străinătate, totul pentru a oferi cât mai mult sprijin şi informaţie bolnavilor şi părinţilor. Pe parcursul acestui an au fost organizate diferite acţiuni şi confe-rinţe pentru progres în materie de boli rare, pentru conştientizarea populaţiei despre această problemă ele având slo-ganul ,,O boală este rară până când te afectează pe tine”.

Autor: Aron AncaClasa: a XI-a A, CNS

Prof. coordonator: Clara Dan

Regrete

Cu chipul trist şi ochii încercănaţi, Privesc pe geamul aburit grădina, Mi-aduc aminte cum stăteam uitaţi Şi printre gene ne trecea lumina Cu mâna îmi treceai prin părul auriu, De suflet te prindeai cu fericirea, Acum strivesc trecutul purpuriu Şi-mi croşetez pe gânduri amintirea. Şi noaptea, luna ne privea dezmierdul Şi stelele ne povesteau din basme, Acum mă las pe geam şi aburindu-l,Mai rup o filă din a noastră carte.

Pop Georgiana, a XI-a A

Timpul Şi este mereu vorba de mâine, dar ni-

ciodată o zi ca astăzi. Şi mereu o parte din azi aparţine zilei de ieri. Mereu e ceva care să ne aducă aminte de ce am fost şi ce vom fi. Vor exista zile când vom realiza că ceea ce gândim este o minciună şi că suntem înconjuraţi de ceva ce nu este real şi poate ce nu va fi niciodată. Şi e o greşeală să crezi că viaţa nu înseamnă prezent, ci viitorul care probabil va fi atins.

Jurnalul unui prieten Sfârşitul…

” 20 decembrie şi nu e ca şi când dacă aş spune ce

gândesc despre viitor aş pierde tot ce am pentru că aş pierde prezentul pentru ceva ce nu e real; şi nu e ca şi când dacă aş merge înainte aş uita trecutul. Nu înseamnă ne-încredere ci frica momentului în care voi afla adevărul şi nu-l voi înţelege.

Zâmbetul şi suspinul din momentul în

care cineva va fi apreciat şi desconsiderat pentru ce a pierdut şi ce a avut sau ce a câştigat dând în schimb o parte din pre-zentul trecutului, iar primul va fi ultimul într-o parte a lume.

Şi nu e ca şi cum nu aş avea dreptate, ci e dorinţa ca dispreţuitorul şi cel dispreţuit să uite de propriile convingeri când stau faţă în faţă şi când îşi vorbesc.

21 decembrieO idee care merită scrisă şi citită

cere mult timp pentru că e un altfel de interpretare.

Şi un om care e greu de înţeles merită ascultat, pentru ca are un alt fel de gân-dire. Ideile mari sunt, pentru oamenii obişnuiţi, greu de găsit. Aşa sunt şi oa-menii deosebiţi, ascunşi printre oamenii obişnuiţi.

…unele persoane sunt mult prea si-gure că ceea ce spun este bine şi e uşor ca acestea să descurajeze prin indiferenţa lor.

Până la urmă, câştigul aparţine per-

Ce e adevărul?

19

soanelor indiferente pentru că ele profită de momentul care le dă şansa să înveţe de la cei care au „pierdut” timpul (în favoarea altora), rămânând închişi în neşansă.

31 decembrieViaţa e libertate şi cei mai buni sunt

făcuţi să câştige. Mă întreb dacă nu cum-va libertatea înseamnă să câştigi cât mai mult… uneori, să câştigi înseamnă stăpâ-nire de sine, câteodată naivitatea celor din jur, uneori cunoştinţă.”

De cele mai multe ori înseamnă să ştii cum să-i stăpâneşti pe cei din jurul tău după ce ai înţeles că trebuie să renunţi la naivitate, dar singurul mod de a câştiga şi de a fi liber e să fii sincer. Şi cei liberi nu o să-ţi ceară să câştigi, o să-ţi ceară să faci totul cât de bine poţi.

Jurnalul unui prieten …un nou început

„2 ianuarie Nimic nu e real pentru cei care nu au

încredere în ei şi în cei din jur; de aceea, să fii liber înseamnă să fii sigur că nu poţi evita să greşeşti şi să fii sigur că trăieşti înconjurat de persoane care încearcă să te schimbe, dar trebuie să fii sigur că vei fii conştient de schimbările care apar în viaţa ta.

Şi asta nu contează pentru cei ce nu înţeleg sau pentru cei care nu au trecut, măcar imaginar, printr-o situaţie ca a persoanelor dezorientate, care au avut şansa să vadă cât de multe pot face în lume şi că pentru asta le trebuie doar viaţa lor, indiferent cum este.

Nu e nimic pentru cei care se închid în neputinţă şi sunt descurajaţi. Nu e atât de importanta libertatea pentru cei care se dau bătuţi şi se consolează cu o viaţă ca a multor persoane, numai ca să se încadreze în societate, să nu fie diferiţi.

Este adevărat că diferit nu înseamnă neapărat mai bun, dar nu înseamnă ne-apărat mai rău şi nu poţi să ştii dacă eşti într-adevăr diferit dacă nu eşti tu însuţi.

Dacă ţi se deschide un drum şi ai

ajuns la momentul în care pare că s-a sfârşit pentru că totul devine confuz şi nu mai ştii dacă ce faci e bine sau rău, poate însemnă că pluteşti deasupra lui şi ai şansa să analizezi situaţia din toate punctele de vedere. De aceea, nu te mai simţi constrâns de împrejurările vieţii. şi asta înseamnă să fii liber, dar libertatea în sine este o constrângere şi nu o poţi înţelege numai dacă o ai.

Jurnalul unui prieten …plin de întrebări

„ 12 ianuarie Ce s-ar întâmpla dacă doi fraţi născuţi

orfani, care încearcă să realizeze cum este condusă lumea, dacă cel mai mare poate să spună că şi-a cunoscut părinţii în timp ce mezinul nici măcar nu realizează dez-amăgirea pe care o simte?

Cel mare va dori să materializeze în-curajările primite de la părinţi şi va avea încredere în el. Va vrea să fie mai mult decât un om obişnuit şi va crede din ce în mai mult că cei simpli nu sunt importanţi. Cei care complica simplitatea sunt, pe de o parte de condamnat, pe de alta parte de apreciat. Eşecul şi succesul sunt rezultate-le care complica totul.

Succesul unuia e eşecul altuia pentru cei doi fraţi. Dacă unul, născut sărac, crescut sărac, este obligat să-şi ducă viaţa obişnuit cu muncă fară răsplată, iar celă-lalt, născut într-o familie, crescut şi educat într-o familie, dar abandonat, are puterea de a visa şi de a crede că lumea e mai mult decât ceea ce pare, este numai soarta care desparte dragostea de frate şi pune mai presus viitorul cu toate competiţiile sale.

Cel mai mare realizează competiţia şi o acceptă cu dorinţa de a depăşi obsta-colele, speriat şi încurajat în acelaşi timp de imaginea fratelui său, care se supune greutăţilor. El este mai mult înfricoşat de gândul că este posibil ca nici măcar să nu-şi dea seama când, ducând o viata ca a fratelui său, va fi mulţumit cu neputinţa, care nici măcar nu există, dar pe care o

20

acceptă ca scuză pentru a învăţa să spere că dorinţele lui se vor îndeplini.

Şi, în acest timp, cel mic va trăi coşma-rul de care fratele său încearcă să se ţină departe , fără să se gândească să facă altceva în afară de ce i se da şi ce i se cere. Şi dacă ar fi matur în felul în care este fratele său, probabil că ar suferi realizând că viaţa din-tr-un centru de copii nu-i oferă încrederea pe care numai familia i-o poate dărui.

Şi atunci şi-ar pune întrebarea: „de ce exist?sunt oare pe Pământ numai ca să mor, sau prin toate acestea trebuie să văd ceva ce altfel nu pot vedea, să învăţ ceva ce numai aşa pot să ştiu, ceva ce mă va duce departe?”

Şi până la urmă, cel mic nu vrea să ajungă departe, pentru că e mulţumit cu prezentul. Vrea doar să facă ce i se cere. Dacă ar conştientiza că poate să facă foar-te multe pentru el, ar simţi că e egoist. El nu vrea să câştige nimic pentru el, vrea să ajungă cineva important, pentru că vrea să-i ajute pe cei din jur.

13 ianuarie Unul dintre ei este constrâns de soar-

tă, celălalt de personalitate în drumul lor în viaţă. Pentru că cel mare va urmări suc-cesul, va renunţa la prezent pentru a lucra mereu cu gândul la ce nu are, iar când va avea totul, va fi prea târziu să-şi schimbe atitudinea. Cel mic este constrâns de frica de a încerca.

Fiecare este constrâns de calităţile celuilalt.

…sunt ca focul şi apa; lipsa căldurii apei şi lipsa umidităţii focului. Noi, lumea care ar putea fi considerată soarta care mânuieşte focul şi apa, avem nevoie de amândouă. Şi când niciuna nu e de folos aşa cum ar trebui, aburii sunt căldura umedă care îmbină calităţile focului şi apei.

Şi până la urmă, lumea se foloseşte de ceea ce are ca să-i fie bine.

Şi natura e liberă, dar e constrânsă de profunzimea firii. Firea fiecăruia e libera pentru că ea îşi urmează propriile legi şi

nici măcar noi nu ştim cum se formea-ză. De aceea, pentru noi, libertatea e o constrângere. Odată dobândită, ne recu-noaştem personalitatea; nerespectând-o, suntem prefăcuţi…pare că e de ajuns să trăieşti o viaţă numai ca să înţelegi tot ce se întâmplă în jur, sau să-ţi înţelegi propria personalitate”.

Dacă într-un om ar putea exista toate calităţile de care are nevoie ca să-şi urmeze drumul în viaţă, tot nu ar fi de ajuns dacă nu ar exista curajul de a încerca şi perse-verenţa de a continua.

Orice om este obligat să trăiască în societate, iar asta îl obligă să se gândească şi la cei din jur, nu să se izoleze. Izolarea duce la egoism şi acesta este defectul care îi duce departe pe cei care se grăbesc să atingă ţelul pe care şi l-au propus.

Jurnalul unui prieten Sfârşitul, un nou început

plin de întrebări„astăzi m-am gândit la ce caut eu de

fapt mai mult ca niciodată. Tot astăzi am auzit că nimic nu se întâmplă fără intenţie şi iniţiativă. Mi-am dat seama că dacă renunţi din cauză că cei din jur nu înţeleg, refuzi pur şi simplu şansa imensă de a schimba ceva semnificativ în lume. Până la urmă, fiecare dorinţă îndeplinită înseamnă ceva bun, care aduce o schim-bare. Asta face să fii recunoscut şi să laşi ceva în urma ta, ceva ce nu va fii ignorat. Această încercare este scopul pentru care viaţa pe care o are fiecare nu este alta.”

Secretul stă în fiecare, dar nu toţi suntem în postura de a înţelege înainte de a fi prea târziu. Sunt mulţi care nici măcar nu-şi pun astfel problema, care nu au întrebări şi nu caută răspunsuri, dar sunt fericiţi.

Pentru ei totul e simplu, dar pentru ceilalţi nu e de ajuns.

Alb Corina Bianca, clasa a X -a C, la Colegiul Naţional Silvania,

profesor coordonator Lung Voichiţa

21

Viaţa şi activitatea lui T. A. Edison

Părinţii săi au fost Samuel Odgen Edison şi Nancy Matthews Elliot. (Tho-mas fiind ultimul din cei şapte copii ai familiei.) Micul Edison a copilărit în oraşul Port Huron (statul Michigan), dar la şcoală a umblat prea puţin, de-oarece din cauza unei neînţelegeri cu învăţătorul său nu a mai frecventat instituţia respectivă. Din acest motiv de educaţia sa a avut grijă mama lui. Însă după un timp tânărul Edison a devenit autodidact şi îşi căuta cărţi din biblioteca oraşului pe care le citea. Din câte ştim, principalele lecturi pe care le avea erau cărţi de ştiinţe ale naturii (biologie, fizică şi chimie). Nu doar că le citea, dar în casa părintească şi-a făcut un laborator, unde a efectuat foarte multe experimente de chimie sau de fizică (mai întâi de chimie, apoi în special de electricitate). Pe banii de buzunar îşi cumpăra cuie, sârmă, şu-ruburi, diferite piese şi materiale pentru aceste experimente.

Deoarece familia nu-i asigura banii pentru piese şi pentru experimente, Edison de la vârsta de 12 ani a început să lucreze ca negustor ambulant pe trenuri: vindea ziare, dulciuri şi alte obiecte de folosinţă, dintre care pe unele chiar el le fabrica. În compartimentul din tren care

servea ca şi depozit şi adăpost pentru el, mai efectua şi unele experimente. Însă la un experiment de chimie s-a produs o detonaţie mai mare decât autorul sconta şi a fost dat jos din tren de către conduc-torul ofensat. (O altă variantă ar fi, că materialele chimice au explodat din cauza condiţiilor improprii de depozitare.)

În timpul războiului civil din SUA, în 1862 după aflarea unei ştiri despre rezultatul unei bătălii cu multe victime şi-a rugat un prieten care lucra ca te-legrafist la căile ferate, să telegrafieze vestea în toate gările pe ruta unde urma să călătorească Edison cu trenul. Edison

165 de ani de la naşterea inventatorului Edison

Thomas Alva Edison, cel mai important inventator al tuturor timpurilor, supranumit şi Magicianul din Menlo Park, s-a născut acum 165 de ani (pe 11 februarie 1847).

22

de data aceasta a luat cu el de peste 15 ori mai multe ziare cât vindea într-o cursă normală. Prin această reclamă a reuşit să vândă toate ziarele cu un comision în-semnat. Din banii câştigaţi o parte dădea acasă, pe o parte îşi cumpăra materiale necesare, iar o parte punea deoparte ca şi capital de acumulare.

După un timp şi-a făcut propriul ziar („Grand Trunk Weekly Herald”) pe care-l difuza împreună cu celelalte ziare. (Ziarul era scos în 400 de exemplare şi după un timp aducea un anumit profit tânărului întreprinzător.) Din câştigul dobândit din urma vânzării de ziare îşi finanţa în continuare experimentele sale.

De la vârsta de 16 ani s-a angajat ca telegrafist în oraşul Port Huron. Însă din cauza faptului că nu prea avea de lucru (mai ales noaptea când era de serviciu)

şi din această cauză chiar şi la locul de muncă făcea experimente de chimie şi din nou a păţit cu o explozie, pierzându-şi locul de muncă din nou. A mai lucrat ca telegrafist vreo cinci ani în diferite locuri, deoarece americanii duceau lipsă de oameni pricepuţi în această nouă meserie a telecomunicaţiei. Deşi a fost un telegrafist extraordinar, totuşi nu a reuşit să stea foarte mult la un anumit loc de muncă – că mai devreme sau mai târziu - a fost concediat din cauza unor experimente nereuşite sau din cauza faptului că nu se comporta foarte docil faţă de şefii săi.

A lucrat şi la Western Union Tele-graph Company din Boston, patronii săi i-au asigurat condiţii bune pentru mun-că şi pentru experimente. Tot aici a stu-diat opera fizicianului englez Faraday, de

23

unde a învăţat mult şi de la această dată s-a consacrat integral electrotehnicii. Renumita firmă a profitat de talentul de inovator al lui Edison şi respectivul a reuşit să-şi vândă primele brevete de invenţie. (Prima invenţie brevetată pe numele lui T. A. Edison este un aparat electric de numărarea sau înregistrarea voturilor şi datează din anul 1868.)

După ce a părăsit WUTC s-a consa-crat în întregime cercetărilor proprii şi experimentelor din domeniul electro-tehnicii. O invenţie importantă a fost un fel de indicator al cursului acţiunilor şi a aurului care i-a fost cumpărat de bursa din New York. Printr-o altă intervenţie reuşită a reparat sistemul de comandă de la bursa din Wall Street şi pe lângă faptul că a fost recompensat, a fost angajat la Gold Indicator Company, firmă care i-a cumpărat o altă licenţă.

De la vârsta de 23 de ani, când a strâns suficienţi bani şi-a întemeiat propria fabrică unde producea în serie propriile aparate electrice. Ca sediu pentru firma sa a ales o casă veche cu

trei etaje din Newark (New Jersey). Aici sub îndrumarea lui lucrau mai întâi câţiva, apoi aproape 150 de muncitori. Fabricau în special aparate telegrafice şi subansambluri şi piese (deoarece piaţa din SUA era în expansiune şi de aceste produse avea nevoie). Fabrica numită Edison Machine Works Schenectady aducea venituri apreciabile tânărului Edison. Ulterior în 1892 firma şi-a schimbat denumirea în General Electric Company, devenind cea mai importantă unitate de producţie electrotehnică din SUA din acele decenii.

Aici, la etajul superior şi-a amenajat laboratorul, unde personal efectua ex-perimente. Din această etapă a început să descrie în jurnale sistematice toate experimentele efectuate. (De la pregăti-re, la fenomene şi consecinţe.) Această metodă l-a ajutat mult în repetarea ex-perimentelor, respectiv a dus la rezultate mult mai bune, decât experimentele sale efectuate mai mult la „la întâmplare” sau

24

din intuiţie. Întrucât munca ştiinţifică are nevoie de perseverenţă, de multă disciplină şi rigoare. (Nu este întâmplă-tor faptul că însuşi Edison a afirmat mai târziu: „Geniul, înseamnă 1 % inspiraţie şi 99% transpiraţie…”)

În anul 1872 cu telegraful automatic (numit şi telegraful duplex) a obţinut un nou succes moral şi material. Din punct de vedere tehnic, pentru prima dată acest telegraf făcea posibilă transmi-terea de telegrame simultan în ambele sensuri, demonstraţie reuşită între New York şi Philadelphia. Ulterior acest mo-del a fost implementat şi în Europa, mai întâi între Londra şi Liverpool.

Din vânzarea brevetului telegrafu-lui automatic a reuşit să construiască laboratorul său din Menlo Park (New Jersey), nu departe de prima sa fabrică.

(Ca un amănunt interesant, Edison s-a gândit iniţial ca să ceară 4000 sau 5000 de dolari pentru vânzarea licenţei, dar crezând că ar fi prea mult a propus firmei cumpărătoare să ofere un preţ. Ei au oferit din start 10.000 de dolari, -adică 202.000 dolari USD 2010- şi evident că Edison a acceptat oferta.) Deoarece multe dintre invenţiile viitoare vor fi experimentate aici, Edison va fi supra-numit „Magicianul din Menlo Park”. Aici s-a stabilit din 1876, aici vor fi elaborate cele mai cunoscute invenţii legate de numele său (de la fonograf - la becul incandescent…)

Fonograful este strămoşul gramofo-nului (patefonului sau picupului) prin care vocea umană poate fi înregistrată şi apoi redată. El a folosit ca suport pentru înregistrare cilindrii de ceară, de pe care

25

ulterior se putea reda vocea umană, iar apoi şi muzica. Această invenţie a bre-vetat-o în 1877.

Edison nu doar a fost un mare in-ventator, dar a avut capacitatea de a îmbunătăţii invenţiile contemporanilor. Astfel s-a întâmplat şi cu telefonul: Te-lefonul inventat de Alexander Graham Bell, era practic o jucărie care nu putea fi utilizată eficient, deoarece nu se auzea suficient de tare. În 1878 a îmbunătăţit telefonul lui Bell cu ajutorul unei bobine de inducţie, (care întărea semnalul slab de la telefonul iniţial), îmbinându-l cu microfonul pe bază de praf de cărbune. (În telefonul lui Bell, receptorul avea funcţie dublă, odată receptor, iar apoi pe post de microfon.) Edison a folosit un difuzor separat şi un microfon îmbună-tăţit de el. Deoarece orice lucru şi aparat e perfectibil, telefonului astfel îmbună-tăţit îi adaugă apoi şi soneria electrică de apel. Astfel s-a născut telefonul cu fir, care funcţionează pe această bază şi până-n zilele noastre.

În cazul becului incandescent tot la fel s-a întâmplat: predecesorii săi mulţi la număr (Henry Woodward, Evans Matei, Humphry Davy, James Bowman Lindsay, G. Moise Farmer, William E. Sawyer, Joseph Swan sau Heinrich Göbel) au contribuit la inventarea şi fabricarea becurilor electrice, însă acele becuri erau nu doar scumpe ca preţ, dar şi aveau o trăinicie de doar câteva ore. (Nu aveau o durată de folosinţă suficient de lungă ca să fie rentabil pentru consumatori, deci ca să poate fi comercializat pe scară largă.) Edison a efectuat experimente diferite, până ce a constatat că utilizarea unor fire de carbon în vacuum produce efectul dorit. În decembrie 1879 a efectuat o demon-

straţie publică cu iluminatul electric în Menlo Park, ca să-i convingă pe cei sceptici că becul incandescent poate lua locul iluminatului cu gaz lampant. (Acest iluminat pe bază de gaz era răspândit în mai toate oraşele mari şi marile firme care produceau acest gaz din petrol şi altele care făceau instalaţii de iluminat public vroiau să-şi conserve monopolul lor în domeniul iluminatului public. Deci nu i-a fost uşor să învingă rezistenţa oa-menilor şi uneltirile concurenţei, care se temeau de pierderea pieţei şi a profitului imens. Însă şi această bătălie tehnică şi financiară a fost câştigată de Edison, care pe lângă talentul inventatorului avea şi simţul dezvoltat al afacerii.) Cu prilejul experimentului reuşit în public Edison a exclamat: „Vom face aşa de ieftin iluminatul electric, încât numai cei bogaţi îşi vor permite să folosească lumânări!” A

Unul dintre primele becuri fabricate de Edison

26

avut dreptate şi de această dată, deoa-rece becul său va aduce iluminatul arti-ficial modern care se va răspândi foarte repede şi va însemna civilizaţia modernă începând din anul 1879.

Datorită faptului că noile aparate electrice aveau nevoie de mai multă electricitate, era nevoie şi de produc-ţie de energie electrică ieftină şi de transportarea curentului electric de la producător la consumatori. Asociat cu mai mulţi bancheri şi investitori şi-a fondat firma specializată pe producţia şi distribuţia curentului electric, numi-tă: Edison Electric Light Company. Şi în domeniul producţiei şi distribuţiei electricităţii Edison a avut contribuţii însemnate: În anul 1880 a instalat o centrală electrică pe vasul Columbia, care astfel a devenit primul vas maritim cu iluminat electric, care avea centrală electrică proprie. Peste doi ani a realizat o centrală electrică de mare capacitate care deservea iluminatul pentru New York. Tot prin această perioadă pentru a eficientiza producţia de energie electrică a perfecţionat dinamul care transforma puterea aburilor în electricitate, scăzând pierderile la sub jumătate din valoarea iniţială. Astfel şi producţia de energie electrică a devenit mai ieftină, deci mult mai rentabilă. Tot în această perioadă s-a dat o adevărată bătălie dintre adepţii curentului continuu (CC) şi curentului alternativ (CA). Edison de data aceasta a fost de părere ca primul este mai adecvat şi este mai puţin periculos. A făcut chiar demonstraţii publice electrocutând ani-male cu ajutorul curentului alternativ. (De la această idee a lui Edison s-a ajuns în SUA la utilizarea scaunului electric pentru executarea celor condamnaţi la moarte…)

O perioadă a fost pasionat şi de înlocuirea locomotivelor cu aburi cu locomotive electrice şi din acest motiv a adaptat generatorul său electric la nevoile transportului feroviar. Ideea nu a obţinut un succes imediat, dar cu câteva decenii mai târziu locomotivele electrice au devenit predominante în majoritatea ţărilor dezvoltate.

În perioada când lucra la perfecţio-narea becului incandescent a descoperit efectul, care ulterior îi va purta numele: efectul Edison. Acest efect se referă la emisia de electroni de către metalele încălzite, fenomen numit emisie ter-moelectrică. Întâmplător a descoperit acest fenomen: introducând într-un bec cu incandescenţă o mică placă me-talică a observat că un galvanometru din circuit indică trecerea unui curent electric dacă placa era legată la polul pozitiv al sursei de alimentare şi rămâ-nea la zero dacă placa era legată la polul negativ al sursei de alimentare. Nu i-a acordat vreo importanţă pe moment, dar l-a notat totuşi. Pe acest fenomen se bazează electronica. Efectul Edison a fost studiat şi exploatat mai temeinic de către contemporanul său J. Fleming şi de alţii mai târziu.

De obicei cinematografia este considerată ca fiind invenţia fraţilor Lumiere. Însă şi Edison a avut anumite merite în domeniu şi chiar mai înainte ca în 1895 la Paris publicul să poate viziona primul film. Deja în 1892 a inventat un aparat de filmat care în-registra imaginile pe o bandă de celu-loid de lată 35 de mm şi perforată pe margine. Cu acest aparat înregistra 15 imagini statice pe secundă. (Ulterior şi lăţimea filmelor va fi standardizată pe aceste dimensiuni, şi numărul de

27

imagini statice pe secundă va fi iden-tică pentru ca ochiul observatorului să poate vedea mişcarea.) În 1894 a inventat kinetoskopul, aparat cu care se putea urmării înregistrările făcute mai devreme. Dezavantajul aparatului era că doar o singură persoană putea viziona filmul, iar în cazul fraţilor Lu-miere, filmul era un spectacol colectiv, deci mai rentabil şi din punct de vedere financiar. Ulterior a mai perfecţionat atât aparatul de filmat şi aparatul de proiecţie, deoarece la începutul seco-lului XX s-a dus o luptă crâncenă ca ce firme şi ce invenţii să domine o nouă piaţă, piaţa cinematografică aflată în plină expansiune. În 1912 a mai făcut o încercare de a sonoriza filmele (deoa-rece în primele decenii filmul nu avea sonor), a îmbinat aparatul de proiecţie cu fonograful. Însă din cauza nesin-cronizării şi imperfecţiunilor tehnice nu a adus rezultatele scontate şi astfel Edison a renunţat de la preocupările sale din tehnica cinematografică. În schimb studiourile din industria cine-matografică înfiinţate în California au prosperat. Între ele şi Motion Picture Patents Company, care a fost compa-nia lui Edison.

La sfârşitul secolului al XIX-lea Edi-son s-a împrietenit cu vestitul Henry Ford. Peste ani, cei doi au colaborat şi în domeniul fabricării automobilelor, Edison şi-a ajutat prietenul cu idei şi sfaturi privind organizarea procesului de producţie.

În decursul anilor Edison a mai perfecţionat unele invenţii, astfel prin 1914 a îmbunătăţit capacitatea acumu-latorului alcalin, acumulator inventat de un tehnician german. Apoi brevetul perfecţionat a fost aplicat şi la vestitul

model T al mărcii Ford. (Edison a făcut o perioadă experimente cu automobile electrice, tocmai de aceea avea nevoie de baterii cât mai performante, dar văzând şi succesul automobilelor Ford, a abandonat ideea.)

A mai construit aparate Röntgen bazate pe raze X, a avut unele invenţii care au fost aplicate de marina milita-ră americană. În ultimii ani a revenit la una dintre vechile sale preocupări privind locomotivele electrice: Atunci s-a trecut la electrificarea căilor fe-rate.

În anul 1931, când la vârsta de 84 de ani a murit, preşedintele SUA a so-licitat ca în fiecare locuinţă şi instituţie publică să se stingă câte un bec sau să fie deconectat câte un aparat electric în memoria celui care a fost părintele electricităţii şi cel mai mare inventator al tuturor timpurilor. În timpul vieţii sale pe numele său au fost înregistrate în SUA 1093 de brevete de invenţii, din care multe şi în Anglia, Germania sau Franţa.

Datorită invenţiilor lui Thomas Alva Edison, omenirea a trecut din lumea aburului în lumea electricităţii. Viaţa omului secolului al XX-lea ar fi fost de neînchipuit fără multe apara-te sau instalaţii bazate pe utilizarea electricităţii, domeniu în care Edison a avut o contribuţie imensă. A fost un om practic, fără foarte vaste cunoştinţe ştiinţifice, dar a avut idei pe care a în-cercat să le realizeze. A apelat la nevoie şi la ingineri, oameni de ştiinţă şi cu ajutorul lor a reuşit să realizeze mai mult decât el singur ar fi putut realiza.

László Judit – László László

28

Mi-am rupt din inima să-ţi spunCă te iubesc ca un nebunCăci orgoliul meu nu mai poateTrăi în singurătate.

Fiorii zilei ce apuneÎmi îngreunează soartaŞi încă mai aştept a-ţi spuneCuvintele ce-mi vor decide fapta.

Gândesc prea mult ca să-ţi scriu versuriIubesc prea mult a-ţi visa chipul

Tânjesc prea mult să-ţi văd surâsulGreşesc prea mult să-ţi fiu alesul.

Când vântul îţi va bate -n pleoapeŞi vei citi scrisoarea meaDe disperat, nebun, purtat de ape,Sosit acum în calea ta.

Să nu-mi interpretezi rău gândul,Să nu fugi iar din calea meaRăspunsul tău îmi va fi soartaIar tu vei fi dorinţa mea.

Andreea Onaciu , a X-a C,CN ,,Silvania” - Zalău

Declaraţie

De câte ori n-am admirat arcul multi-color al curcubeului şi am rămas impre-sionaţi de acest fenomen spectaculos, şi totuşi atât de obişnuit, mai ales în zilele senine de vară.

Oricând apare curcubeul, el se produce prin efectele combinate ale refracţiei, dispersiei şi reflexiei luminii pe picăturile mici de ploaie. Atunci când condiţiile de observaţie sunt favorabile,

se pot vedea două curcubee. Cel interior, numit primar, este mai strălucitor, roşu la margine şi violet în centru. Curcubeul exterior, numit secundar, este mai stins, iar culorile sunt inversate.

Pentru a putea observa acest feno-men optic este necesar să fie îndeplinite două condiţii. În primul rând trebuie să ne aflăm între Soare şi picăturile de apă, iar a doua condiţie presupune ca unghiul

Curcubeul

29

format de Soare, picăturile de apă şi ochii observatorului să fie de aproximativ 42º. Din acest motiv, fenomenul este observat îndeosebi în dimineţile sau după-amie-zile însorite, imediat după ploaie. Altfel, nu avem poziţia corespunzătoare pentru a vedea fenomenul de la nivelul solului.

Primul care a descoperit cum se reflectă, respectiv refractă lumina la contactul cu o picătură de apă a fost un călugăr german, Theodoric din Freiburg, în anul 1304. Pentru a-şi demonstra ipoteza formulată pe această temă, el a folosit o sferă umplută cu apă spre care a direcţionat o rază de soare observând separarea luminii albe în culorile cur-cubeului, precum şi reflexia luminii la contactul cu partea opusă celei prin care a intrat raza în contact cu sfera.

Curcubeul este considerat a fi un „semn ceresc” care aduce pacea şi binele pe pământ. Iată şi câteva mituri legate de

curcubeu. În mitologia africană se crede despre curcubeu că este un şarpe uriaş ce iese la păscut după ploaie şi care-l va devora pe nefericitul ce-i va ieşi în cale. Indienii nord-americani credeau despre curcubeu că era Calea Sufletelor, inter-pretare întâlnită la multe alte popoare. Pentru japonezi curcubeul este „podul plutitor al cerurilor”. Miturile hawaiene şi polineziene îl descriu ca fiind calea spre lumea superioară. În Alpii Austriei, se spune că sufletele celor drepţi urcă pe curcubeu spre cer. Băştinaşii din Noua Zeelandă credeau că şefii de trib decedaţi se foloseau de curcubeu pentru a ajunge în noua lor locuinţă din ceruri.

Bibliografie:M. Minnaert - Lumina şi culoarea

în natură, Editura Ştiinţifică, Bucu-reşti,1962

Prof. Ştefania Pop

E seară. Mă plimb pe străzile albe de atâta fum, sub bolta îndoită a cur-cubeului croşetat în oglinda de lună neîndemânatică şi palidă. Urechea mea desenează melodii recitate de versurile vopsite pe pereţii mov în care zace prin-tre stele fiecare cărămidă. Picuri diluaţi în sentimente ofilite îmi străpung epider-ma şi ajung în cel mai întunecos loc, în razele soarelui. Mii de fluturi cenuşii se desprind din părul meu făcut din vise, iar străzi din lut îşi pierd culoarea. Această interfaţă bolnavă plină de atâta cerneală uscată se prelinge şi arde substanţa ce-nuşie a creierului meu. Cad în nostalgie purtată de vise spulberate, transparente şi opace, refractate de meteoriţi pătraţi şi netezi. Creez o galaxie pentru a vedea echilibrul uman şi nicidecum cel planetar format din două cuvinte comprimate în

mimică şi dungi. Sunt totuşi printre lumi, lumi ce sunt paralele cu un punct comun, şi anume autodistrugerea pusă pe hârtie.

Creionul se plimbă printre pelicule de sânge ce stagnează sub o foaie palidă în-velită în linii subterane. Ochii scriitorului îşi pierd culoarea, iar creionul dirijează portative noi. E singur, sub conştiinţa bătută de vânturi din cărbune şi condiţii efemere ale unei construcţii ce dăinuie dintotdeauna pe drumuri acide.

Sub structura din table, caut o farâmă de zâmbet sau lacrimă şi văd pe ecranul convex al conştiinţei că singurul care oscilează sunt eu şi eu.

Alina Petruş, elevă în clasa a XI-a

Colegiul Naţional Silvania, ZalăuProf. îndrumător: Ivanov Tamara

Efemer

30

Celebra operă Faust, m-a făcut să fiu de acord cu Goethe. Îmi amintesc şi acum de acea zi. Mă plimbam prin parc, şi la un moment dat am văzut pe jos o carte... Avea o copertă drăguță, un autor cunoscut şi un nume fabulos. Mă gân-deam a cui avea să fie cartea, nu vedeam pe nimenea in jur, aşa că am luat-o acasă..Din momentul în care am deschis-o am ştiut că avea să fie cartea mea de suflet. Această operăeste rezultatul uneia din-tre cele mai lungi perioade de gestaţie artistică pe care literatura le-a cunoscut. Scrisă sub formă de piesă de teatru, opera goetheeană are o eleganță şi un rafina-

ment greu de găsit. Cu cât mă cufundam în pagini, mă pierdeam printre rânduri şi mă împiedicam de ultima rimă cu atât îmi plăcea mai mult .

Faust este o operă închegată, în al cărei mesaj descifrează lupta omului pentru descătuşare şi pentru depăşirea condiției sale limitate.

Opera debuteaza cu «prolog în cer» în care ni se redă o confruntare ancestrală dintre Dumnezeu şi diavol, dintre bine şi rău, lumină şi întuneric, unde Dumnezeu e demiurgul suveran,omnipotent care doar tolerează forţele malefice ale iadului pentru a testa ființele umane.

FaustJohann Wolfgang Goethe

−un mit peren al omenirii− Tenebrele sufletului

“Nu-ncremenirea-i leac: eu vreau să tremur!Fioru-i partea omului , cea mai de preț;Simțind, sporim chiar lumea; prin cutremurSimțind adînc teribilul-măreț “. Goethe

31

Goethe aduce nou în literatură ideea de pariu cu Dumenezeu. Faust este practic miza acestui rămăşag, şi altfel personaj ezoteric care cade la mijloc între cele două puteri ale Macrocosmosului. Condiţia eroului din dramă aminteşte de un personaj biblic celebru, bătrânul Iov, care devine şi el obiectul unei confruntări între cele două forţe antagonice .

Cel mai important moment din această dramă este “pactul faustic”.Pactul faustic reprezentând slăbiciu-nea Doctorului pentru vanitate, fiind ghidat de dorințe extreme şi de viziuni himerice. Faust fiind într-o instabili-tate emoțională a acceptat să îşi vândă sufletul diavolului:

„Cu groază sar din pat în zori de ziŞi lacrima mă podideşte-ntrunaŞtiind că ziua nu-mi va îndepliniNici una din dorințe, dar nici una!”Lacrima fiind un simbol al durerii,

o picătură care moare, după ce a adus o mărturie. Faust era un personaj nefericit, câteodată îl compătimeam... Mefisto ne având încredere în omenire, îl constrânge pe Faust să semneze cu propriul sânge. Sângele simbolizând viața, având valoare identică cu cea a focului ceresc. În acestă învoială se stabileşte o cumpănă perfec-tă între demonic şi tragic: demonicul însemnând o putere magică, o entitate obscură, irațională, datorită căreia eroul cade în «vina tragică», fără a fi realmente vinovat. Această cumpănă stabilă era o «fericire tragică», Doctorul Heinrich văzând în Mefistosingura cale de a cunoaşte cealaltă carte a vieții, cuprin-zând capitole cu împliniri şi satisfacții, pagini de iubire şi fericire .

În timp ce citeam cartea, se dădea o luptă în mine, era ceva foarte straniu… Citeam şi parcă visam. Aşteptam cu ne-răbdare să văd finalul, aşteptam să văd

cine avea să câştige. Mi-am dat seama că acel Mefisto,

acel diavol, se gaseşte peste tot: este tot răul care se revarsă peste noi, sunt toate viciile, tot ce ne dorim deşi suntem conştienți că este rău.

Într-o noapte, era în jur de ora două, m-am trezit brusc. Am visat ceva ciudat, ceva care totuşi părea real: eram eu în postura lui Faust, eram eu coruptă de Satan şi până şi eu, care m-am crezut o fire puternică, am căzut pradă învoielii. Eram neliniştită, şi nu am putut să în-chid un ochi, aşa că am luat cartea şi am terminat-o în acea noapte.

Din păcate Faust nu şi-a dat seama spre ce-l îndreaptă Mefisto. Datorită lui Satan, Heinrich devine un asasin, vio-lator şi incendiator. Datorită tragicului pact, Doctorul devine un om blestemat: primul fiu e ucis de propria mamă, de Margareta după naştere; iar Euphorion, fiul Elenei, care este un simbol al con-topirii dintre geniul nordic şi cel sudic se prăbuşeşte la prima înălţare în zbor.

Asemenea meşterului Manole a lui Blaga, Faust îşi zoreşte oamenii să termine cât mai repede lucrarea, presimţindu-şi parcă sfârşitul.

Faustorbeşte, iar ultimele sale cu-vinte au fost :« Atunci aş zice clipei care-aleargă :

Opreşte-te, că prea frumoasă eşti ! [...]Eu gust acum clipa cea mai naltă. „ În final, el rosteşte cuvântul “rezoluto-

riu al pactului încheiat altădată cu Mefisto”, gustă delectarea clipei supreme, ultime, aşa cum şi-a dorit mereu, clipa simbolizând ni-sipul dintr-o clipsidră, iar in cele din urmă cere secundei să se oprească.

Doctorul va fi mântuit prin puterea miraculoasă a iubirii şi va urca la ceruri

32

în glorie supremă, căci diavolul pierde prinsoarea cu Dumnezeu.

Mitul faustic ne propune imaginea omului modern sub forma unei ecuații: Faust+Mefisto = Metafaustofeles: Faust reprezentând – idealitate, clipă, esența, mitic, credință, prezent, viu, ordine, natural, iar Mefisto – realitate, timp, aparență, istoric, ştiință, putere, amin-tire, artificial. Cei doi protagonişti formează o constantă creatoare şi con-tradictorie.

Această carte m-a impresionat pro-fund, nu doar prin versuri ci şi prin acțiunea complexă.

Cele două părți ale tragediei fiind to-tal diferite: prima parte fiind lumea mică a lui Heinrich, iar partea a doua cuprinde lumea-ntreagă.

Noi toți vom fi puşi în situația lui Faust de a alege: bun sau rău, succes sau eşec, deoarece destinul a fost scris, iar soarta a fost pecetluită.

În propria noastră piesă, suntem decorul. Problema este că ne lipseşte talentul de a trăi.

Viaţa este o piesă de teatru, păcat că scăpăm de diletantism abia spre sfârşit .

Dora Petrule, clasa a XI-a E,prof. coordonator Imelda Chinţa

Bibliografie 1.Faust− J.W. Goethe, editura Grai

şi suflet, cultura naţională, Bucureşti, an apariţie 1996

2.Compendiu de literatură universală pentru bacalaureat –Mona Coţofan, Li-liana Balan, editura Polirom, an apariţie 2000

3.Dicţionar de simboluri- Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, editura Artemis, Bucureşti, an apariţie 1994

4. http://ro.wikipedia.org/wiki/Jo-hann_Wolfgang_von_Goethe

33

AgonieCum crezi că pot să mai privescÎn ochii tăi nuzi şi sălbatici,Când sufletul îmi atârnă de un blestemat fir de aţăPe care o singură clipire îl poate mistui?

Atunci, pe veci agonia îmi va fi tovarăşă.

Şi nu vreau mila ta,Aşa cum nu cerşesc din iubirea ta vreun gramŞi nu îţi presar lacrimi în prag-Mă pofteşti în odaie ori mă laşi ?

Atunci, în agonie am să mă fac neştiută.

Din neant, un punct negru înghite tot.Eu aştept în prag: mă pofteşti ori mă laşi?...Clipirea ta mă doareCăci sufletul abia atârnă în trup.

Atunci, ai tras zăvorul şi-agonia m-a luat.

Rugăminţi ascunseDar nu mă chinui, iubite!Nu-mi înfinge iar durerea-n suflet,N-arunca cu asprele cuţiteCe-mi pătrund atât de-adânc în cuget.

Păstrează-ţi ceasurile de iubire,Nu m-otrăvi cu dulcele tău glasCi mai lasă-mi doar o ultimă trăirePân’ veninu-mi va curge din fiece pas.

Nu trece iar pragul casei mele.N-ai să găseşti decât singurătate.Rămâi în negurile tale greleDe propria otravă-mpovărate.

Nu cerne cenuşa demult potolităCând rămăşiţele-i mă ard teribil.Auzi-vei oare pofta-mi nerostităCăci eu încă sper, sărmane copil...

DorinţeMi-am dorit să cresc alături de tine.Să înfloresc, să ofilescŞi-apoi să reînviu iar,Dar tu m-ai secat.Am dorit în neştiinţă fiinţa ta.Am vrut să te sec de iubireŞi-am vrut să te ofilesc.Am dorit mireasma ta nemuritoare,Am vrut să mă hrănesc cu ea,Să cresc din ea...Am vrut să mă înec în tine,Să respir prin porii tăi,Să caut ajutor în nemurirea ta,Dar m-ai obosit.Am vrut să mă adăpostescLa umbra ta lecuitoareŞi mi-ai închis calea.Acum m-ai umbrit de totŞi sunt neagră...Nu mai veni, e prea târziu.Nu mă hrăni, e în zadar.Am încetat să mai respirÎn clipa când tu ai înflorit.

Înecată-n trecutO, iubire sub veacuri îngropatăChip văzut, azi iar tu ieiÎnvii din ceaţa de demult lăsată,Muşcând din ziduri ca divinii zei.

Îmi închipui frumuseţea-ţi târzieNeîmbătrânită după eterne ceasuri.Învăluit în soare, alergi prin veşnicieDorind să te dezlegi din lanţuri.

Te scuturi de murdara ţărânăŞi-mbraci veşmânt de sfânt,Crezând c-oi uita de fiinţa-ţi păgânăŞi mi-i îneca-n trecut ca un dulce cânt.

Horvat Timea, clasa a XII-a A de la Colegiul Naţional „Silvania”

34

LORELEI ÎN LANŢURI

Lorelei asasina ce vergină şi-ascunde faţa dansează în lanţuri care ard carnea de tot grotesc mai dansează de la coadă la capgenerând muzică non-liberă pe muchie de cuţit

critică pe versantul vestic : Lorelei eşti ca o pâine caldăarsă pe vatră în pat cu ceapă şi varzăîn care stă soarecele ascuns şi viclean cu buzele tale vineţii de frigul lăuntricizat eşti suspectă de slăbiciuni nenumăratejudeci oamenii pe scara din dos tocmai pe dosspaima ta este încolăcită de cuvinteLorelei-tu eşti exact ca şarpele alfa cu ochiul de foccare scrie cărţi în care se naşte monstrul

sfătuitorul din noaptea antipasiune:- Lorelei,dacă vezi că Maria Antoaneta e pe cale să roşeascănervii de iarnă să-ţi dispară de-a valma apucă pe alt drum linie de istorie nescrisă încăscapă de poteră în Nucşoara pe dealdupă gratii aurite liniştea crucii te va cuceri ultima masa fără mâncare pe ziarul unicului partid penultimul vis gol,umbra şi resemnareoniromanţie pe lespedea alba a nopţilor de varăora pro nobis in seculum seculorumultima ratioet labora in pax

LORELEI DIN LACRIMĂ

magica muză Lorelei identică cu protoforma ieri cel mai frumos copil renegat de zeiocrotită cu greu de Chronos Inţeleptulde zgomotoşii îngeri ai Schimbării de tot dintotdeauna fosta-i fascinanta muză de suspentru că încropeşti multijocul pe teritoriul minţii meletactica ta adversă neghentropică-mi esteabsoarbe vibraţia tuturor muzelor pe cerul meu orbit de scandalatâta noapte strânsă-n cântec ai Loreleide unde această gratuitate a morţii revărsată peste singurătatea unei lumi pelinneagră albastră de-atâta tristeţe sunet în picur gingaş peste cuvânt cuvânt uitatmiros uitat sunet în picur gingaşcuvânt adormit în inima unui poettemporar răstignit în acummai tot timpul contemporan cu Absolutuletern vărsător de cuvinte necuvântate de două oridupă ce-mi public postsunetele postcuvintele probabil vine o eră post glaciară să mă vărs dea-ndoaselea spre origine Loreleitu ştii totul ab initioşi nu-mi spui mai nimicnimeni nu cântă dacă nu cântă moarteamoartea-i un cuvânt în armonie cu malulmoartea-i sunet în pace cu sângele meu albastrula moartea mea Lorelei asculta-măLoreleiadună tu Lorelei lacrimile mele care sunt împrăştiate

Poeme de Mirela Chiş

35

de-a lungul tuturor apelorpe care le-am iubit în cântecul tau care omoarăce este de prisos noaptea mea n-are niciun sens

UN DUMNEZEU ŞOVĂIA

să mă joc să măsor casa celui trist să aduc în faţă vechi prostii să îngăduiesc filosofice măgării să confisc plăceri vinovate dacă...,atunci...dacă...,atunci...mai bine nu...sau oare cum e mai bine?

aş fugi să nu-i văd hotărârea aş sta ca să-i simt strălucireasă-i gust eterna frumuseţe care miroase a pământ originarfug în direcţia rozei vânturilorstau în calea vrajmaşuluivăd scaunul domniilor şi simt dor de acasăce bine mă cunoaşte nemurirea... eu am văzut că peste tot un Dumnezeu şovăia

DOMINUS FLEVIT(NOUA ARIPI ALBE DE ALBATROS)

Domine,te-am vazut plângând pe insula Kerguelenîn primăvara când mureau în zbor albatroşii te-am întrebat de ce plângi, Domine?tu ţineai în mână cea mai lungă aripă de Diomedea exulansşi suflai abur albastru pe nările care poate iubeau utima primavară a albuluiAlbatros

VRĂJIT VRĂJITORUL

ce frumos copilul meu mişcă trandafirii dincolo de alb copilul meu văzut nevăzut sfânt tare durerea mea primitivă cu toate apusurile-n eavenirea lui- clar de lună peste greşeala tinereţii

pentru el schimb viitorul în ape limpezi ce zboarăîn paseri galbene ce mişcă în sus recoltele în minţi cu seve ce-n aventuri doboară ceruriîn zei ce vin călare pe firul de măslin să-i vorbescă de noi şi noi universuride zboruri de mari culturi de alte înţelesuri

Ulmii tatălui(video homunculus)

prologPe sub ulmii Tatălui uitaţi de dorîn genunchi în clipa singurătaţii omului pe burta răsăritului vieţii mele de pitic migra un film unicolorcu sirene centauri dioscuri

eu Paracelsus un epileptic cu dinţii încleştaţi de piatra filosofală martor în convulsii la lupta altora am vazut cum Ares spumega peste popor un fum negru de Cenobîlvăd cum actorii mor greucum târziu adâncit în noaptea lui mai nimicul stă împotmolit la picioaretopit în memoria colectivă

36

epilogcineva-ul cumva răuvoitor aruncă filmul în ochiul meu rece vai,s-a învârtoşit o grădină în cortexul meu prefrontalgrădina raiului să fie ? cu negre lalele ?

CINE SUNT EGO?

sunt şobolanul gânditor de ierimi-am speriat calul al doileacu vechi cuvinte de-un roşu macde-o albă margaretăazi m-am rupt în felii de-un roz inefabilazi sunt femeie până la unu bărbat de la două într-unaam ajuns în sfârşit în aicice mai înseamnă pentru mine oare aici-ulînseamnă că da e mult da gândul mi-e şarpe cu capul satinat mă rescriu cu coada de la începutcam ca la margine de lume de realde abissunt atât cât vreau să fiuşi sunt ca şi cum n-aş fi

HOMO LUDENS

dacă tu te joci iată că mă joc şi eusunt Ulise drogat de magica Circe aceiaşi Penelopă binemirositoare mă aşteaptă în grădina înflorităîmpletind în liră multiversul alb insomniac Orfeu respiră greu prins în plasa muştelor de aur

nu-mi place să mă joc de-a viaţa vreau să tac sunt vaca sacră indică Calea Lactee Narcis dus de apa Sâmbetei şi iată totuşi eu mă joc cu norii plini de zăpadăîn crăciunul absolut

ca un copil acopăr omul omăt cu ziua sfântului alb cenuşiu mă ştiu la ochi pe deplin

socot că trebuie iar să mă jocsă mă ascund ca să tac limpedeeu sunt haos lasaţi-mă haosvreau pace peste soldatul necunoscut război peste raiul cu florideci în decembrie judecata să-mi acopere jocul,,unu,doi, trei ,cine nu-i gata îl iau cu lopata “.

PĂUNUL S-A RUŞINAT stau sub prima lacrimă desprinsă din ignoranţădacă totuşi e o lacrima aceasta mărgică din poala meaDominesă mă ierţi şi tu să ma ştiu iertatanunţă-mă repedemi se scurge timpul printre degetemă spăl pe chipul prelung cu orele vieţii altora

37

să mă anunţi dacă existsă ştiu şi eu...

S-A DAT STINGEREA

sunt personal strivit de zeuego volo stins în ultimul vis să mă înalţe până la el dacă vrea de la mine pornire nu se mai poate

ultima strigareşi-atâto noapte de cristal cea mai lungă noapteşi totuşi, Domine, să nu fie totalăştii tu cum stau lucrurile când nopţile de cristal strălucescstingerea, Domine,amân-o încă o dată

Sunt într-un cub cu şase uşi închi-se, caut o cheie. Vreau să deschid uşa din dreapta mea. Am găsit o cheie dar nu se potriveşte la uşa din dreapta, aparţine uşii de deasupra mea, pe aici cum se iese? Dintr-o dată o lumină orbitoare mi-a nenorocit privirea şi mi-a dat aripi…

Ce miros ciudat are acest loc, vreau

sa merg înapoi în cub… acolo puteam înota iar aici simt că mă sufoc.

- Felicitări mamico!- Mulţumesc…- Ai o expresie atât de parfu-

mată…- Sunt fericită, am un băieţel…- Da, l-am văzut e frumos, să-ţi

trăiască. Ţi-am adus un cadou şi florile

Supremaţia esenţei sacrificate

38

tale preferate.- Nu trebuia să te deranjezi,

mulţumesc.- Le pun aici…Destinul e globul acela de cristal

care ştie tot, trecut, prezent, viitor, ba chiar are puterea de a interveni în viitor, pentru ca noi să avem un anumit trecut sau prezent. Ne dorim de cele mai multe ori să avem o bagetă magică să putem schimba mirosul “vieţii”, dar atunci ce sens ar avea totul, am mai avea emoţii, îndoieli, lacrimi, zâmbet pur?

- Salut mătuşico, felicitări.- Mulţumesc draga mea.- Ooo, ce multe cadouri, ce ai

primit pe aici?- Nu ştiu, poţi să tragi o privire

dacă vrei.- Pe care să-l aleg, pe care să-l

aleg… pe acesta, hm o carte.- Să văd şi eu, “Parfumul” de

Patrick Süskind, interesant.- Pot să o împrumut.- Sigur, oricum eu am început

altceva. Aşadar “Parfumul” de Patrick

Süskind, un roman de excepţie, care m-a fascinat prin diversitatea vocabu-larului, a lumii inedite şi fantastice în care am pătruns independent de mine, o creaţie gândită şi mascată în arta enfleurage-lui [1].

Romanul lui Süskind îţi deschide o nouă lume plină de detalii, parfumuri misterioase şi epatante pe lângă care trecem zi de zi, cu care trăim, sunt în noi şi nu le cunoaştem.

Este un roman fantastico-real, situ-at în timp şi spaţiu, cu personaje multi-ple şi complex descrise, caracterizarea lor se conturează atât din descrierile

autorului cât şi din propriile lor acţiuni.[1]-arta enfleurage-lui = adică tran-

sferul parfumului unei plante, sau a ori-cărui obiect, chiar a unei personae, în ulei

Totul este bine gândit, redat 3D, pesonajele, mirosurile, parfumurile despicate în cele mai mici miresme, se desprind de pe fila de manuscris acompaniindu-te pe parcursul întregii lecturi.

Pactul romanesc domină cu prepon-derenţă, pesonajul principal oscilând între stări de normalitate şi insanitate.Scrierea este heterodiegetică la persoa-na a III-a, ”În secolul al optseprezecelea trăia în Franţa cel mai genial şi detestabil bărbat...”

Firul scrierii este axat pe dubitaţiile animalice ale fiinţei tulburate de inexis-tenţa propriului parfum şi tribulaţiile ei în căutarea echilibrului interior.

Nu mi-am închipuit vreodată că lumea este atât de fantastică, la pro-priu. Mergeam pe străzi în neştire şi încercam să miros aerul după o ploaie de mai, frunzele, iarba, oamenii buni şi răi. Citind te formezi ca om. Ne aflăm în secolul tehnologiei, al butoanelor şi circuitelor, asta ne transformă în roboţi? Chiar dacă ne transformă sau nu, oamenii au suflet, care trebuie “ alimentat” cu iubire, parfum, cuvinte frumoase şi răbdare.

Într-o zi cineva m-a întrebat : Crezi în destin? Iar eu am răspuns cu o în-trebare: Ce înseamnă destinul?“ Destin înseamnă a lupta deasupra sau alături de viaţă, a-i face concurenţă în pasiune, răzvrătire şi suferinţă.”- Emil Cioran , deci crezi în el?

Da, cred în destin, el este umbra din umbră, apusul din vis, ploaia în secetă. Suntem călăuziţi pe cele mai nebănuite

39

drumuri de el, ne vrea doar binele, dar noi îl sacrificăm pentru plăcere.

Grenouille personajul principal al romanului “ Parfumul”, păşeşte încre-zător în labirintul destinului, el îl va elucida cu abilitateasa înăscută de a simţi şi de a recunoaşte orice fărâmă de parfum: “ La şase ani îşi percepuse olfactiv lumea înconjurătoare din toate punctele de vedere. Nu era la Madame Gaillard acasă niciun obiect, în nordica Rue de Charonne nici un om, loc, piatră, pom, tufă sau gard, nici un colţ cît de mic pe care să nu-l recunoască după miros, păstrându-l definitiv în amintire cu toată unicitatea clipei.” Din această cauză era considerat un ciudat, un nebun, un animal care miroase toată ziua lucruri nesemnificative. Nu a luat în seamă nimic, şi-a urmat doar mirosurile şi visele parfumate. Din totdeauna a avut o existenţă agăţată într-un fir de aţă, chiar la naştere mama sa avrut să-l omoare, a scăpat ca printr-o minune. De-alungul anilor dragostea lui infinită pentru măreţia mirosurilor s-a ampli-ficat devenind o obsesie imposibil de îndepărtat.

Este un om umil, care nu iese în evidenţă cu nimic . Cursul propriului destin îl conduce acolo unde doreşte sufletul său. : “ Iar acum se afla în prăvă-lia lui Baldini, locul din Paris unde pe cel mai mic spaţiu se afla aglomerat cel mai mare număr de miresme profesionale”.În-drăzneşte şi îl roagă pe maestul Baldini să-l angajeze, acesta ofensat îl scoate afară, dar Grenoille este abil şi în acel moment ia spus cu ce este parfumat şi nu doar atât îi spune şi din ce este făcut parfumul adversarului său Pelier: “ Amor şi Pysche”, deaoarce Baldini nu a scos de mult pe piaţă un parfum nou,

bun şi autentic: “Pe Baldini îl trecură fiorii de teamă .

- Cum de-ţi trece prin minte o atît de absurdă idee, că aş putea folosi un parfum străin pentru a…

- Dar mirosiţi tot a el! şuieră Grenoille . Îl purtaţi pe frunte, iar în buzunarul drept al hainei aveţi o batistă îmbibată de el. Acest“ Amor şi Pysche” nu e tocmai bun, are prea multă pergamută, prea mult rozmarin şi prea puţin ulei de trandafir.

- Aha, zise Baldini şi mai ce?- Floare de naramaz, limetta,

garoafă, mosc, iasomie, spirt şi încă ceva dar nu ştiu cum se numeşte, dar se găseşte în sticla de acolo. Baldini a îndrepatat sfeşnicul…

- Storax?- Da, da storax.”Impresionat de acest om fantastic

în ale mirosurilor, decide să-l cumpere de la stăpânul său pentru a-l folosi în parfumeria lui. Nu în mult timp Gre-nouille este învăţat de Baldini, el va cunoaşte toate denumirile şi tehnicile parfumului, deoarece un parfumnu se poate realiza oricum. Pentru început el cunoaşte două reguli fundamentale.: “ Miroase când miroşi, judecă după ce ai mirosit!”/ Parfumul trăieşte în timp, are tinereţea, maturitatea şi bătrâneţea sa. Şi numai când înmiresmează plăcut la toate cele trei vârste poate fi socotit izbutit.”

Acum Grenouille se afla în lumea lui, nu- i mai lipsea nimic, până într-o zi când îşi dă seama că tehnica lui Baldini nu este bună pentru a capta orice miros. Reuşeşte să ajungă într-o parfumerie unde se folosea tehnica enfleurage-lui, acum el putea capta orice fel de parfum. . El consideră că nu are miros…Acest lucru va da naştere unui

40

lanţ de nenorociri. Tinereţea este o floare rară, cu o

esenţă ucigătoare, puterea insuflată de prospeţimea ei, este capabilă de orice.

- Salut, mătuşo, ce face bebelu-şul nostru?

- Creşte pe zi ce trece. Ei, ai citit cartea pe care ţi-am împrumutat-o?

- Da…- Şi ce poţi să îmi spui de ea?- Hm… îţi poţi închipui o lume

formată numai din parfumuri, duhori şi miresme? Îţi poţi închipui un om care nu cunoaşte viaţa decât mirosind-o? Că vechiul şi noul se pot distinge prin miros, că orice cută a trupului tău e un receptacul de miresme şi că totul în lume are o amprentă olfactivă? Ştii că fiecare om este un parfum incon-fundabil, că parfumul tău te poate face anonim sau irezistibil?

- Nu… interesant- Da şi mai pot continua.- Cine a scris romanul?- Patrick Süskind.- Hai să căutăm câteva informa-

ţii despre el.“Autorul Patrick Süskind (n. 26 mar-

tie 1949, Germania) este un romancier german contemporan. Între 1968–1974 a studiat istoria medievală şi modernă la München si la Aix-en-Provence (Franţa). El devine cunoscut prin acest roman “Par-fumul” , care va fi ecarnizat.

Şi-a încercat mai întâi condeiul în dramaturgie: piesa Der Kontrabass (Con-trabasul) (1981reprezentată şi la Teatrul Naţional din Bucureşti cu Radu Beligan în rolul principal), a fost jucată, cu succes, în Germania, Elveţia, Regatul Unit şi SUA.

Celebritatea i-a adus-o însă primul său roman, Das Parfum. Die Geschichte

eines Mörders (1985 . Parfumul), care a stârnit senzaţie si a devenit peste noapte un bestseller internaţional. Nu trebuie însă neglijat nici subtitlul acestei opere: „Istoria unui ucigaş”. Este istoria unui criminal în serie, Jean-Bap-tiste Grenouille, care trebuie să ucidă 25 fecioare pentru a le fura mirosul, cu scopul de a crea parfumul perfect. Ul-tima victimă este, bineînţeles, cea mai frumoasă şi cea mai protejată, tatăl ei chiar îndepartând-o de Grasse, oraşul în care se produceau crimele. Era în vârstă de şaisprezece ani şi se numea Laure Richis.

Acţiunea romanului are loc în Franţa secolului al XVIII-lea în epoca în care mirosurile sunt pestilenţiale şi prota-gonistul este Jean-Baptiste Grenouille, un monstru cu chip uman, născut cu un super-simţ al mirosului. El devine ucigaş în seriepentru a putea crea parfumul per-fect, victimele sale oferind ingredientele necesare.”

- Abia aştept să citesc roma-nul…

Bibliografie :- “PARFUMUL” de Patrick

Süskind – traducere din germană de GRETE TRATLER, editura HUMANI-TAS, Bucureşti 2000,Colecţie îngrijită deIOANA PÂRVULESCU, Coperta co-lecţiei IOANA DRAGOMIRESCU MAR-DARE, Titlul original: “Das Parfüm”

- Citatepedia.ro- Emil Cioran- http://ro.wikipedia.org - Pa-

trick Süskind

Elev: Petric DenisaProfesor: Chinţa Imelda

Clasa: a XI - a E

41

Oxford, Cambridge, Sorbona sunt nume care trezesc un sentiment de admirație față de ceea ce înseamnă „tradiție”.

Pe de altă parte, expresia „meto-de de predare tradiționale”, implică parcă o atitudine de detaşare şi chiar de dispreț, față de ceva „învechit, pe-rimat, ieşit din uz”. La fel se întămplă şi în cazul cuvântului „profesor”.Dacă în trecut, acesta impunea de cele mai multe ori un sentiment de respect, azi, sintagma „ un amărât de profesor” este vehiculată atât des, încât parcă mă simt ofensată să fac parte din această categorie socio-profesională.

Din punctul meu de vedere, cuvin-tele „tradiție” şi „profesor”ar merita să fie reaşezate pe soclul care li se cuvine.

Ce înseamnă practic, „tradiție”?Tradiție înseamnă un set de valori

culturale şi morale, care s-au transmis de-a lungul istoriei, de la o generație la alta, fie prin intermediul scrierilor (texte religioase, filosofice sau lite-rare), fie prin viu grai, de la bunici la nepoți, de la părinți la copii,de la profesori la elevi.

Prin prisma acestei definiții, cu-vântul „tradiție” implică ideea de „selecție”şi cea de „esență”.

Numai ceea ce este esențial şi de valoare poate trece cu bine proba timpului.

În acest sens, prin „tradiție”se pot face trimiteri şi la acele reguli de aur cu privire la comportamentul în soci-etate, reguli nescrise, care s-au fixat în memoria colectivă şi care au un im-

pact social la fel de mare ca şi limbajul nonverbal, în relația interumană, de fiecare zi.

Aşadar, dacă mă întreb: „Care este rolul tradiției în şcoala de azi?”, nu gă-sesc decât un răspuns simplu şi anume: „În şcoala de azi, tradiția are un rol foarte important.”

În acest context, nu mă voi referi la „metode de transmitere a cunoştințelor de la profesor la elev”, care pot să fie moderne şi/sau tradiționale, fiecare cu avantajele pe care le implică, şi nici nu voi contesta rolul descoperirilor recen-te în materie de metodică. De aseme-nea, admit că tehnologia informației şi a comunicării – domeniu care s-a dezvoltat spectaculos în ultimii ani – are, şi poate avea, un impact pozitiv cu privire la sursele de informare aflate la îndemâna elevilor. Totodată, utiliza-rea mijloacelor materiale, de factură tehnică, în cadrul orelor de curs, nu face altceva decât să ofere posibilitatea folosirii unei game variate de procedee şi tehnici de predare a conținuturilor fiecărei materii, orele devenind astfel captivante şi atractive.

Prin urmare, voi folosi termenul de „tradiție”, în legătură cu ceea ce se înțelege prin caracterul „ informativ” al şcolii şi mai ales prin cel „formativ”.

În acest punct se deschid două direcții: „Ce tip de informație transmi-tem mai departe ca profesori?” şi „Care este rolul profesorului în societate, ca factor educativ, din punct de vedere comportamental?”

Punând în le gătură ter meni i

Rolul Tradiției în Şcoala de Azi

42

„tradiție” şi „informație”, implicit se poate deduce ideea că rolul profeso-rului şi, extrapolând, al sistemului educațional, este acela de a „selecta” şi de a promova acele cunoştințe despre lume şi viață, care s-au constituit in valori perene de-a lungul timpului.

Deoarece tezaurul cultural al ome-nirii este foarte bogat, iar cercetarea ştiințifică şi tehnică se dezvoltă într-un ritm uimitor, activitatea de selecție a conținuturilor programelor şcolare devine nu numai dificilă, dar implică şi o înaltă responsabilitate. Aceasta, deoarece trebuie să se țină cont, atât de pregătirea elevilor ca viitori specialişti, cât şi de formarea lor ca participanți la viața socială. De aici rezultă că ma-nagementul timpului este un aspect care trebuie bine conştientizat de toți factorii implicați în procesul instruc-tiv-educativ.

Multe axiome culturale evidențiază problema timpului: „Există un timp pentru toate”; „Timpul socotit sufici-ent, nu este niciodată suficient”; „Tim-pul este scurt, oferta este mare”; „Ori-cine poate să învețe ceea ce doreşte, cu condiția ca să investească timp, bani şi efort” e.t.c.

Atăt timpul liber , destinat relaxării, cât şi timpul necesar alocat studiului poate fi petrecut într-un mod foarte variat: internetul este la îndemâna oricui, la fel ca şi zecile şi sutele de ziare şi reviste, emisiuni de televiziune, pro-grame radio, filme, autori de literatură, care îşi dispută rafturile în librării…Datorită acestei situații, elevii (şi nu numai ei) se află mereu în fața unei ale-geri. Trebuie însă remarcat, că această alegere, condiționează devenirea lor

ulterioară , atât din punct de vedere profesional, cât şi ca personalitate.

Dacă nu este conştientizat criteriul selecției, atunci oricine se poate simți la un moment dat pierdut într-un la-birint al informației, din care nu este ieşire şi care nu duce nicăieri.

Deci, dacă am extrapola conceptul: „eşti ceea ce consumi” şi dacă l-am pune în legătură cu ce înțelegem prin infor-mare, atunci devine evident faptul că profesorul are un rol major în calitatea de deschizător de drumuri.

Prin urmare, în ceea ce priveşte managementul timpului şi programa şcolară, s-ar impune trei direcții, a căror criteriu comun ar fi principiul selecției, dublat de cel al echilibrului.

Faptul că şcoala are ca rol pregătirea elevilor pentru viață, implică: formarea pentru integrarea şi competitivitatea pe piața muncii (parte ce ține de aspec-tul material al vieții); formarea pentru conviețuirea în societate (parte ce ține de aspectul relațiilor interumane şi implicit de aspectul moral comporta-mental al existenței), iar nu în ultimul rând, formarea pentru timpul liber (aspect fundamental, deoarece efectele sale pozitive sau negative se răsfrâng direct sau indirect asupra primelor două categorii.)

Dacă pentru formarea profesională a elevului se depun eforturi susținute în învățământul modern, celelalte două aspecte ar trebui privite cu aceeaşi considerație.

Din păcate, învățarea felului de a conviețui în societate, la fel ca şi educația pentru petrecerea timpului liber, par mai mult nişte apanaje ale stilului de viață din trecutul istoric mai

43

mult sau mai puțin îndepărtat.În această privință, ar fi bine de

reflectat asupra felului de viață al al-tor societăți din istoria omenirii, spre exemplu: „Cum îşi petreceau timpul liber tinerii din Grecia Antică sau din perioada Renaşterii? De aici s-ar putea naşte următoarele întrebări: „De ce ar fi important ca după o zi de şcoală, o plimbare în aer liber sau practicarea unui sport să fie preferabile unui joc la calculator? De ce învățarea picturii sau a muzicii ar fi mai relaxantă decât fumatul într-un bar întunecos?”

De ce este mai plăcut să citeşti câ-teva pagini dintr-o antologie de texte literare, decât să citeşti de pe internet care sunt ultimele scandaluri din „lumea mondenă”?

În ceea ce priveşte viața şi relațiile interumane, şcolii îi revine de asemenea un rol cheie.

Într-o societate secularizată, ca a noastră, în care din ce în ce mai puțini ti-neri îşi trăiesc viața conform unor prin-cipii moral religioase şi de bunăcuviință în relațiile interpersonale, şcoala are nu doar datoria, ci şi obligația să suplineas-că această carență. „Cum să se realizeze acest lucru?” este o întrebare pentru al cărei răspuns ar fi necesare probabil o serie de dezbateri într-un cadru mai mult sau mai puțin formal.

E limpede că educația pentru o viață morală nu se poate realiza prin constrângere sau prin metode punitive. Această parte a educației este dificilă, deoarece trăirea morală nu poate fi inoculată nici prin pedeapsă şi nici prin recompensă şcolară. Este mai mult decăt atât. Este vorba de mişcarea inimii şi a conştiinței, astfel încât, prin voință libe-

ră , cel în cauză să aleagă calea binelui. Pentru aceasta este nevoie însă de multă răbdare, iar rezultatele nu pot fi obsre-vate decât odată cu trecerea timpului.

Şcoala are responsabilitatea de a prelua rolul educativ al părinților, în cazurile din ce în ce mai numeroase, când tot mai mulți elevi provin din familii destrămate. Nu este de mirare fenomenul de escaladare a violenței în rândul tinerilor, nici problemele de deficiență comportamentală, dacă ne gândim că mulți dintre ei nu au repere.

Confruntați acasă cu un mediu ostil (fie probleme materiale, fie lipsa comu-nicării sau a înțelegerii), de multe ori tinerii îşi pot găsi refugiul în anturaje al căror impact negativ poate că nici măcar nu îl conştientizează.

Pe de altă parte, în rândul elevilor, există tentația mai mult sau mai puțin conştientă, de a adopta „modele de succes” preluate din mass-media. În-trebarea este: „Ştiu aceşti tineri să facă distincția între valoare şi non-valoare?”

În definitiv, ce înseamnă „valoare”?Poate societatea contemporană să

dea răspuns la această întrebare? Dacă da, este răspunsul acelaşi cu cel pe care l-ar da o societate de tip tradițional?

În cazul în care există diferențe, ce aspecte ale vieții contemporane (şi im-plicit ale şcolii) ar trebui revizuite? Ce elemente din trecutul istoric şi cultural al umanității ar trebui readuse în prim plan, pentru a oferi o speranță în ceea ce priveşte soluționarea problemelor complexe cu care se confruntă lumea de azi?

Profesor, Ozana-Maria Lucaciu, Colegiul Național „Silvania”, Zalău

44

În această mică intervenţie am pornit de la gândul admirat de mai toată filosofia mare de după vârful de lance grec: că lumea este organizată matematic după un sistem şi că, în ciuda eforturilor mari trebuincioase pentru a înţelege resorturile care-l asamblează, noi oamenii avem misia de a descoperi adevărul, de a-l smulge din mâna zeilor (dacă aceştia există şi cu siguranţă există ceva, mai degrabă decât nimic) sau din mâna naturii care îl ţine deocamdată ascuns în catacombe. Iată idealul oricărui sistem inventat de gândirea omenească sau simţit adânc în suflet ca pe o putere dătătoare de credinţă nestrămutată, iată credinţa mărturisită sau nu a oricărei experienţe sau întreprinderi omeneşti, prea omeneşti, cunoaşterea integra-lă, curajoasă izvorâtă dintr-un suflet robust în credinţa că există ordine şi că ordinea are un rost. Sufletul căutător, neliniştit este premisă de la care pornim în orice act de cultură, de ştiinţă sau de filosofie, iar rezultatele: teoriile, siste-mele de gândire, teoremele, axiomele, formulele sunt roadele la care se ajunge. ,,Ştiinţa, mai sceptică şi mai înţeleap-tă, dă dovadă de mai multă răbdare. Acumulează experimentare multă şi crede necesar migăloase şi nenumărate cercetări de detaliu pentru a ajunge apoi să stabilească cândva – mergând pe drumuri perfect şi universal contro-labile – o vastă sinteză a experienţei şi o totalizare a ei sub porunca de fier a legii unice. Filosofia, mai temerară şi mai grăbită, trece, sau cel puţin a trecut

repede la sinteză; de cele mai multe ori prin prea cuprinzătoare şi instantanee intuiţii… (D.D.Roşca ,,Existenţa tragică’’, p.55). Dar răbdarea ştiinţei nu linişteşte sufletul, sufletul poate fi liniştit, împă-ciuit doar de o poveste care aduce şi cu taina şi cu secretul şi cu respectul faţă de Dumnezeul Creator. Orice om de ştiinţă ar trebui să-şi liniştească sufletul ştiind că există un Dumnezeu care este garantul ordinii în care el crede, aşa cum spunea şi Stephen Hawking. Filosofia este cea care, după ce a trecut de beţia raţiunii integratoare s-a trezit în mijlocul chinu-rilor sufleteşti şi a revalorificat Mitul, a început să înţeleagă ce înă ea poate să ajute în opera, în misiunea de a da viaţă domeniilor sterpe ale preocupărilor omeneşti, şi totuşi să lase multe aspecte încărcate de o graţie tainică, am ales de multe ori să spun o poveste cu tâlc despre lume şi viaţă decât să fac consideraţii ste-rile pe marginea lucrurilor. Este absolut indicat în condiţiile în care tinerii sunt din ce în ce mai agresivi, mai violenţi. Discursul trebuie pus în registrul în care omul trebuie trezit la conştiinţa de sine, nu numai la conştiinţa ştiinţifică.

În sprijinul afirmaţiilor mele stă ac-tivitatea de profesor de ştiinţe sociale, şi mai ales munca cu elevii cu vârste cuprinse între 15 şi 19 ani, elevi care sunt la etapa căutărilor năvalnice de sine şi de sens, dar mai cu seamă vor răspunsuri rapide. Agresivitatea cu care un licean cere explicaţii ar trebui să ne ajute să înţelegem, dacă avem o minte şi nu doar o inteligenţă, că putem omorî monştrii

Filosofia – ca promovare a omului moral

45

doar conştientizându-le prezenţa şi locaţia, prin efort îndelungat de prime-nire prin suferinţă, travaliu susţinut şi energie sufleteascaă, adică motivaţie intrinsecă -filosofie pe înţelesul copiilor, abia la liceu o filosofie sistematică. Eu cred în Mitologiile predate la elevul de 9 şi 10 ani, in poveştile despre bine şi rău care-l sensibilizează mult şi-l îmbracă în auriul unei armuri care va alunga răul şi urâtul de mai târziu şi chiar din pre-zent. Educaţia civică care se predă nu dispune de amploarea care ar valorifica sufletul unui copil, mai ales că văd cum tânărul de liceu nu poate să-şi spună povestea nici în scris, nici oral aşa cum s-ar cuveni, ţinând cont de sans ape care o au mulţi tineri de azi. Unde oare sunt criteriile pe care le-a primit la română, la istorie, dacă nu poate construi o poveste frumoasă despre el şi lumea pentru care el se pregăteşte?

Aş dori să invoc pentru rândurile de faţă drept argument interogaţiile pe care şi le pune un tânăr (mai ales în adoles-cenţă, care este şi etapă filosofică) în faţa complexităţii fenomenelor naturale şi sociale, a universului nemărginit al lumii exterioare şi a celuilalt univers – el însuşi. Aceasta pentru că propria sa fiinţă este o mare enigmă în faţa altor mari enigme, iar interogaţia devine gravă şi importan-tă deopotrivă pentru că răspunsul se construieşte pe parcursul întregii vieţi.

Scopul intervenţiei mele este acela de a trage un semnal de alarmă cu refe-rire la marginalizarea filosofiei în cadrul pregătirii unui tânăr, în perioada preuni-versitară, orele grozav de puţine în care tânărul are şansa de a medita la el însuşi şi la rostul lui pe această lume. Vreau doar să subliniez anumite neînţelegeri

privind filosofia ca Weltanschauung (vi-ziune unificatoare asupra existenţei ca totalitate, ca sinteză dătătoare de viaţă spirituală profundă), - în strânsă legătură cu educaţia şi fenomenul culturii, neîn-ţelegeri cu atât mai supărătoare pentru cei care se ocupă la modul profesional şi profesionist de acest domeniu (profesori şi cercetători) cu cât sunt mai răspândite. Trebuie să recunosc ca m-am întâlnit cu astfel de supărătoare neînţelegeri şi eu, atât la locul de muncă, pe stradă, în relaţiile cu alţi profesionişti şi că în mo-mentul confruntării (pe care am dorit-o lămuritoare) am întâmpinat greutăţi luptându-mă cu prejudecaţi privind locul şi importanţa filosofiei în cultura omenirii şi, legat direct de aceasta, locul şi importanţa filosofiei ca obiect de re-flecţie, studiu şi cercetare. Pentru mica intervenţie de faţă este important ca aceste neînţelegeri, de care vreau să vă amintesc, să fie lămurite, în felul acesta se va înţelege importanţa sintezei pentru toate sistemele, inclusiv pentru cel edu-caţional, care reprezintă poate cel mai nobil din sistemele pe care omul (adult) le-a construit în intenţie şi-n fapt pentru omul (copil).

Aş aminti amănuntul esenţial pentru justa înţelegere a pledoariei (pro domo) pe care am început să o fac pentru filo-sofie, anume acela că, în toate epocile istorice, în jurul filosofiei şi gânditorilor reprezentativi au apărut mari neînţele-geri. Platon şi-a riscat libertatea persona-lă expunând tiranului din Siracuza teoria statului ideal. Filosoful a fost reţinut şi, după unele surse se intenţiona vânzarea lui ca sclav. În timpurile moderne Kant, autorul monumentalei lucrări ,,Critica raţiunii pure”, rămâne dezolat in faţa

46

recenziei la prima ediţie, venită din par-tea unui influent critic al vremii, recenzie care îi desfigura pur şi simplu opera, fiindcă nu o înţelesese.

Hegel – poate cel mai mare geniu speculativ din întreaga istorie a filoso-fiei - ,,prinţul filosofilor’’- după Leon Brunschvicg - era etichetat ca ,,idiot’’în timpul studiilor, nefiind scutit de serioa-se prejudecaţi nici ulterior, pe parcursul edificării sistemului său filosofic, exact cum D.D.Roşca n-a fost lăsat nici el în pace de gherila comunistă descătuşată în a stârpi potenţialul creator al acestei naţii extrem de înzestrată de Dumnezeu, în cazul lui obligându-l la o muncă strivi-toare de traducător într-ale filosofiei (la o atitudine de ,,furnică’’) şi astfel dimi-nuându-i timpul destinat marii creaţii (furându-i destinul de erou, de ,,leu”). Obtuzitatea societăţii la creaţia filosofică este, mutatis mutandis, recognoscibilă oriunde şi oricând. Aş mai adauga că, pentru a fi o supremă ironie a soartei, aproape întotdeauna după ce (mai ales la noi la români - vezi Blaga şi Roşca, Eminescu, şi s-ar putea include aici şi numeroasele ,,talente” mai mari sau mai mici) şi-au dat obştescul sfârşit părăsind muritoarea lume fizică, societatea îi po-leieşte cu tot felul de epitete pompoase, luate din empireul zeilor, vrând parcă să-şi răscumpere eroarea. Faţă de oa-menii merituoşi care au fost, este un pic tardiv. Ei au suferit nedreptăţi care le-au înaripat gândul şi sufletul, să le ascultăm aşadar povestea, cât se poate de mult, chiar prin consolidări nenumărate, şi sigur vom construi o lume mai sensibilă la valorile umane.

Din perspectivă pedagogică şi didac-tică, trebuie spus cu toată obiectivitatea

că filosofia nu se poate identifica cu un oarecare manual de filosofie, care cuprinde doar anumite idei, teorii, prin-cipii, selecţionate conform punctelor de vedere sau ,,grilelor” metodologice ale autorilor. Aceştia au misiunea destul de dificilă, indiferent de disciplină, de a selecta din întreaga evoluţie istorică a domeniului respectiv ceea ce este valoros, reprezentativ. Dacă în ştiinţele naturii situaţia este uşurată în sensul că manualele sau tratatele cuprind realiză-rile exemplare (paradigmele) din diferite perioade istorice, realizări recunoscute de savanţi la ora actuală ca fiind însăşi ,,substanţa” proprie a raţionalitaţii ştiin-ţifice, în filosofie acelaşi demers este mult mai dificil. Aici autorul e pus în faţa unei situaţii insolite: până la un punct (greu de delimitat ce-i drept) filosofia este însăşi istoria ei într-o măsură mai mare decât ştiinţa. Apoi, spre deosebire de ştiinţă, în filosofie întrebările sunt mai importante decat răspunsurile şi, mai mult decât atât, nu pot primi răspunsuri definitive; oricine poate veni oricând cu altele, în funcţie de experienţa individuală şi so-cială, de evoluţia umanitaţii şi culturii la noi cooordonate istorice.

Deopotrivă filosofia nu se confundă cu ideologia, ca să lămurim niţel şi zona aceasta de interes pentru unii. Filosofia îşi are specificul său ireductibil, fiind ro-dul reflecţiilor sistematice despre lume, existenţă ca totalitate, cultură, creaţie, sens, semnificaţie şi valoare, despre viaţa omului ca individ şi a colectivităţilor din care face parte. Nici nu poate fi redusă la o simplă concepţie despre lume şi viaţă în ansamblu (un weltanschauung), pentru că este mai mult decat atât, pentru că vrea adevărul Absolut. Asimilarea filoso-

47

fiei unei anumite ideologii (indiferent de orientarea sau particularităţile acesteia) reprezintă o denaturare a spiritului filo-sofic, o siluire a filosofării în canoane şi pentru interese străine de ea. Se ştie foar-te bine de câte ori s-a încercat încantona-rea filosofiei în ideologie: vezi ideologia marxistă de pildă. Ori acolo nu aveam cu adevărat o filosofie, pentru că filosofia presupune o cunoaştere excelentă a con-secinţelor care pot deriva din paradigma aflată la putere şi o practică obiectivă şi imperturbabilă în folosul omenirii, un dialog între culturi, iată marea filosofie. Cu alte cuvinte, marea filosofie este pură în intenţie şi poate constitui o premisă pentru comunicarea interumană, fiindcă am văzut cât de mult ne place să-i cităm pe filosofi. Urmează aşadar să le ascultam şi povestea cu atenţie, să renunţăm la superficialitate şi violenţă.

În multe privinţe, rămâne în puterea conştiinţei filosofice autentice menţine-rea stării de veghe pentru păstrarea auto-nomiei spirituale şi interzicerea aservirii filosofiei de către un partid politic sau o anumită ideologie.

Modelul de viaţă se leagă de capaci-tatea de proiecţie, visul de perspectivă şi de buna voinţă. Dicţionarele generale, enciclopedice sau filosofice îl prezintă fie ca un fel particular de a gândi, de a simţi, fie ca model interior pe care fiecare om se străduieşte să-l realizeze, fie ca o năzuinţă de perfecţionare a modului de gândire, simţire şi acţiune, fie ca scop suprem al activităţii şi năzuinţelor. C. Rădulescu-Motru vede idealul de viaţă ca pe o ,,busolă de orientare’’ care conduce la conştiinţa de sine şi pe care se sprijină personalitatea (Rostul filosofiei - în Caie-te de filozofie, nr.1, 1942, p.7), iar Dimi-

trie Gusti consideră ca ,,În nemărginitul ocean al realităţii, unde toate navigaţiile sunt posibile fără orientare, omul are nevoie de un far diriguitor’’ (Opere, vol.III, ed. Academiei, 1970, p. 28).

Autorii contemporani, străini şi români, raportează modelul vital nu numai la gândire, afectivitate şi acţiune, ci la structura întregii personalităţi, momentul de referinţă fiind acela al apa-riţiei conştiinţei de sine, adică perioada adolescenţei înnaintate (17- 19 ani). În literatura psihopedagogică europeană, îndeosebi în cea franceză şi cea germană, apar ca noţiuni distincte ,,modelul’’ şi ,,idealul de viaţă’’ propriu-zis. Conţinutul noţiunii de ,,model’’ vizează elementul concret, ceea ce oferă părinţii, educatorii, realitatea înconjurătoare, în timp ce ,,ide-alul’’, cu un caracter ceva mai abstract, este dominat de aspiraţia tânărului spre a realiza ceva mai mult faţă de modelele oferite şi, totodată, ceva care să poarte amprenta eului său, a conştiinţei de sine.

Structura idealului pedagogic cores-punde fără îndoiala funcţiilor sale filoso-fice şi politice, care reflectă dimensiunea teleologică şi axiologică a unei finalităţi de maximă generalitate, angajată pe termen lung, la linia de intersecţie dintre cerinţele de formare-dezvoltare optimă ale societăţii şi ale personalităţii. Iată că ideea mea despre cum am putea vedea mai bine formarea omului de azi şi de mâine împleteşte discipline umaniste de mare anvergură: filosofia, istoria, sociologia cu neuroştiinţele: psihologia, pedagogia, toate fiind considerate ştiinţe sociale (validate de practica şi de propria lor filosofie a acţiunii).

Din perspectivă istorică pot fi delimi-tate patru momente semnificative:

48

1) modelul şi idealul pedagogic al antichităţii: - idealul personalităţii războinicului (corespunzător tipului de societate existent în Sparta antică); -idealul personalităţii cetăţeanului liber, dezvoltat în mod armonios (corespunză-tor tipului de societate existent în Atena antică);

2) modelul şi idealul pedagogic în epoca feudală: - idealul personalităţii religioase; - idealul personalităţii cava-lerului, a ,,gentlemenului de onoare’’;

3) modelul şi idealul pedagogic în epoca Renaşterii: - idealul omului univer-sal, - idealul personalităţii enciclopedice;

4) modelul şi idealul personalităţii în epoca modernă: idealul personalităţii eficiente într-o anumită activitate de producţie (corespunzator etapei so-cietăţii industriale timpurii); - idealul personalităţii creatoare (corespunză-toare etapei societăţii postindustriale, informatizate).

Din perspectiva modelelor culturale, afirmate la scară socială, pot fi delimitate trei momente semnificative:

1) idealul pedagogic al umanismului clasic: personalitate armonioasă (ca-racterizată prin asamblarea unor valori clasice: bine, adevăr, frumos, sacru)

2) idealul pedagogic al modernităţii: personalitatea civică (angajată social prin activarea unor valori politice, de-mocratice: legalitate, libertate, egalitate, solidaritate)

3) idealul pedagogic al postmo-dernitatii: personalitatea deschisă, adaptabilă la schimbări de tip inovator prin dobândirea unor noi valori: crea-tivitate generală şi specială, autonomie în activitate-responsabilitate socială şi individualitate.

Legea învăţământului spune că ide-alul ,,pedagogic al şcolii româneşti’’ este ,,dezvoltarea liberă, integrală şi armo-nioasă a individului uman’’, în vederea formării ,,personalitaţii autonome şi creative’’ (spune Legea învăţământului publicată în monitorul oficial al Româ-niei).

Caracterul istoric al idealului pe-dagogic poate fi probat prin valorile dezvoltării ciclice de-a lungul diferitelor epoci şi formaţiuni sociale. Semnificativ este exemplul evocat în ,,Democraţie şi educaţie’’(PUF,PARIS,1990), de John Dewey în cazul valorilor democratice analizând că:

-idealul pedagogic al democratiei antice era formal, abstract, proiectat şi dezvoltat după modelul filosofic al lui Platon;

-idealul pedagogic al democratiei secolului XVI-XVIII era individualist, proiectat şi dezvoltat dupa modelul filo-sofiei iluministe;

-idealul pedagogic al democraţiei secolului XIX era unul naţional şi social, proiectat şi dezvoltat dupa modelul filo-sofiei sociale, care valorifica tehnologiile de analiză sociologică.

Caracterul abstract al idealului pe-dagogic poate fi probat prin faptul că dimensiunea sa sintetică, perfecţionată la maximum (generalizare –esentializa-re) nu este tangibilă în forma concretă, dar este realizabilă prin susţinerea moti-vaţionala a activităţii, nu este divizibila, ca activitate, dar este declanşatoarea unor obiective taxonomice care multi-plică posibilitaţile de realizare optimă a activităţii.

Modelul social care trebuie activat în aceste condiţii epistemologice şi etice,

49

poate viza, în principiu, două tipuri de proiecte de societate, cum susţine Karl Popper în ,,Societatea deschisă şi duş-manii săi’’.

Prima ar fi o ,,societate închisă’’ caracterizată de: reproducere a stării existente, fixare a obiceiurilor la nivel de ,,tabu’’, schimbare relativă a lucru-rilor (fără ameliorarea lor), neglijare a responsabilităţii personale, politizarea deciziilor într-o ,,formă magică, tribală şi colectivistă’’, care exclude competiţia valorică .

A doua societate, cea ,,deschisă’’,este caracterizată de depăşirea stării actuale, valorificarea obiceiurilor în mod crea-tor, schimbarea profundă a lucrurilor, stimularea responsabilităţii personale, determinarea deciziilor politice în ter-meni de competiţie organizată pe criterii relevante social.

Modelul psihologic înregistează două tendinţe polare de organizare a persona-lităţii in mai toate tratatele pe care le-am vazut. O tendinţă analizează existenţa unei personalitaţi de tip reproductiv, bazată pe :

- un tip de raţionalitate impusă, imo-bilă, neselectivă ,

- un tip de receptare pasivă a influ-entelor mediului extern;

- un tip de legături functionale pre-dominant primare (înnascute) şi secun-dare (dobândite prin acţiuni de învăţare motivate extrinsec);

- un tip de dinamicitate cu orientare involutiv-entropică (menţinută în limi-tele unui sistem închis);

- un tip de deschidere negativă, cu efecte de schimbare în ,,cutia neagră’’;

- un tip de activare minimă, redusă la complexitatea iniţială a modelului.

O alta tendinţă pe care o putem de-cela la nivelul modelului psihologic de organizare a personalitatii ar fi o perso-nalitate creativă, bazată pe:

-un tip de relaţionalitate deliberată, mobilă, selectivă;

-un tip de receptatere activă a influ-enţelor mediului extern;

-un tip de legaturi funcţionale predo-minant terţiare (dobândite prin acţiuni de învaţare motivate intrinsec);

-un tip de dinamicitate evolutivă, ,,antientropica” (stimulată la nivelul unui sistem deschis);

-un tip de deschidere pozitivă, cu efecte de schimbare (auto)reglatorii;

-un tip de activare maximă, care vizeaza hipercomplexitatea potenţială a modelului adoptat iniţial.

Aceste tendinţe analizate în cadrul modelului psihologic, delimiteaza tran-şant (în maniera de tip da-nu) două variante polare de elaborare a idealului pedagogic ,,în realitate însă, omul nu este nici o entitate total pasivă (una re-productivă) căreia mediul să-i imprime necondiţionat şi univoc influenţele sale, nici o fiinţă cu un activism supranatu-ral‘‘ - exprimat la nivel de personalitate accentuat creatoare (afirma Mihai Golu în ,,Dinamica personalităţii‘’, ed. Paideia, Bucureşti, 2005).

Această observaţie este valabilă şi pentru dimensiunile evocate în cazul modelului social, proiectat polar între ,,societatea închisă‘’ şi ,,societatea des-chisă‘ ’(vezi Karl Popper ,,Societatea deschisă şi duşmanii săi‘’). Ambele vari-ante au un sens premeditat metodologic, necesar pentru:

-stabilirea unei corelaţii pedagogice, între modelul social şi modelul psiholo-

50

gic activa la cel mai înalt nivel teleologic pentru definirea personalitatii ideale în societatea ideală;

-stabilirea unei deschideri pedago-gice spre scopurile pedagogice, activă la cel mai inalt nivel axiologic pentru definirea liniilor generale de proiectare şi realizare a personalitatii ideale în ca-drul unei politici educationale coerente şi consecvente .

Forţa idealului pedagogic străbate astfel nivelul de interacţiune teleologică şi axiologică dintre societate (închisă–deschisă) şi personalitate (închisă–des-chisă).

Sinteza sa psihoscială anticipează saltul de la personalitatea, proiectata în sistem închis, la personalitatea pro-iectată în sistem deschis, care poate fi analizată în termenii teoriei deosebit de originale despre personalitate care îi aparţine lui Gordon W. Allport.

Personalitatea proiectată în sistem închis este limitată în ceea ce priveşte :

-schimburile materiale,energetice si informatice cu mediul înconjurător;

-posibilităţile de ,,homeostazie’’ ne-cesare pentru reducerea incertitudinii şi pentru creşterea creativităţii;

-tendintele de schimbare şi stimula-re a ,,complexităţii întregului’’.

Personalitatea proiectată în sistem deschis este avansată în ceea ce priveşte:

-relaţiile de schimb extensive, mate-riale, energetice, informatice, cu mediul înconjurător;

-starile de ,,homeostazie’’, bazate pe energie externă constantă şi pe ordine interna adaptabilă;

-tendinţele  de creştere progresivă a ,,complexitaţii întregului şi a diferenţi-erii parţilor’’.

Toate aceste proiecţii au stat la baza construcţiei educaţiei şi au contribuit la îmbunatăţirea treptată a acesteia prin intermediul cercetării de care au fost capabili profesioniştii educatiei, fie ei filosofi, teologi, artişti, oameni de şti-inţă etc. Important este ca preocupările pentru binele educaţiei sunt astăzi din ce în ce mai numeroase.

Idealul pedagogic asigură, astfel, proiectarea teleologica a activităţii de formare-dezvoltare a personalităţii dar şi de deschidere axiologica spre sco-purile pedagogice angajate ca acţiuni de anvergura socială asumate macro-structural, la nivel de politică educaţio-nală. Idealul furnizeză posibilitatea de unificare între formare şi informare şi ţine seama, s-a demonstrat mai sus, de realitaţile existente, care-l confruntă continuu cu o diversitate spectaculoasă.

Pentru noi ar fi ideal să înţelegem că în actuala criză materială şi morală am intrat pentru că n-am făcut ce trebuia întotdeauna şi ca într-un veritabil mo-ment de reflecţie personală şi colectivă dacă se poate, am conchide pentru binele nostru că trebuie să recucerim reduta morală îndeosebi.

Prof. ştiinţe sociale Chiş MirelaCOLEGIUL NAŢIONAL

,,SILVANIA’’ ZALĂU

Bibliografie:- D.D.Roşca „EXISTENŢA TRAGICĂ”- D. Gusti ,,Opere’’vol III - Dicţionarul de psihologie- Dicţionarul de pedagogie

51

Relaţiile interumane reprezintă un element esenţial în sistemul educaţio-nal modern. De fapt, în afară de dimen-siunea gnoseologică a educaţiei, întregul sistem de bazează pe interacţiunea dintre cei care sunt implicaţi în actul educa-ţional. De aceea mă voi referi la aceste interacţiuni identificând următoarele tipuri de relaţii: profesorul cu sine însuşi, profesor- elev, profesor- părinţi, elev- elev (de colegialitate între membrii celor două grupuri), managerul instituţiei- profesor, profesor –profesor, părinte- copil (elev).

Pentru ca sistemul educaţional să fie eficient este necesar ca toate aceste relaţii să funcţioneze bine. Este foarte importantă atmosfera care se creează în şcoală (în sala profesorală, sala de clasă) şi acasă (între elevi şi părinţii acestora).

a) Pe lângă aceste tipuri de inter-acţiuni, autoarele Sura Hart şi Victoria Kindle Hodson, în cartea lor ,,Ora de Comunicare Nonviolentă”, identifică şi relaţia elevului cu sine însuşi şi relaţia profesorului cu sine însuşi, apoi relaţia elevului cu procesul de învăţare. Relaţia profesorului cu sine însuşi, cele două autoare evidenţiază faptul că tendinţa de a ne critica şi supune propriei noastre judecăţi duce, de obicei, la o tendinţă similară manifestată faţă de ceilalţi. Compasiunea faţă de noi înşine gene-rează sentimente asemănătoare faţă de ceilalţi. Sura Hart şi Victoria Kindle Hodson afirmă:,,activităţile care produc o plăcere autentică sunt revigorante. Dacă nu aveţi parte de divertisment în viaţa voastră, s-ar putea să vă fie greu

să sprijiniţi această nevoie importantă a elevilor”(1).

De asemenea domniile lor subliniază faptul că ,,e bine să ne facem timp pentru a sărbători bucuriile şi succesele noastre cu ceilalţi pentru a scăpa de frustrări şi a ne putea dărui profesiei şi elevilor noş-tri”. Cred că este extrem de important ca atunci când intrăm la oră să ne detaşăm de problemele noastre şi să nu proiectăm în activitatea noastră educativă insati-sfacţiile noastre, stresul, etc.

În legătură cu relaţia profesorului cu sine însuşi aş dori să amintesc despre stima de sine, care reprezintă simţul înnăscut al propriei valori, capacitatea omului de a face faţă provocărilor vieţii şi faptul că are dreptul şi ca este demn să fie fericit.

În cartea sa ,,Stima de sine şi anxie-tatea profesorului-învăţământul special şi de masă”, Nicoleta Gramaruc identifică două componente ale stimei de sine: pri-ma este eficacitatea sinelui care înseamnă încrederea în capacitatea de a gândi, de a lua hotărâri şi cea de a doua - conside-raţia faţă de sine, adică încrederea de a fi fericit şi de trăire a demnităţii şi a valorii personale.

Stima de sine include noţiunea de au-toevaluare. Părerea mea personală de om care priveşte din interiorul sistemului de învăţământ românesc este că în societa-tea noastră în ultimele decenii stima de sine a dascălului a avut de suferit întrucât valoarea activităţii sale în această socie-tate este dată de retribuţii, recompense materiale, ori profesorii se află în coada

Relaţiile interumane în sistemul educaţional modern

52

grilei de salarizare. În perioada postde-cembristă s-a cristalizat o mentalitate a parvenitismului în lumina căreia dascălul sărac, îmbrăcat şi hrănit prost nu are nici o valoare personală şi socială.

În cartea amintită mai sus, Nicoleta Gramaruc subliniază faptul că:,,stima de sine este un sociometru, o dovadă a percepţiei instinctive pe care o avem despre popularitatea noastră. În esenţă ne simţim mulţumiţi de noi pentru că ne simţim apreciaţi într-un fel sau altul, în caz contrar stima noastră de sine sca-de”(2). De asemenea există o relaţionare şi între stima de sine şi afirmarea de sine în sensul că persoanele cu o stimă de sine scăzută au deseori dificultăţi de a se adapta în societatea în care trăiesc şi de a adopta conformismul social de teamă de a nu primi o respingere totală din partea celorlalţi membrii ai societăţii.

b) Extrem de importantă pentru eficientizarea orelor de curs este relaţia profesor - elev. Dacă vrem ca elevii noş-tri să fie creativi, liberi în gândire, sinceri, originali, trebuie să fim noi înşine, astfel pentru că putem constitui modele pentru ei. Devenind mult mai conştienţi de mo-dul în care relaţionăm cu elevii, ne putem da seama dacă dezvoltăm cu ei relaţii bazate pe încredere, respect, înţelegere - astfel de relaţii vom primi şi noi din partea elevilor noştri. Este foarte im-portant să-i încurajăm, să găsim mereu ceva pozitiv în temele, proiectele lor, să îi înţelegem, deoarece mulţi dintre ei au acasă sau în societate probleme de ordin personal. Cunoaşterea acestor probleme ale elevilor noştri ne ajută să relaţionăm cu ei mai bine, să le înţelegem anumite resorturi ale comportamentului lor.

Consider că este foarte important ca profesorul să fie carismatic, să aibă

simţul umorului şi să iubească oamenii, să aibă inteligenţă emoţională, să fie empatic.

Meseria de dascăl este una vocaţională. Ca profesor este necesar să îi ascultăm pe elevi, să le acordăm o deosebită atenţie, să îi luăm în serios. Acest lucru contribuie la dezvoltarea unui climat al înţelegerii, al încrederii reciproce şi la crearea unei legături solide profesor- elev. Cred că ţine de intuiţia noastră să realizăm relaţii optime cu elevii din clasele la care predăm, să ştim unde să ne oprim în aceste relaţii, cât de empatici putem şi trebuie să fim cu ei. În cartea lor ,,Empatia şi relaţia profesor- elev”, autorii Stroe Marcus, Teodora David şi Adriana Predescu afirmă: ,,În viziunea pedagogiei moderne, relaţia profesor- elev este concepută ca o relaţie de mare complexitate, care implică un dialog permanent între cei doi factori, educat şi educator, o comunicare reciprocă, angajând toate laturile personalităţii acestora” (3).

Astfel profesorul pentru a-şi realiza rolul său trebuie să apeleze la strategia sa didactică: de a organiza şi stabili strategia acţiunii educaţionale, de a media accesul elevilor săi la informaţie, de a se armoniza la sistemul de decodaj al elevului, de a urmări sistematic achi-ziţiile comportamentale şi de a-i evalua elevului randamentul şcolar. Profesorul trebuie să cunoască psihologia elevului său şi trebuie să se transpună în schim-barea locului şi rolului său cu acela al elevului în actul educaţional, să stimu-leze activitatea şi angajarea elevului în procesul propriei sale formări. Dialogul deschis între profesor şi elev trebuie să solicite spontaneitatea şi receptivitatea acestora.

53

M. Marchand în cartea sa ,,Igiena afectivă a educatorului”(4) identifică trei tipuri de profesori: primul este cel amorf, egoist, indiferent care ignoră viaţa intimă a elevului, al doilea este cel egocentric, care dă naştere la conflicte şi cel de-al treilea este acela care stabileşte legături de camaraderie, amiciţie cu elevul. Aptitudinea de a se deschide în faţa elevului este dominanta personalităţii unui adevărat profesor.

c) Un alt tip de releaţie care favori-zează realizarea educaţiei eficiente este aceea dintre părinţi şi profesorii de la clasa copilului lor (elev în şcoală), respec-tiv relaţia familie - şcoală. Din păcate, uneori părinţi şi profesori se situează pe poziţii antagoniste, deşi au aceleaşi deziderate – educaţia, formarea pentru viaţă a copiilor- respectiv a elevilor lor. De multe ori părinţii au tendinţa de a da vina doar pe profesori pentru eşecurile elevilor, respectiv a copiilor lor. Acest fapt se întâmplă, deoarece este mai comod să dai vina pe altul, decât să se culpabilizeze pe ei înşişi (pentru lipsa de interes, de afectivitate şi de comunicare cu propriul lor copil). Este o atitudine complet greşită, deoarece această în-vinuire a profesorului de către părinte îl absolvă de orice vină pe copilul-elev, acesta nu mai are simţul răspunderii şi ştie că părinţii lui îi vor da mereu drep-tate doar lui în relaţia sa cu şcoala.

Din lucrarea ,,Parteneriate- şcoală-familie-comunitate”, autorilor M Aga-brian şi V Millea iese în evidenţă faptul că este foarte importantă menţinerea unei legături permanente între familie şi şcoală prin şedinţe cu părinţii, respectiv prin lectoratele cu părinţii, apoi prin vizite ale diriginţilor la domiciliul elevilor, vizite ale părinţilor la şcoală, etc.

O modalitate clasică a legăturii părinţilor cu şcoala o constituie şedinţa cu părinţii. S-au făcut cercetări asupra factorilor care îi determină pe părinţi să participe la activităţile şcolii în care învaţă copiii lor. Analiza a desoperit patru condiţii cauzale:

1) motivarea copilului, 2) verificarea relatării lui despre

activitatea de la şcoală, 3) construirea şi susţinerea imaginii

lui la şcoală, 4) îndeplinirea unei obligaţii. În continuare, autorii citaţi mai

sus afirmă: ,,Acolo unde părinţii nu au încredere în ceea ce le spun copiii lor despre ce fac şi ce se întâmplă la şcoa-lă, ei sunt determinaţi să afle şi de la profesori, deoarece copilul poate să le spună unele lucruri, iar profesorul altele. Probabil contaminaţi de problema ima-ginii atât de vehiculată în mass-media şi viaţa politică, ea a fost invocată drept condiţie cauzală a prezenţei părinţilor la şcoală”(5).

Alţi părinţi văd în această prezenţă a lor la şcoală doar ca pe o obligaţie fi-rească şi utilă.

Rolul dirigintelui este covârşitor în educaţia elevului. Dirigintele clasei este liantul şcolii cu familia elevului. Dirigintele este liantul şi persoana care monitorizează vreme de câţiva ani buni de zile evoluţia elevului în şcoală. El este cel care poate interveni atât la şcoală, cât şi în familia elevului său pentru a rezolva diferitele probleme cu care se confruntă elevul sau adolescentul, îi poate câştiga acestuia încrederea (deşi nu este uşor), îl poate ajuta să se descopere, să înain-teze uşor şi bine pe drumul cunoaşterii de sine.

În lucrarea ,,Ghid de consiliere şi

54orientare şcolară pentru orele de diri-genţie”, Vasile Ghica prezintă un sondaj de opinie în ceea ce priveşte rolul orelor de dirigenţie. Răspunsurile elevilor sună aşa: ,,De ani de zile diriginta înseamnă matematică sau fotbal”, ,,Ce să învăţăm la dirigenţie? Să fim cinstiţi?”, ,,Suntem în plină fabulă. Educaţia este la pământ pentru că termenul de dirigenţie este demodat”(6).Cred că în denumirea nouă a orei educative ar trebui să fie o sintag-mă în care să troneze cuvântul dialog. Concluzionăm că orele de dirigenţie ar trebui să fie atractive, în cadrul lor diri-gintele trebuie să comunice adevărat cu elevii clasei conduse, să creeze un climat armonios, orele de dirigenţie nu trebuie să fie ore realizate în grabă şi superficial.

d) Un alt tip de relaţie interumană dezvoltată în cadrul instituţiilor de în-văţământ este relaţia elev- elev. Între doi sau mai mulţi elevi se pot manifesta spontan sentimente de atracţie sau de respingere, de simpatie sau antipatie, de acceptare sau neacceptare. Elevii nu apar în faţa clasei lor doar ca transmiţători de informaţii, preocupaţi mai mult de receptarea celor transmise de profeso-rul lor în timpul orelor de curs, ci sunt interesaţi şi de dimensiunea afectivă, emoţională a vieţii şi activităţii lor în cla-să. Starea de înţelegere, de comunicare cu simpatie sau antipatie, de acceptare sau de neacceptare, manifestate uneori de unii elevi din clasă faţă de alţi elevi ai aceleiaşi clase, va duce la acceptarea sau neacceptarea relaţiilor dintre elevi, acestea au implicaţii pozitive, respectiv negative asupra rezultatelor învăţării şi a educaţiei şcolare, în ansamblu. Un accent deosebit al acestei relaţii trebuie pus pe dezvoltarea  competenţei morale şi competenţei psihosociale a elevilor

clasei. Competenţa morală a acestora este asigurată de elemente ce conferă o bună funcţionalitate conduitei morale a lor:cunoaşterea valorilor, capacitatea de autocontrol asupra atitudinilor şi modului lor corect de comportare în orice situaţie; existenţa unor deprin-deri şi obişnuinţe morale, conforme cu exigenţele moralei sociale, în concluzie constituirea lor ca model spiritual şi moral în faţa colegilor lor. Iar competenţa psihosocială presupune capacitatea elevului de a adopta un rol diferit; posi-bilitatea sa de a influenţa cu uşurinţă indivizii şi grupurile de elevi, capacitatea de a stabili relaţii bune cu cei din jur prin: sociabilitate; comunicativitate; capacitatea de a utiliza corect puterea şi autoritatea; capacitatea de a adopta rapid diferite stiluri comportamentale etc. 

Dezvoltarea unor relaţii socio-afective pozitive între un elev şi ceilalţi elevi ai clasei, bazate pe sentimente de simpatie, atracţie şi acceptare, permite constituirea unui climat psihosocial favorabil între toţi participanţii la acţiunea de educare şi instruire. Elevul care aparţine unui grup de elevi are rolul de a-i învăţa pe colegii săi să-şi stabilească un scop, apoi să găsească soluţii de realizare a temelor propuse de profesor. În activităţile de predare cadrul didactic trebuie să cunoască ce reprezentări consolidate au deja grupul său de elevi pentru a alege strategia de predare optimă, pentru a combina reprezentările noi cu cele deja existente şi însuşite temeinic în cunoştinţele se-rioase ale elevilor săi şi apoi a forma noi reprezentări clare, precise, concise, incit-ante pentru noi conexiuni. Elevul îi oferă colegului său de grup informaţii despre

55

el în permanenţă. Noile conţinuturi se învaţă şi se comunică printr-o activi-tate interactivă, creatoare şi plăcută, atractivă. Şcolii îi revine misiunea de a informa şi de a-i familiariza pe elevii săi cu domeniile cunoaşterii, dar şi de a-i forma în spiritul cerinţelor formulate de societatea noastră modernă. Relaţiile bune dintre elevi duc la sudarea colec-tivului clasei şi implicit la o atmosferă plăcută, atractivă la nivelul tuturor orelor de curs şi apoi la obţinerea de re-zultate bune şi foarte bune la învăţătură. Dacă elevii unei clase sunt individualişti, egoişti şi aici nu avem relaţii bune elev-elev acestea se manifestă printr-o atitu-dine negativă faţă de şcoală, dezinteres faţă de întregul procesul instructiv-educativ. Acest fapt duce la obţinerea de note rele la disciplinele de învăţământ, la insuccesul şcolar, şi chiar la abandonul şcolii de către aceşti elevi.

e) Pentru optimizarea procesului educaţional este benefic să existe o atmosferă plăcută atât în clasă, cât şi în sala profesorală. De aceea relaţiile dintre angajaţii instituţiei de învăţământ tre-buie să fie armonioase. În continuare voi aborda relaţia managerul instituţiei- profesor. În acest sens, managerul este acela care face minuni într-o instituţie de învăţământ. De exemplu, în colegiul în care lucrez, managerul este un tip democratic, el încearcă permanent să dizolve diferitele grupuri şi bisericuţe, să apropie toate cadrele didactice din şcoală prin întâlniri periodice, serbarea zilelor de naştere, evidenţierea permanentă a scopurilor comune din instituţie, etc.

Managerul nostru încearcă să ne facă pe toţi profesorii din şcoală să conştientizăm faptul că ar putea fi miraculoasă crearea unui ethos pozitiv

la locul de muncă, faptul că ar trebui să acţionăm ca o echipă sau chiar ca o mare familie. Este destul de dificil, deoarece colegiul în care lucrez are şaptezeci de angajaţi, profesori de diferite vârste, diferite pregătiri, de diferite etnii, oa-meni cu multe orgolii şi dominaţi de invi-dii. Managerul trebuie să pună accent pe comunicare. Trebuie să folosească atât comunicarea formală, cât şi comunicarea informală. În instituţia noastră, comu-nicarea cu managerul este comunicare de tip cerc, adică una democratică ce nu se face prin intermediul unor lideri, ci în mod deschis, direct. Se pune accent în foarte mare măsură pe comunicarea informală care îi apropie pe oameni, le câştigă încrederea, îi determnină să fie mai puţin înhibaţi, să-şi deschidă sufle-tul. Consider că un profesor fericit, sau cel puţin liniştit va avea elevi fericiţi, pentru că nu va fi preocupat de pro-priile sale frustrări şi conflicte, ci îşi va focaliza toate energiile asupra procesului educaţional, va desfăşura orele cu linişte, calm, va comunica bine şi elevii săi vor avea de câştigat informaţii transmise corect cu un ton calm, liniştit.

Principiile de bază care se aplică în acest caz sunt: evitarea implicării emo-ţionale. Nu înseamnă că, dacă ne este antipatic un coleg trebuie să-l contestăm şi din punct de vedere profesional. Un alt principiu este ,,Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face!” Nimănui nu-i place să fie bârfit, contestat fără argumente valide, duşmănit din invidie, abordat cu răutate, aşa cum procedau cele două colege de catedră. Dacă am fi toleranţi şi am accepta diversitatea, noul, am trăi într-o lume mai bună.

În concluzie, relaţiile din sistemul educaţional se dovedesc a fi un angre-

56naj complex în care fiecare rotiţă trebuie să funcţioneze corect, bine, altminteri vor exista fracturi relaţionale care pot afecta grav dezvoltarea elevului, acesta fiind scopul comun al tuturor factorilor implicaţi în procesul instructiv edu-cativ. Viziunea celor implicaţi trebuie să fie una cuprinzătoare, dialectică, să privească lucrurile în conţinua lor miş-care, transformare, interdependentţă şi evoluţie.

Caracterul formativ al învăţămân-tului se referă şi la metodele pe care le vor avea elevii în profesorii şi părinţii lor. În această epocă în care viaţa noastră se desfăşoară sub semnul stresului, relaţiile interumane armonioase, comunicarea, generalitatea, înţelepciunea, inteligenţa emoţională ne pot ajuta să trăim într-o lume mai bună.

Bibliografia consultată (cu note-le în ordinea numerotării în prezenta lucrare):

1) Hart,S şi Kindle Hodson,V, ,,Ora de comunicare nonviolentă”,ed. Elena Francisc Publishing, pag. 38

2) Gramaruc, Nicoleta, ,,Stima de sine şi anxietatea profesorului- învă-ţământ special şi de masă”, Editura, Lumen, Iaşi, pag. 20

3) Marcus, Stroe, David, Teodora, Predescu, Adriana ,,Empatia şi relaţia profesor- elev”, Editura Polirom, Bucu-reşti, 1987, pag. 34

4) Marchand, M ,,Igiena afectivă a educatorului”, Paris, P.U.F, 1956, pag.6

5) Agabrian, M şi Millea, V, ,,Partene-riate - şcoală - familie-comunitate”, In-stitutul European, Iaşi, pag.38 6) Ghica, Vasile, ,,Ghid de consiliere şi orientare şcolară pentru orele de dirigenţie”, Edi-tura Polirom, Bucureşti, pag. 10.

Prof. Ivanov Nadina Tamara,Colegiul Naţional „SILVANIA” Zalău

Blogul Clubului de presă CNS - http://clubuldepresacns.blogspot.com/

57

Why cats and dogs are no longer friendsOnce upon a time, when birds were

flying around the sun, in the middle of the round forest, there lived a naughty cat, named Cat with his dog friend, Jack.

One day, Cat and Jack, were sleeping near the house. They were dreaming about meatballs, meat cakes and milkshakes.

“I am hungry:”- Cat said sadly.“I want to eat some meat” –Jack told

her sadly.They started to look for something

to eat. Cat and Jack were thinking about meat.

“If I find a big piece of meat I will eat all of it.” –wondered Cat.

“If I find a big rat, I will share it with Cat” –wondered Jack.

After a few minutes they arrived

home, without meatballs, meat cakes and milkshakes. The went to bed and slept sad.

In the middle of the night, when the moon shined, Jack woke up and started to bite into something but in the big silence, Cat yelled out.

“I am not your food Jack!”“Sorry Cat” – told Jack.Next night the problem happened

again. Cat yelled like a bell and then he ran away as quickly as a train.

In the morning Jack waited Cat, but he never came back.

From that day dogs and cats are no longer friends and Cat is still running now like a crazy cow.

By Katona Erzsebet,Colegiul Naţional „Silvania” Zalău

I think in life we have to give up something to do our job in the best way. There are many jobs which are dangerous for us or for the people around.

On the one hand I would enjoy danger involved in my future job, until I have a family and children, because I like to live in an interesting way and I like to do exciting things. I think firefighters have really dangerous jobs and they are very brave, because they go into the burning houses forgetting that they could get stuck inside and never be able to come out.

If I was a firefighter I know that I would be in danger, because I would not know when something bad would

happen to me, but I would be really satisfied if I could save human lives.

On the other hand I would not enjoy danger, because if I had a child I would want him to have parents with regular, normal jobs.  I would not be able to say goodbye to him, knowing that maybe I will never see him anymore.

In conclusion I prefer to see my child growing up, being with my family, feeling good with my friends even if I have a normal job, that does not involve too many challenges.

Pusok Andrea,Colegiul Naţional Silvania

Would you enjoy danger involved in your future job?

58

AmbitionAmbition is an ardent desire to

achieve something.For me, ambition is a positive thing,

but not always. It is very well to try to overcome yourself. I know that every-body wants to win and never to lose. But in my opinion, if we lose, it doesn’t mean that we aren’t ambitious. Losing can strengthen this ardent desire to win.

Ambition is a feeling which shows up when we really want something, but to achieve our goal we don’t tread down all around us.

For instance, when we want to get a good mark at an exam, ambition stimulates us to learn a lot to fulfill our desire. A good example for “negative am-bition” is that if we want to be the best in something like handball, the sport

which I play, where there is no place for personal ambitions as we need to help our teammate because there, on the field we form a team. And in a match, we can’t do anything on our own; we have to collaborate with our teammate. If we become individualistic and we want to be just us the ones who score, we may often be wrong. Moreover, we might argue with some fellow teammember, who is our friend too. In this case, I would prefer to lose the match than to lose a friend because of a silly desire.

In conclusion, ambition is like a double edge knife: it can help you to win, or it can make you lose everything.

Pop Mădălina PatriciaColegiul Naţional Silvania, Zalău

Pride is a powerful narcotic, but it doesn’t do much for the auto-immune system

It is perfectly normal to be proud of yourself when you deserve it, but, it is best to be modest about it.

What is pride? In my opinion it has two meanings: the negative one refers to an inflated sense of one’s personal status or accomplishments: the positive one refers to a satisfied or a fulfilled feeling of belonging, it also refers to the emotion you feel when you did something right and everybody congratulates you. Anybody would feel the same thing, who would not be proud of being the main character of a great story?

First of all, it is good to spoil your self-pride once in a while; it is good to do that so you would feel that you are good

at something, that you belong somewhere where you are accepted.

Pride also motivates people to do good things and these people are satisfied with themselves and want to do more construc-tive things. For them, it is enough to know that they did something right and also, they do not expect something in change, but they do feel good about their accom-plishment.

Pride is different from arrogance. When you start to feel that you are

indestructible, superior and anybody else is weak, well, you have to realize that this is a bad omen. Or, if someone tells you about the fact that you became a bit self-ish and a control freak you should listen

59

to that person.To sum up, you have to be careful

about pride, because, though it can be constructive if you realize that you are a tool in God’s hands and doing good things is constructing the kingdom of heaven, if you exaggeratedly believe that everything you do is correct, just because you are

more special than others and all you do has a building character, pride can become destructive, an inwardly directed emotion, which is powerful like narcotics, once you tasted it, you cannot let go of it and people around you will leave you.

Katona Iulia, XI F, Colegiul Naţional Silvania

The Way I Became...!With one leap... Oh God! With only

one leap back in time I would erase all the small stuff, wich have become so important and cover in darkness any atempt to rise hope. With only one leap...

The world in which I spin around isn’t round, the air is not transparent and has a strong scent of guilt... Damn curiosity!

That ladder, which I thought was the way to immortality, was indeed, but not towards the Heaven I dreamed about. During my time on this Earth, long past eight decades old, I thought that I have learned everything, but I knew nothing about another world within this world. Its gates weren’t locked and I didn’t lack the courage of opening them, but... oh, if I only knew!

That ladder, it is the cause of what happened to me. It reached towards the sky, right in front of me. Down, was vine, but in the heights it was sewn with light: ”The road to Heaven! Finally my time has come!” Hmm... I wished to reach it! The more I climbed so the earth seemed higher and the more I immersed into the Sun, the colder I felt.

Defeated by the fatigue of so many years, I let myself fall – the divine sense of freedom... When my eyes have opened, these two tiny seekers began to study each deatil of the marvelous cave in which I found myself. Near me – the ladder wich magically rose towards infin-

ity. When I entered the gate, the fairies stopped from their graceful dance and sat quietly arround me, like children watching with pleading eyes and a wish-ful smile on their sweet lips. They where waiting. What were they waiting for? ”Tell us stories!” was heard a crystal voice, almost surreal delight to feel. Stories?! Where should have I known stories from? The only one I knew was the story of my life, drown in theories and definitions. Where should I forge stories from? It’s almost like they read my thoughts and stood up astonished, swarming around me. ”You don’t know stories? When we saw you we thought...” Precisely. White hair and long beard... dressed simply, propped in a rod... I had all the attributes to be the best story-teller among storytellers. A small flaw – I didn’t know stories.

A breeze suddenly cools my face. How?! I don’t have a beard anymore, and the fairies now seem taller! Even the cave seems taller. Oh, God!!! I have become an elf!

The world in which I spin isn’t round, it’s shaped more as a piece of paper. I’m immortal and condamned to live, for eternity, trapped inside a book, always tripping in the new title of my story: ”The way I became an elf!”

Fiţ Dumitrana, Colegiul Naţional Silvania, Zalău

60

Life in the futureNobody knows what is going to be

or what we are going to do in future. Will there be perfect robots, aliens or are we going to live in a virtual reality? Will we travel to the others planets? These are only speculations. Nobody knows what we’ll be in the future, but everyone hopes that life will be better.

I guess that in the future life is going to be changed a lot. People will make robots that will do the boring and the hard work; school is going to be very changed, children will not go to school anymore, they will study at home with some virtual teachers who will appear when the children won’t understand the lessons.

We’re going to explore the space with our very modern technology.

Maybe we’ll spend our holidays on the Moon, or maybe on the others planets with friendly aliens. Space exploration is going to be a regular thing to do. In the cities there will be cars that will fly that will not function anymore on the streets, cars will enter directly into the modern buildings.

Also I guess that the pollution will not exist and life will be better, longer because the doctors will find the cure for cancer and AIDS. I guess that we are going to pay for clean air just like we do now for clean water.

That’s life in future in my vision!

Sabo Pripon Denisa,Colegiul Naţional Silvania, Zalău

Silver MoonlightLumina lunii

As I am rising above the darkness, I can see the beautiful silver moonlight penetrating into the cold dark silhou-ettes of the sky and ...I freeze. Has it always been there, waiting for me? That urge to throw myself into unknown...in everything that it was forbidden, it seems so clear crystal to me, but still...I end up thinking.Think...think...think! I have always been stock-still in the same old habitude; it`s my weakness,it`s my entire moment of awakening, it`s my sunshine!

O d at ă ce m ă r i d i c d e a s u p ra întunericului,pot vedea lumina de argint a lunii pătrunzând în interiorul siluetelor întunecate şi reci ale cerului

şi...îngheţ. A fost mereu acolo, aştep-tându-mă? Acel îndemn să mă arunc în necunoscut...în tot ce îmi era inter-zis, pare atât de limpede acum, încât...sfârşesc gândind. Gândesc... gândesc... gândesc! Sunt mereu ţintuită în aceeaşi veche obişnuinţă; e slăbiciunea mea, e momentul meu de trezire, e răsăritul meu.

My sunshine is the enlightement from the after storm, still feeling its power through the air while you can see the shadows of the lightenings,still being able to hear the thunders echoes and almost being able to touch the ra-indrops , which incites the light to hit the asphalt in front of my appartment.

61

Răsăritul meu este iluminarea de după furtună, când încă îi mai poţi simţi puterea în aer...încă văzând umbrele fulgerelor, încă auzind ecoul tunetelor şi chiar putând atinge stropii de ploaie, ce îndeamnă lumina să lovească asfaltul din faţa apartamentului meu.

I sigh with relief...and realise that I have given myself the freedom I ne-eded.Tears which have led me through the darkness,tears that have become small lit candels guiding me out throu-gh the blinding dark light, reflecting my mistakes.

Oftez de uşurare...şi realizez că mi-am oferit libertatea de care aveam nevoie. Lacrimi ce mi-au condus paşii prin întuneric, lacrimi ce mi-au arătat calea prin lumina întunecată şi orbitoa-re, oglindindu-mi greşelile.

I am so pleased with myself as I am have not fallen apart, as I have woken up in time. I went on a wrong path and felt losing my feet. I woke up after the many CPRs of my dearest friends, which I have kept them ignored for too long.Now, I am feeling the water strangeling my lungs, but refuse to let it out. Why is that so?

Sunt mulţumită de mine că nu m-am prăbuşit, pentru că m-am trezit la timp. Am mers pe o cale greşită şi am simţit cum totul îmi fuge de sub picioare. M-am trezit după numeroasele resus-citări ale dragilor mei prieteni, pe care de prea mult timp, i-am ignorat. Acum simt apa strangulându-mi plăminii, dar refuz să o las să iasă afară.Oare de ce?

I have missed the smell of fresh air,the mild wind of June blowing through my hair...and still living my moment.The moonlight hit my eyes fil-led with ice.I have missed those days....I have missed the feeling of freedom,of

pure freedom.Mi-a lipsit mirosul aerului curat,

vântul blând de iunie suflând prin părul meu...şi încă trăiesc clipa. Lumina lunii mi-a lovit ochii plini de gheaţă. Mi-au lipsit acele vremuri...mi-a lipsit senti-mentul de libertate, de pură libertate.

Now, I can see the world with diffe-rent eyes,someone`s eyes who made mistakes, who made wrong decisions, but who did all her best not to fall into the abyss. I woke up. I am done now.I need no-one to remind me of those days: the only thing I liked at that time, was the mystery of questions: what is going happen next? Will I get home safe??? I need nothing that might remind me of those days,as I still have that fee-ling every time I go past my scool, and every time I start going home, I begin wondering:Will I ever get there?

Acum pot vedea lumea cu alţi ochi; ochii cuiva care a făcut greşeli, a făcut alegeri greşite, dar a făcut totul să nu se prăbuşească în abis. M-am trezit. Am terminat acum. Nu am nevoie de nimeni care să îmi amintească de acele vremuri; singurul lucru care mi-a plă-cut atunci, era misterul întrebărilor: ce se va întâmpla în continuare? Voi ajunge acasă în siguranţă??? Nu am nevoie de nimic să îmi amintească de acele vremuri, pentru că încă am acel sentiment şi de fiecare dată când trec pe lângă şcoală şi, de fiecare dată când pornesc spre casă, încep să mă întreb: voi ajunge vreodată acolo?

Autor: Paula Bărburaş, cl. a IX a A,Coordonator:

Prof. Seişanu Gilda CameliaColegiul Naţional “Silvania”,

Zalău, Sălaj

62

Soul DevouringShadows dancin’ on the wall

Moonlit sky in the nightPain is felt in the darkPain is felt in the lightSo cold and invincible

Like a needle in the soulDrifting on a stream,Piercing everythin’.

It just doesn’t wanna go away,This infernal reality.Roaming the world

Reaching inside, feelin’ so messed up.Poltergeist phenomenon, outside’s

alright.Tempest thus silent,

The helmsman did loomBringing loneliness soon,

Prince of the moonDoomed in gloomForever, ‘till last,

Feeling there’s no wayNo escape, but full of remorse...

By Claudiu Ghirean,Colegiul Naţional “Silvania” Zalău

The importance of loving and encouraging our students

The questions that always seem to arise in the mind of students, especially those who come from more difficult backgrounds is whether it is worthy to pay attention to the person standing in front of them, the teacher and if that person is trying to construct a genuine relationship with them, based on love and understanding.

Firstly, every human being is con-stantly wishing for permanent, valuable human contact. It was proved by psy-chologists that the feeling of being loved by special people gives us the power and the desire to continue in life no matter what our character is like or how many mistakes we make. This kind of love is the so called” motherly” love, a kind of unconditional love that can heal us quickly of any problems that we might encounter along the way.

Although mothers are the true car-riers of this strong emotion towards their offspring, good teachers as well act like that, showing deep interest in their

students’ life, understanding them and being there for them, but first of all ac-cepting them the way they are.

Secondly, in life we need persons to encourage us, but we can only feel the strength of positive words from the ones that we feel close to our heart.

Vocational teachers that create a safe and positive atmosphere in their classes, by allowing students to express themselves freely and by praising any small improvement in the subject mat-ter or behavior of the students, those really have an important role in these students’ lives.

Encouraging your “second family” and by this, I refer to the teacher- stu-dents relationship is not an easy task though, as each teacher has, beside his job, a personal life, which many times can be rough, so a teacher can lose his posi-tivism as well, at least for a while. Also, each student is different and delicate. Many times they also come loaded with heavy burdens on their backs and they

63

might overreact to an impatient act of the teacher, and that, not because they do not care, but because they are missing more human affection and encourage-ment than the rest. And we are the clos-est ones to show them that we do care.

All in all, students are like our chil-dren, that is, we have a duty and re-sponsibility towards them. We should be aware of our immense role in giving them the most important thing a flower needs to grow and that is caring about them by offering them our love. This is how they will also love us and will be interested in what we want to share with them, whether these are some foreign words, formulas or life experience. They will let themselves be transformed in our loving hands, enjoying the education

they can get from us and learning our subject matter out of passion. This kind of relationship is worthy to be desired by us all where both parties offer each other love and encourage each other in everything they do, no matter what. But we should be aware of the fact that we are the adults and should be the initiators in this relationship with our students- and like in the case of our own children we will experience the most innocent rela-tionship, where we will be loved in return by people who can still value good things and who will love us not just for a period of time, but for a life time!

Profesor:Katona Kleopatra- Krisztina

Colegiul Naţional Silvania, Zalău

Time Travel-Fact or FictionOften when we are wrong, we want to

be able to rewind, to turn back the pages of time. In other circumstances, we would like to look at the future to know what decisions to take in certain respects. Each of us frequently dreamed at least once about traveling in time. Some say even that this could be managed, and there stand numerous testimonies as evidence of this phenomenon, some of which are very hard to contest.

Surprisingly, however, science itself can validate these translations temporarily. Natural time is an issue that has concerned both scientists and philosophers. Each community has sought specific means to understand and solve the riddle.

In essence, science admits two fun-damental theories that try to clarify the nature of time. First it looks like a linear phenomenon, in which only time and now ca be experienced. The past is over and

cannot be visited but perhaps imagina-tion and the future still exist when it has already become live now. The assumption of linear time is easily adopted by most of us because we need a certain chronology of events, we need calendar and watching for activities to relate to a reference sys-tem. If this hypothesis is correct, then the temporal journey is impossible. However, while objectively struggling to escape the constraints imposed by the human mind, in the second theory, in all dimensions of time, as they are cataloged by humans, there is simultaneity. Past, present and fu-ture are simply relative terms that depend on the time at which we relate.

Albert Einstein proved in the theory of relativity, as an observer that when something or someone moves with a speed close to light speed, there occurs a strange phenomenon. Such an observation would be if you went on a trip to the outer space

64for 20 years, with a speed equal to 90% the speed of light, to return to Earth to find that there have passed already 45 years! Speeding up to 99.9% the speed of light, a journey of 20 years in space would mean the passage of nearly 450 Earth years ... in fact, it would imply to travel in the future. And this is just slowing down

the flow for an observer traveling with nearly the speed of light, not exactly 100% the speed of light. Between breakfast and lunch, the alleged traveler through space would experience decades, compared to earthly measurements of time.

Hegheduş Bogdan,Colegiul Naţional Silvania Zalău

We could never learn to be brave and patient, if there were only joy in the world!

I think that this statement is true, because we have to know pain to be able to become more patient and brave.   If there were only joy in the world, we could not learn how to be more coura-geous. Life is not a game. It is not per-fect and many times we get slaps in the face but in this way we learn how life is.       Yesterday was the most difficult day in my life. I did something that I later regretted but I soon learned that what I did was no good. Someone told me yes-terday, that I wasn’t correct, and I did not deserve my boyfriend, the person who is one of the most important persons in my life. And she was right! I was not fair and I told him this yesterday. He was still disappointed with me, but he gave me another chance to fix it because I had the guts to admit my mistake.

I cannot imagine how we have the power to destroy our life in one day. To be correct, patient and brave we definitely have to know the negative side of life as well. Once burned, feeling the sharp pain of someone’s rejection, we can easily real-ize that we want the previous euphoria back in our lives no matter what. And sometimes this recovering of joy takes time. And then, we have to practice pa-tience and constancy.

Many times, though we want to be happy and leading a perfect life, we can-not because we have been disappointed so frequently. And we have been disap-pointed by the majority of the people around, though the contexts have been different.

The solution to that is my encourage-ment that no matter what happened, we have to keep on being brave, to stand up to other people and stand up to ourselves and we have to be patient and make our dreams come true.

Life is not a candy shop, but I like the ride. We can learn how to become better persons. We are like raw material that needs finishing. Through observing what is harmful to other people and avoiding hurtful things we are being changed into true children of God. This process is tough though. Many times we fall and we feel like giving up, but in the end we real-ize that life teaches us how to live our life without regrets, doing whatever depends on us: being brave, patient, correct and positive. This leads to a life that one can enjoy, against inevitable hardships and daily errors.

Szikszai Brigitta,Colegiul Naţional Silvania, Zalău