CETĂŢENIA ROMÂNĂ

1. Noţiunea de cetăţenie

Populaţia, fiind unul dintre elementele constitutive ale statului, analiza raporturilor existente între stat şi aceasta apare justificată. Populaţia unui stat se prezintă ca o entitate eteroclită sub aspectul specificului raporturilor politice şi juridice pe care le are fiecare membru al populaţiei cu statul pe teritoriul căruia trăieşte populaţia respectivă. Populaţia unui stat este formată din cetăţenii acestuia, la care se adaugă străinii şi, după caz, apatrizii .

Elementele organice al naţiunii reflectate în conştiinţa naţională - limba comună, tradiţiile, cultura comună, religia, specificul vieţii sociale, economice şi politice formează fondul conceptual şi operaţional al ideologiei naţionale.

Pe lângă ideologia naţională se formează, indiferent de raportul dintre naţiune şi minorităţile naţionale, o ideologie a acestora, care va încorpora şi valorifica sistemul lor axiologic (limba maternă, folclor şi tradiţii artistice specifice, cultură).

Este o cerinţă fundamentală a democraţiei constituţionale, a statului de drept, ca statul să se manifeste - în cadrul raporturilor de cetăţenie - în acelaşi fel faţă de toţi cetăţenii săi, fără nici o discriminare, fără a acorda unora privilegii în dezavantajul altora.

Legătura internă dintre stat şi întreaga populaţie care vieţuieşte pe teritoriul său - indiferent de naţionalitate - stă la baza drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, dar şi la baza îndatoririlor lor faţă de stat şi poartă numele de cetăţenie .

Ca instituţie juridică, cetăţenia este ansamblul de norme juridice care reglementează modul de dobândire sau de pierdere a calităţii de cetăţean, adică raporturile sociale de cetăţenie. Cât priveşte aprecierea cetăţeniei ca o condiţie juridică sau statut al individului exprimată prin drepturi şi îndatoririle sale individuale, aceasta izvorăşte din drepturile subiective garantate de stat prin Constituţie, propriilor cetăţeni şi nu ca statut al unor indivizi.

Statutul juridic al individului este garantat atât de drepturile subiective recunoscute şi garantate de Constituţie, cât şi de calitatea sa de cetăţean al unui stat, în virtutea căruia el dobândeşte drepturile respective şi îşi asumă anumite îndatoriri.

Cetăţenia acordă dreptul unei persoane fizice, membru al populaţiei care locuieşte într-un anumit stat, să se manifeste politic, adică să voteze şi să fie ales în organe reprezentative ale puterii sau ale administraţiei publice, sau să ocupe înalte funcţii şi demnităţi publice în aparatul de guvernământ.

Cetăţenia este definită ca fiind, apartenenţa politică şi juridică a unei persoane la un anumit stat.

Apartenenţa unei persoane la un anumit stat nu exprimă o legătură unilaterală, ci una reciprocă între cele două entităţi . Nu numai cetăţeanul este legat de stat, ci şi statul este legat de cetăţean.

Apartenenţa nu exprimă un simplu raport de subordonare a cetăţeanului faţă de stat sau, cu alte cuvinte, un raport de dominaţie exercitat de stat asupra unei persoane. Acest raport există, indiferent de calitatea persoanei care locuieşte într-un anumit stat şi asupra căreia se exercită prerogativele de comandă.

Cetăţenia română exprimă legătura principală şi statornică între statul român şi o persoană fizică, în baza căreia aceasta participă la diferite proceduri legale prin care se exprimă voinţa suverană a poporului şi beneficiază de drepturile şi libertăţile fundamentale pe care i le garantează statul, care, în acelaşi timp, îi impune anumite îndatoriri fundamentale. 2. Natura juridică a cetăţeniei

Cetăţenia este un element, o parte componentă a capacităţii juridice. Persoana fizică/cetăţean poate fi subiect al tuturor raporturilor juridice de cetăţenie, adică al acelor raporturi juridice al căror conţinut îl formează drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor.

Apartenenţa unei persoane la un anumit stat poate avea mai multe cauze: naşterea, adopţiunea, repatrierea, autorizarea cererii adresate autorităţilor statale competente de către o persoană fizică.

Izvorul juridic al cetăţeniei este fie faptul natural al naşterii , căreia legiuitorul îi predetermină efecte juridice în ceea ce priveşte raporturile de cetăţenie între cel născut şi stat, fie faptul juridic al adopţiunii sau repatrierii unei persoane ori acordarea cetăţeniei la cerere.

3. Principiile generale ale cetăţeniei române

Ele stabilesc cadrul juridic general de dobândire şi de exercitare a calităţii de cetăţean român de către o persoană fizică. Decurg atât din Constituţie cât şi din alte legi, în primul rând din Legea cetăţeniei române.

Principiile generale ale cetăţeniei române: egalitatea cetăţenilor români fără deosebire de rasă,

naţionalitate, origine etnică, apartenenţă politică, avere sau origine socială (art.4 alin.2 din Constituţie).

cetăţenia se dobândeşte pe baza principiului ius sangvinis ; dobândeşte automat cetăţenia română indiferent de locul naşterii sale, copilul ai cărui părinţi, sau numai unul dintre ei, este cetăţean român.

stabilirea modului de dobândire a cetăţeniei, ca şi drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, reprezintă un atribut inerent, exclusiv şi suveran al statului.

cetăţenii români au de regulă o singură cetăţenie dar, potrivit legii române, pot dobândi o a doua cetăţenie.

căsătoria nu poate produce efecte juridice asupra cetăţeniei soţilor iar schimbarea cetăţeniei unuia dintre soţi nu produce efecte asupra cetăţeniei celuilalt soţ.

cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere.

4. Dobândirea cetăţeniei române

Modul de dobândire a cetăţeniei se face conform principiului ius sangvinis, iar în stabilirea cetăţeniei române a unei persoane primează legătura de sânge a acestuia cu părinţii săi. Dacă aceştia au cetăţenia română, automat persoana respectivă va dobândi la naştere cetăţenia română.

Art.5 din Legea cetăţeniei române: „Copiii născuţi pe teritoriul României din părinţi cetăţeni români, sunt cetăţeni români”. Au calitatea de cetăţean român cei care s-au născut pe teritoriul statului român, chiar dacă numai unul dintre părinţi este cetăţean român, precum şi cei care s-au născut în străinătate şi ambii părinţi sau numai unul dintre ei are cetăţenie română.

Legea cetăţeniei stabileşte şi o prezumţie de cetăţenie română, precizând că minorul găsit pe teritoriul statului român este cetăţean român, dacă nici unul dintre părinţi nu este cunoscut.

Alte moduri de dobândire a cetăţeniei române: adopţiunea; acordarea acesteia la cerere. Un alt mod de dobândire a cetăţeniei române, expres prevăzut

de lege, în varianta sa iniţială, dar care a dispărut în urma modificării din 1999 (Legea nr. 192/1999 pentru modificarea şi completarea Legii cetăţeniei române nr. 21/1999) este repatrierea. Deşi această modalitate nu mai este enumerată în art. 4 al legii, o regăsim la art. 10, unde se face vorbire despre ea ca despre o variantă a dobândirii cetăţeniei la cerere, ce beneficiază de unele reguli proprii.

AdopţiuneaCetăţenia română se dobândeşte de către minorul cetăţean străin

sau fără cetăţenie, dacă înfietorii săi sunt cetăţeni români, iar cel adoptat nu a împlinit vârsta de 18 ani. Dacă numai unul dintre înfietori este cetăţean român, cetăţenia minorului adoptat va fi hotărâtă de comun acord, de către înfietori. Dacă aceştia nu ajung la nici o hotărâre comună, instanţa judecătorească competentă să încuviinţeze adopţiunea, va decide

asupra cetăţeniei înfiatului, ţ inându-se cont de interesele acestuia. Legea cetăţeniei prevede că se cere şi consimţământul minorului dacă acesta a împlinit vârsta de 14 ani.

Declararea nulităţii sau anularii adopţiuniiCopilul adoptat este considerat că nu a fost niciodată cetăţean

român dacă la data declarării sau anulării adopţiunii nu a împlinit vârsta de 18 ani şi dacă are domiciliul în străinătate sau părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate.

Desfacerea adopţiunii Copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani, pierde cetăţenia română pe data desfacerii acesteia, dacă minorul domiciliază în străinătate sau dacă părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate.

Persoana care a pierdut cetăţenia română o poate redobândi prin efectul repatrierii , dacă îşi exprimă dorinţa în acest sens. Redobândirea cetăţeniei de către unul dintre soţi nu are nici o consecinţa asupra cetăţeniei celuilalt soţ.

Cetăţenia română se poate acorda cetăţeanului străin sau persoanei fără cetăţenie care:

a. s-a născut şi domiciliază la data cererii pe teritoriul României, sau, deşi nu s-a născut pe acest teritoriu, domiciliază pe teritoriul statului român de cel puţin 7ani sau, în cazul în care este căsătorit cu un cetăţean român, de cel puţin 5 ani;

b. dovedeşte prin atitudinea şi comportarea sa ataşament faţă de statul şi poporul român;

c. a împlinit vârsta de 18 ani;d. are asigurate mijloace legale de existenţă;e. este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în

ţară sau în străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român;

f. cunoaşte limba română în suficientă măsură pentru a se integra în viaţa socială.

Cetăţenia română se poate acorda şi persoanei care a avut această cetăţenie şi care cere redobândirea ei, cu păstrarea domiciliului în străinătate, dacă a împlinit vârsta de 18 ani, şi dovedeşte prin comportarea şi atitudinea sa, ataşament faţă de statul şi poporul român şi dacă este cunoscută ca având o bună purtare şi nu a fost condamnată în ţară sau în străinătate pentru o infracţiune care o face nedemnă de a fi cetăţean român.

Persoana majoră care redobândeşte cetăţenia română prin repatriere, precum şi soţul acesteia, căruia cetăţenia i s-a acordat la cerere, depune în termen de 6 luni în faţa autorităţilor române competente, jurământul de credinţă faţă de ţară.

Acelaşi jurământ este prestat şi de cetăţeanul străin şi apatridul cărora li s-a acordat cetăţenia română la cerere. În aceste cazuri, calitatea de cetăţean român se dobândeşte pe data prestării jurământului.

5. Pierderea cetăţeniei

A. Retragerea cetăţeniei

Cetăţenia română se poate retrage persoanei care: aflată în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave prin care

vatămă interesele statului român sau lezează interesele României;

aflată în străinătate, se înrolează în forţele armate ale unui stat cu care România a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război;

a obţinut cetăţenia română prin mijloace frauduloase.

Potrivit Legii cetăţeniei române, retragerea acesteia nu produce efecte asupra cetăţeniei soţului sau copiilor persoanei căreia i s-a retras cetăţenia.

B. Aprobarea renunţării la cetăţenie

Legea prevede că se poate aproba renunţarea la cetăţenia română persoanei care a împlinit vârsta de 18 ani şi care:

nu este învinuită sau inculpată într-o cauză penală sau nu are de exercitat o pedeapsă penală;

nu este urmărită pentru debite de către stat, persoane fizice sau juridice din ţară, sau având astfel de debite, le achită ori prezintă garanţii corespunzătoare achitării lor.

Pierderea cetăţeniei prin aprobarea renunţării nu produce efecte juridice asupra cetăţeniei soţului sau copiilor minori, dar în cazul în care ambii părinţi obţin aprobarea renunţării la cetăţenia română, iar copilul minor se află împreună cu ei în străinătate sau părăseşte împreună cu ei ţara, acesta pierde cetăţenia română odată cu părinţii săi, iar dacă ei au pierdut cetăţenia română la date diferite, minorul va pierde cetăţenia română pe ultima dintre aceste date.

Copilul minor care, pentru a domicilia în străinătate, părăseşte ţara după ce ambii părinţi au pierdut cetăţenia română, pierde cetăţenia română pe data plecării sale din ţară. Există şi alte cazuri de pierdere a cetăţeniei.

Copilul minor, cetăţean român, adoptat de un cetăţean străin, poate pierde cetăţenia română dacă înfietorii solicită aceasta în mod expres, iar legea străină prevede dobândirea cetăţeniei înfietorului de către cel adoptat.

În cazul declarării nulităţii sau anulării adopţiunii, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a pierdut niciodată cetăţenia română.

Pierde cetăţenia română copilul găsit pe teritoriul României dacă, până la împlinirea vârstei de 18 ani, i s-a stabilit filiaţia faţă de ambii părinţi, iar aceştia sunt cetăţeni străini.

Cetăţenia română se pierde şi în cazul în care filiaţia s-a stabilit numai faţă de un părinte cetăţean străin, celălalt părinte rămânând necunoscut.

6. Dovada cetăţeniei române

Se face, potrivit legii cetăţeniei române, cu buletinul de identitate, cu paşaportul sau cu certificatul constatator al acordării cetăţeniei române.

Cetăţenia copilului până la vârsta de 14 ani se dovedeşte cu certificatul său de naştere, însoţit de B.I. sau paşaportul oricăruia dintre părinţii săi.

În cazul în care copilul este înscris în B.I. sau în paşaportul unuia dintre părinţi, dovada cetăţeniei se face cu oricare dintre aceste acte.

Dovada cetăţeniei copiilor găsiţi se face, până la vârsta de 14 ani, cu certificatul de naştere.

Cetăţenia europeană

Cetăţenia europeană a fost definită prin Tratatul asupra Uniunii Europene semnat în 1992 la Maastricht, reprezentând o inovaţie conceptuală majoră a acestui tratat. Incluzând drepturi, obligaţii şi participarea la viaţa politică, cetăţenia europeană vizează consolidarea imaginii şi a identităţii UE şi implicarea mai profundă a cetăţenilor în procesul de integrare europeană.

Tratatul de constituire a UE stipulează (la art. 17) că este cetăţean al UE orice persoană având naţionalitatea unuia dintre statele membre, conform legilor în vigoare în statul respectiv. Cetăţenia UE vine în completarea cetăţeniei naţionale (ea se suprapune, fără a se substitui, cetăţeniei naţionale), făcând posibilă exercitarea unora dintre drepturile cetăţenilor UE pe teritoriul statului membru în care locuieşte (şi nu numai în ţara din care provine, aşa cum se întâmpla înainte).

Rezultă de aici, două aspecte:este, mai întâi necesar ca o persoană să aibă cetăţenia unui stat membru pentru a putea beneficia de cetăţenia Uniunii;cetăţenia Uniunii va completa şi se va adăuga la drepturile conferite de cetăţenia statală.

Cetăţenia oferă drepturi cetăţenilor statelor membre şi consolidează protecţia intereselor acestora, cum ar fi:

- Dreptul la libera circulaţie, dreptul la sejur, de stabilire, dreptul la muncă şi la studiu în celelalte state membre ale UE;

- Dreptul de vot şi dreptul de a candida la alegerile pentru Parlamentul European şi la alegerile locale în statul de rezidenţă, în aceleaţi condiţii , cu cetăţenii statului respectiv;

- Dreptul de a beneficia pe teritoriul unui stat terţ (stat care nu este membru al UE) de protecţie consulară din partea autorităţilor diplomatice ale unui stat membru, în cazul în care ţara din care provine nu are reprezentanţă diplomatică ori consulară în statul terţ respectiv;

- Dreptul de petiţie în faţa Parlamentului European;- Dreptul de a apela la Ombudsman pentru examinarea cazurilor de

administrare defectuoasă din partea instituţiilor şi organismelor comunitare.

Comisia Europeană, având rolul de a supraveghea respectarea tratatelor, supraveghează aplicarea prevederilor legate de cetăţenia europeană şi elaborează rapoarte periodice asupra progreselor realizate şi asupra dificultăţilor întâmpinate.