Viaţa Domnului nostru scrisă de Charles Dickens special pentru copiii lui Traducere din engleză de LUANA STOICA

Capitolul întâiDragii mei copii, ard de nerăbdare să vă spun Povestea lui Isus Cristos. Căci toţi oamenii ar trebui să afle despre El. Nu a trăit nimeni care să fi fost atât de bun, atât de milostiv, de blând şi de plin de iubire faţă de toţi cei care cad în greşeală sau care sunt bolnavi şi tare nefericiţi. El este acum în Rai, unde ne rugăm şi noi să ajungem, pentru a ne întâlni acolo cu toţii, după moarte, şi pentru a fi pururea fericiţi împreună. E peste putinţă să înţelegi ce loc bun este Raiul fără să ştii cine a fost El şi ce a făptuit.

Sa născut cu multă vreme în urmă – au trecut de atunci aproape două mii de ani – întrun oraş numit Bethleem. Tatăl şi mama Lui trăiau întro aşezare ce se chema Nazaret, dar au fost nevoiţi să se ducă la Bethleem să se înscrie. Tatăl Lui se numea Iosif, iară mama Lui se numea Maria.Şi cum oraşul Bethleem era înţesat de oameni aduşi şi ei acolo de treburile lor, pentru Iosif şi Maria nu sa găsit adăpost la han şi nici în vreo altă casă, aşa că sau dus să stea întrun staul. Şi în staulul acela sa născut Isus Cristos. Acolo nu exista leagăn sau ceva de felul acesta, aşa că Maria şia pus drăgălaşul odor în ceea ce noi numim iesle – locul din care se hrănesc caii. Şi acolo, pruncul a adormit.Iară cum dormea el aşa, nişte păstori care îşi păşteau oile pe câmp, au văzut un Înger al lui Dumnezeu, tot numai lumină şi frumuseţe, plutind pe deasupra ierbii, venind înspre ei. La început s-au temut şi au căzut la pământ, ascunzânduşi chipurile. Dar Îngerul lea spus: „Există un prunc, născut astăzi în oraşul Bethleem, nu departe de aici, care va creşte şi va fi atât de bun, încât Dumnezeu îl va iubi ca pe Fiul Său, căci El îi va învăţa pe oameni să se iubească unul pe celălalt şi să nu se certe sau să se războiască între ei. Iar numele lui va fi Isus Cristos. Şi oamenii vor rosti acest nume în rugăciunile lor, pentru că vor afla că Dumnezeu Îl iubeşte şi Îl vor iubi şi ei.“ Îngerul lea zis Păstorilor să se ducă la staulul acela şi să se uite la pruncul din iesle. Zis şi făcut. Şi au îngenuncheat la capul Lui în timp ce dormea, glăsuind: „Doamne, binecuvânteazăL pe copilul acesta!“ Iară în ţara aceea cel mai important loc era Ierusalimul – la fel cum Londra este cel mai de seamă loc din Anglia – şi la Ierusalim trăia regele, şi numele lui era Irod. Întro zi au sosit dintro ţară îndepărtată, de la Răsărit, nişte înţelepţi care iau spus regelui: „Am văzut pe Cer o stea ce ne vesteşte că sa născut în Bethleem un prunc care va fi iubit de toţi oamenii de pe pământ.“ Când a auzit una ca asta, pe regele Irod la cuprins invidia, căci era om rău. Dar sa prefăcut că nu era aşa şi ia întrebat pe înţelepţi: „Unde este acest copil?“ Iar înţelepţii au răspuns: „Nu ştim. Dar credem că ne va călăuzi Steaua, căci ea nea însoţit arătândune calea dea lungul întregului drum până aici, iar acum stă ţintuită locului pe cer.“ Atunci Irod lea cerut înţelepţilor să vadă dacă Steaua le va arăta unde locuieşte copilul şi lea poruncit ca, dacă aveau săl găsească, să se întoarcă la el. Aşa că ei au pornit la drum, iar Steaua şia continuat la rândul ei drumul, călăuzindui, până ce sa oprit deasupra sălaşului unde se afla copilul. O adevărată minune a fost aceasta, căci aşa a poruncit Dumnezeu să fie.Când Steaua sa oprit, înţelepţii au intrat şi Lau văzut pe copil împreună cu Maria, mama Lui. Lau îndrăgit mult foarte şi Iau adus daruri. Apoi au plecat. Dar nu sau întors la regele Irod, căci au înţeles că era invidios, deşi nu leo spusese deschis. Aşa că au plecat, pe timp de noapte, înapoi în ţara lor. Şi tot în vremea aceea, a venit un Înger care lea spus lui Iosif şi Mariei să ducă pruncul întro ţară numită Egipt, altminteri Irod Îl va ucide. Aşa că, în plină noapte, au fugit şi ei – tatăl, mama şi copilul – şi au ajuns acolo nevătămaţi.Dar atunci când crudul Irod a aflat că înţelepţii nu sau mai întors la el şi că, din această cauză, nu avea cum să afle unde trăia pruncul Isus Cristos, şia chemat soldaţii şi căpitanii şi lea spus să se ducă săi omoare pe toţi copiii cu vârsta mai mică de doi ani din ţinuturile aflate sub stăpânirea lui. Oamenii cei răi au făcut întocmai. Mamele copiilor au fugit care încotro pe străzi, cu pruncii în braţe, încercând săi salveze şi săi ascundă în pivniţe şi în peşteri, dar în zadar. Soldaţii iau ucis cu sabia pe toţi copiii pe care iau putut găsi. Acest măcel cumplit a fost numit Masacrul Inocenţilor, pentru că pruncii aceia erau cum nu se poate mai nevinovaţi.

1

Regele Irod spera că Isus era printre aceştia. Dar El, după cum vam spus, nu era, căci scăpase şi se afla în siguranţă, în Egipt. Şi a trăit acolo, împreună cu mama şi cu tatăl Lui, până la moartea răului Rege Irod.

Capitolul al doileaCând a murit Irod, a venit iarăşi un Înger la Iosif şi ia spus că acum se putea întoarce în Ierusalim, căci nu mai avea de ce să se teamă pentru copil. Aşa se face că Iosif şi Maria şi Fiul ei, Isus Cristos (numiţi adesea Sfânta Familie) au pornit către Ierusalim. Auzind însă pe drum că fiul lui Irod devenise noul rege şi fiindule teamă că şi el, la rândul lui, ar putea să vrea ce e mai rău pentru copil, sau abătut din drum, mergând să locuiască în Nazaret. Şi au trăit acolo până ce Isus Cristos a împlinit vârsta de doisprezece ani.

Atunci, Iosif şi Maria sau dus la Ierusalim să ia parte la o sărbătoare religioasă ce se ţinea pe vremea aceea la Templul din Ierusalim, care era un fel de biserică mare sau de catedrală, dacă vreţi. Şi Lau luat cu ei şi pe Isus Cristos. Când Sărbătoarea sa încheiat, au plecat din Ierusalim înapoi către casa lor din Nazaret, împreună cu mulţi prieteni şi vecini. Pe vremea aceea oamenii obişnuiau să călătorească în grupuri mari, de teama hoţilor, căci drumurile nu erau atât de sigure şi de bine păzite cum sunt astăzi şi orice călătorie era cu mult mai dificilă decât în zilele noastre.Şi au mers ei aşa, o zi întreagă, fără să ştie că Isus Cristos nu era cu ei. Căci grupul fiind atât de mare, au crezut că se afla undeva în mijlocul oamenilor, deşi nu Îl zăriseră. Dar, descoperind că nu era acolo şi temânduse să nu se fi pierdut, sau întors stăpâniţi de nelinişte în Ierusalim, să Îl caute. L-au găsit în Templu, vorbind cu nişte învăţaţi numiţi Doctori despre bunătatea lui Dumnezeu şi despre cum ar trebui să Îl răsplătim cu toţii pe Dumnezeu. Aceştia nu erau ceea ce înţelegeţi voi astăzi prin cuvântul „doctori“. Nu îngrijeau oameni bolnavi, erau oameni cu multă carte şi cu mintea ascuţită. Isus Cristos a dat dovadă de o asemenea cunoaştere în ce le spunea şi în întrebările pe care le adresa lor, încât toţi au rămas uimiţi.

Şi când Lau găsit, El sa întors împreună cu Iosif şi Maria acasă, în Nazaret, şi a trăit acolo până a ajuns la vârsta de treizeci sau treizeci şi cinci de ani. Era, pe atunci, un om cu adevărat bun, pe nume Ioan, fiul unei femei numite Elisabeta, verişoara Mariei. Şi cum oamenii erau răi şi războinici şi se omorau între ei, fără a se sinchisi de îndatoririle faţă de Dumnezeu, Ioan, pentru ai îndruma către bine, a pornito prin ţară predicând şi cerândule să fie mai buni. Şi cum îi iubea mai mult decât se iubea pe sine şi nu-i păsa de el însuşi atunci când era vorba să le facă lor bine, Ioan umbla sărăcăcios îmbrăcat, în pielea unei cămile, şi nu mânca aproape deloc, doar nişte insecte numite lăcuste, pe care le găsea în drumul lui pe când călătorea, şi miere sălbatică, lăsată de albine în Copacii Sfinţi.

Naţi văzut niciodată lăcuste, pentru că ele trăiesc în ţara aceea de lângă Ierusalim, care este foarte, foarte departe de aici. La fel cămilele, dar cred totuşi că aţi văzut o cămilă, nu? Oricum, uneori sunt aduse aici. Aşa că, dacă vreţi să vedeţi o cămilă, am să vă arăt eu una.

Şi nu departe de Ierusalim curgea un râu numit Iordan. În apa aceea Ioan ia botezat pe cei care veneau la el şi promiteau să devină mai buni. Sa dus şi Isus Cristos. Dar când Ioan La văzut, Ia spus: „Cum să te botez eu pe Tine, care eşti cu mult mai bun decât mine?!“ Iară Isus Cristos ia răspuns: „Aşa se cuvine.“ Ioan La botezat. Şi pe când era El botezat, cerul sa deschis şi o frumoasă pasăre ca un porumbel a coborât în zbor şi vocea lui Dumnezeu, grăind din Rai, sa auzit spunând: „Acesta este Fiul meu iubit, întru Care am binevoit!“

Apoi, Isus Cristos sa dus întrun ţinut sălbatic şi frumos, numit pustiu, şi a rămas acolo patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, rugânduse să le poată fi de folos bărbaţilor şi femeilor, să-i înveţe să fie mai buni, ca după moarte să poată fi fericiţi în Rai.

2

Când a ieşit din pustiu, Isus a început să vindece oameni suferinzi doar punând mâna pe ei. Căci Dumnezeu îi dăduse puterea de ai vindeca pe bolnavi, de a da înapoi vederea celor orbi şi de a face multe lucruri minunate şi demne de slavă despre care am să vă spun mai multe ceva mai încolo, şi care poartă numele de „minunile lui Cristos“. Vaş ruga să ţineţi minte cuvântul acesta, căci am să-l folosesc din nou şi vreau să ştiţi că înseamnă ceva care este dea dreptul miraculos şi care nar putea avea loc fără binevoirea şi fără ajutorul lui Dumnezeu.

Prima minune înfăptuită de Isus Cristos sa petrecut întrun loc numit Cana, unde El se dusese la o nuntă împreună cu Maria, mama Lui. Vinul se terminase şi Maria Ia spus acest lucru. Se găseau acolo doar şase vase din piatră, pline cu apă. Isus a transformat însă acea apă în vin, prin simpla ridicare a mâinii, şi toţi cei aflaţi acolo au băut din el.

Căci Dumnezeu îi dăruise lui Isus Cristos puterea de a înfăptui asemenea miracole. Iar El lea înfăptuit, pentru ca oamenii să-şi poată da seama că nu era un om obişnuit şi să poată astfel crede atât cei învăţa El, cât şi că Dumnezeu e cel care La trimis. Şi mulţi oameni, auzind acest lucru şi auzind că îi vindeca pe bolnavi, au început să creadă în El. Şi oameni mulţi Lau urmat pe străzi şi pe oriunde se ducea.

Capitolul al treileaPentru a avea însoţitori de nădejde care să meargă cu El şi să le predice oamenilor, Isus Cristos şia ales doisprezece bărbaţi săraci care săi fie tovarăşi. Aceştia doisprezece sunt numiţi Apostolii sau Ucenicii lui Isus, iar El ia ales dintre oamenii săraci, pentru ca săracii să ştie, atunci şi în toţi anii care aveau să vină, că Raiul este făcut atât pentru ei, cât şi pentru bogaţi, şi că Dumnezeu nu face nici o diferenţă între cei care poartă haine bune şi cei care umblă cu picioarele goale şi în zdrenţe. Omul cel mai năpăstuit, mai urât şi mai strâmb poate deveni înger strălucitor în Rai dacă e bun aici, pe pământ. Să nu uitaţi asta niciodată atunci când veţi creşte mari. Să nu fiţi niciodată orgolioşi sau răutăcioşi, dragii mei, faţă de vreun sărac, fie el bărbat, femeie sau copil. Dacă sunt răi, gândiţivă că ar fi fost mai buni dacă ar fi avut prieteni binevoitori şi o locuinţă bună şi dacă ar fi fost îndrumaţi mai bine. Aşa că încercaţi mereu săi faceţi mai buni prin cuvinte blânde, convingătoare. Şi încercaţi mereu săi învăţaţi şi săi alinaţi, dacă puteţi. Iar când oamenii îi vorbesc de rău pe cei săraci şi năpăstuiţi, gândiţivă cum sa dus Isus Cristos printre ei şi cum ia învăţat şi cum ia considerat demni de grija lui. Şi să vă fie întotdeauna milă de ei şi să gândiţi cât mai bine cu putinţă despre ei.

Numele celor doisprezece apostoli sunt: Simon Petru, Andrei, Iacov fiul lui Zevedeu, Ioan, Filip, Bartolomeu, Toma, Matei, Iacob fiul lui Alfeu, Tadeu, Simon şi Iuda Iscarioteanul. Acesta din urmă la trădat pe Isus Cristos, după cum veţi afla mai încolo.

Primii patru dintre aceştia erau pescari săraci care, atunci când ia întâlnit Isus Cristos, stăteau la mal în bărcile lor, reparânduşi năvoadele. El sa oprit şi a urcat în barca lui Simon Petru şi la întrebat dacă a prins mult peşte. Petru Ia spus că nu; deşi lucraseră toată noaptea cu mrejele lor, nu prinseseră nimic. Hristos a zis: „Coborâţi din nou mrejele“, iar ei au făcut întocmai. Şi de îndată năvodul a fost aşa de plin de peşte, încât a fost nevoie de puterea mai multor bărbaţi să-l ridice din apă, dar şi aşa le-a fost greu. Aceasta a fost o altă minune a lui Isus Cristos.

Apoi, Isus a spus: „Veniţi cu mine !“ Şi ei Lau urmat de îndată. Şi, de atunci, cei doisprezece Ucenici sau Apostoli au fost întotdeauna cu El.

Pentru că era urmat de cete numeroase de oameni care doreau săI asculte învăţăturile, El a urcat pe un munte, lea predicat acolo şi lea spus El Însuşi cuvintele rugăciunii care începe cu „Tatăl nostru care eşti în Ceruri“ şi pe care o spuneţi şi voi, în fiecare seară. Se numeşte Tatăl nostru, pentru că a fost rostită pentru prima dată de Isus Cristos şi pentru că El ia pus pe ucenicii Săi să se roage folosind aceste cuvinte.

3

Când Isus a coborât de pe Munte, a venit la El un bărbat suferind de o boală cumplită, numită lepră. Era ceva des întâlnit în vremurile acelea, iar bolnavii erau numiţi leproşi. Acest lepros a căzut la picioarele lui Isus Cristos şi a spus : „Doamne! Dacă vrei Tu, mă poţi vindeca!“ Isus, mereu plin de iubire, a întins mâna şi a spus : „O voi face! Fii sănătos!“ Şi boala omului a dispărut imediat şi a fost vindecat.

Urmat fiind, oriunde ar fi mers, de mulţimi numeroase, Isus sa dus întro casă să se odihnească, împreună cu apostolii Săi. În vreme ce se afla înăuntru a fost adus la El, pe targă, un bărbat care suferea de boala care se numeşte tremur paralitic. Omul tremura din cap până-n picioare şi nu putea nici să se ridice, nici să se mişte. Cum mulţimea era adunată de jur împrejurul ferestrelor şi uşii, şi deoarece nu aveau cum să ajungă în apropierea lui Isus Cristos, oamenii sau urcat pe acoperişul casei, destul de joasă, şi au coborât patul de scânduri cu bolnavul în el, printre olanele acoperişului, în camera în care se afla Isus. Când la văzut, Isus, cuprins de milă, a spus : „Ridicăte! Ia patul tău şi mergi la casa ta!“ Iar bărbatul sa ridicat şi a plecat pe picioarele lui, binecuvântânduL şi mulţuminduI lui Dumnezeu.

Şi a mai fost şi un centurion, adică un ofiţer peste soldaţi, care a venit la El şi a spus: „Doamne! Servitorul meu zace foarte bolnav, acasă la mine.“ Isus Cristos ia răspuns: „Am să vin şi am să îl vindec.“ Dar centurionul a spus: „Doamne! Nu sunt vrednic ca Tu să vii în casa mea! Spune doar Cuvântul Tău şi va fi vindecat.“ Atunci Isus, bucuros că centurionul credea atât de sincer în El, a zis: „Aşa să fie!“ Şi servitorul sa însănătoşit chiar în acea clipă.

Dar dintre toţi oamenii care au venit la El, nici unul nu a fost întratât de sfâşiat de durere şi de disperare ca un bărbat care era dregător, mai mare peste mulţi alţi oameni. Acesta îşi frângea mâinile şi plângea şi spunea: „O, Doamne, fiica mea, frumoasa, buna, nevinovata mea fetiţă a murit! Vino la ea, vino la ea, şi puneŢi mâna binecuvântată pe ea şi ştiu că ea se va reînsufleţi şi va reveni la viaţă şi ne va face fericiţi pe mine şi pe mama ei. O, Doamne, o iubim atât de mult, o iubim atât de mult! Iar ea e moartă!“

Isus Cristos a ieşit cu el, la fel şi ucenicii, şi sau dus cu toţii la casa omului, unde prietenii şi vecinii plângeau în odaia în care biata fetiţă zăcea moartă, şi de unde se auzea o muzică suavă, după cum se obişnuia în vremea aceea atunci când murea cineva. Isus Cristos, privindo îndurerat, a zis, pentru ai alina pe bieţii ei părinţi: „Nu e moartă. Doarme.“ După aceea a poruncit să iasă toată lumea din odaie şi, ducânduse la copila moartă, a luato de mână şi ea sa ridicat, sănătoasă, de parcă mai înainte ar fi fost doar adormită. O, ce privelişte să-i vezi pe părinţi strângândo în braţe, sărutândo şi mulţuminduI lui Dumnezeu şi lui Isus Cristos, fiul Lui, pentru o asemenea mare îndurare!

Căci El era întotdeauna plin de îndurare şi bunătate. Şi pentru că făcea atâta bine şi îi învăţa pe oameni cum să-L iubească pe Dumnezeu şi cum să se roage să ajungă în Rai după moarte, a fost numit Mântuitorul nostru.

Capitolul al patruleaTrăiau în ţara aceea, în care Mântuitorul nostru îşi făptuia minunile, nişte oameni numiţi farisei. Aceştia erau foarte mândri şi credeau că, în afară de ei, nimeni nu era bun şi se temeau toţi de Isus Cristos pentru că îi învăţa binele pe oameni. Aceştia erau evrei. Majoritatea locuitorilor acelei ţări erau evrei.

Mântuitorul nostru, mergând pe câmp împreună cu ucenicii Săi întro duminică1 (numită şi azi Sabat de către evrei), a adunat câţiva coceni din porumbul care creştea acolo, ca să aibă de mâncare. Acesta era un lucru rău, au spus fariseii; şi, la fel, atunci când Mântuitorul nostru a intrat întruna din bisericile lor – numite sinagogi – şi a privit cu milă la un om sărman care avea mâna uscată, fariseii au întrebat: „Se cade să vindeci oamenii duminica1?“ Mântuitorul nostru lea răspuns zicând: „Dacă

4

vreunul dintre voi ar avea o oaie şi aceasta ar cădea întro râpă, nu aţi scoateo de acolo, chiar dacă aceasta sar întâmpla întro duminică2? Şi doar omul e mai bun decât o oaie!“ Apoi ia spus bietului om: „Întindeţi mâna!“ Şi mâna i sa vindecat imediat şi avea pielea întinsă pe ea şi o putea folosi, la fel ca şi pe cealaltă. Şi Isus Cristos lea spus: „Puteţi face întotdeauna bine, indiferent ce zi este.“

Şi exista pe vremea aceea un oraş numit Nain, în care Mântuitorul nostru sa dus curând după această întâmplare, urmat de o mare mulţime de oameni, mai ales de aceia care aveau rude, prieteni sau copii bolnavi. Căci oamenii îşi scoteau bolnavii afară, pe străzile sau drumurile pe care trecea El şi Îl chemau săi atingă şi, atunci când El o făcea, aceştia se însănătoşeau. Mergând înconjurat de mulţime mare, a întâlnit un alai mortuar în apropierea porţii oraşului. Era convoiul unui tânăr care era purtat pe ceea ce se numeşte catafalc, iar sicriul era deschis, după cum era obiceiul în ţara aceea şi după cum se mai obişnuieşte şi astăzi în multe părţi ale Italiei. Biata lui mamă urma catafalcul şi plângea în hohote, căci alt copil nu mai avea. Când a zărito, Mântuitorul nostru a fost profund înduioşat să o vadă atât de îndurerată şi ia spus: „Nu plânge!“ Apoi, cum purtătorii catafalcului stăteau locului, sa îndreptat spre sicriu şi la atins cu mâna spunând: „Tinere! Ridicăte!“ Mortul, revenit la viaţă la auzul glasului Mântuitorului, sa ridicat şi a început să vorbească. Iar Isus Cristos, lăsândul cu mama lui – şi cât de fericiţi erau amândoi! – sa îndepărtat.

În momentul acela mulţimea ajunsese atât de numeroasă, încât Isus Cristos a plecat către mal, pentru a se îndrepta cu corabia spre un loc mai retras. Iar pe când era pe corabie, a adormit. Ucenicii, în schimb, stăteau pe punte. În timp ce El încă mai dormea, sa iscat o furtună puternică, valurile măturând puntea, iar vântul care urla legăna şi clătina corabia atât de tare, încât ei au crezut că se va scufunda. Cuprinşi de frică, ucenicii Lau trezit pe Mântuitorul nostru şi iau spus: „Doamne! Salveazăne, altfel suntem pierduţi!“ El sa sculat şi, ridicând braţul, lea spus mării învolburate şi vântului şuierător : „Tăceţi! Potoliţivă!“ Şi imediat vremea a devenit calmă şi plăcută, iar barca şia continuat drumul în siguranţă, pe ape liniştite.

Când au ajuns de cealaltă parte a apelor, au fost nevoiţi să treacă printrun ţinut sălbatic şi singuratic, folosit ca loc de îngropăciune, aflat în afara oraşului spre care se îndreptau. Pe atunci toate cimitirele se găseau în afara oraşului. În locul acela trăia printre morminte un nebun înfiorător care urla zi şi noapte şi îi înspăimânta pe trecătorii care îl auzeau.Încercaseră să îl pună în lanţuri, dar el îşi rupsese lanţurile, atât era de puternic. Şi se arunca pe pietrele ascuţite şi se rănea singur în modul cel mai cumplit, plângând şi urlând în tot acest timp. Când acest nefericit La zărit în depărtare pe Isus Cristos, a strigat: „El este Fiul lui Dumnezeu! O, Fiu al lui Dumnezeu, nu mă chinui!“ Isus, apropiinduse de el, a înţeles că omul era posedat de un duh necurat şi a alungat din el nebunia întro turmă de porci care păşteau în apropiere, iar porcii au luato la fugă către mare şi sau aruncat în apă.

În această vreme, Irod, fiul regelui crud care îi omorâse pe pruncii nevinovaţi, domnind peste poporul de acolo şi auzind că Isus Cristos face asemenea minuni şi le înapoiază orbilor vederea, îi face pe surzi să audă, pe muţi să vorbească şi pe ologi să meargă, şi că este urmat de o mulţime de oameni, a spus: „Omul acesta este tovarăşul şi prietenul lui Ioan Botezătorul.“ Ioan era, vă amintiţi, omul cel bun care purta un veşmânt din păr de cămilă şi mânca miere sălbatică. Irod îl luase prizonier pentru că îi învăţase pe oameni şi le predicase şi îl ţinea închis în temniţa palatului său.Sosi şi ziua de naştere; iar fiica lui, Irodiada1, care era o dansatoare desăvârşită, dansă înaintea lui spre al mulţumi. Şi Irod a fost aşa de mulţumit, încât a făcut jurământ că îi va da fetei orice îi va cere. „Atunci, tată,“ spuse ea, „dămi pe o tipsie capul lui Ioan Botezătorul.“ Căci ea era o femeie rea şi crudă şi îl ura pe Ioan.Regele sa întristat, căci deşi îl ţinea prizonier pe Ioan, nu dorea săl omoare, dar cum jurase că avea săi dea fetei orice iar fi cerut, a trimis soldaţii la închisoare, cu ordinul de a tăia capul lui Ioan Botezătorul şi de a il da Irodiadei. Aşa sa şi întâmplat. I lau dus, după cum ceruse Irodiada, pe o tipsie, adică pe un fel de platou. Când Isus Cristos a auzit de la apostoli de această grozăvie, a părăsit oraşul, după ce noaptea au îngropat în secret trupul lui Ioan.

5

Capitolul al cincileaUnul dintre farisei la rugat pe Mântuitorul nostru să vină în casa lui şi să ia masa împreună cu el. Şi în timp ce Mântuitorul stătea la masă şi mânca, în cameră sa strecurat o femeie care ducea o viaţă necumpătată şi plină de păcat şi căreia îi era ruşine să se arate Fiului lui Dumnezeu. Totuşi, avea atâta încredere în bunătatea şi în mila Lui faţă de toţi cei care, greşind, se căiau sincer, încât încet-încet sa dus în spatele jilţului pe care şedea El şi sa aruncat la picioarele Lui şi Ia udat picioarele cu lacrimile ei amare, apoi I lea sărutat şi I lea şters cu părul ei lung şi I lea uns cu mir, un ulei dulce mirositor, pe care îl adusese cu ea întro cutie. Numele ei era Maria Magdalena.

Când fariseul a văzut că Isus ia îngăduit acelei femei să Îl atingă sa gândit că Isus nu ştia cât de păcătoasă fusese aceasta. Însă Isus Cristos, carei cunoştea gândurile, ia zis: „Simon – căci acesta era numele bărbatului – dacă un om are datornici, dintre care unul îi datorează cinci sute de dinari şi unul îi datorează doar cincizeci de dinari, şi îi iartă pe amândoi de datorie, care dintre acei datornici crezi tu că îl va iubi mai mult?“ Simon a răspuns: „Cred că acela pe care la iertat de mai mult.“ Isus ia spus că avea dreptate şi a continuat: „Dacă Dumnezeu îi iartă atâtea păcate acestei femei, ea Îl va iubi şi mai mult.“ Şi ia spus femeii: „Dumnezeu te iartă!“ Toţi cei care se aflau acolo sau întrebat dacă Isus Cristos avea puterea de a ierta păcatele, dar Dumnezeu îi dăduse şi această putere. Iar fe-meia, mulţuminduI pentru îndurare, a plecat.

Din aceasta învăţăm că trebuie săi iertăm întotdeauna pe cei care neau făcut rău atunci când ei vin la noi şi spun că regretă sincer ceau făcut. Şi chiar dacă nu vin să spună aşa ceva, tot trebuie săi iertăm, şi să nu-i urâm niciodată sau să fim răi cu ei, dacă vrem ca, la rândul Lui, Dumnezeu să ne ierte.

După această întâmplare a avut loc o mare sărbătoare a evreilor, iar Isus Cristos sa dus la Ierusalim. În apropierea târgului de oi de acolo se găsea o scăldătoare numită Vitezda, spre care duceau cinci porţi. În perioada anului în care avea loc acea sărbătoare, numeroşi bolnavi şi ologi se duceau la scăldătoarea aceea să se îmbăieze, ştiind că se pogora un Înger care tulbura apa şi acela care intra primul în apă după Înger se vindeca de boala pe care o avea, oricare ar fi fost aceea. Printre acei nefericiţi se număra şi un bărbat, care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Iară omul acela Ia spus lui Isus Cristos (căruia i se făcuse milă de el văzândul cum zăcea în pat singur, fără nimeni care săl ajute) că nu avea cum să intre vreodată primul în scăldătoare căci era atât de vlăguit şi de bolnav, încât nu se putea mişca pentru a ajunge până acolo. Mântuitorul nostru ia spus: „Iaţi patul şi umblă.“ Iar el a plecat de acolo însănătoşit.

Mulţi evrei au văzut acest lucru. Şi, văzândul, Lau urât şi mai mult pe Isus Cristos, căci şiau dat seama că oamenii – care îi ascultaseră învăţăturile şi fuseseră vindecaţi de El – nu aveau să mai creadă în preoţii lor, care le spuneau lucruri neadevărate şi îi înşelau. Aşa că şiau spus unii altora că Isus Cristos trebuie ucis pentru că a vindecat oameni în ziua de Sabat (ceea ce era împotriva legii lor stricte) şi pentru că îşi spunea Fiul lui Dumnezeu. Şi au încercat să ridice duşmani împotriva Lui şi să îndemne mulţimea din stradă săL omoare.

Dar toţi oamenii aceia Îl urmau oriunde sar fi dus, binecuvântânduL şi rugânduL să le dea învăţătură şi săi vindece; căci mulţimea ştia că El nu făcea decât Binele. Şi ajungând Isus cu ucenicii Lui la o mare, numită Marea Tiberiadei, şi stând cu ei pe coasta unui deal, a văzut destui oameni nefericiţi aşteptând în vale şi ia spus apostolului Filip: „Unde am putea cumpăra pâine pentru ca ei să poată mânca şi să prindă puteri după lunga lor călătorie?“ Filip a răspuns: „Doamne, pâine de două sute de dinari nu ar ajunge pentru atâţia oameni, iar noi nu avem deloc.“ „Avem doar cinci felii mici de pâine de orz şi doi peştişori, care sunt merindele unui băiat ce se află printre noi.“ „Ce înseamnă asta pentru atâta lume!“ a zis un alt apostol, Andrei Simon, fratele lui Petru. Isus Cristos a spus: „Să stea jos cu toţii!“ Ei au făcut întocmai, acolo fiind multă iarbă. Şi când sau aşezat toţi, Isus a luat pâinea şi a privit spre cer şi a binecuvântato şi a rupto şi a împărţit bucăţile apostolilor, care leau dat oamenilor. Şi din acele cinci feliuţe şi acei doi peşti au mâncat cinci mii de bărbaţi, femei şi copii, şi

6

sau săturat; iar când au fost sătui cu toţii, au fost adunate douăsprezece coşuri pline cu firimiturile rămase. Aceasta a fost o altă minune a lui Isus.

Mântuitorul nostru şia trimis apoi ucenicii să plece cu barca, dincolo de mare. Şi lea spus că avea săi urmeze cât de curând, după ce le va fi vorbit oamenilor. Oamenii au plecat, iar El a rămas singur să se roage. A venit noaptea şi ucenicii încă mai vâsleau în barca lor, întrebânduse când avea să vină Isus. Noaptea târziu, când vântul le era potrivnic şi valurile deveniseră înalte, Lau văzut păşind înspre ei pe apă de parcă ar fi mers pe uscat. Când au văzut ei una ca asta, sau înspăimântat şi au ţipat, dar Isus lea spus : „Eu sunt! Nu vă fie teamă!“ Luânduşi inima în dinţi, Petru a zis: „Doamne, dacă eşti Tu, spunemi să vin la Tine mergând pe apă.“ Isus Cristos ia spus: „Vino!“ Şi atunci Petru a păşit spre El, dar văzând valurile furioase şi auzind vântul, sa speriat şi a început să se scufunde, şi s-ar fi scufundat de tot dacă Isus nu lar fi luat de mână şi nu lar fi dus în barcă. Atunci, întro clipă, vântul a contenit şi ucenicii şiau spus unul altuia: „Adevărat este! El e Fiul lui Dumnezeu!“

După această întâmplare, Isus a făptuit multe alte miracole şi a vindecat mulţi alţi bolnavi, făcândul pe şchiop să meargă, pe mut să vorbească şi pe orb să vadă. Şi, fiind El înconjurat iarăşi de o mulţime slăbită şi flămândă, carel urma de trei zile fără să fi mâncat nimic, a luat de la ucenicii Săi şapte felii de pâine şi câţiva peşti şi a împărţit iarăşi totul oamenilor, care erau patru mii la număr. Au mâncat toţi şi sau săturat. Cu ceea ce a rămas sau umplut şapte coşuri.Apoi El şia împărţit ucenicii şi ia trimis în oraşe şi sate, săi înveţe pe oameni, şi lea dat puterea de ai vindeca în numele lui Dumnezeu pe toţi cei bolnavi. Şi tot în acea perioadă a început El să le spună (căci ştia ceea ce avea să se întâmple) că trebuia ca întro bună zi să se întoarcă la Ierusalim, unde avea să sufere amarnic şi unde cu siguranţă avea să fie omorât. Le spuse însă că în a treia zi după moarte avea să se scoale din mormânt şi să se înalţe la Cer, unde avea să stea la dreapta lui Dumnezeu, cerânduI stăruitor iertarea păcătoşilor.Capitolul al şaseleaDupă şase zile de la ultima minune a pâinii şi a peştelui, Isus Cristos sa urcat pe un munte înalt, urmat doar de trei dintre ucenici – Petru, Iacob şi Ioan. Şi pe când le vorbea El acolo, faţa Lui a început deodată să strălucească de parcă ar fi fost soarele, iar veşmintele pe care le purta şi care erau albe, au sclipit şi au strălucit aidoma argintului şi Sa înfăţişat înaintea lor ca un înger. În acelaşi timp un nor luminos ia acoperit cu umbra lui şi o voce venită din nor sa auzit spunând: „Acesta este Fiul Meu iubit întru care am binevoit, ascultaţiL!“ Cei trei ucenici au căzut în genunchi şi şiau acoperit feţele speriaţi.Această întâmplare poartă numele de Schimbarea la Faţă a Mântuitorului nostru.

Când au coborât de pe munte şi au ajuns din nou printre oameni, un bărbat a îngenuncheat la picioarele lui Isus Cristos şi a spus: „Doamne, ai milă de fiul meu, căci este nebun şi nu se poate ajuta singur, şi uneori cade în foc, alteori în apă şi se umple de răni şi de vânătăi. Unii dintre ucenicii Tăi au încercat să-l lecuiască, dar nu au reuşit.“ Mântuitorul nostru la vindecat imediat pe copil şi, întorcânduse spre ucenicii Săi, lea spus că nu au fost în stare săl vindece ei pentru că nu au crezut în El pe atât de sincer pe cât sperase.

Ucenicii lau întrebat: „Stăpâne, cine este cel mai mare în Împărăţia Cerului?“ Isus a chemat la el un copilaş şi, luândul în braţe, a stat aşa printre ei răspunzândule: „Un copil ca acesta. Vă spun că nimeni în afara celor smeriţi aşa cum sunt pruncii nu va intra în Împărăţia Cerului. Acela, oricare ar fi el, care va primi în braţele sale un copil în numele meu, mă va primi pe mine. Însă acela carel răneşte pe unul ca el, ar face mai bine să aibă o piatră de moară legată de gât şi să se înece în adâncurile mării. Toţi îngerii sunt copii.“ Mântuitorul nostru îl iubea pe copilul acela şi îi iubea pe toţi copiii. Da, şi pe toată lumea. Nimeni nu a iubit vreodată lumea atât de mult şi de sincer ca El.Petru la întrebat: „Doamne, de câte ori trebuie să iert pe cineva care îmi greşeşte? De şapte ori?“ Mântuitorul nostru ia răspuns „De şaptezeci de ori şapte şi mai mult încă. Cum poţi spera ca Dumnezeu să te ierte când greşeşti, dacă tu nui ierţi pe alţii?“

7

Şi lea istorisit ucenicilor săi această întâmplare: „A fost odată un servitor,“ a zis El, „care îi datora stăpânului său o grămadă de bani şi nu îi putea plăti, motiv pentru care stăpânul, foarte supărat, avea de gând săl vândă ca sclav. Slujitorul însă, îngenunchind şi implorând înlăcrimat iertare, stăpânul îl iertă. Mai era însă un alt servitor care îi datora lui o sută de dinari. Or, în loc să fie blând şi să îl ierte pe bietul om, aşa cum procedase stăpânul său cu el, slujitorul făcu astfel ca datornicul să ajungă după gratii. Auzind acest lucru, stăpânul se duse la el şi zise: «O, servitor păcătos, eu team iertat. Tu de ce nu lai iertat pe tovarăşul tău?» Şi pentru că nu făcuse acest lucru, stăpânul la alungat cu mare necaz. Aşadar, a zis Mântuitorul nostru, cum vă puteţi aştepta ca Dumnezeu să vă ierte, dacă voi nui iertaţi pe ceilalţi!“ Acesta este tâlcul acelei părţi a rugăciunii Domnului, în care spunem „şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri“ – cuvânt ce îi numeşte pe cei ce greşesc faţă de noi.

Şi lea mai spus încă o poveste: „A fost odată un ţăran care avea o vie şi sa dus în zorii zilei şi sa înţeles cu nişte lucrători să io muncească o zi întreagă pentru un dinar. Şi mai încolo sa dus iar şi a tocmit alţi lucrători în aceleaşi condiţii. Şi tot aşa de mai multe ori, până ce a venit dupăamiaza. Când sa sfârşit ziua şi au venit cu toţii să fie plătiţi, cei care lucraseră de dimineaţă sau plâns că aceia care începuseră lucrul mai târziu decât ei primiseră tot atâţia bani, ceea ce, susţineau ei, nu era drept. Stăpânul însă lea spus: «Prieteni, mam înţeles cu voi pentru un dinar, oare are o valoare mai mică doar pentru că am dat aceiaşi bani altcuiva?»“Mântuitorul nostru a vrut săi înveţe prin asta că oamenii care au făcut bine toată viaţa lor vor merge, după moarte, în Rai. În schimb oamenii care au fost păcătoşi din cauza faptului că au fost săraci sau nau avut părinţi sau prieteni care să aibă grijă de ei când erau mici, şi care se căiesc sincer pentru acest lucru, oricât de târziu în viaţă ar faceo, şi se roagă la Dumnezeu să îi ierte, vor fi iertaţi şi vor ajunge şi ei în Rai. Ia învăţat pe ucenicii Săi folosinduse de aceste parabole pentru că ştia că iubesc poveştile şi că aveau să ţină mai bine minte ceea ce le spunea El, dacă o făcea sub o asemenea formă. Aceste poveşti se numesc parabole – parabolele Mântuitorului nostru – şi vreau să ţineţi minte acest cuvânt, căci în curând vă voi vorbi şi despre alte asemenea parabole.

Oamenii ascultau tot ce la spunea Mântuitorul nostru, dar nu au putut să cadă de acord în privinţa Lui. Fariseii şi evreii sau vorbit între ei împotriva Lui, iar unii înclinau săI facă rău şi chiar săL omoare. Le fusese însă teamă, până atunci, să Îi facă vreun rău datorită bunătăţii Lui şi a faptului că arăta atât de celest şi de măreţ – deşi purta veşminte simple, asemănătoare cu ale săracilor – încât abia dacă Îl puteau privi în ochi.

Întro dimineaţă, El se afla întrun loc numit Muntele Măslinilor şi le predica oamenilor care se adunaseră în jurul Lui, ascultând şi învăţând cu atenţie, când deodată sa auzit un zgomot puternic şi o mulţime de farisei şi alţii aidoma lor, numiţi cărturari, au venit în grabă, strigând şi târând după ei o femeie care păcătuise. Au ţipat toţi: „Învăţătorule! Priveşte la această femeie. Legea spune să fie omorâtă cu pietre. Dar tu ce spui? Ce spui?“Isus a privit cu atenţie mulţimea zgomotoasă şi a înţeles că voiau să îl facă să spună că legea era greşită şi crudă; iar dacă ar fi spuso, iar fi întors vorbele împotriva Lui şi Lar fi omorât. Lor lea fost ruşine şi frică atunci când El ia privit în faţă, dar tot au strigat: „Vino! Ce spui, Învăţătorule? Ce spui?“

Isus sa aplecat şi a scris cu degetul în nisip: „Acela dintre voi care este fără de păcat să arunce primul piatra.“ Când au citit aceasta, privind unul peste umărul celuilalt şi când El lea repetat cuvintele, au plecat, unul câte unul, ruşinaţi, până ce nu a mai rămas nici urmă de om din toată acea mulţime zgomotoasă. Au rămas doar Isus Cristos şi femeia, cu faţa ascunsă în mâini.Atunci Isus Cristos a spus: „Femeie, unde sunt cei care te acuză? Nu tea condamnat nici un om?“ Ea a răspuns tremurând: „Nu, Doamne!“ Atunci Mântuitorul nostru a zis: „Nici eu nu te condamn. Dute! Şi nu mai păcătui!“Capitolul al şaptelea

8

Pe când Mântuitorul nostru predica şi răspundea la întrebări, un cărturar sa ridicat zicând: „Stăpâne, ce să fac pentru a putea trăi din nou, în fericire, după ce voi fi murit?“ Isus ia zis: „Prima dintre porunci este Domnul Dumnezeul nostru este unul, şi tu îl vei iubi pe Dumnezeul tău din toată inima ta, şi cu tot cugetul şi cu puterea ta. Iar a doua poruncă este asemănătoare cu aceasta. Îl vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Nu există poruncă mai măreaţă.“Atunci, cărturarul a întrebat: „Dar cine este aproapele meu? Spunemi, ca să ştiu!“, iar Isus ia răspuns prin această parabolă:„A fost odată un călător,“ a zis El, „care, mergând de la Ierusalim spre Ierihon, a fost atacat de hoţi. Şi ei iau furat hainele şi lau rănit, după care au plecat lăsândul în drum, pe jumătate mort. Un preot a trecut întâmplător pe drumul acela pe când bietul om zăcea. La văzut, dar nu la băgat în seamă şi a trecut pe partea cealaltă. Un alt om, un levit, a trecut pe drum şi la văzut, la rândul lui, dar nu a făcut decât săl privească o clipă, după care a mers şi el mai departe. Însă un anume samaritean, care călătorea pe drumul acela, abia ce la zărit că sa şi simţit plin de milă pentru bietul călător şi ia oblojit rănile cu ulei şi vin, apoi la urcat pe animalul pe care călărea şi la dus la un han, iar a doua zi dimineaţă a scos din buzunar doi dinari pe care ia dat hangiului, spunândui: «Ai grijă de el şi orice ai cheltui cu el în plus faţă de ce ţiam lăsat îţi voi înapoia când mă voi întoarce aici.»“„Acum spuneMi, care dintre aceşti trei oameni, la întrebat Mântuitorul nostru pe cărturar, ar trebui numit aproapele celui care a căzut pradă hoţilor?“ Cărturarul a răspuns: „Omul căruia ia fost milă de el.“ „Adevărat“, ia zis Mântuitorul. „Acum dute şi fă la fel! Fii plin de milostenie faţă de toţi oamenii. Căci oricare dintre ei este aproapele tău şi fratele tău.“

Şi lea istorisit această parabolă, al cărei tâlc este că niciodată nu trebuie să fim mândri sau să ne considerăm foarte buni înaintea lui Dumnezeu, ci să fim întotdeauna umili. A zis: „Când sunteţi invitaţi la o sărbătoare sau la o nuntă, nu vă aşezaţi în locul cel mai bun, pentru cazul că ar veni o persoană mai de cinste care să pretindă acel loc. Aşezaţivă în locul cel mai de jos şi vi se va oferi unul mai bun, dacă îl meritaţi. Căci acela care se înalţă pe sine se va smeri, iar acela care se smereşte se va înălţa.“

Şi lea mai spus această parabolă: „A fost odată un om care pregătea o cină grozavă şi a invitat multă lume, iar când a fost gata masa şia trimis servitorul pe la toţi invitaţii să le spună că erau aşteptaţi. Atunci ei sau scuzat. Unul a spus că-şi cumpărase un petic de pământ şi trebuia să se ducă săl vadă, altul că tocmai cumpărase cinci perechi de boi şi trebuia să se ducă să îi încerce. Un altul, că era proaspăt căsătorit şi nu putea veni. Când stăpânul casei a auzit acestea sa înfuriat şi ia spus servitorului să iasă în stradă şi la drumul mare şi săi invite pe săraci, pe ologi, pe schilozi şi pe orbi la cină.“

Mântuitorul nostru voia să spună că aceia care sunt prea ocupaţi pentru a se mai gândi la Dumnezeu şi a face bine nu vor găsi atâta bunăvoinţă la El câtă vor găsi oamenii bolnavi şi săraci.Sa întâmplat ca, aflânduse în oraşul Ierihon Mântuitorul nostru să vadă cum, privea dintrun copac la el un om numit Zaheu. Zaheu era considerat un păcătos, dar Isus Cristos ia spus, când a trecut pe lângă el, că în ziua aceea avea să vină acasă la el să mănânce împreună. Auzind acestea, oamenii aceia mândri, fariseii şi cărturarii, au zis furioşi: „Mănâncă cu păcătoşii.“ Drept răspuns, Isus lea istorisit următoarea parabolă, numită de obicei parabola fiului risipitor. „A fost odată un om,“ lea spus el, „care avea doi fii. Întro bună zi, cel mai mic dintre ei îi zise: «Tată, dămi acum partea ce mi se cuvine din bogăţiile tale şi lasămă să fac ce doresc.» Tatăl îi îndeplini rugămintea, iar cu banii primiţi fiul călători întro ţară îndepărtată şi curând îi cheltui pe toţi din pricina vieţii desfrânate pe care o ducea.Pe când el îşi terminase deja toţi banii, sa abătut peste acel ţinut o perioadă de mare nenorocire şi de foamete, pâine nu se găsea, iar grâul şi iarba şi toate cele ce cresc din pământ se uscaseră. Fiul risipitor a fost cuprins de foame, aşa că a intrat ca slugă la un stăpân, să hrănească porcii pe câmp. Şi ar fi fost el fericit să mănânce chiar şi amărâtele de roşcove cu care erau hrăniţi porcii, dar stăpânul nui dădea nici o fărâmă. Ajuns în această mizerie, tânărul îşi spuse: «Câţi argaţi ai tatălui meu au

9

pâine îndeajuns, ba chiar le şi rămâne, în timp ce eu mor de foame! Am sămi iau inima în dinţi şi am să mă duc la tata şi am să-i spun: Tată! Am păcătuit în faţa Cerului şi a ta şi nu mai sunt demn să mă numesc fiul tău!»

Şi astfel, o porni el înapoi spre casa tatălui său, cuprins de mare durere şi suferinţă şi stânjeneală. Era încă departe, când tatăl lui la văzut şi la recunoscut în ciuda zdrenţelor şi a nenorocirii sale şi a fugit spre el şi a plâns şi la îmbrăţişat şi la sărutat. Şi ia spus servitorului său să îl îmbrace pe sărmanul lui fiu, care se căia, în cele mai bune veşminte şi să organizeze o mare masă pentru ai sărbători întoarcerea. Ceea ce sa şi făcut. Şi au început toţi să se veselească.

Între timp, fiul cel mare, care fusese la câmp şi nu ştia nimic despre întoarcerea fratelui său, venind acasă şi auzind muzica şi văzând dansul, îl întrebă pe un servitor ce însemnau toate acelea. Servitorul îi răspunse că i se întorsese fratele şi că tatăl lor era vesel datorită reîntoarcerii acestuia. La auzul acestui lucru, fratele cel mare sa înfuriat şi na mai vrut să intre în casă. Tatăl, aflând de cele întâmplate, a ieşit la el săl convingă.

«Tată, zise fratele cel mare, nu mă tratezi drept dacă arăţi atâta bucurie pentru întoarcerea fratelui meu. Căci în toţi aceşti ani am fost mereu alături de tine şi ţiam fost credincios, şi totuşi tu nai dat nici o masă în cinstea mea. Dar la întoarcerea fratelui meu mai mic, care a fost risipitor şi rebel şi şia cheltuit banii nechibzuit, eşti plin de încântare şi toţi ai casei se veselesc!» «Fiule, răspunse tatăl, ai fost întotdeauna alături de mine şi tot ce am îţi aparţine. Dar pe fratele tău lam crezut mort şi iatăl că trăieşte. Era pierdut, acum lam regăsit; este firesc şi drept să ne veselim de întoarcerea lui neaşteptată în casa părintească.»“Prin aceasta, Mântuitorul vrea să ne înveţe că aceia care au greşit şi Lau uitat pe Dumnezeu sunt întotdeauna bine-veniţi şi vor avea întotdeauna parte de milostenia Lui dacă se întorc la El căinduse pentru păcatele de care sau făcut vinovaţi.Fariseii au luat însă în batjocură aceste pilde ale Mântuitorului, căci erau bogaţi şi zgârciţi şi se considerau superiori întregii omeniri. În chip de avertisment pentru ei, Hristos a istorisit această parabolă a bogatului nemilostiv şi a lui Lazăr.

„A fost odată un anume om care era înveşmântat în purpură şi in subţire şi se ospăta în fiecare zi numai cu bunătăţi. Şi mai era şi un anume cerşetor, pe nume Lazăr, care zăcea la poarta lui, plin de răni, dornic să primească de mâncare firimiturile care cădeau de la masa bogătaşului, şi până şi câinii veneau să-i lingă rănile.

Şi veni vremea ca cerşetorul să moară şi atunci el fu purtat de îngeri la sânul lui Avraam – Avraam fusese un om foarte bun care trăise cu mulţi ani înaintea lor şi care se afla în Rai. Muri şi bogătaşul şi fu îngropat. Ajungând în Iad, acesta ridică privirea, în chinuri fiind, şi îi zări în depărtare pe Avraam şi pe Lazăr. Şi strigă zicând: „Părinte Avraam, ai milă de mine şi trimitel pe Lazăr să îşi poată înmuia degetul în apă să îmi răcorească limba, căci sunt chinuit de flacără. Avraam însă îi răspunse: „Fiule, aminteşteţi că în timpul vieţii ai avut parte de lucruri bune, în timp ce Lazăr a avut parte doar de rele. Acum însă, el este alinat, iar tu te chinui!“

Şi printre alte parabole pe care Cristos lea spus fariseilor a fost şi cea a doi oameni care sau dus odată la Templu să se roage. Dintre ei, unul era fariseu, celălalt vameş. Fariseul a zis: „Doamne, Îţi mulţumesc că nu sunt nedrept cum sunt alţii şi nici rău nu sunt, cum este acest vameş!“ Vameşul, stând la distanţă, nu şia ridicat ochii spre Cer, ci şia lovit doar pieptul şi a zis: „Doamne, ai milă de mine, păcătosul!“ Iar Dumnezeu, lea spus Mântuitorul nostru, a dat dovadă de milostenie faţă de cel din urmă şi nu faţă de celălalt şi a fost mai mulţumit de rugăciunea lui, pentru că o făcuse cu umilinţă şi cu inima smerită.

Fariseii au fost atât de furioşi că li se propovăduiau asemenea lucruri, încât sau folosit de nişte iscoade pentru aI pune întrebări Mântuitorului şi a încerca săL determine să spună ceva care să

10

contravină legii. Împăratul acelei ţări, numit Cezar, ordonase ca oamenii săi plătească tribut, arătânduse plin de cruzime faţă de oricine iar fi contestat dreptul la tribut. Iscoadele trimise au socotit că ar putea săL facă pe Isus să cadă în dizgraţia împăratului. De aceea, pretinzânduse oameni foarte umili, au venit la El şi Iau spus: „Învăţătorule, propovăduieşti cuvântul Domnului cu dreptate şi nu respecţi oamenii după bogăţie sau rang. Spunene, se cuvine să îi plătim tribut Cezarului?“

Cristos, care le cunoştea gândurile, a răspuns: „De ce întrebaţi? Arătaţimi un ban.“ Ei au făcut întocmai. „Al cui chip şi al cui nume sunt acestea de pe el?“ ia întrebat El. Ei iau răspuns: „Ale Cezarului.“ „Atunci,“ a zis El, „daţii Cezarului cei al Cezarului.“

Şi ei au plecat, foarte furioşi şi dezamăgiţi că nu Îl putuseră prinde în cursă. Însă Mântuitorul nostru le cunoştea inimile şi gândurile, la fel cum ştia că alţii unelteau împotriva Lui şi că, în curând, avea să fie dat morţii.

Şi ia mai învăţat pe oameni ceva. Stătea în vecinătatea Cutiei Darurilor, unde trecătorii obişnuiau să pună bani întro casetă destinată săracilor. Şi cum, pe când stătea Isus acolo, au trecut prin preajmă mulţi bogătaşi, se adunaseră în cutie foarte mulţi bani. La urmă, a venit o văduvă sărmană care a pus şi ea în cutie două monede, fiecare de un sfert de dinar, după care a plecat tăcută. Văzândo, Isus, care tocmai se ridica să plece, ia chemat pe ucenici şi lea spus că acea sărmană văduvă dăduse dovadă de mult mai multă milostenie decât tot restul celor care dăduseră bani în ziua aceea, căci ceilalţi erau bogaţi şi nu aveau să simtă lipsa a ceea ce dăduseră, însă ea era foarte săracă şi dăduse acei doi bănuţi cu care ar fi putut săşi cumpere pâinea de toate zilele.

Atunci când ne considerăm milostivi să nu uităm niciodată ce a făcut văduva cea sărmană.Capitolul al optuleaA fost odată un om care era foarte bolnav, Lazăr din Betania. Şi cum el era fratele acelei Marii care Îl unsese cu mir pe Cristos şi îi ştersese picioarele cu părul ei, ea şi sora ei Marta au trimis la El cu mare durere, zicând: „Doamne, Lazăr pe care Îl iubeşti este bolnav şi gata să moară.“Două zile de la primirea acestei veşti, Isus nu sa dus la ei, dar când trecu acest răstimp, lea spus ucenicilor Săi: „Lazăr a murit. Să mergem în Betania.“ Când au ajuns acolo (locul era foarte aproape de Ierusalim) au aflat, aşa cum prevestise Isus, că Lazăr era mort – murise şi fusese îngropat de patru zile.

Când Marta a auzit că vine Isus, sa ridicat dintre oamenii veniţi să deplângă alături de ea moartea fratelui ei şi a fugit să-L întâmpine, lăsândo pe sora ei, Maria, să plângă în casă. ZărinduL, Marta a izbucnit în lacrimi şi a zis: „O, Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nar fi murit!“ „Fratele tău se va ridica din nou“ ia răspuns Mântuitorul. „Ştiu că o va face şi cred că o va face, Doamne, la Învierea din Ziua cea de pe Urmă“ a zis Marta.Isus ia spus: „Eu sunt Învierea şi Viaţa. Crezi asta?“ Ea a răspuns: „Da, Doamne.“ Şi a fugit înapoi la sora ei, Maria, şi ia spus că venise Isus Cristos. Auzind aceasta, Maria a fugit afară urmată de toţi cei care plânseseră alături de ea în casă şi, ajungând acolo unde era El, ia căzut la picioare şi a plâns. La fel au făcut toţi ceilalţi. Isus era atât de impresionat de durerea lor, încât a plâns şi el, zicând: „Unde laţi îngropat?“ Iar ei iau spus: „Doamne, vino şi vezi!“

Lazăr era îngropat întro peşteră a cărei intrare era blocată de o piatră mare. Când au ajuns toţi la mormânt, Isus a poruncit să fie dată piatra la o parte. Apoi, după ce şia ridicat privirea spre cer şi ia mulţumit lui Dumnezeu, Isus a zis cu glas puternic şi solemn: „Lazăre, ieşi afară!“ şi mortul, Lazăr, revenit la viaţă, a ieşit printre oameni şi sa dus acasă cu surorile lui. La vederea acestui lucru, atât de copleşitor şi de impresionant, mulţi dintre cei prezenţi sau încredinţat că Isus Cristos era întradevăr Fiul lui Dumnezeu, venit să înveţe şi să salveze omenirea.Alţii au fugit însă să le spună fariseilor. Şi din ziua aceea fariseii au căzut de acord că, pentru a împiedica şi mai mulţi oameni să creadă în El, Isus trebuia omorât. Şi sau înţeles – întâlninduse în

11

acest scop la Templu – ca El să fie luat prizonier în cazul în care avea să vină la Ierusalim înaintea Sărbătorii de Paşti, care se apropia.

De când Isus la înviat din morţi pe Lazăr şi până la Paşti mai rămăseseră şase zile. Noaptea, pe când cinau laolaltă, cu Lazăr printre ei, Maria sa ridicat şi a luat o livră de mir (care era foarte preţios şi costisitor şi se numea mir de nard) şi a uns cu el picioarele lui Isus Cristos şi, o dată în plus, I lea şters cu părul ei. Şi toată casa sa umplut de mirosul plăcut al mirului. Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenici, sa prefăcut a fi deranjat de acest lucru şi a spus că mirul ar fi putut fi vândut pe trei sute de dinari, iar banii sar fi putut da săracilor. Dar a spus asta doar de formă, căci el purta punga şi era (fără ca la momentul acela ceilalţi să o ştie) un hoţ şi dorea să obţină cât mai mulţi bani. A început deci să comploteze să îl dea pe Isus pe mâinile arhiereilor.

Apropiinduse foarte mult Paştele, Isus Cristos şi ucenicii Săi sau îndreptat spre Ierusalim. Când au ajuns aproape de oraş, El a arătat spre un sat şi lea spus la doi dintre ucenicii Săi să se ducă acolo, că aveau să găsească un asin cu un mânz alături, legaţi de un copac, şi să Ii aducă. Găsind animalele exact aşa cum le descrisese Isus, ei I leau adus, iar Isus, călare pe asin, a intrat în Ierusalim. Oameni nenumăraţi sau adunat în jurul Său, urmărinduL cum trecea. Şi, aruncânduşi veşmintele pe jos şi tăind ramuri verzi din copaci şi întinzândule în calea Lui, au strigat şi au plâns: „Osana, Fiului lui David!“ (David fusese un mare rege al locului.) „Bine- cuvântat este cel ce vine în numele Dom-nului! Acesta este Isus, Profetul din Nazaret!“ Iar când Isus a intrat în Templu şi ia alungat pe cămă-tarii aflaţi cu necuviinţă acolo, cu tarabele lor, ca şi pe oamenii care vindeau porumbei, zicând: „Casa tatălui meu este o casă a rugăciunii, dar voi aţi făcut din ea un bârlog al Hoţilor!“ – şi când oamenii şi copiii au strigat în Templu „Acesta este Isus, Profetul din Nazaret“ şi nu sau lăsat reduşi la tăcere – şi când orbii şi ologii au venit îngrămădinduse acolo şiruri, şiruri şi au fost vindecaţi de mâna Lui, pe arhierei, pe cărturari şi pe farisei ia cuprins frica şi ura faţă de El. Isus a continuat însă săi vindece pe cei bolnavi şi să facă bine şi sa dus să locuiască în Betania, un loc aflat foarte aproape de cetatea Ierusalimului, dar în afara zidurilor acesteia.

Întro noapte, acolo sa ridicat de la Cina la care stătea împreună cu ucenicii Săi şi, luând o cârpă şi un vas cu apă, lea spălat picioarele. Simon Petru, unul dintre Ucenici, a încercat săL oprească, însă Mântuitorul nostru Ia spus că o făcea pentru ca ei, amintinduşi, să poată fi întotdeauna buni şi blânzi unii cu ceilalţi şi să nu cunoască mândria sau reaua-voinţă.

Apoi sa întristat şi, plin de suferinţă, a privit în jur la ucenici şi a spus: „Aici este unul care mă va trăda.“ Ei au întrebat, rând pe rând: „Sunt oare eu, Doamne?!“ – „Sunt eu ?!“ Însă el a răspuns doar: „Este acela dintre cei doisprezece care înmoaie cu mine pâinea în vin.“ Cum în clipa aceea se întâmpla ca unul dintre ucenici, pe care Isus îl iubea, să se sprijine de pieptul Lui ascultânduI cuvintele, Simon Petru îi sugeră acestuia că ar trebui să întrebe numele făţarnicului. Isus a răspuns: „Este acela căruia Eu îi voi da un dumicat de pâine după ce îl voi fi înmuiat în vin“ şi când a venit momentul să o facă, El i la dat lui Iuda Iscarioteanul zicând: „Ce ai de făcut, fă repede!“ Ceilalţi ucenici nau înţeles, însă Iuda a ştiut că acele vorbe însemnau că Isus îi citise gândurile mârşave.Aşa că Iuda, luând dumicatul, ieşi imediat de acolo. Era noapte şi sa dus direct la arhierei şi a zis: „Ce îmi daţi dacă vil predau ?“ Sau tocmit la treizeci de arginţi şi pentru aceştia Iuda Îl dădu curând pe mâna lor pe Domnul şi Stăpânul lui, Isus Cristos.

Capitolul al nouăleaCum momentul sărbătorii Paştelui se apropia, Isus lea spus la doi dintre ucenicii Săi, Petru şi Ioan: „Duceţivă în cetatea Ierusalimului, veţi întâlni acolo un om cărând un urcior cu apă. Luaţivă după el până acasă şi spuneţii: «Învăţătorul întreabă unde este camera de oaspeţi în care să poată lua cina de Paşti împreună cu ucenicii Săi.» Iar el o să vă arate în foişor o cameră mare, mobilată. Acolo să pregătiţi voi cina.“

12

Cei doi ucenici au văzut că totul sa petrecut întocmai cum a spus Isus. Întâlnindul pe bărbatul cu urciorul de apă şi urmândul până acasă şi arătândulise camera, au pregătit cina, iar Isus şi ceilalţi zece apostoli au venit la momentul cuvenit şi au luat toţi loc să se înfrupte laolaltă din mâncare.Aceasta este numită întotdeauna Ultima Cină1, deoarece a fost ultima dată când Mântuitorul nostru a mâncat şi a băut împreună cu ucenicii Săi.

Şi a luat pâinea de pe masă şi a binecuvântato, a frânto şi lea dato; a băut şi lea dat şi lor zicând: „Faceţi asta, ca să vă amintiţi de mine!“ Şi, după ce au luat cina şi au cântat un imn, sau dus pe Muntele Măslinilor.Acolo, Isus lea spus că avea să fie luat prizonier în acea noapte şi că toţi aveau să se lepede de el şi să se gândească doar la propria siguranţă. Petru a zis, cu sinceritate, că el, unul, nu avea să facă niciodată aşa ceva. „Înainte de cântatul cocoşilor te vei fi lepădat de mine de trei ori“ ia răspuns Mântuitorul. Petru însă a protestat: „Nu, Doamne! Chiar dacă ar fi să mor cu Tine, nu Te voi renega niciodată.“ Şi toţi ceilalţi ucenici au spus acelaşi lucru.

Apoi Isus ia condus peste un pârâu numit Pârâul Cedrilor, întro grădină căreia i se spunea Ghetsimani, şi sa dus cu trei dintre ucenici întro zonă retrasă a grădinii. Ia părăsit apoi şi pe aceştia, la fel cum o făcuse şi cu ceilalţi, spunând: „ Aşteptaţi aici, şi staţi de pază!“ – şi a plecat şi sa rugat singur în timp ce ei, istoviţi, au adormit.

Iar Cristos a fost copleşit de mare durere şi mare tristeţe în rugăciunile din grădină din cauza răutăţii oamenilor din Ierusalim care aveau să Îl omoare. Şi a plâns în faţa lui Dumnezeu şi a căzut în adâncă mâhnire.

Când şia terminat rugăciunile şi sa simţit împăcat, sa întors la ucenici şi lea spus: „Ridicaţivă! Să mergem! Cel care mă va trăda, este pe aproape!“Iuda cunoştea bine grădina, căci Mântuitorul nostru se plimbase de multe ori prin ea cu ucenicii. Şi, în clipa în care Mântuitorul nostru a rostit aceste cuvinte, Iuda şia făcut apariţia acolo, însoţit de o patrulă numeroasă de soldaţi şi de ofiţeri trimişi de arhierei şi de farisei. Fiind întuneric, aceştia purtau felinare şi făclii. Erau înarmaţi cu săbii şi ciomege, căci ştiau că e posibil ca poporul să se ridice săL apere pe Isus Cristos. Acesta a fost motivul pentru care sau temut să Îl ia prizonier în plină zi, pe când El le predica oamenilor.Cum şeful acelei patrule nuL văzuse niciodată pe Isus şi nu Îl cunoştea de la apostoli, Iuda lea zis: „Omul pe care îl voi săruta e El.“ Şi pe când acesta înainta să Îi dea sărutul perfid, Isus lea spus soldaţilor: „Pe cine căutaţi?“ „Pe Isus din Nazaret“ au răspuns ei. Zise Mântuitorul nostru: „Eu sunt.“ Iuda a confirmat spunând: „Învăţătorule!“ şi sărutânduL. La care Isus a zis: „Iuda, mă trădezi cu un sărut!“

Garda sa repezit atunci pentru aL prinde. Nimeni nu sa oferit săL apere, cu excepţia lui Petru, care, purtând sabie, a scoso din teacă şi a tăiat urechea dreaptă a slujitorului arhiereului, pe nume Malchus, care se afla la rândul lui printre cei veniţi să îl aresteze. Isus Ia cerut lui Petru să îşi bage sabia în teacă şi sa predat. Apoi, toţi ucenicii Lau părăsit şi au fugit. Şi nu a rămas nici unul, nici măcar unul, să fie lângă El.

Capitolul al zeceleaLa puţin timp după aceea, Petru împreună cu un alt ucenic şiau luat inima în dinţi şi au urmărit, în secret, garda, până la casa lui Caiafa, arhiereul, unde fusese dus Isus şi unde cărturarii şi mulţi alţii se adunaseră săL interogheze. Petru a rămas la uşă, dar celălalt ucenic, pe care arhiereul îl cunoştea, a intrat şi, revenind de îndată, a rugato pe portăreasă să îi dea drumul şi lui Petru. Privindul, ea la întrebat: „Nu cumva eşti unul dintre ucenici?“ El a răspuns: „Nu sunt.“ Aşa că ea ia dat drumul înăuntru. Petru sa dus să se încălzească în faţa unui foc, printre servitorii şi ofiţerii îngrămădiţi în jurul lui, căci era foarte frig.

13

Oamenii de acolo iau pus aceeaşi întrebare ca şi femeia: „Nu eşti unul dintre ucenici?“ Petru a negat din nou: „Nu sunt.“ Unul dintre ei, înrudit cu cel căruia Petru îi tăiase urechea cu sabia, a zis: „Nu te-am văzut în grădină cu El?“ Iar Petru a negat din nou sub jurământ şi a zis: „Eu nu îl cunosc pe omul acesta.“ Atunci a cântat cocoşul, iar Isus, întorcânduse, la privit ţintă pe Petru. Atunci acesta şia amintit ceea ce îi spusese El – că înainte de cântatul cocoşului se va fi lepădat de El de trei ori – şi a ieşit afară şi a plâns amarnic.

Arhiereul la întrebat pe Isus ce îi învăţase pe oameni. El a răspuns căi învăţase în plină zi, în plină stradă, şi că preoţii ar trebui să-i întrebe pe oameni ce învăţaseră de la El. Unul dintre ofiţeri La lovit pe Isus pentru acest răspuns, iar apoi au intrat doi martori mincinoşi care au relatat că Îl auziseră spunând că putea distruge Templul lui Dumnezeu şi lar putea reconstrui în trei zile. Isus a tăcut, însă cărturarii şi arhiereii au căzut de acord că era vinovat de blasfemie şi că trebuia condamnat la moarte. Şi Lau scuipat şi Lau bătut.Când Iuda Iscarioteanul a văzut că Învăţătorul lui era condamnat cu adevărat, la cuprins o asemenea groază de ce făcuse, încât a dus cei treizeci de arginţi înapoi la arhierei şi a zis: „Am trădat sânge nevinovat! Nu-i pot păstra!“ Şi cu aceste cuvinte a azvârlit banii pe podea şi a plecat în grabă, cuprins de disperare, şi sa spânzurat. Funia, slabă fiind, a cedat însă sub greutatea trupului său, iar el a căzut mort la pământ, plin de vânătăi şi tăieturi – o privelişte cumplită! Arhiereii, neştiind ce altceva să facă cu cei treizeci de arginţi, au cumpărat cu ei un loc de îngropăciune pentru străini, numit Ţarina Olarului. Oamenii lau numit însă de atunci înainte Ţarina Sângelui.

Isus a fost dus de la arhierei la Sala de Judecată, unde împărţea dreptatea guvernatorul Pilat din Pont. Pilat, care nu era evreu, Ia spus: „Propriul Tău neam, evreii, şi propriii Tăi preoţi Teau predat. Ceai făcut?“ Aflând că nu făcuse nici un rău, Pilat a ieşit şi lea spus evreilor acest lucru. Ei însă au zis: „A învăţat poporul neadevăruri şi lucruri rele şi a început să facă asta cu mult timp în urmă, în Galileea.“ Cum Irod era cel care avea dreptul să pedepsească oamenii care încălcau legea Galileei, Pilat a spus: „Eu nui găsesc nici o vină. Să fie dus în faţa lui Irod.“

Lau dus, deci, în faţa lui Irod, care stătea înconjurat de soldaţii săi severi şi de bărbaţi în armură. Şi aceştia au râs de Isus şi, în semn de batjocură, lau îmbrăcat în veşminte fine şi lau trimis înapoi la Pilat. Pilat a chemat iar preoţii şi poporul şi a zis: „Nu îi găsesc nici o vină acestui om. Nici Irod nui găseşte vreuna. Nu a făcut nimic pentru care să merite moartea.“ Ei însă au strigat: „A făcut! A făcut! Da, da! Să fie omorât!“

Pilat a fost tulburat săi audă atât de înverşunaţi împotriva lui Isus Cristos. La rândul ei, soţia lui visase şi ea toată noaptea despre asta, aşa că ia trimis vorbă la scaunul de judecată, zicând: „Să nui faci nici un rău acestui om!“Pentru că de Paşte exista obiceiul de a se da libertate unor prizonieri, Pilat sa străduit săi convingă pe oameni să ceară eliberarea lui Isus. Ei însă au spus: „Nu, nu, nu vrem să fie eliberat! Eliberaţil pe Barabas, iar acest om să fie crucificat!“Barabas era un criminal foarte temut, întemniţat pentru relele sale şi care urma să fie executat.

Pilat, văzând că oamenii erau atât de porniţi împotriva lui Isus, La dat pe mâna soldaţilor pentru a fi biciuit – adică bătut. Ei Iau împletit o cunună de spini pe care Iau puso pe cap, Lau îmbrăcat întro mantie de purpură şi Lau scuipat şi Lau lovit cu mâinile şi au zis: „Slavă Ţie, rege al Iudeilor!“ – amintinduşi că atunci când intrase în Ierusalim mulţimea Îl numise Fiul lui David. Şi Lau chinuit în tot felul, cu multă cruzime. Isus însă a îndurat cu răbdare şi doar o singură dată a zis: „Tată, iartăi căci nu ştiu ce fac!“

Şi iarăşi La adus Pilat pe Isus în faţa poporului, aşa îmbrăcat în mantia de purpură şi având cununa de spini pe cap şi a zis: „Iată omul!“ Mulţimea a strigat, dezlănţuită: „Crucificaţil! Crucificaţil!“ La fel au făcut şi arhiereii şi ofiţerii. „LuaţiL şi răstigniţiL singuri!“ a spus atunci Pilat. „Eu nu Îi găsesc

14

nici o vină.“ Ei însă au strigat, „Sa numit singur Fiul lui Dumnezeu, iar asta, conform legii evreieşti înseamnă moartea! Şi sa numit singur rege al iudeilor, iar asta contravine dreptului roman, căci noi nu avem rege, ci un cezar, care este împăratul roman. Dacă îi dai drumul nu eşti prietenul Cezarului. Crucificăl! Crucificăl!“

Când Pilat a văzut aceasta, a poruncit să i se aducă apă şi, spălânduse pe mâini în faţa mulţimii, a zis: „Sunt nevinovat de sângele acestui om drept.“ Apoi La dat pe mâna lor săL răstignească. Iar ei, strigând şi adunânduse în jurul Lui, Lau luat de acolo tratânduL cu cruzime, în timp ce El se ruga la Dumnezeu pentru ei.

Capitolul al unsprezeceleaPentru ca voi să înţelegeţi ce însemna „RăstigniţiL“, trebuie să vă spun că în vremurile acelea, care erau cu adevărat pline de cruzime (să Îi mulţumim lui Dumnezeu şi lui Isus Cristos că acum sunt trecute!) exista obiceiul dea omorî oamenii bătândui în cuie, de vii, pe o cruce mare din lemn, care era apoi înfiptă în pământ, oamenii fiind lăsaţi acolo, sub soare şi vânt, zi şi noapte, până mureau de durere şi de sete. Mai exista şi obiceiul de ai pune să meargă până la locul execuţiei purtând în spate crucea de lemn de care aveau să le fie fixate în piroane mâinile, aceasta ca umilinţa şi suferinţa să le fie şi mai mari.

Purtânduşi crucea pe umăr, la fel ca un criminal, binecuvântatul nostru Mântuitor, Isus Cristos, înconjurat de gloata care Îl persecuta, a ieşit din Ierusalim şi a fost dus spre Golgota, loc al cărui nume înseamnă, în limba ebraică, Locul Căpăţânii. Şi ajungând la un deal numit Muntele Calvarului, ei Iau bătut fără milă piroane în mâini şi picioare, ţintuinduL de Crucea ridicată între două alte cruci, pe fiecare dintre ele fiind pironit, în agonie, un hoţ oarecare. Deasupra capului Lui, au fixat inscripţia „Isus din Nazaret Regele Iudeilor“, în trei limbi: ebraică, greacă şi latină.

Între timp, patru soldaţi ai unui corp de gardă, aflaţi la poalele crucii, Iau împărţit veşmintele, pe care I le scoseseră, în patru grămezi, câte una pentru fiecare dintre ei, şi au tras la sorţi haina Lui, şi au stat acolo jucând şi bând, în timp ce El suferea. Iau dat să bea oţet amestecat cu fiere şi vin amestecat cu mirt, dar el nu a vrut nici una, nici alta. În tot acest timp, oamenii răi care treceau pe acolo îşi băteau joc de El, zicând: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară de pe cruce!“ Şi arhiereii îşi băteau joc de El, zicând: „A venit să salveze păcătoşii. Lăsaţil să se salveze singur!“ Chiar şi unul dintre cei doi hoţi, aşa în chinuri cum era, La suduit şi Ia zis: „Dacă eşti Cristos, salveazăte şi salveazăne şi pe noi!“ Celălalt hoţ însă, care se căia, ia spus: „Doamne! AminteşteŢi de mine când ajungi în împărăţia Ta!“ Iar Isus ia răspuns: „Astăzi vei fi împreună cu mine în Rai.“

Nu era acolo nimeni căruia să-i fie milă de El, cu excepţia unuia dintre ucenici şi a patru femei. Dumnezeu lea binecuvântat pe femeile acelea pentru inimile lor sincere şi milostive. Ele erau mama lui Isus, sora mamei sale, Maria, soţia lui Cleopa şi Maria Magdalena, cea care îi ştersese în două rânduri picioarele cu părul ei. Ucenicul era Ioan, cel pe care îl iubea Isus – şi cel care se sprijinise la pieptul Lui şi îl întrebase cine era Trădătorul. Când Isus ia zărit la poalele Crucii, ia spus mamei Sale că Ioan avea să fie fiul ei, care so mângâie după ce El va fi murit. Şi din clipa aceea Ioan a devenit ca un fiu pentru ea şi a iubito.

Cam pe la ceasul al şaselea sa lăsat peste pământ un întuneric cumplit, de nepătruns, care a durat până la ceasul al nouălea, când Isus a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce Mai părăsit?“ Soldaţii, auzinduL, au înmuiat un burete în oţet, lau legat de o trestie lungă şi I lau pus la gură. Când la primit, Isus a zis: „Sa sfârşit!“ Şi strigând „Tată! În mâinile Tale îmi încredinţez sufletul!“ şia dat duhul.

Atunci sa iscat un cutremur cumplit. Zidul marelui templu a crăpat, iar stâncile sau prăbuşit. Îngroziţi de vederea acestor lucruri, soldaţii din gardă şiau zis unii altora: „A fost, cu siguranţă, Fiul lui

15

Dumnezeu!“ Iar oamenii care priviseră crucea de la distanţă (printre care se numărau multe femei) au plecat spre casele lor cuprinşi de teamă şi tristeţe.

A doua zi, fiind zi de Sabat, evreii erau nerăbdători ca trupurile să fie coborâte de pe cruce şi iau făcut această cerere lui Pilat. Câţiva soldaţi au venit special în acest scop şi au frânt picioarele celor doi criminali pentru ai ucide. Ajungând însă la Isus şi găsinduL deja mort, iau străpuns doar coasta cu o suliţă. Din rană a ieşit sânge şi apă.

Trăia pe atunci un om bun, pe nume Iosif din Arimateea. El credea în Cristos şi sa dus în secret la Pilat (temânduse de evrei) şi la implorat săi dea trupul lui Isus. Pilat a consimţit, aşa că Iosif împreună cu un altul, pe nume Nicodim, Lau învelit în in şi au pus tot felul de arome – era obiceiul Evreilor să pregătească astfel corpurile pentru înhumare – şi Lau îngropat întrun mormânt nou, un cavou cioplit întro stâncă dintro grădină aflată în apropierea locului crucificării, unde nu fusese înmormântat nimeni, niciodată. Apoi au rostogolit o stâncă mare pentru a astupa gura mormântului şi leau lăsat acolo pe Maria Magdalena şi pe cealaltă Marie, să-l păzească.

Arhiereii şi fariseii, amintinduşi că Isus le spusese ucenicilor că avea să se ridice din mormânt în a treia zi după moarte, sau dus la Pilat şi lau rugat ca mormântul să fie bine păzit până în a treia zi, pentru ca ucenicii să nuI poată fura trupul, iar oamenii să zică după aceea că Isus Cristos a înviat din morţi. Pilat a fost de acord şi o gardă de soldaţi a fost pusă să păzească neîncetat locul, iar piatra astupa complet intrarea. Şi a rămas aşa, păzită şi bine proptită, până în cea dea treia zi, care era şi prima zi a săptămânii.

În zorii acelei zile, Maria Magdalena şi cealaltă Marie, laolaltă cu alte femei, au venit la mormânt cu încă nişte plante aromatice pe care le pregătiseră. Şi pe când îşi spuneau una alteia: „Cum vom da deoparte această piatră?“ pământul sa cutremurat şi un înger, coborât din Ceruri, a rostogolit bolovanul deoparte, după care sa aşezat pe el. Înfăţişarea lui era aidoma fulgerului, iar veşmintele îi erau albe ca zăpada. La vederea lui, soldaţii de gardă au leşinat de teamă, căzând ca morţi.

Maria Magdalena a văzut piatra dată în lături şi nemaiaşteptând să vadă altceva, a fugit la Petru şi la Ioan care veneau întracolo şi lea spus: „Lau luat pe Domnul nostru şi nu ştim unde Lau pus!“ Ei au fugit deîndată la mormânt, dar Ioan, fiind cel mai iute, a ajuns primul. Sa aplecat şi a privit înăuntru. A văzut zăcând acolo pânza de in în care fusese învelit trupul, însă nu a intrat. Când a venit şi Petru, acesta a intrat şi a văzut giulgiul de in zăcând întrun loc, iar mahrama1 careI fusese legată la cap, în altul. A intrat şi Ioan şi a văzut acelaşi lucru. Atunci, cei doi sau dus acasă să le spună celorlalţi.

Maria Magdalena a rămas însă afară, plângând. Sa aplecat şi a privit înăuntrul mormântului şi a zărit doi Îngeri, înveşmântaţi în alb, stând acolo unde zăcuse trupul lui Hristos. Aceştia iau spus: „Femeie, de ce plângi?“ Ea lea răspuns: „Pentru că Lau luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde Lau dus.“ Zicând acestea, ea sa întors şi La văzut pe Isus stând în spatele ei, dar nu La cunoscut. „Femeie“, ia spus El, „de ce plângi? Ce cauţi?“ Ea, crezând că este paznicul, a răspuns: „Domnule! Dacă tu Lai luat de aici pe Domnul meu, spunemi unde Lai dus şi am să Îl iau înapoi.“ Isus ia pronunţat numele: „Maria!“ Atunci ea La recunoscut şi, uluită, a exclamat: „Învăţătorule!“ „Nu Mă atinge“ ia spus Cristos, „căci nu Mam înălţat încă la Tatăl Meu, ci dute la ucenicii Mei şi spunele că Mă ridic la Tatăl Meu şi al tău, şi la Dumnezeul Meu şi al tău!“

Făcând întocmai, Maria Magdalena sa dus şi lea spus ucenicilor că îl văzuse pe Isus Cristos. Şi împreună cu ei lea găsit pe celelalte femei pe care le lăsase la mormânt atunci când plecase să îi cheme pe acei doi ucenici, Petru şi Ioan. Femeile acelea leau zis, ei şi celorlalţi, că au venit la mormânt doi oameni în veşminte strălucitoare, la vederea cărora se speriaseră şi se plecaseră la pământ, însă aceia leau spus că Domnul înviase. Şi că atunci când au venit să spună aceste lucruri, L-au văzut, pe drum, pe Cristos şi Lau atins de picior şi Lau venerat. La momentul acela însă, spusele lor leau părut apostolilor vorbe goale şi nu leau crezut.

16

Iar soldaţii de gardă, când sau trezit din leşin şi sau dus la arhierei să le spună ceau văzut, au fost reduşi la tăcere cu sume mari de bani şi au fost învăţaţi să spună că ucenicii furaseră trupul pe când ei dormeau.

Sa întâmplat însă, în aceeaşi zi, ca Simon şi Cleopa – Simon, unul dintre cei doisprezece apostoli şi Cleopa, unul dintre adepţii lui Cristos – să meargă întrun sat numit Emaus, la mică distanţă de Ierusalim. Şi cum mergeau şi vorbeau ei despre moartea şi învierea lui Cristos, li sa alăturat un străin care lea explicat Scripturile şi lea spus multe despre Dumnezeu, iar ei sau minunat de cunoştinţele lui. Cum noaptea se lăsa cu repeziciune, când au pătruns în sat lau rugat pe străin să rămână cu ei. Când sau aşezat toţi trei să cineze, el a luat nişte pâine, a binecuvântato şi a rupto, aşa cum făcuse Cristos la Cina cea de Taină. Privindul cu uimire, au descoperit că faţa lui se schimbase şi că era Cristos însuşi. Şi cum îl priveau ei aşa, El a dispărut.

Cei doi sau ridicat numaidecât şi sau întors la Ierusalim şi, găsindui pe ucenici laolaltă, leau povestit cele văzute. În timp ce vorbeau, Isus a apărut brusc în mijlocul tuturor şi a zis: „Pace vouă!“ Văzând că erau înspăimântaţi, lea arătat mâinile şi picioarele şi ia invitat să Îl atingă. Şi, pentru ai încuraja şi a le da timp să îşi revină, a mâncat în faţa tuturor o bucată de peşte prăjit şi una de fagure.

Însă Toma, unul dintre cei doisprezece apostoli, nu era acolo în momentul acela. Mai târziu, când ceilalţi iau povestit „Lam văzut pe Domnul!“, el lea răspuns: „Până nu văd urmele cuielor pe mâinile Lui şi nu ating cu mâna rana din coastă nam să cred!“ În clipa aceea, deşi toate uşile erau închise, a apărut din nou printre ei Isus şi a zis: „Pace vouă!“ Apoi ia spus lui Toma: „Întindeţi degetul şi cerceteazăMi mâinile. Şi întindeţi mâna şi atinge coasta Mea. Şi nu mai fi lipsit de credinţă, ci credincios!“ Iar Toma Ia răspuns: „Stăpânul şi Dumnezeul meu!“ Atunci a zis Isus : „Toma, pentru că Mai văzut, ai crezut. Binecuvântaţi fie aceia care nu Mau văzut şi totuşi au crezut !“

După momentul acela, Isus a mai fost văzut de cinci sute de discipoli deodată şi a rămas cu alţii vreme de patruzeci de zile, învăţândui să plece în lume şi săI predice Evanghelia şi credinţa, oricât i-ar asupri oamenii răi. Şi conducânduşi în cele din urmă ucenicii afară din Ierusalim, până în Betania, ia binecuvântat, după care sa ridicat la Ceruri întrun nor şi Şia luat locul la dreapta lui Dumnezeu. Şi pe când ei priveau cerul albastru şi strălucitor în care dispăruse El, au apărut printre ei doi Îngeri îmbrăcaţi în alb care leau spus că aşa cum Îl zăriseră pe Cristos înălţânduSe la Cer, tot aşa aveau să Îl vadă întro bună zi coborând din cer pentru a judeca lumea.Când Cristos nu a mai fost văzut, apostolii au început să predice poporului aşa cum le poruncise El. Şi alegând un nou apostol, pe nume Matei, care să-l înlocuiască pe nelegiuitul Iuda, ei au străbătut toate ţările, povestindule oamenilor despre viaţa şi moartea lui Cristos, despre Crucificare şi Înviere, şi botezândui în numele lui Cristos. Şi prin puterea pe care leo dăduse El, iau vindecat pe cei bolnavi şi leau redat vederea orbilor, graiul muţilor şi auzul surzilor, tot aşa cum făcuse şi El. Iar Petru, fiind aruncat în temniţă, a fost eliberat din închisoare în miez de noapte, de un Înger. Altă dată, cuvintele mincinoase rostite în faţa lui Dumnezeu iau făcut pe un bărbat pe nume Anania şi pe soţia acestuia, Safira, să cadă morţi pe loc.

Oriunde sau dus au fost persecutaţi şi trataţi cu cruzime. Un om pe nume Saul, care păzise hainele unor barbari care îl loviseră cu pietre pe un creştin numit Ştefan până îl omorâseră, era mereu dornic să le facă rău. Dumnezeu însă la schimbat apoi pe Saul, căci pe când acesta călătorea spre Damasc să dea de urma unor creştini care se aflau acolo ca să îi arunce în închisoare, din ceruri sa pogorât asupra lui o lumină puternică, iar un glas a strigat: „Saule, Saule, de ce mă persecuţi?“ şi a fost doborât de pe cal de o mână invizibilă, sub ochii tuturor gărzilor şi soldaţilor care călăreau alături de el. Când aceştia lau ridicat, au descoperit că Saul era orb. Şi a rămas el aşa vreme de trei zile, fără să mănânce sau să bea, până ce unul dintre creştini (trimis la el în acest scop de un Înger) ia redat vederea în numele lui Isus Cristos. După aceasta, Saul a devenit creştin şi a propovăduit şi a învăţat şi a crezut alături de apostoli şi a fost de mare folos.

17

Ei şiau luat numele de creştini de la Mântuitorul nostru Cristos şi au purtat drept însemn crucea, deoarece pe cruce suferise şi murise El. Religiile care existau pe atunci în lume erau false şi crude şi îi îndemnau pe oameni la violenţă. Animalele sălbatice şi chiar şi oamenii erau ucişi în biserici pentru că mirosul sângelui lor era pe placul zeilor – se presupunea că erau o mulţime de zei – şi nenumărate erau asemenea ceremonii, cum nu se poate mai crude şi mai dezgustătoare. Deşi religia creştină era blândă şi bună, preoţii vechilor religii iau convins multă vreme pe oameni să facă tot răul posibil creştinilor. Aşa se face că, vreme de mulţi ani, creştinii au fost spânzuraţi, decapitaţi, arşi, îngropaţi de vii sau devoraţi de fiare sălbatice în teatre, pentru distracţia publică. Nimic nu îi putea reduce însă la tăcere şi nici nu-i putea îngrozi, căci ei ştiau că dacă îşi făceau datoria aveau să ajungă în Rai. Aşa se face că au apărut mii şi mii de misionari creştini care iau învăţat pe oameni şi care au fost ucişi cu cruzime. Lor leau urmat alţi creştini. Cu timpul creştinismul a devenit marea religie a lumii.

Nu uitaţi! Este creştineşte să facem bine întotdeauna, chiar şi acelora care ne fac rău. Este creştineşte să ne iubim aproapele ca pe noi înşine şi să le facem altora ceea ce am vrea să ni se facă nouă. Este creştineşte să fim blânzi, miloşi şi iertători, şi să păstrăm, tăcuţi, aceste calităţi în sufletul nostru şi să nu ne mândrim niciodată cu ele şi nici cu rugăciunile noastre sau cu dragostea noastră pentru Dumnezeu, ci să arătăm întotdeauna că Îl iubim prin încercarea dea face totul aşa cum se cuvine, cu modestie. Dacă vom face astfel şi ne vom aminti de viaţa şi de învăţăturile Domnului nostru Isus Cristos şi vom încerca să ne călăuzim după ele, vom putea crede pe drept că Dumnezeu ne va ierta pentru păcatele şi greşelile noastre şi ne va dărui şansa de a trăi şi de a ne stinge în Pace.

18