Clasicismul economic şiliberalismul originar

Europa intrase în secolul al XVIII-lea, un secol ce se va dovedi extrem de frământat, atât din punct de vedere politic, economic, cât şi social. Se ajunsese la aproape trei secole de practică economică mercantilistă şi care, într-o lume aflată într-un evident progres economic, geografic, literar, filosofic, social, nu mai corespundea noilor realităţi. Se impunea o puternică reacţie ideologică, teoretică, contra rezultatelor vizibile ale politicilor mercantiliste .Pe plan economic, activitatea din agricultura era în puternic declin, ramura fiind sacrificată în detrimentul dezvoltării industriei şi comerţului. Preţurile scăzute pentru produsele agricole au condus la creşterea într-un ritm alarmant a terenurilor necultivate şi la un exod masiv al forţei de muncă din agricultură spre oraşe şi reconversia acesteia în activităţi cu specific industrial (manufacturier). Reglementările ce erau în vigoare cu privire la structura producţiei ce urma să aducă profit, referitoare la preţuri şi salarii, nu erau în măsură să asigure progresul industriei, creşterea producţiei şi a numărului de produse industriale (manufacturate). Trecem spre etapa a doua în evoluţia liberalismului economic şi în care se elaborează pentru prima oară o teoria economică completă şi coerentă, la care şi-au adus contribuţia autori britanici şi francezi. Concretizarea acestora se va face în Şcoala economică clasică, pe care o vom analiza sub cele două deschideri: cea franceză (pct. 5.2) şicea britanică (pct. 5.3). La aceasta din urmă va fi analizat momentul semnificativ de pornire din drumul parcurs de gândirea şi ştiinţa economică până în prezent şi anume cel reprezentat de Adam SMITH, considerat ca fiind creatorul ştiinţei economice moderne, aşa cum se prezintă ea în zilele noastre. Ambele deschideri ale şcolii economice clasice şi vom vedea ce caracteristici prezintă acestea, atât cea franceză a lui J-B. Say şi Fr. Bastiat, cât şi cea britanică a lui A. Smith, D. Ricardo, J. S. Mill şi Th. R. Mathus, conduc, pe planul doctrinei, la un liberalismabsolut şigeneral, ce se explică prin covârşitoarea influenţă a celor două mari revoluţii ale vremii: a) Revoluţia industrială, adică revoluţia cu caracter tehnic, începută în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi care a permis în primul rând Marii Britanii şi apoi altor ţări să-şi constituie şi să-şi dezvolte o puternică industrie, lucru datorat unei serii întregi de importante invenţii.Maşini smul ce vine să înlocuiască munca manuală se manifestă încet-încet în toate sectoarele de activitate, începând cu industria textilă, cea mai profitabilă la acea vreme. Cărbunii încep să fie folosiţi în industria metalurgică, iar inventarea maşinii pe bază de vapori de către inginerul scoţian James Watt (1736 - 1819) a impulsionat decisiv dezvoltarea industriei. b) Revoluţia franceză de la 1789, adică revoluţia cu caracter politic şi social, desfăşurată sub cunoscuta deviză “Liberté, Égalité, Fraternité”, a reuşit să introducă un curent liberal chiar şi în ţările în care concepţiile politice de acest gen nu erau împărtăşite. Libertăţile individuale, libertatea relaţiilor sociale, drepturile cetăţenilor s-au tradus pe plan economic în libertatea comerţului şi a muncii. Aceste tendinţe de bază sunt reflectate şi de către filosofia liberală a scoţianului David HUME (1711-1776), care a scos în evidenţă că un regim concurenţial stimulează spiritul de competiţie între ţări, ca şi între simpli indivizi. Comerţul exterior nu mai era văzut ca o condiţie sine qua non pentru creşterea bogăţiei unui stat, ci dezvoltarea producţiei interne destinate exportului era cea ce asigura sporirea locurilor de muncă, creşterea generală a veniturilor, tot acest mecanism cuprins în sistemul comerţului liberal şi al neintervenţiei statului în economie.

Economia clasică nu a fost abandonată, ea continuând şi astăzi să influenţeze, inclusiv prin noile emergenţe doctrinale, economiştii şi cercetătorii domeniului economic.

John Maynard Keynes – al doilea moment crucial în gândirea economică Lordul John Maynard Keynes este cel care, prin întreaga sa activitate multilaterală şi ca urmare a construcţiei teoretice realizate, a dat naşterekeyne sismului, doctrină, şcoală şi curent doctrinar la un loc, cu influenţă dominantă în gândirea economică a secolului al XX–lea şi în politicile economice implementate în economia capitalistă postbelică. Aproape toate curentele doctrinare dezvoltate începând cu anii ’50 ai secolului trecut, fie s-au raportat direct la doctrina lui Keynes, fie în elaborarea diferitelor teorii au făcut apel la anumite elemente specifice ce au emers din gândirea spirituală şi de mare forţă a lui John Maynard Keynes.Apariţiakeynesi smului pe scena teoriei economice, a desăvârşirii Economiei politice ca ştiinţă s-au datorat marii crize economice din anii 1929 – 1933, ce a avut efect de cutremur asupra economiei capitaliste a vremii şi a scos în evidenţă marile inconsistenţe şi lipsuri în teoriile economice de natură liberală ce dominau gândirea şi politica economică din epocă. Keynes a fost „vârful de lance” al noii orientări economice, cu principalii piloni de susţinere constând în neîncrederea în funcţionarea automată a economiei capitaliste, precum şi în necesitatea intervenţiei statului în vederea realizării echilibrului economic şi a utilizării depline a mâinii de lucru. J. M. Keynes pune în alţi termeni problema, considerând că, spre deosebire de concepţia predecesorilor (a clasicilor în special) şi în care volumul ocupării forţei de muncă depindea direct de salariul real (deci de puterea de cumpărare a salariului), muncitorii îşi formulau cererile în termenii salariului nominal. Dar se impune precizarea că exista şi o acceptare a reducerii salariului real, impusă de creşterea preţurilor, însă în aşa fel încât scăderea ofertei de forta de munca să nu se situeze sub cea efectiv folosită înainte de urcarea preţurilor. În opinia lui Keynes, muncitorii erau dispuşi să lucreze în condiţiile oferite de piaţă, dincolo de această ofertă urmând să apară şomajul involuntar. Realitatea existenţei unui şomaj cronic, a dificultăţilor prin care trecea economia capitalistă la începutul deceniului patru al secolului trecut, l-au determinat pe autorul englez să afirme necesitatea intervenţiei statului în economie, sub forma dirijismului, aspect complet diferit de semnificaţia planificării centralizate. Intervenţia statului era văzută ca o necesitate pentru coordonarea deciziilor la nivel macroeconomic, pentru asigurarea unui curs normal al vieţii economice, de sprijin pentru iniţiativa privată. Prin aceste idei enunţate, J. M. Keynes poate fi considerat un precursor al economiei de tip mixt, intervenţia statului, în contextul economiei capitaliste al iniţiativei particulare urmând să aibă efect benefic asupra binelui public. Esenţa teoriei keynesiste a ocupării fortei de munca consta în principiul cererii efective, compus la rândul său din consumul total de bunuri şi investiţii (consum de bunuri – capital), adică de venitul efectiv cheltuit. Această enunţare a fost posibilă deoarece, pentru Keynes, nivelul venitului global ce influenţa nivelul ocupării mâinii de lucru se disemina în trei direcţii principale: a)consum ; b)investiţii; c)tezaurizare. Ţinând cont că ultima direcţie era complet neproductivă, o parte din venituri nemaiintrând în circuitul economic, rămânea, în mod logic, că numai cheltuielile legate de consum şi cele privind investiţiile să constituie cererea efectivă. Pentru Keynes deci, rezultatele producţiei servesc, pe de o parte consumului, iar pe de altă parte pentru realizarea unei producţii noi, adică „trebuie să existe un volum de investiţii curente suficient de mare pentru a absorbi surplusul producţiei totale peste cantitatea pe care

colectivitatea doreşte s-o consume la nivelul dat al ocupării”. Concluzia generală la care a ajuns lordul Keynes era aceea că economia capitalistă a vremii era condamnată la o insuficientă cerere efectivă (atât bunuri de consum cât şi de mijloace destinate realizării acestor bunuri). Ea oscila „în jurul unei poziţii intermediare considerabil mai scăzută decât nivelul ocupării depline şi considerabil mai ridicată decât nivelul minim al ocupării, sub care ar fi periclitată însăşi existenţa”. John Maynard Keynes şi-a elaborat teoria economică revoluţionară pentru o ţară capitalistă dezvoltată, Marea Britanie, pornind de la studierea economiei acestei ţări (şi nu numai) din perioada marii recensiuni economice din perioada 1929 – 1933, cu scopul de a oferi noi modalităţi de analiză economică, precum şi de a elabora soluţii de depăşire a principalelor probleme cu care se confrunta economia capitalistă a vremii sale: şomaj în proporţii sporite, crize economice, stagnarea producţiei, ş.a. Poate că în elaborarea celebrei sale teorii privind utilizarea fortei de munca, J. M. Keynes s-a bazat şi pe o lucrare scrisă de economistul sovietic de origine maghiară, E. S. VARGA (1879 – 1964), apărută în anul 1935 şi intitulată „Criza economică, socială şi politică” şi în care acest autor enumera printre cauzele ce agravaseră situaţia muncitorilor, deci a fortei de munca, din ţările capitaliste: - creşterea însemnată a numărului de şomeri (inclusiv a celor parţiali); - diminuarea salariilor reale; - creşterea exploatării muncii; - suprimarea protecţiei sociale, ş.a. Soluţia generală, unică, pe care Keynes o vedea pentru creşterea cererii efective şi de aici, creşterea utilizării fortei de munca era cea legată de intervenţia statului în economie, prin gândirea politicii dirijismului de transformare a statului într-un agent nemijlocit al vieţii economice. Printre remediile pe care Keynes le vedea în intervenţia statului, în vederea depăşirii aspectelor negative ale economiei capitaliste, se găseau: 1. Statul trebuia să stimuleze investiţiile prin micşorarea ratei dobânzii şi sporirea cantităţii de bani în circulaţie. Acest lucru se putea realiza printr-o aşa-zisă politică monetară expansionistă, de natură să compenseze excesul de „preferinţe pentru lichidităţi”, sau chiar să reducă această înclinaţie. De asemenea, era avută în vedere şi o politică monetară care să înlocuiască etalonul – aur şi aşezarea emisiunii monetare pe alte principii, toate pentru a face ca rata dobânzii să ajungă la un nivel acceptabil pentru deţinătorii marilor avuţii ale societăţii. 2. Al doilea mijloc reliefat de Keynes, tot pentru sporirea investiţiilor, se traducea în folosirea deficitului bugetar pentru finanţare, deoarece nu conta caracterul productiv, dar mai ales neproductiv al investiţiilor publice. În viziunea lui Keynes, datorită existenţei multiplicatorului investiţiilor se justifica respectiva cheltuială, fiind generatoare de noi locuri de muncă şi în acest fel reducând şomajul şi folosind capacităţile de producţie existente. 3. A treia soluţie preconizată de economistul englez privea finanţarea de la bugetul statului a firmelor capitaliste pentru comenzi militare, deoarece nici efortul de război, dacă stimula consumul şiinvestiţiile şi asigura profituri stabile, nu trebuia exclus din arsenalul politicii economice a statului.4. Al patrulea mijloc de sporire a investiţiilor era reprezentat de politica salarială, mai precis menţinerea unui nivel relativ stabil al salariilor nominale. De fapt, politica de „îngheţare” a salariilor nominale, în condiţiile urcării preţurilor şi logic al reducerii salariilor reale, a făcut parte din politica economică concretă a guvernelor americane şi britanice postbelice.

5. Pe plan extern, considerând că din punctul de vedere al utilizării fortei de munca, activitatea de export corespundea actului investiţional, se impuneau eforturi pentru asigurarea unei balanţe comerciale favorabile şi în acelaşi timp trebuia gândită o politică economică la nivel internaţional. Şi Planul Keynes de extindere a schimburilor prin intermediul unor politici de investiţii internaţionale, a fost tocmai concretizarea acestei concepţii. John Maynard Keynes s-a situat, conform precizărilor analiştilor fenomenului economic, pe o linie de continuitate, începând cu Aristotel, scolasticii Evului Mediu, continuând cu Alfred Marshall şi chiar cu tatăl său, John Neville Keynes, în ceea ce priveşte considerarea economiei ca o ştiinţă morală şi nu naturală. Chiar dacă J. M. Keynes nu a mai avut timp să vadă urmările deosebite ale impactului doctrinei sale asupra corpus-ului teoriei şi practicii economice, totuşi a avut ocazia să observe modul în care opera sa capitală a „revoluţionat” felul în care lumea privea problemele economice, aşa după cum însuşi previzionase încă din anul 1935, într-o scrisoare trimisă prietenului său., celebrul scriitor şi dramaturg George Bernard Shaw. Dar formula „revoluţiei keynesiste” a fost înscrisă în titlul lucrării„Keynesian Revolution”, scrisă de Lawrence Klein în anul 1947, ce s-a constituit într- o importantă acţiune de difuzare a doctrinei lui J. M. Keynes în S.U.A. Scoala neoclasicaPrezentare si caracteristiciMotto: "Actualele modele macroeconomice keynesieniste nu pot reprezenta un ghid demn de incredere pentru formularea politicii fiscale, monetare, etc. Nu exista nicio sansa ca o modificare majora sau minora a acestor modele sa duca la imbunatatirea semnificativa a cradului lor de siguranta." (Robert Lucas)Economia neoclasica se refera la o abordare generala in economie care pune accentul pe determinarea preturilor, a productiei si a distributiei veniturilor in cadrul pietelor, prin intermediul cererii si ofertei.Conform lui G.Grellet, un economist francezTeoria neoclasica se intemeiaza pe date de pornire si un model de comportament. Datele de pornire sunt considerate a fi exogene : este vorba despre scarile de preferinta ale agentilor economici si despre cantitatile factorilor de productie la inceputul unei perioade. Maximizarea obiectivelor agentilor , in conditiile constrangerii, din cauza datelor de pornire constituie singira regula de comportament al agentilor. Aceasta se exprima pe piata prin intermediul functiei ofertei si cererii. Functionarea pietei permite sa se stabileasca nivelul cererii, ofertei, preturilor si folosirii (factorilor de productie si fortei de munca).Teoriile neoclasice sunt obiectul de studiu al mai multor scoli economice, astfel ca exista mai multe pareri prvind semnificatiile acestui curent. Totusi este recunoscut ca bazele teoriei economice neoclasice au fost puse de Robert Lucas (Chicago), Thomas Sargent (Stanford) si Robert Barro (Harvard). Ea se aseamana mult cu abordarea clasica in privinta sublinierii rolului salariilor si preturilor flexibile, dar vine si cu ceva nou, asa numitele asteptari rationale,prin care se cauta sa se dea o explicatie unor constatari de genul curbei Phillips.BazelePotrivit teoriei economice neoclasice:prețurile și salariile sunt flexibileoamenii se folosesc de toate informațiile disponibileAceste două postulate reprezintă esența concepției neoclasice despre activitatea macroeconomică.

Prima parte a acestei concepții se apropie de ipoteza clasică a flexibilității prețurilor și salariilor, ceea ce înseamnă pur și simplu că ele se ajustează rapid pentru a echilibra cerere și ofertă.Cea de-a doua ipoteză constituie o noutate absolută, ea fiind inspirată de progresele înregistrate în ultimii ani în domenii precum statistică și teoria comportamentului în condiții de incertitudine. Potrivit acestei ipoteze oamenii își formează așteptările pe baza celor mai bune informații aflate la baza lor. Astfel statul nu-i poate păcăli pe cetățeni deoarece ei sunt bine informați și au acces la aceleași informații ca funcționarii publici.Implicațiile asupra teoriei macroeconomiceConceptia economica neoclasica poate fi fructuos aplicata in multe ramuri ale stiintei economice. Aici ne vom concentra asupra a doua implicatii: natura pietei muncii si curba Philips.ȘomajulEste somajul voluntar sau involuntar? Somajul involuntar este o situatie in care muncitorii calificati sunt incapabili sa gaseasca de lucru la nivelul curent al salariului. Economistii keynesisti cred ca o parte importanta a somajului este de natura involuntara, mai ales in perioadele de recesiune.Dimpotriva, economistii neoclasici cred ca, in majoritatea cazurilor, somajul este voluntar. In opinia lor, piata muncii se redreseaza rapid dupa socuri, deoarece salariile se modifica pentru a se reechilibra si oferta de munca.Astfel, nivelul somajului creste in timpul recesiunilor pentru ca tot mai multi oameni se afla in cautarea unor slujbe mai bine platite,si nu pentru ca acestia nu-si pot gasi de lucru.Oamenii someaza pentru ca si-au parasit slujbele, cautand altele mai bine remunerate, si nu pentru ca salariile ar fi prea mari,cum se intampla in cazul somajului involuntar.Curba PhillipsUna din marile provocari careia trebuie sa ii faca fata orica scoala economica este aceea de a explica principalele reguli ce guverneaza ciclul economic intr-un mod coerent si in acelasi timp, compatibil cu alte aspecte ale vietii economice. Conceptia economica clasica este atragatoare deorece corespunde cu majoritatea teoriilor privind cererea si oferta. Provocarea consta in a explica cele mai importante elemente ale ciclurilor economice, cum ar fi curba Phillips sau legea lui Okun. Daca nivelul somajului este ridicat in timpul recesiunilor, nu se va spune pur si simplu ca oamenii au hotarat ca anul respectiv este potrivit pentru concedii mai lungi. Cum ar explica o astfel de teorie lunge criza globala din anii 1930 sau declinul inregistrat in ultimii ani de tarile cu economie de piata?Economostii neoclasici considera ca perceptia gresita reprezinta cheia ciclurilor economice. Ei cred ca somajul atinge niveluri inalte deoarece lucratorii au o parere confuza despre conjunctura in care se afla economia ; ei isi parasesc slujbele de buna voie in speranta ca vor gasi altele mai bine platite, dar in cele din urma ajung pe listele somerilor. Ori, in faxa de expansiune a ciclului economic, productia atinge niveluri inalte, iar somajul scade cand oamenii, supraestimand valoarea salariului real sunt pacaliti sa munceasca mai mult.Analiza se poate face folosind curba Phillips corespunzatoare inflatiei. Potrivit teoriei economice clasice, curba Phillips pe termen scurt are forma unei drepte verticale in punctul reprezentanmd rata naturala a somajului sau nivelului de echilibru. Aceasta curba este echivalenta drepteiclasice a ofertei agregate, situatie in care productia nu este influentata de cererea agregata.Atunci de unde provin curbele Phillips in panta descandenta? Ele sunt rezultatul unui proces dinamic, in care oamenii se gasesc temporar intr-o stare de confuzie privind valoarea reala a salariilor.

Spre exemplu, daca Banca Nationala sporeste neasteptat rezerva de bani se ajunge la cresterea neasteptata a salariilor si preturilor. Muncitorii percep gresit evenimentele economice, nestiind ca preturile cresc la fel de repede ca si salariile, deci oferta de munca creste si somajul scade.Astfel, conform teoriei neoclasice,curba phillips aparenta pe termen scurt este rezultatul unor perceptii gresite a salariului real si a preturilor relative.TEORIA MONETARISTĂ A INFLAŢIEI Teoria monetaristă a inflaţiei, denumită şi materialistă, a furnizat o analiză critică a fundamentelor macroeconomiei. Polemicile au atins intenşitatea maximă la începutul anilor ’70, odată cu apariţia a două articole semnate de Milton Friedman intitulate “O schemă teoretică a analizei monetare” (1970) şi “Teoria monetară a venitului nominal” (1971), precum şi in dezbaterile teoretice referitoare la acestea. În plus, la formularea şi popularizarea monetarismului, ca teorie macroeconomică, au contribuit şi lucrările următorilor autori: K.Brunner (1970), K.Brunner şi A.H. Meltzer (1976), A.Meltzer (1977), H.G. Johson (1972), D.E.W. Laidler (1975, 1976, 1981) şi M.J. Parkin (1975). In ace 11111d321l ste lucrări monetariste rolul central este jucat de explicarea procesului inflaţionist. Cu toate ca aceşti autori au abordări teoretice diferite, trei ipoteze apar în mod constant în lucrările lor:

1.inflaţia este in esenţă un fenomen monetar;2.teoria keyneşiană , pe care monetariştii o echivalează cu o curba şimplă a lui Phillips,

neajustată la aşteptări, nu poate explica problema inflaţiei, în special accelerarea inflaţiei;3.rata de creştere şi accelerarea ofertei de monedă explica rata inflaţiei şi, respectiv,

accelerarea inflaţiei. Monetarismul (termen lansat de Karl Brunner) doreşte să devină însă, mai mult decât o teorie a inflaţiei. Monetarismul poate fi privit ca o incercare de a stabili o paradigmă teoretică la nivel macroeconomic alternativă la punctul de vedere keynesian. Cum autorii monetariştii nu alcătuiesc un grup omogen şi cum ei diferă, atât ca metodologie cât şi din punct de vedere al specificităţii metodelor, este foarte greu de caracterizat şcoala de gândire macroeconomică a monetarismului printr-o lista de teoreme general acceptate. Totuşi, au existat asemenea iniţiative din partea mai multor autori , ca de exemplu J.L.Stein in lucrarea « Monetarism » publicată in 1976, H. Frisde (1977), D.W.Laidler (1981) şi in special Th.Majer şi alţii care au incercat să caracterizeze monetarismul în douăsprezece propoziţii. Membrii şcolii monetariste se disting prin acceptarea următoarelor patru propoziţii :

1.sectorul privat al economiei este inerent stabil. Şistemul economic revine automat la un echilibru de ocupare deplină in urma unei tulburări ; rata şomajului revine la valoarea ei “naturală”

2.orice rată de creştere a ofertei de bani este compatibilă cu o ocupare deplină, deşi rezultă rate ale inflaţiei diferite.

3.o modificare a ratei de creştere a ofertei de bani modifică mai intâi rata creşterii economice reale (şi, de aici şi rata şomajului) ; pe termen lung acest efect real dispare şi se menţine numai o creştere permanentă a tendinţei ratei inflaţiei (teorema acceleraţiei). 

4.politica activistă de gestionare a cererii este respinsă, fie ea monetară sau fiscală, şi se prefera “reguli” pentru politica monetară pe termen lung sau obiective prestabilite. Postulatul stabilităţii nu se află in mod intâmplător pe primul loc. In esenţă, teza existenţei unui şistem economic inerent stabil reprezintă o propunere a monetariştilor (deoarece economia de piaţă se caracterizează prin instabilitate şi , in consecinţă, stabilitatea din ipoteza de mai sus nu este decât o propunere apriorică), aşa cum remarca A.Leijounhuford in 1976. Stabilitatea pieţei ca şistem economic este presupusa, nu dovedita. Spre exemplu, se afirmă ca piaţa muncii

tinde mereu spre echilibru , adică rata şomajului este egală cu rata naturală, care reprezintă numai şomajul de fricţiune. Pe baza postulatului stabilităţii, monetarismul exclude poşibilitatea unui echilibru keynesian de subocupare, caracterizat printr-un exces de ofertă de bunuri şi forţă de muncă. Astfel, monetarismul trece dincolo de graniţele teoriei economice şi se caracterizează, totodată, ca având o doză de ideologie. Acest lucru a fost exprimat de H.G.Johnson in 1972, făcând referire la postulatul stabilităţii. Spre deosebire de aceasta, teoria keynesiană arată că economia reală este instabilă intr-un mod înalt şi gestiunea monetară are o relevanţă şi un control redus asupra ei. Opinia adepţilor monetarişti afirmă, in schimb, ca economia reală este relativ stabilă in mod inerent, dar ca ea poate fi destabilizată de evoluţiile monetare care trebuie prin urmare să fie controlate cât mai bine poşibil printr-o politică monetară abilă. Cea dea doua teoremă a monetarismului (care arată că orice creştere a ofertei de bani este compatibilă cu o ocupare deplină), poate fi denumită şi teoria cantităţii pe termen lung. Intr-o stare stabilă, in care toate variabilele sunt anticipate corect, rata inflaţiei este influenţată exclusiv de rata de creştere a ofertei de bani. Ce alte cuvinte, o stare de echilibru in condiţiile unui nivel al ocupării depline este independentă de o rată a inflaţiei anticipată corect. A treia teoremă a monetarismului, mult mai importantă decât cea menţionată anterior, este teoria cantităţii pe termen scurt. Această teorie susţine ca accelerarea ratei de creştere a ofertei de bani (adică o rata mai rapidă a cheltuielilor nominale cu bunurile finale) determină, temporar, o suplimentare a ratei cresterii economice reale şi, prin urmare, reduce rata şomajului. Inflaţia rezultată duce la o ajustare a şistemului economic. In decursul acestui proces de ajustare, rata creşterii economice reale revine la valoarea iniţială. Astfel, accelerarea creşterii reale obţinute printr-o rată mai rapidă de creştere a cantităţii de bani este doar temporară. Karl Brunner a intitulat acest principiu drept “teorema acceleraţie”. Majoritatea autorilor monetarişti, precum Fridman, Brunner, Laidler apelează la acest principiu, dar cu particularităţi diferite ale modelelor. Totuşi, per ansamblu, teorema acceleraţiei deţine un rol central in analizarea procesului de ajustări pe termen scurt. Cea dea patra propoziţie acceeptată de adepţii monetarismului are ca element central respingerea politicilor monetare şi fiscale discreţionare. Gestionarea activistă a cererii şi, politicile compensatorii anticiclice sunt conşiderate o sursă de instabilitate. Modelul monetarist arată că producţia şi ocuparea pot fi influenţate de politica economică numai intr-atât incât să determine modificarea de preţuri care nu sunt anticipate de agenţii economici din sectorul privat. Pe termen lung, efectul acestora asupra variabilelor reale va fi eliminat treptat, dar nivelul mai inalt al preţurilor (sau rata inflaţiei) se va menţine. Monetariştii se indoiesc, de asemenea, că cei care decid politica economică au abilitatea de a prognoza modificările viitoare ale variabilelor economice relevante şi, cu atât mai puţin, de a prevedea efectul viitor al schimbărilor curente intervenite in instrumentele de politică economică. Problema esenţiala a politicii economice este deci inlocuirea politicii economice activiste cu reguli, cum ar fi regula ratei constante de creştere pentru oferta de bani sau reguli de constantă pentru politica fiscală.

In cadrul monetarismului unii autori fac distincţie intre două şcoli de monetarism: monetarismul I şi monetarismul al II-lea (şcoala asteptărilor raţionale). Adepţii monetarismului I sunt de acord cu toate cele patru propoziţii menţionate anterior, iar adepţii celei de a două şcoli monetariate sunt de acord doar cu propoziţiile 1, 2 şi 4. Monetarismul I se intemeiază pe distincţia intre curbele lui Phillips pe termen lung şi, respectiv, scurt. Pentru monetariştii de tipul al II-lea nici măcar nu exista o curbă a lui Phillips.

Principala deosebire dinte cele două şcoli este că, in vreme ce monetarismul I acceptă procese de ajustare pe termen scurt in care piaţa bunurilor şi piaţa muncii pot fi in dezechilibru, monetarismul al II-lea presupune că există nu numai o tendinţă către echilibru pe termen lung, ci şi o serie continuă de echilibre.

Conform abordării aşteptărilor raţionale, propoziţia trei (care nu este agreată de adepţii acestei şcoli) a programului monetarist ar trebui sa fie modificată in felul următor: politica monetară are efecte reale, dar acestea nu sunt cauzate de componenta imprevizibilă a ofertei de bani şi, prin urmare, nu pot fi valorificate de o politica economica şistematică. In finalul acestei expuneri, pe scurt, a teoriei monetariste referitoare la inflaţie, mai trebuie menţionată şi opinia monetariştilor referitoare la economia deschisă.Abordarea monetară a teoriei balanţei de plăţi, dezvoltată in special de B.Mundell şi H.G.Johnson se concentrează asupra modelului unei economii mici, deschise (acest model se poate aplica şi in cazul României), conectată la economia mondială prin intermediul balanţei de plăţi. Prin contrast cu teoria monetaristă a economiei inchise, acest model accentuează faptul că o creştere internă a ofertei de bani nu ridică rata internă a inflaţiei, dar duce la o deteriorare a balanţei de plăţi.