1

CONSERVAREA FITOFONDULUI

NOTE DE CURS

ŞEF LUCR. DR. ING. CEZAR TOMESCU

2

ZONAREA VEGETAŢIEI

Asupra repartizării şi zonalităţii vegetaţiei României s-au emis diferite păreri de-a lungul timpului. Contribuţii sunt aduse de către D. Brandză, D. Grecescu, F. Pax, I. Prodan. Menţionăm în mod deosebit contribuţiile aduse de P. Enculescu (1924), de Tr. Săvulescu (1939–1940), urmate de lucrările lui Alexandru Borza (1960).

P. Enculescu în lucrarea „Zonele de vegetaţie lemnoasă din România în raport cu condiţiile orohidrografice, climatice, de sol şi subsol” apărută în 1924 şi însoţită de o hartă a vegetaţiei, reeditată şi în 1938, ne prezintă vegetaţia şi repartiţia ei pe zone altitudinale în strânsă legătură cu factorii geografici, relief, rocă, climat, sol.

P. Enculescu distinge 3 zone mari de vegetaţie şi anume: zona alpină, zonă forestieră şi zona stepei, iar în raport cu condiţiile geografice şi de vegetaţie le împarte şi în subzone:

I.Zona alpină a. Subzona alpină superioară b. Subzona alpină inferioară

II.Zona forestieră a. Subzona coniferelor b. Subzona fagului c. Subzona stejarului

1. Păduri de stejar cuaternare 2. Păduri de stejar istorice

III.Zona stepei: a. Antestepa b. Stepa

Ana Paucă, în 1963, întocmeşte o schemă de zone a vegetaţiei plecând

de la ideile lui P. Enculescu, dar introduce schimbări referitoare la etajare, şi anume:

I. Zona alpină: a. Etajul aplin superior; b. Etajul aplin inferior;

II. Zona forestieră: a. Etajul molidului; b. Etajul fagului; c. Etajul stejarului.

3

III. Zona stepei: a. Silvostepă; b. Stepă.

N. Doniţă (1963) propune o nouă zonare a vegetaţiei atât latitudinal, cât şi altitudinal, corelând zonarea vegetaţiei României cu zonalitatea mare, valabilă şi pentru alte teritorii din Europa.

Zonalitatea latitudinală ar cuprinde: a. seria de zonalitate vest europeană – cu o zonă nemorală alcătuită din:

subzona pădurilor de stejari mezofili; b. seria zonală est-europeană, cu: zona nemorală şi zona de stepă. Zona

de stepă cuprinde 3 subzone: silvostepa, stepa cu graminee şi dicotiledonate şi subzona de stepă cu graminee;

Zonalitatea altitudinală este reprezentată prin tipul scandinavo-carpato-balcanic şi este subdivizată în 4 etape:

1. etajul arcto-aplin (al pajiştilor alpine) 2. etajul subalpin (al jnepenişurilor) 3. etajul boreal (al molidişurilor) 4. etajul nemoral (al făgetelor şi gorunetelor) În majoritatea lucrărilor de vegetaţie de la noi s-a luat ca bază schema de

zonalitate dată de P. Enculescu, cu completări mai noi. Mulţi autori consideră că quercetelor aparţin la un singur etaj împărţit în

două subetaje: cel al stejarului şi subetajul gorunului.

Zona stepei

Se caracterizează prin condiţii de climă uscată, vânturi secetoase şi

precipitaţii reduse. Predomină o vegetaţie ierboasă alcătuită din plante xerofile, mai ales graminee. Plantele lemnooase sunt reprezentate doar prin arbuşti.

Plantele din zona stepei sunt adaptate la condiţii de uscăciune îndelungată, la două perioade de repaus relativ, una survine în timpul iernii şi alta în timpul verii.

Vegetaţia de stepă este mai activă şi se dezvoltă abundent în timpul perioadei de primăvară.

Stepa la noi ocupă suprafeţe mici, şi în cadrul acestei zone distingem două subzone: subzona stepei propriu-zise şi subzona silvostepei.

4

Subzona stepei propriu-zise Ocupă partea de sud-est a ţării, fiind o continuare a stepelor pontice din

Rusia. Stepă boreală găsim în sud-estul Câmpiei Dunării, în Bărăgan şi în Dobrogea centrală şi sudică.

Vegetaţia primară a fost înlocuită pe mari suprafeţe cu culturi agricole sau este puternic influenţată în urma păşunatului. Stepa, astăzi, este dominată de o vegetaţie secundară, adesea degradată.

Stepa ca altitudine şi relief ocupă cele mai joase teritorii, care aparţin în general regiunii de câmpie.

În această subzonă răspândite sunt solurile bălane (stepa Bărăganului, pe terasele inferioare ale Dunării, în lungul Prutului) şi cel castaniu – mai răspândit în Bărăgan. Solul bălan este argilo-nisipos, sărac în humus şi foarte bogat în săruri solubile iar vegetaţia este sărăcăcioasă.

Apar şi soluri intrazionale aşa cum ar fi cele sărăturate cu vegetaţie halofilă, lăcoviştele, soluri loessoide şi chiar scheleto-pietroase.

În subzona stepei propriu-zise, temperatura medie anuală atinge 110C, iar în Muntenia şi Dobrogea variază între 10-110C şi numai în Moldova coboară la 90C. Cantitatea anuală de precipitaţii variază între 500–600 mm. În stepa propriu-zisă (Bărăgan, Dobrogea) precipitaţiile sunt sub 400 mm, iar în centrul şi vestul Câmpiei Române depăşesc 500 mm, în Oltenia 480–500 mm, în Moldova 400–600 mm, Cămpia Tisei 750 mm.

Stepa cu vegetaţie primară ocupa în trecut mari suprafeţe în Bărăgan şi Dobrogea, astăzi întâlnindu-se doar mici suprafeţe, mai bine reprezentate în Dobrogea Centrală şi sud-estică.

În locul vegetaţiei stepice primare din Bărăgan găsim culturi agricole iar acolo unde apar pajişti sunt formaţii secundare.

Ochiuri cu vegetaţie stepică se pot întâlni pe terasele Ialomiţei, în apropiere de localităţile Săveni, Ţăndăreni şi pe malul Dunării la Feteşti.

În vegetaţia stepică odinioară largă răspândire aveau speciile de colilie (Stipa lessingiana, S. ucrainica, S. pulcherrima, S. joanis, S. capillata) şi alte graminee perene (păiuş stepic – Festuca valesiaca), astăzi păstrându-se doar indivizi izolaţi şi mici comunităţi.

În Dobrogea, vegetaţia stepică este mai bine reprezentată şi în cuprinsul ei se întâlnesc multe elemente est-continentale, pontice, sub-mediteraneene şi chiar mediteraneene.

Predomină în special gramineele, aşa cum ar fi: Festuca valesiaca, F.

pseudovina, F. callierii, Stipa ucrainica, S. capillata, S. lessingiana, Agropyron

pectiniforme, elemente caracteristice stepelor sudice uscate.

5

În compoziţia vegetaţiei apar însă şi numeroase specii adaptate la xerofitism: Astragalus onobrychis, Asperula cynanchica, A. octonaria, Achillea

coarctata, Adonis vernalis, Centaurea orientalis, Chrysopogon gryllus, Dianthus

leptopetalus, Echinops ruthenicus, Oxytropis pilosa, Phleum phleoides,

Ranunculus illyricus, Silene otites, Veronica jaquinii, V. spicata etc. Primăvara înfloresc specii de monocotiledonate, cum ar fi: Crocus

biberstenii, C. variegatus, Hyachinthella leucophaea, Gagea arvensis, G. taurica,

G. granatelli, iar în toamnă înfloresc Crocus pallasi, Colchicum fominii. Dintre speciile submediteraneene amintim: Allium flavum, A. rotundum,

Convolvulus lineatus, Astragalus ponticus, Trigonella monspeliaca, Orlaya

grandiflora, Thymellea passerina, Polycnemum majus. Pe suprafeţe acoperite cu asemenea vegetaţie predomină asociaţiile

edificate de Festuca valesiaca (Taraxacum serrotinae-Festucetum valesiacae), Stipa copillata (Stipetum capillati), Agropyron branszae (Agropyro-Tilietum-

Zygioides). Mari întinderi ale stepei dobrogene, ca şi pe pajiştile degradate din

Bărăgan s-a instalat o vegetaţie secundară dominată de Poa bulbosa, Artemisia

austriaca (as. Artemisio – Poetum bulbosae) şi Botriochloa ischaemum (as. Botriochloetum ischaemii).

Pe suprafeţele în curs de înţelenire se întâlneşte o vegetaţie alcătuită din specii anuale, dintre care amintim: Bromus japonicus, B. squarrosus, B.

tectorum, Ceratocarpus arenarius, Trifolium arvense etc. Abundente sunt fitocenozele ruderale şi vegetale, fenomen explicat prin

puternice influenţe antropo-zoogene. În alcătuirea vegetaţiei stepice briofitele sunt mai puţin numeroase,

predominând speciile xerofile. În compoziţia florisitică a vegetaţiei stepice se remarcă o mare

diversitate floristică, de exemplu în as. Taraxoco serotinae – Festucetum

valesiacae, din Dobrogea s-au înregistrat 230 specii, Agropyretum

pectiniformae – 179 specii, Agropyro – Thymietum zygioides – 169 specii, Botiochloetum ischaemi – 154 specii.

Stepa dobrogeană se mai remarcă şi prin faptul că este locul unde se întâlnesc numeroase specii rare, şi chiar endemice: Centaurea janckae,

Agropyron brandzae, Astragalus glaucus, A. cornutus, A. corniculatus, A.

prunerii, Allium tauricum, Aegilops triaristatum, Asphodeline lutea, Achillea

leptophylla, A. coarctata, A. kitaibeliana, Anthemis ruthenica, Buffonia

tenuifolia, Bupleurum apiculatum, Centaurea napulifera, C. besseriana, C.

kanitziana, C. tenuiflora, Coronilla scorpioides, Crupina vulgaris, Cephalaria

uralensis, Dianthus nardiformis, Helianthemum salicifolium, Haplophyllum

6

ciliatum, Micropus erectus, Jurinea linearifolia, Paeonia tenuifolia, Thymus

zygioides, Stachys angustifolia, Vincetoxicum minus.

În cuprinsul stepei propriu-zise găsim pe porţiuni restrânse o vegetaţie lemnoasă reprezentată prin arbuşti pitici şi subarbuşti, alcătuind tufărişuri dese, invadate de mărăcini (specii ierboase înalte, cu frunze spinoase).

În compoziţia floristică a acestor tufărişuri întâlnim: Prunus spinosa

(porumbar), P. tenella (migdal pitic), P. fruticora (vişinel), P. mahaleb (vişin turcesc), Rosa gallica (răsura), Rubus caesius (murul).

Rareori poate apare Ulmus minor (ulmul de câmp), Pyrus pyraster (părul pădureţ), Crataegus monogyna (păducel).

În cuprinsul stepei unii autori includ şi zone care au aparţinut în trecut silvostepei, aşa este cazul terenurilor stepizate din sudul Olteniei, Câmpia Tisei, partea central estică şi nord-estică a Moldovei, reprezentând o stepă secundară.

Vegetaţia stepică este variată, având un conţinut de biodiversitate de mare însemnătate ştiinţifică. Aici se întâlnesc variate elemente fitogeografice.

Subzona silvostepei

Reprezintă regiunea ce face trecerea de la stepă la zona forestieră. În

această subzonă, pădurile au suprafeţe variabile, mai mici spre subzona stepei şi mai mari spre zona forestieră.

Pădurile întâlnite în subzona silvostepei au în general suprafeţe mici şi prezintă particularităţi legate de proprietăţile solurilor şi ale climei.

Solul zonal pentru silvostepă (antestepă) este cernoziomul degradat, pe lângă care pot apare şi soluri intrazonale, iar pe suprafeţe reduse chiar soluri de pădure (Moldova de nord).

P. Enculescu arată că înaintarea antestepei în stepa propriu-zisă a avut loc în lungul văilor, râurilor iar pe interfluvii pătrunde vegetaţia stepică, ajungând uneori sub formă de insule în zona forestieră.

Condiţiile de sol şi climă din lungul râurilor Jiu, Olt, Vedea, Teleorman, Ialomiţa, Buzău, Argeş au favorizat înaintarea pădurii în stepă, mult spre sud, unindu-se uneori cu pădurile de luncă ale Dunării. Pădurea a pătruns şi pe terasele inferioare ale râurilor şi pe conurile de dejecţie.

Apariţia unor insule de silvostepă în stepa propriu-zisă situate la mare depărtare de subzona silvostepei s-ar explica prin formarea treptată a lor din unele tufărişuri şi mărăcinişuri.

P. Enculescu, în 1924 prezintă 4 tipuri de antestepă:

7

1. tipul din Oltenia, Muntenia şi Sudul Moldovei; 2. tipul din Centrul şi Nordul Moldovei; 3. tipul din Dobrogea; 4. tipul din Delta Dunării.

În harta din 1938 mai adaugă: 5. Câmpia şi partea vestică a Podişului Ardealului; 6. Zona Sfântu Gheorghe – Târgu Secuiesc; 7. Câmpia Banatului şi partea sudică a Câmpiei Crişanei.

S. Paşcovschi şi N. Doniţă în 1967 în lucrarea „Vegetaţia lemnoasă din silvostepa României” fac o analiză detaliată asupra silvostepei de la noi, sublinind că delimitarea actuală a suferit schimbări importante şi se utilizează drept criterii de delimitare solul de stepă degradat (cernoziomul degradat) şi componenţa floristică a vegetaţiei.

Vegetaţia silvostepei se caracterizează prin păduri în componenţa căreia intră specii de stejar sudice termofile (Quercus pubescens, Q. pedunculiflora).

S. Paşcovschi şi N. Doniţă disting 2 subdiviziuni mari: silvostepă sudică şi silvostepă nordică.

Silvostepă sudică este reprezentată în sud-vestul şi nordul Dobrogei, în Oltenia, Muntenia şi centrul Moldovei.

Silvostepa nordică este reprezentată în nordul Moldovei, în partea centrală a bazinului transilvănean, Crişana şi Banat.

În cadrul silvostepei sudice s-au separat următoarele subdiviziuni (districte):

A. Dobrogea; B. Oltenia; C. Burnas; D. Bărăgan; E. Dealurile Buzăului; F. Moldova de sud; G. Moldova Centrală.

Silvostepa sudică se caracterizează print-un climat mai cald şi mai uscat, în special în Dobrogea, având ca efect o mai largă participare a speciilor lemnoase termofile în alcătuirea pădurilor. Temperaturile medii anuale depăşesc 10,50C şi pot ajunge la 11,50C. Precipitaţiile oscilează în jurul valorii de 500 mm în Câmpia Română, coborând în Dobrogea la 400-450 mm. Perioadele de uscăciune sunt lungi: circa 150 zile pentru Câmpia Română şi 160-175 zile în Dobrogea, aici existând perioade prelungite de secetă (60 zile în medie).

8

Silvostepă nordică beneficiază de un climat mai rece şi mai puţin uscat. Temperatura medie anuală oscilează în jurul valorii de 9 0C iar precipitaţiile au valori de cca 560 mm pe an. Perioada de uscăciune este scurtă sau chiar lipsă.

Silvostepa sudică

1. Dobrogea Silvostepa este delimitată după caracteristici pedologice şi împărţită în

silvostepa din jurul masivului forestier din nord, stepa centrală cu păduri localizate pe văi şi silvostepa din partea sud-vestică.

Silvostepa dobrogeană are anumite particularităţi care constau în: a. abundenţa stejarului pufos, care formează arborete aproape

pure în multe păduri; b. prezenţa stejarului brumăriu, care pe alocuri constituie păduri

pure sau este predominant, fie în amestec cu stejarul pufos; c. abundenţa elementelor sudice, termofile, xerofile (Carpinus

orientalis, Prunus mahaleb, Cotinus coggygria, Fraxinus ornus); d. larga răspândire a speciei Paliurus spina-cristi; e. speciile Viburnum lantana şi Vitis sylvestris sunt frecvente la

nord de Dunăre, apar mai mult în zona forestieră. În partea nordică a silvostepei dobrogene apar unele particularităţi, cum

ar fi: f. existenţa unor insule de silvostepă în zona forestieră; g. lipsa totală a cerului şi gârniţei; h. prezenţa unor elemente sudice rare Celtis glabrata, Colutea

arborescens, Zizyphus jujuba. Pyrus eleagrifoliaeste abundent în nordul Dobrogei;

i. prezenţa unor specii rare, legate de substratul calcaros: Rosa

spinosissima, Cotoneaster melanocarpa; j. prezenţa unor elemente estice (Spiraea crenata) şi relictare

(Ephedra distachya); În partea centrală a Dobrogei, unde vegetaţia are mai mult caracter

stepic, pădurile sau tufărişurile apar pe versanţii văilor adânci şi se caracterizeză prin:

k. abundenţa stejarului pufos care formează păduri degradate (meşelicuri), în amestec cu cărpiniţă, vişin turcesc, mojdrean.

l. scăderea participării stejarului brumăriu; m. lipsa cerului şi gârniţei; n. păstrarea unor elemente din zona forestieră, aşa cum ar fi

stejarul, jugastrul şi apariţia ulmului şi arţarului tătărăsc;

9

o. Prezenţa unor elemente sudice, cum ar fi: Jasminum fruticans, Rhamnus tinctoria, mai rar Periploca graeca, Ficus carica, Punica

granatum; p. Prezenţa speciei Caragana frutex - element estic rar; q. Prezenţa în mod frecvent a speciei Ephedra distachya.

În partea sudică a Dobrogei silvostepa are o întindere mai mare şi se caracterizează prin:

r. participarea celor trei specii sudice de stejari: brumăriu, pufos şi cer;

s. abundenţa elementelor sudice. Abundente sunt; Jasminium

fruticans, Paliurus spina-chisti, Ruscus aculeatus etc. Flora şi vegetaţia din silvostepa dobrogeană prezintă mare interes sub

aspectul biodiversităţii şi importanţei fito-geografice. Dintre tipurile de păduri cu largă răspândire amintim: arborete de stejar

pufos pure, stejar pufos cu cărpiniţă, amestec de stejar brumăriu şi stejar pufos, stejar brumăriu pur, amestec de stejar brumăriu, pufos, cu cer şi gârniţă.

Numărul speciilor inregistrate în fitocenozele acestor asociaţii oscilează între 103 şi 153.

Interes deosebit prezintă silvostepa de „tip marin” din Delta Dunării, respectiv pădurile Letea şi Caraorman.

Sub aspect fitogeografic se pot remarca următoarele: t. prezenţa stejarului brumăriu pe lângă stejar; u. abundenţa frasinului păros de baltă (Fraxinus palisae); v. abundenţa lianelor: Periploca graeca, Clematis vitalba,

Vitis sylvestris şi Hedera helix; w. prezenţa aninului negru; x. raritatea ulmului, a teiului alb, alunului, cornului; y. abundenţa plopului alb, cenuşiu şi tremurător, alături de

frasin; z. abundenţa salciei pitice (Salix rosmarinifolia); aa. apariţia pe dunele nisipoase a speciilor Ephedra distachya

şi Hippophae rhamnoides; bb. covorul erbaceu este caracteristic pentru o vegetaţie

arenarie (psamofilă). 2. silvostepa din Oltenia, Muntenia şi sud-vestul Moldovei: Este partea cea mai reprezentativă a silvostepei de la noi. Este aşezată pe

o pătură de loess care ajunge până la Siret.

10

În silvostepa Olteniei, pe lângă cei din stejari caracteristici – Quercus

pubesces şi Quercus pedunculiflora, mai participă şi ale două specii sudice: Quercus cerris şi Quercus frainetto.

Răspândirea stejarului brumăriu, având caracter azonal, este mai largă pe terenuri nisipoase, în lungul Dunării, în partea de vest a Olteniei, apoi în stânga Jiului de la Dunăre până în apropiere de Craiova. Pe alocuri, în pădurile de silvostepă unde Quercus pedunculiflora este dominant, abundă şi Acer

campestre. Compoziţia vegetaţiei este variabilă pe măsura avansării spre sudul şi

centrul Moldovei. În Burna, situaţia se aseamănă cu cea din Oltenia, numai că stejarul brumăriu are aici o largă răspândire, formând o bandă după stejarul pufos.

În Bărăgan, stejarul brumăriu ocupă suprafaţa cea mai întinsă, iar cerul şi gârniţa au o răspândire mai redusă. Cărpiniţa, vişinul turcesc, scumpia, verigariu apar rar în silvostepa Bărăganului.

Stejarul brumăriu are o largă răspândire şi în partea nord-estică a silvostepei Munteniei, formând arborete de amestec cu stejarul.

Silvostepa de pe dealurile Buzăului se aseamănă în bună parte cu cea din Dobrogea, mai ales prin abundenţa stejarului pufos. Se adaugă şi speciile de amestec: carpen, jugastru, tei argintiu, mojdrean, şi pe alocuri apare gorunul balcanic.

Deosebiri mai evidente se observă în silvostepa sudică şi centrală a Moldovei. În arboretele de aici predomină Quercus pubescens şi Q.

pedunculiflora, cât şi alte elemente termofile (Pirus eleagrifolia, Cotinus

coggygria). În partea centrală a Moldovei se observă o alternanţă între pădurile

tipice de silvostepă cu altele ce se apropie de zona forestieră, cu elemente caracteristice dealurilor: Quercus robur, Q. dalechampii, Q. paetraea, a teiului argintiu.

Silvostepa nordică

i. Moldova de nord Silvostepa din Moldova de nord se caracterizează printr-un aspect

mozaicat al vegetaţiei iar stejarii termofili apar sporadic, nu mai sunt dominanţi. Predomină în schimb Quercus robur, Q. paetraea şi speciile de amestec carpen, paltin de câmp, tei cordat, cireş, ulm, jugastru. Se remarcă şi o scădere a elementelor termofile. Se menţionează prezenţa speciei Fraxinus

ornus lângă Iaşi, a cărpiniţei (Carpinus orientalis) ceva mai la nord. Abundentă

11

rămâne specia Cotinus coggygria ajungând la Ciornohal, aproape de limita nordică a silvostepei.

Un alt element termofil este Rhamnus tinctoria la care se adaugă arbuştii Prunus fruticosa şi P. tenella.

ii. Câmpia Ardealului, Transilvaniei, Crişana şi Banat În silvostepa din Câmpia Transilvaniei predomină pădurile edificate de

Quercus robur cu Q. paetraea. Pot apare şi Q. pubescens şi Q. cerris. Caracteristică este larga răspândire a speciei Rhamnus tinctoria, cât şi abundenţa unor elemente estice (Prunus fruticosa, P. tenella).

În Crişana şi Banat râspândire largă au arboretele pure de Quercus robur

şi în lungul apelor amestecurile de Fraxinus excelsior şi Ulmus minor. Pe unii versanţi apar arborete de Quercus cerris şi Q. frainetto. Covorul ierbaceu din cuprinsul silvostepei este bogat şi variat influenţat

de prezenţa stepei din apropiere. Predomină speciile xerofite dar apar frecvent şi speciile mezofile, mai ales spre zona forestieră.

Silvostepa sudică şi cea nordică prezintă deosebiri şi în privinţa speciilor ierboase.

În silvostepa sudică predomină elemente sudice (pontice, sub-mediteraneene) în timp ce în cea nordică devin mai puţin frecvente.

Larga diversitate floristică se explică şi prin aceea că aici şi-au găsit refugiul numeroase specii venite din stepă, în majoritate fiind răspândite în cuprindul poienilor, pe marginea pădurilor sau în arboretele rărite.

Stratul ierbaceu variază după tipul de pădure, astfel în silvostepa sudică în stejăretele brumării, apare alcătuit din Brachypodium sylvaticum, Festuca

valesiaca, Poa angustifolia, Alliaria officinalis, Carex michelii, Asparagus

tenuifolius. În gruparea de stejar pufos întâlnim multe specii caracteristice provenite

din golurile de pădure, aşa că în poieni abundă Calamagrostis epigeios, Festuca

valesiaca, Botriochloa ischaeum, Chrysopogon gryllus, Melica ciliata, Echium

rubrum, Adonis vernalis, Inula salicina, Digitalis lanata, Phlomis tuberosa etc. În silvostepa nordică stratul ierbaceu apare frecvent alcătuit din:

Lithospermum purpureo-caeruleum, Scutellaria altissima, Melica uniflora,

Lathyrus niger, Geum urbanum, Viola sylvestris, Asparagus tenuifolius etc. O serie de plante ierboase din cuprinsul silvostepei sunt indicatoare de

condiţii bune de sol, indicând troficitate ridicată. În pădurile de stejar brumăriu şi cele de stejar pufos din categoria speciilor amintite, menţionăm: Allium

ursinum, Convallaria majalis, Dactylis glomerata, Lithospermum purpureo-

caeruleum, Polygonatum latifolium etc.

12

Indicatoare de uscăciune şi compactizare a solului, cităm: Festuca

valesiaca, F. pseudovina, F. rupicola, Poa angustifolia, Veronica spicata etc. În silvostepa sudică, vegetaţia lemnoasă este alcătuită din păduri de

stejar pufos, (as. Quercetum pubescentis) sau de stejar brumăriu (as. Quercetum pedunculiflorae). În silvostepa din centrul Moldovei, pădurile de stejar pufos şi cele de stejar brumăriu apar pe suprafeţe restrânse, predominând grupările de stejar (Quercus robur), cu alte esenţe lemnoase. Această situaţie este şi mai evidentă în silvostepa din nordul Dobrogei, unde domină pădurile de stejar cu alte esenţe lemnoase mezofile, apropiate de zona forestieră.

Pe versanţii nordici ai silvostepei nordice a Moldovei întâlnim arborete mixte în care predomimă gorunul (Quercus paetraea). Pe marginile pădurilor din silvostepă largă răspândire au tufărişurile de porumbar şi păducel care aparţin asociaţiei Pruno spinosae – Crataegetum.

Spre limita externă a silvostepei, cu predilecţie întâlnim o vegetaţie ierboasă asemănătoare cu cea din zona stepei, ca de exemplu pajiştile de Festuca valesiaca cu Stipa lessingiana sau cu Stipa capillata.

Pe suprafeţe întinse întâlnim şi o vegetaţie ierboasă secundară, aşa cum ar fi Poetum bulbosae – Artemisietum austiacae, Cynodontetum doctyloni etc.

Zona forestieră Această zonă se întinde pe o mare suprafaţă a ţării noastre, ocupând dealurile mijlocii şi înalte, podişurile Moldovei şi a Dobrogei, o mare parte a podişului Transilvaniei, regiunea subcarpatică şi munţii până la altitudini care variază în general între 1500-1800 m. Zona forestieră este împărţită în etaje de vegetaţie şi anume:

1. Etajul quercetelor (zona nemorală) a) subetajul stejarului b) subetajul gorunului 2. Etajul fagului 3. Etajul molidului

1. Etajul quercetelor

În funcţie de caracteristicile pedoclimatice şi ale vegetaţiei se împart în două subetaje.

13

A) Subetajul Stejarului Cuprinde pădurile de stejar, de cer şi gârniţă cu speciile lor însoţitoare,

localizate pe dealurile şi podişurile joase. Fitocenozele de stejar (Quercus robur) sunt răspândite în Moldova (partea nordică), Câmpia Transilvaniei, podişul Târnavelor. Arboretele de cer şi cele de gârniţă apar în partea sudică (Muntenia, Oltenia şi unele staţiuni din Dobrogea) şi vestică a ţării (Banat, Crişana).

Limitele altitudinale ale subetajului oscilează, în general, între 200-350 m. În Podişul Sucevei şi Câmpia Transilvaniei pentru stejărete, limita inferioară este de circa 300 m, iar cea superioară de 400 m, deci apar variaţii în funcţie de condiţiile fizico- geografice locale.

Solurile caracteristice pentru aceste păduri sunt brun-roşcate de pădure. Temperatura medie anuală este mai ridicată în sud-vestul ţării, cu o uşoară scădere în est. În Oltenia temperatura medie anuală este de 11 0C, în Muntenia între 10-11 0C şi în Moldova de nord între 8-9 0C. Precipitaţiile sunt mai scăzute în Dobrogea şi Moldova, unde se înregistrează o medie de 400-600 mm, iar în Oltenia ajung la 500-600 mm.

Pădurile din acest subetaj au ca principale componente speciile: Quercus

robur, Q. cerris, Q. frainetto, iar uneori către limita superioară mai participă şi gorunul (Q. petraea). Pe lângă „stejari” în alcătuirea acestor păduri participă şi alte esenţe lemnoase cum ar fi: carpenul (Carpinus betulus), arţarul (Acer platanoides), jugastrul (Acer campestre), arţarul tătărăsc (Acer tataricum), teiul (Tilia cordata,

T. tomentosa), ulmul (Ulmus minor), frasinul (Fraxinus excelsior), cireşul (Prunus

avium), mărul pădureţ (Malus sylvestris), părul pădureţ (Pyrus pyraster) şi prin locuri depresionare plopul tremurător (Populus tremura) şi salcia căprească (Salix capraea). Frecvenţă mare au speciile de arbuşti: alunul (Corylus avellana), păducelul (Crataegus monogyna), călinul (Viburnum opulus), salba moale (Euonymus europaeus), lemnul câinesc (Ligustrum vulgare), sângerul (Cornus

sanguinea), măcieşul (Rosa canina), porumbar (Prunus spinosa), etc. Pădurile de stejar, în general sunt luminoase şi la adăpostul oferit în sezonul de primăvară se dezvoltă un număr mare de specii ierboase. Aceste păduri se caracterizează printr-o floră ierboasă bogată şi variată. În pădurile de stejar din părţile nordice ale ţării, predomină Quercus

robur, mai ales în Moldova, Câmpia Transilvaniei şi o bună parte a Podişului Târnavelor. În pădurile din sudul ţării predomină Q. cerris (cerul) şi Q. frainetto (gârniţă), care pot apare şi pure. Acestea ocupă suprafeţe întinse în sudul şi vestul ţării. Cerete pe suprafeţe mai mici apar în sud-vestul Dobrogei, iar în

14

nord apar chiar păduri de gârniţă. Ceret pe suprafeţe întinse găsim pe Valea Caraşului, urcând până la sud de Someş. Pe valea Mureşului pădurile de cer şi gârniţă înaintează spre răsărit până aproape de Geoagiu. Şi în sudul ţării, pădurile de cer şi gârniţă ocupă suprafeţe întinse, începând din Banat până la sud-est de Bucureşti. Sunt localizate pe dealurile joase, piemonturile şi câmpiile înalte, iar pe văile Jiului, Oltului, Vedea, în special cerete urcă maii spre nord, acoperind dealurile înalte. Pe suprafeţe insulare, izolate, gârniţa apare în nord-estul Munteniei şi în sudul Moldovei (Colinele Tutovei), iar cerul ajunge în depresiunea Almaşului. În cerete şi gârniţete apar şi unele elemente sudice, subarbustive aşa cum ar fi: Ruscus aculeatus şi R. hipoglossum. Covorul ierbaceu este bogat şi variat, alcătuit din numeroase specii, în mare parte întâlnite şi în partea internă a silvostepei, iar altele sunt comune şi în subetajul gorunului. Dintre speciile cele mai frecvente amintim: Brachypodium sylvaticum (obsiga), Asarum europaeum (pochivnic), Carex pilosa (rogoz), Campanula pescifolia (clopoţei), Convallaria majalis (lăcrămioară), Dactylis polygama (golomăţ), Lamium maculatum (urzică moartă pătată), Polygonatum latifolium, P. multiflorum (pecetea lui Solomon), Pulmonaria officinalis, Poa nemoralis (firuţă de pădure), Stellaria holostea (steluţă). Primăvara înfloresc şi abundă: Anemone nemorosa, A. ranunculoides, Corydalis solida, C. bulbosa (brebenei), Isopyrum thalictroides, Scilla bifolia (viorele). În poieni abundă: Festuca valesiaca, Koeleria macrantha, Betonica

officinalis, Stachys germanica, Asperula cynanchica, Prinula verris, Potentilla

argentea, Veronica chamaedrys, Lotus corniculatus şi multe altele. În tăieturi şi lăstărişuri abundente sunt: Atemisia vulgaria

Chrysanthemum corymbosum, Erigeron annuus, E. canadensis, Digitalis

grandiflora, Galium schultesii, Melilotus officinalis. Pe văi, pe lângă pâraie răspândite sunt: Eupatorium cannabinum,

Chaerophyllum aromaticum, Petasites hybridus, Tussilago farfara etc.

În cerete şi gârniţete, mai ales în poieni, se întîlnesc frecvent şi speciile: Cynanchum vincetoxicum, Dictamnus albus, Lythospermum purpureo-

caeruleum, Thalictrum minus, Potentilla alba. În cuprinsul pădurilor din acest subetaj, largă răspândire au grupările vegetale dominate de Quercus robur în amestec cu Carpinus betulus, formând arborete mixte (as. Querco roboris- Carpinetum). În pădurile din sud (Dobrogea, Muntenia) şi sud-vestul ţării (Oltenia, Banat) se întâlnesc frecvente arborete de cer cu gârniţă (as. Quercetum cerris-

frainetto) şi pe suprafeţe mici arborete de cer (as. Quercetum cerris).

15

Tot din acest subetaj fac parte şi pădurile mai xerofile, alcătuite din stejar cu gorun, răspândite mai ales în Transilvania. B. Subetajul gorunului Gorunetele acoperă dealurile şi platourile mai înalte din regiunea subcarpatică, mai ales în Podişul Transilvaniei. Suprafeţe întinse ocupate de gorunete se găsesc şi pe dealurile înalte din Moldova şi insular apar în Dobrogea de nord. În Moldova Centrală şi Dobrogea limita inferioară a gorunetelor coboară până la 200 m; în Muntenia, Banat şi Crişana începe de la circa 300 m, iar în Transilvania de la 400 m. Limita superioară se consideră la circa 600 m. Peste această limită apare o fâşie îngustă de amestec între gorun şi fag. Solul caracteristic este podzolul. Caracteristicile climatice sunt oarecum asemănătoare cu cele de la limita inferioară a etajului fagului. În cazul altitudinilor mai joase, temperaturile medii anuale sunt cuprinse între 8-10 0C, iar în zona dealurilor mai înalte de 7-8 0C. Precipitaţiile atmosferice sunt mai abundente în regiunea mijlocie a subetajului şi spre limita superioară, valorile medii anuale fiind de 500-700 mm. Cele mai multe precipitaţii cad în regiunea subcarpatică din partea sudică (între valea Jiului şi valea Prahovei) între 600-800 mm, iar în Transilvania (Podişul Târnavelor) 600-700 mm. În compoziţia floristică a pădurilor de gorun localizate pe dealurile mai joase, găsim multe specii de arbori şi arbuşti întâlnite şi în subetajul stejarului. În regiunile mai înalte, mai ales la zona de contact cu făgetele apar şi elemente venite din etajul fagului. În alcătuirea gorunetelor de la noi întâlnim următoarele specii de gorun: Quecus petraea, Q. dalechampii şi Q. polycarpa. Q. dalechampii apare mai frecvent în partea sudică şi estică a ţării, iar Q. polycarpa are cam acelaşi areal la care se adaugă şi partea vestică. În regiunile sudice şi sud vestice (Dobrogea, Muntenia, Oltenia, Banat), în cuprinsul gorunetelor găsim cerul şi gărniţa, şi ca un al doilea strat pe Carpinus

orientalis, Fraxinus ornus, Prunus mahaleb. În Banat mai apare Corylus colurna (alun turcesc), Pinus nigra ssp. banatica (pinul negru din Banat). Arbuştii şi în acest subetaj sunt la fel ca în stejărete dar cu o frecvenţă mai redusă. În gorunetele de pe dealurile mai înalte întâlnim: Fagus sylvatica, Acer

pseudoplatanus, Betula pendula şi Daphne mezereum.

Flora ierboasă se aseamănă cu cea din stejărete dar apar şi specii caracteristice făgetelor. Dintre acestea amintim speciile: Euphorbia

16

amygdaloides, Galeobdolon luteum, Sanicula europaea, Luzula luzuloides,

Athyrium filix-femina, Cystopteris pragilis. În gorunete învelişul muscinal este bine reprezentat, favorizat de coronamentul bogat, iar dintre speciiile cele mai frecvente amintim: Atrichum

undulatum, Plagiochila asplenioides, Polytrichum formosum, Hypnum

cupressiforme, Mnium cuspidatum. Unele specii din stratul ierbos al gorunetelor indică condiţii staţionale bune sub raportul solului (Euphorbia amygdaloides, Carex pilosa, Glecoma

hirsuta, Melica uniflora, Pulmonaria officinalis). În acest subetaj, al gorunetelor, predomină gorunetele pe mari suprafeţe şi care se încadrează la asociaţia europeană – Quercetum medio-europaeum. În Moldova, pe dealurile mai joase întâlnim amestecuri de gorun cu carpen (as. Queco petraeae – Carpinetum). Vegetaţia ierboasă ocupă spaţiile care în trecut au fost defişate şi este caracteristică dealurilor mai joase şi însorite, având în compoziţie speciile dominante ca: Festuca rupicola, F. valesiaca, F. pseudovina. În Banat întâlnim pajişti cu caracter mai xerofil edificate de Crysopogon

gryllus, Haynaldia villosa. Pe dealurile mai înalte apar pajişti mezofile edificate de Agrostis tenuis, Festuca rubra, Cynosurus cristatus, Arhenatherium elatior. În cuprinsul văilor întâlnim pajişti mezo-higrofite alcătuite din asociaţii de Alopecurus pratensis, Agrostis stolonifera, Festuca pratensis şi Deschampsia

caespitosa. 2. Etajul fagului Pădurile de fag, la noi ocupă suprafeţe mari în zona montană, premontană şi în zona colinară. Începând de la altitudinea de 600-700 m, pădurile de fag alcătuiesc masive neîntrerupte mai ales pe versanţii nordici, cât şi pe cei cu expoziţii intermediare. În Carpaţii Orietali şi Munţii Apuseni pădurile de fag urcă până la altitudini de 1300 m; în Munţii Banatului ajung la 1450 m, iar în Carpaţii Meridionali ating chiar altitudinea de 1500 m. Limitele altitudinale ale acestui etaj pot fi cuprinse între 700 şi 1200 m . Cele mai frumoase făgete se întâlnesc în părţile nord-vestice ale Carpaţilor Orientali. Munţii Oaşi, Gutâi şi Ţibleş sunt acoperiţi aproape în totalitate de păduri de fag. Făgete masive apar şi în carpaţii Occidentali, în special în Munţii Semenicului, Trascăului, Poiana Ruscăi şi Munţii Bihorului. În Carpaţii Meridionali, făgete întinse întâlnim în Munţii Retezatului, Godeanu, Ţarcului şi Cernei. Făgete pure şi amestecuri cu răşinoase găsim şi pe

17

versanţii vestici ai Carpaţilor Orientali. Banda ocupată de făgete se lărgeşte în dreptul Carpaţilor de Curbură, mai ales la vest de Valea Buzăului. După amploarea bioctivităţii şi cuantumul randamentului productiv, stabilitate, făgeto-ecosistemele se grupează pe etaje bioclimatice astfel:

- făgeto-ecosisteme montane superioare şi subalpine; - făgeto-ecosisteme montane; - făgeto-ecosisteme premontane; - făgeto-ecosisteme colinare.

În cadrul făgetelor, a suprafeţelor ocupate de acestea mai ales în Carpaţii Orientali şi Munţii Apuseni apar fenomene de inversiune a vegetaţiei. Aici făgetele se ridică deasupra molidişurilor sau uneori pădurile de fag acoperă părţile mijlocii ale versanţilor, iar spre vârf apar gorunete şi chiar păduri de stejar. În Munţii Călimani, pe Valea Lomaşului, pădurile de molid coboară până la 700 m, în timp ce făgetele urcă la 1250 m. În Munţii Ciucului şi bazinul Caşinului, apar amestecuri de fag cu gorun şi stejar chiar până la 1000 m, iar versanţii nordici sunt acoperiţi de păduri de molid. Un fenomen similar se întâlneşte în Munţii Apuseni, pe valea Călăţele, molidul coboară la 800 m, iar pe versanţii sudici şi pe culmi apar păduri de stejar chiar şi la 960 m. La Stâna de Vale, molidişurile se întind până la 850 m, iar pe anumite suprafeţe situate între 1150-1300 m apare o fâşie intercalată, alcătuită din păduri de fag. Pădurile de fag coboară şi în regiunea dealurilor mai înalte, formând masive la altitudini de 400-500 m şi uneori mai jos. În nordul Moldovei, pe Valea Prutului (la Suharău), făgete colinare masive apar la altitudini de 200-260 m. În sud-vestul ţării, defileul Dunării, fagul atinge cea mai joasă altitudine (70 m). O insulă mică de fag apare la Luncaviţa, în nordul Dobrogei. Caracteristice pentru fag sunt solurile brune de pădure, aflate în diverse stadii de degradare. În etajul fagului temperaturi medii anuale apar în Nordul Moldovei (cca 8 0C) pentru ca în Podişul Central Moldovenesc temperatura medie anuală să fie de 9 0C. Şi în cazul făgetelor din părţile sudice şi vestice se remarcă un climat mai blând (8-11 0C). Cantitatea de precipitaţii variază în raport cu altitudinea, mai scăzută în regiunile joase şi în rest oscilează între 600-900 mm (1000 mm). Făgetele pure se menţin mai ales spre zona mijlocie a etajului, iar în apropierea răşinoaselor apare o fâşie de amestec cu brad şi molid sau numai cu molidul. Spre limita inferioară a acestui etaj în alcătuirea pădurilor cu fag abundă gorunul, stejarul. Pădurile de fag sunt umbroase şi mai umede favorizând dezvoltarea plantelor sciafile, în special muşchi şi licheni.

18

Flora ierboasă este caracteristică şi frecvent întâlnim: Asperula odorata,

Actaea spicata, Dentaria glandulosa, D. bulbifera, Euphorbia amygdaloides,

Circaea lutetiana, Galeobdolon luteum, Sanicula europaea, Symphytum

cordatum, Luzula luzuloides etc. Primăvara abundente sunt: Anemona

nemorosa, A. ranunculoides, Isopyrum thalictroides, Scilla bifolia, Pulmonaria

rubra, Ranunculum carpaticus. Ferigile participă în număr mare şi sunt reprezentate prin: Athyrium filix-

mas, Dryopteris filix-mas, D. spinulosa, Polypodium vulgare, Polystichum

lonchites, Dryopteris disjuncta, D. robertiana, Polysticum aculeatum. Pe solurile cu troficitate mai scăzută predomină speciile acidofile, aşa cum ar fi: Luzula luzuloides, Deschampsia flexuosa, Calamagrostis arundinacea,

Veronica officinalis, Oxalis acetosella, Vaccinium myrtillus. În tipologia forestieră, în funcţie de compoziţia covorului ierbaceu, făgetele pot fi împărţite în următoarele grupe:

- făgete cu floră de mull; - făgete cu floră acidofilă (mull-moder); - făgete cu afin (Vaccinium myrtillus).

Cea mai largă răspândire o au făgetele cu floră de mull, mai ale în sud-vestul ţării, la altitudini de 600-1200 m, în munţii din nordul Moldovei. Dintre plantele indicatoare de soluri fertile, cu humificare normală amintim: Aegopodium podagaria, Actaea spicata, Athyrium filix-femina, Dentaria

bulbifera, Galium odoratum, G. schultesii, Pulmonaria rubra, Dentaria

glandulosa, Circaea lutetiana, Senecio nemorensis ssp. fuchsii.

Pe suprafeţe întinse, mai ales în interiorul etajului, domină făgete pure încadrate la asociaţia Fagetum carpaticum. Pe baza speciilor caracteristice pădurile de la noi au fost încadrate în alianţa Fagion sylvaticae, iar mai recent la alianţa Fagion dacicum. Făgetele din unele regiuni ale ţării noastre şi mai ales din zona montană au fost studiate de Al. Borza, 1930,1959; A. Păucă, 1941; Al. Beldi, 1951 etc. Caracteristice pentru făgetele noastre carpatice sunt Dentaria bulbiferia,

D. glanduosa la care se adaugă unele caracteristici regionale: Symphytum

cordatum, Pulmonaria rubra, Ranunculum carpaticus, Rubus hirtus.

În lucrările de tipologie se consemnează ca frecvente pe unele teritorii din zona montană următoarele tipuri: - făget normal cu floră de mull; - făget montan cu Rubus hirtus; - făget normal cu Luzula luzuloides; - făget montan cu Vaccinium myrtillus.

19

Către limita inferioară a fagului se întâlnesc fitocenozele de fag cu carpen grupate în asociaţia Carpino–Fagetum menţionată de A. Păucă din Transilvania în 1941, ulterior s-a identificat şi în nordul Moldovei (G. Mihai 1969-1971). În regiunea colinară din nordul Moldovei în cuprinsul făgetelor cu carpen lipsesc o serie din speciile caracteristice făgetelor montane, dar apar unele specii diferenţiale. Tot în regiunea colinară găsim şi făgete pure, dar care se deosebesc de cele din zona montană. În zona de contact a fagului cu răşinoasele găsim amestecuri de fag cu bradul (as. Abieto-Fagetum) sau cu molidul (as. Fagetum–Piceetum). Vegetaţia ierboasă din acest etaj este reprezentată prin pajişti mezofile, iar principalele specii care formează fonduri sunt: Agrostis tenuis, Festuca

rubra, Cynosurus cristatus, Arrhenatherium elatior, Festuca pratensis, Dactylis

glomerata, Trifolium alpestre, T. medium, T. montanum, T. ochroleucum, T.

pannonicum, T. pratense, T. repens, Lotus coniculatus, Lathyrus pratensis.

Pajiştele din etajul fagului sunt de bună calitate, cantitatea de masă verde fiind pentru păşuni de 7000 – 10000 Kg/ha, iar pentru fâneţe de 12000 – 17000 Kg/ha. În pajiştile degradate se instalează asociaţia Nardetum strictae.

3. Etajul molidului

Pădurile de răşinoase formează un brâu cu lăţimi variabile situat între

etajul fagului şi etajul alpin inferior. Spre limita inferioară apar amestecuri cu bradul. Molidişurile ocupă întinse suprafeţe în special în Carpaţii Orientali, mai ales în partea nordică a lor.

În partea sudică a acestor munţi, ca şi în Carpaţii Meridionari, pădurile de răşinoase sunt mai puţin reprezentate. Masivele cele mai repreztentative sunt: Bucegi, Făgăraş, Parâng, apoi în Munţii Lotrului, Retezat–Godeanu, Ţarcului.

În Carpaţii Occidentali, teritorii acoperite cu molidişuri apar în Munţii Bihorului, mai ales pe versanţii nordici.

Limitele altitudinale ale acestui etaj sunt variabile. În Carpaţii Orientali, aceste limite oscilează între 900 m (850 m) şi 1500 m (1650 m), iar în Carpaţii Meridionali între 1300 şi 1750 m.

În funcţie de condiţiile locale, limita inferioară în Carpaţii Orientali, pe versanţii nordici şi vestici începe de la circa 800 m (Munţii Bârgăului). Limita inferioară a pădurilor de molid în Munţii Giurgeului şi Ciucului se află la circa 1190 m, în Munţii Gurghiului de la 1200 m, în Harghita 1270 m, în Călimani 1250 m, Rodnei 1250 m. Spre depresiunile intracarpatice, molidişurile coboară chiar la altitudini de 700 m, în Carpaţii Meridionali, limita inferioară a

20

molidişurilor este la circa 1400 m, în Munţii Bucegi, Piatra Craiului şi Parângului, în timp ce pe versanţii nordici coboară la 1300 m.

Limita superioară a molidişurilor este dependentă de latitudine şi de înălţimea munţilor, astfel, în munţii din nordul ţării, limita superioară a molidişurilor este mai coborâtă (1400–1500 m, mai rar 1600), iar în Carpaţii Meridionali, variază între 1650–1700 m.

Solurile sunt brune podzolice şi criptopodzolice, în asociere cu podzolurile tipice şi feriiluviale. Pe alocuri apar şi soluri hidromorfe, scheleto – turboase.

Climatul acestui etaj se caracterizează prin amplitudini termice mai mici decât în zona alpină, însă mai aspre decât în etajul fagului, vara este scurtă, răcoroasă şi umedă. Media anuală a temperaturii oscilează în jurul valorii de 8 °C, apare mai crescută spre limita inferioară, de contact a molidişurilor cu făgetele, de exemplu la Călimăneşti este de 9,6 °C.

Importanţă în dezvoltarea şi răspândirea vegetaţiei din acest etaj îl are căldura solară. Versanţii cu înclinarea mai mare primesc mai puţină căldură faţă de pantele domoale, în schimb, aici cad precipitaţii mai bogate. Datorită acestor cauze, pe versanţii repezi, pădurile se opresc mai jos faţă de pantele domoale.

Cantitatea de căldură solară variază şi în funcţie de orientarea văilor. Pe văile cu orientare nord–sud, ambii versanţi vor fi luminaţi în timp ce cele cu direcţie est–vest, vor avea unul din versanţi tot timpul în umbră.

Odată cu creşterea altitudinii se petrece o variaţie mare a temperaturii. Datorită rarefierii aerului, solul va primi o cantitate mai mare de căldură solară iar în timpul nopţii are loc o radiaţie puternică a căldurii solului şi o scădere bruscă. Acest fenomen are o influenţă puternică asupra vegetaţiei.

Cantitatea de precipitaţii este mai mare decât în etajului fagului şi variază între 600–900 mm anual.

În catenele muntoase sudice şi sud-vestice avem cantităţi mai mari de precipitaţii (600–900 mm). Cantitatea de precipitaţii creşte către interiorul etajului şi mai ales în zona de limită cu etajul alpin inferior, ajungând în medie la 1000–1200 mm anual. Umiditatea relativă atmosferică creşte în raport cu altitudinea. Vânturile sunt puternice, cu deosebire cele din direcţia nord-vest. Vânturile puternice provoacă deseori ruperi şi doborâturi pe suprafeţe întinse.

La zona de contact cu jnepenişurile, o influenţă semnificativă o are şi zăpada abundentă care cade.

Molidişurile sunt păduri masive, dese şi monotone, cu un strat arbustiv sărac, la fel şi un covor erbaceu sărac.

21

În cuprinsul molidişurilor pot apare insular şi arborete de pin silvestru, mai ales pe versanţii calcaroşi, în expoziţii sudice şi estice. Spre limita inferioară a etajului întâlnim bradul, care adesea formează amestecuri cu fagul.

Pe văi, în acest etaj ajunge aninul alb (Alnus incanna), iar spre etajul subaplin, aninul verde (Alnus viridis). Către limita suprioară a molidişurilor şi uneori în jnepenişuri apare Pinus cembra (zâmbru).

Arbuştii din molidişuri sunt rari şi reprezentaţi prin: Lonycera nigra, L.

caerulea, Spiraea ulmifolia, Sambucus racemosa, Rosa pendulina, Rubus idaeus. În molidişuri, mare răspândire are afinul (Vaccinium myrthillus). Covorul

erbaceu este slab reprezentat, dar mai frecvent întâlnim speciile: Oxalis

acetosella, Monenes uniflora, Soldanella major (degetăruţ), Homogyne alpina

(rotungioare), Hieracium transsilvanicum, Athyrium filix-femina, Blehum

spicant, Dryopteris filix-mas, D. disjuncta, Polypodium vulgare, Lycopodium

clavatum, L. annotinum, Huperzia selago.

Largă răspândire au speciile de muşchi: Pleurozium schreberi,

Hyloconium splendens, Polytrichum commune, P. juniperinum, Dicranium

scoparium, Hypnum cupressiforme etc. Un interes deosebit îl prezintă flora şi vegetaţia cantonată pe stâncăriile

din acest etaj, pe grohotişuri şi bolovănişuri. Compoziţia acestei flore saxicole depinde de natura substratului şi de prezenţa în apropiere a vegetaţiei arborescente. Pe stâncăriile însorite frecvent întâlnim speciile: Sesleria rigida,

Festuca saxatilis, Dianthus spiculifolius, D. tenuifolius, Erysimum

transsilvanicum, E. wittmannii, Campanula carpatica, Alyssum saxatilis, A.

repens, Libanotis montana, Minuartia verna, M. setacea, Kernera saxatilis,

Saxifraga aizoon, S. luteo-viridis, Silene dubia, Thymus comosus. În cazul stâncăriilor, frecvente sunt: Achillea schurii, Asplenium viride,

Arabis alpina, Clematis alpina, Cortusa mathioli, Doronicum carpaticum, D.

columnae, Poa nemoralis, Ranunculus carpaticus, Saxifraga demissa, S.

cuneifolia, Veronica latifolia, Viola biflora. Fitocenozele de molid din zona montană au fost atribuite as. Piceetum

montanum, cu mai multe subunităţi. Sub aspect tipologic, s-au descris o serie de tipuri, mai răspândite sunt: molidiş normal cu Oxalis acetosella, molidiş cu muşchi verzi, molidiş de altitudine cu Oxalis acetosella, molidiş cu Vaccinum myrthillus, molidiş de limită cu Polytrichum, molidiş de limită cu Vaccinium şi Oxalis, molidiş de limită cu Vaccinum myrthillus.

În unele masive muntoase (Ceahlău, Bucegi, Ciucaş) întâlnim arborete pure de larice (Laricetum carpaticae) sau în amestec cu molidul (as. Picetum–

laricetum carpaticae). Vegetaţia ierboasă din poieni şi rarişti este dominată de Festuca rubra

ssp. commutata (as. Festucetum rubrae comututatae)

22

ZONA APLINĂ

Această zonă se caracterizează printr-un complex de factori climatici şi edafici particulari, tipici pentru platourile şi culmile cele mai înalte ale munţilor, improprii dezvoltării pădurii. În raport cu condiţiile nefavorabile, în special temperaturile scăzute induc apariţia la plante a unor adaptări speciale.

Plantele lemnoase sunt reprezentate sub formă de tufărişuri iar cele ierboase se dezvotă în rozete şi pernuţe.

În zona alpină şi mai ales etajul alpin superior, temperatura medie anuală variază în jur de 7 °C. Izoterma anuală de 0 °C este situată la o altitudine de aproximativ 1960 m. În Munţii Bucegi, pe vârful Omu, temperatura medie anuală atinge – 2,6°C, iar minimele absolute pot ajunge chiar la – 38 °C (februarie 1929).

Pe culmile Carpaţilor (la peste 2000 m altitudine), temperaturile cele mai scăzute se înregistrează în februarie (–25°C), iar cele mai ridicate în august (20–25 °C). Amplitudinile termice medii anuale sunt de 18 °C, iar cele diurne nu trec de 6 °C. Între zi şi noapte variaţiile de temperatură sunt mari datorită radierii intense nocturne influenţând puternic vegetaţia.

Precipitaţiile sunt bogate, depăşind 1050 mm anual, astfel în Orientali atinge 1400–1600 mm (Munţii Rodnei). Între 250 şi 310 zile din an culmile alpine sunt învăluite în nori şi ceaţă.

Alt factor important care influenţează creşterea şi dezoltarea plantelor este vântul. În zona aplină suflă vânturi puternice, mai ales cele din direcţia nord-vest şi vest. Viteza medie anuală a vânturilor depăşeşte 6–7 m/sec, iar cea maximă poate atinge valori de 40–55 m/sec.

Spre limita dintre pădure şi etajul alpin inferior pădurea se răreşte treptat, arborii sunt izolaţi şi foarte puţine exemplare de molid apar în tufărişurile de jneapăn.

Tufărişurile de jneapăn şi smirdar, caracteristice etajului alpin inferior sunt alcătuite din exemplare cu tulpinile culcate pe sol şi doar vârfurile curbate în sus.

În zona alpină propriu–zisă, ca şi pe stâncăriile înalte, temperatura şi vântul sunt factorii care determină diferite adaptări la plante: port pitic, rădăcini adânc înfipte în sol, rozete de frunze, alcătuind frunze sau perniţe scunde.

Puţinele specii lemnoase care apar în zona alpină au o talie scundă şi sunt alipite de sol.

23

Iernile sunt lungi (5–7 luni), geroase, cu zăpezi abundente şi cu alternanţă bruscă între îngheţ şi dezgheţ. Verile ţin doar 3–4 luni, având ca efect grăbirea ciclului vital al plantelor ierboase.

Unele specii, cum ar fi: Ranunculus glacialis, R. alpestris, R. crenatus, etc., înfloresc în perioada topirii zăpezilor.

Solurile predominante sunt scheleto-turboase, de culoare neagră–cafenie, alături de podzoluri humico-feriiluviale.

Solurile scheletice sunt superificiale, alcătuite din sfărâmături de roci, diverse particule minerale fine şi din resturi organice descompuse parţial.

Părţile inferioare ale culmilor alpine sunt acoperite de o vegetaţie lemnoasă aşa cum ar fi tufărişurile de jneapăn, smârdan sau alte ericacee, care la altitudini mai mari se răresc şi sunt înlocuite de pajişti alpine, iar dintre speciile lemnoase pitice se întâlnesc sălciile pitice şi ericacee.

Etajul alpin inferior (subalpin) Cuprinde vegetaţia situată între limita superioară a zonei forestiere şi

limita inferioară a etajului alpin superior. Etajul alpin inferior este mai bine reprezentat decât etajul alpin superior

atât în Carpaţii Orientali, Meridionali şi Occidentali. Lăţimea şi limitele acetui etaj variază în diferiţi munţi, depinzând de

altitudine, climă şi orografia terenului. Limitele etajului subalpin se află la altitudini mai ridicate în Carpaţii

Meridionali, în comparaţie cu cei Orientali, aici climatul fiind mai rece şi la altitudini mai joase. Astfel, limita inferioară pentru Carpaţii Meridionali variază între 1500 şi 1800 m (Munţii Bucegi: 1500–1700 m, Făgăraş: 1515–1775 m, Parâng: 1584–1835 m, Retezat: 1590–1806 m), iar în Carpaţii Orientali între 1200 şi 1600 m (Munţii Rodnei: 1231–1507 m, Călimani: 1428–1756 m, Ceahlău: 1350–1600 m). După N. Doniţă, aceste date nu ar corespunde cu limita naturală a etajului subaplin, întrucât prin despăduririle din partea superioară a zonei forestiere s-a favorizat extinderea vegetaţiei subalpine.

Vegetaţia caracteristică a etajului alpin inferior este reprezentată de tufărişurile de jenapăn (Pinus montana) iar spre limita superioară a acestora apar tufărişuri de smârdan.

În vegetaţia lemnoasă subalpină predomină Pinus montana împreună cu Juniperus comunnis ssp. nana, uneori şi Rhododendron myrthiflorum.

Diseminate, ca exemplare izolate, mai găsim Sorbus aucuparia, Acer pseudoplatanus, Salix aurita, S. capraea, S. silesiaca, Alnus viridis.

24

În stratul inferior al tufărişurilor de jneapăn întâlnim şi Vaccinium

myrthillus, V. vitis-idaea, şi V. uliginosum. În umbra acestor tufărişuri întâlnim şi multe specii din care cităm: Oxalis

acetosella, Deschampsia flexuosa, Luzula sylvatica, Calamagrostis arundinacea,

C. villosa, Homogyne alpina, Doronicum austriacum, Rumex alpinus, R. arifolius,

Aconitum toxicum etc. Compoziţia floristică a pajiştilor diferă după cum acestea se află în

vecinătatea molidişurilor sau către limita superioară a etajului. Spre limita inferioară a etajului subaplin întâlnim pajişti edificate de:

Festuca rubra ssp. commutata, în timp ce în rest abundă următoarele graminee: Festuca ovina ssp. sudetica, Poa violacea, P. alpina, Plhaeum

alpinum, Agrostis rupestris, Nardus stricta, la care se adaugă Potentilla aurea,

P. ternata, Campanula alpina, Phyteuma orbiculare, Ligustricum mutellina. Vegetaţia subalpină este dominată de jnepenişuri (as. Pinetum

montanae), alteori se mai adaugă afinul (as. Pinetum montanae-myrtilletosum). Apar şi tufărişuri de ienupăr (as. Juniperetum sibiricae), alteori în amestec cu Vaccinium vitis-idaea (as. Junipetum-Vaccinietum).

Spre limita superioară a etajului apar pâlcuri edificate de smârdar (as. Rhodoretum kotschy sau as. Rhodoreto-Vaccinietum).

Spre etajul alpin superior apar pâlcuri dese şi scunde de azalee pitică (as. Loiseleurietum procumbentis) situate pe coame, platforme, şei, în locuri bântuite de vânturi puternice şi acoperite iarna de o crustă subţire de zăpadă. În compoziţia acestor fitocenoze mai apar: Primula minima, Vaccinium

uliginosum, Campanulla alpina, Silene acaulis, Sedum alpestre. Suprafeţe întinse din acest etaj sunt ocupate de pajişti instalate în locul

tufărişurilor defrişate. În structura floristică a pajiştilor de păiuş roşu (as. Festucetum rubrae commutatea subalpinum), are loc o reducere a numărului de specii montane şi de apariţia unor elemente alpine. Întâlnim şi pajişti de iarba vântului (as. Agrostidetum rupestris), de păruşcă (as. Festucetum ovinae =

Festucetum supinae), iar pe întinderi mari apar fitocenoze de Nardetum strictae

alpinae. Prin locuri depresionare sau plane apar fitocenoze de Deschampsia

caespitosa. Pe stâncării şi grohotişuri întâlnim pâlcuri sau benzi înguste de vegetaţie

ierboasă, mai frecvente fiind speciile: Sesleria rigida, Festuca rupicola, Poa

nemoralis.

25

ETAJUL ALPIN SUPERIOR Se caracterizează prin condiţii climatice extreme iar vegetaţia este

reprezentată prin ierburi perene de talie mică, mai ales graminee şi ciperacee. Acest etaj este bine reprezentat în Carpaţii Meridionali (Bucegi, Făgăraş, Parâng, Retezat şi Godeanu).

În catena Carpaţilor Orientali, etajul alpin apare pe culmile Munţilor Rodnei şi Călimani, şi lipseşte din Carpaţii Occidentali.

Limita inferioară a etajului alpin superior în Munţii Rodnei este cuprinsă între 1850–2000 m, în Călimani: 1890 – 1970 m. În Carpaţii Meridionali limita se situează între 2200–2300 m, pentru Bucegi şi Retezat, de la 2200 m în Făgăraş şi 2250–2300 m în Parâng.

Vegetaţia din acest etaj se caracterizează prin asociaţii ierboase scunde şi tufărişuri pitice, adesea repente. Predomină pajiştile alpine, alcătuite din graminee şi ciperacee. Dintre speciile cele mai frecvente amintim: Poa alpina, Festuca ovina ssp. sudetica, Agrostis rupestris, Oriochloa disticha, Sesleria

coerulans, S. rigida, Carex curvula, C. sempervirens, Juncus trifidus, Luzula

spicata. Mai întâlnim şi unele dicotiledonate, aşa cum ar fi: Armeria alpina, Campanula alpina, Calamintha alpina, Dianthus gelidus, Gentiana verna, G.

nivea, Ligusticum mutellina, Pedicularis oederi, P. verticillata, Primula minima,

Ranunculus alpestris, Ranunculus crenatus, Soldanella pusilla, Silene acaulis etc. Tufărişurile pitice apar sub formă de pâlcuri mici şi sunt alcătuite de:

Loiseleuria procumbens, Dryas octopetala (arginţică) şi sălcii pitice (Salix

herbacea, S. reticulata, S. retusa). Pe stâncării şi grohotişuri alpine găsim plante cu creştere în perniţă,

dintre acestea amintim: Androsace chamaesice, Artemisia pietrosa, Biscutella

levigata, Eritrichium nanum, Festuca glacialis, F. versicolor, Gypsophyla

petraea, Helianthemum alpestris, Minuartia sedoides, Saxifraga aizoon, S.

aizooides, S. denissa, S. moschata, Silene acaulis etc. Pe grohotişurile mobile şi bolovănişurile calcaroase întâlnim: Cerastium

lerchernfeldianum, Linaria alpina, Papaver pyrenaicum, Rumex scutatus,

Achillea schurii, Arabis alpina, Doronicum carpaticum, Hutchinsia brevicaulis,

Oxyria digyna, Poa minor, P. alpina, Sedum roseum etc.

VEGETAŢIA AZONALĂ

Este determinată în principal de condiţiile pedologice caracteristice.

26

VEGETAŢIA DE NISIPURI

Nisipurile la noi ocupă suprafeţe relativ reduse, în special pe litoral, Delta Dunării, cât şi în bazinele unor râuri.

Nisipurile maritime apar sub formă de făşie pe întregul litoral şi în Delta Dunării (Letea, Caraorman).

Nisipurile continentale apar mai frecvent în sudul ţării (Câmpia Română, Lungul Dunării, Hanu Conachi, Carei, Depresiunea Braşovului).

Nisipurile sunt soluri intrazonale în formare, slab solificate sau deloc, fiind caracterizate prin permeabilitate mare, capacitate redusă de reţinere a apei, mobilitate mare, textură grosieră, lipsit de structură.

Flora şi vegetaţia arenarie sau psamofilă este adaptată la o creştere rapidă prin vârful lor şi de a lăstări pe măsura îngropării în nisip, rezistenţă sporită la uscăciune datorită cutinizării şi cerificării celulelor epidermice, frunze reduse, integument de peri, etc.

Comunităţile vegetale psamofile au aspect mozaicat, astfel, în zonele depresionare, interdunare, mai umede, mai solificate, cu troficitate mai ridicată întâlnim comunităţi mai mezofile iar pe pante şi vârfurile dunelor o vegetaţie xerofilă.

Dintre elementele arenarii maritime, menţionăm pe cele caracteristice, cum sunt: Elymus arenarius ssp. sabulosus, Carex ligerica, Silene pontica,

Ephedra distachya, Convolvulus persicus, Eryngium maritimum, Cranbe

maritima, Medicago marina, Stachys maritima, Artemisia arenaria, Turnefortia

sibirica, Polypogon monspeliensis etc.

Pe nisipurile continentale întâlnim ca specii caracteristice: Polygonium

arenarium, Helicrysum arenarium, Tragus racemosus, Gypsophila paniculata,

Plantago indica, Secale sylvestris etc. De asemenea, apar şi numeroase specii stepice din teritoriile învecinate,

iar dintre acestea cităm: Botriochloa ischaeum, Bromus tectorum, Cynodon

dactylon, Xeranthemum annuum, Anthemis ruthenica, Eryngium campestre,

Euphorbia sequeriana.

În unele zone nisipoase, dintre speciile lemnoase amintim: Tamarix

ramosissima, Hypophaea rhamnoides (în deltă), Salix rosmarinifolia. În deltă, în depresiuni (Letea) apar şi alte specii lemnoase ca de exemplu:

Quercus robur, Q. pedunculiflora, Alnus glutinosa, Fraxinus pallisae. Vegetaţia psamofilă de pe nisipurile maritime, este reprezentată de

fitocenoze ale asociaţiilor: Elymetum arenarius, Caricetum ligericae, Scabioso

ucrainae, as. Ephedra distachya-Carex ligerica, as. Alyssum borzaeanum-Secale

sylvestre, Convolvuletum persicae.

27

Pe nisipurile continentale întâlnim fitocenoze ale asociaţiilor: Festucetum

vaginatae, Salicetum rosmarinifoliae, Brometum tectori, Secalinetum silvestris etc.

VEGETAŢIA HALOFILĂ

Solurile sărăturate apar ca mici enclave în cuprinsul celorlalte zone de vegetaţie, mai ales în zona de stepă şi pe litoralul Mării Negre. Particularităţile sărăturilor ca şi ale vegetaţiei halofile depind de cantitatea de săruri din sol, cât şi de natura acestora.

Sărurile care cauzează formarea sărăturilor pot fi: clorurice, sodice, sulfatice şi carbonatatice.

Flora şi vegetaţia sărăturilor prezintă anumite caracteristici mofologice şi fiziologice, adaptări care sunt condiţionate de concentraţia sărurilor din sol (care variază între 0,250–1,500 g % la suprafaţă).

Solonceacurile sunt soluri sărăturate care au un orizont superior foarte bogat în săruri solubile, concentraţia lor variind între 1–1,5%.

Soloneţurile au orizontul superior spălat de săruri. Solodiile sunt aproape lipsite de săruri solubile.

După originea lor şi concentraţia sărurilor din sol, sărăturile de la noi s-au împărţit în două categorii mari: sărături maritime (de litoral) şi sărături continentale.

Sărăturile continentale apar frecvent în regiunile de est ale Câmpiei Române din care menţionăm pe cele din stânga Buzăului, situate în jurul lacurilor sărate (Balta Albă, Amara), cele dintre Părâurile Călmăţui şi Ialomiţa, cele din regiunea Brăila (Lacul Sărat, Ianca, Batogu).

Sărături cu suprafeţe semnificative apar şi în Oltenia, în vestul ţării (Banat şi Crişana), în sudul şi nordul Moldovei, în centrul şi partea submontană a Transilvaniei (Ocna Sibiului, Ocna Dejului, Deva).

Plantele halofile au tulpini suculente, frunze reduse sau suculente. În celule acumulează cantităţi mari de săruri care măresc presiunea osmotică a sucului celular favorizând o creştere a forţei de sucţiune a rădăcinilor.

În funcţie de gradul de adaptare faţă de gradul de salinizare, plantele halofile sunt împărţite în obligatorii, preferante, facultative şi accidentale.

Halofitele obigatorii vegetează totdeauna pe terenuri sărăturoase şi dintre ele menţionăm: Saliconia herbacea, Suaeda maritima, Halocnemum

strobilaceum, Petrosimonia triadra, Aster tripolium, Statice gmelini, Artemisia maritima, Obione verrucifera, Camphorosma annua, Salsola soda, Bassia hirsuta, Lepidium cartilagineum etc..

28

Halofitele preferante se dezvoltă bine pe solurile sărăturoase dar pot apare şi în afara acestora, de exemplu: Puccinellia distans, Atriplex tatarica,

Salsola rutherica, Bupleurum tenuissimum, Atriplex litoralis, Lepidium

latifolium. Dintre halofitele facultative, care se dezvoltă optim pe alte tipuri de

soluri, aminim: Cynodon dactylon, Poa bulbosa, Phragmites australis, Lepidium

ruderale, Matricharia chamomilla. Plantele accidental halofite sunt cele care ajung întâmplător pe o

sărătură: Botriochloa ischaemum, Calamagrostis epigeios, Poa annua,

Potentilla argentea, P. reptans etc.

Plantele halofile tipice numără până la circa 50 de specii. Vegetaţia sărăturilor are talie mică, grad mic de acoperire, o culoare

cenuşie–roşiatică. În raport de concentraţia sărurilor, care este mai mare către mijlocul sărăturii, vegetaţia halofilă se dispune concentric.

Comunităţile vegetale care se înfiripează pe sărături sunt în general asemănătoare între ele. Deosebirile care apar sunt legate şi de gradul de umezeală.

O răspândire mai largă o are asociaţia de brâncă (Salicornietum

herbaceae). Sărăturile uscate au concentraţia mare în săruri, sunt acoperite de cele

mai multe ori de o vegetaţie dominată de Comphorosma annua. Pe sărăturile de coastă frecventă este asociaţia pelinului de sărătură

(Artemisietum maritimae). Pe unele sărături umede din Moldova întâlnim fitocenoze alcătuite din

Leuzea salina, sau de stânjeneul de sărătură (Iris halofila). Pe terenurile umede, cu concentraţie mai slabă de săruri predomină

fitocenozele asociaţiilor Puccinellietum distantis, Puccinelietum limosae, Juncetum geraldii etc.

VEGETAŢIA PALUSTRĂ

Se instalează pe terenurile cu umiditate în exces, adică mlaştini din vecinătatea apelor curgătoare sau stătătoare. Acest tip de vegetaţie este caracteristic şi pentru bahne şi tinoave (turbării).

Flora şi vegetaţia palustră de pe terenurile cu apă dulce se deosebeşte de cea care se instalează pe terenurile mlăştinoase cu apă sărată. Deosebiri evidente se remarcă între flora şi vegetaţia mlaştinilor eutrofe şi cea din turbării (tinoave).

29

Pe terenurile mlăştinoase din jurul bălţilor, lacurilor, vegetaţia palustră se dispune concentric iar în lungul apelor curgătoare sub formă de benzi.

Această zonare este legată de gradul de umiditate, încât asociaţiile din apropierea apei au un grad mai mare de higrofilie, iar cea cu caracter higro-mezofil face trecerea între vegetaţia palustră şi cea mezofilă.

Plantele ce alcătuiesc vegetaţia palustă pot suporta inundaţiile temporare, sau chiar de lungă durată.

Între vegetaţia acvatică şi cea palustră există întrepătrunderi care depind de nivelul stratului de apă.

Pe terenurile mlăştinoase din zona de câmpie şi colinară o apariţie comună o are stuful (Phragmites australis), papura (Typha latifolia, T.

angustifolia), diverse specii de rogoz (Carex lipartia, C. acutiformis), pipirigul (Scirpus sylvaticus), rugina (Juncus effusus, J. inflexus).

Către marginea stufărişului cresc numeroase alte specii, dintre care amintim: limbariţă (Alisma plantago-aquatica), răchitanul (Lythrum salicaria), izma broaştei (Mentha aquatica), tătăneasa (Symphytum officinalis), pufuliţa (Epilobium hirsutum), iarba roşie (Polygonum lapatifolium), copiţelul (Sium

latifolium, S. lancifolium), buzduganul apei (Sparganium ramosum), stânjenelul de baltă (Iris pseudacorus).

În cazul mlaştinilor sărăturate întâlnim rogozul (Bolboscoenus

maritimus), broscariţă (Triglochin palustris), pipiriguţ (Heliocharis palustris). În mlaştini, dintre graminee, abundente sunt speciile de mana apei

(Glyceria maxima, G. plicata, G. fluitans), lăcrămiţa (Catabrosa aquatica), iarbă albă (Thyphoides arundinacea), coada vulpii (Alopecurus geniculatus).

Tot în mlaştini întâlnim speciile de sălcii: Salix alba, S. fragilis, S. triandra,

S. viminalis, S. capraea şi aninul negru (Alnus glutinosa). Mlaştinile eutrofe se formează pe terenuri cu exces de umiditate şi sunt

bogate în substanţe nutritive, dar cu o aerisire slabă. Flora din mlaştinile eutrofe este bogată în specii ierboase, dintre care

cităm: Phragmites australis, Typha latifolia, T. angustifolia, Equisetum palustre,

E. limosum, Molinia caerulea, Comarum palustre, Menyanthes trifoliata,

Lythrum salicaria, Galium palustre. Parnassia palustria, Angelica silvestris,

Geranium palustre, Peucedanum palustre etc.

În cuprinsul mlaştinilor oligotrofe (turbării sau tinoave) flora prezintă un deosebit interes. Ele se formează pe terenuri cu substrat silicios şi în regiuni cu precipitaţii abundente. Prin formarea turbei, vegetaţia se separă de sol, trăind numai pe seama particulelor minerale din aer antrenate de precipitaţii.

Astfel de mlaştini la noi apa numai în zona montană şi sunt dominate de muşchi de turbă (Sphagnum, cu diferite specii) care sporeşte aciditatea (pH = 3,5–5).

30

Tinoavele conservă în interiorul lor resturile de organisme minerale şi vegetale, în special polenul care permite reconstituirea florei şi vegetaţiei.

Printre perinile de Sphagnum se dezvoltă plante cu flori, cum ar fi: Drosera rotundifolia, D. intermedia, D. obovata, Rhyncospora alba, Scheucheria

palustris, Oxycoccus cvadripetalus, Vaccinium vitis-idaea, Andromeda, polyfolia

Eryophorum vaginatum, Carex pauciflora, C. paupercula, Empetrum nigrum,

Calluna vulgaris etc.. Esenţele lemnoase din tinoave sunt: Betula pubescens, B. nana, B.

pedula, Salix aurita, Pinus sylvestris, Picea excelsa, multe plante sunt relicte glaciare.

În ţara noastră se întâlnesc peste 200 de tinoave, mai ales în Munţii Apuseni dar au suprafeţe de cel mult 10 ha. Numeroase tinoave se întâlnesc în bazinul Dornelor, la altitudini de 800-950 m, acestea având şi suprafeţe mari, ca de exemplu tinovul de la Poiana Stampei de peste 400 ha.

În cadrul vegetaţiei palustre un loc important îl au stufărişurile (as. Scirpo-Phragmitetum). In Delta Dunării şi mai rar în unele bălţi mai vechi ia naştere formaţia de stuf, plutitoare, numită plaur, formaţiune specială, fito-hidro-pedologică a Phragmitetului, adică nişte insule plutitoare formate din rizomi de stuf, cu substanţe aluvionare, humus şu substanţe organice netrasformate. In cuprinsul Deltei Dunării se disting 3 regiuni principale de plaur : Matiţa-Lopatna-Merhei (sud Chilia Veche); Iacob–Puiuleţ–Lumina (între braţele Sf. Gheorghe şi Sulina); Dranov–Crasnicol–Dunavăţ–Zaton (între Sf. Gheorghe, mare şi lacul Rezelm) şi 2 secundare: Fortuna– Merhei (la nord de Maliuc) şi Uzlina–Gherasimova (la est de Caraorman). Geneza plaurilor după unii autori (Rudescu, Antipa, Beuşniţă) se explică prin: rizomii stufului plini cu aer sunt puternic ramificaţi şi se încâlcesc formând pe fundul apei un covor împâslit. Această pătură de organe submerse reţine substanţe minerale şi organice aflate în aluviunile suspendate în apă. După un timp, datorită presiunii creată de H2S, CO2, CH4, sub ea (mai ales vara) pătura este ridicată la suprafaţa apei iar valurile rup bucăţi, un fel de insule plutitoare – plaur. Treptat pătura, covorul de rizomi devine mai compactă şi se îngroaşă, până la 2 m. Rizomii noi străbat această pătură şi cresc orizontal, iar cei vechi mor şi se descompun şi împreună cu aluviunile formează un sol turbo–humifer foarte bogat în substanţe nutritive, oferind condiţii mult mai bune de creştere a stufului decât în apă sau mlaştină. Plaurul din Deltă este de 3 tipuri: plutitor - care pluteşte mereu în funcţie de oscilaţiile nivelului apei; lăsat – (nefixat) se lasă pe fundul apelor mici şi

31

devine plutitor la inundaţii; fixat – (colmatat până la necolmatat) şi nu se desprinde nici la viituri, comportându-se ca orice stufăriş inundat. Pe lângă stuf flora plaurului cuprinde şi alte plante vasculare: Typha

latifolia, T. angustifolia, Cladium mariscus, Epipactis palustris, Lythrum

salicaria, Sium erectum, Galium palustre, Lysimachia vulgaris, Glyceria maxima,

Carex riparia, Carex paniculata. În ochiuri predomină: Lemna minor, L. trisulca

(lintiţă), Salvinia natans (peştişoară). În afara plaurului (As. Phragmitetum natantis) în apele stătătoare şi în cele curgătoare în mod asemănător se pot întâlni insule plutitoare, cu întinderi mici şi deplasate de vânt numite coşcove, cocioaice sau năclade. La periferia stufărişurilor întâlnim fitocenoze de Glyceria maxima apartinând as. Glycerietum maximae, as. Caricetum acutiformis-ripariae, as. Bolboschoenetum maritimi, as. Caricetum vulpinae, as. Scirpetum silvaticae, as. Carici flavae-Eriophoretum latifolium. În mlaştinele oligotrofe sau tinoave largă răspândire au asociaţiile: Sphagnetum fusci, Cariceto-rostrati-Sphagnetum recurvi, Eriophoro vaginati-

Sphagnetum recurvi, Eriophoro vaginati-Sphagnetum compacti.

Vegetaţia de luncă Caracterizează terenurile cu umiditate ridicată, localizate în lungul apelor, mai ales în cursul inferior al râurilor. În alcătuirea vegetaţiei de luncă predomină speciile higrofile, mezo-higrofile sau mezofile. Flora lemnoasă este reprezentată de sălcii (Salix alba, S. fragilis, S.

purpurea), plopi (Populus alba) şi anin (Alnus glutinosa), mai pot apare şi esenţe tari cum ar fi: Quercus robur, Ulmus minor, Fraxinus excelsior, Malus

sylvestris, Pyrus pyraster, Cornus mas, C. sanguinea, Vitis sylvestris, Clematis

vitalba.

Flora ierboasă este reprezentată de rogozuri (Carex acutiformis, C.

riparia, C. gracilis, C. distans), Iris pseudacorus, Alisma plantago–aquatica,

Agrostis stolonifera, Alopecurus pratensis, Polygonum hydropiper, Equisetum

palustre, Euphorapalustris, Salanum dulcamara, Mentha aquatica, Lythrum

salicaria.

În zona colinară şi a podişurilor pe lângă Alnus glutinosa apare şi Alnus

incana, care în zona montană devine frecvent. Zăvoaiele au particularităţi datorită arborilor cu trunchiuri scurte şi coroane cu ramuri pletoase. Solurile de lucă sunt tinere, rezultate din amestecul sfărâmăturilor de roci cu materiile transportate de apă.

32

Aluviunile sunt diferite după cum se găsesc în zona montană, colinară sau de câmpie. Astfel, particulele de aluviuni devin tot mai mici spre seş încât aluviunile sunt formate din nisipuri şi argile. În zona de munte, unde văile sunt înguste, iar în cursul lor sunt depuneri grosiere, vegetaţia lemnoasă de zăvoaie apare doar pe suprafeţe mici, în pâlcuri. Benzile de vegetaţie se lăţesc spre zona colinară şi cea de câmpie. Zăvoaiele ocupau în trecut suprafeţe însemnate în lungul râurilor interioare şi a Dunării. În Deltă, pădurea de luncă este mai slab reprezentată, găsindu-se numai pe grinduri, mai ales între braţele Chilia şi Sf. Gheorghe. Zăvoaiele sunt dominate de fitocenozele asociaţiilor Saliceto albae-

fragilis, Populetum albae, Alnetum glutinosae, Salicetum triandrae. Prin locurile mai puţin umede în cuprinsul pădurilor de luncă apar stejăreto-ulmete, unde predomină Quercus robur, Ulmus minor şi Fraxinus

excelsior. Vegetaţia ierboasă este luxuriantă şi are caracter mezo-higrofil, fiind alcătuită din: Agrostis stolonifera, Alopecurus pratensis, Festuca pratensis, Poa

pratensis, Agropyron repens, Trifolium hybridum, T. repens. În zona de munte vegetaţia ierboasă din lungul râurilor este dominată de următoarele specii: Telekia speciosa, Petasites hybridus, P. albus, Heracleum

palmatum, Carduus personata, Filipendula ulmaria, Cirsium erisithales, Angelica

silvestris, Cirsium palustre etc. Vegetaţia aquatică Populează bazinele de ape naturale şi artificiale, cât şi apele curgătoare. Flora şi vegetaţia aquatică este mai uniformă, diferenţierile find legate de altitudine. În funcţie de gradul de salinitate al apei se distinge o vegetaţie de apă dulce şi alta de apă sărată. Plantele aquatice prezintă numeroase adaptări din care menţionăm: reducerea puternică a ţesutului mecanic, sistem radicular slab dezvoltat, ţesuturi aerifere dezvoltate, mărirea suprafeţei foliare a frunzelor submerse prin diviziune. Flora acvatică este alcătuită din plante fixate de mâl şi din cele natante. Cele fixate pot fi submerse şi plutitoare. Plantele fixate au tulpini lungi, peţiolul frunzelor lung cât grosimea stratului de apă. Limbul mare, ca de exemplu: Nymphaea alba, Nuphar luteum, Potamogeton natans, P. fluitans (broscăriţă), Trapa natans (ciulini de baltă), Marsilia quadrifolia (trifoiasul de baltă) etc.,

33

Numeroase sunt plantele acvatice submerse din apele stagnante, aşa putem aminti: Myriophyllum spicatum (peniţa apei), Ceratophyllum demersusm

(cosorul apei), Zannichellia palustris (mătriţa), Stratiotes alloides, Elodea

Canadensis (ciuma bălţilor), Vallisnelia spiralis, Najas marina etc. Dintre plantele plutitoare amintim: Lemna minor, Lemna trisulca (lintiţa), Wolffia arrhiza, Utricularia vulgaris (otrăţelul), Aldrovanda vulgaris, Salvinia

natans, Spirogyra sp., Cladophora sp. (alge verzi). În România bazinele cu apă sărată sunt reprezentate de Marea Neagră, lacurile litorale, lacurile continentale (Balta Albă, Balta Amara, Lacul Sărat, Ianca, Fleaşca) şi cele din Transilvania (Someşeni, Băile Sărate-Turda). Flora acvatică şi palustră din bazinele cu apă sărată scade ca număr de specii în funcţie de creşterea salinităţii. În lacurile cu salinitate redusă cresc bine specii de: Myriophillum

spicatum, Ceratophyllum demersum, Potamogeton pectinatus iar în cele mai sărate apare doar: Zannichellia palustris şi Ruppia rostellata. În apele marine întâlnim doar alge, în general euriterme şi eurihaline.