____________

Biblioteca poporală a Asociaţiunii „Astra“.

Anul al 27-lea, Nr. 2 4 2 . 1937

Cărturari români(Diaconul Coresi, Stolnicul Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, Gheorghe Lazăr, Ion Eliade Rădulescu, Gheorghe Bariţiu)

de

Son A gârb ieean u .

Pubiieatie periodică a „Asoeiaţiunii“.

Bditura Asoeiaţiunii „Astra“, Sibtiu, Strada Şaguna 6.Tiparul Institutului de arte g ra fice „D acia T ra la n ă “. s. a.. Slbtlu ,

Preţul 5 LbL

U ^ V V ,, A ( i ^ 4 A ^ > ^ ^ V S ^ N A r > A ^ A ^ 4 A ^ ^ ^ 4 A ^ > A ^ V ^ W ~ V N ^ > / \ ( ^ U

W V - 'S ^ N n V S ^ N V - '-V V — W ^ V ^ V ^ V V —N A ^ W » * V V i A ^ > N ^ 'V m>,,> / V ^ U

w ' : 'L-- - ■ -

Biblioteca poporală a Âsociaţiunii „Astra“.

Anul al 27-lea. Nr. 2 4 2 . 1937.

Cărturari români(Diaconul Coresi, Stolnicul Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, Gheorghe L azăr, Ion Eliade Rădulescu, Gheorghe Bariţiu)

de

Ion Agârbiceanu.

BCU Cluj-Napoca

RBCFG201504404

Publicaţie periodică a „Âsociaţiunii“.

Editura Asoeiatiunii „Astra“, Sibitu, Strada Şaguna 6. Tiparul Institutului de arte g ra flee .D a c ia T ra lan ă“. 8. a .. Slbiiu.

P re ţu l 5 L ei.

Cuvânt înainte.Asoeiaţiunea pentru literatura şi cultura

poporului român a socotit folositor să pu­blice în „Biblioteca poporală“ o serie de căr­ticele cari să înfăţişeze poporului dela sate figurile mai însemnate ale cărturarilor români, din toate provinciile Patriei noastre. In alcă­tuirea acestei broşuri m’am folosit de lucră­rile d-Ior Nieolae lorga şi Sextil Puşcariu asupra istoriei literaturii româneşti.

A utoru l.

l*

Diaconul Coresi.(f 1588.)

Multe oeaeurl limba în care se făceau slujbele sfinte în bisericile româneşti era limba slauonă. La începutul creştinismului, ureo şase sute de ani, în bisericile creşti­neşti se slujla fie în greceşte, fie în latineşte. Aceste două limbi, greaca şi latina, se nu­meau limbi liturgice, pentrueă în ele se slujla sf. Llturgie. Erau limbile cele mai mult uor- blte în părţile acelea din lume pe unde au predicat Apostolii şl în eari s ’a propagat mai întâi creştinismul: Asia mică, Qreeia eu Peninsula Balcanică, Italia, Spania, Franţa, Coasta dela Miazănoapte a Afrteei, ^Ţările dela Dunăre, între cart şi Dacia lui Traian. Pretutindenea pe-aieî era împărăţia Roma­nilor.

In limba grecească s ’au scris, dela în­ceput şt cărţile sfinte ale Noului Testament:

6

Euanghelltle, Faptele Apostolilor, Scrisorile apostolice şl Apocalipsul. Prin ueaeul al pa­trulea s ’a'făcut întâia traducere în latineşte a Sf. Scripturi.

După înereştinarea Slaullor a fost pri­mită şi limba slauonă între limbile liturgice şi cum noi eram ueeini eu Slauil, limba lor a intrat şt în Blserleajioastră.

Noi Românii suntem însă înereşttnaţi îna­intea Slaullor şi de bună seamă prin apo­stoli cari predicau latineşte, fiindcă toate eu- utntele de căpetenie din limba noastră cari arată lucruri şi înuăţătură creştinească, sunt de origină latină. De bună seamă că şl cele dintâi slujbe religioase tot în limba latinească li s’a făcut strămoşilor noştri.

Intrând însă limba slauonă în biserică ea a rămas acolo până în ueaeul al XVl-lea. Toate cărţile bisericeşti erau slauoneşti. Şi preoţii şiŞdieell cântau în aceasta limbă ne­înţeleasă de popor.

De altfel până azi multe popoare cre­ştine ascultă slujba în biserici într’o limbă pe care n’o pricep. Aşa italienii, Spaniolii, Francezii, Nemţii şl Ungurii catolici, — şl toate neamurile catolice din lume ascultă

V

slujba în latineşte. Iar Bulgarii. Sârbii, Ruşii, Rutenii şi alte neamuri slaue ortodoxe au şt azi ea limbă liturgică slauona eea ueehe, pe cari el, eei de azi, nu o mat înţeleg.

După anul 1500 s’au tuit unit oameni, la Nemţi mai ales, eari au tradus o Scriptură şi în alte limbi. Aceştia sunt aşa-numiţii re­formatori, între ei mai uestiţi au fost Cehul Ion Hus şl Nemţii Euther şi Galuin. Ei au ho- tărît să nu se mai facă slujbele bisericeşti în limbile numite liturgice, el fieeare popor să audă slujba în limba lui. De aceea au tălmăcit scrisorile sfinte în limba germană, cehă, franţuzească şi în alte limbi.

Mişcarea aceasta de a tălmăci cărţile bisericeşti în limbile naţionale, a prins şl la noi. Cele dintâi traduceri în româneşte nu ştim de cine sunt făcute. Ele au rămas numai scrise eu mâna (manuscrise), adică netipărite.

** *Cel dintâi tipărifor de cărţi bisericeşti

în româneşte, al eărui nume îl cunoaştem, e Diaconul Coresi. Neamul lui a uenit în Ţările româneşti din insula Ghios, ee ţine de Qreeta. Diaconul Coresi pare a fi de loc din Târgo- uişte. Nu se cunosc amănunte dtn uieaţa lui,

8

dar se ştie eă a serls eu tiparul între antt 1557 şi 1588, la Târgoutşte, la Braşou, la Se­beşul-săsesc, unde, pe uremea aceea erau tipografii.

Mişcările reformei religioase din Apus au prins şi la Ungurii din Ardeal, cari s ’au făcut calvini şi la Saşii, cari s’au făcut lu­terani, părăsind legea catolică în care s ’au închinat până atunci. Atât Ungurii, cât şl Saşii s’au ostenit mult ea să-i abată şt pe Români dela legea lor strămoşească şi să treacă la legile cele nouă. Ei au ţinut predicatori de-al lor între Români şi eu multe eheltuell au fost gata să le tipărească şi cărţile biseri­ceşti în româneşte, numai să-i ademenească. De aceea cele dintâi tipărituri bisericeşti în româneşte s ’au făcut în Ardeal eu cheltuiala Saşilor şi ehiar a Ungurilor.

Dacă ar fi ştiut ei dela îneeput că toată munca lor ua fi zadarnică pentru scopurile lor, dar foarte folositoare pentru Români, nu s’ar fi gândit pentru toată lumea să cheltu­iască bani pentru cărţi româneşti. Prin acele cărţi s ’a scos, încetul eu încetul, limba sla- Doneaseă din biserică şt s ’a pus în locul el limba românească. Şi tot din ele au îneeput

9

să înueţe a eiti şt a se lumina tot mal mulţi români, — ceea ee nu era spre folosul Un- gurtlor şl al Saşilor.

Dar se poate eă unilfdintre Saşi au dat cheltuiala de tipărire a acestor cărţi şi pentru câştig. Cartea tipărită, pe atunci, era scumpă foc. Erau puţine tipografii şl puţini meşteri tipografi. Apoi ştiau eă toate bisericile uor uot să aibă cărţi româneşti.

Saşii dela Braşou aueau tipografie bună. El au înduplecat pe Diaconul Ooresi să utnă dela Târgouişte, dela tipografia domnească de acolo şi să lucreze aici cărţi tipărite eu litere chirilice, slauoneştl şi româneşti. Dia­conul a uenit eu mai mulţi ucenici tipografi de„ al lui, între cari erau Oprea Logofătul, ToaderlDiacul şi alţii.

Tipografia Saşilor dela Braşou nu auea literă chirilică şi au pus să o taie nouă, după litera din tipografia dela Târgouişte.

Diaconul Coresi şi ucenicii lui s ’au fo­losit de traduceri mai ueehi, făcute de alţii, unele le mai făceau şi el din sârbeşte. Dar meritul lor de căpetenie e însăşi tipărirea cărţilor bisericeşti în limba noastră şl ră s ­pândirea lor între Români.

10

Cheltuiala de tipar a cărţilor tipărite de Goresi în Braşou au purtat-o uotuozit eal- uinl ai Ardealului, apoi Saşii luterani ]ohan Benkner, Buca Htrseher şi alţii. De toate, diaconul Coresi a tipărit 22 cărţi, dintre cari în româneşte: Euanghella (1560), Apostolul, Întrebare creştinească, Tâlcul Euangheliilor (Cazanii), Molttuelnieul românesc, Psaltirea, Eieturghia, Carte ce se ehiamă Euanghella eu înuăţătură. Toate acestea la Braşou. Ea Târgouişte a tipărit o Psaltire slauo-română. Celelalte, până la 22, în slauoneşte: Oetoih, Triod, ete.

Diaconul Coresi s ’a îngrijit să iasă cărţi bine tipărite, legate în scoarţe tari, în piele, care să ţină sute de ani. Cele româneşti s ’au răspândit în grabă în tot Ardealul, în Mun­tenia, Moldoua. Cărţile de strană, — din care cântă dieeii, erau încă slauoneşti. Dar Psal­tirea se afla acum şi în româneşte, precum şi Apostolul.

Dacă într’o biserică se afla Liturgier ro­mânesc, Euanghelte românească, Apostol şi Psaltire, se putea începe şi săuârşirea sfin­telor slujbe în limba românească.

Aici zace marele folos al cărţilor bise­riceşti tipărite de diaconul Coresi, cărora

11

li s ’au adăugat în curând şi cărţile de strană în româneşte: Oetoih, Minelu, Triod, ete.

Intre cărţile tipărite de Goresi sunt unele, ea „Întrebarea creştinească“, făcute pentru a ajuta şi îndemna pe Români să se facă luterani sau ealutni. Era un fel de catehism scris în duhul noilor înuăţături. Gorest nu e autorul acestor cărţi, et numai tipăritor al lor. El nu putea auea nici o dorinţă de a-i uedea pe Românit din Ardeal ealuinl sau lutherant.

Principii ealDini ai Ardealului au încercat şi eu buna, — prin cărţile româneşti, — şi eu sila, să-t facă pe Români să-şi părăsească legea strămoşească. Dintre poruncile date de el, una ne-a fost folositoare: aceea ea preoţii să nu mai facă slujba în biserici în limba slauonă, el în cea românească.

De altfel lucrul acesta din urmă preoţii au început să-l facă şl fără porunca lor. Preoţii din Ardeal nu ştiau slauoneşte, decât prea puţini. Gând au uăzut că au cărţi bise­riceşti în limba lor, au început, eu bucurie, să slujească româneşte, spre mare desfă­tare a poporului credincios.

12

Prin cărţile tipărite de Goresl, apoi prin altele, tot mal multe în limba românească, tipărite în Muntenia, Moldoua şl Ardeal, a fost seoasă, pe încetul limba, slauonă din biserica noastră şi înlocuită eu cea româ­nească.

lată cum întocmeşte Dumnezeu lucrurile 1 Ungurii şl Saşii şi-au părăsit legea lor stră­moşească şl au ajuns numai aşa să se poată ruga în limba lor. Noi, pe cari ei uolau să ne ducă de asemenea la lăpădarea legii, am rămas şi în legea strămoşească şi eu limba românească în biserică, foloslndu-ne de căr­ţile tipărite pe cheltuiala lori

Nici Ungurii, nici Saşii, eari aueau pe atunci în stăpânire nedreaptă tot pământul Ardealului, nu uoiau ea să înueţe şi Românit carte, nu îngăduiau şcoli româneşti. Şl lată că Românii au început să înueţe sloua şi scrisoarea chiar din cărţile româneşti tipă­rite eu cheltuiala lor.

Aşa întocmeşte Dumnezeu lucrurile când e uorba să pregătească împlinirea unei dreptăţi.

Dreptatea deplină a’ Românilor auea să uină abia peste trei sute de ani. Dar ea se

13

pregătea să ulnă eu eea dintâi carte tipă­rită în limba naţională. Pentrueă prtn eărţt s’a luminat mintea şt s ’a înflăcărat inima tu­turor Românilor cari au luptat şl suferit pentru marea uedenle din ulitor: România tuturor Românilor.

Stolnicul Constantin Cantacuzino.(f 1716.)

Unul dintre boierii cei mai înuăţaţl din Muntenia sau Ţara românească în ueaeul al şaptesprezeeelea (cam între 1650—1716) a fost Stolnicul Constantin Cantacuzino.

Pe uremea aceea şi eu sute de ani îna­inte limba în care se scriau documentele publice, actele de Stat, în Ţara românească precum şi în Moldoua, era limba slauonă. Ştim că multe ueaeuri în această limbă se făceau şi slujbele bisericeşti. Mulţi dlregă- torl dela curţile domneşti cunoşteau şl scriau această limbă. Dar în ea nu erau scrise cărţi de înuăţătură mai înaltă. Aşa că cine ştia numai slauoneşte şi nici o altă limbă străină, nu putea ajunge om eu mare înuăţătură.

14

Dar elne ajungea să eunoaseă limba gre­cească, latinească, Italienească sau franţu­zească ori nemţească, putea să înueţe multe şl să ajungă chiar un om prea înuăţat. Căr­ţile scrise sau tipărite până prin ueaeul al şasesprezeeelea, erau mai ales în limba greacă şi latină. De aceea cunoaşterea ace­stora mai ales putea face pe eineua om în­uăţat.

Intre cei mai înuăţaţi Români din trecutul îndepărtat se numără deci şi Stolnicul Con­stantin Cantaeuzino. „Stolnic“, era o slujbă, o treaptă boierească pe acele uremi.

Constantin Cantaeuzino s ’a născut pe la 1650, — deci aproape eu trei sute de ani înainte, dintr’o mare familie boierească. După tată se trăgea din familia împăraţilor romani de Răsărit, — Gantaeuzenl — eu scaunul de domnie la Gonstantinopol, — oraşul împă­ratului roman Constantin cel Mare. După mamă el se trăgea din neamul străueehiu românesc al Basarabilor, stăpânitori multe ueaeuri ai Ţării româneşti.

Om din neam mare şi eu auere, Con­stantin Cantaeuzino, s ’a arătat din tinereţe dornic de înuăţătură. El a înuăţat la Roma,

15

la Veneţia, la Ulena, Varşouia, Constanti- nopol, pe unde a călătorit mult în uieaţa lui. A înuăţat latineşte, greceşte, italieneşte, nem­ţeşte. Gherasim, patriarhul Alexandriei din Egipt, îl laudă pentru cunoştinţa de multe limbi şl marea lui ştiinţă de carte. Stolnicul român îşi seria scrisori eu cei mai înuăţaţl oameni ai uremii sale din Grecia, Italia; Po­lonia şi din alte ţări.

Puiul de Român dela Dunăre şi Carpaţi a douedit că şi fiii neamului nostru se pot ridica, — dacă au prilej — până la înălţi­mile ştiinţelor la cari stăteau alţi bărbaţi din alte neamuri luminate ale lumii.

Unde ar fi ajuns poporul românesc dacă înainte cu cinei-şase sute de ani boierii no­ştri ar fi cunoscut limbile în cari se făcea ştiinţa pe uremea aceea!

Dar eu eâteua cunoştinţe de limbă sla- uonă ce să fi făcut! Cu „as-buehe“, nu se putea ajunge departe.

Stolnicul Constantin Cantaeuaino începu să-şi serie cărţile după ce pe scaunul Dom­niei ajunse fratele său Şerban. Stolnicul nu râuni la o slujbă mai înaltă — stolnieia era dintre cele mijlocii, — deşi ar fi putut cere

16

şi primi dela fratele său. El rămase numai stolnic, dar în sfatul boierilor, în diuan, era cel mai cinstit de toţi. Guuântul său cuminte în treblle ţării era ascultat eu multă înţele­gere. Toţi îl respectau pentru marea sa în- uăţâtură, de care mersese uestea în lume şi în ţară.

După moartea fratelui său Şerban urmă pe seaun nepotul său, uestitul uoeuod şl martir al creştinătăţii Constantin Brâneo- ueanu. Acesta îl cinstea pe stolnic şi asculta de el ea de un părinte. Brâneoueanu, care ră­mâne orfan de mie, auea datina să spună : „Eu tată n'am pomenit de uremeee am rămas mie de tată, fără cât pe dumnealui, tata Con­stantin, l-am cunoscut părinte în locul tătâne- mleu“, adică pe stolnicul nostru.

Dodă Brâneoueanu îi asculta sfatul întru toate şl bine nimeria, cum nimereşte şi un om de rând, în treburi mai miei, când as­cultă sfatul unui om bătrân şl înţelept. Ştim din istorie ce soartă crâncenă a auut Domnul Munteniei Constantin Brâneoueanul: a fost tăiat, eu fiii săi, la Gonstantinopol.

Acum, pentru puţin timp, — doi ani. ajunse pe scaunul de Domnie însuşi fiul Stol­nicului nostru, pe nume Ştefan.

IV

Pe uremea aceea, de mare urgie din partea Turcilor şl a Grecilor fanarioţi, cari cumpărau dela Turei domnia Ţărilor româ­neşti eu bani, nu era statornică nici o stă­pânire. Astfel, eu bani, reuşi să la scaunul Munteniei un astfel de fanariot, Nleolae Ma- uroeordat, iar fostul domn Ştefan, eu părin­tele său, Stolnicul Constantin Cantaeuzino fură duşi la Constantlnopol şi gâtuiţi în tem­niţă de călăii Sultanului.

Pentru multe fărădelegi şl crime dtn trecut a auut de-a ispăşi Turcii până în zilele noastre. Că, dintr’o împărăţie mare şi pu­ternică, spaima Europei pe uremuri, au rămas azi în Europa numai eu o limbă de pământ în jurul Constantinopolel. Bătuţi mereu în toate răsboatele din cele din urmă două sute de ani, ei s ’au mutat azi eu împărăţia în Asia-Mleă.

S’a răsbunât şi sângele Brâneoueanulul şl al coconilor lui şi al înuăţatului Stolnic Cantaeuzino şi al fiului său Ştefan, precum şl nenumărate alte ucideri de domni şl co ­coni români.

Este o dreptate a lui Dumnezeu care nu poate fi biruită niciodată de puterile lumii.

* *

18

Mare pagubă a auut românimea din moartea Stolnicului Gantaeuzino. Despre el spune istoria că „din copilărie a fost dat eu totul înuăţăturiî; la limba elineaseă era mare filosof. Dleaţa sa şl-o petrecea pururea eu dascălii şi eu bărbaţii cei pricopsiţi“. Iar un străin, umblând prin Ţara românească spune: „Sunt aici eâţiua boieri cuminţi şi cărturari cari au uăzut lumea, este mat ales un unehiu după mamă al Domnului, Gantaeuzino co­rniţele, un bătrân cinstit, care prtn studii şi călătorii în străinătate, a căpătat o mare ex­perienţă şi o mare dibăcie“, (lorga, la Puş- earlu.)

Traducătorii eărţilor bisericeşti, cart se străduiau chiar pe atunci eu punerea lor în româneşte, cereau adeseori sfatul Stolnicului Gantaeuzino, căci el putea traduce din gre­ceşte lucrări cât de grele.

Bl dădu ştiri multe asupra Munteniei unui înuăţat italian, care pregătea o carte mare despre Dunăre şi Ţările Dunărene.

De mult Stolnicul Constantin dorea şi îşi puse în gând să serie o Istorie a Ţării româneşti. Cele scrise până atunci nu-i pă­reau îndestulitoare, îi păreau prea scurte şi

19

pe fugă făcute. De aeeea el adună hârtii şi însemnări ueehi de pe la mănăstiri, de prin biserici, precum şi pooestlrlle bătrâneşti ce merg din tată în fiu. Ascultă chiar şl cân­tecele ueehi, baladele, cântate de lăutari şi le însemna, adunând astfel material pentru Ţara sa.

Se şi apucă să serie lucrarea de căpe­tenie a uieţii sale: „Istoria Ţării româneşti“, dar nu o poate duce decât până la năuălirea Hunilor, uenind, din lăcomia Turcului, moartea cea năprasnică pe capul lui.

Stolnicul C. Cantaeuzino, ea un mare în- uăţat ce era, nu era de părerea scriitorilor înaintaşi, cari au scris în cronici scurte părft din istoria Ţării româneşti. Aceia începeau această istorte numai eu descălecatul lui Negru Vodă.

întâiul nostru Istorie muntean şl-a dat seama că neamul nostru nu începe dela des­călecat, ei dela Tralan împărat şi cucerirea Daciei. Deci trebue începută istoria româ­nească eu cel puţin una mie una sută de ani înainte de descălecat.

Bl înfruntă eu asprime pe nişte croni­cari neînuăţaţi, ea Simion Dascălul, ce credea

2*

20

eă Românii se trag dela nişte mişei sloboziţi din temniţele Romei.

Stolnleul Gantaeuzino ştia eă asta nu- i isto­rie, el basm şi arătă eă nu numai Muntenii, el şi Moldouenil, Ardelenii, ba chiar şl Guţoulahii, adleă Românii macedoneni, se trag eu toţii din aceeaşi uiţâ romană şi eă formează un singur popor, lată eum serie despre acest adeuăr însuşi înuăţatul stolnic:

„ Vlahii — eum îe zic ei“’ (adică streinii), „iară noi: Românii, sunt adevăraţi Romani in credinţă şi bărbăţie. Insă nu înţeleg numai ceştia de aiei (din Muntenia), ci şi din Ar­deal, care încă şi mai neaoşi sunt şi Mol­dovenii şi toţi câţi într’altă parte se află“.

Bl mal spune, din acele uremi îndepăr­tate, eă Daeli n’au pierit toţi în luptele eu Romanii, el s’au amestecat, după răsbolu, eu aceştia şl e tare în a crede şi douedi eă Românii totdeauna au trăit în Dacia. Con­stantin Cantaeuzino uede, deci, din ueaeul al şaptesprezeeelea, adeuărurile de temelie pe care se ua serie mai târziu istoria tuturor Românilor. Şt anume:

Că istoria poporului românesc începe dela cucerirea Daelei prin Traian;

21

Că poporul românesc în această Dacie s’a născut şt atei a trăit, fără a o părăsi urodată;

Că tofi Românii, oriunde s’ar afla, în Ţara muntenească, în Moldoua, în Ardeal şi în alte părţi, sunt un singur popor, dintr’o sin­gură uiţă, din neam împărătesc dela Roma.

Aceste adeuăruri, crezute şl scrise şi de cronicarul Moldouei Miron Gostln, erau de cea mai mare însemnătate pentru utitorul neamului românesc.

Încetul eu încetul aceste lucruri adeuă- rate, scrise de tot mal mulţi istoriei şi cu­noscute de tot mai mulţi Români, au deschis ochii strămoşilor să uadă şi să cunoască marea minune. Şi anume aceea că dela Ni­stru până la Tisa şl din Carpaţli de miază­noapte până la Dunăre şl Marea Neagră, e un singur popor şi o singură moşie româ­nească, deşi împărţită în mai multe stăpânii. Această moşie, dacă se luau istoriile şi hăr­ţile cele ueehi, se nimerea întocmai eu Dacia lui Tralan, douadă că Românii au rămas între graniţele acesteia în toată scurgerea Istoriei.

Dar dacă acesta era adeuărul urmarea firească la care trebuiau să se gândească

22

strămoşii, era una singură: eă această moşie întreagă trebue să Intre în stăpânia nea­mului românesc întreg, să formeze o singură ţară, eu o singură stăpânie românească.

lată, aşa începe gândul, simţirea şi uoinţa înaintaşilor de-a aduna pe toţi Românii, de sub toate cârmuirile, sub o singură stăpâ­nire. Din cunoştinţa de carte, din mare în- uăţătură, s’au luminat mal întâi strămoşii să ştie cine sunt, ce sunt, câţi sunt şi ce pot face eu toţii împreună.

înainte de a trece sabla românească Gar- paţit să facă România mare, i-a trecut şi dela Răsărit la Apus şl dela Apus la Ră­sărit, cartea de istorie românească, ce i-a înuăţat pe toţi Românii cine sunt şi ce pot face.

Ge mare pagubă eă păgânii au stins înainte de nreme o uleaţă aşa de scumpă ea cea a Stolnicului Const. Cantaeuzinol

Bl n’a ajuns să-şi isprăueaseă a sa carte de istorie, nici istoria unor mari familii bo­iereşti din ţară, pe cari asemenea se pre­gătea să le serie.

In cursul uleţll sale a serls mult şl în limbi străine.

23

Stolnicul Constantin Gantacuzlno rămâne o mândrie a noastră, a marelui cărturar român din jumătatea a doua a celei de a şaptesprezeeea sută de ani dela Hristos.

Dimitrie Cantemir.(1674—1723.)

Cel mai înuăţat scriitor român, cel mat mare om de cultură al nostru, dela sfârşitul ueaeului al şaptesprezeeelea şi începutul celui de al optsprezecelea, a fost Principele Dimitrie Cantemir, al Moldouei. El l-a în­trecut eu înuăţătura şi pe Stolnicul Constantin Cantaeuzino şl pe uestitul Spătar Nieolae Mileseu, deşi au trăit eu toţii aproape în aceeaşi ureme.

Dimitrie Cantemir era fecior de Domn. Tatăl său, Constantin Cantemir, a stăpânit Moldoua dela 1685—1693. El era om eu pu­ţină înuăţătură, boier din judeţul Fâleiu, însă foarte iubitor de ştiinţă. A fost înălţat pe scaunul Moldouei pentru marea lui uitejle, douedttă în lupte. Constantin Voeuod auu

24

mare mângâiere eând uăzu eă fiul său Dl- mitrie are mare tragere spre ştiinţa de carte, mai ales eă fiul său mal mare, Aniloh, nu prea auea aceasta tragere.

Din pruncie l-a dat Iul Dimltrie dascăli aleşi şl înuăţaţi, între cari şi un călugăr grec şi el însuşi scriitor, pe nume leremta Caea- uela. Dela acesta a început a înuăţa limba grecească şl latinească, în cari se scriau pe uremea aceea cele mal multe cărţi.

Când era de cincisprezece ani a fost trimis de tatăl său, Constantin Dodă, la Gon- stantlnopol, ea ostatee, în locul fratelui său mai mare, Antioh, care s’a înapoiat în Mol- doua. Ostatee însemna un fel de zălog. Domnii din Moldoua şi Ţara românească erau în­datoraţi să ţină la Ţarigrad, în oraşul de scaun al Sultanului tureese, pe un fiu, frate sau altă rudenie mai apropiată a lor, pentru a ehezăşui eu uieaţa acestora eă uor ră­mânea credincioşi Sultanului. Dacă ur’un Domn se alia eu duşmani ai Turcilor, osta- teeul plătea eu uieaţa.

Era şi aceasta una dintre marile umiliri pe cari a trebuit să le îndure neamul nostru în uremile de urgie ale trecutului.

In uremea eât rămâne la Gonstantinopol fiul de Domn român, înoată eu sete, pe ră- puşie. Minte mare şi ageră, el prinde repede ortee înuăţătură, înoată eu o uşurinţă uimi­toare o mulţime de limbi străine, încât e o minune şi numai când le numeri.

Căci acest Principe moldooan a ajuns în uleaţa lui să cunoască, să uorbeaseă şl chiar să scrie cărţi, în următoarele", limbi: latină, greacă, turcă, arabă, persană, italiană, rusă, slauonă, franceză, germană.

In Gonstantinopol, în lunga lui şedere din mal multe rânduri acolo, se împrletineşte eu mulţi înuăţaţi Greci, Turei, Germani, Italieni şi de alte neamuri şi e mereu în touărăşia lor.

Cronicarul moldouean Nieolae Costin serie despre el: „Fiind el om isteţ, ştiind şi carte turcească bine, se uestise acum în tot Ţarlgradul numele lui, de-l chemau agii la ospeţele lor turceşti pentru prieteşug ce aoea eu dânşii. Alţii zic, ştiind bine în tam- bură, îl chemau agil (fruntaşi turei) la os­peţe pentru zieătură“.

Adeuărat că Dimitrie Gantemir se pri­cepea bine şi la muzică. El a scris, în tur­ceşte cea dintâi carte despre muzica tur-

26

ceaşcă. Era şl profesor de muzică turcească în Gonstantinopol.

El şade în mal multe rânduri în Ţari- grad, ea ostatic, apoi ea Domn răsturnat din Domnie (1693) şi înuaţă temeinic Istoria Tur­cilor, cartea lor de legi „Coranul“ o înuaţă şi ceteşte eu sârguinţă în greceşte şi lati­neşte, cărţile înţelepţilor celor de demult.

Când uine în ţară şi merge ostatee în locul lui iar fratele său mai mare Antioh, Dimitrie e lumina ochilor tatălui său Con- stantin-Uodă, lângă care trăieşte necontenit. Voeuodul care abia putea să-şi serie numele, dar, în schimb, ştia înuârti uitejeşte sabia, iubitor de ştiinţă şi de cunoaştere cum era, nu se mai sătura aseultându-l pe Dimitrie. Par’eă întreaga lui sete de cunoaştere în­florise în fiul său.

Dimitrie e şi uiteaz om de arme, ea şi tatăl său. la parte alăturea de Domn la lup­tele dintre Turei şi Poloni. Pe uremea aceasta ttnărul os domnesc era întotdeauna lângă bătrânul Domn, împărţindu şi uremea între cărţi şl arme. Seara stătea până târziu lângă Constantin-Uodă, un neeărturar care iubea cartea şi care simţea dureros glumele fă­

21

cute asupra „prostiei“ lui; — stătea lângă el, fiul atât de tânăr şi tatăl aşa de bătrân, — şi-t cetea istoriile acelea ueehi, ori îi tăl­măcea din slauonă Sfânta Scriptură, ori ît citea euuintele sf. loan Qură de aur. O scenă duioasă din uieaţa simplului trecut aceste lecturi târzii, la lumina lumânărilor, în ue- ehiul palat pustiu al Domnului fără Doamnă, fără rude, fără adeuăraţl prieteni, auând lângă sine numai pe acest copilandru, eare-t semăna aşa de bine la chip şi a cărui minte luminată era atât de superioară minţii lui naiue... In marele jilţ domnesc, bătrânul „rumân la faţă... eu barba albă ea zăpada“, eătând în umbra nopţii la fruntea înaltă şi largă a genialului său copil, care citeşte pentru dânsul, neînuăţatul, ueehia înţelepciune ueşnieă a cărţilor“ (N. lorga, la Puşeariu).

Frumoasă icoana a fiului cărturar care luminează tatălui său neînuăţat, dar mare e şi talentul istoricului N. lorga care a putut zu- grăui în sloue această icoană.

Da 1693 Constantin Caniemir moare şi la sfatul lui boierii l-au pus Domn pe Dimttrie. Dar n’a putut stăpâni decât din Martie până în Aprilie, a aeeluiaş an. El merge din nou

la Ţarigrad, după ee Turcii aduc alt Domn în Moldoua, — şt rămâne aici şaptesprezece ani, unde s'a pus din nou pe tot felul de în- uăţătură şl scriere de cărţi. Bl rămase aici şl după ee la 1695 ajunse Domn în Moldoua fratele său, Antloh.

Ba 1699 Dlmttrie Cantemir se căsători la Braşou, eu o fată a lui Şerban-Uodă. In 1710 el ajunge, a doua oară, pe scaunul de domnie al Moldouei.

In acea ureme legăturile dintre Rusia şi Turcia se înăspriseră şi era gata să izbuc­nească răsboiul. Turcii eari îl cunoşteau bine pe Dimltrie din anii petrecuţi la Ţarigrad, uoiră să aibă pe scaunul Moldouei un om eu credinţă faţă de ei.

Bupta şi izbucni între Ruşi şi Turei, dar Dimitrie Uodă' se dădu de partea Ruşilor. Ga bun cunoscător al istoriei turceşti şl uă- zând înfrângerile lor din ultimele răsboaie, Dimltrie Gantemir poate a fost sigur de bi­ruinţa Ruşilor. Dar aceştia au fost înuinşi şl Dimitrie, după şapte luni de domnie, a fost silit să fugă în Rusia pentru a nu cădea pe mâna Turcilor.

28

29

In Rusia stăpânea atunei Petru eel Mare. Turcii l-au cerut să le dea pe mâna lor pe Dtmitrie Cantemir, după pacea dela Stănt- leştl. Dar marele împărat al Rusiei a răspuns eu uorbe uredniee de el:

„Aş putea să dau Turcilor toată ţara până la Curse, fiindcă am speranţa de-a o recuceri, dar sub nici un chip nu-mi pot eălea euuântul şi să extrădez pe un Prin­cipe, care pentru mine şl-a părăsit Princi­patul; căci este eu neputinţă a recâştiga onoarea odată pierdută“ (la Puşeariu).

Astfel D. Cantemir, eu eâţiua boieri, ră ­mase în Rusia la Petru eel Mare. I se dă­dură 50 de sate eu ur’o 15 mii de oameni, câte 20 de pungi de bani pe an şl două case în Moseoua.

E(, prin înuăţătura lui, ajunsese la mare cinste înaintea lui Petru eel Mare, fiind un sfetnic al lui. Cu el se sfătuia în treblle grele ale ţării şl îl ducea eu sine în drumurile prin Gaueaz şi Persla. In Rusia şt-a trăit ră ­măşiţa uleţii şl alei a scris cele mai însem­nate lucrări ale sale, bueurându-se de toate onorurile curţii împărăteşti şi de cinstirea marilor boieri ruşi, eu cari se îneuserl, după

30

ee rămase uăduu eu patru eoptt şi se însura a doua oară eu o prineesă rusă Trubetzhoj.

Nu împlini cincizeci de ani, eând îmbol- năuindu se şi poate simţindu şi sfârşitul apro­piat, fu cuprins de un cumplit dor de ţară. împăratul îi îngădui să pleee. Dar nu auu norocul să sărute ţărâna moşiei. A murit pe drum. A fost înmormântat în Rusia şi ose­mintele lui au fost aduse în ţară şi aşezate spre odihnă ueşnieă, la laşi, abia după unirea tuturor Românilor.

Fiul său, Antioh, mitropolit la Ghieu, a fost începătorul întemeietor al literaturii ru­seşti.

Scump neam de oamenii** *

Scrierile lui Dimitrie Gantemir sunt nu­meroase şi de mare preţ. In ele se uede o neobişnuită înuăţătură pentru un om din acel ueae. Cărţile şi le-a scris în româneşte, la­tineşte, greceşte, turceşte şi ruseşte.

Din istoria şi geografia Moldouei el a scris în latineşte şi româneşte:

„Hronicul ueehimit a Romano-Moldo- Vlahilor“, lucrată din îndemnul Academiei din Berlin, eare-1 alesese membru al său din 1714.

31

D. Cantemlr susţinea şt el, eu tărie şi eu multe probe, originea noastră latină. El uota, în Hronicul său, să serie o istorie a tuturor Românilor, dela începuturile lor, dar n’a ajuns să serie din ea decât o parte. Din ee a seris se uede eât de multe erau cuno­ştinţele lui, faţă de înaintaşii săi în istorie. El mergea eu începuturile istoriei poporului roman nu numai până la Traian, ei şi înainte de el, uoind să arate eă istoria strămoşilor noştri Romani, e ea a noastră, deoarece noi am fi Romani curaţi.

După Hronic, eea mai însemnată lucrare a lui D. Gantemir pentru poporul românese e „Descrierea Moldovei“, serisă însă în lati­neşte, tot pentru Academia din Berlin, eare-i ceruse o asemenea descriere.

E o lucrare de ştiinţă, serisă eu toată grija şi din care se uede eât de bine cu­noştea D. Gantemir şi pământul Moldouei (eu Basarabia, fireşte, cum era atunei, ea şl azi din nou) şi munţii şt apele şi aşezările omeneşti, dar şi trecutul ţării, eu datinele strămoşeşti, eu obiceiurile dela curte, eu boierimea şl prostimea, eu rangurile boie­reşti şi eu tot ee poate priui oleaţa dintr’o ţară.

82

O carte de acest fel, aşa de plină de ştiinţă, nu s ’a scris până atunci la nici un popor. Cartea aceasta a fost tradusă şl în limba germană. Se află şl în româneşte.

A treia mare lucrare a lui Gantemir, scrisă tot în latineşte, cerută şi aceasta tot de Academia din Berlin, este „Istoria im­periului otoman“, adică a împărăţiei turceşti. Până la scrierea acestei cărţi prea puţine lucruri se cunoşteau în ţările dela Apus despre Turei. Lipsa unei astfel de scrieri se simţea tare. Douada e făcută prin faptul că abia a fost tipărită în latineşte şi a fost tradusă în nemţeşte, franţuzeşte, englezeşte. E întâia^ carte scrisă de un Român asupra Turcilor. Tot D. Cantemir a scris şi prima carte turcească asupra muzieel turceşti, iar în latineşte a făcut o altă earte despre Co­ranul. (Scriptura sfântă a Turcilor.)

Putea fi socotit deci, pe drept euDânt, Principele moldouean, cel mai bun cunos­cător al uieţil turceşti. După două sute de an ii-a fost dat tot unul Român, marelui istoric N. lorga să serie o istorie bogată a Turcilor.

In româneşte şi greceşte a mal scris D. Gantemir „Divanul, sau gâleeaua înţelep-

33

tului eu lumea“, sau „judeţul sufletului eu trupul“.

In lucrarea aceasta se arată eă D. 6an- temtr era un om aplecat spre gând mult şl adânc, dorind să pătrundă în tainele uieţil. Se douedeşte un filosof, cum se spune ăstor fel de oameni. Bl arată eu cât e mai de preţuit sufletul decât trupul şi eă omul trebue să lupte pentru binele sufletului mai mult decât al trupului. Bl aduce de mărturie, de multeori, sfânta Scriptură.

0 altă carte scrisă numai în româneşte este Jstoria ieroglifică“. „leroglifă“ i s’a zis la buchea Egiptenilor celor ueehl, cari în loc de litere (a, b, e etc.) aueau alte semne. Şi anume desemne: oameni, animale, pasări, şerpi. Multă ureme oamenii n’au putut ceti această scrisoare aflată şi pe piramidele cele mari ale Egiptului, ueehlu de 4—5 mii de ani, până când un Francez a aflat cheia cetirii acelei scrisori tainice.

D. Cantemir îşi numeşte lucrarea sa „Istorie ieroglifieă“, fiindcă deşi uorbeşte în ea despre oameni cunoscuţi în uremea sa, nu-i pune eu numele, ei în locul lor pune animale. El pouesteşte în această carte ne-

3

34

norocitele zauistii şt lupte dintre două mart familii domnitoare româneşti, a Brâneouea- nului şl a Gantemireştllor.

Dimitrie Cantemir a auut multă dragoste, nu numai de înuăţătură, ei şi de moşia sa. El a lăsat scrise următoarele euutnte :

„Toată slaua şi lauda numelui cea mal de frunte este când elneua eu osteninţele sale pentru moşia sa sudorile şi-au uărsat şi pentru neamul său toate primejdiile în samă n’au băgat“.

Cu Dimitrie Cantemir se poate mândri neamul nostru întreg. Nici Sârbii, nici Bul­garii, nici Turcii, nici Ungurii, nici Polonii şi niei Ruşii, n’au auut în acele uremi îndepăr­tate un om aşa de înuăţat ea acest Român, născut pe pământul Moldouei în judeţul Fâlelu.

Gheopghe Lazăr.(1779— 1823.)

Gheorghe Easăr are merite nepieritoare pentru deşteptarea simţirii naţionale la Ro­mânii dela Răsăritul Garpaţtlor, prin şcoala românească pe care a deschis-o la Bueu-

35

reşti, la sf. SaDa. Pentru el s’au scris uer- surlle :„Precum ttristos pe Lazar din morţi a înviat, „Aşa tu romanimea din somn ai deşteptat“. Lut l se potriueşte şi istorisirea din Euan- ghelie, eu uindeearea omului uscat, de lângă scăldătoarea oilor.

De mulţi ani aştepta slăbănogul pe mar­ginea lacului, întins pe patul suferinţelor lui. îngerul Domnului, din când în când, se co­bora şi tulbura apa şi cine intra întâi după tulburarea apel se făcea sănătos ori de ce boală era cuprins. Dar omul useat singur nu putea intra în lac, iar până îl duceau alţii pe sus, alţi bolnaui intrau şi se utndeeau.

Mântuitorul l-a uăzut şi i s’a făcut milă de el.

— Ureai tu să fii sănătos? l-a întrebat.— Doamne, om nu am care să mă arunce

în lac.Ştim că Domnul Isus l-a uindeeat numai

eu euuântul, spunându-l: „ Seoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă“.

Omul cel olog se poate asemăna eu po­porul românesc, bolnau de întuneric şt de neştiinţă. Lacul făcător de minuni, e cultura

3'*

36

naţională, ştiinţa de carte, în care s'ar fl putut ulndeea orbirea lui.

Dar nu era om care să-i dea neamului românesc cultură şi înuăţătură românească. Multe veacuri, nu am avut om care să des­chidă mintea poporului românesc eu ştiinţa de carte. De aceea a şi rămas el beteag, neputincios, ueaeuri îndelungate, pe mar­ginea lacului, adică aproape de cultura ce era în Europa, dar în care el nu putea intra, nu putea străbate, fiindcă nu avea om.

Dar eu ur’o trei sute de ani înainte de noi Dumnezeu s’a milostiuit şl a început a ne trimite şl nouă oameni cari să ne arunce în lacul cel dătător de sănătate şi de Dieaţă, al culturii, al înuăţăturii.

Un astfel de om, la începutul ueaeulul al nouăsprezecelea, a fost şi Gheorghe Eazăr. El a deschis cea dintâi şcoală românească în Bucureşti şl prin ea şt ucenicii ce i-a auut, a pus temeiurile redeşteptării naţio­nale în Ţara românească.

Gh. Eazăr s ’a născut în Aurig, sat fruntaş în Ardeal. Părinţii săi au mai auut patru eopii înaintea lui Gheorghe, care uăzu lu­mina lumii în anul 1779.

37

(3um ştim, pe uremea aceea, Românii dela Apusul Carpaţilor erau îneă iobagi. Şi încă o iobăgie sângeroasă, care a dus, chiar pe atunci, la reuoluţla lui Horea.

Dar satele româneşti din jurul celor trei oraşe mai mari: Sibiul, Făgăraşul şi Bra- şomil, unde erau la putere Saşii, nu au auut o soarte chiar aşa de amară ea celelalte sate din Ardeal. De pe la mijlocul ueaeulut al optsprezecelea, am început să auem şcoli poporale în satele mai răsărite în partea dela Miazăzi-Răsărtt a Translluaniei. Ş co­lile cele uestite dtn Blaj trimiteau oameni iubitori de cultură în toate părţile Ardealului.

Gheorghe Dazăr auu norocul să se nască într'un sat eu astfel de şcoală. Şi a mai auut norocul ea în Aurig să-şi aibă moşia şi lo­cuinţa baronul sas Brukenthal, om auut şi mare iubitor de cultură. El a făcut şi marele muzeu istorie din Sibiu, unde sunt adunate lucruri din ueehime şi lucruri de preţ, muzeu eare-i poartă numele până în ziua de azi.

Baronul Brukenthal se interesa şi de şcolarii dela şcoala românească din satul lui. Şi aşa a aflat că Gh. Eazăr e deosebit de deştept şi silitor.

38

A chemat la dânsul pe părinţii lui Eazăr, Gheorghe şl Maria, şi le-a spus că, dacă n’au nimic împotriuă îl pot trimite pe fiul lor cel mai mie la înuăţătură mal mare. De ehei- tueli să nu i doară capul. Cheltuiala o ua purta-o el, baronul.

Părinţii Iui Eazăr s ’au bucurat foarte şi i-au mulţumit baronului. Ei doreau ea fiul lor să ajungă om luminat şi înuăţat.

Astfel ajunge Gh. Eazăr la şcolile cele mari din Cluj. Aici urmează anii de liceu, fiind mereu înire cei mai buni eleul. Apoi trece la înuăţătură mai înaltă, a ingineritului, tot la Cluj, mai târziu la Utena, unde înuaţă şi teologia, ştiinţa pentru aceia cari ureau să se facă preoţi.

Atât la Cluj, cât şi la Viena, Gheorghe Eazăr înuaţă eu mare sârg. Nu numai ma­tematicele, ingineria şt teologia, ei citeşte eu sete cărţile de istorie şi străine şi ro­mâneşti. Chiar atunci îşi tipăreau la Buda istoricii ardeleni Petru Maior, Samuil Micul şl Gheorghe Şineal lucrările lor despre istoria Românilor.

Ea Cluj şi la Uîena Eazăr auu şl toua- răşi de şcoală Români şi eu aceştia ueşnle

39

uorbea despre soarta Românilor, pe eare o aflară amară. Pe uremea aceea mai mulţi Români eu stare, boierinaşl sau slujbaşi, — dela lostf al ll-lea se mai primea şi câte un Român în slujbe, — îşi trimiteau copiii la şcoală.

începu să intre în toţi eonuingerea eă fără înuăţătură Românii nu uor ajunge nici­odată la o soartă mai bună.

Gh. Eazăr înuăţă prin eelea străinătăţi, — auând mereu sufletul cald de a uedea şi pe Români luminaţi şi deşteptaţi din somnul cel de moarte, — până în anul 1814.

Atunci se întoarse acasă şi fu chemat de Episcopul Moga la Sibiu. E făcut arhl- diacon al Episcopiei şi numit profesor la Seminarul teologie de acolo.

Gh. Eazăr era numai suflet. Inuăţa eu înflăcărare pe eleuii săi, cari aueau să fie preoţi şl înuăţătorl, arătându-le ce trebue să ajungă prin earte şi poporul românesc.

Nu a rămas la Sibiu decât doi ani, până în 1816, dar fu aşa de repede cunoscut şi iubit în tot Ardealul îneât era un candidat serios la un scaun ulădieese. Fu socotit însă prea naţionalist, de guuern şi nu putu să

40

ajungă la o situaţie din care ar fi răspândit şi mai multă lumină în jurul său. La Sibiu a ţinut într’un rând o predică foarte îndrăz­neaţă, în care a judecat luerurile rele şi ne­drepte de pe atunci. Din pricina ei l-a certat Episcopul Moga şi Qh. Lazăr a părăsit Si­biul.

După ce stă puţină ureme la Braşou, în-uăţător la o familie bogată, trece munţii şimerge la Bucureşti.

, ** %Adeseori Dumnezeu e acela care în-

drepfează cărările omului şi schimbă dure­rile întru bucurie. Ttnărul Eazăr, întors acasă eu un car de înuăţătură şi eu o inimă înflă­cărată de dragostea de neam, ar fi dorit să poată munci pentru popor în Ardealul lut. S’a supărat greu eând a uăzut că nu se poate înţelege bine eu cei de-aeasă şi a plecat întristat dela Sibiu.

Dar întristarea lui era rânduit să se în­toarcă întru bucurie nu numai pentru el, el pentru neamul românese întreg. Când a pus el piciorul în oraşul de scaun al Ţării ro­mâneşti, — Bucureştii — aici nu era nici o şcoală românească, în care dascăli Români să înueţe româneşte pe copiii de Român.

41

Veţi zice dumneauoastră, cum se poate ? In Ardeal erau uestite şcoli româneşti la Blaj, la Arad, la Sibiu, la Braşou, chiar în satele mai fruntaşe erau şcoli poporale ro­mâneşti şi în Bucureşti să nu fie nici una?

Nu eraulPentrueă de ureo sută şl cincizeci de

ani în Muntenia şi Moldoua cei mai mulţi Domni erau de neam greeese, trimişi de Turei, din Ţarigrad şi aceştia introduseră limba grecească peste tot. Bl ueneau eu multe neamuri şi slujbaşi Greci din Fanar — o parte a Constantinopolulul unde înflorea negoţul Grecilor, — şi au făcut şl pe boierii Români să ia obiceiuri greceşti şt turceşti şl mal ales pe acela de a uorbi greceşte. Se făcuse cum e azt eu limba franţuzească, de pildă. In multe familii româneşti de azi, bo­gate, se uorbeşte tot pe-atâta franţuzeşte cât şi româneşte, dacă nu mai mult. Şt spun că cine nu ştie franţuzeşte nu e un om cult.

Ba aşa uază ajunsese atunci la boieri limba grecească. Vezi bine că greşiau şl boierii de atunci, greşesc şi cei de azi, pentrueă limba eu care ne am năseut trebue să ne fie cea mai dragă şi eu ea suntem

42

datori să trăim şl să murim. Dar greşelile şi păcatele sunt pe oameni, mal ales pe aceia cari se iau după aşa-zisa „modă“. Poporul cel mare însă nu greşeşte şi n’a greşit, nici la noi, nici la alte neamuri: fie­care a uorbit în limba maicii sale. Şl aşa s’au păstrat neamurile în lume.

In Bucureşti era, deci „moda“, să se uorbeaseă greceşte. Şcolile de asemenea erau greceşti. Cărţile cele mai multe, tot greceşti.

Oamenii credeau că în limba româ­nească nici nu se poate da ur’o înuăţătură. Se spunea că nu auem cuuinte potrluite pentru a putea uorbi de ştiinţe mai înalte.

Cel dintâi care a rupt ghiaţa, a fost Gh. Lazăr. Cât ce sosi la Bucureşti el se reco ­mandă a fi inginer şi cunoscând pe boierul Constantin Bălăneanu, începu să-i măsure moşia acestuia şl să i facă hărţi. Boierul se minună de ştiinţa şi cunoştinţele lui şi-1 lăudă şi înaintea altora.

Astfel când Gh. Eazăr ceru, în 1818, uoe dela Eforia şcolară să deschidă o şcoală românească, o „Academie“, cum zicea el, se aflau eâţiua boieri cari îl cunoşteau şt

43

cari credeau în el. El i-au sprijinit cererea la Eforia şcolară, care era alcătuită din mi­tropolitul Ţării şl doi boieri din dluan.

Eforia l-a slobozit să-şi deschidă şcoala românească la sf. Şaua, într'o cameră din clădirea aceea destul de mare. Gh. Eazăr tipăreşte atunci un apel în care îndeamnă tinerimea să uină la şcoala românească pentru a înnăţa limba română, istoria, geografia, matematica şi filosofia. Îndemna şi pe pă­rinţi, să mal lase eu şcoala grecească şi să- şi trimită copiii să înueţe în limba maicii lor.

Mulţi boieri erau neîncrezători. Cum să înueţe matematica, filosofia, geografia în limba românească? Aşa eeua nu s’a mai pomeniţi

Dar alţii, mai înţelegători şl-au trimis copiii la şcoala românească a lui Gh. Eazăr.

Inimosul profesor s’a pus pe lucru. Seria cărţi pentru şcolarii lui şi le ţinea lecţii înăl­ţătoare. El făcu mai mult românism, naţio­nalism, decât ştiinţă înaltă. El trebui să-i înueţe întâi pe eleuii săi cunoştinţele cele de căpetenie şi numai după aceea să treacă la altele mai înalte. Inuăţătura lui era mare, dar nu aueau cine o cuprinde întreagă, fiindcă eleuii lui erau nişte începători în ale scri­sului şi cititului.

44

Dar minunea eea mare, făcută de Gh. Eazăr e că el a deschis ochii Românilor de alei că se poate învăţa orice învăţătură şt în româneşte.

Din zi în zi uimirea şi însufleţirea boie­rilor creştea şi tot mai mulţi îşi trimiteau copiii la şcoala lui Eazăr. Intre eleuii lui a fost şl Ion Eliade-Răduleseu, care a şt fost urmaşul lui Eazăr în conducerea şcolii dela sf. Şaua.

Gh. Eazăr nu înceta să arate în fiecare ceas frumuseţa limbii româneşti şt că ea e destoinică de orice ştiinţă. Ea cursurile de limba română, istorie şi geografie el uorbea elenilor săi, ea un adeuărat apostol, despre treeutul Românilor, despre uiţa lor latină, despre suferinţele îndurate şi dreptul lor la o libertate şi uieaţă naţională. Minţile se lu­minau, inimile se încălzeau; şcolarii spu­neau părinţilor ce au auzit la şcoală.

In trei ani, cât a stat Gh. Lazăr în| fruntea şcolii, s ’a trezit multă lume. Mândria de a fi Român, de a uorbi şi citi româneşte, de a cunoaşte istoria naţională, se ridica de pre- tutlndenea.

45

Redeşteptarea naţională era în ater. Dtn Oltenia, Domnul Tudor porni în fruntea pan­durilor săi împotriua Grecilor fanarioţi şi ocupă Bucureştii (1821).

In zauera de atunci şcoala lui Eazăr fu închisă. El ueni la Aurig, bolnau greu. In 1822 se mat întoarce pe puţină creme la şcoală. Boala grea nu-1 lăsă să mai facă apostolatul său românesc. Reueni la Aurig, unde murt şi fu îngropat la 1823, în uârstă abia de 44 ani. El a scris mat multe cărţi de şcoală.

Gât a condus şcoala sa românească el a stăruit pe lângă mulţi boieri să-şi trimită copiii la şcolile cele mari din străinătate, la Viena, în Italia, în Franţa. Aceşti fii, foşti eleui ai lui, au dus mai departe lumina aprinsă de Eazăr. Mai renumiţi între aceştia sunt Ion Bliade-Răduleseu, care a condus mai de­parte şcoala aurigeanului şl Eufrosina Poteca.

Neamul românesc l-a cinstit de mult pe Eazăr, ridieându-i o statue la Bucureşti, iar de curând are o statue mai mică şi la mor­mântul dela Aurig.

*

4B

Pe piaira lui de mormânt’au fost'săpate următoarele uersuri, serise ehiar de Lazăr până a fost în uieaţă:

„ Vieţuitorule /Stai puţin şi ceteşie,Apoi te gândeşte La trista omului soarte, Nepregetătoarea moarte.Ce eşti astăzi, eu am fost,Asta să o şti de rost;Ce sunt eu acum, vei fi Când ceasul î\i na veniu.

Ion Eliade-Rădulescu.(1802—1872 )

Lumina redeşteptării naţionale aprinsă de ardeleanul Qheorghe Lazăr în Ţara ro­mânească, a fost purtată mal departe de către alţii şi ea nu s’a mai stins niciodată, el i-a crescut flacăra din an în an.

Reuoluţia lui Tudor Dladimîreseu împo- trlua Grecilor, a Domnitorilor streini, din 1821, a adus Domni pământeni pe scaunele

47

de Domnie ale Munteniei şi Moldouei. Boierii Qreei unii au părăsit tara, odată eu alţi slu­jitori de neamul lor, alţii s ’au îneuserit eu Românii şi se arătau tot mai puţin potriuniei limbii româneşti. Boierii români au ajuns din nou la putere şi au început a părăsi obice­iurile greceşti şi turceşti şi a se întoarce la cele româneşti.

Mulţi dintre ei îşi trimtseră copiii — după sfatul lui Bazăr — în străinătate la şcolile cele mari, mai ales în Franţa.

Ba conducerea şcolii româneşti dela sf. Sava, după plecarea şi moartea lui Bazăr, ajunge unul dintre eleuit lui, pe nume Ion Bliade- Răduleseu.

Vreme de cincizeci de ani acesta e unul dintre cei mai mart însufleţitorl al uleţli ro ­mâneşti şi în cultură şi înuăţătură şi în lup­tele naţionale. Bl a primit, dela urmaşi, nu­mele de „părinte al literaturii româneşti“, nu numai pentru câte a scris el, dar, mai ales, pentrueă a însufleţit pe toată lumea să se cultiue româneşte, să scrie, să cânte, să joace teatru, înfiinţând societăţi pentru acest scop.

48

Marele însufleţitor naţional al poporului românesc ureme de o jumătate de ueae, e tot de origină mai modestă, ea şi Gh. Eazăr. S’a născut la 1802 la Târgouişte. Tatăl său era slujbaş la poliţie, un fel de boierinaş sau ţăran mai fruntaş, pe nume llie Radu- leseu. A început a înuăţa — după obiceiul acelei uremi — mai întâi greceşte, dela un dascăl grec. Dar, copil încă, a auzit pe ei- neua citind „Alexandria“, minunata carte ueehe despre isprăuile uestitului Alexandru Machedon. Atât de mult i a plăcut pouestlrea, încât de dragul el. ea s ’o poată citi şi singur, a înuăţat singur, din acea carte, să citească şi să serie româneşte. Uezi bine, eu litere chirilice, pentrueă pe atunci erau puţine cărţi scrise eu litere de azi, latineşti.

Când dăduse peste ţară, peste Bucu­reşti mai ales, uestita ciumă de pe uremea lui Uodă Caragea, părinţii lui, pentru a scăpa de molimă, se mutară eu copilul la ţară. Alei, la sat, dădu peste un Calendar tipărit româneşte şi peste alte cărţi, scrise în limba noastră: Arghir şi Elena, scrisă în uersuri, Epistolia, uteaţa lui Alexie omul lui Dumnezeu şi alte scrieri poporale, pe cari le răspân­deau mai ales păcurarii ardeleni.

49

Copilul se îndrugi eu lotul de cartea ro­mânească, nemai uolnd să ştie de cele gre­ceşti. li plăcea să cânte în strana bisericii eu dieeii şi să asculte poueştile poporale.

La 1814 părinţii lui, deşi oameni mai săraci, însă foarte dornici de înuăţătura fiului lor, uăzându-l aşa de deştept. îi aduseră un nou dascăl, de astădată un Român ardelean, pe unul uestit mai târziu: Naum Râmnieeami. Acesta cunoştea scrierile lui Petru Maior despre originea romană a Românilor şi a deşteptat şi în ucenicul său mândria de a fi Român.

Când a ajuns la uârsta de treisprezece ani a fost dat la o şcoală grecească mai înaltă, unde a înuăţat eu fit de boieri.

Tinărul însă căuta eu lăcomie cartea ro­mânească şl a început să serie uersuri în româneşte.

Când Qh. Eazăr deschide şcoala sa ro­mânească la sf. Şaua, Ion Răduîeseu, care luase în şcoala grecească şi numele de Eliade, — se înscrie printre cei dintâi eleul ai lui. El era bine pregătit pentru înuăţătura mal înaltă ce se dădea în şcoala lui Eazăr şi fu cel mai silitor între eleut.

4

50

Propouăduirea naţională a lui Lagăr cade ea o ploaie bineeuDântată peste sufletul tt- nărului care auea încolţită în el sămânţa eea sănătoasă a românismului. Băiatul eare în- uăţase singur să citească şt să serie româ­neşte şt alergase mereu după cartea româ­nească, ori unde o afla, — rămase însufleţit, uăzând că toate ştiinţele înalte se pot înuăţa în limba românească.

Bl se hotărî ea toate puterile sale să şl le folosească pentru a deştepta pe Români şt a da neamului românesc carte, gazetă românească, literatură românească, socie­tăţi de cultură românească.

După moartea lui Gh. Lagăr, el ajunge conducătorul şcolii dela sf. Şaua, ea profe­sorul cel mai înDăţat al ei.

Acum Ion Eliade-Răduleseu începe să serie cărţi pentru şcolarii lui din eare să poată înuăţa.

La 1827, aprins de dorinţa de a deştepta tot mai mult poporul românesc la uteaţa na­ţională, pune temeiurile, dimpreună eu alţi oameni înţelegători, la o »Societate literară", eare auea ea ţintă: înfiinţarea unui teatru românesc, seoaterea unei gazete în limba

51

românească, înfiinţarea de şcoli normale, în­curajarea traducerilor din alte limbi.

Pentru a putea face teatru românesc era lipsă de scrieri teatrale. In româneşte nu aueam nici una. Trebuiau traduse dtn alte limbi.

Ion Eliade-Răduleseu traduee singur mai multe, îndeamnă şl pe alţii să traducă. Era aşa de dornic să uadă cât mal multe scrieri româneşti încât a făcut un îndemn călduros la toată lumea, la tineret mal ales, spunând: „ Scrieţi băieţi, oricum, numai scrieţi“.

Aceasta era, pentru el, losinca acelor uremuri. Să serie, cât mai mulţi şi bine şi rău, numat să serte româneşte. Aşa de mare lipsă era de scris şl carte românească, pentru a putea obişnui pe români eu cultura naţională. Toată lumea mat înuăţată uorbea şl seria greceşte.

Şi şcolile normale pentru înuăţătorl aueau aeelaşl sco p : să pregătească înuăţă­torl Români cart să poată înuăţa poporul în limba lut naţională.

Ca şi înuăţaţlt ardeleni, dinaintea lui, Petru Maior, Şlneai, Samuil Micul şi Ellade Răduleseu, uola să scape scrisul românesc

4*

52

de literile chirilice. In dramatica lui el a în- eeput a introduce mai toate literile latine, lăsând prea puţine dintre cele chirilice. Iar mai târziu nu mai foloseşte în cărţile lui decât literele străbune.

In 1829 Ion Ellade-Răduleseu scoate cea dintâi gazetă românească în Muntenia BCu­rierul1‘, iar la 1836 adauge gazetei şi o foaie literară „Curierul de ambe sexe“.

In gazetele lui au început să serie, uer- suri şl proză, mai toţi tinerii talentaţi din aeea ureme, cum a fost poetul Vasiîe Câr- loua. Tot în ele se tipăresc multe traduceri din limbi străine.

Acum Românii din Muntenia aueau ce ceti româneşte. Gazetele lui Eliade mergeau însă şi în Moldoua şi în Ardeal, unde de asemenea erau gazete româneşti, cari um­blau şi în Muntenia şi Moldoua.

Ion Eliade Răduleseu a mai înfiinţat şi o Societate filarmonică, ce auea de ţintă să crească tineri cari să poată juca teatru ro­mânesc.

El însuşi serie necontenit. Face poezii, traduce din limbi străine, serie la gazetele lui, face pe profesorul la şcoala înfiinţată de

53

Societatea filarmonică. Serie şt tipăreşte cărţi de şcoală, luptă, pe toate căile pentru scoaterea limbii greceşti şi a litertlor chiri­lice din uieaţa românească. El mai scoate şi „Gazeta teatrului naţional“, pentru a arăta publicului ce însemnează a auea un teatru naţional şi a-i douedi că se poate juca teatru şi în limba românească, nu numai în ceagrecească sau turcească.

** %Ion Eliade Rădulescu era o minte lim­

pede şi ageră. Înainte eu o sută şi mai bine de ani el înţelegea tot ce au neuoe Românii pentru a ajunge la o uieaţă naţională. El scria într’o foarte bună şt frumoasă limbă românească, care se citeşte şi azi eu mare plăcere.

Numai după ce a îmbătrânit, ajungând să cunoască bine limba şi literatura italiană, a căzut în greşala de a uoi să ne facă limba noastră să samene cât mai mult eu cea ita­liană, introducând în scrisul său multe eu- uinte italiene.

Dar la începuturile culturii noastre na­ţionale şi alţii au mai căzut în astfel de gre­şeli. Unii au introdus în limbă multe euuinte

54

de origină latină, aljll, mai târziu şi chiar până ezi, euuinte latineşti. De euutnte nouă era lipsă, când trebuiau scoase din limbă atâtea euuinte luate dela Greci şi dela Turet şi cari nu erau înţelese de popor.

Azi se pot serie în limba noastră înuă- ţăturtle cele mal înalte, tot felul de cărţi de ştiinţă. Dar not nu ne mal dăm seama ce muncă mare au făcut aceia dela cart ne-a rămas această limbă a cărţilor de azi, care e înţeleasă de toată lumea.

Se euulne să ne gândim eu recunoştinţă la acel bărbaţi cart au frământat mat întâi limba noastră cărturărească de azi. Intre el un loc de frunte îl ţine Ion Eliade-Răduleseu.

Din scrierile multe ale lut, afară de căr­ţile de şcoală, mal amintim că el a scris multe poezii originale şl traduse. Cea mat bună poezie a lut e „Ucigaşul fără uole“, „O noapte pe ruinele Târgoutştel“, apoi multe fabule şl o poezie mal lungă despre MthatUiteazu, neterminată, eu numele „Mihaiada“.

** *Dar marele însufleţltor al uieţll naţionale

nu şt-a mărginit lucrarea numai în câmpul culturii româneşti, în a propouădui cu scrisul său redeşteptarea Românilor,

55

El a fost părtaş la toate mişcările poli­tice naţionale din acea creme. A amit partea leului în reDoluţia naţională din Muntenia, dela 1848, când el a arătat dorinţele popo­rului românesc în aşa-numita „Proclamaţie dela Islaz“, lată ce cerea Eliade şi touarăşli lui în acea proclamaţie a reuoluţlei:

Recunoaşterea Munteniei ea stat liber (să nu mai fie sub suzeranitatea Turcilor); respectarea drepturilor româneşti; egalitatea eiullă şi politică; miniştrii şi slujbaşii să fie răspunzători de lucrările lo r; toate stratu­rile claselor româneşti să fie reprezentate în Diuan (în parlament); libertatea tipăriturilor; gardă naţională (adică înfiinţarea armatei naţionale); luarea pământurilor mănăstirilor închinate şt împroproprietărirea ţăranilor; uotul obştesc pentru ştiutorii de carte; ale­gerea Domnului din oricare clasă socială românească (nu numai dintre boieri); învă­ţământul naţional gratuit; desroblrea Ţiga­nilor ; desfiinţarea pedepsei eu bătaia şl eu moartea şi altele.

lată ce program naţional a ieşit din su­fletul lui Ion Eliade-Răduleseu şi a touară- şilor săi.

50

După potolirea reuoluţiei a fost exilat şi el şl mulţi din touarăşii lui. Eliade a mers în Franţa, unde a continuat să susţină in ga­zete şl în eărţt scrise în limba franceză drepturile Românilor.

Meritele lut pentru cultura românească şi câştigarea drepturilor naţionale, rămân nepieritoare.

Gheopghe Barifiu.(1812-1893).

Unul dintre cel mat mari cărturari arde­leni din ueaeul al 19 lea, a fost Qheorghe Bariţiu. Vreme de şaizeci de ani, de când a terminat înuăţătura şi până la moarte, lui Bariţiu nu i-a căzut condeiul din mână. In cele trei gazete înfiinţate de el, „Foaia pentru minte, inimă şi literatură“, începută la 1838 şt îndată după aceea în „Gazeta de Transtl- uania“, amândouă tipărite la Braşou, ea şi în „Obseruatorul“, scos de el la 1878 la Sibiu, Gh. Bariţiu apără drepturile naţiunii române nu numai din Ardeal ei şi din Moldoua şl Ţara românească. Tot asemenea în reulsta

57

Asoeiaţiunii, „Transiluania“, al cărui redactor a fost douăzeci de ani, el publică lucrări istorice în legătură eu poporul român. Dela el ne-a rămas o mare Istorie a Transilua- niei pe ultimele două sute de ani. A numit o : „Părţi alese din istoria Transiluantet“, se în­cepe eu anul 1683 şl se sfârşeşte eu uremile trăite de el.

Qh. Bariţiu s'a născut la 1812 în comuna Jueul de jos, judeţul Cluj. Tatăl său a fost preotul loan . Pop. Numele de Bariţiu l s'a dat la gimnaziul unguresc din Cluj de către profesorii săi, pentrueă, spuneau ei, sunt prea mulţi eu numele de Pop. Dooadă că pe la 1820—24 erau destul eleui Români la acest gimnaziu. Dela 1824—1827 Bariţiu în- uaţă şi la gimnaziul din Blaj, apoi uine tar la Cluj unde înuaţă literele, adică se pre­găteşte a fi profesor. După patru ant uine în Blaj şi înuaţă alţt patru ani în Seminarul teologie, unde înuăţau şi se pregăteau utitorii preoţi.

După ce isprăueşte şcoala e numit pro­fesor la gimnaziul din Blaj. 1 se dă prilejul ea dimpreună eu Timoteiu Cipariu, alt mare cărturar al Ardealului de pe acea ureme —

58

să facă o călătorie în Ţara românească, unde cunoaşte mal mulţi oameni însemnaţi pentru simţemintele şi lucrarea lor româ­nească.

La Blaj Qh. Bariţiu nu rămâne profesor decât un an. La 1835 e chemat la Braşou ea profesor la şcoala românească de acolo, înfiinţată numai eu doi ani înainte.

Braşouul auea să fie oraşul de muncă şi de propouăduire naţională a lui Bariţiu, iar, în a doua jumătate a uleţii lui, Sibiul.

In scurtă ureme mal uenl la şcoala ro­mânească din Braşou şi poetul Andrei Mu- reşanu care a scris „Deşteaptă-te Române“. El era cleric în seminarul din Blaj şl fu chemat de Bariţiu. Din acelaş seminar a mai uenit la Braşou, ea profesor la gimna­ziul catolic, laeob Mureşlanu. Aceşti doi aueau să-i fie lui Bariţiu eei mai de aproape ajutători la scrisul gazetelor lui. laeob Mu- reşanu, după plecarea lui Qh. Bariţiu, dela „Gazetă“, a luat el însuşi conducerea ei şl eâteua zeci de ani „Gazeta Transiluanîei“ a fozt condusă tot de bărbaţi din familia Mu- reşanu.

59

Ea trei ani după ee s ’a aşezat la Braşou Gh. Barlţtu scoate întâia foaie românească în Ardeal, la 1838, numtiă „Foaia pentru minte, inimă şl literatură“. Ea nu fu înfiinţată ea gazetă politică. Pentru aceasta uoia să ti­părească un ziar deosebit „Gazeta deTran- slluanta“. Guuernul îi dă slobozenie şi pentru „Gazeta“.

In cea dintâi se publicau poezii, lucrări istorice, pouestiri, ştiri dela Românii de pre- tutlndenea; în „Gazeta“, se arătau dreptu­rile Românilor la uieaţă slobodă, ea naţiune recunoscută ea şl celelalte naţiuni din Ţară.

Gh. Bariţlu cerea, mai presus de toate, dreptul la limba şi cultura naţtonală, ară­tând că luminarea neamului românesc în limba Iui, prin şcoli, cărţi, gazete, e un drept care nu mai poate fi eăleat în picioare. Un­gurii înşişi — seria el — trebue să uadă că au lipsă de un traiu frăţesc eu Românii. Ro­mânii nu mai pot fi desnaţlonalizaţl acum când se trezesc toate popoarele lumii. Din gazetele lui Bariţiu dela Braşou, iau euno- noştinţă Românii de pretutindenea de mişcă­rile deosebitelor popoare din Europa. Ele dau îndrumări naţionale Românilor în anii

60

din preajma reuoluţlet din 1848. Gazetele lui se răspândeau nu numai în Ardeal şi Ţara ungurească, ei şi în Moldoua, Muntenia şi Bueouina. In Moldoua aoea Bariţiu 500 abo­naţi.

El tipăreşte în foile sale adeseori poezii scrise peste munţi şi publieă articolele şi corespondenta care nu puteau apare în Mol­doua şi Muntenia din pricina eensurii.

Astfel în preajma anului 1848 gazetele lui Bariţiu erau locul de întâlnire a scrisului românesc de pe amândouă coastele Carpa- ţtlor şi duceau gândire şi simţire şl uoinţă românească în toate ţinuturile locuite de Ro­mâni.

Pe la 1840 începuse duhul reuoluţionar între Unguri, eu ruperea de Uiena şi ma­ghiarizarea tuturor popoarelor nemaghiare din Ungaria şi eu uoinţa de a alipi Ardealul la Ungaria. Era întâiul mare iureş naţional al Ungurilor, care a şi dus la reuoluţia din 1848/49, când însă ei au fosl înfrânţi de Uiena eu ajutorul Rusiei.

Bariţiu era duşman neîmpăcat al acestor năzuinţe ungureşti, simţind în ele cea mai mare primejdie pentru Români. In gazetele

01

sale le eombătea eu străşnicie. Bl spune eă este „o nedreptate strigătoare la eer şl o răzurătire împotrioa legilor naturii a nu urea să dai prilej mădularelor societăţii să-şi des- uolte fieşteeare puterile sale, atât eele tru­peşti, eât şi eele sufleteşti, după putinţă“ (la lorga).

Aşa seria Bariţiu la anul 18401 Pentru lămurirea poporului el cerea mai ales să se organizeze mai bine şcolile săteşti şi să se dea aceleaşi cărţi din care să înueţe toţi şcolarii Români.

Pe atunci, cum se Dedea din „Foaia“ lui Bariţiu, unii copii ueniau la şcoală eu Bueoauna din Sibiu, alţii cu Geaslouul, alţii eu Psaltirea. Iar dascălii trăiau ea ual de ei, oara mergeau la coasă şi iarna la îmblătit eu îmblăeiile. De mâncat mâneau pe rând pe la casele eu copii de şcoală.

Bariţiu cerea ea şcoala să fie îngrijită şi bine organizată şi să nu fie despărţită de biserică.

Bl era conştient eă tăria Românilor din Ardeal stă, mai ales în Românii din Mol- doua şi Muntenia cari au ţările lor şl eă prin legătura eu ei, — chiar dacă Principatele

62

ar rămânea aşa eum erau atunci, — noi nu uom mat putea fl desnaţionalizaţi.

Dar Gh. Barlţtu era eonuins eă cele două Principate se uor uni într’o singură Ţară. Bl serie: „Unirea naţională este frumoasă de- uiză ce răsună din toate părţile şt deşteaptă duhurile eu putere multă... Nici oştile per­manente (oştire regulată eum e azi) nu dau atâta putere“ (la lorga).

De pe atunci Ungurii începură să-1 în- ulnuiaseă pe Români eu „panualahlsm“, adică ţinta spre unirea tuturor Românilor. Bartţlu, deşt auea credinţa şi dorinţa aceasta în inimă — eă odată tot aici trebue să se ajungă, — în gazetele sale nu seria pe faţă despre asta, fiindcă nu putea de eensură şi.se temea eă-l închid foile. Totuşi, iată ce seria el la această acuză de „panualahlsm“, sau „daeoromâ- nism“: „Dacă prin panualahlsm uoieştl dum­neata a înţelege o deşteptare a naţiei ro­mâneşti peste tot către cunoaşterea drep­turilor sale omeneşti, patriotice şi naţionale, atunci Românilor nu le poate fl ruşine de panualahlsm“ (la lorga).

El seria eă „naţia românească se simte, faţă de Unguri a face parte din marea fa-

63

miile europeană şl în curând Europa se ua îndrepta către el spre a Ie studia uteaţa ac- tuală ea şl trecutul. Nici o urmă de decă­dere nu se simte în acest neam care pre­tutindeni pleacă să şl câştige drepturile sale netăgăduite. Dreptul Istorie e pentru Români, pe cari Ungurii t-au aflat stăpânitorl la so­sirea lor în ţinuturile de dincoace de Tisa şl eu cari au stat la tocmeală“ (la N. lorga).

In foile lui Bariţiu se interesează mereu de uieaţa naţională din cele două Principate româneşti. Laudă pe boierii cari sprljinese limba, şcoala şi cartea românească, domnia naţională şi înfruntă pe aceia cari după ce au părăsit grecismul, înuăţau acum pe ca­pete franţuzeşte şl nu citeau cărţi româneşti.

Oricine poate înţelege din cele de mai sus de ce mare însemnătate au fost gazetele lui Bariţiu şi munca lui de bun şi mare ga­zetar, la deşteptarea Românilor şl pregătirea lor pentru marile schimbări ce aueau să ulnă în acel ueae: reuoluţia din 1848, unirea Principatelor, răsboiul independenţei şi cele­lalte întâmplări mari din ultimul ueae. Foile Iul Gh. Bariţiu se pot asemăna eu eâteua sute de uestitorl cari au plecat în toate ţi­

64

nuturile locuite de Români şt le-au propo- uăduit al de ai, ani în şir, Buanghelia româ­nismului.

Nu-i mirare că pentru a putea trimite gaaetele lui şl în Bueouina, Baritiu trebue să alerge până la curtea împăratului din Uiena, iar în 1840 consulul rus, de pe lângă Domnul Bibeseu din Muntenia, a cerut oprirea intrării lor pe mai departe în Muntenia. Rusul era furios pe gaaetele lut Baritiu fiindcă Mol- doDenii şi Muntenii în aceste gaaete scriau împotrlua intenţiunllor Rusiei de-a ocupa Principatele române şi a se aşeaa aici la ea acasă.

Ba 1848 Gh. Bariţiu a luat parte aetiuă la adunarea naţională dela 3/15 Mai pe Câmpia Libertăţii, în calitate de uicepreşedinte. El iscăleşte în această calitate hotărîrile marei adunări şi memoriile înaintate împăratului.

In uremea reuoluţlel Gh. Bariţiu din Si­biul căzut în mânile honuezilor lut Bem, B a­riţiu trece în România, la Câmpina. Bl oe- nise din Braşou la Sibiu ea membru ales în aşa-numitul „comitet pentru apărarea Ţării“, contra reuoluţionarilor Unguri.

65

Dar acolo Ruşii, cari erau eu armatele în Principatele române, pun mâna pe el şi-l arestează. II duc până în Bueouina şi aici scapă numai eu ajutorul marét familii boie­reşti române Hurmuzaehl.

Da moşia acestei familii a rămas Baritiu până la înfrângerea reuoluţiei ungureşti şl restabilirea păcii în Ardeal.

lntoreându-se la Braşou cere şl capătă din nou îngăduinţa de a scoate cele două tipărituri ale sale. Dar la 1850 sunt sistate amândouă din ordinul guuernului. Moliuul era că Bariţlu a publicat raportul lui Avram lancu, aşa cum apăruse în limba germană către curtea împărătească. Guuernul îl c e ­ruse lui Bariţiu să îneeleze publicarea lui, însă el nu se supuse.

După 6 luni „Gazeta“ a căpătat îngă­duinţă să apară iar, dar nu sub conducerea lui Bariţiu ei a lui laeob Mureşanu.

Da 1860, la cererea mitropolitului Şaguna, Gh. Bariţiu pregăteşte statutele unei socie­tăţi culturale pentru Românii din Ardeal, Banat şi părţile ungurene. Aceasta auea să fie „Asoeiaţiunea transilvană pentru litera-

5

66

tura şi cultura poporului român“. In aceste statute Qh. Bartţiu cuprinde un larg şi amă­nunţit program de muncă culturală pentru poporul român dela Apusul Carpaţilor. De 75 de ani „Astra“ lucrează după acest pro­gram bogat. In el se arată că Asoeiaţiunea se ua îngriji de şcoala şi biserica româ­nească, de înuăţarea celor ce nu ştiu serie şi ceti, că ua lumina poporul cum să-şl pă­streze sănătatea, cum să lucreze mai bine şi mai eu folos pământul, cum să-şl păstreze portul naţional şl toate obiceiurile. Asoeia­ţiunea ua înfiinţa la sate biblioteci poporale, ua face teatru, ua sprijini înfiinţarea de co­ruri. Şl multe alte lucruri bune şi folositoare.

Bariţiu a fost mulţi ani şi redactorul re- ulstel „Translluania“, tipărită de Asoeiaţiune şl secretarul ei. Adeseori mergea eu alţi in­telectuali români la sate şi ţinea uorbiri pline de înuăţătură pentru popor.

A fost deputat în dieta dela Sibiu, ţinută în 1863/4, iar de două ori în senatul imperial din Viena. Qh. Bariţiu era cinstit şl de către Saşi, ba ehiar şi de Unguri, pentru ştiinţa şl caracterul lui cinstii.

67

Organtzându-se la 1881 partidul naţional român, Bariţiu a fost ales în Comitetul een- trai şi a ajuns şi preşedintele aceluia până la 1887, când s ’a retras din uieaţa politică. El a luat parte la toate conferinţele naţio­nale ale Românilor ardeleni şt era ascultat şi uenerat de toţi.

Era membru al Academiei române, care la 1892 l-a ales preşedinte. In aeelaş an, îm­plinind 80 de ani de uieaţă, a fost sărbă­torit de întreg neamul românesc.

Afară de nenumăratele articole de ga­zetă publicate în „Foaia pentru minte, inimă şi literatură“, în „Gazeta Transiluaniei“, în „Obseruatorul“, în „Transiluania“, el serie şi lucrarea de căpetenie a uleţii sale „Părţi alese din istoria Transiluaniei“, în 3 uolume mari.

Bariţiu a fost cel mai mare gazetar din Ardeal în ueaeul trecut. Seria cuminte, cum­pănit, dând direetiue culturale, sociale şl po­litice mai ales, pentru tot poporul românesc.

Lucrarea sa istorică e scrisă eu mare grije, căutând documentele uremtlor trecute. Dela 1840 încoace el o serie ea un martor

5*

68

în uieaţă şl ea unul care a fost un factor însemnat al ei, în desfăşurarea uieţU şt a luptelor româneşti dip Ardeal.

Amintirea Iul trăieşte încă Dle în sufle­tele multor Români. t

oQ0

O Datorînţele bunului român.|ţţ I. C e e s t e A s o c ia ţiu n e a „ A stra “ ?

B eea mai mare şi eea mai ueehe socie­tate românească din Ardeal, pentru răspân­direa culturii în sânul poporului român.

II. C e a fă c u t ş l va f a c e A so c ia ţiu n e a ?1. A ajutat în timpuri grele, eu b u rse , tinerii

români la înuăjătură de carte şi de meserii.— 2. A înfiinţat o b ib lio tecă centrală în Sibiu.— 3. A înfiinţat un Muzeu minunat, cuprinzândmai ales lucruri făcute de harnicele Jăranee române, dar şi alte eelea. — 4. A finut zeci de mii de con feren ţe poporale la sate şi la oraşe. — 5 fl înfiinţat cursuri pentru analfa­beţi (neştiutori de carte). — 6. A înfiinţat bănci p o p o ra le şi cooperativ e. — 7. A tipărit, în seci şi zeci de mii de exemplare, cărţi d e învăţă­tură ş i p e tr e c e r e pentru p op o r . — 8. Tipăreşte reuista „Transilvania“. .9. A înfiinţat despăr-ţăminte, cercuri culturale,' b ib lio teci p op ora le la sate. — 10. A( ,ajutat construirea de C ase naţionale. — 11'. Rjutâ' tipărirea unei biblioteci pentru cărturarii eu şcoală mai mare (de către Secţiile „Astrei“ din eiuj).

III. C e tr e b u e s ă fa c ă o r ic e R o m â n b u n ?1. Să se înscrie m em bru la Asoeiaţiune

(membru fondator 1000 Bei, membru pe uiaţă 500 Bei, membrii aetiui 50 Bei). — 2. Gărturarii eu ştiinţă de carte mai multă să aboneze re­uista „Transiluania“ şi să cumpere cărţile tipă­rite de Secţiile „Astrei“. Aceştia, şi apoi lumea dela sate să cu m pere broşurile din Biblioteca poporală a „^soeiaţiunii“ (fiecare coală de tipar de 16 pag. 1 Beu, 50 coaie eu 800 pag. 50 Bei)

r a € Î Q € 3 Q Q € 3 Q Q i Q Q £ K H M 3 0 £ 3 ţ )

Să iubiţi Asociaţiunea „Astra“ — cetitori români ai acestei cărţulii!

Dacă iubiţi Asociaţiunea aeeasta, să ştiţi că lucraţi pentru propăşirea noastră, a tu« turora1

„Astra“ urea o ţărănime sănătoasă, de- şteaptă, urednică, cu gospodării înfloritoare, eu încrederea înîr’un uiitor strălucit-

Calea „Astrei“ duce spre mântuire!Ultimele numere ale „Bibliotecii popo­

rale“ sunt următoarele:Nr. 229—233. Boli, Leacuri şi Plantele

de leac, de Dr. George Bujorean.Mr. 234. Răsărit de soare, piesă în 3

acte. de Nieotae Boeriu.Nr. 235—236. Ds ce trebue să muncim,

înuăţături economice naţionale, de Gheorghe Brănduş.

Nr. 23?. Calendarul pentru popor al Aso- ciaţuniii, pe a. 1937, întocmit de Horia Petra- Petrescu

Nr. 238. Anecdote, de Gh. I. Chituc.Nr 239. Bile Mari. Gonferenţe pentru

sărbătorile naţionale: 24 Ianuarie, 10 Mat. 8 Iunie, Ziua Eroilor şi 1 Deeemurie de Horia TeCulescu.

Nr. 240 241. Zile Mari. Gonferenţe pentru sărbătorile naţionale: 24 Ianuarie, IU Mat, 8 Iunie, Ziua Eroilor şl 1 Decemorie de Gh. Beniog şt Aurel Radu.