PROCEDURA CU PRIVIRE LA CERERILE DE VALOARE REDUSA

1. Precizări preliminare

Procedura cu privire la cererile cu valoare redusă reprezintă una dintre

noutăţile legislative introduse prin NCPC “în contextul modernizării

procedurilor speciale în scopul clarificării rapide şi eficiente a situaţiilor

litigioase”[1].

Dispoziţiile cuprinse în Cartea a VI-a, Titlul X, art. 1025-1032 din NCPC (Legea

nr. 134/2010 republicată în Monitorul Oficial nr. 542 din 3 august 2012) au

preluat aproape fidel Regulamentul Parlamentului European şi al

Consiliului nr. 861/2007 privind stabilirea unei proceduri europene cu

privire la cererile cu valoare redusă[2], aspect care prezintă relevanţă din

două considerente:

- pe de o parte, Regulamentul se aplică direct doar în ceea ce priveşte cauzele

transfrontaliere[3] al căror obiect nu depăşeşte valoarea de 2000 euro, fără a

se lua în considerare dobânzile, cheltuielile şi alte costuri; de altfel, art. 1 din

Regulament menţionează expres faptul că procedura europeană cu privire la

cererile cu valoare redusă este pusă la dispoziţia justiţiabililor ca o alternativă

la procedurile prevăzute de legislaţiile statelor membre;

- pe de altă parte, dată fiind noutatea acestei proceduri în dreptul intern, dar

mai ales caracterul său atipic[4] chiar şi în contextul modificărilor substanţiale

aduse procesului civil în general, Regulamentul şi jurisprudenţa generată de

acesta ar trebui să fie un important punct de referinţă în interpretarea şi

aplicarea dispoziţiilor cuprinse în art. 1025-1032 din NCPC.

Noua procedură se distinge prin accesibilitate (presupunând utilizarea unor

formulare tipizate – formular de cerere, formular tip pentru completarea şi/sau

rectificarea formularului de cerere şi formularul de răspuns – care cuprind

informaţii clare privind completarea fiecărei rubrici, astfel încât procedura este

la îndemâna oricărui justiţiabil, fără a fi obligatorie reprezentarea prin

avocat[5]), simplitate (întrucât este de regulă o procedură scrisă, care numai

în mod excepţional implică înfăţişarea părţilor) şi celeritate (etapele derulării

1

procedurii în primă instanţă fiind stabilite detaliat, în funcţie de poziţia

procesuală a părţilor, cu specificarea termenelor în care trebuie îndeplinite

actele de procedură şi a sancţiunilor incidente în cazul nerespectării acestora).

În ciuda acestor avantaje, reglementarea procedurii cu privire la cererile de

valoare redusă ridică o serie de probleme de interpretare, începând chiar cu

domeniul de aplicare, cu consecinţe asupra intereselor justiţiabililor care vor

face uz de acest mijloc procesual, cu atât mai mult cu cât hotărârea pronunţată

se bucură de autoritate de lucru judecat.

2. Domeniul de aplicare

Legiuitorul instituie două criterii pentru determinarea domeniului de aplicare

al procedurii cu privire la cererile de valoare redusă:

a) valorea maximă a cererii poate fi de 10.000 lei[6], menţionându-se expres că

nu se iau în considerare dobânzile, cheltuielile de judecată şi alte venituri

accesorii (art. 1025 alin. 1 NCPC);

b) exceptarea materiilor[7] prevăzute la alin. 2 (fiscală, vamală sau

administrativă, precum şi în ceea ce priveşte răspunderea statului pentru acte

sau omisiuni în cadrul exercitării autorităţii publice) şi respectiv alin. 3 (starea

civilă sau capacitatea persoanelor fizice; drepturile patrimoniale născute din

raporturile de familie; moştenire; insolvenţă, concordatul preventiv,

procedurile privind lichidarea societăţilor insolvabile şi a altor persoane

juridice sau alte proceduri asemănătoare; asigurări sociale; dreptul muncii;

închirierea unor bunuri imobile, cu excepţia acţiunilor privind creanţele având

ca obiect plata unei sume de bani; arbitaj; atingeri aduse dreptului de

proprietate privată sau altor drepturi care privesc personalitatea).

Aşa cum s-a remarcat în doctrină[8], textul art. 1025 alin. 1 NCPC este

susceptibil de două interpretări diferite: fie procedura este aplicabilă tuturor

cererilor de chemare în judecată al căror obiect este evaluabil în bani sub

pragul de 10.000 lei, indiferent că sunt cereri personale, reale sau mixte; fie

procedura este aplicabilă numai în cazul cererilor prin care se urmăreşte

2

valorificarea unui drept de creanţă al cărui obiect are o valoare de maxim

10.000 lei.

Deşi există argumente de text în sprijinul celei de-a doua interpretări[9],

credem că dacă legiuitorul ar fi urmărit limitarea aplicării procedurii speciale

doar la cererile având ca obiect valorificarea unui drept de creanţă al cărui

obiect are o valoare de maxim 10.000 lei, ar fi menţionat expres acest aspect

aşa cum a făcut-o în cazul procedurii ordonanţei de plată (art. 1013 NCPC) sau

în cazul cererilor soluţionate în primă şi ultimă instanţă la judecătorie (art. 94

pct. 2 NCPC corespunzător actualului art. 1 alin. 1¹) – ubi lex non distinguit,

nec nos distinguere debemus.

De altfel, Regulamentul vizează inclusiv “cererile neevaluabile în bani”[10] atât

în partea reglementară, respectiv art. 5 alin. 5 (unul dintre puţinele texte care

nu a fost preluat în normele interne)[11], cât şi în cuprinsul formularelor din

anexe:

- astfel, în instrucţiunile de completare a formularului de cerere reclamantului i

se solicită să precizeze dacă cererea are ca obiect o sumă de bani şi/sau alt

caracter (nu este evaluabilă în bani), de exemplu livrare de mărfuri, iar în

această ultimă situaţie reclamantul trebuie să indice valoarea estimativă a

cererii, precum şi dacă doreşte să introducă în subsidiar o altă cerere de

daune-interese, dacă cererea iniţială nu poate fi soluţionată;

- de asemenea, în certificatul privind hotărârea pronunţată în cadrul procedurii

europene cu privire la cererile cu valoare redusă, la pct. 4.3 intitulat conţinutul

hotărârii, se face distincţia clară între cererile având ca obiect plata unei sume

de bani şi cele având un caracter neevaluabil în bani;

- chiar şi Ministerul Justiţiei[12] a preluat odată cu formularele din Regulament

distincţia între cererea evaluabilă în bani (pct. 3.1 din formularul de cerere) şi

cererea neevaluabilă în bani (pct. 3.2).

În concluzie, chiar dacă sintagma utilizată de legiuitorul român în art. 1025-

1032 din NCPC (“valoarea cererii”) nu este cea mai fericită, nefiind corelată cu

modificările introduse în ceea ce priveşte competenţa materială (care vizează

“valoarea obiectului cererii”[13]), având în vedere modelul legislativ comunitar,

3

dar mai ales scopul acestuia, credem că trebuie să prevaleze interpretarea

potrivit căreia procedura cu privire la cererile de valoare redusă se aplică

tuturor cererilor patrimoniale, atunci când valoarea obiectului acestora

nu depăşeşte 10.000 lei.

Susţinem opinia exprimată în doctrină[14] potrivit căreia “au caracter

patrimonial atât cererile care au ca obiect plata unei sume de bani ori

obţinerea altui bun, cât şi cererile care, deşi nu tind în mod direct la obţinerea

unei valori patrimoniale, decurg dintr-un raport juridic cu caracter

patrimonial”. Prin urmare, deşi cu siguranţă marea majoritate a cererilor

întemeiate pe această procedură vor avea ca obiect plata unei sume de bani, nu

este exclusă posibilitatea aplicării acesteia în cazuri precum executarea unui

contract sau predarea unui bun mobil, cu observarea limitării valorice impuse

de lege.

3. Caracterul facultativ al procedurii

3.1. Nici în această privinţă legiuitorul român nu s-a îndepărtat de modelul

comunitar, acordând reclamantului posibilitatea de a alege între procedura

specială şi procedura de drept comun (art. 1026 alin. 1 NCPC).

Pe lângă caracteristicile principale expuse anterior (accesibilitate, simplitate şi

celeritate), care reprezintă totodată şi avantajele procedurii speciale faţă de

cea de drept comun, trebuie luate în considerare şi aspecte precum:

a) timbrajul – potrivit art. 28 din titlul IV al Legii de punere în aplicare[15] a

NCPC, în procedura cererilor de valoare redusă dacă valoarea obiectului

acestora nu depăşeşte 2000 lei taxa de timbru este de 50 lei, iar dacă

depăşeşte această valoare, taxa de timbru este de 150 lei, pe când în procedura

de drept comun cererile se timbrează la valoare, conform art. 2 alin. 1 din

Legea nr. 146/1997, astfel încât costurile sunt mult mai ridicate din acest punct

de vedere[16];

b) admisibilitatea probelor – dacă în procedura de drept comun, sunt

adminisibile orice probe, în condiţiile generale prevăzute de art. 255 NCPC, în

procedura specială se face referire doar la înscrisuri, putând fi încuviinţate alte

4

probe doar dacă administrarea acestora nu necesită cheltuieli disproporţionate

faţă de valoarea cererii de chemare în judecată sau a cererii reconvenţionale

(art. 1029 alin. 9 NCPC);

c) posibilitatea exercitării căii de atac în privinţa cererilor privind creanţe

având ca obiect plata unei sume de bani de până la 2000 lei inclusiv –

hotărârea pronunţată potrivit procedurii speciale este supusă numai apelului la

tribunal, în termen de 30 de zile de la comunicare (art. 1032 alin. 1 NCPC), în

vreme ce procedura de drept comun prevede că cererile privind creanţe având

ca obiect plata unei sume de bani de până la 2000 lei inclusiv se soluţionează

de judecătorie “în primă şi ultimă instanţă” (art. 94 pct. 2 NCPC corespunzător

actualului art. 1 alin. 1¹ – această prevedere a fost criticată chiar de la

introducerea sa prin Legea nr. 202/2010, fiind semnalată inclusiv

contradicţia[17] cu art. 1032 alin. 1 NCPC);

d) momentul punerii în executare a hotărârii – hotărârea pronunţată în primă

instanţă potrivit procedurii speciale este executorie de drept (art. 1030 alin. 3

NCPC), iar exercitarea apelului nu suspendă executarea silită, aceasta putând

fi dispusă de instanţă numai dacă sunt respectate cele două condiţii cumulative

impuse de art. 1032 alin. 2 NCPC (depunerea unei cauţiuni de 10% din

valoarea contestată şi dovedirea unor motive temeinice), spre deosebire de

regula de drept comun, potrivit căreia exercitarea în termen a apelului

suspendă executarea hotărârii pronunţate în primă instanţă (art. 468 alin. 5

NCPC).

3.2. Deşi legiuitorul se referă doar la opţiunea între procedura cu privire la

cererile de valoare redusă şi procedura de drept comun, în situaţia în care

reclamantul are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă constând în obligaţia de

plată a unor sume de bani care nu depăşesc 10.000 lei şi care rezultă dintr-un

contract civil, va avea la dispoziţie şi procedura ordonanţei de plată[18] (art.

1013-1024 NCPC). Deosebirea cea mai importantă între cele două proceduri

speciale vizează efectele hotărârii de respingere sub aspectul autorităţii de

lucru judecat: în vreme ce încheierea de respingere a cererii de ordonanţă nu

împiedică introducerea unei noi cereri (art. 1020 NCPC), hotărârea prin care se

respinge cererea de valoare redusă evocă fondul pretenţiei[19] deduse

judecăţii.

5

În acest sens, în doctrină[20] s-a arătat că atunci când “ordonanţa de plată este

respinsă sau admisă în parte, pentru partea de creanţă nerecuperată creditorul

va putea formula cerere de chemare în judecată potrivit dreptului comun ori va

putea uzita de procedura specială a cererilor de valoare redusă”.

3.3. Pentru a asigura efectiv posibilitatea reclamantului de a opta între între

procedura cu privire la cererile de valoare redusă şi procedura de drept

comun, legiuitorul a prevăzut caracterul interşanjabil al cererii de chemare în

judecată, reglementând ambele ipoteze:

a) dacă reclamantul a introdus cererea potrivit dreptului comun, cel mai târziu

până la primul termen de judecată va putea solicita în mod expres aplicarea

procedurii speciale (art. 1026 alin. 2 NCPC, reglementare care este în

concordanţă cu art. 204 NCPC privind modificarea cererii de chemare în

judacată);

b) dacă cererea nu poate fi soluţionată potrivit procedurii speciale, instanţa îl

informează pe reclamant în acest sens, iar dacă reclamantul nu îşi retrage

cererea, aceasta va fi judecată potrivit dreptului comun (art. 1026 alin. 3

NCPC).

Astfel de situaţii, în care nu este posibilă aplicarea procedurii speciale, pot

apărea atunci când valoarea obiectului cererii depăşeşte valoarea de 10.000 lei

sau atunci când cererea se înscrie într-una din materiile exceptate de lege (art.

1025 alin. 2 şi 3 NCPC); deşi nu credem că restricţia impusă de art. 1029 alin.

9 NCPC (privind încuviinţarea probelor a căror administrare nu necesită

cheltuieli disproporţionate faţă de valoarea cererii de chemare în judecată sau

a cererii reconvenţionale) ar trebui privită ca o condiţie de adminisibilitate a

procedurii, ci mai degrabă ca o recomandare, şi în această ipoteză ar fi

oportună soluţia de judecare a cererii potrivit procedurii de drept comun.

Soluţia de judecare a cererii potrivit dreptului comun a fost preferată celei de

respingere adoptată în cazul ordonanţei de plată în considerarea autorităţii de

lucru judecat a hotărârii pronunţate în procedura cu privire la cererile de

valoare redusă.

6

7

PROCEDURA DE SOLUTIONARE A CERERILOR DE VALOARE REDUSA. CALEA DE ATAC

Procedura cu privire la cererile de valoare redusă reprezintă un nou mijloc

procesual, introdus prin art. 1025-1032 din NCPC (Legea nr. 134/2010

republicată în Monitorul Oficial nr. 542 din 3 august 2012) ca o alternativă la

procedura de drept comun şi la cea a ordonanţei de plată pentru soluţionarea

cu celeritate a litigiilor patrimoniale, atunci când valoarea obiectului acestora

nu depăşeşte 10.000 lei şi nu vizează materiile exceptate de lege (art. 1025

alin. 2 şi 3 NCPC).

Fiind o preluare a Regulamentului Parlamentului European şi al

Consiliului nr. 861/2007 privind stabilirea unei proceduri europene cu

privire la cererile cu valoare redusă[1], noua procedură prezintă un

caracter atipic faţă de concepţia tradiţională a procesului civil român,

întemeiat pe principii precum citarea părţilor şi oralitatea.

1. Procedură contradictorie scrisă

Deşi art. 1029 alin. 1 NCPC instituie regula de principiu potrivit căreia

procedura este scrisă şi se desfăşoară în întregul ei în camera de consiliu,

legiuitorul nu exclude de plano citarea părţilor, ci precizează în alin. 2 cazurile

în care aceasta se poate dispune: dacă apreciază acest fapt ca fiind necesar

(dată fiind formularea extrem de permisivă şi obişnuiţa instanţelor de a aborda

cu maximă prudenţă procedurile care nu implică înfăţişarea părţilor, este de

presupus că, cel puţin la început, în multe situaţii se va opta totuşi pentru

citare) sau la solicitarea uneia dintre părţi, cu precizarea că refuzul instanţei se

motivează în scris şi nu poate fi atacat separat.

Procedura presupune utilizarea unor formulare pretipizate, aprobate prin

Ordin al Ministrului Justiţiei[2], respectiv formularul de cerere (art. 1028 alin.

2 NCPC), formularul pentru completarea sau/şi rectificarea formularului de

cerere (art. 1028 alin. 4 NCPC) şi formularul de răspuns (art. 1029 alin. 4

NCPC). Fiecare formular cuprinde instrucţiuni detaliate privind modul în care

8

trebuie completat, iar rubricile sunt concepute în aşa fel încât să acopere toate

elementele necesare pentru justa soluţionare a cauzei (respectiv identificarea

părţilor, valoare pretenţiei, indicarea probelor, etc.) şi să asigure respectarea

principiului contradictorialităţii.

Instanţei îi revine rolul de a verifica completarea corectă de către părţi a

formularelor, de a le solicita informaţii sau înscrisuri suplimentare, de a

asigura comunicarea formularelor către părţi, cu menţionarea termenelor în

care au obligaţia de a-şi îndeplini obligaţiile procesuale (de regulă 30 de zile de

la primire[3]) şi a sancţiunilor nerespectării acestora (sancţiunea specifică[4]

fiind soluţionarea cauzei în raport cu actele aflate la dosar – art. 1030 alin. 2

NCPC).

Dacă în Regulament instanţa trebuie să comunice actele de procedură către

părţi într-un termen de 14 zile[5], legiuitorul român a preferat sintagma deja

consacrată în procedurile urgente, respectiv “de îndată” ( art. 1029 alin. 3 şi

alin. 5 NCPC).

2. Etapele procedurii în primă instanţă

Procedura debutează cu depunerea sau trimiterea de către reclamant a

formularului de cerere însoţit de copiile de pe înscrisurile de care înţelege să

se folosească (art. 1028 alin. 1-3 NCPC) la judecătoria competentă teritorial,

conform regulilor de drept comun.

Urmează o etapă administrativă, similară celei de verificare şi regularizare a

cererii de chemare în judecată prevăzută la art. 200 NCPC, instanţa putând

solicita reclamantului să completeze sau să rectifice formularul de cerere în

termenul stabilit în acest sens, a cărui nerespectare atrage sancţiunea anulării

cererii (art. 1028 alin. 4 şi alin. 5 NCPC). Deşi este de departe cel mai

important termen[6] din procedură, legiuitorul nu a făcut nicio referire la

durata acestuia, sens în care pot fi luate ca punct de reper două texte:

- fie art. 1029 alin. 8 NCPC, potrivit căruia termenul în care părţile trebuie să

răspundă la solicitarea instanţei de a furniza mai multe informaţii nu poate

depăşi 30 zile de la primirea comunicării – dispoziţia vizează însă etapele

9

ulterioare ale procedurii;

- fie art. 200 alin. 2 NCPC, potrivit căruia reclamantul trebuie să facă

completările sau modificările dispuse de instanţă în termen de cel mult 10 zile

de la primirea comunicării, sub sancţiunea anulării cererii – prevederea de

drept comun fiind aplicabilă în tăcerea normei speciale.

Instanţa procedează la comunicarea către pârât a formularului de cerere

completat corect şi a copiilor de pe înscrisurile depuse de către reclamant,

precum şi a formularului de răspuns (care nu este obligatoriu, fiind permisă

utilizarea oricărui alt mijloc adecvat – art. 1029 alin. 4 NCPC), cu menţiunea de

a-l completa şi depune/ trimite în termen de 30 de zile de la primire, sub

sancţiunea soluţionării cauzei în raport cu actele aflate la dosar (art. 1030 alin.

2 NCPC). Actele depuse de pârât se comunică reclamantului (după caz,

formular de răspuns, cerere reconvenţională, înscrisuri).

Dacă pârâtul a formulat cerere reconvenţională, reclamantul trebuie să

completeze formularul de răspuns şi să-l depună/ trimită în termen de 30 de

zile de la primirea acesteia, sub sancţiunea soluţionării cauzei în raport cu

actele aflate la dosar (art. 1030 alin. 2 NCPC).

Cererea reconvenţională ridică însă mai multe probleme, începând chiar cu

definirea acesteia, care în dreptul intern (“pretenţiile pe care pârâtul le are în

legătură cu cererea reclamantului, pretenţii derivând din acelaşi raport juridic

sau strâns legate de aceasta” – art. 209 alin. 1 NCPC) este mult mai largă decât

cea din Regulament (“cerere rezultată în urma aceluiaşi contract sau fapt pe

care s-a bazat cererea principală”[7]).

Din redactarea art. 1029 alin. 7 NCPC (“cererea reconvenţială care nu poate fi

soluţionată în cadrul prezentei proceduri întrucât nu sunt îndeplinite cerinţele

prevăzute la art. 1025 NCPC, va fi disjunsă şi judecată potrivit dreptului

comun”), rezultă că se aplică aceleaşi reguli ca şi în cazul cererii introductive

(pragul valoric şi exceptarea materiilor prevăzute de lege), soluţie raţională

având în vedere faptul că şi în procedura specială cererea reconvenţională nu

reprezintă altceva decât o veritabilă cerere de chemare în judecată. În ceea ce

10

priveşte forma pe care trebuie să o îmbrace cererea reconvenţională, deşi

Regulamentul face trimitere expresă la dispoziţiile privind formularul de

cerere[8], în dreptul intern s-a omis acest aspect, astfel încât în doctrină[9] s-a

exprimat opinia potrivit căreia aceasta ar trebui să îndeplinească cerinţele de

drept comun privind cererea de chemare în judecată (art. 209 alin. 3 coroborat

cu art. 194 NCPC); în opinia noastră, considerentele exprimate anterior

pledează pentru redactarea cererii reconvenţionale potrivit formularului de

cerere specific acestei proceduri.

Totodată, deşi legea internă nu face nicio trimitere la procedura administrativă

de verificare şi regularizare a formularului de cerere reconvenţională, aşa cum

face Regulamentul[10], pentru identitate de tratament juridic, apreciem că ar

trebui aplicate dispoziţiile art. 1028 alin. 2 NCPC.

3. Probaţiunea

Legiuitorul român menţionează expres ca mijloace de probă doar

înscrisurile[11], în vreme ce Regulamentul oferă mult mai multe posibilităţi:

depoziţii scrise ale martorilor, ale experţilor sau ale părţilor, obţinerea de

probe prin videoconferinţă sau prin intermediul altor tehnici de comunicare

(art. 9 alin. 1), expertiza sau proba cu martori (art. 9 alin. 2).

Mărul discordiei îl constituie însă restricţia impusă de art. 1029 alin. 9 NCPC,

potrivit căruia “nu vor fi însă încuviinţate acele probe a căror administrare

necesită cheltuieli disproporţionate faţă de valoarea cererii de chemare în

judecată sau a cererii reconvenţionale”; formularea imperativă a textului,

dublată de negaţie, pare a sugera că se instituie o condiţie specifică de

admisibilitate a probelor, similară celei din procedura ordonanţei de plată (art.

1020 alin. 1 şi 2 NCPC).

Chiar dacă de regulă tocmai natura transfrontalieră a litigiului determină

creşterea costurilor legate de administrarea probelor, norma corespondentă

din Regulament are mai degrabă caracter de recomandare[12] (“instanţa

trebuie să opteze pentru cele mai simple şi mai puţin oneroase mijloace de

obţinere a probelor”).

11

Drept urmare, considerăm că procedura cu privire la cererile de valoare redusă

permite administrarea oricăror mijloace de probă, dar implică o observare mai

atentă a principiului proporţionalităţii[13], cu atât mai mult cu cât acesta îşi

găseşte aplicarea şi în privinţa acordării cheltuielilor de judecată[14]; de altfel,

în procedura internă singurul mijloc de probă care ar putea intra sub incidenţa

acestui text este expertiza judiciară.

4. Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa

Art. 1030 alin. 1 NCPC prevede un termen de 30 de zile de la primirea tuturor

informaţiilor necesare sau, după caz, de la dezbaterea orală pentru ca instanţa

să pronunţe şi să redacteze hotărârea care va cuprinde una din următoarele

soluţii:

- anularea cererii, în cazul neîndeplinirii obligaţiei de timbrare a cererii sau în

cazul nerespectării termenului stabilit de instanţă pentru completarea sau

rectificarea formularului de cerere (art. 1028 alin. 5 NCPC);

- respingerea cererii, dacă reclamantul nu îşi dovedeşte pretenţiile[15];

- admiterea cererii, hotărârea fiind executorie de drept (art. 1030 alin. 3 NCPC)

spre deosebire de regula de drept comun (art. 633 NCPC).

În privinţa acordării cheltuielilor de judecată, art. 1031 alin. 2 NCPC face o

nouă trimitere la principiul proporţionalităţii, acestea putând fi cenzurate de

instanţă în două situaţii: dacă nu au fost necesare procesului sau dacă sunt

disproporţionate faţă de valoarea cererii.

5. Calea de atac

Potrivit art. 1032 alin. 1 “hotărârea judecătoriei este supusă numai apelului la

tribunal, în termen de 30 zile de la comunicare”; soluţia corespunde celei din

dreptul comun, cu excepţia cererilor privind creanţe având ca obiect plata unei

sume de bani de până la 2000 lei inclusiv care sunt de competenţa în “primă şi

ultimă instanţă” a judecătoriei (art. 94 pct. 2 NCPC).

Prin derogare de la dreptul comun însă (art. 468 alin. 5 NCPC), exercitarea

apelului nu suspendă executarea silită, aceasta putând fi dispusă de instanţă

12

numai dacă sunt respectate cele două condiţii cumulative impuse de art. 1032

alin. 2 NCPC: depunerea unei cauţiuni de 10% din valoarea contestată şi

dovedirea unor motive temeinice.

Întrucât nu există nicio prevedere specială în privinţa judecării apelului,

urmează a se aplica regulile de drept comun, îndeosebi cele privitoare la

citarea părţilor (art. 475 alin. 2 NCPC).

6. Concluzii

Procedura cu privire la cererile de valoare redusă se distinge prin accesibilitate

(presupunând utilizarea unor formulare tipizate care cuprind informaţii clare

privind completarea fiecărei rubrici), simplitate (fiind de regulă o procedură

scrisă, care numai în mod excepţional implică înfăţişarea părţilor) şi celeritate

(etapele derulării procedurii în primă instanţă fiind stabilite detaliat, în funcţie

de poziţia procesuală a părţilor, cu specificarea termenelor şi a sancţiunilor).

În plus, noua procedură prezintă şi alte avantaje demne de luat în considerare,

precum taxa de timbru fixă şi într-un cuantum mai redus decât în procedura de

drept comun şi caracterul executoriu de drept al hotărârii primei instanţe,

independent de exercitarea apelului.

Date fiind premisele de ordin legislativ, revine practicii judiciare rolul de a

dovedi în ce măsură noua procedură specială răspunde dezideratelor în

vederea cărora a fost instituită: eficientizarea soluţionării cererilor de valoare

redusă şi degrevarea rolului instanţelor de judecată.

13