Cine sunt diavolii şi cum să luptăm împotriva...

Cine sunt diavolii şi cum să luptăm împotriva lor

Noi ne vom duce de aici mai devreme sau mai târziu, dar, dacă reu-şim să lăsăm urmaşilor cât mai multe cărţi sfinte, le lăsăm o zestre de mare valoare pentru ei şi pentru cei care vor veni după ei.

Protos. Nicodim Măndiţă

Difuzare:

AgapisE D I T U R A

Str. Menţiunii Nr. 7, Sector 2, Bucureşti

Tel./Fax: 021-2410673Mobil: 0733-580000

[email protected]

Cărţile pot fi comandate online la adresa www.edituraagapis.ro

sau de la librăria Editurii Agapis, din strada Menţiunii Nr. 7, Sector 2, Bucureşti

unde puteţi beneficia de reduceri de preț.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Cine sunt diavolii şi cum să luptăm împotriva lorAlexandria : Cartea Ortodoxă, 2019 ISBN 978-606-529-371-7

2

Cine sunt diavolii şi cum să luptăm

împotriva lor

Editura Cartea OrtodoxăAlexandria • 2019

5

Răzvrătirea î ngerilor1

Din relatările Genezei, Dumnezeu a făcut la început cerurile şi pământul; după aceea a făcut lumea văzută, cu toţi luminăto-rii cerului. Timpul creării făpturilor spirituale nemateriale, Sfin-ţii Părinţi îl fixează înainte de crearea lumii văzute. Întâi, spune Sfântul Grigorie de Nazianz, a cugetat Dumnezeu asupra pute-rilor îngereşti şi gândirea a devenit faptă împlinită de Cuvânt şi desăvârşită de Sfântul Duh2. Tot aşa învaţă şi Sfântul Ioan Damas-chinul, care întăreşte părerea Sfântului Grigorie Teologul, sus-ţinând că trebuia să fie mai întâi zidită fiinţa spirituală (a înge-rilor), apoi cea sensibilă şi, în urmă, din cele doua, însuşi omul.3 Lumina harică a luminat astfel lumea fiinţelor îngereşti îna-inte ca astrul zilei să lumineze pământul şi ca stelele să lică-rească pe bolta cerească. Îngerii îl preamăreau pe Dumnezeu şi I se supuneau. În mod curent, sub denumirea de îngeri s-au înţeles, întotdeauna, făpturile spirituale netrupeşti, constituite în diferite cete sau clase şi aflate în împărăţia cerească. Îngerii sunt duhuri făcute după chipul Său, din căldura Duhului Sfânt, cu o fire netrupească, raţională şi liberă, slobozi în acţiunile lor. Îngerii au primit în firea lor nemurirea, ca un dar al Creatorului, fără să fie însă nemuritori prin natura lor, aşa cum numai Dum-nezeu este. Îngerii au fost creaţi într-o stare de sfinţenie, ca să lucreze după cuvântul lui Dumnezeu şi să aducă la îndeplinire

1 Mihai Urzică – „Biserica şi viermii cei neadormiţi“, Capitolul 1, www.sufletortodox.ro

2 Cuv. 38, 9; Migne, 36, 320.3 Sfântul Ioan Damaschinul, Dogmatica, col. „Izvoarele Ortodoxiei“, Ed. Librăriei Teologice, Bucureşti, 1938, p. 64.


6

orânduirile Lui, în tot cuprinsul creaţiei. Îngerii au fost hărăziţi pentru o stare de contemplare şi de beatitudine, iar pentru feri-cirea lor, supranaturală şi veşnică, li s-a dat posibilitatea să-şi asigure, sub oblăduirea lui Dumnezeu, un progres spiritual con-tinuu. Prin vrednicia şi silinţa lor liber-raţională, ei îşi pot desă-vârşi personalitatea, iar între ei îşi pot împărtăşi gândurile pe cale intuitivă. Fiind duhuri fără trup, îngerii sunt mai apţi decât oamenii în a-şi dezvolta lăuntric natura lor; ei au o minte mai ascuţită şi mai cuprinzătoare, un simţ mai adânc şi o voinţă mai puternică4. Natura fiinţelor spirituale este aceeaşi pentru toate cetele îngereşti, dar însuşirile şi darurile cu care au fost înzes-trate, ca şi funcţiunile corespunzătoare, sunt diferite pentru fie-care ceată. După cum sufletele omeneşti au o natură bine defi-nită, proprie omului, deosebindu-se între ele după facultăţile spirituale şi după felul manifestărilor, tot astfel se întâmplă şi cu diferitele fiinţe liber-raţionale cereşti. Dintru început, înge-rii au fost creaţi într-un număr necuprins de mare, cât a bine-voit Creatorul. Într-un acelaşi număr au rămas de atunci şi vor rămâne şi de aici înainte, indiferent de starea lor actuală, ca îngeri sau demoni.

Sfântul Ioan Evanghelistul spune: „Şi am văzut şi am auzit glas de îngeri mulţi, de jur împrejurul Tronului (…) şi era numărul lor zeci de mii de zeci de mii şi mii şi mii“ (Apoc. 5, 11). În acelaşi sens, Vechiul Testament îl numeşte pe Dumnezeu Dumnezeul oşti-rilor. Sfântul Dionisie Areopagitul arată, la rândul său, că sunt nouă cete îngereşti, împărţite în trei ierarhii: Serafimi, Heruvimi şi Tronuri; Stăpâniri, Virtuţi şi Puteri; Principate, Arhangheli şi Îngeri.5 În această ordine ierarhică, îngerii reprezintă ultima treaptă, cea dintâi de la noi în sus, iar de la Tronul cel neapro-piat, a noua, spune Petru Damaschinul în învăţături duhovni-ceşti. Deopotrivă cu Arhanghelii, ei fac legătura între Dumne-zeu şi om. În mod obişnuit însă, prin denumirea de îngeri se înţeleg toate puterile cereşti. Îngerii sunt ocrotitori şi păzitori

4 Silvestru, episcop de Canev, Teologia dogmatica ortodoxa, p. 185.5 Dionisie Areopagitul, Ierarhia cerească, cap. 6.

7

Cine sunt diavolii şi cum să luptăm împotriva lorde popoare, de cetăţi şi oraşe, de oameni şi de vieţuitoare pre-cum şi de toată lucrarea lui Dumnezeu; ei pot lua diferite chi-puri, se pot înfăţişa ca oameni, când sunt trimişi ca vestitori, pot imita glasul omenesc şi pot străbate spaţiul şi materia fără nici o oprelişte. În Cartea lui Tobit îngerul trimis de Dumnezeu mânca şi bea deopotrivă cu oamenii, însă tot acest înger, adresându-se lui Tobit şi fiului acestuia, a spus despre sine: „În toate zilele am fost văzut de voi, dar eu n-am mâncat nici n-am băut, ci numai ochi-lor voştri s-a părut aceasta“ (Tob. 12, 19). Despre cei trei îngeri de la stejarul Mamvri, înfăţişaţi ca nişte bărbaţi care au mâncat cu Avraam şi au primit aceeaşi hrană ca şi el, Sfântul Iustin spunea: Mâncarea lor le-a fost ca focul care mistuie totul.6 Întrucât spiri-tele netrupeşti sunt fiinţe limitate în manifestările lor şi circum-scrise în spaţiu, neputând exista în mai multe locuri în acelaşi timp, este de presupus că, pentru dezvoltarea lor spiritual-morală, li sau destinat, conform cu tăria puterii lor naturale, anumite zone de acţiune şi anumite activităţi. Apostolul Iuda aminteşte despre îngerii care nu şi-au păzit vrednicia, ci au părăsit lăcaşul lor (Iuda 1, 6). Iar Sfântul Ioan Damaschin spune: Tot ceea ce este creat este schimbător şi tot ce este raţional este liber; pentru că îngerul are o fire raţională şi spirituală, este liber; şi pentru că este creat şi schimbător, are facultatea de a rămâne şi a progresa în bine sau de a se îndrepta spre rău.7

Dumnezeu Tatăl, punând moştenitor pe Fiul peste toate câte s-au făcut, a spus: „Eu îi voi fi Tată şi El îmi va fi Fiu şi mila Mea nu o voi lua de la El“ (I Paral. 17, 13). Iar apoi I-a spus: „Sca-unul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului; toiag de dreptate, toia-gul împărăţiei Tale. Iubit-ai dreptatea şi ai urât nelegiuirea: pentru aceasta Te-a uns pe Tine, Dumnezeul Tău, cu untdelemnul bucuriei, mai mult decât pe părtaşii Tăi“ (Ps. 44, 8-9; Evr. 1, 8-9). Şi iar, faţă de Cel întâi născut a spus: „Şi să se închine Lui toţi îngerii lui Dum-nezeu“ (Evr. 1, 6). Din cauza acestor cuvinte ale Tatălui, este de presupus că Lucifer, căpetenie îngerească de mare cinste, s-ar fi

6 Dialog cu iudeul Tryphon, 57.7 Sfântul Ioan Damaschinul, Dogmatica, cartea a 11-a. cap. 3, Despre îngeri.


8

aprins de un duh de pizmuire asupra Fiului. În cuvinte învălu-ite, proorocul David spune: „Pentru ce, munţi cu piscuri, pizmuiţi muntele în care a binevoit Dumnezeu să locuiască în el, pentru că va locui în el până la sfârşit?“ (Ps. 67, 17). Căci hotărât este: înainte de a fi fost creat omul, Răul apăruse şi exista în locurile cele de slavă. Din măreţia cerului serafic şi din mijlocul imnurilor de preamărire pe care îngerii I le ridicau lui Dumnezeu, o neaştep-tată tulburare s-a ivit printre cetele făpturilor spirituale. Luci-fer, împodobit cu strălucitoare podoabe cereşti, a fost fără pri-hană în căile lui, din ziua în care a fost creat şi până s-a încuibat într-însul nelegiuirea; orbindu-se de frumuseţea lui, s-a îngâm-fat şi şi-a pierdut înţelepciunea, cutezând să nu se mai supună Creatorului, ci să-L înfrunte. Din arhanghel de lumină el a deve-nit diavol, Potrivnicul lui Dumnezeu. Şi astfel a purces Răul în lume. Mulţime nenumărată de îngeri, aflaţi sub oblăduirea întâ-iului lor stătător răzvrătit, au înţeles atunci să-l urmeze, voind să-şi asigure fericirea singuri, fără ajutorul Făcătorului. Prin ieşi-rea din ascultare şi falsa independenţă, aceste făpturi cereşti au devenit, din îngeri luminaţi, demoni, şi şi-au atribuit privilegi-ile divine fără să mai vrea să ştie de Dumnezeu. De la starea lor naturală au trecut la o stare contra naturii lor şi s-au lăsat stă-pâniţi de păcatul trufiei, pierzându-şi dreapta judecată. Căde-rea în nesupunere a unei părţi din îngeri s-a petrecut în mod liber şi conştient, fără vreo ispitire provenită din afară, ci prin păcat personal, din proprie voie şi cu toată răspunderea care le-a revenit tuturor şi fiecăruia în parte. Răul apărut în lume şi-a aflat deci originea numai în acţiunea liberă, conştientă şi vino-vată a acestor creaturi, fără să-L angajeze cu ceva pe Cel ce le-a creat; aceasta înseamnă că nu există un principiu al Răului, aşa cum este acela, binestătător, al Binelui. În răzvrătirea care a tul-burat pacea şi ordinea cerească, Dumnezeu nu a intervenit cu nimic. El a lăsat tuturor cetelor îngereşti, tuturor făpturilor Sale spirituale o deplină libertate, pentru ca acestea să-şi aleagă sin-gure calea. Tatăl ceresc nu a pronunţat nici o osândă împotriva semeţului Luceafăr şi a îngerilor răzvrătiţi, lăsând ca acţiunea

9

Cine sunt diavolii şi cum să luptăm împotriva lorlor trufaşă să se năruie în neputinţă şi ruşine faţă de Atotpute-rea Aceluia Care pe toate le-a creat şi Care pe toate le stăpâneşte, pentru ca la urmă să le vină osânda. În spiritul nepărtinitor al dreptăţii divine, numai aşa se va putea dovedi cu obiectivitate, până la urmă, nebunia Fărădelegii Potrivnicului şi sfidarea pe care şi-a îngăduit-o, înfruntând pe Creatorul lumii. Vor înţelege atunci toate făpturile raţionale create şi toţi demonii răzvrătiţi, în frunte cu căpetenia lor, că numai lui Dumnezeu I se cuvin, de drept, toată supunerea, preamărirea şi adorarea şi că numai Lui I se cade să se plece tot genunchiul – din cer, de pe pământ şi de sub pământ – într-o smerită închinare. Despre starea demonilor înainte de cădere, pe când mai erau îngeri luminaţi, Sfântul Ioan Damaschin spune: Dintre puterile îngereşti, înainte-stătătorul cetelor terestre, căruia Dumnezeu i-a încredinţat păzirea pămân-tului, nu a fost făcut rău prin natură, ci a fost bun; a fost făcut pentru bine şi nu avea în el, de la Creator, nici o urmă de răutate; cu toate acestea, n-a suferit luminarea şi cinstea.8

Dar acest arhistrateg încrezut, împreună cu demonii care l-au urmat, voind să-şi asigure o stare de autonomie, şi-au pără-sit ascultarea şi încrederea care li se acordase şi au devenit răi şi plini de pizmă. Cât despre numărul lor, Sfântul Chiril al Ieru-salimului spune că depăşeşte orice numărătoare. Dintr-o ambi-ţie nesăbuită, aceste făpturi luminate au abuzat de libertatea şi de darurile lor şi s-au ridicat cu uzurpare împotriva împărăţiei cereşti, pierzându-şi vrednicia şi căzând din harul lui Dumnezeu, întunecându-se din ce în ce mai mult, până la ura împotriva Cre-atorului. Din mijlocul răscoalei, Arhanghelul Mihail, apărătorul legii şi al dreptăţii, a ridicat glas cu putere mare care a răsunat în tot cerul: „Să stăm bine, să stăm cu frică“. Iar apoi „s-a făcut război în cer: Mihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul. Şi se războia balaurul şi îngerii lui. Şi n-a izbutit el“ (Apoc. 12, 7-8). Ruptura era iremediabilă. De o parte, cele nouă cete îngereşti, credincioase şi supuse lui Dumnezeu, preamărindu-L cu laude şi cântări, de cealaltă parte, mulţimea întunecată a îngerilor căzuţi din har şi

8 Sfântul Ioan Damaschinul. op. cit., p. 64.)


10

deveniţi draci, care tulburau pacea cerească şi care, iniţial, repre-zentau a zecea ceată. Ceea ce este moartea pentru oameni, aceea este căderea din har pentru îngeri; prin cădere, nu mai au posi-bilitatea pocăinţei, după cum nici oamenii nu o mai au după moarte. Prin mijlocirea celor vii şi a Bisericii, celor răposaţi li se mai poate veni în ajutor; demonii însă, continuând să uneltească împotriva lui Dumnezeu, îşi agravează şi mai mult starea. Părin-ţii Bisericii nu au lămurit problema dacă Dumnezeu l-a prevenit pe Lucifer despre consecinţele răzvrătirii lui. Dar pentru că omul a fost avertizat de urmările neascultării, se poate deduce că şi lui Lucifer i s-a atras atenţia. După ce Arhanghelul Mihail a stăvilit răzvrătirea demonilor în locurile cereşti, iar omul a fost creat ca o cunună a creaţiei, pizma Vrăjmaşului a devenit şi mai mare, îndreptându-se, de astă dată, atât împotriva lui Dumnezeu cât şi a omului, făptura măreaţă a Creatorului, căreia i s-a pregătit fericirea paradisiacă pe care Diavolul o pierduse. Conflictul ivit în sferele îngereşti şi-a urmat de atunci cursul vijelios între dia-vol şi om, lupta demonului devenind vicleană. Împotrivindu-se omului pentru a-l îndepărta de Dumnezeu, demonul şi-a mani-festat ura faţă de toată creaţia, căutând să batjocorească totul în jurul lui. După cum susţine teologul Magenot9, Moise a tăcut intenţionat asupra existenţei fiinţelor spirituale căzute, pentru a menţine mai uşor ideea monoteismului în spiritul poporului care, amăgit de popoarele vecine, ar fi ajuns la adorarea spirite-lor rele. Din acelaşi motiv, cărţile Vechiului Testament vorbesc rar despre demoni. În acţiunile lor, demonii se pot deplasa fără măsură de timp, peste tot locul, dar nu sunt liberi să facă tot ce vor, ci numai atât cât le îngăduie Dumnezeu şi cât este rân-duit fiecărui om să fie ispitit, după puterile lui şi după cumpăna dreptăţii divine. Este însă imposibil ca omul să nu fie ispitit de diavol, căci nu se poate dobândi mântuirea şi nu se poate intra în împărăţia cerească fără lupta pe care Satana o impune omu-lui pentru a-l atrage de partea lui, fără ca omul să reziste şi să-i

9 E. Magenot, Demons dans la Bible et la Theologie juive, Dictionnaire de Theologie Catholique, voi. IV, col. 323-324.)

11

Cine sunt diavolii şi cum să luptăm împotriva lorţină piept până la ultima-i suflare. Este un examen de la care nu se poate sustrage nimeni. Şi a zis Domnul: „Simone, Simone, iată Satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu“ (Lc. 22, 31).

În scopul pedepsirii, ispăşirii sau ispitirii, pentru a pune la încercare credinţa oamenilor, Dumnezeu permite uneori spirite-lor rele să pună stăpânire chiar şi pe trupurile unor oameni, prin tot felul de suferinţe fizice, deoarece îndrăcirea nu poate strica sufletul, dacă omul nu consimte cu diavolul.10 Aşa s-a întâmplat cu Iov. Îngerii buni, rămaşi credincioşi lui Dumnezeu, se bucură, după cum se şi întristează, de starea spirituală a oamenilor, faţă de vredniciile sau de căderile lor în păcat, datorate acţiunilor dia-volului, întrucât şi ei, care au rămas în ascultarea lui Dumnezeu, sunt direct angajaţi în lupta împotriva Răului, pentru ca Binele să fie biruitor. Iar această luptă se dă pe cuprinsul întregii cre-aţii. Cauza omului, în procesul de mântuire, a devenit şi cauza îngerilor, aceştia fiind deplin solidari cu omul, având un acelaşi ţel: biruinţa deplină a lui Hristos şi a Evangheliei Lui, împlinirea dreptăţii divine în lupta cu Stăpânitorul întunericului.

Nemaiaflându-şi locul în cer, demonii au fost izgoniţi pe pământ, unde l-au înfruntat pe om. Şi astfel, „balaurul cel mare, şarpele cel de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el“ (Apoc. 12,9). După cuvintele Sfântului Anastasie, Patriar-hul Antiohiei, şi după cele ale Sfântului Grigorie Teologul, locu-rile pierdute ale demonilor din Împărăţia cerească le-a hotărât Dumnezeu să fie ocupate de toţi Sfinţii şi Drepţii neamului ome-nesc. Iar când se va întregi numărul lor faţă de numărul îngerilor căzuţi, atunci va fi sfârşitul lumii».

De la izgonirea lor din cer, demonii nu se mai războiesc cu îngerii, care şi-au fixat definitiv şi imutabil poziţia faţă de Dum-nezeu, ci numai cu oamenii, pe care-i pizmuiesc, deoarece ştiu că le vor ocupa locurile pierdute. Demonii caută să-l îndepărteze pe om de Dumnezeu, să-i pervertească sufletul şi trupul, să-i des-figureze chipul lăuntric, să-l întineze cu tot felul de păcate. În

10 V. Suciu, Teologia dogmatică speciala, voi. I, p. 250.


12

uneltirile lor, spiritele rele se folosesc de orice mijloace: întind curse, provoacă rătăciri şi îndoieli de credinţă, întunecă raţiu-nea şi conştiinţa, falsifică adevărul. Cu predilecţie, demonii fac şi preziceri, folosindu-se de facultăţile lor de duhuri. Prezicerile lor decurg fie din faptul că ştiu ce se petrece şi ce se pune la cale în tot locul şi în toată vremea, fie din deducţii, cunoscând încli-nările, slăbiciunile şi năzuinţele fiecărui om, precum şi consecin-ţele anumitor acţiuni. Alteori, prevestirile se bazează pe relaţiile, de ei provocate, între oameni, aceasta întâmplându-se mai ales persoanelor aflate sub influenţa demonilor, persoanelor super-stiţioase sau stăpânite de păcate grele şi nemărturisite, de orgo-liu şi de altele asemenea.

Cu ajutorul puterilor drăceşti, Simon Magul făcea preziceri şi chiar minuni, prin care rătăcea sufletele multor oameni (Fapt. 8, 9-11). De multe ori prezicerile transmise prin vise, chiroman-ţie sau false vedenii se pot împlini; dar tot de multe ori se dove-desc mincinoase şi totdeauna sunt tendenţioase. Ele au ca scop să câştige încrederea omului şi apoi să-i aducă o rătăcire de cre-dinţă, să-i tulbure mintea şi pacea, să-i trezească un duh de mân-drie, să-i îndemne spre o acţiune nesăbuită sau să-i atragă pe o cale vătămătoare atât pentru suflet, cât şi pentru trup.

Nici îngerii şi nici demonii nu pot cunoaşte însă cugetele ascunse ale omului“. Căci dacă ar fi cunoscut demonul gândurile tai-nice ale omului, nu l-ar fi ispitit pe Iov şi nici pe Iisus sau pe atâ-ţia drepţi şi sfinţi care i s-au împotrivit, el rămânând apoi ruşi-nat şi alungat. În uneltirile lui împotriva omului, demonul nu poate folosi forţa, ci numai viclenia. Puterea malefică a draci-lor nu este aceeaşi pentru toţi demonii. Anumite duhuri rele nu i-au luat în seamă nici pe Apostoli, după cum s-a întâmplat cu băiatul lunatic, pe care un duh mut îl trântea la pământ, iar copilul făcea spume la gură, scrâşnea din dinţi şi rămânea ţea-păn, fără ca ucenicii să-l fi putut izbăvi. Ei L-au întrebat atunci pe Iisus: „De ce noi n-am putut să-l scoatem?“ (Mt. 17, 19). Iar El le-a spus: „Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post“ (Mt. 17,21). Sunt cunoscute asemenea cazuri şi în istoria

13

Cine sunt diavolii şi cum să luptăm împotriva lorBisericii, când anumiţi posedaţi, cu toate exorcismele care li s-au făcut, nu au putut fi izbăviţi de duhurile necurate care îi stăpâ-neau decât atunci când mari cuvioşi şi asceţi cu viaţă sfântă s-au rugat pentru ei.

După căderea lor din har, demonii au continuat, inevita-bil, să decadă şi să se înrăiască, urând făptura omenească până la distrugerea ei şi deplina-i nefericire. Din acest punct de vedere, dracii sunt ca şi acei oameni deznădăjduiţi care şi-au pierdut cre-dinţa şi care, în nenorocirea lor, îl hulesc pe Dumnezeu. Demo-nii văd şi simt încontinuu nefericirea în care se află. Ei ştiu că mulţumirea pe care o râvnesc nu o vor atinge niciodată, ştiu că osânda lor e veşnică. Şi de aici ei ajung la disperare11. În schimb îngerii, care I-au rămas credincioşi lui Dumnezeu, şi-au păstrat sfinţenia naturală şi s-au desăvârşit într-o măsură şi mai mare prin harul dumnezeiesc, progresând spre o şi mai ridicată per-fecţiune morală, astfel că ei nu mai pot fi mişcaţi prin păcat12.

Prin statornicia şi credincioşia Arhanghelului Mihail, apă-rătorul Legii şi al Cerului, firea îngerilor s-a întărit şi Satana s-a surpat13. În urma conflictul care s-a petrecut în cer, cu implica-ţii universale, puterile îngereşti au fost puse la încercare în a-şi hotărî soarta, într-o deplină libertate de conştiinţă şi de acţiune. Nouă cete îngereşti au rămas credincioase lui Dumnezeu şi s-au întărit în credinţă şi în virtute, în timp ce ceilalţi îngeri, răzvrăti-ţii din ceata a zecea, s-au alăturat Satanei pe povârnişul unei false independenţe, urmând un drum al blestemului. Din susţinerea marelui cuvios Petru Damaschinul rezultă că Luceafărul, devenit diavol, a fost cel dintâi din ceata cea mai de jos a puterilor înţe-legătoare, adică din ceata a zecea a îngerilor, socotită de la cea mai de sus, care stă înaintea Scaunului înfricoşat, şi cea dintâi de la pământ14. Numărul 9 (al celor nouă cete îngereşti care au rămas credincioase Creatorului) – ca şi atâtea alte numere care

11 Hristos Andrutsos, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene, p. 117.12 Suarez, De Angelis, lib. VIII, c 1 l.13 Acatistul Sfinţilor Arhangheli, Icos 1.14 Petru Damaschinul, Învăţături duhovniceşti, în Filocalia, voi. V, pp. 163-164)


14

se întâlnesc de-a lungul istoriei biblice – are semnificaţii simbo-lice şi înţelesuri tainice; de exemplu, perioada de plămădire a omului în viscerele materne este de nouă luni.

Prin ruperea unităţii puterilor cereşti, o răspântie de dru-muri s-a profilat în existenţa universală. Dar „Domnul în cer a gătit scaunul Său şi împărăţia Lui peste toţi stăpâneşte“ (Ps. 102, 19). Prin cuvinte înaripate, psalmistul ridică imn de preamărire Atotfă-cătorului, spunând: „Binecuvântaţi pe Domnul toţi îngerii Lui, cei tari la virtute, care faceţi cuvântul Lui şi auziţi glasul cuvintelor Lui. Binecuvântaţi pe Domnul toate puterile Lui, slugile Lui, care faceţi voia Lui. Binecuvântaţi pe Domnul toate lucrurile Lui; în tot locul stă-pânirii Lui“ (Ps. 102, 20-22).

Binecuvântându-L pe Dumnezeu şi preamărind opera Lui cu închinarea smerită, cuvenită atotputerniciei, stăpânirii şi slavei Lui, ne lepădăm de Satana, de orice părtăşie cu el şi de toate câte sunt ale lui. Faţă de misterul celor create, lumea sen-sibilă, care a fost adusă din nefiinţă în fiinţă după răzvrătirea lui Lucifer, este, într-un anumit sens, o imagine a antagonismului care s-a produs în sferele cereşti: lumea nevăzută, străbătută de îngeri şi demoni, de duhuri luminate şi întunecate, îşi reflectă chipul în lumea văzută, prin toate câte au fost create, prin toate câte le vedem.

În această viziune, creând lumea, Dumnezeu le-a făcut pe unele cu faţa frumoasă şi luminoasă, iar pe altele, cu faţa poso-morâtă şi întunecată. Alături de crinii împodobiţi cu slavă încol-ţeşte mătrăguna şi mărăcinele îşi întinde spinii; alături de grâul auriu, din care se frământă pâinea vieţii, creşte neghina moho-râtă a morţii. Dar, pe măsură ce Duhul Sfânt a învăluit lumea, au dispărut, rând pe rând, balaurii şi monştrii preistoriei, care pre-figurau duhurile rele, iar omul s-a străduit – şi se străduieşte – cu multă silinţă să regăsească drumul Edenului. Şi până la urmă vor dispărea mărăcinele, mătrăguna şi neghina, pe care le va înghiţi focul nestins, pentru ca toată faţa lumii să strălucească în lumina dumnezeiască şi pentru ca toată limba – celor văzute şi nevăzute

– să proslăvească numele Domnului.

15

Despre duhurile rele15

Dumnezeu n-a creat nimic răuDeparte de noi de a crede că Dumnezeu a creat ceva substanţial rău, de vreme ce Scriptura spune: «Toate pe care le-a făcut Dum-nezeu sunt foarte bune». Dacă zicem că demonii au fost astfel cre-aţi, sau pentru aceea făcuţi, pentru ca să păstreze în lume aceste trepte ale răutăţii şi pentru ca ei să se ocupe cu amăgirea şi căde-rea oamenilor, Îl vom defăima pe Dumnezeu socotindu-L, împo-triva cuvintelor citate mai înainte din Scriptură, creator şi năs-cocitor al răului, spunând că El a întemeiat voinţele şi firile cele mai rele, pe care de aceea le-a creat, ca să stăruie întotdeauna în răutate şi să nu poată trece niciodată la cele bune. Această expli-caţie despre diversitatea demonilor o găsim în tradiţia Sfinţilor Părinţi, care îşi are izvorul în Scripturile Sfinte.

Începutul domniilor şi al stăpânirilorNimeni dintre credincioşi nu se îndoieşte că, înainte de facerea acestei lumi văzute, Dumnezeu a creat puterile duhovniceşti şi cereşti pentru ca ele să ştie că au fost plăsmuite din nimic din bunăvoinţa Creatorului spre gloria Lui şi pentru ca ele să-I aducă

15 Spicuiri din opera Sfântului Ioan Casian, „Convorbiri Duhovniceşti“, Conv. VIII, p. 434-452 şi Conv. VII, p. 412-433, EIBMBOR, Bucureşti – 1990.


16

neîncetat mulţumiri pentru slava Lui cea mare. 2. Nu trebuie să socotim că Dumnezeu a început creaţia Sa cu facerea acestei lumi, ca şi cum, în nenumăratele secole care s-au scurs înainte de facerea lumii El ar fi stat în nelucrare, fără activitatea şi pro-videnţa Sa divină, singur şi neavând către cine să-şi reverse bine-facerile bunătăţii Sale. O astfel de credinţă este nepotrivită, înjo-sitoare şi nevrednică de măreţia necuprinsă, fără început şi fără sfârşit a lui Dumnezeu, care zice El Însuşi despre puterile înge-reşti: «Îndată ce au fost făcute astrele, toţi Îngerii Mei M-au lăudat cu mare glas» (Iov 38, 7). 3. Se vede foarte limpede că au existat îna-inte de a se fi făcut cerul şi pământul cei ce au fost de faţă la cre-aţia stelelor, ca unii care, uimiţi de toate cele pe care le vedeau că apar din nimic, au lăudat cu mare glas şi cu admiraţie pe Cre-ator. Aşadar, înainte de acest început al timpului, despre care vorbeşte Moise, şi care în sens istoric şi iudaic înseamnă prima vârstă a lumii (rămânând în picioare interpretarea noastră), potrivit căreia Hristos este începutul tuturor lucrurilor, în care Tatăl a creat toate, potrivit cuvintelor: «Toate au fost făcute de El şi fără El nimic nu s-a făcut», înainte, zic, de acest început al timpu-lui, despre care vorbeşte Facerea, Dumnezeu a creat, fără îndo-ială, toate acele puteri şi virtuţi cereşti. 4. Pe acestea apostolul le numără în şir, spunând astfel: «Fiindcă în Hristos au fost create toate în cer şi pe pământ, văzute şi nevăzute, fie îngeri, fie arhangheli, fie tronuri, fie domnii, fie stăpâniri, fie puteri. Toate au fost create de El şi în El» (Cols. 1, 16).

Căderea diavolului şi a îngerilorDespre numărul acestor stăpânitori, dintre care unii au căzut, ne învaţă foarte lămurit plângerea lui Iezechiel, sau Isaia, care ştim că deplâng cu tânguiri pe acel principe al Tyrului, sau pe acel Luci-fer, care se ivea dimineaţa. 2. Despre cel dintâi astfel zice Domnul către Iezechiel: «Fiul omului înalţă plânsete asupra regelui Tyrului şi spune-i: Acestea zice Domnul Dumnezeu: Tu ai fost pecetea asemănă-rii, plin de înţelepciune, desăvârşit în frumuseţe, în desfătările raiului

17

Cine sunt diavolii şi cum să luptăm împotriva lorlui Dumnezeu. Toate pietrele preţioase sunt acoperământul tău: rubi-nul, topazul, diamantul, crisolitul, onixul, berilul, safirul, carbuncul şi smaraldul. Aurul este lucrarea podoabei tale. Şi uşile au fost pregă-tite pentru ziua în care te-ai născut. Pe tine, heruvim cu aripile întinse şi ocrotitoare, te-am aşezat în muntele cel sfânt al lui Dumnezeu şi ai mers în mijlocul pietrelor strălucitoare, desăvârşit pe căile tale, din ziua naşterii tale, până ce s-a descoperit nedreptatea în tine. În mul-ţimea întreprinderilor tale s-au umplut de nedreptate cele lăuntrice ale tale şi ai păcătuit. Şi te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu şi te-am pierdut, o heruvim ocrotitor, în mijlocul pietrelor străluci-toare. S-a înălţat inima ta în podoaba ta. Ai pierdut înţelepciunea ta din cauza podoabei tale şi te-am aruncat pe pământ. Te-am dat în faţa regilor ca să te vadă. În mulţimea nedreptăţilor tale, în nedrepta-tea întreprinderii tale ai pătat sfinţenia ta» (Iez. 28, 12-19). 3. Şi Isaia spune despre celălalt: «Cum ai căzut din cer, Lucifer, care răsăreai dimineaţa? Te-ai prăbuşit pe pământ, tu care răneai neamurile, care ziceai în inima ta: mă voi urca la cer, deasupra oştirilor lui Dumnezeu voi aşeza tronul meu. Voi şedea în muntele legământului, alături de crivăţ. Mă voi urca mai presus de nori şi voi fi asemenea Celui Prea-înalt» (Is. 14, 12-14). Scriptura nu numai pe aceştia îi aminteşte că s-au prăbuşit de pe culmea acelei stări prea fericite; ea spune că dracul a târât cu sine a treia parte din stele. Chiar unul dintre apostoli spune limpede: «Pe îngerii care nu şi-au păstrat întâieta-tea lor, ci şi-au părăsit casa lor, i-a păstrat în întuneric şi în lanţurile cele veşnice, până la ziua marii judecăţi» (Iuda, 1, 6). 4. Şi cele ce se spun către noi: «Voi însă veţi muri ca nişte oameni şi veţi cădea ca şi unul dintre principi» (Ps. 81, 7). Ce înseamnă aceste cuvinte altceva decât că mulţi principi au căzut? Din asemenea arătări se desprinde sensul acestei diversităţi, aceste deosebiri de ran-guri, pe care se spune că le au puterile vrăjmaşe, la fel ca pute-rile sfinte şi cereşti. Acestea păstrează şi acum din treapta acelui rang dinainte, în care fusese fiecare creat. Imitând în rău virtu-ţile celor din cer, din mijlocul cărora au căzut, după răutatea care a crescut în fiecare, îşi iau numele rangurile şi treptele lor.


18

Începutul căderii diavoluluiGhermanus. Noi până acum credeam că pricina şi începutul căde-rii şi al păcatului, care i-a doborât din starea de îngeri, ar fi fost în mod special pizma, când diavolul prin viclenia şi răutatea lui a înşelat pe Adam şi pe Eva.

Serenus. Că nu acesta a fost începutul acelei căderi sau înşe-lări o arată citirea Facerii care, înainte de căderea lor, a crezut că trebuie să-l înfiereze cu numele de şarpe zicând: «Şarpele era cel mai şiret» sau, cum spun cărţile ebraice, «mai viclean decât toate animalele pământului, pe care le-a făcut Dumnezeu». Înţelegeţi deci că înainte de acea ispitire a primului om, diavolul căzuse din sfinţenia îngerească, astfel că merita nu numai să fie însemnat cu infamia acestui nume, dar chiar socotit mai priceput să facă rău decât toate celelalte vieţuitoare ale pământului. Scriptura n-ar fi numit astfel pe un Înger bun şi nu despre cei ce stăruiau în acea fericire edenică spunea: «Şarpele însă era cel mai şiret din toate animalele pământului»? 2. Căci această poreclă nu numai că nu i s-ar fi potrivit lui Gabriel şi Mihail dar nu s-ar fi cuvenit să fie dată nici măcar vreunui om de bine. Aşadar, este foarte lim-pede că numele de şarpe şi asemănarea cu celelalte vieţuitoare nu sună a vrednicie de Înger, ci a nume rău, de înşelător. În sfâr-şit, ocazia pizmei şi a vicleniei, care l-au împins să-l înşele pe om, a fost dată de căderea lui de mai înainte, căci vedea pe om plăs-muit de curând din lutul pământului, pentru a fi chemat la stă-pânirea în care el fusese întâi şi pe care îşi amintea că a pierdut-o. 3. Prima lui cauză de prăbuşire a fost trufia, prin care a meritat să fie numit şarpe, iar prăbuşirea a doua a urmat din cauza piz-mei. Între cele două prăbuşiri el încă putea să se ridice şi să vor-bească cu oamenii, în tovărăşie cu ei, dar hotărârea dreaptă a Domnului l-a aruncat atât de jos, încât de aci încolo n-a mai putut să privească în sus, şi nici să meargă cu statură dreaptă, ci să se târască pe pământ umilit şi să se hrănească din lucrarea viciilor pământeşti. La început era vrăjmaş ascuns al omului, dar Dumne-zeu l-a dat pe faţă, aşezând între el şi om duşmănii folositoare şi

19

Cine sunt diavolii şi cum să luptăm împotriva lordezbinare mântuitoare, pentru ca, denunţat ca duşman primej-dios, să nu mai poată face rău omului prin prietenii înşelătoare.

Despre pedeapsa celui ce înşeală sau a celui înşelatDin aceasta învăţământul cel mai de seamă pe care suntem datori să-l reţinem este acela de a ne feri de sfaturile rele, fiindcă chiar dacă făptaşul unei înşelăciuni primeşte judecata şi osânda meri-tată, nici cel înşelat nu poate fi scutit de pedeapsă, măcar că este ceva mai mică decât a celui ce înfăptuieşte înşelăciunea. Acest lucru îl vedem exprimat aci foarte limpede. Adam, care a fost amăgit, sau, ca să vorbesc cu cuvintele apostolului, care «n-a fost amăgit», dar, precum se vede, consimţind să săvârşească şi el păcatul Evei amăgită de demon, este condamnat numai la muncă şi la sudoarea feţei, pedeapsă care nu cade asupra sa, ci asupra pământului blestemat şi nerodnic. 2. Femeia, care l-a sfă-tuit să facă rău, este osândită la tristeţe, durere şi gemete, sor-tită totodată să fie neîncetat supusă bărbatului. Iar şarpele, ca prim începător al păcatului, este pedepsit cu blestem veşnic. De aceea trebuie să ne păzim cu cea mai mare grijă şi supraveghere de îndemnuri rele, fiindcă ele pedepsesc nu numai pe amăgitor, ci şi pe cel amăgit, şi nu scutesc păcatul de pedeapsă.

Despre mulţimea demonilor şi despre neastâmpărul pe care ei îl au necontenit în acest văzduh

Este atât de încărcat văzduhul de mulţimea duhurilor necu-rate care mişună între pământ şi cer, mişcându-se fără linişte şi odihnă, încât cu destul folos pronia divină a sustras vederii ome-neşti aceste duhuri rele. De teama asaltului lor, sau de groaza produsă de chipurile în care se transformă după cum vor şi după cum le place, oamenii nemaiputând suporta frica de ele ajung să fie mereu chinuiţi şi să sufere, fiindcă nu pot să privească cu ochii trupeşti astfel de chipuri, ori să devină zilnic mai răi, molipsiţi de exemplele lor. Prin aceasta se produce o familiaritate dăunătoare


20

şi o tovărăşie primejdioasă între oameni şi puterile necurate ale văzduhului, fiindcă aceste blestemăţii, care se petrec acum între oameni, sunt ascunse fie de despărţirile zidurilor, fie de distanţa locurilor şi de oarecare jenă şi ruşine. 2. Dar dacă ele s-ar petrece mereu pe faţă şi în văzul tuturor, ar îndemna la o mai mare nebu-nie şi rătăcire, fără să mai intervină vreun moment din timp în care să nu mai aibă loc nelegiuiri. Pentru duhurile necurate nu există nici oboseală trupească, nici ocupaţie de familie, nici grijă de traiul zilnic, care să-i împingă ca pe noi să renunţe uneori, chiar fără voie, la cele începute.

Atacurile pe care puterile vrăjmaşe le îndreaptă împotriva oamenilor, le dau şi între ei înşişi

Este foarte sigur că puterile vrăjmaşe au şi între ele ciocniri ase-mănătoare celor prin care atacă pe oameni. Ele nu încetează să lupte neobosit şi să provoace neînţelegeri şi conflicte între unele neamuri, cu care au stabilit un fel de intimitate în manifestarea răutăţii. Citim acest lucru prezentat foarte clar şi într-o vedenie a profetului Daniel, căruia Îngerul Gabriel îi spune: «Nu te teme, Daniel, căci din prima zi în care ţi-ai sârguit inima ca să înţelegi şi să te smereşti înaintea lui Dumnezeu au fost auzite cuvintele tale. Şi eu am venit din pricina cuvintelor tale. Dar prinţul regatului perşi-lor mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile. Şi iată că Mihail, unul din cei dintâi prinţi, a venit în ajutorul meu şi eu am rămas acolo, lângă regele perşilor. Apoi am venit să te învăţ cele ce vor veni popo-rului tău în cele din urmă zile» (Dan. 10, 12-14). 2. Fără îndoială că acest principe al regatului perşilor este o putere vrăjmaşă, care ocrotea neamul perşilor, duşman al poporului lui Dumnezeu. El a căutat să împiedice ajutorul care trebuia dat de arhanghelul Gabriel la rugămintea profetului către Domnul pentru poporul său, fiindcă nu voia să ajungă la Daniel mângâierea Îngerului şi să întărească poporul în fruntea căruia era arhanghelul. Acest arhanghel spune totuşi că nici măcar atunci el n-ar fi putut veni la Daniel din cauza atacului violent al principelui, dacă nu i-ar

21

Cine sunt diavolii şi cum să luptăm împotriva lorfi sosit în ajutor arhanghelul Mihail. Acesta, împotrivindu-se principelui regatului perşilor şi apărându-l pe Gabriel, a făcut ca după douăzeci şi una de zile rugămintea profetului să fie înde-plinită. 3. Ceva mai departe profetul adaugă: «Şi Îngerul îmi spune; ştii oare de ce am venit la tine? Şi acum mă voi întoarce şi voi lupta împotriva principelui perşilor. Pe când eu plecam a apărut principele grecilor venind. Totuşi, îţi voi vesti ce este spus în Scriptura adevăru-lui. Şi nimeni nu este ajutorul meu în toate acestea, în afară de prin-cipele Mihail al vostru». Şi de asemenea: «În acel timp se va ridica marele principe Mihail pentru a apăra pe fiii poporului tău» (Dan. 10, 20-21). 4. Citim deci că în chip asemănător este numit şi un alt principe, al grecilor care, ocrotind neamul supus lui, părea duşman atât poporului lui Israel, cât şi neamului perşilor. Din aceasta se vede limpede că puterile vrăjmaşe exercită şi împotriva lor înşele neînţelegerile, conflictele şi luptele iniţiate de ele între popoare. Puterile răului se bucură de victorii şi se întristează în înfrângeri. De multe ori nu se pot înţelege între ele, fiindcă fie-care se întrece cu o râvnă neîntreruptă să ţină parte poporului pe care îl stăpâneşte.

De unde provine faptul că duhurile răului sunt numite şi puteri sau domnii ale răului

Dar, în afară de părerile pe care le-am expus mai înainte, putem găsi şi o altă explicaţie: că ele sunt numite domnii şi puteri şi anume aceea că stăpânesc şi conduc diferite popoare, sau că îşi exercită conducerea asupra demonilor şi duhurilor inferioare, despre care Evanghelia ne asigură, după propria lor mărturisire, că sunt legiuni. Căci n-ar putea fi numite stăpâniri, dacă n-ar avea asupra cui să-şi exercite stăpânirea şi nu li s-ar putea spune nici puteri şi domnii, dacă n-ar exista cei asupra cărora să-şi impună domnia. 2. Acest lucru îl găsim foarte bine arătat în Evanghe-lie de către hula fariseilor: «Acesta alungă duhurile cu ajutorul lui Beelzebut, principele demonilor» (Mt. 12, 24). Citim că li se spune «conducători ai întunericului», iar unul este numit «principele


22

acestei lumi». Totuşi, fericitul Apostol arată că aceste ranguri vor trebui să dispară când totul va fi supus lui Hristos, «când El va încredinţa domnia Sa lui Dumnezeu Tatăl, când va desfiinţa orice domnie, putere şi stăpânire» (1 Cor. 15, 24). Aceasta nu s-ar putea înfăptui dacă n-ar fi eliberaţi de sub conducerea lor cei asupra cărora se ştie că îşi impun puterile, sau stăpânirile, sau domniile.

Nu fără pricină puterile sfinte şi cereşti au primit numele de Îngeri şi Arhangheli

Este sigur că nu fără motiv sau pricină Îngerilor li se dau nume după ranguri, slujbe, merite, sau demnităţi. După slujba lor există Îngeri vestitori, fiindcă ei vestesc voia lui Dumnezeu, şi Arhan-gheli, fiindcă sunt mai mari peste ceilalţi Îngeri, cum numele lor arată. Există şi între ei stăpâniri, pentru că îi stăpânesc pe alţii, principate, pentru că au principi, şi sălaşuri, pentru că stau pe lângă Dumnezeu şi Îi sunt apropiaţi ca membri unei familii, pen-tru că în măreţia Lui divină se odihneşte oarecum ca pe un tron între ei şi într-un fel îi place să-i aibă pe lângă El.

Supunerea pe care demonii o au faţă de şefii lor, confirmată în vedenia unui frate

Că duhurile necurate sunt conduse de puteri mai rele decât ele şi sunt supuse acestora, în afară de acele mărturii ale Scriptu-rilor şi de acest răspuns al Domnului la defăimările fariseilor: «Dacă Eu alung demonii în numele lui Belzebut, principele demoni-lor» ne învaţă şi vedeniile neîndoielnice precum şi multele expe-rienţe ale Sfinţilor. Iată, de pildă, pe când unul dintre fraţii noştri călătorea prin acest pustiu, într-o zi, spre asfinţit, descoperind o peşteră, s-a oprit acolo, voind să facă în ea o slujbă de seară. Cât timp a cântat el, după obicei, psalmi în peşteră, a trecut de mie-zul nopţii. 2. După ce a sfârşit slujba, s-a aşezat puţin să-şi refacă trupul obosit. Dar deodată a început să vadă nenumărate cete de demoni care veneau împresurându-l din toate părţile. Înaintând

23

Cine sunt diavolii şi cum să luptăm împotriva lorîntr-o mulţime nesfârşită şi într-un şir foarte lung, unele mer-geau înaintea principelui lor, altele îl urmau. Acesta, mai înalt decât toţi şi mai îngrozitor la înfăţişare, când a ajuns la mijloc s-a oprit şi s-a aşezat pe un tron, care i s-a pus de către ceilalţi, ca un scaun de judecată. A început să examineze cu atenţie şi să dis-cute faptele fiecăruia. Pe acei care spuneau că n-au putut împre-sura pe nimeni îi alunga din faţa lui cu porunci, înfierându-i şi insultându-i ca pe nişte nemernici şi neputincioşi, acuzându-i cu mare furie că au pierdut atâta timp şi atâta osteneală zadar-nic. Iar pe aceia care îi raportau că au amăgit şi au dus în păcat pe mulţi, îi încărca de laude, cu felicitări şi bucurie, ca pe cei mai viteji dintre toţi luptătorii, şi îi scotea în faţă, dându-i ca exem-plu, spunând că sunt cei mai glorioşi dintre toţi. 3. În numărul acestora s-a prezentat vesel şi un duh dintre cele mai necurate, care, pentru a-şi arăta un triumf strălucitor, a pronunţat numele unui monah foarte bine cunoscut, afirmând că după cincispre-zece ani în care l-a ascultat neîncetat, până la urmă a reuşit să-l împingă în prăpastia desfrânării chiar în noaptea aceea, fiindcă nu numai că l-a amăgit să păcătuiască cu o fecioară sfântă, dar l-a făcut s-o ia chiar în căsătorie după lege. La povestirea aces-tuia o mare bucurie i-a cuprins pe toţi, iar principele întuneri-cului l-a înălţat în laude şi el a plecat astfel încununat de laurii gloriei. 4. În revărsatul zorilor, când toată mulţimea demoni-lor i-a pierit din ochi, fratele, îndoindu-se de afirmaţia duhului necurat, se gândea că demonul, folosindu-se, după obiceiul lui, de înşelăciune şi minciună, a voit să-şi bată joc de nevinovatul frate şi să-l stigmatizeze cu crima incestului. Amintindu-şi de cuvintele Evangheliei care spune: «El n-a rămas pe temeiul ade-vărului, pentru că adevăr nu este în el. Când spune minciuna, despre propriile lui minciuni vorbeşte, pentru că mincinos este şi tatăl lui» (Ioan 8, 44), s-a dus la Pelusium, unde ştia că trăieşte, căci era un frate foarte cunoscut, cel pe care duhul necurat afirmase că l-a cucerit. Când l-a găsit, a aflat că în aceeaşi noapte monahul îşi părăsise mănăstirea şi se dusese într-un sat, unde se prăbu-şise în păcat cu o fecioară dăruită lui Dumnezeu.


24

Fiecare creştin este însoţit întotdeauna de doi îngeriScriptura mărturiseşte că fiecare dintre noi are alături de el doi îngeri: unul bun şi unul rău. Despre cei buni Mântuitorul spune: «Să nu dispreţuiţi pe unul dintre aceştia mai mici. Vă zic vouă că Înge-rii lor în ceruri văd întotdeauna faţa Tatălui Meu care este în ceruri». Şi: «Îngerul Domnului îi va înconjura pe cei ce se tem de El şi îi va slobozi». De asemenea, şi în Faptele Apostolilor se spune despre Petru că «este Îngerul Lui». Cartea Păstorului Herma (VIII, XVII, p. 191) ne vorbeşte mult despre cei doi îngeri. 2. Iar dacă ţinem socoteală şi de cel ce a ascultat pe Iov, înţelegem foarte bine că deşi i-a întins întotdeauna curse, totuşi nu l-a putut aţâţa nicio-dată la păcat şi de aceea a cerut puterea de la Dumnezeu, ca unul care ştia că nu de puterea aceluia era învins, ci de apărarea Dom-nului, care l-a ocrotit întotdeauna. Şi despre Iuda este scris: «Şi diavolul stătea la dreapta lui».

Răutatea deosebită a duhurilor vrăjmaşe arătată de doi filosofi

Despre deosebirile dintre demoni ne dau multe informaţii doi filosofi, care şi-au dovedit prin artele vrăjitoreşti slăbiciunea sau vitejia, ca şi marea lor răutate. Aceştia, dispreţuind pe fericitul Antonie ca pe un om nepriceput şi fără cultură, au voit ca, dacă nu-i pot face altceva mai rău, măcar să-l tulbure şi să-l scoată din chilia lui prin vrăjitorie şi prin intervenţia demonilor. Aşa-dar, i-au trimis împotrivă duhurile cele mai rele, pricepute să rănească prin muşcăturile pizmei, prin aceea că foarte mari mul-ţimi de oameni veneau zilnic la el ca la un slujitor al Domnului. 2. Şi fiindcă el aci îşi făcea semnul crucii pe piept şi pe frunte, aci se aşternea la pământ cu umilinţă şi rugăciuni, cei mai răi demoni nu îndrăzneau nici măcar să se apropie de el şi se întor-ceau fără vreo înrâurire la cei ce îi trimiseseră, care aruncau asu-pra lui alte duhuri şi mai rele. Dar puterile lor nu ajutau la nimic, căci ostaşul lui Hristos era mereu neînvins şi toată vrăjitoria, ca şi cursele întinse, n-au făcut altceva decât să dovedească marea

25

Cine sunt diavolii şi cum să luptăm împotriva lorvirtute a creştinilor. Astfel că acele umbre atât de sălbatice şi de puternice, care socoteau că ele pot schimba şi mersul lumii şi al soarelui, n-au fost în stare nu numai să-i facă vreun rău, dar nici să-l mişte măcar cu un pas din mănăstire.

Demonii nu pot face nimic împotriva oamenilor, dacă nu le-au luat mai înainte minţile

Atunci, plini de admiraţie, filosofii au venit îndată la Antonie şi, după ce şi-au recunoscut vina în cursele pe care i le-au întins din pizmă şi ură ascunsă, au cerut să devină neîntârziat creştini. Măr-turisind şi în ce zi l-au atacat mai cu furie, el a spus că într-adevăr în acea zi s-a simţit mai mult prada unor cugetări amare. 2. Feri-citul Antonie a verificat şi întărit prin acea experienţă afirmaţia noastră din convorbirea de ieri, că demonii în nici un caz nu pot pătrunde în mintea şi în corpul unui creştin şi că nici nu au mij-loace pentru a intra adânc în sufletul cuiva, dacă nu l-au îndepăr-tat mai întâi de gândurile sfinte şi dacă nu l-au golit de contem-plarea duhovnicească. Totuşi, trebuie ştiut că duhurile necurate se supun în două feluri oamenilor. Ele sau sunt învinse de sfin-ţenia harului divin şi de virtutea credincioşilor, sau sunt poto-lite şi linguşite oarecum ca în familie, de unele cântece şi sacri-ficii ale celor nelegiuiţi. 3. Înşelaţi de această părere şi fariseii au crezut că Domnul şi Mântuitorul nostru prin acest mijloc a poruncit demonilor şi de aceea au zis: «Acesta scoate demonii cu ajutorul lui Belzebut, principele demonilor» (Mc. 3, 22). Ei cunoşteau obiceiul vrăjitorilor şi al răufăcătorilor care, prin invocarea ace-lui nume, ca şi prin sacrificii plăcute lui Belzebut, au sub puterea lor pe demonii supuşi, ca pe cei foarte apropiaţi ai lui.

Despre slăbiciunile sufletului şi despre asaltul dat de puterile răului asupra lui

Ghermanus. Ar putea să se restrângă probabil întrucâtva această uşurinţă a minţii, dacă ea n-ar fi împresurată de marele număr al


26

vrăjmaşilor care o împing spre cele nevoite de ea, sau spre cele de care este răpită din pricina mişcării ei naturale. Când este asal-tată de duşmani atât de numeroşi, de puternici şi de îngrozitori, am crede că ea nu poate rezista, mai ales în acest trup şubred, dacă n-am fi însufleţiţi spre această părere datorită cuvintelor pe care ni le-aţi spus şi care constituie pentru noi adevărate oracole.

Serenus. Cei deprinşi cu luptele care se duc înlăuntrul omu-lui ştiu bine că suntem ispitiţi neîncetat de viclenia vrăjmaşului. Dar susţinem că duşmanul se opune înaintării noastre numai îndemnându-ne, şi nu obligându-ne să înfăptuim cele rele. De altfel, nici un om n-ar putea să se ferească întrutotul de păca-tul cu care duhurile vrăjmaşe vor să ne ardă sufletul, dacă aceş-tia vor avea putinţa de a ne împinge în păcat, aşa cum o au pe aceea de a ni-l insufla. 2. Diavolul poate într-adevăr să ne ispi-tească, dar în noi avem libertatea voinţei, prin care primim sau respingem ispitele lui. Dacă ne temem de puterea şi de imbol-durile vrăjmaşului, să cerem ajutorul şi oblăduirea lui Dumne-zeu, despre care este spus: «Cel ce este în noi este mai mare decât cel ce este în această lume». Ajutorul lui pentru noi este cu mult mai mare decât mulţimea acelora care luptă împotriva noastră. Dumnezeu nu numai că ne îndrumă spre atâtea lucruri bune, dar El ne şi ocroteşte şi ne împinge în aşa fel, încât uneori, chiar fără voia şi ştirea noastră, ne duce la mântuire. 3. Este, sigur, aşa-dar, că nimeni nu poate fi amăgit de diavol, dacă n-a consim-ţit el însuşi prin voinţa sa liberă la aceasta. Este ceea ce spune şi Eclesiastul cu aceste cuvinte: «Pentru că nu sunt îndată pedepsiţi cei ce fac rău de aceea este plină inima fiilor oamenilor de gândul de a face rău». Este limpede că de aceea greşeşte fiecare, fiindcă nu se împotriveşte fără întârziere gândurilor rele care îl năpădesc. Zice apostolul: «Împotriviţi-vă şi el va fugi de la voi» (Iac. 4, 7).

Despre unirea sufletului cu demoniiGhermanus. Care este, vă rog, această tovărăşie atât de strânsă şi de adâncă între suflet şi duhurile rele, încât par nu numai

27

Cine sunt diavolii şi cum să luptăm împotriva lorapropiate, dar chiar unite? Ele îi vorbesc pe nesimţite, se strecoară şi îi insuflă ce vor. Îl fac să se gândească la ce le place lor, şi este între ele atâta unitate, încât fără harul lui Dumnezeu aproape că nu se poate deosebi ce vine din îndemnul lor şi ce porneşte din voinţa noastră.

Serenus. Nu este de mirare că un duh se poate uni pe nesim-ţite cu alt duh, care îşi exercită forţa de a îndemna spre cele ce îi plac lui. Există şi între ele, ca şi între oameni, oarecare asemă-nare şi înrudire de substanţă, astfel că definiţia care se dă des-pre natura sufletului se potriveşte şi pentru ele. Dar nu se poate în nici un chip ca ele să se întrepătrundă şi să se unească în aşa măsură, încât unul să-l cuprindă pe celălalt. Numai Dumnezeu are această însuşire.

În ce chip duhurile necurate au stăpânire asupra celor posedaţi

Ghermanus. Socotim că această afirmaţie nu se potriveşte cu ceea ce vedem că se întâmplă cu cei care, fiind stăpâniţi de duhuri necurate, vorbesc şi fac lucruri fără să ştie. De ce să nu credem deci că sufletele lor sunt unite cu acele duhuri, cărora le-au deve-nit oarecum mădulare, părăsindu-şi starea lor naturală şi căpă-tând mişcările şi simţirile acelora în aşa măsură, încât glasul, gesturile, voinţa nu mai sunt ale lor, ci ale duhurilor necurate?

Serenus. Definiţia noastră nu este în contradicţie cu ceea ce spuneţi că se întâmplă cu cei posedaţi care, răpiţi fiind de duhuri necurate, vorbesc şi fac ceea ce nu vor, sau sunt siliţi să spună ceea ce nu ştiu. Este foarte sigur că această înrâurire a duhurilor nu se exercită într-un singur mod. Unii sunt astfel insuflaţi, încât nu ştiu ce fac şi ce vorbesc, dar alţii ştiu şi ţin minte după aceea ce au făcut şi ce-au spus. 2. Nu trebuie să credem că pătrunderea duhului necurat se petrece în aşa fel, încât el să se contopească cu substanţa sufletului şi să se unească cu aceasta înlocuindu-l şi vorbind aşadar el prin gura celui suferind. Nu trebuie crezut în nici un chip că pot face ei aceasta. Se poate înţelege uşor, că


28

nu printr-o micşorare a sufletului, ci prin slăbirea trupului se întâmplă aceste lucruri. Duhul necurat intră în acele membre în care se găseşte puterea sufletului şi, impunându-le o greutate nemăsurată şi de nesuferit, cufundă şi înăbuşă într-o întunecime foarte deasă puterile minţii. 3. Vedem că uneori se petrec lucruri asemănătoare şi din cauza vinului, sau a febrei, sau a unui frig prea mare, sau din alte cauze din afară. Diavolul, care căpătase puterea asupra trupului lui Iov, a fost oprit de Domnul să intre şi în sufletul acestuia, cum se vede din cuvintele: «Iată, îl predau în mâinile tale, dar păzeşte-i sufletul» (Iov, 1, 12), adică să nu-i iei min-tea slăbindu-i locuinţa sufletului, să nu-i întuneci inteligenţa şi înţelepciunea când el îţi rezistă, înăbuşind cu greutatea ta par-tea principală a inimii lui.

Că un duh nu poate fi pătruns de un alt duh şi că singur Dumnezeu este fără trup

Dacă un duh necurat pătrunde într-o materie deasă şi solidă, adică în trup, ceea ce este foarte posibil, aceasta nu ne poate îndreptăţi să credem că el se uneşte în aşa măsură şi cu sufletul, încât să-i cuprindă natura acestuia. Acest lucru îi este cu putinţă numai Sfintei Treimi, care singură pătrunde în întreaga natură a sufle-tului, şi nu numai că îl înconjoară, dar şi intră în el ca într-un trup o putere netrupească. Deşi spunem că există unele naturi spirituale, cum sunt Îngerii, arhanghelii şi celelalte puteri cereşti şi chiar sufletul nostru, sau desigur acest văzduh foarte subţire, totuşi nu trebuie să le socotim cu totul netrupeşti. 2. Ele au un corp în care sălăşluiesc, dar cu mult mai fin decât sunt corpurile noastre, potrivit învăţăturii apostolului care spune: «Şi trupuri cereşti şi trupuri pământeşti» (1 Cor. 15, 40). Şi de asemenea: «Este semănat trup animal, se înalţă trup spiritual» (1 Cor. 15, 44). Din acestea se înţelege limpede că nu există nimic fără trup, în afară de Dumnezeu singur şi că de aceea numai El poate pătrunde în toate cele spirituale şi intelectuale, pentru că El singur este tot şi în toate pretutindeni, astfel încât vede şi cunoaşte toate cugetele

29

Cine sunt diavolii şi cum să luptăm împotriva loroamenilor, sentimentele lăuntrice şi adâncurile minţii. 3. Despre El spune fericitul apostol: «Viu este cuvântul Domnului şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunzând până la despărţiturile dintre suflet şi duh, dintre încheieturi şi măduvă, şi este judecător al cugetului şi al pornirilor inimii. Şi nu există făptură de nevăzut în faţa Lui, ci toate sunt goale, şi deschise ochilor Lui» (Evr. 4, 12-13). Iar fericitul David zice: «Cel ce plăsmuieşte inima fiecă-ruia dintre ei». Şi iarăşi: «El Însuşi cunoaşte cele ascunse ale inimii», iar Iov: «Tu singur cunoşti inimile oamenilor».

Când pot să prevadă demonii gândurile oamenilor?Ghermanus. După cum spui, înseamnă că aceste duhuri nu pot nici măcar observa gândurile noastre, ceea ce ni se pare că este fără sens. Fiindcă zice Scriptura: «Dacă duhul celui ce are putere se ridică împotriva ta», şi de asemenea: «Fiindcă diavolul trimisese în inima fiului lui Simon Iscariotul gândul de a-L trăda pe Domnul». Cum se poate crede că nu le sunt cunoscute gândurile noastre, a căror răsadniţă în cea mai mare parte este formată din semin-ţele semănate de ele?

Serenus. Fără îndoială că duhurile necurate pot cunoaşte felul gândurilor noastre, dar după arătări din afară, adică după înclinările, cuvintele şi preocupările spre care au văzut că sun-tem mai înclinaţi. Însă la acelea care încă n-au ieşit din cele lăun-trice ale sufletului, ele în nici un caz nu pot să ajungă. 2. Chiar gândurile pe care ni le strecoară, ele află dacă au fost primite şi cum au fost primite nu prin natura sufletului însuşi, adică prin acea mişcare lăuntrică ascunsă, în măduva lui, ca să zic aşa, ci din mişcările şi indiciile omului din afară. De exemplu, când au insuflat cuiva lăcomia la mâncare, dacă l-au văzut pe monah că ridică neliniştit ochii la fereastră sau la soare, sau că întreabă cu insistenţă cât este ora, atunci ele ştiu că în acela a fost semă-nată pofta stomacului. Dacă, sădind sămânţa desfrânării, îşi dau seama că monahul a primit fără împotrivire săgeata poftei şi dacă l-au văzut sub stăpânirea trupului, fără să lupte cum ar


30

fi trebuit împotriva ispitelor, atunci duhurile necurate înţeleg că săgeata lor s-a înfipt drept în inima lui. 3. Şi aţâţările la tris-teţe, supărare, furie, pe care le-au administrat, ele le cunosc după gesturile sau mişcările exterioare ale corpului dacă s-au aşezat în inimă, când l-au văzut că freamătă în tăcere, sau că suspină cu indignare, sau că s-a îngălbenit, ori s-a roşit la faţă, şi în felul acesta ele află cu uşurinţă cărui viciu s-a dedicat cineva. Ele ne cunosc cu siguranţă pe fiecare dintre noi dacă ne-a plăcut ceva din momelile lor, după gesturi şi după mişcarea corpului, care dovedesc acceptarea ispitei trimise de ele. 4. Nu este de mirare că puterile văzduhului au astfel de cunoştinţe când vedem că foarte adesea bărbaţii cu simţul observaţiei mai dezvoltat, cunosc sta-rea omului lăuntric după chipul şi manifestările celui din afară. Cu atât mai mult pot observa acestea ele care, duhuri fiind prin natura lor, fără îndoială că sunt mai pricepute şi mai pătrunză-toare decât oamenii.

După cum unii tâlhari în casele pe care vor să le atace pe furiş cercetează mai întâi lucrurile ascunse ale oamenilor, în întunericul nopţii aruncând cu nisip fin peste obiectele pe care nu le pot vedea, pentru ca, după sunetul pe care acesta îl pro-duce în căderea lui pe diferite obiecte, să-şi dea seama de ce metal sunt şi ce valoare au, la fel şi duhurile necurate, ca să afle comoara inimii noastre aruncă peste ea nisipul ispitelor vătămă-toare nouă şi, după răsunetul pe care ele îl au în inima noastră, ca nisipul într-o încăpere, ei recunosc ce se ascunde în adâncu-rile omului lăuntric.

Trebuie să ştim însă că nu toţi demonii insuflă orice patimă în oameni, ci fiecare viciu îşi are duhurile sale. Astfel că unora le place mai mult murdăria poftelor, altora hula, altora mânia şi furia, alţii sunt hrăniţi din tristeţe, pe alţii îi mângâie gloria deşartă şi trufia. Fiecare strecoară în inimile omeneşti păcatul care le place, dar nu toate la fel, ci pe rând, după timpul, locul şi omul pe care prilejul le-au oferit.

31

Cine sunt diavolii şi cum să luptăm împotriva lorDacă între demoni există o ordine a

atacurilor şi cum se respectă aceastaGhermanus. Aşadar, trebuie să credem că răutatea lor este orân-duită şi, ca să zic aşa, disciplinată în aşa fel, încât să se păstreze o oarecare ordine în intervenţia lor şi să existe o socoteală a aţâ-ţărilor, pe când dimpotrivă, se constată că măsură şi raţiune nu poate exista decât între cei buni şi cinstiţi, potrivit acelei învă-ţături din Scriptură: «Vei căuta înţelepciune la cei răi şi nu vei găsi» şi: «Duşmanii noştri fără simţire» şi chiar: «Nu există înţelepciune, nu există vitejie, nici vreo rânduială la cei nelegiuiţi».

Serenus. Este un fapt sigur că între cei răi nu poate exista o înţelegere veşnică în toate şi nici o unire desăvârşită, chiar în acele păcate care le plac tuturor. Căci niciodată, precum aţi spus, nu se poate păstra o măsură şi o disciplină în lucrurile nedisci-plinate. În unele totuşi, când tovărăşia de lucru sau necesitatea o cere, sau când comunitatea de interese o impune, trebuie să existe un consimţământ temporar. 2. Vedem foarte bine că este cu putinţă acest lucru în armata duhurilor rele, care nu numai că respectă între ele timpul şi ordinea lucrurilor, dar chiar sunt fixate de unele locuri şi în ele locuiesc în chip obişnuit. Că este necesar ca ele să-şi arate aţâţările lor prin ispite neschimbate, prin păcate sigure şi în anumite momente, se vede limpede din aceea că nici unul nu poate fi totodată stăpânit de deşertăciunea gloriei şi ars de pofta desfrânării, nu poate să se înalţe îngâm-fat de mândrie, care este ceva sufletesc şi să se umilească sub jugul trupesc al lăcomiei. 3. Nu poate cineva în acelaşi timp să se dezlănţuie într-un râs prostesc şi să fie aţâţat de înţepăturile mâniei, sau să fie cuprins de tristeţea care macină sufletul, ci în mod necesar fiecare duh necurat îşi are rândul său în asaltarea minţii şi, dacă s-a retras învins, îi dă altui duh rândul să atace şi mai puternic, iar dacă a ieşit victorios la fel îl încredinţează altuia pentru a-l hărţui.

Trebuie să ţinem seama şi de faptul că nu toate duhurile au aceeaşi ferocitate şi aceleaşi dorinţe, nici aceeaşi putere de a face rău. Cei încă nepătaţi şi slabi se măsoară în luptă cu duhurile mai


32

slabe şi numai după ce duhurile acestea ale răului sunt învinse, atletul lui Hristos porneşte la luptă treptat împotriva celor mai puternice. Greutatea luptei sporeşte pe măsura puterilor şi a suc-cesului omenesc. 2. În nici un chip un cuvios, oricare ar fi el, n-ar putea rezista răului atâtor duşmani, nici să le înfrunte viclenia, şi nici să le suporte cruzimea şi sălbăticia, dacă nu l-am avea în lupta noastră pe Hristos, ca pe cel mai blând arbitru şi conducă-tor, care cumpăneşte puterile luptătorilor, respingând pe cei mai primejdioşi, înfrânându-le atacurile şi făcând ca noi să putem opune rezistenţă.

Demonii au greutăţi în lupta cu oamenii, ei fiind singurii şi adevăraţii noştri duşmani

Nu credem că demonii pot să dea această luptă fără osteneală. Căci au şi ei neliniştea şi tristeţea lor, mai ales în faţa unor adver-sari mai puternici, când adică li se împotrivesc bărbaţi cuvioşi şi desăvârşiţi. Altfel, dacă n-ar întâmpina această împotrivire, n-ar fi o luptă sau un conflict, ci numai o îngăduinţă pentru ei de a ne amăgi în siguranţă, ca să spun aşa. Cum ar sta în picioare acea învăţătură a Apostolului care zice: «Lupta noastră nu este împo-triva trupului şi a sângelui, ci împotriva domniilor, împotriva stăpâ-niilor, împotriva conducătorilor întunericului acestei lumi, împotriva duhurilor răutăţii răspândite în văzduhuri» (Efs. 6, 12). Sau: «Eu lupt nu ca şi cum aş lovi aerul» (1 Cor. 9, 26), Sau: «Luptă bună am lup-tat» (2 Tim. 4, 7). 2. Unde este vorba de o întrecere, de o luptă, este nevoie de grijă, sudoare şi muncă din amândouă părţile şi deo-potrivă înfrângerea aduce durere şi necaz, iar victoriei îi urmează bucuria. Când unul luptă cu sudoare, iar celălalt este în odihnă şi siguranţă, iar pentru a dobândi şi doborî adversarul se folo-seşte numai de voinţă în loc de puteri, întâlnirea aceasta nu tre-buie numită nici luptă, nici întrecere, ci un atac nedrept şi fără raţiune. 3. Şi ei asudă şi se ostenesc în lupta cu neamul omenesc, ca să poată obţine victoria pe care o doresc, şi îi cuprinde şi pe ei tristeţea care ne-ar fi cuprins pe noi, dacă am fi fost învinşi de ei,

33

Cine sunt diavolii şi cum să luptăm împotriva lorpotrivit acestor cuvinte: «Este un capăt al vrăjmăşiei lor: răutatea buzelor lor îi va acoperi» şi: «Răutatea lui se va întoarce în capul lui», Şi: «O să-i vină laţul pe care nu-l cunoaşte; cursa pe care o ascunde îl va prinde pe el şi va cădea în laţul lui», pe care, se-nţelege, l-a pregătit pentru a înşela pe oameni. Suferă şi ei nu mai puţin şi, precum ne biruie ei, îi biruim şi noi, iar învinşi nu se retrag fără întristare. 4. Acela, care avea ochii sănătoşi ai omului lăun-tric, când vedea prăbuşirile şi înfrângerile lor, precum şi bucu-ria pe care o aveau pentru înfrângerile noastre, temându-se ca ei să nu se veselească şi pe socoteala lui, roagă pe Dumnezeu zicând: «Luminează ochii mei, ca să nu adorm vreodată în moarte. Să nu zică vrăjmaşul meu: întăritu-m-am asupra lui. Cei ce mă necă-jesc se vor bucura că mă voi clătina» (Ps. 34, 15), sau: «Dumnezeul meu, să nu se bucure ei de mine. Să nu zică în inimile lor: Bine, bine, sufletului nostru, şi nici să zică: L-am înghiţit pe el». Sau: «Au scrâş-nit dinţii lor asupra mea. Doamne, când te vei uita?». Căci «unel-teşte pe ascuns, ca un leu în culcuşul său. Unelteşte să-l răpească pe cel sărac» (Ps. 9, 29). Sau: «Îşi cere lui Dumnezeu hrana». 5. De ase-menea, când după toate încercările n-au putut dobândi victo-ria asupra noastră, faţă cu osteneala lor zadarnică, trebuie «să se întristeze şi să se ruşineze cei care au căutat sufletele noastre ca să le răpească. Să se acopere cu ruşine şi tristeţe cei ce cugetă împotriva noastră cele rele» (Ps. 34, 4). Şi Ieremia zice: «Să se întristeze ei şi să nu mă întristez eu. Să se teamă ei şi să nu mă tem eu. Du asupra lor mânia furiei Tale, şi striveşte-i, de două ori striveşte-i». Nu este îndoială pentru nimeni că, atunci când sunt învinşi de noi, ei sunt în mod necesar de două ori striviţi: întâi, pentru că sfinţe-nia pe care o caută oamenii ei au pierdut-o, aceasta constituind o pierdere şi pentru neamul omenesc, şi al doilea, pentru că ele, duhuri necurate, dar duhuri, au fost învinse de nişte fiinţe tru-peşti şi pământeşti. 6. Văzând înfrângerile duşmanilor şi victo-riile sale, unul dintre Sfinţi strigă cu bucurie: «Voi urmări pe duş-manii mei şi îi voi prinde şi nu mă voi întoarce până ce nu vor pieri. Îi voi strivi şi nu vor putea să se ridice. Vor cădea sub picioarele mele». Acelaşi profet, rugându-se împotriva lor, zice: «Judecă, Doamne, pe

Cine sunt diavolii şi cum să luptăm împotriva...

Documents

Transcript of Cine sunt diavolii şi cum să luptăm împotriva...