Civilizatii si orase pierdute

Colegiul National „Jean Monnet”, Ploiesti

Civilizatii si orase pierdute

Echipa 5: Profesor:

-Dogaru Andreea Daniela Stanescu Magdalena

-Soare Mihaela Gabriela

Anul 2013-2014

Civilizatia azteca

1

Civilizatii si orase pierdute

Poporul aztec este cel care a dominat partea centrala si de sud a Mexicului intre secolele 14 si 16, si care a format un imperiu vast, foarte bine organizat si elaborat, distrus insa de invadatorii spanioli. Numele de Aztec este derivat din denumirea unui tinut mistic din nordul vechiului imperiu, denumit Azatlan; aztecii isi spuneau de asemenea si "Mexica". Limba Azteca apartine ramurii Nahuatlan din familia Uto-Aztecan.

Dupa caderea civilizatiei Toltec, infloritoare de-a lungul secolelor al zecelea si al unsprezecelea, valuri de imigranti au populat masiv zona platoului central din Mexic, in jurul lacului Texcoco. Ajunsi aici, aztecii au fost inconjurati de vecini puternici si au fost obligati sa ocupe zona mlastinoasa din partea de vest a lacului. De asemenea, au fost nevoiti sa plateasca tribut. Singura lor bucata de pamint neatinsa de ape era o insula foarte mica, inconjurata

de mlastini.

Cu toate acestea, aztecii au crezut inca de la inceput ca vor putea sa transforme o mica zona mlastinoasa intr-un vast si puternic imperiu in mai putin de doua secole si aceasta datorita credintei lor intr-o anumita legenda. Legenda spunea ca ei ar fi urmat sa-si dezvolte o civilizatie infloritoare intr-o zona mlastinoasa in care ar fi vazut un cactus crescâind direct dintr-o roca si, langa cactus, un vultur mancand un sarpe. Preotii au spus ca au vazut toate acestea atunci cand au pus prima data piciorul in mlastina.

Chiar si astazi, ca o continuare a traditiei, vulturul, cactusul si sarpele apar pe toate bancnotele mexicane. Pe masura ce populatia azteca a crescut la numar, si-a pus la punct organizatii militare si civile superioare. In 1325 au fondat orasul Tenochtitlan (pe acelasi loc in care, in prezent, se afla Mexico-City).

Mlastinosul lac a fost transformat de catre azteci in asa-numitele "chinampas" (gradini foarte productive formate prin extragerea noroiului de pe fundul lacului pentru a forma insule artificiale).

2

Civilizatii si orase pierdute

Podurile au fost construite pentru a lega orasul de zonele din imprejur, apeducte si canale au fost de asemenea sapate peste tot prin oras, pentru a transporta alimente si in general bunuri catre populatie. Templele au inceput sa domine peisajul, construite fiind in scopuri religioase, si beneficiind de o arhitectura deosebita, incadrate de piramide si alte structuri gigantice. Ca rezultat al pozitiei sale geografice, cat si al gradului ridicat de organizare, orasul a inflorit. In timp ce spaniolii, condusi de Hernan Cortez, isi incepeau cuceririle in 1519, marea piata din centrul orasului atragea peste 60.000 de oameni in fiecare zi. Multe din bunuri (inclusiv cele primite drept tribut de la popoarele cucerite) erau exportate din oras, pentru a fi comercializate in alte regiuni ale imperiului si Americii Centrale.

Aztecii au stabilit aliante militare cu celelalte popoare, creand un imperiu care se intindea din centrul Mexicului pana la granita de astazi cu Guatemala. La inceputul secolului al 15-lea, Tenochtitlan conducea alaturi de orasele-state Texcoco si Tlateloco (astazi Tacuba). Intr-o perioada de 100 de ani, aztecii s-au definitivat drept un imperiu complet, perfect organizat si foarte dezvoltat.

Conducatorii azteci Montezuma I, Axayacatl si Ahuitzotl, extind imperiul catre nord-vest in a doua jumatate a secolului XV, astfel ca populatiile

aflate la sud, precum Guatemala, le plateau tribut.Acestea se declara mostenitorii toltecilor si isi identifica zeul razboiului pe Huitzilopochtli, cu zeul Soarelui, legitimandu-si astfel religios politica de cucerire.Imperiul Aztec mentine aliante cu orase-stat partenere, si toate trei profita de pe urma tributurilor enorme si a sclavilor pe care populatiile subjucate erau obligate sa ii furnizeze.In momentul cuceririi spaniole, imperiul era compus din 38 de provincii-stat.

Cultura si societatea

Societatea azteca era impartita in trei clase: sclavi, clasa mijlocie (oameni de rind) si nobili. Statutul sclavilor era acelasi cu cel al servitorilor de astazi, de exemplu. Desi copiii provenind din familii sarace ar fi putut fi vanduti ca sclavi, acest lucru nu era practicat intotdeauna si cand era pus in practica, era valabil doar pentru o perioada de timp bine precizata.

Sclavii isi puteau cumpara libertatea, iar celor care ar fi scapat de la proprietarii lor si ar fi ajuns la palatul regal fara sa fi fost prinsi le era asigurata libertatea. Oamenilor de rand le erau date bucati de pamant si erau numiti proprietari pe viata ai acestora, intrucat aici isi construiau casele. Un grup restrans era format de asa-numitii "tlalmaitl", carora nu le era permisa detinerea de proprietati.

3

Civilizatii si orase pierdute

Nobilimea cuprindea nobilii din nastere, preotii si aceia care, prin faptele lor (in special luptatorii), si-

ar fi meritat rangul.

Obiceiuri si ritualuri

Ceremonia botezului consta in rugaciuni, invocatii, cuvantari augurale, consultarea horoscopului, afundarea noului-nascut intr-un vas cu apa, dupa

care i se da un nume; baiatului i se da de obicei nume de animal, iar fetelor, nume de flori, de stele sau de pasari. Dupa care, trei copii mai mari alergau pe strazile orasului strigand numele noului-nascut. Educatia copiilor se facea mai intâi in familie. O

instructie sumara capatau apoi la "casa clanului", unde invatau stravechile ritualuri si povestiri mitologice, dar mai ales deprindeau aici folosirea armelor.

Fiii nobililor si ai razboinicilor de seama erau dati fie la un colegiu sacerdotal, fie la un militar, dar dupa ce ieseau din aceste colegii tinerii puteau sa-si aleaga in mod liber orice alta ocupatie. Prin urmare aztecii au fost cei dintai care au creat doua institutii specializate in pregatirea tinerilor pentru profesiunile cele mai respectate.

Varsta casatoriei era stabilita la 16 ani pentru fete si la 20 de ani pentru baieti. Casatoria era permisa numai cu un membru al altui clan. Dupa petirea fetei de catre o batrana a clanului si dupa consintamantul ambelor familii, mireasa era adusa in carca de petitoare la casa mirelui. Ceremonia casatoriei - la care asistau si capeteniile clanurilor mirilor, caci o casatorie insemna si un act de inrudire implicita a celor doua clanuri - consta in interminabile cuvantari si in consumarea din abundenta a unei bauturi alcoolice; apoi mirii se asezau pe o rogojina si li se inodau impreuna poalele vesmintelor - actul simblic principal al ceremoniei. Urmau apoi, timp de patru zile, diferite alte ceremonii. Este greu de admis ca in actul casatoriei ar fi avut rolul determinant sentimentele de dragoste ale tinerilor, independent de vointa parintilor. Poligamia era permisa dar numai cei bogati si-o puteau permite. Concubinele insa n-aveau aceleasi drepturi ca si sotia. Adulterul era permis numai la barbati; femeia adulterina putea fi condamnata la moarte.

În cazul cand era sterila femeia putea fi repudiata de sot. Totusi, femeia azteca nu era total lipsita de drepturi. Putea sa-si pastreze numele familiei ei, putea sa se adreseze Consiliului de judecata, iar daca era maltratata putea cere divort. (În general, la azteci divorturile erau destul de frecvente). Daca sotia ramanea vaduva cu copii, o lua in casatorie fratele sotului - dar nu in mod obligatoriu; in orice caz, copiii ramaneau in grija fratelui decedatului. Daca sotiile mureau in timpul nasterii, statul le asigura onoruri funebre asemenea celor rezervate razboinicilor cazuti pe campul de lupta.

4

Civilizatii si orase pierdute

Funerariile unui om de rand erau simple. Cadavrul era ars pe rug impreuna cu anumite obiecte care ii apartinusera decedatului; urna cu cenusa era pastrata in casa familiei, care ii celebra memoria aducandu-i ofrande timp de mai multi ani. Funerariile unei capetenii importante, insa, erau in acelasi timp grandioase si barbare. Erau invitate capetenii straine care aduceau decedatului mantii somptuoase, manunchi de pene pretioase si sclavi pentru a fi sacrificati.

Corpul defunctului era acoperit cu 20 de mantii cu ornamente de aur si pietre pretioase, i se taia o suvita de par pe care familia o pastra ca amintire, dupa care i se sacrifica un sclav - care urma sa-l slujeasca pe lumea cealalta. Apoi, acoperit cu vesmintele divinitatii principale a orasului, era dus cu mare pompa la templu spre a fi incinerat. Acum erau sacrificati un numar mare de sclavi - 100 sau 200, dupa importanta decedatului, - victime carora dupa patru zile li se adaugau altele in numar de 10-15; dupa alte 20 de zile erau sacrificati alti 4-5 sclavi, iar dupa 40 de zile numai 1 sau 2; in fine, dupa 80 de zile de la incinerare mai erau sacrificati inca 10 sau 12. Dupa care, in fiecare an i se dedicau alte ceremonii celebrative; de asta data insa, i se aduceau drept sacrificii iepuri, fluturi, apoi potarnichi si alte pasari; iar ca ofrande, alimente, bauturi si flori (precum si un tub de trestie umplut cu tutun).

"Lumea de dincolo" era imaginata de azteci ca fiind compartimentata in trei salasuri diferite. Primul era rezervat celor cazuti pe campul de lupta, celor care fusesera sacrificati si mamelor care murisera in timpul nasterii. Acestia insoteau soarele in drumul sau zilnic, timp de patru ani;dupa care, se preschimbau in pasari colibri. În cel de-al doilea salas - situat pe pamant, dar plin de toate fericirile posibile - intrau cei inecati, cei fulgerati, sau cei morti de boli grele. În sfarsit toti cei morti de moarte naturala ajungeau intr-un taram dinspre miaza noapte - dar numai dupa ce, timp de 4 ani, infruntau o serie de primejdii; ultima incercare era trecerea unui lac cu ajutorul cainelui care fusese sacrificat si incinerat sau inmormantat odata cu stapanul sau.

In epoca moderna, aztecii locuiesc in vecinatatea orasului Mexico City, iar numarul lor este de peste 1 milion. Sunt cele mai numeroase grupari bastinase din Mexic. Si-au pastrat limba Aztec-Nahua, iar religia lor este un amestec intre vechea religie azteca si cea romano-catolica.

Dintre toate civilizatiile care s-au perindat de-a lungul timpului prin Podisul mexican aztecii au fost ultimii veniti si ultimii stapani din podis. Ca ultimi veniti, evident ca au putut beneficia de vasta si indelunga experienta culturala a predecesorilor lor de pe podis. Dar toate elementele de civilizatie si de cultura pe care le-au inprumutat, aztecii le-au asimilat, sintetizat si reelaborat intr-o forma mult mai bogata, mai complexa si mai organic articulata decat la orice alt popor traind in aceeasi zona geografica..

Ceea ce uimeste in primul rand este rapiditatea cu care un popor atat de putin numeros, stabilit pe doua insule ale unei lagune, a ajuns in numai cateva decenii sa fundeze un imperiu atat de puternic, sa construiasca o capitala de proportii pe care nici un oras din Europa acelui timp (in afara

5

Civilizatii si orase pierdute

de Cordoba) nu le avea, si sa-i uluiasca pe conchistadorii spanioli prin bogatia lor si prin fastul exorbitant al curtii regale.

Civilizatia maya

Civilizatia Maya este o cultura nativ-americana antica, care a reprezentat una din cele mai avansate civilizatii din emisfera vestica, inainte de sosirea europenilor.

Originile civilizatiei mayase sunt inca puse sub semnul intrebarii. Se pare ca formarea lor a inceput cu mult inainte de era crestina, in 1500 i.Hr. Apoi, mult mai tirziu, intre anii 300 si 900 d.Hr., teritoriile unanim cunoscute au fost ocupate mai mult sau mai putin uniform de o civilizatie - mayasii de mai tirziu.

Mayasii au facut parte din grupa popoarelor bastinase ale Americii si au trait in regiuni din Mexic (statele Veracruz, Yucatan, Campeche, Tabasco si Chiapas), in cea mai parte a Guatemalei si, de asemenea, in regiuni din Belize si Honduras. Viitorii locuitori ai imperiului Maya aveau mai multe denumiri, in functie de zona in care se aflau: cei mai bine cunoscuti oameni, denumiti "Maya", au locuit in regiunea peninsulei Yucatan, locul de unde mai tirziu si-au extins teritoriul. Intreaga civilizatie poarta denumirea acestor locuitori.

Dintre celelalte grupari semnificative, amintim: "Huastec" in nordul statului Veracruz, "Tzental", "Chiapas", "Chol"- in Mexic, apoi in Guatemala: "Quiche", "Cakchiquel", "Pokonchi" si "Pokomam", respectiv "Chorti" in Honduras. Cu exceptia Huastecilor, toate aceste grupari au ocupat teritorii bine stabilite. Toate erau parti integrante din aceeasi civilizatie, care in multe privinte a atins cel mai inalt grad de dezvoltare printre toate popoarele din acele vremuri, din emisfera vestica.

Organizarea politica

Pamantul era detinut in comun de fiecare sat in parte, si, desi fiecare familie a localitatii respective avea repartizata separat o parcela de pamant pe care sa lucreze, profitul era adunat si impartit in mod egal la toti locuitorii.

Cultura si societatea

Cultura si societatea Maya a atins cea mai mare dezvoltare intre ani 300 d.c.-900 d.c.

6

Civilizatii si orase pierdute

In stadiile ei primare, economia mayasa era reprezentata in principal de agricultura, recolta principala fiind porumbul. Se mai cultivau bumbacul, fasolea, sucul de fructe, maniocul (sau Cassava) si cacaoa. Foarte perfectionate erau tehnicile de rasucire, vopsire si tesere a bumbacului.

Mayasii au domesticit cainele si curcanul, insa nu au folosit animale de povara sau vehicule trase de roti. In domeniul ceramicii, erau de neegalat printre popoarele Lumii Noi. Boabele de cacao era folosite si ca moneda de schimb. Mayasii foloseau metalele pretioase numai in scopuri ornamentale (a caror coloristica era intr-adevar deosebita): aurul, argintul si jadul fiind cele mai folosite. De asemenea, erau utilizate penele. Cuprul ocupa si el un loc aparte in arta ornamentarii. Cu toate acestea, uneltele de metal ramasesera nedescoperite.

Limba mayasilor este vorbita astazi de aproape 350.000 de oameni din Yucatan, Guatemala si Belize. In radacina comuna mai intra si limbile Huastec, cat si altele apropiate de acestea, insa care nu se mai vorbesc decat de foarte putini localnici.

Cultura maya a dezvoltat o arhitectura remarcabila, si ale carei urme au ramas si astazi. Un numar foarte mare de ruine sunt plasate in situri arheologice care au ajutat oamenii de stiinta sa evalueze nivelul foarte ridicat de dezvoltare la care ajunsesera civilizatiile din aceasta zona, in acest domeniu. Urme ale vechilor orase: Palenque, Uxmal, Mayapan, Copan, Tikal, Uaxactun si Chichen Itza se afla si astazi in acele locuri. Aceste situri au fost odata niste largi centre in care se desfasurau ceremoniile religioase. Aveau un plan arhitectonic comun, des intilnit la mayasi, cuprinzind mai multe piramide, grupate in jurul unei piete deschise, si intre erau construite atat temple cat si alte cladiri. Piramidele erau construite in niveluri succesive, din blocuri de piatra taiate, de dimensiuni considerabile, si prezentau scari pe una sau mai multe parti, pe unde se putea ajunge in interiorul piramidei, locul desfasurarii unor impresionante ceremonii religioase.

Ca structura secundara, se folosea pamant si blocuri de piatra pe care se intindea mortar. Peretii de piatra erau adesea lasati fara mortar. Lemnul era folosit doar in sculptura.

Arcadele nu erau cunoscute. Interioarele piramidelor, cat si al cladirilor in general, erau destul de inguste, la fel ca si ferestrele, destul de rare. Interioarele si exteriorul cladirii erau zugravite in culori stralucitoare. Exterioarele erau decorate cu sculpturi pictate si mozaicuri din piatra.

Poporul mayas a dezvoltat o metoda de scris constand in notatii hieroglifice, prin care au inregistrat date importante despre istoria, mitologia si ritualurile lor, toate incrustate in piatra, pictate sau ornamentate pe diferite alte obiecte de uz comun, cat si elemente de decoratiune sau constructie. Din fibrele unei plante speciale, au imitat hirtia, grupand foile cu hieroglife in asa-numitele "codexuri". Patru dintre acestea mai exista si astazi: Dresdensis - acum in Dresda, Perez - acum in Paris, respectiv Tro si Cortezianus - ambele in Madrid. Codex Tro si Codex Cortezianus sunt partile componente ale unui singur document original, astfel ca sunt cunoscute sub numele de Codex Tro-Cortezianus.

7

Civilizatii si orase pierdute

Aceste carti erau folosite in divinatie mai ales, furnizand date despre evolutia agriculturii, a vremii, a bolilor, a vanatorii, cat si despre astronomie.

Sistemul calendaristic mayas era unul extrem de elaborat. Anul incepea atunci cand soarele trecea pe la zenit, pe 16 iulie, fiind constituit din 365 de zile; 364 de zile erau grupate in 28 de saptamani a cate 13 zile fiecare, Anul nou incepind cu ziua a 365-a. In plus, 360 de zile ale anului erau impartite in 18 luni a cate 20 de zile fiecare. Lunile si saptamanile treceau independent unele fata de celelalte, totusi, la fiecare 260 de zile (multiplu de 13 si de 20), saptamana si luna incepeau in aceeasi zi. Calendarul mayas, desi foarte complex, a fost si cel mai cunoscut de catre oameni, aceasta pana la introducerea calendarului gregorian, in secolul al 16-lea.

Au fost construite marile centre ceremoniale Palenque, Tikal si Copan. Cu toate acestea, in jurul anului 900, centrele mayase au fost abandonate din motive necunoscute. O parte dintre mayasi au migrat in peninsula Yucatan, unde, intre anul 900 si inceputul secolului al 16-lea (sosirea spaniolilor), si-au continuat existenta. Migratia tolteca (sau invazia, nu se stie sigur) venind din valea Mexicului a influentat puternic stilul arhitectonic. Au fost ridicate orase - proeminente centre, ca Chichen Itza si Mayapan. In urma unor perioade de razboi civil si chiar si revolutie, aceste centre au fost si ele parasite.

Religia

Religia mayasa era centrata pe veneratia unui mare numar de zei. Chac era zeul ploii, invocat in special in ritualurile populare. Printre zeitatile supreme se aflau Kukulcan, un fel de Creator - in mitologia Azteca era numit Quetzalcoatl -, cit si Itzamna, zeul cerului.

Dupa anii 900 d.c, Maya a decazut misterios in regiunea din sudul Guatemalei. Mai tarziu au trait in nordul peninsulei Yucatan si au inceput sa-si recapete teritoriul pana in secolul XVI cand a avut loc cucerirea spaniola. Spaniolii au cucerit cu usurinta aceste teritorii, desi nu in totalitate, astfel ca in secolul 20 chiar, populatia mayasa este inca majoritara in zonele locuite.

Urmasii mayasilor formeaza inca majoritatea populatiei regiunii. Totusi, multi au adoptat moduri de viata spaniole dar o parte a populatiei moderne inca mai tin la traditiile lor.

8

Civilizatii si orase pierdute

Civilizatia incasa

Imperiul Inca, vast imperiu in Muntii Anzi din America de Sud, a fost creat de catre incasi, un popor bastinas american, in secolul al XV-lea si cucerit de catre spanioli in secolul al XVI-lea. Incasii au construit o bogata si complexa civilizatie care a stapanit peste noua milioane de oameni. Sistemul incas de guvernare era unul dintre cele mai complexe organizatii politice dintre toate popoarele americii.

Cu toate ca incasii s-au lipsit de un limbaj scris si de faptul ca nu cunosteau roata si bronzul, ei au realizat inovatii de inginerie fara seaman in alte parti ale Americii, intrecandu-le pana si pe cele europene. Au construit structuri de piatra imense, au construit drumuri si poduri suspendate pentru a putea traversa vaile inguste si abrupte ale muntilor Anzi. Incasii au cucerit un mare numar de oameni din vecinatati. In timpul in care imperiul a ajus la apogeul dezvoltarii sale, avea o suprafata mai mare de 906.000 km patrati. Acest teritoriu a fost centralizat pe culmile Anzilor, insa s-a extins pana spre Pacific si bazinul Amazonului. Centrul politic al imperiului era situat in Peru de astazi si cuprindea parti din: Ecuadorul de azi, Bolivia, nordul statului Chile de astazi, si nord-vestul Argentinei. Teritorul includea platouri inalte cu iarba, jungle, deserturi si vai fertile pe marginea raurilor.

Originea incasilor

Oamenii, cunoscuti mai tarziu ca incasi, erau organizati la inceput intr-un mic grup razboinic care vorbea limba "Quechuana" si traiau langa lacul Titicaca in sud-estul Perului, in secolul XII-XIII. Conform legendei incase, primul imparat incas, Manco Capac, impreuna cu trei frati si patru surori au iesit din pamant, din pesteri. In jurul anului 1200, Manco Capac conducea zece ayllus, sau clanuri, de la lacul Titicaca nord catre valea fertila din Cusco. Incasii au cucerit valea si au supus poporul. Au intemeiat orasul Cusco, capitala lor.

9

Civilizatii si orase pierdute

Manco Capac s-a casatorit cu una din surorile sale pentru a stabili dinastia regala. El si succesorii sai au marit puterea imperiului prin casatorii, aliante si cucerirea popoarelor vecine. In timpul domniei lui Viracocha Inca, al optalea imparat, incasii stapaneau un teritoriu de 40km in jurul orasului Cuzco. Adevarata expansiune a inceput sub conducerea lui Viracocha Inca, al optulea conducator. In 1437, a extins granitele imperiului cu 40 de km in afara zonei Cuzco. Imperiul a ajuns la dimensiunea maxima in timpul lui Huayna Copac (1493-1525).

Moartea acestuia, in 1525, inainte de a numi un succesor, a dus la divizarea imperiului. Doi dintre fiii sai, gemenii Huascar si Atahualpa, care doreau tronul, au dus o lupta crincena care a slabit foarte mult imperiul. Pina la urma, victoria a fost de partea lui Atahualpa. In apogeul puterii, incasii au dezvoltat un sistem politic si administrativ de neegalat in emisfera vestica. Incasii si-au extins simtitor teritoriile dupa cucerirea Chancasilor, sub domnia fiului lui Virachocha, Pachacuti Inca Yupanqui. El a reorganizat sistemul Inca social si politic. Impreuna cu fiul sau, Topa Inca Yupanqui, a extins Imperiul de la nordul Ecuadorului de astazi pana in centrul statului Chile de astazi.

Acesti conducatori au adus civilizatia incasa la apogeul dezvoltarii, au transformat capitala Cuzco intr-un centru incas de societate si guvern, au dezvoltat o religie de stat si au instaurat un sistem administrativ pentru a putea controla largile vai si numerosii supusi.

Cultura si societatea

Societatea incasilor a fost organizata strict, de la imparat si familia regala la simplii tarani si oameni de rand. Imparatul era considerat descendent al zeului soarelui, Inti, si conducea ca autoritate divina. Toata puterea statea in mainile sale. Numai influenta obiceiurilor si frica de revolta contracarau puterea imparatului. Imparatul alegea pe cei mai importanti administratori dintre fiii sai. Urmatoara clasa sociala dupa imparat era aristrocratia, care cuprindea descendenti si rude ale imparatilor. Acestia detineau cele mai importante posturi din: guvernare, religie si armata. Nobilii dintre popoarele cucerite faceau si ei parte din aristocratie si erau considerati "Incasi adoptati". Din motive administrative, imperiul a fost impartit in mai multe organizatii, cunoscute ca: "Cele patru suyus (sfert) ale lumii", cu capitala Cuzco in centru. Incasii si-au numit imperiul "Tahuatinsuyu", care insemna "Taramul celor patru sferturi". Un suyu, Antisuyu se intindea la est de Cuzco si continea vai adanci, acoperite cu paduri, care se prelungeau pana la junglele bazinului Amazon. Unele grupuri de indieni din aceasta regiune, nefiind in bune relatii cu incasii dupa cucerire, continuau sa-i atace pe acestia. Contisuyu continea toate pamanturile de la vest de Cusco, pana la Arequipa. Collasuyu era cea mai mare parte. Era situat la sud de Cuzco si continea lacul Titicaca si regiunile din Bolivia, Chile si Argentina. Chincosuyu continea toate pamanturile ramase din nord de Cuzco. Mai tarziu, incasii au impartit fiecare parte in unitati mai mici, progresive, fiecare cu oficiali care supravegheau activitatile locuitorilor acestor unitati. Fiecarui guvernator ii serveau inca zece guvernatori districtuali, fiecare dominand peste un district de zece mii de tarani. Alt oficial era conducatorul unui sat mare care domnea peste o suprafata mai mica, care continea

10

Civilizatii si orase pierdute

aproximativ 1000 de tarani. La cel mai jos nivel de organizare, un oficial supraveghea un grup de zece tarani. In total, pentru fiecare zece mii de tarani erau 1331 de oficiali. Problemele de stat ale incasilor erau bine controlate. Populatii locale intregi erau cateodata mutate in alte comunitati. Deseori, grupurile erau stabilite in locuri unde era nevoie de oameni pentru agricultura si minerit. Uneori, stabilirile erau motivate de catre stat. Plasarea vorbitorilor de Quechuana in zonele noi cucerite, dezvantaja abilitatea grupurilor locale de a se uni impotriva incasilor. Aceste restabiliri usurau modul de a raspandi ideile si cultura incasilor si mai ales uniunea imperiului. Ca sa se poata dascurca cu aceste probleme, guvernantii pastrau date stricte in legatura cu numarul populatiei, aurului, pamanturilor, recoltelor si proiectele imperiului. Cum incasii nu cunosteau scrisul, ei pastrau aceste date cu ajutorul quipului - o serie de fire inodate agtate la numite intervale pe un alt fir lung. Prin varietatea culorilor, tipurile de fire care le foloseau si spatiul dintre fire si noduri ei inregistrau datele. Dupa cucerirea lor de catre spanioli, incasii si-au pierdut abilitatea de a citi quipusuri.

Guvernul a supravegheat si a invatat oamenii, prin experti, tehnici de cultivare, irigare sau terasare. Un procent din fiecare recolta a fiecarui om trecea in depozitele statului, pentru a fi distribuita la nevoie. Cele mai importante recolte erau cele de porumb si de cartofi. Lamele au fost primele animale domesticite. Au urmat cainii, ratele si porcii de Guineea. De asemenea, incasii produceau ceramica, textile, ornamente din metal, unelte sau arme.

Din lipsa cailor, a vehiculelor pe roti sau a scrisului, autoritatile din Cuzco incercau cu mare greutate sa tina legatura cu fiecare zona a imperiului si sa supravegheze fiecare proces de dezvoltare a acestuia. O retea complexa de drumuri din piatra conecta toate marile orase ale imperiului. Numarul soldatilor, al oamenilor, al proviziilor sau al armelor, toate erau monitorizate si erau pastrate de catre stat. Ca un mijloc rapid de transport era barca de lemn, cu care incasii navigau de-a lungul raurilor ce traversau imperiul.

Cladirile publice ale incasilor au fost construite datorita unei taxe numita mit'a. Aceasta taxa constituia ca marea majoritate a incasilor sa munceasca pentru construirea cladirilor publice in timpul unei parti a anului. Taxa muncii a suportat constructii de scara mare, care necesitau un mare efort de munca, cladiri cum ar fi: forturile, drumurile sau podurile. Construirea drumurilor era importanta pentru stabilirea comunicatilor prin tot imperiul. Imparatii incasilor au construit o retea de drumuri pavate cu piatra pe o distanta de 16000 km.

Alergatori antrenati duceau mesajele, lucrand ca stafete, alergand o distanta de 40 km pe zi. Pentru a traversa apele adanci ale raurilor, incasii au construit poduri suspendate cu franghii, care uneori chiar depaseau 100 de metri in lungime. Pentru a creste productia agriculturii, s-au construit terase de piatra in trepte, pe ingustele si dificilele vai ale Anzilor. Alte impresionante cladiri ale incasilor sunt maretele temple si palate, cum ar fi Templul Soarelui din orasul Cuzco, care era aproape complet din aur.

11

Civilizatii si orase pierdute

Baza societatii incase era ayllu-ul, un fel de clan format din mai multe familii care traiau impreuna, pe o suprafata limitata, si care isi imparteau pamantul, animalele si recoltele. Ayllu-ul varia in marime, de la simple ferme de tarani, la orase mari. Toata lumea apartinuea unui ayllu. Daca cineva se nastea intr-un ayllu, acolo murea. Daca un barbat dintr-un ayllu nu era casatorit pana la varsta de 20 de ani, conducatorul ayllu-ului ii alegea o sotie.

Cei mai multi dintre incasi erau fermieri care lucrau pamantul. Imparatul era stapanul tuturor teritoriilor din imperiu. El conducea si repartiza ayllu-urile astfel incat o familie avea o ferma. Viata de zi de zi a incasilor varia in functie de clasa sociala. Imparatul locuia intr-un superb palat de aur si argint. Desi paturile sale erau create din blana fina, el dormea pe podea, ca si oricare alt servitor sau supus de-al sau. Cu toate ca avea mai multe sotii, ca sotie oficiala era recunoscuta sora sa.

Familia regala si nobilii erau scutiti de impozite si aveau numeroase privilegii. Insa, viata taranilor era total diferita de cea imparatului si de cea a nobililor. Dupa ce, la micul dejun bea o bautura specifica incasilor, chicha, un fel de bere facuta din grau fermentat, toata familia lucra pana la amiaza pe camp. Taranii si incasii care nu erau nobili, aveau dreprul la o singura sotie. Imbracamintea incasilor era foarte modesta, hainele imparatului nu erau foarte diferite fata de hainele taranilor simpli.

Religia

Zeul suprem al incasilor era Virachocha, dar ei venerau si zeul soarelui, Inti. Incasii mai credeau ca unele locuri si obiecte sunt sfinte, numindu-le haucas. Un huaca putea fi un mare templu construit de oameni, un obiect gasit in natura: un deal, etc.

Incasii mai credeau si intr-o a doua viata si venerau spiritele stramosilor lor. Trupurile si mormintele mortilor erau tratate ca haucas. Dupa moartea unui incas familia sa mergea la inmormantare timp de opt zile si trebuiau sa poarte haine negre timp de un an, iar femeile trebuiau sa-si taie in fiecare dimineata cate o suvita de par. La unele sarbatori mai importante sau la evenimente mai importante se sacrificau animale si oameni.

Orase pierdute

Pompei

Orasul a fost ridicat in sec. al VIII-lea i. Hr. de o populatie italica (oscii), pe un platou vulcanic la sud de Vezuviu, intr-un spatiu alimentat de apa a numeroase izvoare, de o parte si de alta a Vaii Sarno.

12

Civilizatii si orase pierdute

Primele constructii au fost atribuite initial grecilor, dar recentele descoperiri arheologice au stabilit ca in sec. al VI-lea i. Hr. Orasul a fost cucerit de etrusci, apoi, in sec. al V-lea, de catre samniti si cumani, iar in sec. al IV-lea i. Hr. a intrat sub suzernitate romana.

Influenta greaca in arhitectura s-a pastrat si in perioada de glorie romana, din sec. al II-lea i. Hr., cand somptuasele palate (de exemplu, Casa Faunului, decorata cu statuia "Dansul Faunului" si cu mozaicul reprezentand batalia de la Issus dintre Alexandru cel Mare si Darius) s-au inmultit, iar personalitati celebre ale epocii (Silla, Cicero) s-au stabilit aici.

Teribila eruptie din 79 d.Hr. a acoperit orasul cu un strat gros (7-8 m) de lava, lahar si cenusa, astfel ca urmele lui au disparut timp de 15 secole.

Cu ocazia unor lucrari de canalizare a raului Sarno, arhitectul Domenico Fontana a scos la lumina mai multe dale de piatra cu inscriptii romane, atestare certa a enigmaticului Pompei.

Abia in 1748, sub patronajul regelui Carol de Bourbon, au demarat primele lucrari de decopertare. Ele s-au extins mai bine de un secol si au scos la iveala nu numai cladiri, dar si statui, fresce si mozaicuri cu scene mitice, si chiar amprente umane ale victimelor eruptiei, portaluri si obiecte de cult, ce au fost initial gazduite in Antiquariumul inaugurat in 1861.

Coplesitorul numar de opere de arta scoase la lumina zilei a depasit cu mult capacitatea de a fi gazduite aici, astfel ca cele mai multe au fost transferate in Muzeul National de Arheologie din Neapole.

Atlantida

S-au scurs 2.300 ani de cand filosoful grec Platon a relatat in doua dintre Dialogurile sale povestea Atlantidei, continentul disparut. De atunci si pana astazi, au aparut aproximativ 20.000 lucrari stiintifice si beletristice, articole mai ample si eseuri in legatura cu Atlantida, printre care circa 2.000 sunt consacrate in intregime acestei probleme. S-a scris atat de variat despre Atlantida, incat insasi preocuparea despre existenta ei ocupa un loc in istoria universala a culturii.

In ciuda esecurilor la care au dus pana acum cercetarile referitoare la dovezile materiale peremptorii ale acestui continent, curiozitatea generala in jurul stirilor transmise de Platon, se mentine cu tenacitate. Subiectul ramane mereu pasionant. Lumea doreste sa cunoasca datele problemei si sa aplaude, atunci cand e cazul, macar iscusinta icercarilor de a o rezolva, daca insasi solutia definitiva nu-i va putea fi oferita curand, sau poate niciodata.

13

Civilizatii si orase pierdute

Problemele in legatura cu Atlantida se rezuma in linii mari in doua aspecte esentiale :

1. Este oare relatarea despre Atlantida reflexul unor intamplari autentice sau a construit Platon un simplu pretext pentru a-si expune propriile idei si talente narative cu scopuri retorice si educative?

2. Daca Atlantida a existat, unde era situata, cine erau locuitorii ei si care era nivelul de dezvoltare materiala si spirituala a societatii medievale?

In ceea ce priveste primul dintre aceste aspecte, adversarii existentei Atlantidei remarca pe buna dreptate ca, daca s-au scris 20.000 de lucrari despre continentul platonic disparut, aceasta nu inseamna nicidecum ca s-a demonstrat si existenta lui.

In legatura cu al doilea aspect partizanii entuziasti ai Atlantidei pretind ca dovezile materiale peremptorii ale existentei ei vor aparea mai devreme sau mai tarziu ca urmare a activitatii depuse in cercetarea arheologica moderna. Pentru noi ce de astazi, este foarte greu sa evaluam intinderea Atlantidei dupa textul lui Platon, insa din punct de vedere cronologic lucrurile stau altfel : Platon situeaza distrugerea Atlantidei intre 8.000 - 9.000 inaintea epocii lui Solon (circa 640 - 558 i.e.n.) - un calcul foarte simplu ne va duce la concluzia ca uriasa catastrofa care a provocat scufundarea Atlantidei a avut loc acum 11.600 ani.

Autorul studiului sugera ca sursa cataclismului trebuie cautata in insula vulcanica Thera, aflata la numai 120 km nord de Cnossos.

Creta, Canarele, Tartessos - trei dintre cele peste douazeci de ipoteze emise in legatura cu localizarea Atlantidei - s-au mentinut cu tenacitate pana in zilele noastre poate si datorita faptului ca au preluat cate ceva din prestigiul oamenilor de stiinta care le-au enuntat si argumentat. Si ele pornesc, fireste, de la premisa ca Atlantida a existat, ca relatarea din Timen si Critias este ecoul indepartat al unor intamplari reale.

Prima ipoteza

Prima ipoteza, cea a lui J.V.Luce, care - in ciuda faptului ca Platon plaseaza continentul disparut dincolo de Coloanele lui Hercule (Gibraltar), in Marea Atlantica -, crede ca prin Atlantida preotii egipteni desemnau Creta veche. Se dovedeste a fi unul dintre autorii convinsi de existenta unui fond real al legendei ; el porneste de la doua premise : mai intai traditia unui mare "imperiu" posedand o cultura relativ dezvoltata, stat puternic care, la un moment dat, a amenintat autonomia Greciei si indeoseibi a Atenei ; apoi producerea unei catastrofe naturale de proportii uriase, care a dus la disparitia respectivului stat antic.

Se cuvine precizat ca asa zisa ipoteza minoica a Atlantidei este destul de veche - J.V.Luce a preluat-o de la K.J.Frost si a dezvoltat-o, largindu-i sfera argumentelor privite prin prisma

14

Civilizatii si orase pierdute

descoperirilor arheologice moderne si starnind interesul catorva avizati cercetatori din zilele noastre.

Daca exista o legatura intre informatiile pe care le posedam privitor la Atlantida si la istoria Cretei, pare aproape sigur ca gasim aici un ecou al civilizatiei minoice [_]. Descrierea Atlantidei, asa cum data in Timen si Crtias, ofera trasaturi de tip minoic, trasaturi pe care nici macar Platon nu le-ar fi putut inventa, folosind amanunte necunoscute in vremea lui. Intra-adevar, este de asemenea semnificativ ca imperiul nu este descris ca o mica putere omogene de tipul Republicii lui Platon sau al altor state fictive de acelasi fel, ba, dimpotriva, acest imperiu este alcatuit dintr-o imbinare de elemente diferire dominate de o anumita cetate.

Pana in primii ani ai veacului nostru, nici unul dintre cei ce s-au ocupat de problema Atlantidei n-a pus-o in legatura cu Creta minoica - existenta lui Minos si a regatului sau erau socotite de domeniul legendei si abia dupa cercetarile intreprinse de sir Arthur Evans la Cnossos civilizatia cretana premicetiana a fost pusa intr-o lumina noua, plina de stralucire, confirmand unele traditii perpetuate de mythosul grec. Frost "a scos in evidenta ca legenda capata o semnificatie istorica corespunzatoare in masura in care acceptam continutul ei din punct de vedere egiptean".

Adversarii ipotezei minoice sunt numerosi prin insusi faptul ca majoritatea atlantologilor inclina sa acorde incredere lui Platon atat in privinta cronologiei, cat si a situarii geografice a marii insule disparute - filosoful antic vorbeste de Marea Atlantica "navigabila, pentru ca in fata gurii ei, pe care voi o numiti, in felul vostru, Coloanele lui Hercule, se afla o insula" de la care "se deschidea navigatorilor accesul spre alte insule spre intreg continentul opus" Acest text a starnit aprige controverse intre cercetatori, iar un antolog entuziast ca N.F.Jirov conchide ca "tonul afirmativ si chiar voit afirmativ al povestirii arata, cu toata certitudinea, ca Platon stia de existenta Americii ca despre un fapt stabilit" si, dupa ce constata ca "sursele informatiei dale raman deocamdata necunoscute pentru noi", Jirov continua intr-o nota usor polemica : "Este surprinzator ca, in ciuda unor indicatii atat de clare, multi dintre criticii lui Platon n-au vrut catusi de putin sa vada, in aceasta stire, cea mai veche dintre indicatiile cunoscute noua cu privire la existenta Americii! Este vorba, probabil, de principiu, si nu de fapte!"

Adoua ipoteza

O alta teorie localizeaza Atlantida pe teritoriul Insulelor Canare. Datele geologice si paleogeografice arata ca ele fac parte dintr-un bloc continental care s-a fragmentat si s-a scufundat intr-un trecut nu foarte indepartat, foarte probabil in antropogen ; in al doilea rand fiindca sunt singurele insule din rasaritul Atlanticului unde europenii au descoperit o populatie autohtona - guansii - a carei origine, in orice caz foarte veche, nu este nici astazi lamurita.

Cat priveste saracia de informatii ea se datoreaza, in primul rand, faptului ca in insule n-a mai ramas in viata nici un aborigen ; de fapt, au disparut (exterminati de spanioli) inca de la mijlocul secolului XVI, asadar la un veac si jumatate dupa ce (in 1402) Jean de Béthencourt - cavaler normand si aventurier - a debarcat in Canare si a pus bazele cuceririi lor, care se va desfasura cu o

15

Civilizatii si orase pierdute

brutalitate amintind de conchisa. Astazi, Canarele (mai ales insulele Gran Canaria si Tenerife), cu clima lor dulce, sunt o regiune turistica foarte frecventata, iar podgoriile lor se bucura de o binemeritata faima in randul amatorilor de vinuri dulci.

Nici etnografia si nici epigrafia nu sunt in masura sa rezolve multumitor problema originii celor mai vechi locuitori ai Canarelor, desi ipotezele nu lipsesc in aceasta privinta - cea mai bine argumentata dintre ele fiind, dupa cum am vazut, originea comuna a vechiilor guansi cu cro-magnonii, fauritori ai unor unelte de piatra si os, si pictori ai pesterilor din Lascaux, Altamira si din alte locuri. Dar, cum in lipsa unor certitudini vastul orizont ramane larg deschis, de ce n-am analiza si posibilitatea originii atlantide a aboringenilor canarieni? Este o ipoteza ca oricare alta, o ipoteza care nu contrazice cu nimic pe cea magdaleniana, ba chia se impleteste cu ea : daca in urma cu 30 000 sau

20 000 ani, sud-vestul Europri era populat cu cro-magnoni din paleoliticul superior, este probabil ca aceeasi oameni sa fi populat si marea insula Atlantis, asadar si Canarele daca acestea din urma sunt o ramasita a vechiului continent disparut.

Daca pornim de la premisa ca Arhipeleagul Canarelor este o ramasita a Atlantidei - a unui teritoriu marginas al vechilor atlanzi - este logic sa presupunem ca si o parte a locuitorilor lui a emigrat dupa puternicele seisme de acum douasprezece milenii. Si atunci problema se poate pune invers : nu cro-magnionii africani (veniti, nai inainte, din Europa) au populat primii Canarele, ci o parte dintre cro-magnionii canarieni (atlantizi?) au trecut in Africa, in cautarea unor regiuni mai adapostite - asadar scheletele si craniile studiate de R.Verneau (si de altii) si identificate foarte precis nu apartin unor imigranti, ci unei populatii aborigene, ceeea ce poate constitui o rezolvare, lipsita de complicatii, a originii "misterioase" a celor mai vechia guansi ; rezolvare care, pe de o parte, nu exclude imigratiile si influentele anterioare (canaanita, cipriota, cretana, catagineze, numidiana, araba etc), dar pe de alta parte presupune, iarasi, existenta Atlantideu platonice si a Canarelor ca ramasita a ei.

Singurul indiciu acceptabil si care ar putea servi drept baza a unui studiu asupra acestui obiect este acela al credintelor vechilor locuitori ai insulelor, ce aveau drept obiect marea, astfel incat in cultul canarian ceremoniile marii ocupau un loc pe primul plan. Apa oceanului ar fi putut exercita asupra psihologiei indigenilor o influenta mistica si supranaturala, care ar fi facut ca ea sa fie considerata drept un element inviolabil si de neinfruntat. Guansii din insula Tenerife, de pilda, urau apa atat de mult, incat nici macar unul dintre ei nu stia sa inoate. In aparenta, aceasta teama superstitioasa fata de mare a guansilor cnstituie un argument puternic impotriva ipotezei vatlantide a originii lor.

Atlantida era o talasocratie, un imperiu al marii aflat sub egida lui Poseidon si a divinitatii oceanului - locuitorii ei erau cei mai abili navigatori ai vremii. Aici intervine insa, din nou, ingrozitorul cataclism, in care uriasele valuri ale oceanului au pustiit regiuni intinse, inecand cea

16

Civilizatii si orase pierdute

mai mare parte a continentului impreuna cu locuitorii lui. Este firesc ca supravietuitorii sa manifeste o "groaza sfanta" fata de mare, in care vedeau instrumentul razbunarii lui Poseidon.

Problema originii guansilor este inca departe de a-si fi gasit rezolvarea : este greu acceptabile ipoteza (totusi destul de raspandita astazi) ca o populatie atat de inspaimanta-ta si totodata ostila fata de tot ce are legatura cu marea sa fi venit de pe continentul african tocmai pe calea marii - intre coasta Africii si insula cea mai apropiata sunt peste 80 km. Daca excludem aceasta ipoteza, ne ramane posibilitatea de a alege intre doua solutii : sau migratia s-a produs cand Insulele Canare mai aveau o legatura terestra cu continentul - ceea ce nu exclude, ba chiar vine in sprijinul uriasului calaclism relatat in texetele platonice - sau n-a fost nici un fel de migratie si cei mai vechi canarieni sunt urmasii atlanzilor, avand caractere specifice asemanatoare cu ale populatiilor din regiunile continentale in conjuratoare, cro-magnonii din paleoliticul superior cu care erau contemporani si inruditi.

Atreia ipoteza

A treia ipoteza, nici mai mult nici mai putin credeibila decat primele doua este aceea a identificarii Tartessos-Atlantis. Pantru a analiza valabilitatea argumentelor in favoarea acestei identificari trebuie, in lipsa unor date arheologice, sa ne adresam textelor antice. Toate izvoarele localizeaza Tartessosul in Baetica (Andaluzia de astazi) in apropierea unor bogate mine de cupru, regiune socotita in antichitatea clasica printre cele mai bogate din lume. Naturalistul Pliniu cel Batran elogiaza Baetica pentru rodnicia ei, iar istoricul si calatorul Poaseidonis - intr-un text pastrat prin intermediul lui Strabon - arata ca fluviul Baetis (astazi Guadalquivir) era navigabil printre paduri de maslini si ca Baetica (pe care o numeste Turdetania) exporta ceara, miere si rasina ; navele ei sunt construite dintr-un lemn special care se gaseste numai aici, de asemenea pescuitul tonului, stridiilor, scoicilor si emlcilor se practica intens.

In legatura cu aspectul regiunii, Strabon si Pausanias relateaza ca intre 500 si 100 i.e.n., Guadalquivirul nu mai avea decat doua brate dintre cele trei pe care le avusese mai inainte - si care treceau printr-un lac numit de cei vechi Lacus Ligustinus - astfel incat la gura raului se formau insule, sau poate ca numai o singura insula mai mare. Lacul s-a transformat incetul cu incetul intr-o mlastina - prin partea locului i se spune astazi marisma - iar bratul nordic al Guadaliquvir s-a impotmolit din pricina aluviunilor nisipoase. Daca insula de la gura raului era intr-adevar Atlantis, atunci unele afirmatii ale textului platonic capata sens : acele "potopuri" care sugereaza inundatii, disparitia insulei care s-a scufundat (sun aluviuni?), navigatia "impiedicata de o mare cantitate de noroi pietrificat" s.a. Cum Guadalaquivirul are acum un singur brat intre regiunea mlastinoasa si mare, nu mai poate fi vorba de o insula.

Bogatia Atlantidei, ne spune Platon, era atat de mare incat n-a mia fost vreu regat care inaintea sau dupa pieirea ei sa fi atins asemenea state infloritoare. Or, Tartessos era printre cele mai bogate orase ale Europei apusene, iar metalele care se extrageau in regiune corespund aproximativ cu cele mentionate in Critias. Parerea unor cercetatori ca in Turdetania cositorul era un metal rar este contrazisa de altii ; si apoi, Tartessos era, dupa toate probabilitatile, si un port de tranzit - prin

17

Civilizatii si orase pierdute

intermediul lui se comercializa mare parte a cositorului adus din Insulele Casiteride. De altfel, intensa activitate portuara, mentionata atat in textele platonice despre Atlantida, cat si in cele isrorice si geogrfaice despre Tartessos, este inca un argument in favoare ipotezei tartesiene.

Cel mai important lacas de cult al atlanzilor era templul lui Poseidon, edificiu monumental ridicat pe malul marii. In templu se afla o coloana de orichalc in care erau gravate legile date de Poseidon, precum si cronicile atlanzilor. Pe de alta parte, Strabon relateaza despre inscriptii tartesiene in versuri si proza, de asemenea despre legi cu o vechime de 6 000 ani.

Unii antologi sunt impotriva unei identificari Atlantis-Tartessos, sau mai bine zis, sunt pentru o identificare. Toate aceste insuccese in cautarea Tartessosului pe teritoriul Spaniei nu sunt intamplatoare [_] Tartessosul trebuie identificat nu cu Atlantida pe intregul ei, ci numai cu regatul celui de-al doilea fiu al lui Poseidon, Eumelos, in compunerea caruia intra, probabil, si regiunea Spaniei invecinata cu Gadeira. Cu alte cuvinte, capitala Atlantidei cu constructiile ei monumentale (palatul regal, templele lui Clitio si al lui Poseidon, hipodromul s.a.) nu trebuie confundata cu Tartessos, care era (probabil) unul dintre orasele regatului lui Eumelos ; asa cum s-a spus si despre Insulele Canare - Tudetenia ar fi fost, deci un teritoriu marginas al Atlantidei.

Dupa parerea unui antolog sovietic, Tartessosul "a fost cautat acolo unde n-a fost niciodata" de vreme ce s-a scufundat. Este un punct de vedere care gaseste sprijin in unele antecedente istorice : oarasul antic Sibaris, de pilda, renumit pentru viata de petreceri si huzur a locuitorilor sai, este si el "inmormantat" pe tarmul Lcaniei italice, acoperit de aluviunile vechiului Crathis.

In fond, nu este chiar atat de important daca Tartessosul a fost capitala regatului principal al Atlantidei sau numai un oras din tara marginasa a regatului Eumelos - puncte de legatura intre Atlantida si apusul Europei.

E adevarat ca uneori atlantologia a fost folosita in scopuri care n-au nimic in comun cu stiinta - s-a vornit despre misterioase carti sfinte, despre vechi documente si inscrptii criptografice tibetane, indiene sau egiptene, in discutii au intervenit teosofi si ocultisti, s-a vanturat si ideea unei legende ezoterice a Atlantidei si in legatura cu cultura atlanzilor s-a vorbit de "Varsta de aur a omenirii" ; toate aceste aberatii, calificate drept un "gunoi pseudostiintific", n-au nici o legatura cu atlantologia si cu problemele pe care si le propune ea spre rezolvare.

Trebuie tinut seama de faptul ca legenda Atlantidei a starnit un interes larg printre oamenii de stiinta, a determinat cercetari serioase in domenii variate ca istoria, arheologia, geologia, oceanografia, antropologia, etnografia - cercetari care au dus la rezultate valoaroase. Astfel putem parafraza cu mandrie vorba de duh a unui rege al Frantei, care a spus : "Daca Atlantida n-a existat, merita sa fie inventata".

18

Civilizatii si orase pierdute

Machu Pichu

Patru secole au fost necesare pentru descoperirea unei fantastice fortarete ascunse printre piscurile de 4000 de metri ale Anzilor peruvieni. Nu i se cunoaste adevaratul nume, ce destinatie avea si de ce a fost parasita de bastinasi in secolul XVI, fara a fi atacata de conchistadori. A scapat neobservata de europeni pana in secolul XX, cand a primit si numele de Machu Pichu.

In secolul XII, enigmatica populatie ce-si spunea Inca (Fii Soarelui) cucerea un vast teritoriul in nordul si vestul Americii de Sud, venind de undeva din zona meridionala a continentului - nu se stie nici acum cu precizie de unde. La fel de razboinici si necrutatori ca aztecii, incasii au supus nu mai putin de 500 de alte etnii amerindiene. Nu s-au impus prin cultura (nu cunosteau nici o scriere), ci printr-o temeinica, chiar spartana organizare social-legislativa. Dar, mai presus de toate, aveau "obsesia" constructiilor de drumuri pavate si de cetati-fortarete (inclusiv in jungla) menite sa reziste vesnic in fata oricaui inamic.

Capitala incasilor, Cuzco, era -arhitectural- comparabila cu Roma cezarilor. Dar la numai 130 de kilometri de Cuzco, printre crestele andine, se afla cetatea Machu Pichu. Gasita abia in 1911, aceasta citadela a fost conceputa ca un labirint citadin inexpugnabil. La peste 4000 de metri, lemnul era o raritate si totul a fost durat in patra: terase, fotificatii, palate regale, locuinte simple, bazine de acumulare a apei de ploaie, caramizi, piete si un sofisticat sistem de parcele agricole pentru cultura principala, porumbul. Totul se incadreaza intr-un plan urbanistic aparent "intortocheat", menit sa deruteze eventualii invadatori. Este un unicat arhitectural impresionant si abia fotografiile facute din avion i-au pus in evidenta toate insusirile.

De fapt, ceea ce ii frapeaza cel mai mult pe cercetatorii istoriei amerindienilor este incredibila coincidenta dintre opera mitica a lui Dedal ("inginerul" care a construit Labirintul de incarcerare a Minotaurului, sau, in alta varianta, palatul-labirint al regelui cretan Minos din Knossos). Labirintul Machu Pichu reflecta la randu-i simbolul vietii pline de meandre si in care drumul nu duce niciodata inapoi, ci mereu inainte, spre moarte. Inspirat din spiralele scoicilor (asa cum afirma poetul grec Theodorides), Labirintul - fie el amerindian, grec sau egiptean (cel al reginei Hawara din Krokodilopolis, de exemplu) - are deci conotatia luptei cu timpul, el este adevaratul prizonier.

19

Civilizatii si orase pierdute

Si inca o enigma: retelele de drumuri facute de cei care nu au cunoscut roata! 16.000 de km de drumuri pavate (a doua, ca lungime, dupa reteaua romana de 90 de mii de km), inclusiv poduri suspendate in zonele mlastinoase si nisipoase! De ce acest efort de taiere de "autostrazi" in coastele Anzilor, daca incasii nu au avut vehicule, necunoscand roata? Nu lipseau borne indicatoare din 7 in 7 km si locuri de odihna din 20 in 20 de km. Ideea utilizarii drept piste de aterizare-decolare a fost avansata de foarte multi cercetatori, dar nu exista dovezi credibile. Nici un drum special amenajat nu ducea catre Machu Pichu. Aceasta enclava (probabil a preotilor, putand adaposti doar 500 de persoane) exista parca in afara timpului si spatiului, ascunzand mistere ince de nepatruns.

In jurul anului 1493, in timpul cand Imperiul Inca era la apogeul dezvoltarii sale, spaniolii apareau pe coastele Americii de Sud. La sfarsitul unui razboi civil din imperiu, in anul 1532, spaniolul Francisco Pizarro, a organizat o expeditie impotriva imperiului. Profitand de faptul ca tocmai se terminase un crunt razboi civil si de faptul ca incasii nu cunosteau caii, cu numai 180 de oameni, el reuseste sa rapeasca regele Atahualpa, si sa nimiceasca garda sa personala, si alti oameni nevinovati, in total aproximativ 10.000 de oameni. Incasii incearaca sa-si rascumpere imparatul, insa, cu tot aurul si bogatiile oferite spaniolilor, nu reusesc.

In final, spanioli, primind intariri si rapind si pe principalul general al armatei, reusesc sa cucereasca capitala si, odata cu ea, aproape tot imperiul. Insa nu reusesc sa gaseasca unul dintre cele mai stralucite si bogate orase ale incasilor, Machu Picchu.

Astazi, mai mult de 8 milioane de descendenti ai imperiului, se gasesc pe fostele teritorii ale marelui imperiu.

20