Carol Ludovic LupşiascaIoan Ovidiu Bejan

CERCETĂRI PRIVIND MORILE CU CIUTURĂ DIN ZONA DUNĂRII DIN PERSPECTIVA LIMBAJULUI POPULAR1.

Morile cu ciutură constitue cele mai simple instalaţii de măcinat cereale, acţionate hidraulic. Simplităţii şi aspectului rudimentar de o parte, li se ataşează în plan opus soluţii tehnice de o măiestrie desăvârşită. Era firesc să fie privită ca invenţie genială târzie, preluată în mediul rural în execuţia rudimentară specifică tehnicii populare. Inventator s-a considerat a fi un anonim din vremea războaielor husite, de la care se păstrează în „Deutsches Museum“ din München o schiţă cu adnotarea autorului: „Aceasta este o moară de apă în care roata este culcată de-a latul pe apă şi arborele stă deasupra şi deasemenea este o moară adevărată, care nu necesită o roată dinţată“2. În realitate, anonimul a făcut doar schiţa unei mori bine cunoscute in vremea sa.

Cu câteva secole în urmă acest tip de mori era foarte răspândit. „I se spune câteodată moară grecească (căci ea apare în Grecia antica) sau scandinavă (căci ea se menţine multă vreme in Scandinavia) . I s-ar putea spune tot atât de bine chinezească sau corsicană, sau braziliană, sau japoneză, sau din insulele Feroe, sau din Asia Centrală, căci moara hidraulică îşi vedea de lucru în toate aceste regiuni, de la caz la caz, până in secolul al XVIII-lea sau XX-lea, la orizontală (cu axa de rotatie verticală – n. a.), dezvoltând în acest caz o forţă elementară cât să mişte încet o moară de grăunţe. Nu e nimic de mirare în faptul că întâlnim roţi primitive in Boemia încă în secolul al XVI-lea sau in România prin 1850 (de fapt până în zilele noastre - n. a.). Aproape de Berchtesgaden mori de acest tip au şi funcţionat până prin 1920“3.

Capacitatea de măcinare a morilor cu ciutură este redusă şi diferită de la o moară la alta, dar şi de-a lungul anului la aceeaşi moară, funcţie de puterea hidraulică disponibilă. In cazuri obişnuite se obţin 15 kg de făină într-o oră4, în cele mai favorabile, de excepţie, aproximativ 1 kg de făină într-un minut5.

In Banat şi în Oltenia aceste mori erau de obicei construite, exploatate şi întreţinute de asociaţi, fiecare moară constituind proprietatea comună a unui grup ce putea include până la 20-30 de familii. Morari propriu-zişi apar rar. Morile asociaţilor lucrau fără supraveghere continuă, prezenţa ţăranului fiind necesară numai l a pornire, reumplerea coşului cu grăunţe şi oprire.

DESCRIERE, TERMENI POPULARI , LEGĂTURI SEMANTICE.

Utilizăm termenul moară cu ciutură doar pentru a-i defini tipul. Indiferent de tipul morii, referirea în vorbirea curenta cuprinde numai cuvântul „moară“. Denumirea curentă şi paralelă dată morii cu ciutură în Banat este cea de râşniţă, deşi se deosebeşte de râşniţele de mână nu numai datorită acţionării hidraulice. Intr-o formă şi execuţie simplificată, ea înglobează toate particularităţile unei mori cu pietre, exceptând instalaţia de separare şi cernut făina. Cum în satele româneşti de deal şi munte din Banat morile cu ciutură ocupau un loc predominant, dacă nu exclusiv, denumirea de râsniţă, deşi sugerează simplitatea faţă de alte tipuri de mori hidraulice, a apărut probabil ca şi al râşniţei de mână direct din verbul a râşni, presupus de origine slavă (rus. rascit'= a zdrobi, a răni; sbcr. raseci = a tăia, a spinteca, a despica), cu sufixul de substantivare de factură sudslavă iţa asimilat însă demult în limba română.

Natural, cele mai multe mori poartă şi nume proprii. In valea Ponoarele, fiecare moară era numită după satul sau cătunul pe care-l deservea: Intre Sate, Ponoare, Băluţa, Răiculeşti, Nebunilor, Mărtineasca, Tihoilor şi Cracu Muntelui. Uneori o aceeaşi moară poate să poarte mai multe nume. Este cazul mai multor mori din Valea Rudărica. Astfel Indărătnica Mare se mai numeşte Indărătnica Bătrână, Moara de sub Stâncă dar şi Intre Râuri. Incă două mori poartă numele de îndârătnice: Indărătnica Mică şi Indărătnica Nouă. Sensul de rotaţie nu are nici-o importanţă pentru buna funcţionare a unei mori, dar sensul natural „drept“ este cel care corespunde mişcării soarelui şi lunii pe cer; pentru omul emisferei nordice, cel al sensului acelor ceasornicului. Indărătnice (lat. in-de-retro - în spate, în urmă, înapoi) sunt morile, in care părţile în rotaţie privite de sus se rotesc în sens invers mişcării acelor de ceasornic.

Vom descrie moara cu ciutură qrupând părţile componente in trei categorii:- cele indispensabile acţionării şi procesului de măcinare,- cele aferente captării şi aducţiunii apei

1 Lucrare prezentată la sesiunea de comunicări “Dunărea – arteră de comunicaţie europeană”, Băile Herculane, 3-5 septembrie 1993.

2 Joachim Raabe,Hydraulische Maschinen und Anlagen. Teil 4 Wasserkraftanlagen, VDI Verlag, Düsseldorf, 1870, p.1. Textul original al adnotării: „Item das ist ein Wasser mull da das Rad nach der prayt auff dem Wasser leyt vnde sein wellpavn steht vb sich, und ist ein gerechte mull vnde sie darf chain chomb Rad.”

3 Fernand Brandel, Structurile cotidianului, vol. II, ed. Meridiane, Bucureşti, 1984, p.108.

4 Se semnalează şi productivităţi mult mai mici. La Podeni şi Gornenţi (jud. Mehedinţi) se obţin la apă suficientă cca. 150 – 225 kg în 24 ore, iat în condiţii de debit minim abia 80 kg. în 24 ore (H. Ruşdea, Procesul de dezintegrare, din viaţa satului contemporan, a instalaţiilor de industrie ţărănească, în Studii şi comunicări de istorie a civilizaţiei populare din România, vol. 2, Muzeul Bruckenthal, Sibiu, 1981, p. 214).

5 Cazul unei mori pe locul Brazi, lângă Clopotiva (jud. Hunedoara). Această moară a fost iniţial acţionată de o roată cu ax orizontal şi admisie superioară. În 1951 a fost transformată în moară cu ciutură, utilizând linguri robuste, executate de un meşter din Clopotiva, adecuate unor debite mari, productivitatea crescând la valoarea indicată. O productivitate similară este semnalată de Hedviga Ruşdea, Morile cu ciutură de pe valea Tismanei, în Cibinium, Muzeul Bruckenthal, Sibiu, 1974-1978, p. 217: între 900-1500 kg în 24 ore dacă avea apă suficientă, însă numai 650 kg sau chiar 150 kg în 24 ore la debit mic.

1

- cele auxiliare, a căror funcţiune ar putea să fie îndeplinită şi în alt mod, chiar dacă nu există o alternativă reală pe teren (dar imaginabilă).

Părţile esenţiale ale morii

Organul care transformă energia hidraulică în energie mecanică, ciutura (? lat. *cytola), este o roată de apă cu axa de rotaţie verticală prezentând la periferie pale curbate sau scobite, de obicei de forma alungită, dispuse radial şi lovite direct de un jet de apă (roată de şoc6). Denumirea de ciutură este cea mai frecventă, dar se mai întâlnesc denumirile: roată cu linguri (lat. rota, lat. linqula), roată de/din apă (lat. aqua), mâtcă (sbcr. mutiti = a amesteca, a agita, a tulbura), mai rar tulbină sau dulbina, deşi in Ardeal apare relativ frecvent noţiunea de moară cu turbină7.

Ciutura = „roată de apa” nu are alt sens traductibil, întrucât nu se poate stabili o relaţie cu sensul comun actual: „găleată sau vas de scos apa din fântănă“, „cantitate de apă măsurată cu acest vas“ (gr. kotylos = pahar, ceaşcă; lat. cotula, cotyla = măsură pentru lichide; cu sens apropiat scr.

utura, slovenă čutara, čotara = ploscă, măsură pentru lichide, magh. csutora = ploscă, făra a fi însa de origine slavă iar în maqhiară apare ca împrumut românesc). Admiţând o asemenea relaţie, ar trebui să întâlnim termenul roată cu ciuturi, inexistent, dar exclus şi ipotetic, dată fiind forma aparte a vasu-lui numit ciutură. Cazul mâtcă cu ciutură, semnalat de P. Petrescu8, este cu totul izolat şi apare ca etimologizare populară pornind de la noţiunea actualmente comună a termenului ciutură.

Cu acest prilej ne oprim şi la termenul roată cu făcaie (magh. fa-kanál = lingură de lemn) folosit în cursurile de maşini hidraulice ale prof. Dorin Pavel (1900 - 1979) dar şi în lucrări mai recente. In ce ne priveşte, nu am reuşit să identificăm acest termen pe teren. In cazuri izolate se ştie de el, dar se spune ciutură, iar la componentele paleta.iului, in Oltenia ca şi în Banat, se foloseşte cel mai adesea termenul aripi şi mai rar linguri sau căuşe. Deşi nu excludem posibilitatea utilizării în unele zone din Ardeal, părerea noastră este că acest termen este o creaţie popularizantă a unor erudiţi ardeleni, poate chiar a profesorului Dorin Pavel (originar din Lancrăm), cunoscut ca autor a numeroşi termeni care apoi s-au impus in vocabularul tehnic românesc. Infiltrarea in mediu putea avea loc prin intermediul „ştiutorilor de carte“.

La instalaţii de tehnică ţărănească termenul „ciutură“ mai este semnalat pentru:- „Dispozitiv de ancorare - tracţionare întrebuinţat la morile plutitoare din Banat, format dintr-un cilindru de lemn care se roteşte în jurul unui stâlp,

bătut în pământ, formând un mosor pe care se înfăşoară un otgon, lanţ sau cablu de care este legată moara“9. Alături de ‘ciutură = roată de apă’ întretaie sferanoţiunilor „corp in mişcare de rotaţie“, „vârtelniţă”, „vârtej”

- „Piesă tubulară între butoni şi găleţea“, relatare izolată, care dacă nu este rezultatul unei erori la consemnarea termenului, poate fi alăturat denu-mirii sitela, sitel, saietel - a unui jgheab foarte înclinat şi prin care apa curge turbulent şi zgomotos - utilizată in zona Triestului10 ca şi lat. cito = apune in mişcare, repede.

Alt termen pentru moara cu ciutură, acela de moară cu tulbină sau dulbină, nu işi are originea aparent explicabilă in turbină. Deşi in Ardeal este folosită frecvent ultima formă, credem că aici a apărut pe calea unei etimologizări populare. La Târnova, exista pe valea Berzavei o moară cu ciutură cunoscută sub denumirea Moara cu Tulbină şi o staţie omonimă a căii ferate uzinale ce deservea uzinele din Resiţa11. Termenul tehnic turbină a fost introdus de Bourdin la 1826 (din lat. turbo = sfârlează) pentru a desemna propria invenţie a unei roţi cu reacţiune12. In literatura tehnică s-a răspândit abia la sfârşitul secolului trecut şi încă la începutul acestui secol se utiliza cu predilecţie termenul de roată asociat la numele inventatorului (germ. Rad, engl. wheel, ital. ruota, fr. roue) pentru desemnarea a ceea-ce numim azi turbine hidraulice. Din Reşiţa nu avea cum să se transfere noţiunea de turbină asupra acestei instalaţii, intrucât primele turbine cunoscute în zonă au apărut abia cu ocazia construirii centralelor de la Grebla si Brazova în primul deceniu al secolului 20. Or staţia ferată Moara cu Tulbină exista din 1872, anul trecerii la tracţiunea cu abur pe calea ferată uzinală Reşiţa-Secul şi începeriilucrărilor de extindere a căii până la Delineşti. V. Ioniţă cunoaşte toponimul -moara nu mai există demult - sub forma „Moara cu dulbină“, de la dulbină, dalbină = bulboană, vârtej, explicat de autor „ca urmare probabil, a unei etimologizări populare dulbină/turbină“13. Un termen tulbină putea să fi existat in

6 Tipurile de roţi hidraulice sunt: roata de şoc (când un jet mai mult sau mai puţin compact loveşte paletajul de la periferia roţii), roata de curent (roata scufundată cu partea inferioară a paletajului în curentul apei, fără să se remarce o diferenţă sensibilă a nivelului apei înainte şi după roată) şi roţi gravitaţionale (acţionate în principal prin greutatea apei), care se disting la rândul lor în roata cu admisie superioară, cu admisie mijlocie, cu admisie inferioară. Pe lângă aceste roţi motoare există şi roti generatoare (elevatoare, de ex. Sakia). Ciutura nu este totuşi o roată de şoc propriu-zisă. Acţionarea ei rezultă nu numai din lovirea palelor de către un jet de apă ci mai degrabă prin devierea acestuia ca la turbinele cu acţiune moderne (de ex. roata Pelton).

7 Pentru organizarea muzeului tehnicii populare din Sibiu, Cornel Irimie a întreprins o anchetă statistică (Cornel Irimie, Anchetă statistică în legătură cu reţeaua de instalaţii tehnice populare acţionate de apă pe teritoriul României, în Cibinium 1867-68, Sibiu, 1968, p. 413-487), înregistrând numeroase “mori cu turbină”, fără a preciza însă tipul roţii de apă. Pe de altă parte, statistica nu pune în evidenţă mori cu ciutură în Transilvania, deşi la data respectivă mai existau cu certitudine.

8 P. Petrescu, Arhitectura populară din Mehedinţi, în Analele Banatului seria Etnografie, vol. I., Timişoara, 1981, p. 208.

9 H.Hoffmann, Moara plutitoare. Contribuţii la studiul dezvoltării, răspândirii şi funcţionării unui mecanism complex de prelucrat cereale, în “Studii şi comunicări de istorie a civilizaţiei populare din România” vol. 2, Muzeul Brukenthal, Sibiu, 1981, p. 140.

10 Giuseppe Sebesta, La via dei Mulini, Trento, 1977, p. 125.

11 Josef Windhager, Meine Heimat, manuscris în păstrarea familiei, Reşiţa, 1939.

12 R. Camerer, Vorlesungen über Wasserkraftmaschinen, ed. W. Engelmann, Leipzig, 1914, p. 214.

13 Vasile Ioniţă, Note de toponimie, în Studii şi cercetări de istorie şi toponimie, Reşiţa, 1976, p. 51 şi 76.2

limbajul popular derivat direct din lat. turbo = vărtej, mişcare circulară, învârt ire, fus, sfâr lează (a aţâţa, a tulbura, a invălmăşi) , lat. turben = vârtej şi modificat în acelaş mod ca tulbure (lat. turbulus), a tulbura (lat. turbulare) sau tulburare (lat. turba = dezordine).

Sensul de vârtej, agitaţie, tulburare se regăseşte şi în termenul mâtcă, evident dacă apelăm la originea slavă (sbcr.mutiti = a tulbura, a amesteca).

Ciutura se compune dintr-un butuc, bucium (autohton) sau căpăţâna ciuturii (lat. *capitina) şi sistemul de pale fixate în acest butuc şi numite cel mai adesea aripi (lat. alapa = palmă), linguri (lat. ligula, lingula) sau căuce (lat. caucus). Butucul şi buciumul desemnează in general partea centrală a unei roţi şi sunt cuvinte vechi din limba română. Termenul butuc este enumerat de I. I. Russu printre cuvintele sigur autohtone14; in părţile Timocului apare sb. butuk = trunchi , tufă, buştean, stâlp, dar este aici un împrumut românesc15. Bucium posibil autohton, cu inţelesul trunchi, tulpină de arbore sau butucul roţii, este prezent cu acest sens şi în aromână. Cu inţelesul de Ins t r umen t muz ica l de suf l a t der ivă d in la t . bu cinum = sun et de trompetă, semnal; lat. bucina = corn, trompetă. Căpăţâna ciuturii (lat. *capitina, lat. capitulum = căpşor, cap, lat. capito = cel care are capul mare) are aici sensul de miez „căpos“, ca şi în cazul „capaţâna verzei“, dar originea este tot în „căpăţâna roţii“ (carului).

Forma tradiţionala a palelor poate fi recunoscută doar la ciuturile mai vechi, din lemn. De altfei denumirile de lingură şi căucă sugereaza forma obţinută prin cioplire şi scobire în lemn. Aripa este un termen folosit şi la paletajul altor roţi, mai plate în aceste cazuri decât cele ale unei ciuturi. Totuşi, in cazul ciuturii, nu se poate remarca pe teren o asociere a acestor denumiri cu forma particulară a palelor. Căuşul este un obiect (lemn) scobit relativ adânc, lat. cavus - gaură, vizuină (lat. cavus = gol, găunos, scobit, adânc). Lat. cava manus = scobitura mâinii se regăseşte şi în românescul „a face mâna căuş“.

Transmiterea cuplului rotor de la ciutură la mecanismul de măcinare se face prin fus (lat. fusus), de obicei o bară de lemn cu secţiunea pătrată sau circulară îmbinată în partea inferioară cu butucul iar in partea superioară cu piatra de moară rotitoare. Fusul prezintă la capătul inferior, o tijă metalică numită călcâniu sau calcâi (lat. calcaneum, calcaneus) care se sprijină de o piatră scobită, numită broască (lat. *brosca) . La prima vedere apare un sens metaforic - piatra asemanată cu o broască şezând în apa mică. Termenul broască este însă semnalat şi pentru orificiul de secţiune pătrată în care se fixează tija de apăsare a unui teasc16. Piatra pivot are şi ea practicată o adâncitură in care călcâiul este „prins“ şi ghidat radial (lat. brochus = care are gura ieşită în afară). Sensul broască = „parte a unei încuietori în care se introduce cheia“ cuprinde şi el elemente legate de noţiunea de orificiu, deschidere care captează, prinde, închide.

La rândul ei piatra-pivot este aşezată pe o grindă de susţinere numita furcă (lat. furca - furcă, lemn bifurcat), posadă, posadea sau posadina (sbcr. posaditi = a sădi , a instala), crăcană sau crac (bg. krak), uneori şi geamăn, cu sens similar celui de cracă (lat.geminus = geamăn, dublu, îndoit, la fel). Pentru furcă se mai cunoaşte termenul cobilă (sl. kobyla, sbcr. kobila - travee, grindă de susţinere), care fiqurează în chestionarele de etnografie şi folclor întocmite la sfărşitul secolului trecut17. Furca este articulată la un capăt de un suport al construcţiei morii, de celălalt fiind articulată o tijă verticală care serveşte la ridicarea ansamblului rotitor. Funcţie de fineţea de măcinare dorită, distanţa dintre pietre poate fi reglată prin ridicarea sau coborârea furcii şi cu aceasta a ansamblului: fus, ciutură, piatra alergătoare. Oprirea si pornirea se face prin intermediul aceluiaş mecanism, concomitent cu închiderea (sau abaterea spre deversare) respectiv deschiderea aducţiunii. In ansamblu mecanismul se numeste şi el posadă, posadină, posadea (sbcr. posada) sau urcător (din a urca, lat. *oricare). Termenul de posadă desemneaza însă cel mai adesea numai furca, în timp ce urcătorul desemnează de obicei numai tija verticală pentru ridicare.

Procesul de mărunţire al grăunţelor are loc între pietre (lat. petra), una alergătoare (din a alerga, lat. allargare), alta stătătoare (din a sta., lat. stare) sau zăcătoare (din a zace, lat. iacere).

Grăunţele pătrund între pietre printr-un orificiu central în piatra alergătoare, guriţa (diminutiv de la gură; lat. gula = esofag, gât, gâtlej).Pentru ca pietrele să poata „muşca“ boabele, suprafeţele active ale pietrelor nu trebuie lăsate să se netezeasca prin uzură. De aceea, din când

în când, suprafaţa activă a pietrei alergătoare se prelucrează bătând -o cu ciocanul de ferecat. Pentru verbul a fereca, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (DEX), dă etimologul lat. fabricare, cu totul neverosimil. Noţiunea ferecatului cuprinde sensul de fixare cu fier (a întări prin legături metalice o carte, a lega cu lanţuri pe cineva, a pune în fiare), dar prin intermediul „baterii cu/în fier“. In italiană există ferare = a fereca, a potcovi, latina cultă ne oferă ferratus = cu fier, legat sau acoperit cu fier; ferriterus = cel pus în lanţuri şi ferio = a lovi , a bate, a răni. A fereca era la origine nu atăt fixarea - stadiul final al operatiei - ci operaţia de „batere cu sau în fier“, de exemplu în momentul legării in lanţuri. Acest sens s-a păstrat la propriu în cazul ferecării pietrei.

Părţi ale sistemului de admisie

Se întâlnesc două sisteme de admisie:- cu jgheab- cu butoni(u)Primul sistem, mai frecvent, utilizează un jgheab (sbcr. žleb = jgheab, rigolă) sau scoc (sbcr. skok = săritură, salt, cădere a apei) înclinat,

cu secţiunea de obicei dreptunqhiulară, mai lată şi scundă în partea superioară, mai îngust şi mai înalt în partea inferioară, care îndreaptă jetul de apă spre aripile ciuturii.

AI doilea, utilizat îndeosebi pe ape cu debite mici, constă dintr-o conductă forţată sub forma unui trunchi de copac, de requlă scorburos, perforat prin ardere inăbuşită, numită butoni(u), buduroni(u) sau executată din doage şi numită butoi. Conducta forţată se termină cu un ajutaj numit găleţea (lat.

14 I. I. Russu, Etnogeneza românilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 116.

15 D. Gămulescu, Influenţe româneşti în limbile slave de sud, vol. I., Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 84.

16 Gheorghe Iordache, Ocupaţii tradiţionale pe teritoriul României, vol. II., ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1986, p.206.

17 I. Topşa, Contribuţii la studiul culturii populare bănăţene de la sfârşitul secolului al XIX-lea, în Analele Banatului, seria Etnografie – Artă, vol. II., Muzeul Banatului, Timişoara, 1984, p. 9-10.

3

galleta) care datorită secţiunii mult mai mici decât conducta, permite umplerea acesteia şi fornarea la ieşire a unui jet de apă sub acţiunea presiunii din interior. Se întâlneşte folosirea termenului butoi şi pentru cazul în care conducta este dintr-un trunchi perforat, probabil în urma unei etimologizări populare explicabilă din asemănarea celor doi termeni . Butoiul din doage îl întâlnim la Moara Burului din Prejna, unde „era făcut din cca. 20 de doage, din inimă de pin lungi de câte 8 metri, strânse la cele două capete cu cercuri de fier“18, la Moara lui Goanţă din Podeni19 sau la moara particulară din Ponoarele. Sensul de trunchi de copac scorburos, buturos alătură termenul de butoni(u) de cuvintele cu radicalul but (butuc, buturos) comentate de I. I. Russu şi considerate de acesta de origine autohtonă20, în timp ce butoi derivă din bute (lat. buttis) . Tot de sensul buturos, dar prezentând interferenţe cu sfera noţiunilor butoi şi putină, trebuie legat şi termenul buduroni, pe care DLR îl explică din budăi (vas de lemn…, trunchi scobit întrebuinţat ca ghizd la fântână) , cu originea in mg. bödöny - butoiaş. Relaţia pare mai degrabă inversă21. Dacă unele variante reqionale au suferit modificări fonetice sub influenta celei maqhiare sau altora slave, cuvântul de origine al lui buduroni trebuie căutat în vechime. Forma duduroni(u) este semnalată de C. Bucur: „având capătul inferior (cu diametrul mic, deci) înfundat cu cepuri din lemn („dude“) confecţionate din plută - sau din alte esenţe moi şi având la rândul lor un orificiu central, cu diametre diferite“22 . Duduron = ţeavă, cilindru, tot ce are formă cilindrică23. Autenticitatea termenului “tehnic” duduroni = butoni este îndoielnică. Relatarea se face in legătură cu morile din Rudăria unde există exclusiv mori cu jqheab şi nimeni nu-şi aminteste să f i existat vreodată mori cu butoni pe Rudărica.

In jqheab sau în butoniu apa pătrunde dintr-un canal de aducţiune, numit cel mai adesea erugă, irugă, ierugă (lat. irrigo, inrigo = a aduce apa răspândind-o pe/in... , a scălda, a stropi , a uda , a inunda), dar şi sanţ (germ. Schanze). Surse româneşti derivă cuvântul ierugă (canal prin care se abate apa la moară, etc) din sbcr. jaruga = groapă, sanţ, canal, râpă, viroagă, surse sudslave derivă cuvantul sărbocroat din tc.yarik 24.

Abaterea apei din cursul principal al unui râu spre canalul morii se face printr-un baraj, numit stăvilar (stavilă + suf. -ar) . Implicit se formează un lac numit iaz (sbcr. jaz = dig, baraj, canal, ponor, prăpastie; sbcr. jezero = lac) sau tău (mg. tó = lac).

Accesul apei spre roată la oprirea morii se împiedecă cu o placă de lemn, stavilă (sbcr. staviti = a pune, a aşeza) sau opritor (a opri, sl. opreti = a rezista, a opune rezistenţă) aşezată în jqheab sau la întrarea în butoni. Pentru a împiedeca pătrunderea frunzelor şi crengilor se utilizeaza un grătar înaintea jgheabului sau butoniului numit gratie (lat. *qratis < lat. crates,cratis = împletitură de nuiele, fascină).

Componente auxiliare

La unele ciuturi aripile sunt prinse într-un cerc, deobicei o centură făcută dintr-o bandă de tablă. Corespondenţa cu cercul roţilor obişnuite (de car, căruţă) este evidentă (lat. circus = cerc).

Ridicarea părţilor rotitoare se obţine prin sistemul deja amintit, compus din furcă şi urcător. Ridicarea sau coborârea se face cu o tijă verticală (urcător) numită datorită poziţiei lumânare (lat. luminaria) sau datorită funcţiei pe care o indeplineşte ridicător (a ridica, lat. erigo = a ridica, a înălţa, a face să se ţină drept) sau urcător (amintit şi ca denumire a ansamblului). Fixarea în poziţia ridicată se face cu o pană (? lat. penna = pană, aripă, săgeată; vezi lat. penetro = a pătrunde, a strecura, a întra) din lemn, întrodusă la nivelul podelei din casa morii intr-o deschidere practicată în lumânare.

Centrarea fusului in partea superioara rezultă prin ghidarea acestuia intr-un fel de lagăr de ghidare, în timp ce în partea inferioară centrarea are loc la nivelul punctului de sprijiin al călcâiului în broască. Ţinând seama de uzura posibilă la nivelul lagărului de ghidare, partea superioară a fusului se face dintr-o tijă distinctă din metal, numita stăi (a sta, lat. statuo = a pune , a aşeza. a stabili, a opri, a statornici), care traverseaza un tub de lemn împănat într-o gaură a pietrei fixe şi numit gânjeu sau gânjei. Termenul ar putea să derive din gânj = împletitură de nuiele sau scoarţă de tei întrebuinţată in loc de funie (? bq.qaz) . Originea bulgară a termenului este discutabilă. S-ar putea ca la origine ghidarea să se fi făcut cu un fel de câlţ, dar şi în acest caz termenul putea avea altă origine. Desemnând iniţial un fel de mătase brută, pers. - arab. gazz a dat sp.gasa şi fr. gaze = ţesut rar, transparent. De stăi se fixează şi pana radială din metal, care serveşte la antrenarea pietrei alergătoare. Această pană, care transmite cuplul motor se numeşte pârpăriţă (? sl .puprica) . După formă pare diminutivul unui cuvânt pârpăr, inexistent azi în limba româna, dar care desemna o moneda bizantina (gr.perper; vezi înrudirea semantică lat. perpello = a mişca, a determina). Pentru îmbinarea cu părpăriţa, capătul superior al stăiului se termină cu un cep de secţiune pătrata numit axeniu (gr. axeios = băgăreţ, înfigăreţ). Derivarea din ax = axă (fr. axe < lat. axis) pare improbabilă, legătura semantică fiind mult mai puternică cu gr. axeios. La baza pietrei alergătoare se practică o adâncitură (canal de pană}, ca locaş al pârpăriţei, numită vălău (? mg. vályu = troacă; vezi rorn. vale, lat vallis şi derivatele vălean, văiugă, văiagă, etc.) sau crou (sbcr. krov = adăpost,

18 P. Petrescu, Arhitectur..., p. 263

19 H. Ruşdea, Procesul de dezintegrară..., p. 221

20 I. I. Russu, Etnogeneza..., p. 281-282

21 D. Gămulescu explică bădan, budan din scr. badan = putină, hârdău, respectiv sbcr. bandanj = putinei pentru bădâni, badâni, întrucât varianta badâni „îndepărtează posibilitatea de a explica etimologia prin magh. bödöny“. Dorin Gămulescu, Elemente de origine sârbocroată ale vocabularului dacoromân, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1974, p. 85. Interferenţe şi amalgamări morfologice între cuvinte cu radical indoeuropean apar şi în alte limbi. Pentru putină (vas deschis, confecţionat din doage) există în germană cuvintele Bottich şi Butte (cu care este înrudit mag. Bödöny). Primul este considerat o contopire a mai multor derivate greco-romane (gr. apotheka = depozit, magazie > span. bodega = pivniţă de vinuri; lat. buttis = butoi > it. botte) iar al doilea ca derivând din gr. bytine, pytine = recipient pentru vin (vezi rom. putină), care la rândul său este înrudit cu lat. buttis. Tot din buttis derivă fr. bouteille > germ. Buddel, Buttel = sticlă (recipient), engl. bottle. Duden vol.7, Das Herkunftswörterbuch, Dudenverlag, Mannheim/ien/Zürich, 1989, p. 94.

22 C. Bucur, Un valoros complex..., p. 9-10

23 V. Ioniţă, Glosar în volumul Tata Oancea, Anotimpuri, Casa Creaţiei Populare, Reşiţa, 1970, p.319

24 D. Gămulescu, Elemente de origine sârbocroată..., p.141

4

ascunzătoare). Îmbinarea în acest fel lasă piatra alergătoare să se aşeze liber pe cea stătătoare, permiţând balansarea pietrei in orice direcţie. Contactul între cele două pietre de moară are loc doar pe suprafafa inelară de la periferie. Pentru a realiza aceasta, piatra alergătoare prezintă o concavitate spre centru numită sânul pietrei. Deşi perceput fiqurativ, termenul păstrează sensul cuvântului latin: sinus = încovoietură, adâncitură, concavitate.

Grăunţele se aruncă într-un coş (sl. koši, sbcr. koš = paner, hambar, pătul , coş la moară; de remarcat totuşi termenul pentru lada de grăunţe în germană: Gosse = rigolă, din gießen = a turna) suspendat in partea superioară a mecanismului morii, deasupra pietrelor. Dozarea cantităţii de grăunţe se face prin postavă sau postaviţă, un mic sertăraş în care cad boabele din coş. Termenul ar putea sugera sl. postaviti = a aşeza, a pune, dar şi continuitatea de admisie a boabelor legat de noţiunea sbcr. postojan = continuu, neîntrerupt , perseverent. In Banat i se mai spune pe alocuri guriţă, in acest caz neputind fi diminutivul de la gură (chiar dacă azi este perceput ca atare), ci mai degrabă un împrumut sârbesc (sbcr.gurati = a împinge, a înghesui, a băga, a îndesa). In cazul morilor cu ciutură din Banat n-am întâlnit termenul teică (vezi. sbcr. teku

i = curgător, fluid), semnalat pentru alte regiuni. In stare de repaus, între orificiul situat la baza coşului şi placa postăviţei, grăunţele se aşează într-o grăimadă conică ce înfundă ieşirea din coş şi în acelaş timp opreşte golirea necontrolată a coşului . Pentru a asigura scurgerea lor spre pietre, sertăraşul este menţinut într-o mişcare continuă de trepidaţie cu ajutorul unei tije al cărei capăt atinge piatra alergătoare. Piesa se numeşte chichirez sau titirez (germ. zittern - a tremura, sau prin intermediul sbcr. titrati = a vibra, a trepida, a tremura) sau ciocut (sbcr.

uknuti = izbi, a lovi, a auzi). D. Gămulescu explică reg. băn. ciocot = butuc de viţă de vie din sbcr. okot, având acelaş conţinut. Cuvântul, deşi ca formă aproape identic, nu se poate aplica termenului în discuţie. Pentru compararea cu a

ciocăni este posibililă contopirea cu timpul a două noţiuni: una târzie: a bate cu ciocanul, alta mai veche: a lovi cu ciocul < a lovi cu vorbe (cu gura) < a bate la cap, a cicăli. Această variantă româneasca are un conţinut semantic identic cu sbcr. cuknuti, se pare deci că termenul ciocut a rezultat ca derivat al cuvântului sârbesc. Debitul de grâne poate fi reglat prin tensionarea unui fir legat de partea din faţă a postăviţei, trecut peste un mosor sau rotiţă, care pe măsura ce se slăbeşte, înclină sertăraşul şi grăbeşte evacuarea sau invers, prin tensionare, o încetineste. Dispozitivul se numeşte futiţă (mag. futás = alergătură, evadare, grabă).

Grăunţele pătrund între pietre prin gaura centrală a pietrei alergătoare numită guriţă (diminutiv de la gură). Uneori, dacă piatra s-a subţiat în urma ferecării şi uzurii, se asează peste guriţă o pâlnie cilindrică sau tronconică numită găletuş (găleată, lat. galetta), iar pentru a ajuta distribuirea periferică a grăunţelor se pune în aceeaşi gaură centrală o nuia (lat. novella), de obicei câteva fire de mătură.

Produsul măcinat se elimina la periferia pietrelor căzând pe suportul pietrei fixe, făcut dintr-un masiv lemnos numit mâjnic (sbcr. mešati = a amesteca, a încurca, a se băga)25, termen folosit şi pentru lada in care se strănge făina, alături de mâşnic sau mâtnic (sbcr. metati, mjetati - a pune, aşeza, a depune). Când suportul pietrei este o construcţie din grinzi şi stâlpi se numeşte cristui (sbcr. krst, križ = cruce). Spaţiul din jurul pietrelor este limitat de o centură din lemn numităa ocoli(u) (ocol, sbcr. ocolo = împrejur). Se mai sennalează26 ocolul pietrelor in legătură cu o variantă din Valea Tismana, cu prag in faţă, numit făinar (făină, lat. farina) şi prevăzut cu deschiderea de evacuare: gura.

VECHIME, PĂTRUNDEREA ÎN SPAŢIUL CARPATO-DANUBIAN

Să începem cu mărturiile concrete, vizibile şi verificabile. Cu peste 17 secole în urmă a fost realizat la Sustar (Iran), pe canalul Ghergher, un grup de mori utilizând roţi cu ax vertical corespunzătoare morilor cu ciutură la care apa era adusă printr-o galerie ce străbătea muntele. Aceste mori făceau parte dintr-un complex de amenajări hidrotehnice executate sub Shapur I (241 - 272) după victoria acestuia asupra împăratului Valerian în anul 260, când au fost capturaţi aproximativ 80000 de ostaşi şi ofiţeri romani27. Lucrările efectuate cu aceşti prizonieri au fost îndrumate, se pare, de proprii genişti, ceea-ce se remarcă în tehnica de construcţie tipic romană. Morile de apă au fost amplasate în turnuri cu configuraţie adaptată de la început acestui scop. Nu există nici-o îndoială că morile aveau instalaţii similare celor care, restaurate, lucrează şi azi în vechile incinte. Morile erau dispuse pe două terase, prima alimentată prin tunel, a doua de un lac intermediar, astfel încât căderea se utiliza în două trepte. In final, apa condusă prin mori, dar şi cea adusă printr-o galerie distinctă de preaplin, alimenta canalul Ghergher. Tot sub Shapur s-a realizat podul de la Dezfül, care deservea drumul spre anticul Susa. Aici pilonii de susţinere alternează cu piloni-moară, având deschideri corespunzătoare admisiei apei şi de acces, ca şi spaţii adecuate unor instalaţii de măcinat cu ax vertical. Deşi instalaţiile lipsesc, detaliile construcţiei, bine păstrată, trădează vechea destinaţie. Mori similare celor din Sustar mai sunt în funcţiune şi în cadrul altor complexe hidrotehnice vechi din Iran. La Send e Emir, la capătul unui baraj pentru acumularea unor ape freatice prin izolarea scurgerii lor in valea Cor, amenajare databilă la sfărşitul mileniului I (cca. 980), erau situate zece mori, din care două sunt şi astăzi în funcţiune, deşi construcţia prin vechimea ei este parţial degradată.

Mori inglobate in baraje se întâlnesc şi în Spania28. Cel mai vechi caz cunoscut este cel al barajului Castellar, la vest de Zafra. Realizat pe la 1500, barajul cuprindea la baza sa, în aval, trei mori alăturate, dar cu admisii distincte. La nord-vest de Zafra se afla barajul Feria, construit in anul 1747. Într-una din camerele formate de doi din totalul de şapte piloni de sprijin se afla o moară, iar alături o capelă, barajul fiind ridicat din iniţiativa unui episcop. Din Spania, prin intermediul misionarilor, amenajările de baraje-mori au fost difuzate şi pe continentul american. In statul mexican Aquascalientes, la 400 km nord-vest de oraşul Mexico s-au construit în secolul XVIII mai multe baraje cu piloni asemanători celor din Feria. Cel mai mare, de 177 m lungime, barează râul Pabellon şi are la bază o moară.

Similitudinea unor amenajări hidrotehnice din Spania şi Orient pledau pentru ideea că introducerea acestor tehnici in Europa revine musulmanilor (mauri), care in anul 711 ocupaseră cea mai mare parte a peninsulei iberice. Spania cunoscuse până atunci amenajări hidrotehnice de proporţii pentru alimentări cu apa, nu şi pentru irigaţii. Construcţiile şi roţile elevatoare pentru irigaţii sunt de origine incontestabil asiatică. Sakia (span. sina, arab. saya), antrenată de forţa umană sau animală, ca şi noria (span. noria, arab. naura) antrenată de cursul de apa însuşi, au fost întroduse in Spania de mauri . Noria indeosebi este privită drept creaţie siriană. Aşezaţi in Cordova şi Valencia, sirienii au adus şi aplicat aici arta irigării cunoscută din Damasc. Nu trebuie deci să ne surprindă faptul, că

25 I. Topşa, Contribuţii..., p.9-10

26 H. Ruşdea, Morile cu ciutură de pe valea Tismanei, în Cibinium, 1974-1978, p. 216

27 F. Hartung, Altiranische Großwasserbauten, in Wasser- und Energiewirtschaft, Nr. 4, 1972, Elveţia, p. 117-132.

28 N. Schnitter, Alte Talsperren in Spanien, in Wasser- und Energiewirtschaft, Nr. 5, 1973, Elveţia, p. 176-187.

5

traiectoria răspândirii instalaţiilor hidraulice de forţă, inclusiv a morilor de apă, a fost trasată de cercetători pentru Europa cu punctul de plecare in Spania secolului VIII. Dintre tehnicieni, Henry Lanoy, referindu-se la instalaţiile cele mai simple ale morilor, cele utilizând roţi cu ax vertical, susţine că acestea au pătruns in sudul Franţei din Spania, pe la anul 700, de unde s-ar fi răspandit mai târziu în toată Europa29.

Cu doua decenii in urmă, cercetătorii erau aproape unanimi în a considera că difuzarea morilor de apă în Europa a avut loc in secolele VIII-XII de la vest la est, corespunzător istoriei atestărilor documentare. „Deja“ in secolul VIII moara a fost prezentă până în Cehia, dar abia in secolele XII-XIII ar f i pătruns în Polonia şi în Rusia. Pe teritoriul României o întâlnim in secolul XII30. Pentru Transilvania prima atestare a morarilor (molendinari) aparţine anului 1169,iar prima referire directă la morile de apă, pe teritoriul Munteniei, se face în Diploma Cavalerilor Ioaniţi din anul 124731. Demonstraţia făcută de Tiberiu Pleter32 - prin analiza etimologiei cuvântului „grindei“ (Nordul Transilvaniei şi Moldovei) - că moara de apa ar fi pătruns la români în secolul X porneşte tot de la premiza difuzării relativ târzii vest - est. Concentrarea asupra mileniului nostru corepundea unei convingeri bine fixate in lumea cercetării, după care evului mediu i se contesta orice capacitate de a fi continuator al mijloacelor tehnice cunoscute din antichitate. Deşi adept al „tehnicitătii“ evului mediu, Jean Gimpel33, încercând să demonstreze existenţa unei „revoluţii tehnice“ în primele secole ale mileniului nostru rămane şi el convins că moara de apă s-a răspândit abia in pragul şi cu ocazia acestei revoluţii.

Revoluţiile industriale insoţesc conjucturi economice, ca şi realizările tehnice spectaculoase; indiferent când şi unde s-au produs, se bazează pe întreprinzători, meşteri iscusiţi, savanţi sau inventatori, mai mult sau mai puţin anonimi, dar întotdeauna pe fondul unei evoluţii anterioare, relativ lente şi continue. Există invenţii fundamentale străvechi, precum roata, cuţitul, ciocanul, săgeata, răşniţa de mână, pârghia, cumpăna, care s-au născut aproape pe neobservate, dintr-o relaţie intimă cu natura şi au parcurs extrem de lent drumul spre maturizare. Indiferent care va fi fost începutul ataşării la piatra rotitoare a unei mori a roţii de apă (evident tot cu ax de rotaţie vertical) şi în ciuda faptului că roata de apă şi mecanismul morii vor cunoaşte diversificări, perfecţionări ingenioase, drumul morii de apă este asemănător unei invenţii fundamentale. Istoria roţii de apă este ea insăşi alta decât cea a maşinilor cu abur sau a complicatelor mecanisme de ceas. Ea datează din timpurile in care oamenii erau convinşi că au luat focul fără consimţămânţul zeilor. Dacă îl puneau sub mecanisme, acestea trebuiau să slujească zeii şi să fie pe placul lor, deschizându-le templele sau producând miracole în dreptul altarelor. Elementul pe care zeii 1-au destinat să poarte în sine forţa de care se puteau sluji oamenii era apa şi vântul. Ea se dezvăluia oricărui om care observă sau se supune unui şuvoi de apă sau unei rafale de vânt. Pentru a o descoperi nu era necesară intervenţia filozofilor şi inventatorilor.

Moara pe care o descrie Vitruvius este deja mai sofisticată decât moara străveche, motiv pentru care probabil o şi descrie. Folosind o roată de apă cu axa de rotaţie orizontală, ea este prevăzută cu un anqrenaj pentru a transmite mişcarea spre mecanismul de măcinat.

Existenţa morilor de apă în antichitate nu poate fi şi nici nu este contestată. Mărturiilor deduse din sonetul lui Antipater34 şi descrierii lui Vitruvius li s-au adăugat descoperirile arheologice. Înaintea unor asemenea descoperiri pe teritoriul vechii Dacii Romane35, dovada folosirii morii de apă în aceste teritorii putea s-o furnizese doar argumentul lingvistic. Într-o comunicare făcută la a treia sesiune de studii a Institutului Internaţional de Istorie Economică „Francesco Datini“ din Prato-Italia {aprilie 1971), tipărită ulterior şi în limba română36, Constantin Giurescu arăta că terminologia esenţială a morii de apă este la români de origine latină şi deci moara de apă nu constituie un îmrprumut târziu al secolelor VIII-XII ci o moştenire a epocii daco-romane. Giurescu îşi începe analiza chiar cu termenul de moară, care „vine din mola, vechi termen latin, pe care-1 întâlnim la Cicero şi la Ovidiu, termen mai vechi decât echivalentul său molendinum ce se intâlneşte în documentele secolelor IV şi V şi din care derivă francezul moulin“37. Giurescu mai arată că românescul a măcina derivă dintr-un verb machinare, instalaţia descrisă de Vitruviu fiind numită de acesta „machina“. Analiza nu se opreşte la un anumit tip de moară, astfel că printre termenii enumeraţi vom întâlni şi cei specifici morilor acţionate de animale, elementele angrenajului (dinte - dens, dentum şi măsea - maxilla), ca şi părţi ale unor mori mai sofisticate (scuturătoare, din a scutura - excutulare).

Dacă argumentul lingvistic este valabil, atunci aceasta ar trebui să se confirme în primul rând prin analiza termenilor celor mai vechi şi totodată al celor mai simple mori de apă: cele cu ciutură. Este ceea-ce am încercat într-o lucrare anterioară38, rezultatele fiind frapante. Utilizând gruparea termenilor pe cele trei categorii amintite rezultă că aducţiunile şi sistemele de admisie cu „butoni“ ca şi părţile indispensabile acţionării cu apă şi mecanismului de măcinat se

29 H. Lanoy, Les petites turbines hydroelectriques modernes, ed. Girard, Paris, 1949.

30 Istoria României, vol. II, Bucureşti, 1962, p. 60

31 Corneliu Bucur, Consideraţii istorice şi etnologice privind apariţia instalaţiilor hidraulice pe teritoriul României, în Biharea, Oradea, 1977, p. 45.

32 Tiberiu Pleter, Cu privire la etimologia cuvântului „Grindei“ în Dacoromână, ed. Meridiane, 1983, p.18.

33 Jean Gimpel, Revoluţia industrială în evul mediu, Bucureşti, 1983, p. 18.

34 Epigrama respectivă aparţine poetului Antipater din Sidon (sec. 2. î.C.) şi nu lui Antipater din Thesalonica, care a trăit un secol mai târziu. (Samuel Avitsur, Utilizarea mijloacelor hidroenergetice în Izrael de-a lungul veacurilor, în Cicbinium 1978-1983, Muzeul Brukenthal, Sibiu, 1984, p. 98.

35 Corneliu Bucur, Moara de apă în Dacia romană în lumina descoperirilor arheologice, în Cibinium 1974-1978, Muzeul Brukenthal, Sibiu, p. 183-198.

36 Constantin C. Giurescu, Probleme controversate în istoriografia română, ed. Albatros, Bucureşti, 1977, p. 131-137; C. C. Giurescu şi Dinu Giurescu, Istoria Românilor, vol. I., Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 146-149; C. C. Giurescu, Contribuţii la istoria ştiinţei şi tehnicii româneşti în secolele XV – începutul sec. XIX, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 138.

37 Germ. Mühle = moară (lat. târzie molina > ahd. mulin, muli, ol. molen, engl. mill, dan. molle „a desemnat în primă instanţă moara antrenată de apă pe care oamenii au cunoscut-o de la romani”. Mühle a înlocuit vechea denumire dată morii (de mână): ahd. quirna = râşniţă, piatră de moară. (Duden vol. 7...p. 472)

6

compun exclusiv din elemente a căror denumiri frecvente sunt cuvinte de origine latină sau dintr-un fond de cuvinte autohton anterior. Numai în cazul admisiei prin jgheab şi a părţilor auxiliare, comune de altfel şi altor tipuri de mori, se utilizează mai frecvent cuvinte de altă origine, preponderent slave.

Desigur cele mai multe din denumirile populare pentru diferitele părţi ale unei instalaţii rustice sunt de obicei cuvinte obişnuite, utilizate funcţie înţelesul lor comun. Puteau deci să fi fost atribuite oricând după pătrunderea cuvântului respectiv în limba populaţiei ce foloseşte acele instalaţii. Oricum prudenţa este necesară întrucât pentru a trage concluzii corecte, termenii luaţi în considerare trebuie să fie autentici (vezi cazul „roata cu făcaie“ „duduroni“).

Se pune însă intrebarea, de ce tocmai în cazul elementelor auxiliare, care puteau să fi apărut mai târziu, predomină cuvintele de origine slavă, maghiară sau germană în timp ce în cazul elementelor esenţiale ale morii cu ciutură predomină cuvinte de origine latină sau dintr-un fond autohton şi mai vechi. Să fie doar o coincidenţă ?

Pe drept cuvânt C. C. Giurescu remarcă: „Să presupunem acum că românii n-ar f i cunoscut această instalaţie tehnică înaintea secolului al Xll-lea, ... , deci că ar f i întrodus-o de-abia atunci şi anume de la vreunul din popoarele vecine. Cum se explică, în cazul acesta, că n-au împrumutat şi terminologia esenţială aferentă a poporului vecin respectiv ? Se ştie că atunci când întroduci o inovaţie tehnică, adopţi şi terminologia ei.“

Numeroşi termeni în ebraică şi armeană, desemnând părţi ale morii de apă sunt folosiţi în unele dialecte arabe până în ziua de azi, iar cuvântul arubah (desemnând ajutajul căruia românii îi spun găleţea), deşi nu există în araba contemporană, este folosit in mod curent, astăzi, in Spania, alături de alţi termeni din domeniul morăritului provenind din araba veche39.

Un fenomen similar pentru termenii din limba română este mai dificil de constatat. Fiind vorba de cuvinte în principal de origine latină şi slavă ne confruntăm cu etimologii specifice limbii române în ansamblul ei. Pentru unele denumiri conţinutul semantic al termenului „tehnic“ diferă însă de sensurile actuale ale cuvântului comun, iar în unele cazuri termenul nu face parte din vocabularul curent al limbii române. Asemenea diferenţe ne pot orienta asupra originii termenului şi operează ca un fel de relicve pe baza cărora se pot deduce cel puţin la nivel de ante sau post momente legate de apariţia, răspândirea în teritoriu şi de perfecţionare a morii cu ciutură.

Relevantă este existenta unor termeni folosiţi exclusiv pentru componente ale unor instalaţii de tehnică populară sau pentru obiecte de uz gospodăresc, pentru care nu există în limba română cuvinte cu un sens comun sau cuvinte din care termenul ar fi putut să derive direct. In această categorie intră ciut u r ă , p o s a d ă ( p o s a d e a , p o s a d i n ă ) , p â r p ă r i ţ ă , p o s t ă v i ţ ă , m â t c ă , c o b i l ă , s c o c , m â ş n i c ( m â j n i c ) , m â t n i c , t e i c ă , c r i s tu i. Majoritatea cuvintelor din această categorie sunt de origine slavă, fapt explicabil prin împrumutul direct şi aproape neschimbat ca „termen tehnic“. In cazul termenilor de origine străveche era normal să rezulte dealungul veacurilor, dacă nu păstrarea însăşi a legăturii morfologice şi semantice cu un cuvânt al limbii române, cel puţin realinierea prin etimologizări populare sau prin transferul în sfera metaforicului. Pentru unii termeni de origine latină, fie sensul, fie forma sunt mai apropiate celui din limba latina decât celui înrudi t sau ident ic d in vocabu laru l curen t : aripă , călcâi , a fereca , sânul pietrei , broască. Aceeaşi observaţie se poate face in cazul altor e t imolog i i : axeniu , t i t i rez , fu t i ţă , guri ţă (var ian ta pen tru posta viţă) , ciocut . Mai apar apoi termeni de natură arhaică: ciutură , but o n i ( u ) , d u l b i n ă , b u c i u m , g e a m ă n , b u d u r o n i .

Teza lui C. C. Giurescu a existenţei morilor de apă din timpul Daciei Romane, dovedită între timp prin descoperiri arheologice pentru Dacia, rămâne valabilă prin argumentul lingvistic şi în ce priveşte utilizarea morii de apă în continuare.

EVOLUŢlA TEHNICĂ DE LA PROTOTIP LA „MAŞINA PERFECTĂ“

Ciutura este o roată de apă acţionată de un jet liber de apă, aparţinând categoriei roţilor cu şoc. Alături de roţile de curent, cele cu şoc sunt cele mai simple roţi de apă, născute din intuirea primară a forţei apei în mişcare40. Oricâte perfecţionări li s-ar aduce, randamentul lor rămâne limitat, energia utilă fiind, datorită însăşi principiului de funcţionare şi naturii construcţiei, mult mal mică decât energia curentului de apă.

Nu este exclus ca acţionarea hidraulică prin asemenea roţi să fi fost cunoscută incă de civilizaţii preistorice. Astfei s-a relatat de colonişti, existenţa la indigenii din America Centrală a unor roţi tangenţiale având la periferie cupe specifice turbinelor de egală presiune şi asupra cărora acţiona un jet de apă provenind de la un jgheab în pantă41. Cea mai veche mărturie arheologică, se pare, o constituie piatra unei mori de apă gasită în canalele de irigţie ale statului Urartu (Gruzia), împreună cu scrieri cuneiforme din secolele VIII - VI i.C.42 sau chiar sec. X - IX i.C.43 şi păstrată la muzeul din Tbilisi.

Compararea ciuturii cu roata Pelton nu rezistă unei analize serioase. La roata Pelton s-a ajuns după descoperirea teoretica a legii impulsului şi nu prin inspiraţie din roţile cu şoc. In timp ce randamentul unei turbine cu jet liber (Pelton, Turgot) se situieaza in jurul a 90 %, măsuratori întreprinse la inceputul sec. XIX asupra unei roţi cu linguri din Franţa au inregistrat doar 15 - 30 %44.

Putem totuşi vorbi despre o perfeţiune a morii cu ciutură, dacă avem în vedere corelaţia între mijloacele de care dispune o comunitate rurală şi scopul pentru care a fost ridicată. Intr-o asemenea apreciere nu au ce căuta considerentele tehnico-economice care stau la baza unei realizari industriale moderne. Astfei, randamentul, adică raportul între energia utilă necesară procesului de măcinare şi energia hidraulică pusă la dispoziţie, nu avea nici-o importanţă în cazul unei mori rupestre. Totuşi, meşterii populari aveau un pronunţat simţ în dimensionarea morilor funcţie de energia hidraulică pe care o puteau capta, făra a

38 Carol Lupşiasca şi Ioan Bejan, Consideraţii privind vechimea morilor cu ciutură, în Analele Banatului, seria Etnografie – Artă, vol. II, Timişoara, 1984, p. 157 – 179.

39 Samuel Avitsur, Utilizarea...

40 Carol Lupşiasca şi Ioan Bejan, Consideraţii privind utilizarea roţilor de apă, în Hidrotehnica, vol. 26 (1981), nr. 4, p.123-124.

41 R. Camerer, Vorlesungen..., p.210.

42 A. Zănescu şi D. Demşea, Mühlen mahlten auf der Marosch, serie in Neue Banater Zeitung, Timişoara, 1973 (23.02 – 7.03).

43 C. Bucur, Consideraţii istorice..., p. 40.

44 H. Lanoy, Les petit..., p.55-70

7

complica instalaţia. Cele nouă mori existente cu trei decenii în urma la Ponoarele (Mehedinţi) erau situate în vecinătatea unor izvoare destul de firave şi cu debit inconstant. Morile erau tot mai mari şi puternice pe măsură ce se aduna apa diferitelor izbucuri. Cele din partea de sus a văii aveau dispozitivul de măcinat şi casa morii aşa de mici, încât trebuiau deservite din afară. Dar pâna la ultima nu se aduna atâta apă, incât baterea ciuturii să se poată face prin jgheab. De aceea toate erau de tipul cu butoni şi funcţie de debitul afluent se monta găleţeaua potrivită.

Este interesant de constatat in acest context, cum ultime inovaţii tehnice, rupte de tradiţia şi rutina constructorilor vechi, nu reuşesc să îmbunătăţească performanţele unei mori cu ciutura decât cu un aport mărit al debitului afluent. Astfel, în ultimii ani multe ciuturi din lemn au fost înlocuite cu roţi de metal. Dar acestea sunt cel mai adesea atât de prost configurate din punct de vedere hidraulic, încât menţinerea sau creşterea puterii a fost posibilă numai in situaţiile unui spor suplimentar disproporţionat al debitului de apă. La una din morile de la Caraşova (Caraş-Severin) a fost interpusă o curea de transmisie între axul roţii şi axul mecanismului de măcinat în ideea creşterii turaţiei acestuia din urmă. Rezultatele au fost contrare. Cu tot aportul majorat de debit, în timp ce piatra de moară se roteşte cu o turaţie relativ normală, roata de apă lucrează mult incetinită şi evident cu multiplicarea pierderilor hidraulice prin şoc. Singura inovaţie la care nu am constatat deprecierea funcţionării este construirea jgheaburilor din beton în locul celor din lemn, dar numai acolo unde s-a păstrat forma canalului de afluenţă al apei, adică de secţiune largă şi scundă în partea superioară, respectiv ingustă şi adâncă în partea inferioară.

Sistemul de admisie

Pentru Galilea, unde conform unei reglementări în Talmud, se poate deduce că morile cu linguri (numite tosefta) erau în uz în prima jumătate a secolului I d.C., Samuel Avitsur stabileşte patru faze în dezvoltarea acestui tip de mori45: Prima, când admisia apei se făcea doar prin îngustarea albiei cu scopul măririi vitezei curentului; a doua, când s-a trecut la creerea unei căderi artificiale de cca. l m şi la utilizarea unui jgheab pentru formarea jetului; a treia, când s-a trecut la căderi mai mari, pâna la 2,5 - 3,5 m, îngustarea şi adâncirea jgheabului la capăt (există urmele unor instalaţii de acest tip, precum şi a unor stâvilare solid construite, datând din sec. II - IV d.C.). In sfârşit a patra, caracterizată prin apariţia asanumitului arubah. Apa se colecta într-un puţ zidit din piatră şi ieşea la bază prin diuza numita arubah în forma unui jet concentrat şi puternic sub acţiunea presiunii coloanei de apă din puţ.

Construcţiile de mori din Iran şi Spania, amintite mai înainte, sunt şi ele de tipul cu puţ ca şi construcţia ilustrata într-o gravura din „Künstliche Abriß allerhand Wasser-, Wind-, Roß- und Handmühlen durch den Edlen und Vestern Herrn Jakobul de Strada“ (Frankfurt am Main, 1629)46.

Gândind în termeni strict teoretici, nu este exclus ca în mediul oppidan al Daciei Romane să fi existat construcţii de mori de acest tip. Observăm totuşi că sistemul cu puţ este atestat în regiuni relativ aride şi în legătură cu amenajări hidrotehnice ample a căror scop principal era irigaţia şi legat de aceasta acumularea apelor şi regularizarea cursurilor. De altfel acolo puţurile sunt prevăzute fie în baraje, fie în piloni de poduri sau în alte părţi ale unor construcţii aparţinând amenajării hidrotehnice. Este puţin probabil ca în Dacia Romană, care dispunea de o reţea hidrografică densă, să fi fost necesare asemenea amenajări. De altfel până în prezent nu s-a descoperit urma vre-unui complex hidrotehnic de anvergură datând din epoca daco-romană. Totuşi sistemul cu butoni(u) şi găleţea, utilizat la noi şi astăzi, este din punct de vedere al principiului de funcţionare analog celui cu puţ. Originea străveche, autohtonă a termenului butoni şi latină a termenilor găleţea şi butoi ne îndreptăţeşte să considerăm acest tip de aducţiune mai vechi decât cel cu jgheab (scoc), termenii aferenţi acestuia din urmă fiind de origine slavă. Ţinând seamă de considerente de natură tehnică putem presupune că la un moment dat sistemele mai vechi ale unor mori cu jgheab, mai primitive, au dispărut în Dacia, luându-le locul sistemul cu butoni. Cele cu jgheab puteau să reapară în momentul când morile s-au construit de puteri mai mari, soluţia actuală cu jgheab fiind acceptabilă la debite relativ mari şi constante. În Banat şi Oltenia cele două sisteme coexistă din motive bine întemeiate. In zonele cu debite afluente suficiente de-a lungul unui an este preferat sistemul cu jgheab, în timp ce pe ape cu debit mic şi variabil este preferat sau chiar inevitabil sistemul cu butoni.

Amenajări de acumulare şi regularizare sunt foarte costisitoare, iar construirea lor nu este la îndemâna unei colectivităţi rurale. Stăvilarul morilor cu ciutură nu creează o acumulare propriu-zisă. Un lac se formează implicit în spate, dar scopul nu este acumularea, ci ridicarea sau menţinerea nivelului apei la cel al captării în ierugă. De obicei morile cu butoni utilizează debitul integral al unui şuvoi de apă, situaţie în care nu este necesar lacul de captare. Astfel la Ponoarele apa izbucurilor era condusă nemijlocit în ierugi, ca şi de la moară la moară. Nu este deci exclus ca în vechime, în ţinuturile noastre, sa nu se fi recurs la captări din lacuri. De remarcat şi aici originea termenilor: ierugă - latin, iaz - slav, tău - maghiar.

Roata de apă

Puterea jetului se transmite eficient asupra paletajului unei roţi numai în situaţia când direcţiile de deviere ale jetului după lovire corespund măririi impulsului. Optimul asigurat de turbinele Pelton şi Turgot nu pot fi atinse la roţile de apă rustice atât din cauza mijloacelor tehnice mult mai rudimentare, cât îndeosebi pentru faptul că turbinele se folosesc de

45 S. Avitsur, Utilizarea..., p.98.

46 R. Camerer, Vorlesungen..., p. 211.

8

un injector special conceput, care produce un jet extrem de compact şi a cărui expansiune şi deviere în contact cu palele este cu desăvârşire corelabilă cu forma acestora. La nivelul posibilului, se remarcă la ciuturile din lemn, adaptarea optima a formei palei la condiţiile unui jet „în cădere“, respectiv la mărimea şi forma jetului. La admisia cu butoni, scobitura palelor (căuce) este mai puţin extinsă, dar mai adâncă, în cazul admisiei prin jgheab palele (linguri) sunt lungi şi curbate pe cât se poate pe toata lungimea. Deşi azi nu se poate constata o folosire a termenilor aripă., lingură, căucă funcţie de formă sau dimensiuni, este sigur ca aceşti termeni au apărut asociaţi diferitelor forme de pale. Termenul aripă, deşi cel mai des folosit, sugerează pale plate, aşezate sub o anumita înclinaţie. Asemenea pale sunt semnalate la aşanumitele „ritrecine“ din sudul Italiei47 şi la roţile din Iran48. Alături de roata cu casete formată între un disc de bază şi plăci dispuse radial (vezi una din morile de pe gravura lui La Strada), roata cu plăci plane poate fi considerată forma originală, primitivă a ciuturii. Deşi la noi nu se mai pot întâlni asemenea roţi în cazul execuţiei tradiţionale din lemn, termenul aripi s-a păstrat şi îşi are originea încă din epoca romană.

Cercul nu este necesar pentru prinderea capetelor exterioare ale palelor dacă încastrarea în butuc este suficient de solidă. El se întâlneşte doar rar, în schimb se poate observa la toate roţile de factură arhaică.

Dispozitivul de ridicare

La o râşnitâ de mâna, dar chiar şi la primele mori de apă cu pietre relativ mici şi uşoare, un dispozitiv de ridicare a pietrei alergătoare nu era necesar. Utilizatorul trebuia doar sa fie atent să nu subdozeze cantitatea de grâunţe şi să termine râşnitul la o anumită granulaţie a produsului mârunţit. La pietre mai mari şi grele, la care alimentarea cu grăunţe şi evacuarea produsului măcinat se face relativ continuu, asemenea precauţii nu sunt suficiente. Cum mârunţirea se petrece sub acţiunea greutăţii pietrei alergătoare, există riscul, mai ales la turaţii mici, ca făina rezultată sub formă de pulbere să nu mai împiedece contactul între pietre şi rezultatul poate fi pătrunderea în făină a pulberei de piatră rezultată prin frecarea între pietre. C. Bucur consideră pietrele de moară provenind din aşezările dobrogene şi datând din sec. V-VI, prevăzute cu locaşuri pentru pene radiale de antrenare ca aparţinând unor râşniţe de mână cu ridicător49. Nu este exclus să fie vorba de râşnite de mână, deşi credem mai degrabă că pietrele aparţineau unor mori de apă. Râşniţele de mână presupun o piatră manevrabilă, deci relativ uşoară, rotirea este extrem de lentă iar fluxul de alimentare cu grâne nu este continuu. In asemenea condiţii, mai ales în cazul roţilor plate, nu este posibilă mărunţirea până la o fineţe a făinii care să facă necesară ridicarea pietrei.

Lucrând la turaţii oricum mai mari decât o râşnitâ de mâna, morile romane erau deja prevăzute cu un asemenea dispozitiv de ridicare. Chiar dacă primele mori de apă vor fi avut o turaţie foarte mică, necesitatea distanţării pietrei alergătoare de cea fixă bănuim că a apărut destul de repede. De altfel susţinerea pe un pivot într-o poziţie puţin detaşată a catilusului (piatra alergătoare) se remarcă şi la morile romane mari cu tracţiune animală, unde fluxul continuu era asigurat în ciuda rotaţiei lente prin forma specială, tronconică a suprafeţelor conjugate ale pietrelor, între ele rezultând o zonă liberă din ce în ce mai îngustă spre periferie. La menţinerea acestei distante (minime) contribuia greutatea foarte mare a catilusului50.

Termenii româneşti de furcă, geamăn, călcâi, broască, urcător, lumânare, pană, toţi de origine latină, atestă vechimea dispozitivului în cazul morilor cu ciutură din spaţiul carpato-danubian. Rămâne să lămurim pătrunderea termenului posadă (posadea, posadină) utilizat uneori pentru desemnarea dispozitivului în ansamblu, alteori numai pentru furcă. După cum am arătat, el cuprinde sensul de instalare - reglare. Reglarea diferitelor distanţe între pietre în funcţie de granulaţia făinii, uruielii sau mălaiului a apărut târziu şi mai ales după introducerea culturii porumbului în părţile noastre, (sec. XVII). La morile cu ciutură actuale, fixarea urcătorului într-o anumită poziţie prin baterea unei pene nu mai este generală. Articularea furcii la capătul opus şi sprijinirea călcâiului la o distanţă mai mare de urcător şi mai mică la articulaţie, permite ridicarea fără un efort deosebit. Dacă nu se utilizează mijloace mai „moderne“, ca de exemplu roata de mână cu filet, atunci urcătorul se ridică cu o pârghie aplicată în deschizătura urcătorului, apoi se introduc adaosuri de lemn. Baterea unei pene este indispensabilă dacă articulaţia furcii s-a înţepenit. Fie că articulaţia cedează sau nu, pietrele tot se distanţează când se bate o pană, deplasarea rezultând din încovoierea furcii. Cât timp nu este necesară instalarea unui anumit interval între pietre, ci doar eliminarea contactului, articulaţia nici nu este necesară. Deşi elementele componente ale mecanismului au rămas în esenţă aceleas, apariţia unor termeni de origine slavă (posadă, cracă) a putut să apară odată cu preluarea unor funcţii complexe şi a unei mobilităţi mai mari, cu elemente de articulare.

47 Anastasio Anastasi, Macchine a fluido, ed. Cremonese, Roma, 1956, p.147

48 F. Hartung, Altiranische...,p.128

49 C. Bucur, Moara de mână în istoria civilizaţiei tehnice a poporului român, în Cibinium, 1969-1973, Muzeul Brukenthal, Sibiu, p.94.

50 G. Sebesta, La via..., p.84

9

Mecanismul de transmitere a cuplului motor

Deşi în principiu articularea între fus şi piatra alergătoare ar putea fi gândită diferit decât soluţia cu pârpăriţă, aceasta este nu numai cea mai buna, dar şi de o vechime apreciabilă. O întâlnim şi la râsniţe de mâna perfecţionate şi deja la morile din antichitate, inclusiv la cele descoperite în ţara noastră din perioada Daciei romane. Avem de aceea dubii asupra originii slave a termenului pârpăriţă. Elementele cheie ale mecanismului de transmitere a cuplului motor, axeniul si pârpariţa, sunt desemnate prin cuvinte de origine greacă, în timp ce fus, stăi si vălău sunt de origine latină. Doar varianta crou pentru locaşul penei este un cuvânt de origine slavă.

Sistemul de centrare

La morile manuale rotative nu s-a folosit de la început un ax de centrare al pietrei mobile faţă de piatra fixă. Mişcările fiind lente, era suficientă asigurarea unei anumite curburi sau conicităţi a suprafeţelor de contact. Şi la râşniţe casnice actuale, cu suprafeţe plane nu exista un asemenea ax, piatra fixă prezentând o centura periferica care limitează câmpul de mişcare a pietrei mobile. Totuşi centrarea printr-un fus fixat cu o brăţara sau în alt mod de piatra mobilă şi rezemat într-o adâncitura sau chiar pe o piesa pivot din centrul pietrei fixe se remarcă deja la râşniţele greceşti, romane şi celtice51.Variantele constructive pentru centrare se diversifică foarte mult la morile romane mai puternice, acţionate de oameni şi animale. Toate sistemele cunoscute se bazează însă pe pivotarea şi centrarea catilusului (piatra mobilă) în centrul metei (piatra fixa). Când acţionarea se făcea la nivelul catilusului forţele radiale care tind să descentreze pietrele sunt relativ mici. Un bazorelief din Muzeul Lateran reprezintă lucrul la o moară acţionată de doi oameni unde pietrele au totuşi factura obişnuită a unei mori manuale obişnuite, oamenii împingând un braţ dublu trecut printr-un fus central la o înălţime destul de mare de catilus. Dacă la o asemenea moară s-ar înhăma animale, pietrele ar sări din locaşele lor la prima mişcare. Dar cei doi oameni simt poziţia în care trebuie să lucreze pietrele şi sunt preocupaţi să imprime catilusului doar mişcarea de rotaţie, compensând instantaneu orice tendinţă de descentrare. Morile cu animale sunt de aceea mult mai sofisticate decât cele acţionate de oameni. La morile cu animale din antichitate meta era foarte înaltă, astfel încât partea inferioară a catilusului să se suprapună cât mai bine, iar partea centrală, puternic armată, să poată prelua cuplul produs de animale la un nivel cât mai coborât.

Spre deosebire de morile cu animale, pietrele morilor de apă prezintă o simplitate remarcabilă încă din antichitate, comparabilă cu a morilor de mână. Inversarea fusului după perforarea pietrei fixe şi amplasarea unei roţi de apă în partea inferioară rezolvă de la sine problema centrării. Pivotul situat în partea de jos a fusului are acelaş rol ca la morile cu animale: de a prelua nu numai forţa axială corespunzând greutăţii pietrei alerqătoare, ci şi forţa radială rezultată din acţionare. Dar spre deosebire de moara cu animale, pivotarea are loc pe furcă, foarte aproape de roata de apă, deci în preajma locului unde se dezvoltă forţele ce trebuiesc echilibrate. La nivelul pietrelor forţa radială fiind mică, fixarea fusului de piatra alergătoare se putea reduce la o brăţara, în genul fixării practicate la râşniţele manuale antice. Iată un argument în favoarea ideei, că moara de apă putea să existe înaintea de trecerea de la moara manuală la cea cu animale. Dacă prioritatea morilor de apă acţionate de roţi (cu şoc) cu ax vertical trebuie privită în relaţie de timp cu alte sisteme de mori hidraulice de măcinat grăunţe, tot aşa acţionarea directă cu animale o va fi precedat pe cea indirectă, cu angrenaje. Ar fi absurd să credem că a existat doar un singur om, într-un loc anume pe glob, care pentru prima dată a avut ideea de a lega de piatra mişcătoare a unei râşniţe o roată de apă şi de-acum moara de apă şi-a croit drumul prin lume. Dar este foarte probabil, că unul din oamenii care au făcut acest lucru - fiecare pentru prima dată - să nu fi cunoscut moara acţionată de animale.

Sistemul de alimentare cu grăunţe şi de evacuare a produsului măcinat.

Termenii aferenţi părţilor principale ale sistemului actual de alimentare cu grăunţe sunt în majoritate cuvinte de origine slavă: coş, postăviţă, guriţă (în cazul guriţă = postaviţă), ocol; futiţa este de origine maghiară; titirez de origine germană (probabil prin intermediu sârbesc). De origine latină sunt: găletuş, nuia, gură, făinar, fără excepţie termeni aferenţi unor părţi ce nu sunt condiţionate de alimentarea prin coş.

Morile antice funcţionau probabil fără coş şi postăviţă. Catilusurile, pietrele alergătoare ale morilor mari cu animale, prezentau în partea superioara o deschidere largă în care se introduceau grânele. Concavităţi mari prezentau şipietrele unor râşniţe de mână. Este probabil, ca şi în cazul primelor pietre alergătoare ale morilor de apă să se fi aruncat grăunţele în asemenea cavităţi. Scobirea gurii de alimentare direct în piatră presupunea alegerea unei pietre foarte înalte şi multă muncă de cioplire. Presupunem de aceea că următorul pas a fost montarea unei centuri sau cutii din lemn peste suprafaţa superioara a pietrei alergătoare. Aceasta în cazul morii cu apa. La catilusuri pentru mori cu animale, forma dublu tronconică era condiţionata de necesitatea centrării şi aceea a fixării pârghiilor de antrenare iar cavitatea de alimentare rezulta implicit din aceasta forma. In anul 1922 au fost descoperite la Brunnen pietre ale unei mori databile

51 G. Sebesta, La via..., p.75

10

în 165-185 d.C. Nu era o moară cu linguri, întrucât între piese a fost găsită lanterna unui angrenaj, deci roata lucra în poziţia cu ax orizontal. În partea superioara a pietrei mobile erau prevăzute doua adâncituri, pe care Jakobi le-a interpretat a fi locul de încastrare al unor inele de ridicare52. Explicaţia preluata de Sebesta nu este plauzibilă, pe de o parte fiindcă susţinerea greutăţii pietrei pe inelele de ridicare presupunea o cimentare puternica şi de aceea definitivă (resturi ale cimentării şi inelelor metalice nu s-au găsit la nici-una din pietrele cu asemenea găuri), pe de altă parte, menajarea efortului lucrătorilor (sclavi) la operaţii ocazionale de reparaţii şi întreţinere nu încăpea în mentalitatea acelei epoci. Comentând prezenţa acestor adâncituri şi în legătură cu pietrele de moară din Dacia, C. Bucur53 invocă analogia cu centrarea prin brăţară în partea superioară a răsniţelor de mână şi presupune prezenţa unei duble centrări. Nici această ipoteză nu este plauzibilă. La râşnite de mână centrarea era normal să se facă în partea de sus, care este de partea antrenării. La mori de apă, antrenarea făcându-se de jos, o astfel de centrare ar fi complicat inutil construcţia, fără a fi operantă. Credem că în aceste găuri se fixau prin cepuri de lemn, ramele cutiilor de alimentare cu grăunţe. Fiind din lemn au putrezit, nelăsând urme. De altfel tot Sebesta citează exemple de pietre similare găsite în Italia. Dintre acestea, piatra existentă la muzeul din Bolzano prezintă şi o adâncitură în partea centrală a feţei superioare. In acest caz, partea de lemn se poate presupune cilindrică, formând doar peretele pâlniei. O reminescentă a unei astfel de rame este la morile cu ciutură pâlnia numită găletuş. Sistemul de alimentare prin coş şi postăviţă nu s-a dezvoltat neapărat în legătură cu moara cu ciutură, el fiind specific tuturor morilor cu pietre.

52 G. Sebesta, La via..., p. 91.

53 C. Bucur, Moara de apă..., p. 191-193

11

Ilustraţii

1. Clasificarea roţilor hidraulice.

1 Roată de şoc tangenţială

Poate fi utilizată ca roată de curent prin aşezarea peste un curent de apă sau ca roată de şoc (propriu-zisă) prin acţionarea de către un jet de apă format printr-un ajutaj.

2 Roata de curent a unei mori plutitoare.

Este o categorie aparte a roţilor de şoc.

3 Roată de şoc diagonal-axială

Poate fi formată din cupe scobite (cazul ciuturii), sau din plăci înclinate mai mult sau mai puţin curbate. În ambele cazuri nu este o roată de şoc pur. O parte a antrenării rezultă din devierea jetului.

12

4 Roată cu admisie superioară

Este o roată gravitaţională (antrenarea derivă din greutatea apei din celulele roţii).Din categoria roţilor gravitaţionale mai fac parte roata cu admisie mijlocie şi roata cu admisie inferioară deşi la acestea efectul gravitaţional este doar parţial.

5 Roată cu admisie mijlocie

Este mai rar întâlnită la instalaţii rustice. Alături de roata cu admisie inferioară pe schema ei şi a roţii cu admisie inferioară s-au realizat în sec. XIX instalaţii industriale remarcabile.

6 Roată cu admisie inferioară

Deşi reprezintă trecerea între roţi gravitaţionale şi cele de curent, în sec. XIX au existat instalaţii remarcabile pe această schemă (de ex. roata Poncelet)

13

2. Scheme de mori cu axa de rotaţie verticală

7 Schema unei mori cu ciutură (cu butoni)

8 Schema morii cu ciutură din Găleşoaia (cu jgheab).Figură preluată din C. Bucur, Biharea 1976, p. 37

14

9 Schema unei mori din Dezfül – Iran (d. Hartung)

10 Mori cu ax verical din evul mediu (Jacobul la Strada)

15

3. Roţi cu axa de rotaţie verticală

11 Diferite forme de roţi cu ax vertical (d. H. Lanoy)

12 Roată de apă de tipul „Ritrecine” din sudul Italiei (d. A. Anastasi). Ritrecinele erau în realitate echivalente ciuturilor, pentru pale existând şi forme având curburi mai mult sau mai puţin pronunţate.

16

13 Roată de apă cu ax vertical din Iran (d. Hartung)

14 Ciutură de la Caraşova (jud. Caraş-Severin).Fotografie realizată în 1957 (C. L.)

15 Moară cu ciutură de la Caraşova înainte de „modernizare” Fotografie realizată în 1968 (C. L.)

În locul ciuturii din lemn (pusă de o parte) urma să se monteze o ciutură din metal.

17

16 Lingură de ciutură a morii din Brazi (Clopotiva – jud. Hunedoara).Fotografie realizată în 1978 (C. L)

17 Ciutură din metal a unei mori din Globul Craiovei (jud. Caraş-Severin)Fotografie realizată în 1978 (C. L.)

18 Ciutura morii Popeasca din Rudăria (jud. Caraş-Severin)Fotografie realizată în 1983 (C. L.)

18

4. Mecanismul de măcinare

19 Moară de mână daco-romană cu brăţară superioară (d. C. Bucur, Cibinium, 1969-73)

20 Moară de mână (?) prefeudală cu pârpăriţă şi dispozitiv de ridicare (d. C. Bucur, Cibinium 1969-73)

21 Moară de mână prefeudală fără brăţară metalică (d. C. Bucur, Cibinium 1969-1973)

19

22Moară de mână celtică cu cep de centrare. (d. C. Bucur, Cibinium 1969-73)

23 Moară romană cu tracţiune animală (d. C. Bucur, Biharia, 1977)

24 Moară din Pompei cu acţionare animală – reconstituire. (d. Berdrow, Buch der Erfindungen)

20

25 Mecanismul de măcinat al unei mori cu ciutură de la Globu Craiovei (jud. Caraş-Severin). Fotografie realizată în 1977 (C. L.)

Se disting: Piatra alergătoare, coşul, postaviţa, titirezul, găletuşul (peste orificiul central al pietrei) şi ocolul pietrelor.

26 Mecanismul de măcinat al unei mori cu ciutură din Cornereva (jud. Caraş-Severin). Fotografie realizată în 1983 (C. L.)

27 Mecanismul de măcinat al unei mori cu ciutură din Caraşova (jud. Caraş-Severin). Fotografie realizată în 1983 (C. L.)

21

5. Sisteme de admisie a apei

28 Schema admisiei prin butoni.

1- Butoni(u), 2- Roata, 3- Fusul roţii, 4 – Cupă, A – Direcţia jetului, găleţea, B – Sens de rotaţie

29 Mijloace de pornire şi oprire a instalaţiei la o moară (cu jgheab) din Topleţ. (d. C. Bucur, Cibinium 1969-73, p. 122)

1 – Opritorul a – deschis b – închis2 – Stavilă în butoni

30 Moara particulară din Ponoarele (jud. Mehedinţi) cu ciutură şi butoi. Fotografie realizată în 1978 (C. L.)

22

31 Jgheab al Morii cu Tunel de la Rudăria (jud. Caraş-Severin. Fotografie realizată în 1983 (C. L.)

32 Ciutura alimentată prin jgheab la o moară din Rudăria (jud. Caraş-Severin). Fotografie realizată în 1983 (C. L.)

6. Dispozitivul de rezemare

33 Ciutură rezemată prin Călcâniu în broască la o moară din Rudăria. Fotografie realizată în 1983 (C. L.)

23

7. Casa Morii

34 Moară cu ciutură în Valea Râului Lung – Feneş (jud. Caraş-Severin). Fotografie realizată în 1968 (L. C.)

35 Moara cu ciutură de la Brazi – Clopotiva (jud. Hunedoara). Fotografie realizată în 1978 (L. C.)

36 Moară cu ciutură la Măru (jud. Caraş-Severin). Fotografie realizată în 1978 (L. C.)

24

37 Moară cu ciuture la Ponoarele (jud. Mehedinţi). Fotografie realizată în 1978 (L. C.)

38 Moară cu ciutură la Plugova (jud. Caraş-Severin). Fotografie realizată în 1978 (L. C.)

39 Moară dărăpănată la Globu Craiovei (jud. Caraş-Severin). Fotografie realizată în 1978 (L. C.)

25

40 Moară cu ciutură la Plugova (jud. Caraş-Severin). Fotografie realizată în 1979 (L. C.)

41 Moara de la Perete sau Îndărătnica Mică de la Rudăria (jud. Cara.-Severin). Fotografie realizată în 1983 (L. C.)

42 Moara Roşoanea de la Rudăria (jud. Caraş-Severin). Fotografie realizată în 1983 (L. C.)

26

Dicţionar. Termenii tehnici populari utilizaţi la mori cu ciutură.

1. Părţi esenţiale ale morii cu ciuturăNr. Noţiune Termen tehnic popular Cuvântul comun

(sensuri după DLR,DEX)Observaţii Etimologia termenului tehnic

1 Roată hidraulică (de apă) cu impuls diagonal-axial compusă din pale sau cupe dispuse radial în jurul unui butuc.

Ciutură - Găleată sau vas făcut din doage sau dintr-un trunchi de copac, care serveşte la scos apa din fântână.

- Cantitatea de apă care încape în obiectul descris mai sus.

(lat. *cytola)

De origine străveche. Sensul cuvântului originar s-a pierdut.Construcţia „Mâtcă cu ciuturi” este de factură „modernă” şi semnalată cu totul izolat.

Roată cu linguri Roată: Cerc de metal sau lemn, cu spiţe sau plin, care învârtindu-se în jurul unei osii, pune în mişcare un vehicul; Organ de maşină sau ansamblu unitar de piese în fotmă de cerc, care se poate roti în jurul unei axe proprii.lat. rotaLingură: vezi nr. 2

Roată cu linguri

Mâtcă reg. Băţ cu care se bate laptele pentru a alege untul, bătător, brighidău.Et. necunoscută

sbcr. mutiti = a tulbura, a amesteca.

Dulbină, Turbină Dulbină, dălbină: apă adâncă, bulboană.bg. dalbina

lat. turbo = vârtej, mişcare circulară, învârtire, fus.vezi şi construcţia latinofonă modernă: turbină.

Roată de/din apă Roată: vezi mai sus (roată cu linguri)Apă: Lichid incolor, fără gust şi fără miros, compus...; masă de apă formând un râu, un lac, o mare, etc.lat. aqua

Roată de/din apă

Roată cu făcaie Roată: vezi mai susFăcăleţ: Băţ gros şi neted, întrebuinţat mai ales la mestecatul mămăligii; meleşteu, sucitor.mag. fa kanál

făcaie (din mag. fa kanál) = lingură de lemn. Termen popularizant întrodus prin literatura tehnică.

2 Pală sau cupă a roţii hidraulice (de apă) de egală presiune dispusă radial la periferia roţii.

Aripă Nume dat unor obiecte, părţi ale unor aparate, etc. care au forma, funcţiunea sau poziţia aripilor (organ al păsărilor, al unor insecte şi al unor mamifere, care serveşte la zbor).lat. alapa

Aripă, lat. alapa = palmă (dată în obraz).

Lingură Nume dat unor unelte sau unor părţi de instrumente sau maşini asemănătoare cu o lingură (obiect de metal sau de lemn de uz casnic, alcătuit dintr-o parte ovală scobită şi dintr-o coadă).lat. lingula

Lingură

Căucă Căuş: vas de lemn în formă de cupă sau de lingură mare, folosit pentru a lua apă, făină, grăunţe,etc.DEX: lat. *caucusDLR: lat * cau (lat. cavus) + suf. us

lat. cavum = gaură, cavitate (lat. cavus = gol, găunos, scobit, adânc)

3 Butuc al roţii de apă Butuc - Bucată dintr-un trunchi de copac tăiat şi curăţat de crengi;

- Partea centrală a unui corp rotativ, care se montează pe un arbore şi în care sunt înfipte spiţe (la roţi), pale (la elice), etc.

Et. necunoscută

Butuc. Probabil autohton străvechi cu sensul de lemn, copac scorburos = buturos.

Bucium - Trunchi sau buştean (de arbore)- Butuc (al roţii carului)Et. necunoscută (ca instrument muzical din lat. bucinum)

Bucium. Probabil autohton cu sensul buştean.

27

Nr. Noţiune Termen tehnic popular Cuvântul comun(sensuri după DLR,DEX)

Observaţii Etimologia termenului tehnic

Căpăţâna roţii Căpăţână:- cap de animal mort sau tăiat pentru

consum; cap de om mort desprins de trup;

- parte bulbucată a unei plante, formată din tulpină sau din suprapunerea frunzelor (căpăţână de varză).

lat. *capitinaRoata: vezi nr. 1

Căpăţâna roţii

4 Arbore de transmitere a cuplului rotitor de la roată la pietrele de moară.

Fus - Unealtă de tors care serveşte la răsucirea firului...

- Nume dat unor părţi de maşini, instalaţii, etc. care îndeplinesc funcţia de arbore sau de osie.

lat. fusus

Fus

5 Tijă de sprijin al părţilor al părţilor rotiroare pe parte fixă.

Călcâi, călcâniu Călcâi:- Partea posterioară a tălpii

piciorului formată din oasele astragal şi calcaneu;

- Nume dat părţii dinapoi (sau de jos) a unor obiecte.

lat. calcaneum

Călcâi.vezi lat. calco = a călca, a apăsa.

6 Suport-pivot fix al părţilor în rotaţie.

Broască - Nume dat mai multor animale amfibii din clasa batracienilor, fără coadă, cu picioarele dinapoi mai lungi, adaptate pentru sărit, cu gura largă şi ochii bulbucaşi;

- Mecanism de metal aplicat la o uşă, la un sertar, etc. cu ajutorul căruia acestea se pot încuia.

lat. *brosca

vezi lat. brochus = ce iese în evidenţă, în afară. Sensul iniţial: orificiu de captare.

7 Piatră de moară rotitoare Piatră alergătoare Piatră: Bucată de piatră (nume generic pentru orice rocă solidă... ) prelucrată; obiect făcut dintr-o astfel de bucată (piatră de moară).lat. petraAlergătoare: care aleargă.Piatră alergătoare: Piatră de moară care se învârteşte spre a măcina boabele.Alerga (lat. *allargare < largus) + suf. –ător.

Piatră + alergătoare

8 Piatră de moară fixă Piatră stătătoare Stătătoare: care stă pe loc, nu se mişcă; imobil, fix;Piatră stătătoare: piatra fixă din sistemul celor două pietre ale morii.Stă (lat. stare) + suf. –ătoare.

Piatră + stătătoare

Piatră zăcătoare Zăcătoare: care zace, care stă culcat, întins; piatră de jos a morii, care stă pe loc şi deasupra căreia se roteşte alergătoarea.Zăcea (lat. jacere) + suf. -ătoare

Piatră + zăcătoare

9 Orificiul central al pietrei de moară rotitoare prin care pătrund grăunţele între pietrele de măcinat.

Guriţă Diminutiv de la gurăGură (lat. gula) + suf. iţă

Guriţă

2. Părţi ale sistemului de aducţiune a apei

Nr Noţiune Termen tehnic popular Cuvântul comun(sensuri după DLR,DEX)

Observaţii Etimologia termenului tehnic

10 Lac de captare al apei necesare unei mori sau mai multor mori de apă

Iaz - Lac artificial format prin stăvilirea cu baraj de pământ sau prin abaterea unui curs de apă şi destinat creşterii peştilor sau folosit pentru irigaţii, morărit.

- Lac mic natural format în albia unui râu prin adunarea apei într-o adâncitură de teren.

slav. jazu

Iaz

28

Nr Noţiune Termen tehnic popular Cuvântul comun(sensuri după DLR,DEX)

Observaţii Etimologia termenului tehnic

Tău Apă stătătoare puţin adâncă; baltă.mag. tó

Tău

11 Baraj sau stăvilar pentru formarea lacului de captare al apei.

Stăvilar Construcţie de lemn, de beton sau de fier înălţată transversal pe cursul unei ape curgătoare, servind la reglarea nivelului apelor din amonte cu ajutorul stavilelor; baraj, zăgaz, opust.Stavilă + suf. -ar

Stăvilar

12 Canalul de aducţiune al apei spre moară sau spre mai multe mori de apă.

Ierugă. Irugă, Erugă Canal prin care se abate apa de la moară; locul unde se strânge apa care cade de pe roata morii, iaz.sb. jaruga

lat. irrigo, inrigo = a aduce apa spre/în...

Şanţ Săpătură lungă şi îngustă făcută pe ambele părţi ale unui drum pentru scurgerea apei...pol. szaniec, germ. Schanze.

germ. Schanze = adâncitură săpată în pământ.

13 Jgheab de admisie al apei spre roata hidraulică

Jgheab - Conductă sau canal deschis în partea superioară, făcută în piatră, într-un trunchi de copac, etc., permiţând (prin înclinarea sa) scurgerea unui lichid sau al unui material pulverulent.

- Scocul moriisl. žlebu

Jgheab

Scoc Canal, jgheab prin care curge apa pentru a pune în mişcare roata morii sau a joagărului; lăptoc, uluc.scr. skok

Scoc

14 Placă ce opreşte curgerea apei din jgheab

Stavilă Construcţie mobilă sau parte mobilă a unei construcţii, manevrată manual sau mecanic, servind pentru a regla nivelul apelor curgătoare sau pentru a îndrepta spre alt făgaş cursul unei ape.sl. stavilo

Stavilă

Opritor Nume dat diverselor piese sau dispozitive care limitează deplasarea unui organ mobil.a opri (slav. opreti) + suf. -or

Opritor

15 Grătar ce reţine crengi, frunze, etc

Gratie Gratia (pl. gratii): Fiecare din vergelele care se aşează (paralel) în locul (sau în faţa) uşilor, ferestrelor, vitrinelor, etc., alcătuind împreună un ansamblu fix sau semimobil, care serveşte ca măsură de siguranţă sau ca motiv arhitectonic.lat. *gratis (= *cratis)Grătar: grilălat. *gratarius (*gratis = cratis)

lat. cratis = împletitură de nuiele, fascină; craticus= împletitură.

16 Conductă forţată Butoni(u) (Sensuri comune derivând din fr. bouton nu sunt aplicabile cazului de faţă)

Autohton (vezi I. I. Russu – cuvinte cu radicalul but)

Butoi Vas de lemn făcut din doage, mai larg la mijloc decât la capete, folosit pentru păstrarea lichidelor, a murăturilor.Bute = butoi (lat. buttis) + suf. oi

Butoi

Buduroni Buduroi: Vas de lemn, stup de albine făcut dintr-un butuc scobit sau dintr-o scorbură, ghizd de fântână.budă > mag. bödöny

Probabil autohton. Sensul acelaş cu butură: butuc, buturugă, trunchi scorburos.

Duduroni (Nu apare în DEX)d. V. Ioniţă: ţeavă, cilindru, tot ce are formă cilindrică.

Termenul este semnalat ca provenind din Rudăria unde de fapt nu există şi n-au existat mori cu butoni.

17 Ajutaj de admisie la ieşirea din conducta forţată

Găleţea Găleată: vas de lemn, de metal, etc. de forma unui trunchi de con cu baza mare în partea superioară, cu toartă, folosit pentru transportul unor lichide, materiale granulare sau pulverulente, etc.lat. galetta

lat. galetta

3. Părţi auxiliare ale morii

Nr. Noţiune Termen tehnic popular Cuvântul comun(sensuri după DLR,DEX)

Observaţii Etimologia termenului tehnic

18 Inel la periferia paletajului unei roţi de apă

Cerc Nume dat unor pbiecte de formă circulară.lat. circus

Cerc

29

19 Mecanism de ridicare – coborâre a părţilor rotitoare ale morii pentru distanţarea (eliberarea) pietrei mobile de cea fixă sau pentru reglarea distanţei dintre pietre.

Ridicător a ridica: a lua de jos şi a duce în sus (susţinând cu forţa braţelor, cu spatele, etc.); a săltalat. eradicare (= a dezrădăcina)

Ridicător (cel ce ridică) .lat. erigo = a ridica, a înălţa.

Urcător Care urcă; agăţător.a urca (lat. *oricare) + suf. (ă)tor

Urcător (cel ce provoacă urcarea roţii).(I. I. Russu contestă ipoteticul latin *oricare şi consideră a urca - cuvânt autohton).

Posadă, posadină, posadea

Posadă: Pârghie cu ajutorul căreia se reglează înălţimea pietrelor morii, pentru a se obţine, după voie, o făină mai mare sau mai măruntă.sb. posada

Posadă

20 Tijă verticală a mecanismului de ridicare-coborâre prin care se acţionează mişcarea.

Ridicător, urcător vezi la nr. 19 vezi la nr. 19Lumânare (Sensul comun se referă la iluminat, din lat.

luminarea)Lumânare (drept şi vertical ca o lumânare)

21 Pârghie-suport a mecanismului de ridicare – coborâre pe care este fixat pivotul, articulată la un capăt de fundaţie şi acţionată la celălalt capăt printr-o tijă verticală (nr. 20)

Furcă Unealtă agricolă formată dintr-o prăjină de lemn sau de oţel terminată cu doi sau trei dinţi (încovoiaţi), folosită pentru strângerea fânului, clăditul şirelor, strângerea gunoiului, bălegarului, etc.Nume dat la diferite unelte sau obiecte asemănătoare cu furca.lat. furca

Furcă.lat. furca = furcă, lemn bifurcat.

Posadă, posadină, posadea

vezi la nr. 19 Posadă

Cracă Ramură mai groasă a unui copac, creangă. Din crac.bg. krak

Cracă

Crăcană - Cracă ramificată în formă de V; lemn sau alt obiect desfăcut la un capăt în două sau mai multe braţe;

- Prăjină provenită dintr-o ramură de copac bifurcată la un capăt pentru a sprijini crengile prea încărcate de fructe, cumpăna fântânii, etc.

cracă + suf. ană

Crăcană

Geamăn - Care (fiinţă) a fost născut odată cu altă fiinţă şi de către aceeaşi mamă sau femelă;

- Care (plantă) are două tulpini crescute din acceaşi rădăcină, (fructe) crescute lipit câte două.

lat. geminus.

(Ramură de copac) geamănă (= crăcană)

Cobilă Un fel de capră alcătuită din două lemne împreunate, care serveşte la transportarea plugului pe drum.sl. kobyla

sbcr. kobila = travee, grindă de susţinere.

22 Pană pentru fixarea poziţiei mecanismului de ridicare - coborâre

Pană Piesă de lemn sau de metal (de forma unei prisme), întrebuinţată la despicarea lemnelor, la detaşarea unor bucăţi din material, la fixarea sau înţepenirea unor piese, la asamblarea sau la solidizarea unor organe de maşini, a unor elemente de construcţie.lat. pinna

vezi lat. penetro = a pătrunde, strecura, întra.

23 Ax metalic din componenţa arborelui morii pentru centrarea acestuia şi ghidarea prin partea fixă.

Stăi A sta: a avea o anumită poziţie sau atitudine, a se ţine, a se aşeza sau a fi aşezat într-un anumit fel.lat. stare

Cel ce determină statul (starea) în poziţie de echilibru.

Axeniu *** vezi gr. axeios = băgăreţ, înfigăreţ. (în cazul nostru: parte rotitoare care traversează partea fixă)

24 Pană transversală de antrenare a pietrei de moară rotitoare

Pârpăriţă - Mică piesă metalică fixată în piatra alergătoare de la moară, în care întră capătul de sus al fusului;

- (reg.) Cilindru care susţine pietrele morii şi care este pus în mişcare prin acţiunea roţii cu măsele;

vezi lat. perpello = a mişca (a împinge) cu forţă, a determina.Sensul de gaură din DLR pare să provină dintr-o confuzie a „anchetatorului”: morarul arată spre gaura pietrei spunând că acolo este pârpăriţa, dar se referă la ceea-ce e dedesubtul

30

- Gaură în mijlocul pietrei alergătoare de la moară, în care cad grăunţele din teică pentru a fi măcinate;

- Teică (la moară)- sl. prupica; ucr. perepelyca

pietrei şi găurii.

25 Locaş pentru pana de antrenare în piatra mobilă a morii.

Vălău *** Vale, lat. vallisCrou Crov: Formă mică de relief cu aspect de

depresiune circulară sau alungită, dezvoltată pe loess prin tasare; găvan, padină.scr. krov

Crov

26 Degajare centrală a pietrei rotitoare (concavitate a suprafeţei de lucru)

Sânul pietrei Sân:- Fiecare din cele două mamele...- fig. Parte interioară, parte

centrală, interior, mijloc, centru, miez.

lat. sinusPiatră vezi la nr. 7

Sân > lat. sinus = încovoietură. adâncitură, concavitate.Piatră.

27 Lagăr de ghidare al arborelui morii

Gânjeu, gânjei Gânj: Nuia foarte flexibilă trecută prin foc şi apoi răsucită, care foloseşte ca frânghie.Etimologie necunoscută.

Gânj, cu sensul: împletitură de scoarţe sau tulpini uscate rezistente la uzură (vezi înr. cu fr. gaze = ţesătură rară).

28 Construcţie de rezistenţă ca suport al pietrelor de moară

Cristui *** vezi sbcr. krst, križ = cruce

29 Recipient (ladă) de grâne pentru alimentarea morii

Coş - Obiect de diferite forme, făcut dintr-o împletitură de nuiele...

- Parte din instalaţia unei mori mici, în formă de ladă şi fără fund, în care se toarnă grăunţele de măcinat

- sl. koši

Coş, sbcr. koš > pt. mori vezi germ. Gosse = lada de grăunţe a morii.

30 Sertar de reţinere a grăunţelor (pentru a nu se scurge necontrolat din coş) şi de dozare a cantităţii spre alimentarea pietrelor.

Postăviţă - albie servind la frământatul aluatului...

- Ladă în care curge făina la moară.sb. postava

vezi sbcr. postojan = continuu, perseverent

Guriţă Sensul comun (diminutiv de la gură) nu este aplicabil)

vezi sbcr. gurati = a împinge, a băga, a îndesa.

Teică - Cutie mobilă (de lemn) în care cad grăunţele din coşul morii înainte de a trece între pietre

- Jgheab din care beau...Etimologie necunoscută.

(Nu l-am întâlnit la morile cu ciutură parcurse)

31 Tijă vibratoare care produce scurgerea grăunţelor din sertarul de reţinere şi dozare.

Ciocut, ciucut - a ciocăni: a bate repetat cu...- a bate la cap, a cicăli

din ciocan, sl. čekanu

vezi sbcr. čuknuti = a izbi, a lovi, a recepţiona vorbe cicălitoare.

Titirez - Sfărlează- Băţul de sub coşul morii care

loveşte teica pentru a face să treacă grăunţele între pietrele morii.

Etimologie necunoscută

sbcr. titrati: a vibra, a tremura > germ. zittern = a tremura

32 Dispozitiv care reglează dozarea admisiei grăunţelor prin înclinarea sertarului de reţinere şi dozare.

Futiţă *** vezi mag. futás = alergătură, grabă, evadare.

33 Pâlnie ce se aşează pe orificiul de admisie a grăunţelor din piatra rotitoare.

Găletuş Găleată vezi nr. Găleată

34 Construcţie inelară la periferia pietrelor

Ocol, ocoliu Ocol:- Perimetru, cicumferinţă- Gard făcut în jurul unui loc,

împrejmuire, îngrăditură.bg., rus. Okol

Ocol

35 Vas în care cade produsul măcinat (făina)

Mâşnic, mâjnic *** vezi sbcr. mešati = a amesteca, a încurca, a băga

Mâtnic *** vezi sbcr. Metati, mjetati = a pune a aşeza, a depune

37 Prag la evacuarea făinii Făinar Făină: pulbere obţinută prin măcinarea boabelor de cereale sau a altor sminţe de plante şi folosită în alimentaţie.lat. farin

Făină

38 Deschiderea de evacuare a Gură Gură: Gură

31

făinii - ...- Deschizătură a unui obiect, a unei

încăperi, etc. prin care se întroduce, se varsă, iese ceva, prin care se stabileşte o comunicaşie.

lat. gula

32

Termeni utilizaţi în Italia pentru mori cu ritrecine

Mori de apă utilizând roţi cu ax vertical existau în Italia până după al doilea război mondial. Condiţia lor era însă diferită de a celor cu ciuturi din România. În timp ce morile cu ciuturi erau în exclusivitate rupestre, cele din Italia aveau un caracter „industrial” fiind adăpostite în construcţii solide şi exploatate de morari de profesie. Cele mai multe construcţii de mori de apă din Italia s-au păstrat şi sunt utilizate în prezent mai ales în scop turistic, inclusiv ca pensiuni sau restaurante. O reconstituire a terminologiei populare folosite pe timpul exploatării acestor mori nu mai este posibilă, dar interesul turistic a provocat un val de investigaţii pentru reconstituirea modului în care au fost construite şi au funcţionat. Terminologia utilizată la aceste reconstituiri suferă de aceea de o anumită ambiguitate: fie că cel care descrie moara utilizează termeni după vocabularul său tehnic, fie că înregistrează termeni la faţa locului de la persoane cu amintiri. Dar faptul că în italiană nu se regăsesc termenii utilizaţi de ţăranul român nu se opreşte la acest aspect. Diversitatea regională a termenilor derivă şi din căile diferite de apariţie şi dezvoltare a acestor mori de-a lungul secolelor.

1. Părţi esenţiale Nr. Noţiune Termen tehnic popular românesc Termen tehnic italian

1 Roată hidraulică (de apă) cu impuls diagonal-axial compusă din pale sau cupe dispuse radial în jurul unui butuc.

Ciutură, Roată cu linguri, Mâtcă, Dulbină, Turbină, Roată de/din apă

Ritrecine, Ritrecina, Ruota palmata, Turbena, Mazzo

2 Pală sau cupă a roţii hidraulice (de apă) de egală presiune dispusă radial la periferia roţii.

Aripă, Lingură, Căucă Alapa, Palommella, Cucchiao, Cuccia, Palmula

3 Butuc al roţii de apă Butuc, Bucium, Căpăţâna roţii

Albero di ritrecine, Miuolo, Rodesme, Randla

4 Arbore de transmitere a cuplului rotitor de la roată la pietrele de moară.

Fus Fuso, Palo, Albero, Ferro

5 Tijă de sprijin al părţilor al părţilor rotiroare pe parte fixă.

Călcâi, călcâniu Perno, Punteruolo, Rospo, Palatello, Paladei, Bossie, Croce

6 Suport-pivot fix al părţilor în rotaţie. Broască Pretiletta, Dado di bronzo, Ranula, Bronzena, Bronzina, Ralla

7 Piatră de moară rotitoare Piatră alergătoare Macina, Mola, Molazza - di sopra, libera, superiore, rotante; Mesna ed zora

8 Piatră de moară fixă Piatră stătătoare, zăcătoare Macina, Mola, Molazza - di sotto, dormiente, fissa, inferiore; Mesna ed zatta

9 Orificiul central al pietrei de moară rotitoare prin care pătrund grăunţele între pietrele de măcinat.

Guriţă Occhio della macina, Foro centrale

2. Părţi ale sistemului de aducţiune a apei

Nr Noţiune Termen tehnic popular românesc Termen tehnic italianJet de apă la ieşirea din ajutajul de admisie

Vână de apă Getto, Fruscera, Cruocculu

10 Lac de captare al apei necesare unei mori sau mai multor mori de apă

Iaz, Tău Refogge, Refodde, Bottaccio

11 Baraj sau stăvilar pentru formarea lacului de captare al apei.

Stăvilar Saracinesca (cu rol de reglare al debitului spre canalul morii). Somaro

12 Canalul de aducţiune al apei spre moară sau spre mai multe mori de apă.

Ierugă. Irugă, Erugă, Şanţ Canale addutore, Gora, Formale, Strona

13 Jgheab de admisie al apei spre roata hidraulică

Jgheab, Scoc Doccia

14 Placă ce opreşte curgerea apei din jgheab

Stavilă, Opritor Paratoia, Calla, Cateratta

15 Conductă forţată Butoni(u), Butoi, Buduroni Tromba16 Ajutaj de admisie la ieşirea din

conducta forţatăGăleţea Bocca finale, Festiechiarulo,

Bocchetta33

3. Părţi auxiliare ale morii

Nr. Noţiune Termen tehnic popular românesc Termen tehnic italian17 Inel la periferia paletajului unei roţi

de apăCerc Fascia in ferro

18 Mecanism de ridicare – coborâre a părţilor rotitoare ale morii pentru distanţarea (eliberarea) pietrei mobile de cea fixă sau pentru reglarea distanţei dintre pietre.

Ridicător, Urcător, Posadă, Posadină, Posadea

Temperatoia

19 Tijă verticală a mecanismului de ridicare-coborâre prin care se acţionează mişcarea.

Ridicător, Urcător, Lumânare Argano, Asta

20 Pârghie-suport a mecanismului de ridicare – coborâre pe care este fixat pivotul, articulată la un capăt de fundaţie şi acţionată la celălalt capăt printr-o tijă verticală (nr. 20)

Furcă, Posadă, Posadină, Posadea, Cracă. Crăcană, Geamăn, Cobilă

Banchina, Pianella

21 Bucşă de ghidare a arborelui în zona pietrii fixe

Gânjei, Gânjeu Bossola, Monaco, Nadaccio

22 Pană transversală de antrenare a pietrei de moară rotitoare

Pârpăriţă Notolla , Palaferro

23 Recipient (ladă) de grâne pentru alimentarea morii

Coş Tramoggia, Trameza

24 Sertar de reţinere a grăunţelor (pentru a nu se scurge necontrolat din coş) şi de dozare a cantităţii spre alimentarea pietrelor.

Postăviţă, Guriţă, Teică Cop, Coppo

25 Tijă vibratoare care produce scurgerea grăunţelor din sertarul de reţinere şi dozare.

Ciocut, Ciucut, Titirez Scarabattola

26 Vas în care cade produsul măcinat (făina)

Mâşnic, Mâjnic, Mâtnic Farinaro, Matraru, Matrez

34

Morile de apă de la RudăriaInvestigaţie la 5 august 1983

Toate morile de apă din Rudăria sunt cu ciuture şi jgheab, situate pe apa Rudărica. Nu au existat şi nu există mori cu butoni (ţeavă de admisie) întrucât cursul de apă este bogat şi permite devierea unor debite suficiente pentru acţionarea prin jgheab. În urma unor viituri din primăvara anului 1983 o parte din instalaţii era distrusă iar moara Drăşcoanea complet dislocată. Din Moara de Piatră, prima şi cea mai de sus pe cursul Rudăricăi, rămăseseră doar urme (ea era mai demult abandonată). În sensul curgerii apei existau următoarele mori:Nrcrt

Numele morii Mal Sens derotaţie

Căderem

Debitm/s

Diam.rotor

Turaţierpm

Alte nume ale morii

1 Moara de la Tunel stâng 2 Roşoanea stâng stânga 3 0,6 1,2 120 3 Dăşcoanea drept dreapta Drăşcoanea, Dacicoanea (distrusă) 4 Trăiloane stâng dreapta 1,2 80 5 Moara de sub Stâncă stâng stânga Între Râuri, Îndărătnica Bătrână, Îndărătnica

Mare 6 Păţoanea stâng stânga De la Perete, Îndărătnica Mică 7 Bâţolea drept stânga 8 Îndărătnica Nouă stâng stânga 9 Moara de la Firiz drept Firizoane, Moara de la Cămin10 Popeasca stâng dreapta11 Moara de la Comună drept stânga Moara de la C. A. P., Hambaroane 12 Vămulea stâng dreapta 1,213 Maximoanea stâng dreapta14 Brusoane drept15 Firizoane drept16 Moara de la Lăeţi drept17 Vlădoanea drept18 La podul Ilochii dreptPe Rudărica, mai jos de satul Rudăria mai există trei mori din care 2 ale celor din Bănia şi una „Pârlipceana” a celor din Prilipăţ. Prima îm amonte ( a celor din Bănia) avea 36 asociaţi cu o capacitate de măcinare de 30 kg/oră. Roată metalică de 2 m diametru şi cu 24 aripi. Roata din lemn trebuia schimbată la fiecare 8 ani. Pietrele se aduceau de la Dubova. Lemnul pentru lagăre (fus şi piatră erau din salcă (salcie). Jgheabul este din beton.Termeni înregistraţi: roată, posadea, ocoli, cociut („face ca femeile când vorbesc”), coş, postăviţă, cristui, călcâi.

Adnotări ulterioare:Aproximativ pe locul vechii mori Dăşcoanea sau Dăcicoanea a apărut mai recent moara Văloane sau Viloane.Între timp Nemiş a publicat în revista Almăjul din Şopotul Nou lista celor 33 de mori care au existat de-a lungul Rudăricăi: Mori cu Iaz (stăvilar): Moara de Piatră, Moara de la Tunel, Răduloanea (d. Numele familiei Rădulea), Roşoanea, Dăcicoanea, Păţoanea, Trăiloane, Îndărătnica Mare, Îndărătnica Mică.Mori cu irugă pe malul drept al râului: Bâţolea, Moara de la Firiz (a Murguleştilor), Bogdăneasa, Căminoanea (de la Căminul Cultural), Drăgiloanea, Firizoanea (nume Firiz), Moara de la Teren (Terenul de fotbal), Cioricăneasa, Iloca (la gura râului Iloca), A din Ţarină, A lu Toma, Ţărinoanea, Moara Bănienilor, La CociaşuMori cu irugă pe malul stâng al râului: Bogdăneasa, Giuloanea, Popeasca (a popilor Sârbu), Sfitoanea, Vamolea, Micloşoanea, Vlădioanea, Băniana, Moara Prilipcenilor, A Prilipcenilor.In prezent complexul declarat monument de patrimoniu din păcate pierde din valoarea sa muzeistică prin faptul că ele nu mai redau imaginea morilor cu ciutură autentice. Una din cauze este folosirea betonului şi fierului. Nici tehnic noile roţi metalice nu sunt adecvate. Roţile noi au randamente inferioare celor făcute din lemn de meşterii de altădată (vezi ilustraţia nr. 14 din 1957). Ele se apropie de clasa roţilor de şoc, în timp ce roţile originale erau roţi de deviere a jetului, mult mai eficiente.

ERFORSCHUNG DER LÖFFELMÜHLEN IM DONAUGEBIET AUS DER SICHT DER RUMÄNISCHEN VOLKSSPRACHE

Zusammenfassung

Die schon im Altertum bekannten Löffelmühlen sind die einfachsten und zugleich ältesten Getreidemühlen mit Wasserantrieb. Dennoch bestand bis vor etwa zwei Jahrzehnten die allgemeine Auffassung, daß die Wassermühle erst Ende des ersten Jahrtausends in Europa eingeführt wurde und sich von Spanien aus nach Norden und Osten verbreitet hat. Constantin C. Giurescu hat um 1970 versucht, mit Hilfe eines sprachlichen Arguments, das Vorhandensein der Wassermühle seit der Römerzeit in Dazien zu beweisen: Die wesentliche Terminologie der Wassermühle sei im Rumänischen lateinischen Ursprungs. Unterdessen wurden in mehreren Ländern Europas, einschließlich in Rumä nien, Mühlsteine aus dem Altertum entdeckt. Für Rumänien fehlt aber noch der Beweis, ob die Wassermühle sich aus der Zeit Daziens bis im zweiten Jahrtausend erhalten und entwickelt hat. Eine Einteilung der Bestandteile einer Löffelmühle in folgenden Gruppen:

- wesentliche, unersetzliche Teile,- Teile des Wasserzulaufs,- Zubehör und Hilfseinrichtungen und die Untersuchung der entsprechenden Bezeichnungen nach ihrer Herkunft führen zu einem

bemerkenswerten Ergäbniß. Die erste Gruppe und die Wasserzufuhr vom Graben durch ein Druckrohr wird mit Wörtern lateinischen Ursprungs oder solcher eines noch älteren, bodenständigen Wortschatzes bezeichnet. Die Staueinrichtungen, die Beaufschlagung durch eine Rinne und ein bedeutender Teil der dritten Gruppe wird mit Wörtern hauptsächlich slawischen Ursprungs bezeichnet.

35

Genauere Untersuchungen setzen natürlich eine richtige Einschätzung von Herkunft und Zusammenhang der jeweiligen Bezeichnungen voraus. Die Herkunft der Bezeichnung muß nicht unbedingt mit der vom sprachwissenschaftlichen Standpunkt aus abgeleiteten Etymologie des Wortes übereinstimmen. So ist es z.B. durchaus möglich, daß die Slawen den Kasten, in dem das zu mahlende Getreide geschüttetwird, von den Deutschen mitsamt der Bezeichnung Gosse (von dt. gießen) übernommen haben, mit der Zeit aber, Sinn und Aussprache an ein ihnen heimliches Wort angeglichen haben (sb. kos = Korb). Die Rumänen übernahmen das slawische Wort (cos = Korb) und auch die slawische Bezeichnung der Gosse.

Auf Grund der unternommenen Untersuchung, natürlich mit Hinzuziehung technischer Überlegungen und der Forschungsergäbnisse verschiedener Wissensgebiete, sind gewisse Folgerungen zur Entwicklung der Löffelmühle möglich:

Die Löffelmühle wurde in Dazien spätestens während der Römerzeit eingeführtDie altertümliche Mühle bestand hauptsächlich aus einem Löffelrad, einer Welle, den zwei Mühlsteinen und einem unmittelbar

vom Mühlgraben aus gespeisten Druckrohr mit Düse. Der Treibkeil im Laufstein und die Eisenstange, wie sie noch heute zur Übertragung des Drehmoments üblich ist, war schon bei der altertümlichen Mühle zu finden, desgleichen die Hebelvorrichtung zum Heben der rotierenden Te i l e .

Jüngerer Zeit gehören an: die Wasserstauanlage der Löffelmühle, die Beaufschlagung mit offener Rinne, die Gosse und der Rüttelschuh.

36

-

37