CHESTIONARELE SI INVENTARELE DE PERSONALITATE

Cea mai generala clasificare a chestionarelor de personalitate împarte aceste

instrumente, dupa cum masoara una sau mai multe trasaturi ale personalitatii, în

chestionare unifazice şi multifazice

Funcţie de destinaţia lor ele se clasifică în chestionare de: adaptare, atitudini, interese şi

de personalitate (U. Şchiopu, 1976).

CHESTIONARELE DE ADAPTARE

Urmaresc sa evidentieze dificultatile de adaptare în diverse medii ale activitatii

umane: mediul scolar, universitar, mediul muncii. Ele surprind aspectele diferentiale

ale adaptabilitatii, unele persoane fiind mai adaptabile sau mai putin adaptabile în

raport cu un anumit domeniu al activitatii umane .

Exista trei feluri de adaptare: -prin asimilarea mediului

-prin acomodarea la cerintele lui

-prin deplasarea sau inlocuirea în caz de esec.

Acomodarea si asimilarea functioneaza sistemic, orice asimilare este urmata, potrivit

teoriei lui Piaget, de acomodarea la noile achizitii.

Deplasarea se refera pe de o parte la o strategie a Eului, explicată de psihanaliză, când

centrul de interes se schimbă către un alt domeniu al activitatii, ca în cazul în care

inregistrând esec în domeniul prezent (nu ne-am realizat ca psihologi) ne orientăm către

domeniul afacerilor sau invers. Pe de altă parte, deplasarea se poate produce si

imaginar, în sensul că, ne compensăm eventualele răni ale stimei de sine, ale imaginii

de sine, proiectandu-ne în diverse situatii unde aceste caracteristici, aceste trebuinţe ale

Eului sunt satisfăcute. Adaptarea la conditiile activitatii este un proces foarte complex

si înglobeaza componente fiziologice, psihologice, sociale angajând atât mecanisme de

diminuare cat si de compensare acordate la un nou mediu, care este considerat cel mai

confortabil.

1

Cele mai utilizate chestionare din această categorie, în deceniile trecute, dar

care

mai sunt utilizate si în prezent sunt Woodworth-Mathews şI Psychorater.

Chestionarul Woodworth - Mathews

Este unul dintre cele cele mai utilizate chestionare de adaptare. În varianata originară a

fost utilizat în primul război mondial ca o modalitate de standardizare a interviului

psihiatric. La elaborarea primei variante s-a utilizat un eşntion normativ de 2000 de

subiecţi normali şi un grup de psihonevrotici. Se mai numeşte inventar psihonevrotic

deoarece poate decela unele accentuări spre patologic ale unor însuşiri

psihocomportamentale larg întânlite în populaţie. Deşi operează cu concepte psihiatrice

el sesizează de fapt caracteristici tipologice şi temperamentale atribuibile personalităţii

normale. Unii autori îl consideră pe bună dreptate ca fiind un chestionar de

temperament.

Descriere

Conţine un număr de 76 de itemi la care subiecţii răspund prin sublinierea răspunsurilor

''Da'' sa ''Nu'' . Răspunsurile sunt tipărite, în dreapta paginii, în continuarea fiecărui item.

Testul mai poate fi administrat cu o foaie de răspuns.

Itemii sunt alocaţi unui număr de opt caracteristici temperamentale. Deşi acestea sunt

denumite cu o terminologie clinică semnificaţia lor poate deveni patologică doar prin

depăşirea considerabilă a anumitor limite.

1. emotivitate simplă; 2. psihastenie, obsesiuni; 3. tendinţe schizoide; 4. tendinţe

paranoide; 5. tendinţe depresive şI ipohondrice; 6. tendinţe impulsive şI epileptoide;

7. tendinţe instabile (instabilitate psihică); 8. tendinţe antisociale (egocentrice).

Administrare.

În instructajul standardizat se insistă pe următoarele aspecte:

Subiecţii trebuie să citească fiecare întrebare cu toată atenţia şI să cântărească foarte

bine dacă întrebarea se referă la o caracteristică ce se potriveşte felului lor de a fi şI de

a acţiona, în condiţiile în care cvasitotatlitatea chestionarelor, dimpotrivă, solicită

subiecţilor să dea primul răspuns care îi vine în minte. Această schimbare de accent este

2

explicabilă prin intenţia lui Woodworth de a realiza odată cu acest chestionar o

prescurtare şI standardizare a interviului psihiatric pentru a putea fi investigat un mare

număr de combatanţi.

Un alt accent se pune pe necesitatea unei conduite sincere în completarea

chestionarului.

Corectarea şi interpretarea testului

Corectarea chestionarului se realizează trecând în revistă fiecare răspuns semnificativ şI

alocându-l, la fel ca într-un tabel de frecvenţă, fiecărei trăsături sau tendinţe, într-un

tabel centralizator tipărit de obicei pe ultima pagină a chestionarului, sau pe foia de

răspuns. De obicei chestionarele conţin în stânga numărului de ordine al fiecărui item o

cifră romană de la I la VIII care arată cărei tendinţe psihonevrotice îi este alocată

întrebarea respectivă. De asemenea mai sunt tipărite unele semne distinctive ( de ex. un

''+'') la acei itemi pentru care răspunsul semnificativ este ''Nu''. Numărul de răspunsuri

pe fiecare tendinţă se înmulţeşte printr-un coeficient care variază de la o trăsătură la alta

fiind cuprins între 20 şi 52. Va rezulta, pentru fiecare trăsătură psihonevrotică un număr

cuprins între 0 şI 360.

Interpretarea testului respectă următorii paşi: 1. Se evaluează gradul de normalitate al

celor opt trăsături temperamentale. Dacă se situează sub valoarea de 120 le vom

considera ca fiind normale. Cu cât valorile vor fi mai mari de 120 şI se vor apropia de

360 cu atât va fi mai îndreptăţită supziţia unor tendinţe patologice. 2. Interpretarea

profilurilor normale luând în considerare ca dominante acele trăsături mai evident

conturate. Despre o persoană care a obţinut valori sub 120 la toate trăsăturile dar la care

caracteristica temperamentală cu nota cea mai mare este tendinţa paranoidă vom emite

ipoteza unei persoane, bănuitoare, suspicioase, uşor de rănit, cu mult amor propriu, ciu

sete de prestigiu, etc. Aceeaşi trăsătură având o notă peste 300 într-un protocol cu toate

celelate note depăşind pragul de 120 indică focalizarea morbidă a persoanei pe ideea de

insecuritate socială, de grandoare sau de persecuţie, unilateralizarea trăsirilor sale

sufleteşti pe ideea obsesivă de prejudiciu.

3

3. Astfel de profiluri cu tendinţe morbide trebuie confirmate de alte probe sau de

examenul psihiatric.

CHESTIONARELE DE ATITUDINI ŞI ASPIRAŢII

Pieron defineşte atitudinile ca pe reacţii generalizate faţă de anumiţi stimuli. Ele sunt

sisteme afectogene care impică un sistem de valori, negative sau pozitive implicate în

sfera motivaţională a personalităţii (U. Şchiopu, 1976). Murray consideră că trebuinţa

are o sferă mai largă decât atitudinea pe care de altfel o implică.

Contribuţii consistente în domeniul chestionarelor de atitudini au adus Thurstone,

Likert, Guttman Lazarsfeld, ş.a.

Thurstone a elaborat Scalele de atitudini generale (Generalized Attitude Scales),

intrument care investighează atitudini referitoare la căsătorie, divorţ, libertatea negrilor

şI alte chestiuni cu caracter social. Odată cu acest chestionar Thurstone a elaborat un

aparat matematic special utilizat în valorificarea acestui tip de instrumente

psihodiagnostice.

Alain Sarton realizează un grupaj de chestionare care investighează o serie de atitiduni

cum sunt: atitudinea faţă de sănătate, atitudinea faţă de satisfacţii imediate, faţă de

bani, faţă de prestigiul social şI faţă de muncă. Fiecare tip de atitudine este evaluată pe

trei dimensiuni, de exemplu ca atitudine faţă de sănătatea proprie, faţă de sănătatea

altora şI faţă de sănătatea în general (faţă de conceptul de sănătate).

Psihodiagnosticul aspiraţiilor s-a centrat pe modelarea unor situaţii

experimentale. Este investigat de nivelul de aspiraţii, adică nivelul pînă la care

individul este gata să-şi angajeze într-o sarcină propria sa stimă de sine. Nivelul de

aspiraţii se defineşte prin comparaţia performanţei reale cu performanţa estimată de

subiect. Diferenţa între cele două are valoare de feed- back pentru ajustarea aspiraţiilor

viitoare. Dembo, elev al lui Lewin a elaborat un interesant dizain experimental în acest

domeniu. Subiecţii au de îndeplinit în mod repetat aceeaşi sarcină. Înaintea fiecărei

etape, subiecţii comunică propriile expectaţii privind calitatea şI timpul de rezolvare.

Se constată un proces constant de ajustare a expectanţelor în concordanţă cu

4

performanţele reale. Situaţii experimentale cu valoare de test, similare au mai realizat

Dellay şi Pichot precum şi J. B. Miller. Testul lui J. B. Miller constă din 20 de pagini

de exerciţii aritmetice simple. Pe măsură ce rezolvă fiecare pagină ( de la 2 la 13) cu

timpul limită de un minut, subiectul o atribuie, alternativ, contului său sau clasei.

Performanţele la paginile 14-19 le atribuie după bunul plac sieşi sau clasei. Comparaţia

celor două conturi, personal şI al clasei, pune în evidenţă atitudini cum sunt cooperarea

sau individualismul.

Pentru informaţii detaliate studenţii vor consulta U. Şchiopu, 1976 p.404-410, H. Murray, Exploration de la

personalite (experimentele lui Frank privind nivelul de aspiraţie) şi Al. Roşca Metode şI tehnici experimentale în

psihologie, p.280-282)

CHESTIONARELE DE INTERESE

Sunt utilizate în special în domeniul orientarii şcolare şi profesionale a adolescentilor,

dar este utilizat si în reorientarea si reconversia profesională. Fiind definit ca fixare si

manifestare a unei trebuinte, interesul dinamizează activitatea psihică, focalizează

atentia, efortul si se obiectivizeaza în performante. Interesele prezinta în randul

oamenilor aspecte diferentiale atat structural cat si din punct de vedere al calitatilor care

sunt: generalitatea, intensitatea, durata. U. Şchiopu (1976) identifică trei tipuri de

chestionare pentru testarea intereselor:

1. Chestionarele cu structură cognitivă. Conţin sarcini (întrebări) de identificare a unor

profesii cunoscute, de apreciere a unor profesii interesante, dificile, pe cale de dispariţie

sau a altora noi.

2. Chestionare care conţin sarcini de identificare a unor profesii pe baza prezentării unor

secvenţe de activităţi specifice.

3. Chestionare de interese profesionale în care itemii conţin descripţiile unor actvităţi

proprii mai multor profesii. La fiecare item subiecţii trebuie să aleagă acel tip de

activitate care îi place cel mai mult.

În domeniul chestionarele de interese profesionale cele mai cunoscute sunt:

Chestionarele de interese vocaţionale Strong (Strong Vocational Interest Blank, Strong-

Campbell Interest Inventory), Chestionarul de interese Kuder (Kuder Occupational

Interest Survey), Lee-Thorpe, Lacerbeau şI Martin Irle.

5

Chestionarul lui Strong conţine un număr de 400 de itemi vocaţionali şi avocaţionali.

Itemii vocaţionali sunt cei care identifică interese specifice unei anumite profesii; itemii

avocaţionali se referă la interese care nu au legătură cu profesia respectivă. Departajarea

lor pentru 24 de profesii feminine şI 47 de profesii masculine a fost realizată de Strong

prin compararea unor loturi perechi de subiecţi. În unul din loturi toţi subiecţii aveau

aceeaşi profesie iar în celălalt aveau profesii diferite. Ambele loturi erau egalizate

d.p.d.v. al sexului şI vârstei. Loturile omogene d.p.d.v. al unei anumite profesii au

relevat anumite modele (structuri) specifice de interese.

Chestionatul se adresează adolescenţilor. Familiile de interese au fost reprezentate pe un

glob. O astfel de reprezentare permite consilierului vocaţional să indice subiectului locul

său pe globul profesiilor şI distanţele dintre locul său şI alte profesii.

Chestionarul Kuder are itemii grupaţi pe 10 grupe de interese ocupaţionale care au fost

identificate prin analiză factorială ca de exemplu: interese ocupaţionale, persuasive,

artistice, literare, muzicale, servicii sociale, funcţionăreşti etc. Fiecare item este format

din descrpţia a trei tipuri de activităţi, fiecare evocând un interes specific. Subiectul

trebuie să opteze pentru una dintre cele trei variante, astfel:

Ce crezi că este mai interesant ?

a) Să realizezi noi tipuri de aparate electrice ?

b) Să conduci un magazin de aparate electrice ?

c) Să primeşti comenzi telefonice pentru aparate electrice ?

Scorurile în percentile pe fiecare dintre cele 10 grupe de interese permit decelarea

profesiei ale cărei activităţi specifice au fost cele mai preferate. Consilierea subiectului

în alegerea profesiei are în vedere atât profesia dominantă cât şI configuraţia generală a

intereselor subiectului.

Chestionarul Lee-Thorpe operează cu şase tipuri de profesii, descrise succint câte două

în fiecare item. Subiectul trebuie să aleagă de fiecare dată profesia preferată. Profesiile

sunt sociale, naturale, mecanice, afaceri, artă, ştiinţă.

Chestionarul lui Lacerbeau este format din 72 de itemi redactaţi cîte 18 pe patru pagini

diferite. Itemii se referă la diferite ocupaţii cum sunt cele tehnice, intelectuale, sociale,

sportive, legate de natură, din domeniul comerţului, artistice, manuale, imaginative. În

6

fiecare pagină subiectul alege şase profesii preferate şI indică alte şase respinse. Se

acordă un punctaj diferenţiat de la 2 la 0 pentru profesii preferate, neutre sau respinse.

Chestionarul lui Martin Irle identifică interesele specifice a nouă tipuri de profesii din

domeniul tehnic, ştiinţific, comerciale etc. Este format din 162 de itemi. Fiecare item

evocă patru tipuri activităţi diferite, fiecare aparţinând unei anumite profesii. Subiectul o

alege de fiecare dată pe cea mai preferată. În partea stângă a paginii este indicat printr-

un simbol tipul de profesiune evocat de ficare alternativă, ca în exemplu de mai jos:

65. (A) - A turna stâlpi de beton pentru poduri.

(H) - A cultiva răsaduri de zarzavat.

(D) - A lucra într-un laborator electronic.

(E) - a prezenta în magazin noutăţi tehnice.

Funcţie de punctajul rezultat pentru fiecare categorie de ocupaţii se poate stabili

interesele ocupaţionale dominante ale subiectului consiliat.

CHESTIONARELE ŞI INVENTARELE DE PERSONALITATE

Acestea se adresează atributelor caracteriale si temperamentale. În domeniul

psihodiagnozei sunt preferate inventarele multifazice de personalitate deoarece oferă o

perspectivă mai amplă asupra patternului caracteristicilor unui subiect. Unele inventare

de personalitate cum este cazul M.M.P.I. opereaza cu concepte din domeniul

psihopatologiei, altele cum este C.P.I.(Inventarul Psihologic California) opereaza în

domeniul normalitatii. Ambele pot fi utilizate atat în domeniul clinic cat si în domeniul

normalitatii.

M.M.P.I. (Inventarul Multifazic Minnesota) produce o diferenţiere mai riguroasă a

diverselor tulburări psihice care pot apare ca fenomene dezadaptative.

Dintre chestionarele care au o lunga utilizare în laboratoarele de psihologie din tara

noastră menţionăm: M.M.P.I, C.P.I, F.P.I. (Inventarul Freiburg); chestionarele 16 P.F.

şI de anxietate ale lui Cattell, inventarul de temperament al lui Guilford-Zimmerman

etc. Mai recent sunt în curs de adaptare pe populaţia românească chestionarele NEO

care au la bază modelul BIG-FIVE.

7

Chestionarele de personalitate nu sunt instrumente psihodiagnostice infailibile. Ele

comportă o serie de dificultăţi pe care este necesar să le cunoaştem pentru a avea o

perspectivă cât mai realistă cu privire la valoarea de încredere pe care o atribuim

rezultatelor obţinute prin administrarea lor. Menţionarea mai întâi a limitelor lor are

rolul de a invita la prudenţă şI discernământ când le utilizăm. De asemenea,

configurarea chiar şi numai succintă a evoluţiei ''filosofiei'' care ghidează construcţia

acestor instrumente în ultimele decenii are drept scop relevarea complexităţii travaliului

care stă la baza realizării lor.

Sursele de eroare intânlite în utilizarea chestionarelor de personalitate

Cele mai grave probleme cu care se confruntă chestionarele de personalitate sunt

acelea ale denaturarii răspunsurilor. Spre deosebire de domeniul clinic si de cel al

consilierii unde subiectul este interesat în mod direct să dea raspunsuri într-un mod cât

mai adecvat, în alte domenii ca de ex. în selectia profesionala apare tendinta de

falsificare a raspunsurilor. Ursula Schiopu clasifica sursele de eroare care ţin de

subiectul respondent in: efectul de fatadă, efectul de reputatie bună, efectul de

originalitate, efectul de fraudă, efectul de convenienţă. (Pentru detalii vezi U. Şchiopu,

1976).

Falsificarea raspunsurilor, după Bloom si Naylor (1976), se refera la tendinta subiectilor

de a alege acele raspunsuri care îi prezintă intr-o lumina cât mai favorabilă. Subiectii în

mod constient doresc sa îşi mareasca sansele de succes fie atunci cand chestionarul

serveste unor scopuri de selectie, fie atunci când vor să beneficieze de un anumit regim

preferential.

Exista insă si o motivatie inconstientă de falsificare a răspunsurilor care angajează

mecanismele de aparare ale Eului. Posibilitatea falsificarii, modificarii raspunsurilor la

chestionarele de personalitate a facut obiectul unor experiente. Intr-unul dintre

experiente s-a cerut subiectilor primului esantion experimental sa simuleze raspunsurile

unor oameni fericiti, bine adaptati (subiectii fiind studenti). Subiectilor din al doilea

esantion experimental li s-a cerut sa simuleze dezadaptarea universitară (nefericirea,

stresul), iar celor din esantionul de control ,al 3-lea, li s-a cerut sa se refere la propriul

8

comportament. S-au obţinut diferente remarcabile care dovedesc usurinta cu care pot fi

generate profilurile dorite. În cele doua loturi experimrntale subiectii au reusit să dea

astfel de raspunsuri incat prin prelucrarea chestionarelor s-au obtinut exact

caracteristicile propuse de experimentator.

Un excelent avertisment în ce priveste fragilitatea chestionarelor de personalitate,

şI respectiv tendinta de falsificare a raspunsurilor, il reprezintă cercetarile intreprinse de

Weastman si Green. Ei au cerut subiectilor să raspundă la un chestionar de

personalitate, ca şi cand ar candida pentru ocuparea postului de vânzator la o mare firma

si ar trebui sa isi mareasca sansele de succes. Dupa o saptamana acelorasi subiectii li s-

a cerut sa raspunda la fel de inalt motivati pentru a fi angajati în postul de bibliotecari.

Trasatura masurata, increderea în sine, a inregistrat diferente notabile intre cele doua

etape ale experimentului, ''vânzatorii'' având scoruri mai inalte decât bibliotecarii.

A doua sursă de eroare o reprezinta seturile sau montajele de raspuns. Este

vorba de efectul de set (montaj, ustanoka). Acesti termeni desemneaza faptul ca noi

percepem si reactionam în fata evenimentelor în virtutea unor experiente anterioare

stocate în adevarate matrici perceptive. Setul are rolul de a categorializa datele primare

ale experientei, deci de a le raporta la ceva cunoscut si în felul acesta de a le desprinde

semnificatia. Prin intermediul setului subiectii au tendinta să interpreteze itemii în

conformitate cu propria lor experienţă si să dea raspunsuri mai mult sau mai putin

deformate de aceste asteptari. Una din consecintele setului il reprezinta tendinta de

răspunde intr-o maniera dezirabilă social. Spre deosebire de tendinta de falsificare

constientă, conformarea la modelele de raspuns acceptate social are la baza mecanisme

mai profunde, mecanisme incostiente care sunt legate de nevoia de protectie si de

aparare impotriva criticilor sau impotiva dezaprobarii sociale. O alta categorie de erori,

legată de set, poate sa apară datorita tendintei de a răspunde cu ''da'' sau cu ''adevarat''.

Incuviintarea echivalează cu incercarea de a raspunde asa cum credem ca altii s-ar

astepta sa raspundem. Tot aici în categoria setului intra deviatia –sau tendinta de a da

raspunsuri necomune sau neobisnuite.

Diminuarea acestor surse de eroare se realizeaza prin următoarele metode.

9

1.Construirea unor itemi neutri din punct de vedere social, dat fiind ca dezirabilitatea

sociala este sursa de eroare .

2. Furnizarea prin instructaje adecvate a explicaţiilor privind importanţa unui

comportament sincer care este în avantajul subiecţilor.

3. Incorporarea în chestionarele de personalitate a unor scari de control care detecteaza

tendintele de falsificare.

4. Intoducerea unor variabile cu rol corectiv, asa cum este cazul, scarii K din M.M.P.I.

5. Utilizarea tehnicii alegerii fortate a raspunsurilor prin care subiectul trebuie sa aleagă

intre doi sau mai multi termeni sau fraze, egal de acceptabile dar diferite ca semnificatie

(Exemplu . : Aş dori sa am o casă : a) situată în mijlocul pădurii; b) situata în centrul

orasului; c) intre A si B).

6. Asigurarea unui numar egal de intrebari la care raspunsurile : Da –adevarat; Nu - fals

sunt semnificative.

7. Intercalarea acestor doua tipuri de intrebari astfel incat sa nu se formeze setul,

asteptarea faţă de un anumit tip de răspuns.

Trebuie semnalat, odată cu Anastasi (1978), că experienţa acumulată de

cercetători a produs o optică interesantă în legatura cu aceste erori: dacă la inceput ele

erau considerate si tratate ca o sursa de deformare, şi în consecinţă erau introduse

măsuri de contracarare a lor, ca cele mentionate mai sus, ulterior a apărut o a doua

tendinţă potrivit căreia aceste modalitati de raspuns falsificatoare pot fi tratate ca stiluri

de raspuns personale, deci ca indicatori ai unor caracteristici durabile de personalitate.

(Chiar tendinta de a minţi este o caracteristică de personalitate foarte importanta pe care

în majoritatea profesiunulor este farte important sa o evaluam).

Dificultăţi specifice evaluării psihologice cu ajutorul chestionarelor de

personalitate

O serie de autori mai vechi (Anastasi, Crombach) sau mai noi (Hofstee, Costa,

Mc.Craye) au adus urmatoarele reprosuri chestionarelor de personalitate si anume:

1.Chestionarele inregistreaza limite în operationalizarea dimensiunilor de evaluat. De

exemplu a operaţionaliza sociabilitatea inseamna a-i gasi acele faţete care pot fi uşor

10

evaluate prin intrebari adecvate. A operationaliza un concept psihologic inseamna a-l

traduce în termeni usor evaluabili. Aceleaşi limite sunt prezente şi în modul de utilizare

a limbajului în sensul că uneori limbajul stiintific este impregnat de notiuni ambigue

provenite din limbajul comun, natural. Cattell este unul dintre autorii de chestionare,

care a fost preocupat de utilizarea unui limbaj standardizat. El chiar a propus pentru

factorii de personalitate o simbolistică internatională tocmai pentru a elimina

ambiguitătile. De asemenea, chestionarul inregistreaza

limite în privinta modului în care sunt transmise catre subiect si în care sunt

receptate de catre acesta informatiile conţinute de itemi. Nu putem fi siguri că

subiecţii vor obţine aceleaşi înţelesuri ca cele intenţionate de către cel care a redactat

itemii.

2. O alta limita o reprezinta faptul ca starea de intentionalitate a subiectului se reflecta

asupra modului în care el intelege diferit de altul, altfel nuanţat, sensul intrebarilor.

3. O alta limita este, “vizibilitatea” itemilor, faptul că sensul lor favorabil poate fi

intuit de subiect. Uneori este intuita insăşi trasatura de personalitate care este ţintită.

4. O alta limita a chestionarelor e data de faptul ca există o mare variabilitate a

comportamentelor pe care le masuram. Noi nu ajungem la trasaturi psihice direct ci prin

intermediul comportamentelor, în speţă prin comportamentele de raspuns, şI aceasta

functie de dispozitiile personale ale subiectului, de o serie de alte caracteristici care ţin

atât de mediul extern cat si de mediul intern. Subiectul poate sa raspundă la un item intr-

un fel acum si în alt fel peste o anumita perioadă de timp.

5. O altă dificultate rezidă în faptul că, datorită dreptului persoanlor testate la intimitate,

utilizarea chestionarelor de personalitate trebuie să asigure confidenţialitatea sau

anonimatul datelor investigaţiei iar testarea să aibă loc doar în beneficiul persoanei sau

în scopuri ştiinţifice.

6. Lipsa unui criteriu obiectiv de validare a chestionarelor de personalitate constituie

o altă deficienţă majoră (L. Tyler, W. Bruce Walsh, 1979). În general sunt utilzate în

calitate de criteriu diferite evaluări efectuate de profesori, persoane apropiate, şefi, ş.a.,

despre care se presupune că au o suficientă cunoaştere a subiectului testat. Din păcate

11

evaluările sunt contaminate de către diferite surse de eroare, despre care care am

discutat în semestrul trecut.

7. Eforturile cercetătorilor de a realiza şi valida chestionare după metoda grupurilor

disjuncte (grupurile să fie cât mai asemănătoare din cât mai multe puncte de vedere şi

cât mai diferite din perspectiva caracteristicii de personalitate măsurate) s-au concretizat

în disponibilitatea acestor instrumente de măsura mai degrabă trăsturi negative decât

pozitive. Arsenalul psihodiagnostic este se pare mult mai bine instrumentat pentru a

decela, de exemplu unele deficite psihosomatice decât trăsături cum sunt

conştiinciozitatea, credibilitatea sau onestitatea unei persoane. Aşa cum vom vedea într-

un curs viitor, eforturile actuale ale realizatorilor de chestionare multifazice sunt

destinate corectării acestei deficienţe.

Datorită limitelor trecute în revistă eforturile autorilor de chestionare s-au concentrat

pe stabilirea unor principii şi metode clare care să stea la baza construcţiei acestor

instrumente.

Principii (metode) de construcţie a chestionarelor de personalitate

1) Validitatea de conţinut. Ca metodă de constructie a inventarelor de personalitate

exprima exigenţa ca esantionul de comportament desemnat prin itemi să acopere cât

mai exact gama comportamentelor reprezentative pentru atributul psihic măsurat.

Prin analiza de itemi se stabileste gradul de reprezentativitate al fiecarui item pentru

trăsatura masurată. Analiza de conţinut se realizeaza, aşa cum am văzut în cursul opt,

fie conceptual prin consultarea unui lot de judecatori (experţi), fie prin calcularea

saturaţiei fiecărui item în factorul investigat.

2.Acordul empiric cu criteriul. Aacest procedeu controlează dacă răspunsurile

subiecţilor sunt diagnostice sau simptomatice pentru criteriul masurat. Spre deosebire

de validitatea de continut, acordul empiric cu criteriul se caracterizeaza prin faptul ca se

ia în considerare un anumit procentaj de raspunsuri semnificative la chestionar pentru a

respinge sau a reţine itemii acestuia. Astfel, dacă un procentaj mai mare de 25 % din

eşantionul de persoane normale ar răspunde semnificativ la un astfel de chestionar cu

12

destianţie psihopatologică, itemii acestuia nu ar putea fi reţinuţi pentru că ei nu ar fi

diagnostici pentru cazurile de anormalitate.

3. Rolul teoriilor personalităţii în constructia inventarelor de personalitate

Acest principiu mai poate fi formulat ca un imperativ de a utiliza teoria subiacentă drept

fundament conceptual în constructia inventarelor de personalitate.

Teoria si instrumentul coexistă în conceptia unor autori: Cattell, Eysenck, Guilford-

Zimmerman, Guilford. Teoria poate conferi probei o puternica validitate conceptuala

sau de construct. Este motivul care ne-a determinat să procedăm în cursul trecut la o

incursiune în cele mai reprezentative teorii ale personalităţii.

4. Un alt principiu se referă la metoda intuitiva sau raţională. El subliniază iportanţa

culturii şI experienţei ştiinţifice ale psihologului în alegerea acelor itemi care sunt cei

mai adecvati pentru trasatura psihică investigată. Uneori alegerea itemilor poate avea la

baza doar intuitia enculturată a psihologului sau poate sa fie rezultatul operationalizării

teoriei elborate de psihologul respectiv.

5. Metoda empirica: aceasta este intr-un fel asemanatore cu acordul empiric cu

criteriul, prin faptul că psihologul nu se intereseaza atat de conţinutul itemilor cât de

capacitatea itemilor de a diferentia subiectii din punctul de vedere considerat. În cadrul

acestei metode exista urmatorii pasi:

*se realizeaza un ansamblu (set) de itemi, atât pe baza raţională, prin operationalizarea

unei teorii sau, cel mai lesne, prin imprumutarea unor itemi de la alte chestionare

consacrate..

*se aplica acest chestionar ipotetic pe un lot de subiecti format din două grupuri

asemanatoare din toate punctele de vedere, mai puţin din punct de vedere al trăsăturii

masurate.

*se determină frecventa raspunsurilor la itemi intr-un esantion sau altul si prin metoda

semnificatiei diferentelor se vede în ce masura itemii diferentiaza din punct de vedere

al trasaturii respective în cele doua esantioane (loturi).

Adjectivul empiric are rolul de a sublinia faptul că experienţa mai degrabă decât teoria

determină care răspunsuri ar trebui cotate ca fiind semnificative pentru atributul psihic

măsurat (L. Tyler, W. Bruce Walsh, 1979). Autorii citaţi exemplifică această metodă cu

13

următorul exemplu : Un răspuns este scorat pentru scara Paranoia numai dacă apare

mult mai frecvent la subiecţii paranoizi decât la cei normali. Bineînţeles că împărţirea

subiecţilor în normali şi paranoizi se realizează pe baza diagnosticului psihiatric.

6. Metoda analizei factoriale. Cuprinde următoarele etape (L. Tyler, W. Bruce Walsh,

1979) :

1. Alegerea unui eşantion de subiecţi cât mai reprezentativ pentru populaţia căreia i

se adresează chestionarul, pe care este aplicat acest instrument.

2. Corelarea răspunsurilor la un item cu toţi ceilalţi itemi. Rezultă o matrice a

intercorelaţiilor foarte mare.

3. Analiza factorială traduce (condensează) aceste intercorelaţii în factori. Aşa cum

vom vedea într-un curs viitor R. B. Cattell reprezintă unul dintre exponenţii cei

mai de seamă a acestei direcţii.

4. Sunt păstraţi itemii care corelează cel mai înalt cu factorii decelaţi în etapa

precedentă.

Elaborarea chestionarelor de personalitate, indiferent de metoda utilizată,

parcurge o serie de etape: se alege în primul rand tipul de chestionar potrivit scopului

urmărit (consiliere, selecţie, orientare, etc.); se construieste un set de itemi dupa

pricipiile si metodele enunţate mai inainte. În aceasta etapa au loc unele ajustari ale

chestionarului (standardizarea instructajului, a tipului de raspuns, realizarea unor itemi

sau scale de validare ale chesionarului); se realizează unele exemple introductive care

preced itemii şI servesc pentru antrenament preliminar administrării chestionarului. Are

loc validarea statistică a chestionarului prin: analiza de itemi, prin validarea cu criteriul

sau prin analiză factorială. În acesta faza are loc standardizarea interpretării

chestionarului, etalonarea lui.

Trăsătura psihică măsurată poate fi definită ca un mod stabil de comportament. Ea are

insuşirea scalaritatii deci se prezinta ca un continuum între două extreme. Pentru a

evalua persoana printr-o trasatura sau alta trebuie să verificăm în ce masură raspunsurile

(frecventa, intensitatea lor) exprimă un anumit grad de dezvoltare a trasaturii pentru

subietul respectiv. Acest lucru nu ar fi posibil în lipsa tabelelor de norme.

14

In constructia chestionarelor există o adevarată tendinţă evolutivă care merge de la

focalizarea cercetărilor din deceniile trecute pe unităţile molare reprezentate de scalele

chestionarelor, la atenţia specială acordată astăzi unor aspecte moleculare care ţin de

constructia itemilor. Această noua directie este inaugurata de o serie de psihologi,

realizatori de chestionare cum ar fi De Raad, Hofstee Angleitner, Caprara, Perugini,

Ostehdorf ş.a., aparţinând scolilor germană, olandeză , respectiv, italiană.

Deceniile 9-10 ale sec. trecut pot fi considerate o adevarata epocă de aur în cercetarile

privind constructia chestionarelor. Autorii de chestionare si-au pus pentru prima dată o

serie de probleme privind modul de construcţie a itemilor (Pentru detalii vezi în M.

Minulescu, 1996)

Problemele cercetate de autorii moderni în constructia chestionarelor:

Cum trebuie construit lotul initial de itemi si cum trebuie ei scrisi, redactati ?

Cum influenteaza caracteristicile formale si de conţinut ale formularii itemilor modul în

care subiectii vor intelege acesti itemi.? Aceste probleme vor sa demonstreze

implicaţiile extraordinare pe care limbajul utilizat în formularea itemilor il are asupra

ceea ce inteleg subiectii si asupra comportamentului lor de raspuns, implicit asupra

validităţii chestionarului.

Ca urmare a acestor probleme s-au elaborat strategii speciale de elaborare a

itemilor, strategii care-si pun probleme de limbaj. Primul dintre cei care au elaborat o

astfel de strategie este Jakson. Metoda lui este următoarea:

Se alege un grup de judecatori (experti). Ei vor fi solicitaţi să evalueze gradul de

adecvare a itemilor la trăsătura măsurată de chestionar. Li se furnizează alături de

chestionarul ipotetic o descriere a unor persone tintă (de exemplu două personaje

publice foarte bine cunoscute) care exemplifică prin comportamentul lor trăsatura care

ne interesează. Urmează evaluarea de catre experti a probabilitatii ca persoanele ţintă

să aprobe fiecare din itemii respectivi. Judecatorii mai trebuie sa aprecieze relevanţa

itemilor propuşi pentru trasatura în cauză .

Mai exista o alta strategie elaborată în 1983 de Buss si Craick. Ei au pus la punct

ulmatorul algoritm:

15

-Se realizeaza un set de trasături selectate în mod sistematic dintr-un model de

comportament interpersonal;

-Un esantion larg de subiecti identifică comportamente observabile care corespund

trasaturii respective, adică acele comportamente care sunt manifestarea obiectivă a

trasaturii în cauză;

-Un alt lot de subiecti apreciaza prin rangare gradul de reprezentativitate al acestor

comportamente pentru trasatura dată. Se pune intrebarea de ce nu folosim judecatori ci

folosim “oameni de pe strada”. Raspunsul ar fi acela ca această metoda doreste sa

capitalizeze experienta sociala privind cunoastrea oamenilor, experienţă stocată în

limbajele naturale.

Una din paradigmele fundamentale ale acestei direcţii în constructia chestionarelor este

larg intalnita în construcţia instrumentelor care evalueaza personalitatea din perspectiva

modelului Big Five. Potrivit ei limba encodează, adica stochează experienţa sociala de

cunoaştere a persoanelor. Totuşi folosirea limbajelor naturale naşte o serie de probleme

privind imprecizia termenilor. Angleitner si Osterndoff propun trei modalităţi de

contracarare a acestui inconvenient: 1) taxonomia tipurilor de personalitate care pot fi

regăsite în limbajul natural. Acesta taxonomie cuprinde sase categorii de conţinuturi pe

care le-am putea intalni mai frecvent în limbaj: trasaturi stabile, stari si dispozitii

psihice, activitati, roluri sociale, relatii si efecte sociale, abilitati si calitati, caracteristici

fizice; 2) specificarea unor criterii de excludere. De ex. excudem termenii care nu sunt

diferentiatori cum ar fi cei care se refera la originea geografica ( clasificarea oamenilor

în olteni, moldoveni, ardeleni nu conţine o experienţă tipologică demnă de a fi

transferată ştiinţei)

Acesta este un filtru prin care reţinem termenii cu valoare de cunoastere a

personalitatii proveniţi din limbajul comun, şi de respingere a celor fără o astfel de

valoare. Apelam la o grilă de identificare prin care se exclud termenii care nu intră în

mod potrivit în propozitii standard. Exemplu pentru: adjective : cât de ….este X?;

adverbe: cât de …. s-a comportat X?

De Raad în 1981 identifică o directie de valorificare a limbajului comun personalitatii

pe baza distincţiei realizate cu ajutorul partilor de vorbire (adjective, substanative,

16

verbe). Substantivele, spune autorul, conduc la trăsaturi mai corecte si mai bine definite

si cuprind cele mai extreme semnificatii ale dimensiunii cercetate. Adverbele, în

schimb, sunt mai puţin relevante pentru personalitate si, în masura în care considerăm

că sunt determinate de anumikte dispoziţii, captaeză aspecte temperamentale.

Adjectivele captează cel mai bine caracteristicile de personalitate si nu întâmplător

unele chestionare functionează ca listă de adjective unde subiecţii trebuie să le alegă pe

cele care li se potrivesc cel mai bine .

Exită şi o directie, contrară, în realizarea chestionarelor pe care o vom întalni la

C.P.I. unde autorul a plecat de la itemi aparţinând altor chestionare. În acelasi timp H.

Gugh, autorul CPI, a construit si itemi proprii.

În construcţia chestionarelor s-a desprins următorul principiu privind validitatea

scalelor: scalele care evaluează constructe similare dar provin din chestionare diferite,

tind sa cuprinda aceiasi itemi, sau itemi relativi asemanatori, indiferent de metoda de

constructie si de teoria subiacenta.

17