Ce inseamna ANTIHRIST si de ce aproape intreaga lume i se va inchina?PARINTELE SERAFIM ROSE despre ispita agatarii de lucruri EXTERIOARE, a PATIMII “CORECTITUDINII” si despre inselarea MODELOR DUHOVNICESTI, a “SPIRITUALITATII CONFORTABILE” sau a “ORTODOXIEI DE SERA”

“Este foarte posibil să-ţi ascunzi patimile lăuntrice nevindecate în spatele unei faţade sau tehnici ţinând de o duhovnicie «corectă», fără însă a avea dragoste

adevărată faţă de Hristos şi faţă de fratele tău…”

***

Vedeti si:

Pomenirea unui profetic sfant contemporan, CUVIOSUL

SERAFIM CEL NOU, DE LA PLATINA: “ESTE MAI TARZIU

DECAT CREDEM. Poate ca acestia sunt ultimii cativa ani

in care mai putem continua sa raspandim liberi

cuvantul“

ACATISTUL Cuviosului Serafim Rose din

Platina, “candela stralucitoare a lui Hristos ce

lumineaza vremurile din urma” (2 septembrie)

*

DUHUL DESERTACIUNII SI PECETEA

INTERIOARA. Pecetluirea in duh, impartasirea cu

antihrist si “apostazia tainica a inimii” prin vietuirea

statornica in pacat si modul de viata lumesc: “PECETEA

CRESTINILOR ESTE DUHUL SFANT. TREBUIE SA NE

INTEMEIEM PE LUCRAREA INTERIOARA”

***

“Avem un prieten in Muntele Athos care urmareste de multi ani situatia din manastirile grecesti. Se duce in locuri unde, de pilda, cineva a devenit un “gheronda” faimos, cu numerosi ucenici. Observandu-i pe acesti “stareti”, el a ajuns la concluzia ca adesea oamenii de acolo isi inchipuie si zamislesc fantezii, ca si oricare altii. Au anumite pareri despre cineva, pe care le raspandesc pretutindeni, in jurul acestuia, transformandu-l dintr-odata intr-un „batran sfant”, cu o multime care se strange imprejurul lui. In realitate, nu exista nici o pricina pentru acest fapt – sunt multe persoane sfinte carora nimeni nu le da vreo atentie. La Muntele Athos, se poate vedea acest lucru in cazul unui Batran numit Teodosie, un om foarte sfant, care a scris un jurnal despre cum s-a rugat cu Rugaciunea lui Iisus, la un nivel foarte

sporit. Nimeni nu stie nimic despre el, in timp ce toata lumea a auzit de altii, deoarece “li s-a facut reclama” si toti ii dau crezare.

Printre noi, convertitii apuseni la Ortodoxie, tendinta aceasta – de a asculta o parere pe care cineva a raspandit-o si de a-i da crezare – este foarte puternica. Totusi, nu aceasta este ceea ce ar trebui sa facem. Ar trebui sa ne folosim mintea, incercand sa ne inaltam inimile la un nivel la care sa putem simti mai profund Ortodoxia. Este imperios necesar, in aceste vremuri, sa avem un discernamant patrunzator. (…)

Daca duhul autentic al Ortodoxiei nu ne este transmis astfel, apare ispita de a urma „intelepciunea exterioara”, intelepciunea acestei lumi. Atunci, venind catre Ortodoxie, vom alerga dupa lucruri exterioare: icoane bune, slujbe minunate dupa Tipic, biserici frumoase, dupa felul corect de a canta, de a face danii… Toate aceste lucruri sunt minunate si bune, dar nu ne putem apropia de ele fara sa stabilim ca fiindu-ne prioritar a avea o inima calda, crestina si a purta lupta launtrica prin care sa dobandim smerenia.

Daca neglijam aceste prioritati esentiale, atunci toate aceste lucruri minunate pot fi asezate intr-un muzeu al antichitatilor ortodoxe, asa cum istoriseste filosoful Vladimir Soloviev - si acest lucru va fi pe placul Antihristului. Antihristul trebuie inteles ca fiind un fenomen duhovnicesc. De ce va vrea toata lumea sa i se inchine? Este vadit, din pricina faptului ca in launtrul sau se gaseste ceva care raspunde la ceva din launtrul nostru – acel ceva fiind lipsa lui Hristos din noi. Daca i ne vom inchina (Dumnezeu sa ne fereasca de asa ceva!), va fi deoarece vom simti o atractie catre un anumit

lucru exterior, care s-ar putea infatisa ca fiind chiar crestin, de vreme ce„Antihrist” inseamna cel ce este „in locul lui Hristos” sau arata precum Hristos. Astfel, ne vom pierde cu desavarsire mantuirea, urmandu-i celui ce este in locul lui Hristos, si care ne va duce in ratacire. Desigur ca Antihristul poate veni doar dupa ce intreaga lume a auzit de Hristos; prin urmare, alegerea din urma va fi facuta intre Hristos si Impostor – si aproape intreaga lume ii va urma Fiarei.

Cum sa ne impiedicam de la a savarsi aceasta, de la a urma „intelepciunii exterioare“? Trebuie mentionat ca putem fi prinsi de ea, chiar daca am ajuns cuprinsi de idei inalte. Este la moda acum sa se invete despre Rugaciunea lui Iisus, sa se citeasca Filocalia, sa se faca o „intoarcere la Parinti”. Aceste lucruri nu ne vor mantui – sunt exterioare. Ele ne pot fi de folos daca sunt intrebuintate potrivit, dar daca devin o patima, daca devin cel dintai lucru dupa care umblati, atunci ajung sa fie exterioare, ducandu-ne nu catre Hristos, ci catre Antihrist. (…)

Vedem aceeasi atitudine in zilele noastre, ce da glas unora ca acestea: „Toata lumea il stie pe Sfantul Simeon Noul Teolog. O, da! Il vom urma. Sfantul Grigorie Palama. Da! Da, e cel mai bun! Da! Si toti Parintii isihasti… Isihasm! si Rugaciunea lui Iisus“, si alte subiecte sporite – toate acestea sunt doar la suprafata“.

(Parintele Serafim Rose, “Inaltarea cugetului, incalzirea inimii“, traducere de Radu Hagiu)

***

“Viata si invatatura noastra crestina trebuie sa fie in asa fel incat sa ne dea putinta de a-l sti pe adevaratul Hristos si de a-l recunoaste pe hristosul cel mincinos (Antihristul) cand va veni. Nu cunoasterea teoretica sau “corectitudinea” ne vor da aceasta cunoastere. [...]

Astfel ca si prea multa “corectitudine” in Ortodoxie, fara o inima crestina iubitoare, nu ii va putea rezista Antihristului; cel care il va recunoaste si ii va rezista cu tarie o va face indeosebi prin inima si nu prin minte. Trebuie sa ne dezvoltam launtric simtamintele si instinctele crestine drepte, si sa lasam deoparte toata fascinatia asupra “satisfactiilor duhovnicesti” (“conforturi spirituale”) ale modului de viata ortodox, caci altfel vom fi – precum nota un observator plin de discernamant al convertitilor din ziua de astazi – “ortodocsi, dar nu si crestini”.

[...]

Par. Dimitri [Dudko] a fost intrebat odata cu cat este mai buna religia din lumea libera fata de cea din Rusia, iar el a raspuns: Da, ei au libertate si biserici multe, daracolo este o “spiritualitate confortabila”. In Rusia avem o cale diferita, calea suferintei ce poate zamisli roade adevarate. Sa ne aducem aminte de aceasta fraza atunci cand privim la firava noastra Ortodoxie din lumea libera: ne multumim sa avem biserici si cantari frumoase; ne laudam poate ca tinem posturile si calendarul bisericii, ca avem icoane “bune” si enoriasi care canta, ca dam saracilor si poate danie Bisericii? Ne incantam cu

invataturi patristice si conferinte teologice inalte fara sa avem simplitatea lui Hristos in inimi? Atunci a noastra este aceasta “spiritualitate confortabila“, si nu vom obtine roadele duhovnicesti ce vor fi aratate de cei lipsiti de aceste “conforturi”, cei ce patimesc profund si lupta pentru Hristos. In acest duh ar trebui sa vorbim despre Biserica suferinda din Rusia si sa asezam cele exterioare apartinand cultului Bisericii, la locul ce li se cuvine”.

(Parintele Serafim Rose, “Orthodox Christians Facing the 1980′s” [Crestinii ortodocsi fata in fata cu anii '80"] – O prelegere

tinuta la Pelerinajul de vara Sf. Gherman, Platina, California, 9 august 1979, preluat in: “Ne vorbeste parintele Serafim

Rose“)

***

“Părintele Serafim era una cu prorocul veacului al XIX-lea, Sf. Ignatie Briancianinov, când învăţa că numai cei ce simt Împărăţia lui Dumnezeu în inimile lor vor fi în stare să recunoască adevărata fire a lui Antihrist atunci când va veni.Dimpotrivă, afirma Părintele Serafim, „«super-ortodocşii» de azi pot uşor să-i cadă pradă lui Antihrist“.

[...]

În particular, Părintele Serafim vedea în nejustificatele atacuri

„ortodoxe” la adresa Fericitului Augustin semnul externalismului

ce va conduce la acceptarea lui Antihrist. Învăţăturile hiper-

raţionaliste ale Fericitului Augustin (faţă de Părintele Serafim însuşi se

recunoştea a nu fi un mare admirator), nu reprezintă decât aspectul

extern, intelectual, al unui om cu o inimă vădit ortodoxă. După cum

scria Părintele Serafim într-o scrisoare,

„principalul şi singurul lucru plăcut şi ortodox al său este

simţământul ortodox, evlavia şi dragostea de Hristos, ce ies

la iveală aşa de puternic în lucrările sale

nedogmatice, precum Confesiunile (iar Părinţii ruşi îndrăgesc şi

Solilocviile). A-l distruge pe Augustin, cum încearcă s-o facă criticii de

azi, înseamnă să ajuţi de asemenea la distrugerea acestei evlavii şi

iubiri de Hristos. [...] În ce mă priveşte, eu mă tem mult mai

mult de inimile reci ale celor «corecţi intelectual» decât de

orice greşeli pe care le-ai putea găsi la Augustin. Simt în

aceste inimi reci o pregătire pentru lucrarea lui Antihrist (a

cărui imitare a lui Hristos trebuie să se întindă şi la «teologia

corectă»!); simt la Augustin dragostea lui Hristos“.

Mereu şi mereu, Părintele Serafim îi sfătuia pe fraţii săi creştini

ortodocşi să arate dragoste şi milă faţă de cei aflaţi în suferinţă:

„Iată prilejurile zilnice de a ne arăta dragostea creştină”,

spunea el: „să dăm de pomană, să-i cercetăm pe bolnavi, să-i

ajutăm pe cei nevoiaşi”.

Adeseori, Părintele Serafim vorbea despre primejdia de a transforma

Ortodoxia într-un „stil”, trecând cu vederea îndatoririle

creştineşti cele mai obişnuite. În cadrul unei conferinţe, spunea

următoarele:

„Nu cumva ne lăudăm că ţinem posturile şi calendarul Bisericii, că

avem «icoane bune» şi «cântare de obşte», că dăm milostenie

săracilor şi poate şi zeciuiala datorată Bisericii? Nu cumva ne

desfătăm cu înalte învăţături patristice şi discuţii teologice,

însă fără a avea în inimile noastre simplitatea lui Hristos şi

adevărata milă faţă de cei aflaţi în suferinţă? - Dacă este aşa,

atunci avem o«spiritualitate consolatoare» şi nu vom avea parte

de roadele duhovniceşti ce vor fi arătate de către cei lipsiţi de

toate aceste «consolări», care suferă profund şi se nevoiesc

pentru Hristos“.

În 1979, vorbind despre Arhiepiscopul Andrei de la Noul Diveievo (fostul

Părintele Adrian), răposat cu un an în urmă, Părintele Serafim spunea:

„Ura creştinismul «de seră» al celor ce sunt ortodocşi «de

plăcere», dar nu duc o viaţă de nevoinţă şi de adâncire a

creştinismului lor. Noi, convertiţii, putem cădea cu uşurinţă în

această ortodoxie «de seră». Putem trăi aproape de o biserică,

putem avea slujbe în limba engleză, un preot bun, putem merge

des la biserică şi ne putem împărtăşi des, putem fi într-o

jurisdicţie «corectă» – şi totuşi să rămânem reci, nesimţitori,

aroganţi şi mândri ,  cum spunea şi Sf. Tihon din Zadonsk”.

Cu acelaşi prilej, Părintele Serafim a vorbit şi despre modul cum putem

încerca să fim „duhovniceşti”, neglijând însă elementara dragoste

creştină:

“Viaţa noastră duhovnicească nu este ceva livresc sau aplicarea unor

formule. Tot ceea ce învăţăm trebuie să devină parte a vieţii noastre

şi un lucru firesc. De pildă, putem citi despre isihasm şi despre

Rugăciunea lui Iisus şi chiar să începem să o rostim – şi totuşi

să rămânem orbi la propriile patimi şi fără vreo reacţie faţă

de cineva aflat în nevoie chiar în faţa noastră, fără a vedea că

aceasta este o punere la încercare a creştinismului nostru,

situată la un nivel mult mai elementar decât rostirea

Rugăciunii lui Iisus“.

(din: FERICITUL SERAPHIM ROSE despre Ortodoxia milei lucratoare si a durerii inimii VS. “super-ortodoxia” celor cu

inimile reci si inraite,

extras din: Ierom. Damaschin, Viata si lucrarile Parintelui Serafim Rose, Ed. Sophia, Bucuresti, 2003)

***

“Viata centrata in jurul sinelui si de satisfacere a propriei persoane, traita de majoritatea “crestinilor” de astazi este atat de intruziva incat ii pecetluieste pe acestia in afara oricarei intelegeri a vietii duhovnicesti; si cand astfel de oameni incearca “viata duhovniceasca”, o fac numai ca pe un alt mod de satisfacere a propriului eu .  Fapt ce poate fi vazut destul de limpede in idealurile religioase cu desavarsire false atat ale miscarii “harismatice” cat si ale diferitelor forme de “meditatie crestina”: toate promit (si ofera extrem de rapid) experienta multumirii si a pacii. Dar acesta nu este catusi de putin idealul crestin, care, decat orice altceva, poate fi rezumat ca fiind un razboi si o lupta infricosatoare“.

(Ieromonah Serafim Rose, Ortodoxia si religia viitorului, FEP – Tipografia Centrală, Cartea Moldovei, Chisinău,

1995, preluat de la “Ne vorbeste parintele Serafim Rose”).

***

“Crestinul trebuie sa fie diferit de lume, deasupra lumii nefiresti, anormale, de astazi, si acesta trebuie sa fie unul din lucrurile fundamentalepe care sa le stie ca o componenta a educatiei sale crestine. Altminteri nu are nici un sens sa ne numim crestini – cu atat mai putin crestiniortodocsi.

Abordarea gresita ce se afla la extrema opusa este una care ar putea fi numita falsa spiritualitate. Pe masura ce traducerile cartilor ortodoxe despre viata duhovniceasca devin tot mai disponibile, si un vocabular

ortodox de lupta duhovniceasca pluteste tot mai mult in atmosfera, apare un numar crescand de oameni ce vorbesc despre isihasm, Rugaciunea lui Iisus, viata ascetica, stari inalte de rugaciune si de cei mai inaltati Sfinti Parinti ca Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Grigorie Palama si Sf. Grigorie Sinaitul. Este foarte bine sa fim constienti de aceasta parte cu adevarat inalta a vietii duhovnicesti ortodoxe si sa ii veneram pe marii sfinti care chiar au trait-o; dar daca nu avem o constienta foarte realista si foarte smerita a cat de departe suntem de viata isihasta noi, toti cei de astazi, si cat de putin pregatiti suntem chiar si sa ne apropiem de ea, interesul in ea va fi doar inca una din exprimarile universului nostru de plastic [artificial], centrat asupra sinelui. “Generatia EU devine isihasta!“ -este ceea ce incearca unii sa faca astazi; dar in realitate adauga doar un joc nou numit „isihasm” atractiilor Disneyland-ului (…)

Voi mai accentua inca o data ca ambele extreme trebuie evitate – atat desertaciunea lumeasca cat si super-spiritualitatea - dar aceasta nu inseamna ca nu ar trebui sa avem o constiinta realista a cerintelor legitime pe care ni le ridica lumea, sau ca ar trebui sa incetam a respecta si a primi povatuirea marilor Parinti isihasti si a folosi rugaciunea lui Iisus noi insine, pe masura propriilor stramtorari si putinte. Trebuie doar sa fie la nivelul nostru, aici, jos, pe pamant. Ideea este – si este una absolut necesara supravietuirii noastre ca si crestini ortodocsi in ziua de azi – ca trebuie sa constientizam situatia noastra ca si crestini ortodocsi astazi; trebuie sa constientizam cu profunzime ce fel de timpuri traim, cat de putin stim si simtim cu adevarat Ortodoxia, cat de departe suntem nu doar de sfintii

vremilor de mult trecute, ci chiar de crestinii ortodocsi obisnuiti de acum o suta de ani sau chiar de acum o generatie, si cat de mult trebuie sa ne smerim doar ca sa supravietuim ca si crestini ortodocsi in ziua de astazi. (…)

Prin urmare, atitudinea noastra, incepand din acest moment, trebuie sa fie cu picioarele pe pamant si normala. Adica, trebuie aplicata circumstantelor reale ale vietii noastre, sa nu fie un produs al imaginatiei, al tendintelor de evadare si al refuzului de a fi confruntat cu realitatile de multe ori neplacute ale lumii care ne inconjoara. O ortodoxie care este prea exaltata si prea mult cu capul in nori apartine unei sere si este incapabila de a ne ajuta in viata cotidiana, fara a mai spune ceva de mantuirea celor din jurul nostru. Lumea noastra este extrem de cruda si raneste suflete cu asprimea ei; trebuie sa raspundem inainte de toate cu dragoste crestina si intelegere, cu picioarele pe pamant, lasand isihasmul si formele avansate de rugaciune celor capabili sa le primeasca“.

(Parintele Serafim Rose, “Perspectiva ortodoxa asupra lumii“, traducere de Radu Hagiu)

***

“Oricât de răbdător şi de neobosit era Părintele Serafim cu

sufletele aflate în suferinţă, care căutau adevărul întru

simplitatea inimii, totuşi nu-i plăcea să-şi piardă timpul cu

oameni care urmăreau doar „să se joace de-a

ortodoxia”, să încerce un alt gust al creştinismului. După cum am

văzut deja, diletantismul era coşmarul Părintelui Serafim. El

observase că Ortodoxia are tendinţa de a-i respinge pe cei ce

cred că ei „ştiu mai bine”.

La 29 august 1975, trei fraţi de mănăstire anglicani vizitară schitul.

Cu un an în urmă îşi întemeiaseră propria mănăstire într-o casă

închiriată.

„Pravila lor”, scria Părintele Serafim, „încă nu este cu totul pusă

la punct. Pare a fi un soi de pravilă anglicano-benedictină, însă

«dezvoltată» destul de liber.

Auzindu-i că ei simt că rădăcinile lor sunt în «creştinismul

celtic» (toţi trei erau englezi get-beget), părinţii le vorbiră

bucuroşi despre Sf. Cuthbert şi despre alţi sfinţi apuseni –

descoperind însă că ignoranţa lor despre aceşti sfinţi este

la fel de totală ca şi ignoranţa în privinţa creştinismul

răsăritean…

Sâmbătă dimineaţa, la 17/30 august, Părintele Serafim i-a dus la

Schitul Sf. Ilie şi apoi în susul drumului, pentru a discuta cu ei şi a

le răspunde la întrebări.

Nu au pus prea multe întrebări şi, evident, nu au fost prea

încântaţi când au auzit că: «Ortodoxia este răspunsul

căutărilor voastre; dobândiţi-o, şi toate celelalte vi se vor

adăuga». Era vădit că doreau un creştinism şi un

monahism făcut de ei, astfel încât să se simtă

«confortabil» în el,după cum ei înşişi o spuseseră în

repetate rânduri”.

La masă nu mâncau mâncarea şi nu beau apa oferită lor de fraţi, nici

nu le foloseau tacâmurile, ci se atingeau doar de cele aduse de ei

înşişi în cutii de plastic. In biserică stăteau în spate, acoperind slujba

părinţilor cu a lor.

„In acea după-amiază”, continua Părintele Serafim, „ne-au

anunţat că vor pleca cu o zi mai devreme pentru a primi

împărtăşania la un centru de retragere anglican în

dimineaţa următoare… Era limpede că nu s-ar fi simţit

«confortabil» în Ortodoxie, care cere atât de mult (îi

«copleşeşte», cum spuneau ei). Duminică dimineaţa nu au

venit la slujbă, ci şi-au ţinut slujba lor în arhondaric. Au

plecat în sutanele lor albe (pe care le alternau cu negre şi

gri), raşi pe cap, cu cruci pectorale şi cu picioarele goale

în sandale – vădit străini de Sfânta Ortodoxie şi

pregătiţi «să-şi urmeze calea lor». Ultimele cuvinte ale

Părintelui Serafim, la despărţire: Nu amestecaţi Ortodoxia cu

nimic. Dacă doriţi ortodoxie, atunci intraţi în adâncul ei;

dacă nu, atunci mai bine lăsaţi-o în pace şi nu luaţi nimic

din ea – nici icoane, nici Rugăciunea lui Iisus, nici nimic

altceva.

O săptămână mai târziu [unul din aceşti fraţi] a trimis o scrisoare

plină de reproşuri, acuzându-i pe părinţi de mândrie şi de

sarcasm, numindu-i «aşa-zişi părinţi», etc. Se simţiseră

ofensaţi mai ales de respectul pe care îl manifestam faţă

de Ţar!“

Contrar sfatului final dat lor de Părintele Serafim, ei au

publicat mai târziu o broşură despre Rugăciunea lui Iisus,

unul dintre aspectele ortodoxiei cu care se simţeau

confortabil.

Unii dintre închinătorii mănăstirii erau din jurisdicţii ortodoxe

necanonice, adică neavând legătură canonică cu Biserica. Dacă

închinătorii se aflau într-o asemenea situaţie doar fiindcă doreau ei

cu tot dinadinsul să aibe o ortodoxie croită „după propriile

păreri”, părinţii nu puteau face mare lucru pentru ei. Dacă,

dimpotrivă, starea lor se datora unor împrejurări nefericite

sau ignoranţei, atunci părinţii le dădeau tot ce le stătea în

puteri.

(Cap. “Noii inchinatori ai Americii”)

***

“…Parintele Serafim a vazut aceasta traire religioasa de „plastic” in mod cat sepoate de graitor atunci cand un tanar inchinator, care statuse o vreme la o alta manastire din America, a venit la Platina vorbind mereu despre Stareti, isihasm, Rugaciunea lui Iisus, adevaratul monahism, intelepciunea ascetica a Sfintilor Parinti. Intr-o zi, Parintele Serafim l-a vazut plimbandu-se prin imprejurimile manastirii si fredonand cantece rock, pocnind din degete si sarind in ritmul muzicii. Surprins, Parintele Serafim l-a intrebat daca nu vede vreo contradictie intre aceste lucruri si interesul sau pentru spiritualitate, dar tanarul a ridicat din umeri si a raspuns: „Nu, nu este nici un fel de contradictie. Cand vreau spiritualitate, il pun pe Staret” - vrand sa spuna ca putea scoate oricand caseta cu muzica rock si sa puna o caseta cu Staretul sau tinand un cuvant duhovnicesc…”

(Cap. “FORMAREA SUFLETELOR TINERE”)

***

„Din păcate“, scria Părintele Serafim, „conştientizarea monahismului ortodox şi ABC-ul său au rămas în mare parte ceva exterior chiar şi astăzi. Există mai multă vorbărie despre «Stareţi», «isihasm» şi «înşelare», decât nevoinţe călugăreşti aducătoare de roadă.  Într-

adevăr, este foarte posibil să accepţi toate semnele exterioare ale celei mai curate şi mai înalte tradiţii monahale: ascultarea absolută faţă de un Stareţ, mărturisirea zilnică a gândurilor,participarea la lungi slujbe bisericeşti sau pravila de metanii cu Rugăciunea lui Iisus, deasa împărtăşanie, citirea cu înţelegere a scrierilor de temelie ale vieţii duhovniceşti, şi făcând toate acestea să simţi o adâncă pace psihologică şi o uşurare - şi în acelaşi timp să rămâi imatur din punct de vedere duhovnicesc. Este foarte posibil să-ţi ascunzi patimile lăuntrice nevindecate în spatele unei faţade sau tehnici ţinând de o duhovnicie «corectă», fără însă a avea dragoste adevărată faţă de Hristos şi faţă de fratele tău.Raţionalismul şi răceala inimii omului modern în general fac din aceasta una dintre cele mai înşelătoare ispite ale celui ce râvneşte astăzi la viaţa călugărească.Formele monahale ortodoxe au fost într-adevăr sădite în Apus; dar cum rămâne cuinima monahismului şi a creştinismului ortodox: pocăinţa, smerenia, iubirea faţă de Hristos, Dumnezeul nostru şi setea neostoită pentru împărăţia Lui?“

În această privinţă, călugării vremurilor de pe urmă au multe de învăţat din monahismul vechii Galii. Nou-născut, încă vibrând de la impulsul iniţial, el se ridică deasupra negurii „calculului duhovnicesc” şi se avântă în curatul aer de munte al simplităţii evanghelice. După cum spune Părintele Serafim: „Este mereu aproape de rădăcinile sale şi conştient de ţelul său, nerobit vreodată de litera rânduielilor şi formelor sale. Prospeţimea şi sinceritatea sa sunt izvor de insuflare până în zilele noastre“.

(din: Ierom. Damaschin, Viata si lucrarile Parintelui Serafim Rose, Ed. Sophia, Bucuresti, 2003)

***

„La San Francisco era o persoana care s-a inflacarat de ideea Rugaciunii lui Iisus. A inceput sa adauge rugaciune peste rugaciune, pana cand a ajuns, numai dimineata, la 5000. Chiar acolo in mijlocul lumii, in mijlocul orasului, dimineata, inainte de a face orice altceva, inainte de a manca, acest om era in stare sa rosteasca Rugaciunea lui Iisus de 5000 de ori, pe balcon, si se simtea minunat de proaspat si de insuflat.

Apoi intr-o dimineata s-a intamplat ca cineva sa se opreasca chiar sub balconul sau si sa inceapa sa lucreze ceva tocmai cand omul nostru rostea ultima mie de rugaciuni. Iar acel om si-a iesit din sarite in asa hal, incat a ajuns sa arunce in el cu farfurii! Cum sa reactionezi fata de un om preocupat de viata duhovniceasca, de Rugaciunea lui Iisus, care, dintr-o data, in timp ce rosteste rugaciunea, e in stare sa inceapa a arunca cu farfurii? Aceasta inseamna ca inauntrul lui patimile erau libere, din pricina faptului ca omul era amagit de gandul sau parerea ca stia ce anume este bine duhovniceste pentru el.   El actiona dupa propria parere, dar nu cu trezvie, nu intru cunostinta; si de cum s-a ivit prilejul, patimile au rabufnit.In acest caz este mai de folos sa nu spui de 5000 de ori Rugaciunea lui Iisus, ci sa faci ceva care sa fie duhovnicesc“.

(Cap. “PAREREA DE SINE”)

***

„Invatatura ortodoxa despre viata de dupa moarte este destul de aspra si pretinde un raspuns foarte serios din partea noastra, plin de frica lui Dumnezeu. Dar omenirea de azi este foarte rasfatata si egocentrica si nu asculta cu placere despre realitati atat de aspre precum judecata si raspunderea pentru pacate. Ne simtim mult mai <<confortabil>>cu o invatatura inalta despre «isihasm», care ne spune ca Dumnezeu nu este chiar atat de neinduplecat cum L-a descris traditia ascetica ortodoxa, ca, de fapt, nu trebuie sa ne temem de moarte si dee judecata ce vine odata cu ea, si ca, ocupandu-ne doar cu idei duhovnicesti inalte, precum cele din Filocalie (dand la o parte ca «alegorii» toate pasajele despre vami), vom fi «in siguranta». [...]

Adevarata invatatura ortodoxa despre viata de dupa moarte, pe de alta parte, ne invata tocmai frica lui Dumnezeu si ne insufla sa ne nevoim pentru Imparatia Cerurilor, impotriva tuturor vrajmasilor nevazuti care ne atin cararea. Toti crestinii ortodocsi sunt chemati la aceasta nevointa si este o mare nedreptate pentru ei sa li se dilueze invatatura ortodoxa spre a o face mai «confortabila». Fiecare trebuie sa citeasca acele texte ortodoxe care se potrivesc treptei sale duhovnicesti din acel moment; dar nimeni nu poate sa-i spuna ca poate lasa la o parte ca pe niste «basme» acele texte pe care le socoteste «neconfortabile». Modele si parerile oamenilor se pot schimba, dar Traditia ortodoxa ramane mereu aceeasi, indiferent cat de putini o urmeaza. Fie ca noi sa ramanem in veci copiii ei credinciosi!”.

(“SUFLETUL DUPA MOARTE”)