motivul ruinelor: O, ziduri întristate! O, monument slăvit! În ce mărime naltă și voi ați strălucit,

Pă când un soare dulce și mult mai fericitÎși răvărsa lumina p-acest pământ robit!

(Vasile Cârlova, Ruinurile Târgoviștii, 1828)

tipuri înfățișate în „fiziologii”: boierul vechi, cameleonul, ciocoiul, femeia bovarică, filfizonul, provincialul

Ciocoiul este totdeauna și în orice țară un om venal, ipocrit, laș, orgolios, lacom, brutal până la barbarie și dotat de o ambițiune nemărginită, care eclată ca o bombă pe dată ce și-a ajuns ținta aspirațiunilor sale. (...) Ciocoiul, dar, își începe uneori cariera de la postul de rândaș, iar alteori de la lacheu ce se pune în coada trăsurii boierului; devine cu încetul sofragiu, apoi vătaf de curte, iar mai pe urmă se face și el boier

(Nicolae Filimon, Ciocoii vechi și noi sau ce naște din pisică șoareci mănâncă, 1863)

IORGU (cu mare foc): Cum?... jertfindu-mi toate simțirile inimii tale celei pline de poezie, de melodie și de melanholie!... Dă-mi amorul tău cel de înger tutelaire; căci de mă poate scăpa ceva pe lume, este numai dragostea ta, vergură divină și senină! (...)GAHlȚA (în parte): Ah! quel bonheur! mă iubește! (Tare.) Pudoarea sexului meu nu mă iartă ca să răspund îndată dorințelor d-tale, dar...

(Coboară ochii.)IORGU: Ah! Gahițo!... suflet ceresc și-naripat!... nu mă ecrazarisi cu astfel de vorbe!... Lasă modestia oamenilor de rând; las-o (...) la persoane ne-nsuflețite de spiritul veacului, precum sunt provincialii de aici.BOIERUL DAMIAN: (...) Mă pot jura pe cei patruzeci de sfinți părinți de pricep ceva din toate cimiliturile câte le înșirați d-voastră, iști de vremea nouă, care vă ziceți... cum, Doamne iartă-mă?... civirasilisiți... Ha!... civirasalisiți; d-voastră, ipochimene alese, cărora vă este rușine a trăi și a grăi ca părinții voștri; d-voastră, oameni procopsiți și mai ales pricopsiți, care vă faceți momițele altora, împrumutând de la străini numai cele rele, nemaiputând trăi decât cu bonjur, cu blamange și cu parle, marle cheschevu; și cărora, în sfârșit, vă e rușine să fiți moldoveni curați, români get-beget...

(V. Alecsandri, Iorgu de la Sadagura)

Provințialul îmblă încotoșmănat într-o grozavă șubă de urs; poartă arnăut în coada droșcii înarmat cu un ciubuc încălăfat și lulea ferecată cu argint; șuba de urs, arnăutul și ciubucul sunt cele trei neapărate elemente a boierului ținutaș; fără ele nu se vede nicăiuri. Figura lui e lesne de cunoscut; cele mai adese este gros și gras, are față înflorită, favoriți stufoși și musteți răsucite. (...) Cum a sosit în capitalie, întăia lui treabă este să se ducă la Miculi, ca să-și cumpere ochilari sau lornetă cu care se uită seara obrăznicește prin toate lojele teatrului. 

(C. Negruzzi, Fiziologia privințialului)

Coconul Andronache era unul dintr-acei oameni din norocire rari, adevăraţi cameleoni a societăţii, care-şi prifac sufletul şi portul după vreme şi impregiurări. Aşadar, pănă acum de cinci ori işi schimbă hainile. Intăi, la 1812 şi-a ras barba şi s-a imbrăcat europeneşte. Pe urmă, in vremea domnului Calimah, luă iar costiumul lung. La 1821

bejănărind, imbrăcă iarăşi fracul şi işi rase şi musteţile. Inturnandu-se, iar luă şlicul. Apoi, la 1828, apucă din nou fracul, işi lăsă favoriţi mari şi barbetă şi puse şi ochilari. Zice că nu se va mai schimba, dar putem să-l credem ?

(C. Negruzzi, Au mai pățit-o și alții)

Vezi domnișoru-acela care toate le știe,Căruia vorba, duhul îi stă în pălărie,În chipul de-a o scoate cu grații prefăcute?Hainele de pe dânsul sunt la Paris cusute:Singur ne-ncredințează. Lorneta atârnatăEste și mai străină, de-o formă minunată

(Gr. Alexandrescu, Satiră. Duhului meu)

Ai însemnat ca și mine, scumpa mea, cât e de frumos neamul țiganilor care trăiesc în partea munților și ce figuri regulate și vioaie se găsesc printre femeile lor; dar crede-mă că niciodată, de când mă aflu în Principatele românești, n-am întâlnit trăsături atât de gingașe, atât de bine împreunate și într-un cuvânt atât de plăcute ca a Zamfirei (așa se numea copila ce culegea flori lângă mine). Lasă că era tânără numai de vro șaisprezece ani și că avea încă acea frăgezime copilărească atât de neprețuită în podoaba unei femei, dar apoi toate mișcările ei, căutătura sa, glasul său aveau un ce mai deosebit, un aer de sălbătăcime încântătoare, ce o asemănau cu o căprioară sprintenă în momentul când simte vânătorul în codri. Părul său negru ca pana corbului era împletit în cosițe împodobite cu bănuți de argint și cu floricele; la gât purta o salbă de mărgele roșii și albe și de rubele, care sălta pe sânu-i la tot pasul, pricinuind un zinghet delicat și strălucind felurit sub razele soarelui. Toată haina ei era o cămașă albă cusută cu altițe de fir și de mătase pe la umeri și pe la gât și o fotă albastră cu dungi vișinii, ce înconjura trupul său mlădios ca o trestie și tras prin inel, după cum zic românii.

(Vasile Alecsandri, Povestea unui galbăn)

(Tânărul țigan Dincă este robul preferat al coanei Profirița. E îndrăgostit de camerista franțuzoaică a acesteia – Clementina –, care i-a promis că îi va accepta cererea în căsătorie numai dacă el își va obține eliberarea – „iertarea” – din robie și va deveni cetățean cu drepturi depline.)

(Coana Profirița:)– Te-am chemat ca să-ți spun cea din urmă a mea hotărâre pentru tine. Înghite-ți lacrimile ce văd că le verși și ascultă-mă. Cât voi trăi eu nu vei avea iertarea care-ți zbârnâie prin cap. Nu vei avea-o fiindcă precum tu, după legi, ești robul meu, și eu, după inima mea, sunt roaba slăbiciunii mele: voi să te am lângă mine, să te știu sub coperemântul casei mele, să te văd în toate zilele, în toate orele; asta-i plăcerea mea. Înțelesu-m-ai? Nimeni nu te va smulge de lângă mine, afară de vei avea infamia să fugi ca un mizerabil țigan. Atuncea voi zice că ți-ai arătat arama. Ieși!

Dincă, care în cursul acestui discurs plângea cu hohote, voi să zică încă ceva. Lacrimele însă îl înecau: totuși, bolborosind se auzi cuvțntul: Cle... men...

Cucoana Profirița, plină de furie, se repezi asupra lui și, trăgându-i o palmă:– Na, o Clementină, țigan fără obraz! Apoi, deschizând ușa, îl îmbrânci afară.

Dincă, văzându-se pălmuit și tratat de țigan, lucru ce pentru prima oară i s-a întâmplat în viața lui, veni la desperarea cea mai estremă. El acuma își vedea toate iluziunile zdrobite, toate speranțele pierdute. Un moment subit de nebunie îl cuprinse. Alergă îndată în camera sa, puse mâna pe un pistol frumos cu două țevi ce îl cumpărase de la Paris; apoi, ieșind, urcă cu pași răpezi scara, intră în camera Clementinei, care-și făcuse bagajele, gata pe a doua zi să plece.

Două detunături succesive răsunară în casa coanei Profiriței. Când alergară să vază ce este, aflară două cadavre: unul al Clementinei, străpuns de glonț sub țâță, în inimă; celalalt, al lui Dincă, cu creierii săriți în tavan![...] [Domnitorul Grigore Ghica, rudă a coanei Profirița Cantacuzino, înainte de ratificarea legii pentru emanciparea țiganilor:]– Noi suntem răspunzători înaintea lui Dumnezeu pentru asemenea crime... Noi, cari tolerăm încă niște legi cari ele înseși sunt niște crime... [...] Nu știu ce-l va fi silit [pe Dincă] a-și da moartea, dar știu că, dacă aveam mai multă tărie de inimă, cu un cuvânt l-aș fi declarat liber și acuma, în loc de două cadavre, ar fi văzut lumea două suflete fericite. Păcatul este al meu... Oh! Dumnezeule! cum îl voi plăti oare? Vă conjur, domnilor mniștri, să nu părăsiți palatul, înainte de a rezolvi cestiunea emancipării țiganilor, căci consider ca crimă de a mai suferi sclavia aceasta barbară.

(G. Sion, Dezrobirea țiganilor, în Suvenire contimporane)