Clişee lingvistice

întâlnite în limbajul elevilor

Masterand,

Oană Izabela

Limba, fenomen de o complexitate extraordinară, este într-o necurmată schimbare,

la care, într-un fel sau altul, participă fiecare vorbitor. Din această simplă constatare care

este de ordinul evidenţei, se deduce uşor ideea de necesitate a cultivării limbii. Se mai

înţelege, de asemenea, faptul că acţiunea de cultivare a limbii nu se va sfârşi niciodată,

pentru că evoluţia limbii va ridica întotdeauna alte întrebări şi pentru că mereu vor veni

alte generaţii dornice să se exprime corect şi frumos. Aşa se face că în presa de specialitate

ori la diferite consfătuiri, chetiunea cultivării limbii a fost mereu abordată.

Însă, modul natural şi obişnuit de a vorbi a creat şi impus în orice limbă un număr

impresionant de structuri ce reflectă solidarizarea lexico-semantică printr-un proces care a

fost calificat drept un adevărat „mariaj cvasiobligatoriu” între cuvinte1. Apar, astfel, acele

grupări fixe de cuvinte, aşa-numitele clişee, întotdeauna organizate în aceeaşi structură, a

căror frecvenţă mare conduce la o stereotipie a exprimării, ceea ce reiese şi din definiţia

dată în Dicţionarul de terminologie retorică şi poetică: „Împrumutat din limbajul

tipografic sau fotografic în care trimite la reproducerea în serie a imaginilor, termenul

clişeu are, pe planul folosirii limbajului, sensul de formulă verbală refolosită, loc comun,

stereotipie. Pe planul literaturii, clişeul, «expresie căutată care constituie o abatere stilistică

de la normă» este văzut de majoritatea cercetătorilor ca un defect al stilului, o formulă

stilistică uzată, banalizată în formă şi/sau conţinut, fără valoare expresivă, prezentând

interes doar în măsura în care este obiectul unei înnoiri, care duce astfel la revitalizarea

unor imagini fosilizate.2”

Indiferent de sfera de aplicare a definiţiei, clişeul este, aşadar, un instrument care

favorizează şi autorizează copierea. Valeria Guţu Romalo atrage atenţia asupra faptului că

„o situaţie specială între construcţiile cu frecvenţă mare şi cu caracter fix reprezintă

clişeele (lingvistice), a căror întrebuinţare nu se datoreşte unei neccesităţi, ci unei mode.

1 Stelian Dumitrăscel, Suntem cu toţii victimele inerţiilor lingvistice, în Jurnalul Naţional, p.8- 9.2 TRP, p.31.

Nejustificate de conţinutul comunicării, clişeele constituie o caracteristică negativă a

exprimării, conducând la formulări stereotipe, şterse, monotone”3.

Pentru vorbitorii limbii române, (şi, la rândul lor, pentru vorbitorii altor limbi,

folosindu-şi propriile vocabule), au devenit veritabile clişee îmbinările care asociază

automat unui substantiv un anumit adjectiv: frunza este verde, muntele înalt, fata

frumoasă, mama bună, bătrânul înţelept, iar şarpele viclean. Reluarea simplelor

calificative automatizate este însă primul pas spre cursa în care vorbitorul comod cade.

Folosind limba maternă, el are la dispoziţie formule „de-a gata”, care perpetuează nu doar

aprecieri standardizate convenabile, ci şi adevărate norme de conduită şi de totală

creditare; la exemplele de această factură, din seria precedentă, pot fi adăugate caracterizări

cum ar fi copil cuminte, elev silitor, comandnt vitez etc.

Limbajul utilizat în mass-media abundă în astfel de formule clişeice. Din dorinţa de

a evita repetiţiile, jurnaliştii nu fac decât să folosească, la nesfârşit, aceeaşi listă de

stereotipuri. Astfel, Bucureştiul devine „Micul Paris”, Timişoara este „oraşul de pe Bega”,

alcoolul este „licoarea lui Bachus”, fotbalul se transformă în „sportul rege ” ori „sportul cu

balonul rotund”, iar evenimentele din 11 septembrie sunt descrise ca „atentatele care au

şocat o lume întreagă”.

„Oamenii s-au înghesuit/au luat cu asalt” sau, uneori, „s-au călcat în picioare” la

deschiderea unui nou magazin, care are „preţuri pentru toate buzunarele” sunt câteva

expresii-şablon pe care le putem citi zilnic în presă.

În cazul unui accident, toţi martorii „se află în stare de şoc”, în timp ce „victima

zace într-o baltă de sânge”, de altfel lucru imposibil din punct de vedere anatomic.

Un oraş se află „sub teroarea apelor/caniculei” şi, de cele mai multe ori,

evenimentele prezentate în presă „au efecte devastatoare”.

Textul meteorologic menţine o relaţie specială cu cititorul său. Direct interesat de

informaţiile despre vreme, şi-a dezvoltat obişnuinţa de a decoda un mesaj uneori criptic.

Aici, stereotipurile, împreună cu un limbaj şi de multe ori cu expresii împrumutate dintr-un

registru arhaic, aduc precizie textului. Totuşi, în presa românească, vremea nu se mai

încălzeşte, ci „mercurul termometrelor urcă”.

Asemenea clişee s-au înrădăcinat şi în limbajul şcolar: profesorii folosesc

adesea cuvinte şi structuri de tipul să-mi ...rezolvi, analizezi, citeşti etc., bine, aşa, deci,

copii. Elevii, la rândul lor, creează: trebuieşte (folosit nu numai de elevi), păi...(la

începutul răspunsului) ş.a. Apar şi câteva greşeli de alt ordin (spontane, deci nedevenite

3 Valeria Guţu Romalo, Clişee lingvistice, p. 240.

clişee): cuvinte din folclor (pentru cuvinte populare), gânduri sufleteşti, provincial,

însemnând „rural” şi opunându-se lui citadin. Unele cuvinte şi construcţii supără nu prin

folosirea lor greşită, ci prin frecvenţa lor, tinzând să devină tot clişeu: patos, simbol al...,

măiestrie artistică. Ar mai fi de amintit aici, poate, categoria etichetelor „consacrate”4, (de

tipul marele scriitor, capodoperă a literaturii noastre etc.), referirile în aceiaşi termeni,

metaforici, la o anumiă realitate (Eminescu este numit, invariabil, „poetul nepereche”),

preţiozităţile verbale, literaturizante (nefiinţă în loc de moarte) şi superlativele, prea

frecvente la vârsta adolescenţei (foarte frumos, nemaipomenit). Sunt destule cazuri în care

se folosesc, mai ales în limbajul liceenilor, formulele: Luceafărul poeziei româneşti sau

Ceahlăul literaturii române, care înlocuiesc numele lui Mihai Eminescu, respectiv pe cel al

lui Mihail Sadoveanu, în aprecierile critice referitoare la aceşti mari scriitori. Deşi

sintagmele respective sunt remarcabile, prin întrebuinţarea lor repetată au devenit clişee,

adică formulări stereotipe care mimează varietatea, nota personală a limbajului.

În cazul elevilor din clasele gimnaziale, primăvara, vara, toamna sau iarna devin,

după caz, cel mai frumos dintre anotimpuri. În expunerile orale sau scrise ale unor elevi

mai apar şi alte ticuri, precum: zice, ştii, nu-i aşa?. Este cazul să amintim aici şi de

supărătorul deci, devenit tic verbal până şi la copii, supărător nu doar prin frecvenţă, ci şi

prin plasarea sa, nejustificată, la începutul discursului. Este evident că în astfel de cazuri

funcţionează o altă „normă”, nescrisă, cea a modei.

Cultivare a exprimării înseamnă şi eficacitate informaţională, eficienţă

comunicativă. Prospeţimea suscită atenţia celui ce receptează mesajul, iar banalitatea şi

mimetismul reduc spre zero interesul celui ce ascultă. Clişeul folosit în exprimare face ca

limbajul să decadă spre platitudine, spre condiţia „limbii de lemn”. Cultivare alimbii

înseamnă evitarea şi combaterea tendinţelor „lemnoase” din exprimare5.

Stereotipiile de limbaj reflectă stereotipii de gândire şi banalitatea sau golul lumii

spirituale interioare ale celui ce le afişează, fie drept pretinse mijloace de succes, fie drept

cuvinte şi expresii „de umplutură: ăăă, îîî, „aşa după cum”, „mă rog”, „cum să zic”, „ca să

zic aşa”, „efectiv”, „practic”, „absolut”, „în fond”, „e adevărat că”, „în realite”, „nu în

ultimul rând”, „şi nu numai” etc.

Un efort minim de supraveghere a propriei exprimări ar duce, cu siguranţă, la

eliminarea acestor cuvinte inutile şi, implicit, la „limpezirea” comunicării.

4 Aurel Scorobete, Didactica. Limbă şi literatură, p. 98.5 Idem, p. 20

În lucrările consacrate cultivării limbii române sunt consemnate deseori nenumărate

clişee apărute în limbajul comun sau în publicistică, datorate mai ales modei, din rândul

cărora se remarcă: în cadrul, la ora actuală, problemă, în principal ş.a.

Unele dintre clişee se nasc şi din dorinţa de exprimare „aleasă”, menită să epateze.

Sunt aduse astfel în circulaţie neologisme folosite cu insistenţă sau în contexte inadecvate,

precum: major, ancorare, a se referi la etc. Un exemplu concludent în acest sens îl oferă

verbul a se axa, cu sensul figurat a se orienta sau a se grupa în jurul unui obiectiv, folosit

des şi nu întotdeauna justificat în contexte ca: „Literatura noastră interbelică se axează

pe...”, „În cuvântul său, vorbitorul s-a axat pe...” sau chiar „Raportul s-a axat în jurul

problemei...”.

Prolifrarea sintagmelor fixe atestă nevoia de clişee a limbajului, aflat permanent în

căutare de formule prestabilite, care să confere o anumită pregananţă îmbinărilor celor mai

banale. Ceea ce se poate spune în foarte multe feluri este redus, sistematic la câte un astfel

de tipar, care comunică informaţia nouă într-un cadru deja familiar cititorului. Reacţia cea

mai eficientă la clişeizarea limbajului este cea produsă din interior: percepţia

suprasaturaţiei generează adesea parodii, determină reluarea în cheie ironică a clişeelor şi

includerea lor in jocuri de cuvinte6.

Nu trebuie să uităm că o comunicare inedită şi frumoasă presupune, mai întâi,

transmiterea unor idei si sentimente deosebite, apoi o cunoaştere foarte exactă a bogatelor

forme de manifestare a limbii, în vederea unei cât mai corecte întrebuinţări a faptelor

lingvistice.

Stilul artistic este cu totul refractar cuvintelor si îmbinărilor – şablon, fiind

caracterizat prin îmbinări neaşteptate de cuvinte şi prin bogăţie lexicală.

Există, totuşi, domenii de utilizare a limbii în care şablonul este acceptat. În

limbajul administrativ se folosesc frecvent construcţii fixe, stereotipe, cerute însă de nevoia

unei exprimări concise, clare şi precise. De exemplu, în cerere, se respectă următoarea

formulă: Subsemnatul,...domiciliat în..., vă rog să binevoiţi... . În lucrările ştiinţifice

întâlnim, iarăşi, unele construcţii fixe, determinate de rigoarea demonstraţiei, de exemplu:

În urma cercetării se desprinde concluzia... . Printre construcţiile fixe acceptate se numără

şi formulele de expresie convenţionale, repetate în situaţii speciale de comunicare. Ele se

pot întâlni la începutul sau la sfârşitul unei cuvântări (Dragi colegi, Stimaţi profesori), ale

unei scrisori (Dragul meu, Cu bine), ale unui basm (A fost odată ca niciodată; Ş-am

6 Rodica Zafiu, Diversitate stilistică în româna actuală, 2001.

încălecat pe-o şa/ Şi v-am spus povestea-aşa). Aceste formule convenţionale au fost

impuse prin uzul îndelungat al colectivităţii şi trebuie admise ca atare.

Simpla semnalare a clişeului nu este, desigur, suficientă pentru a îmbunătăţi

calitatea exprimării noastre. Exemplele prezentate pot constitui o pledoarie pentru

studierea temeinică a limbii române în şcoală, pentru lecturi conştiente, în vederea

înţelegerii conţinutului comunicării şi a folosirii sensurilor celor mai adecvate ale

cuvintelor, condiţii absolut necesare pentru cel ce doreşte să vorbească şi să scrie corect şi

expresiv.

Susţinând ideea preocupării permanente pentru dobândirea măiestriei în exprimare,

Caragiale afirma, cu deplină îndreptăţire, într-una dintre „notiţele” sale critice:

„Învârteşte-ţi condeiul de zece ori în cerneală până să scrii un cuvânt şi – după ce

l-ai scris – gândeşte-te de o sută de ori dacă nu trebuie şters”.

Bibliografie

1. Guţu Romalo, Valeria,(1972), Clişee lingvistice, în: Corectitudine şi greşeală,

Bucureşti: Editura Ştiinţifică.

2. Dumitrăscel, Stelian, Suntem toţi victimele inerţiilor lingvistice, în: Jurnalul Naţional,

29 martie, 2006.

3. Panaitescu, Val., (coord.), (1994), Dicţionar de terminologie retorică şi poetică, Iaşi:

Editura Universităţii „Al. Ioan Cuza”.

4. Scorobete, Aurel, (2000), Didactica. Limbă şi literatură, Timişoara: Editura Eubeea.

5. Zafiu, Rodica, (2001), Diversitate stilistică în româna actuală, Bucureşti: Editura

Universităţii din Bucureşti.