Poeţii "noi" şi callimahismul romanSimultan cu strădania solitară a lui Lucreţiu de a transmite un mesaj didasca-lic, absolut prioritar dinpunctul lui de vedere, intr-o artă expresivă, intoarsă atat spre tradiţia expresionistă, cat şi spreconstruirea unui viitor clasic, viguros şi armonios, al poeziei latine, emergea un tip de discurs liric, undemers artistic foarte diferit de clasicism, ca şi, parţial, de expresionism. Ne referim la arta practicatăde aşa numiţii poeţi "noi', adepţii callimahismului sau alexandrismului roman.intr-adevăr, in secolul I i.e.n., se manifestă la Roma o importantă mişcare poetică, nutrită şi dezvoltatăintr-un cerc cultural-politic specific, care se reclama de la tradiţiile lirismului roman şi mai ales de la oanumită orientare a artei elenistice. Totodată această mişcare n-a putut lua naştere decat in condiţiileunui orizont de aşteptare favorabil gustului unei părţi importante din public, tineri aristocraţi rafinaţi,femei mondene şi semimondene, pentru un tip nou de poezie. Mutaţiile profunde ale climatului mental,criza vechilor mentalităţi implicau nu numai năzuinţa spre o poezie atent cizelată, ci şi spre un mesajsubiectivist, care să răspundă modificărilor intervenite in utilajul mental, diminuării sentimentelorcorelate străvechii solidarităţi civice. O adevărată boemă artistică se născuse, pasionată de hedonism,de căutarea noului cu orice preţ. S-a considerat semni ficativ faptul că o serie de nobili romani, deoameni de stat importanţi, au alcătuit ei inşişi poeme erotice. Deşi cei mai mulţi poeţi, care auaparţinut acestei mişcări au fost animaţi de sentimente republicane, arta lor se inscria mai degrabă innoile• 154POEŢII 'NOI' Şl CALLIMAHISMUL ROMANorientări ale Cetăţii, care tindeau să asigure triumful cezarizmului. De altfel exponenţii acestei mişcărinu s-au constituit intr-o şcoală literară rigid structurată, ci intr-un curent artistic liber zămislit, deschisfaţă de diverse sugestii şi populat de tineri entuziaşti şi generoşi.Această mişcare a fost calificată de Cicero, de altfel pe un ton aproape dispreţuitor, drept curentul"poeţilor noi", poetae noui (Orator, 48,161; şiAdAtt., 7,2,1; Tuse. disput, 3,15), sau "mai noi", ingreceşte neateroi. De aceea s-a vorbit de neoterismul roman ori, in legătură cu obarşiile lui greceşti,de callimahismul latin. Totuşi, in pofida caracterului ei novator, programatic innoitor, mişcareaneoterică nu poate fi izolată de anumite tradiţii italice, valorificate in literatura latină anterioară. Amarătat cat de pregnant se manifestase gustul pentru cantec, pentru expresia lirică, la autorii secoleloranterioare, mai cu seamă la Plaut. De fapt Plaut a fost primul liric roman. Dar acest lirism impregnase

in chip difuz poezia latină preclasică, pană cand a putut să se manifeste, in poeme specializate şi inmodalităţi autonome, spre sfarşitul secolului al ll-lea i.e.n. De altfel un anumit tip de lirism, sub formaunor poeme cantate, uneori mimate, s-a dezvoltat şi in lumea elenistică, indeosebi in Siria, unde separe că de fapt continuă structuri poetice anterioare influenţei greceşti. in timpul celui de al doilearăzboi punic, cantăreţe siriene apăruseră pe scene romane, inlesnind amplificarea unui lirism, careavea adanci rădăcini italice. Intensificarea contactelor cu Orientul, la sfarşitul secolului al ll-lea i.e.n.,n-a putut decat să faciliteze expansiunea lirismului.Totuşi chiar dacă neotericii romani au valorizat anumite tradiţii lirice, precedentele de la care se reclamau se aflau in altă parte.Nu numai că ei se opuneau deliberat vechii poezii, lui Ennius prin excelentă, dar nu elementul liric, ci modalităţile unei poeziiepigramatice constituiau, din punctul lor de vedere esenţialul artei, pe care o practicau. Asemenea epigrame nu aveau neapăratun conţinut satiric, persiflant, ca omoloagele lor medievale sau moderne, ci erau poeme scurte, de circumstanţă, adeseaadevărate madrigale, redactate in distih elegiac. Modalităţi epigramatice apăruseră in lumea elenistică, mai ales in AlexandriaEgiptului. O mare parte dintre poeţii greci din Egipt, dintre alexandrini, făuriseră o nouă orientare in poezie, definită decercetători ca alexandrinism sau mai degrabă callimahism, după numele corifeului ei, Callimah. intr-adevăr acest poet elenisticşi arji confraţi ai săi, ca Euphorion din Chalcis, autor de poezie aproape ermetică, lansaseră sloganul 'o carte mare este onenorocire mare", mega biblfon, mega kakdn in greceşte. Ei reprobau epopeea, teatrul, genurile şi speciile tradiţionale, bazatepe texte de intindere considerabilă. Se prefera poezia scurtă, condensată, adică epigramele, textele in versuri cu un caractersemi-narativ şi semi-liric, imnurile adresate zeilor, poemele sentimentale şi pastorale, un univers imaginar populat de simboluri,de legende despre divinităţi, de o mitologie artificioasă, de episoade pitoreşti. Adepţii caliimahismului practicau un stil factice,chiar sofisticat, şi acordau o importanţă deosebită tehnicii poetice, mai ales metricii. Ei au inovat in această privinţă, şi aurealizat performanţe remarcabile, noi modalităţi de versificare. Lipsită de acompaniament muzical, metrica lor reda totuşiimpresia de muzică prin reiterarea, la intervale scurte, a aceluiaşi metru. Astfel au apărut strofele.Adesea bibliotecari ai Lagizilor, regii elenistici ai Egiptului, calfimahienii scriau pentru curte, pentru un public monden, care vagusta şi romanul. Poezia lor erudită, de factură parnasiană, deşi respingea tradiţia homerică, nu refuza total o anumită patinăarhaizantă. Concomitent155-LUCREŢIU, CATUL Şl POEZIA SECOLULUI I I.E.N .callimahienii imbrăţişau cultul informaţiei ştiinţifice şi filosofice, narajiilor mitologice savante, cataloagelor ingenioase, etiologiilor.Specia literară cea mai caracteristică pentru oallimahism a fost poemul epic şi mitologic de mici dimensiuni, epylHon sau epiliu.Callimahienii au creat de fapt acest tip de poem scurt, care exploata detalii mai puţin cunoscute ale miturilor greceşti.Paradigmatic a fost epiliul lui Callimah intitulat Hecale. in acest poem, Callimah evocase mitul capturării taurului de la Maratonde către Teseu, dar stăruise in chip deosebit asupra ospitalităţii acordate eroului mitologic de bătrana Hecale.Neotericii, adepţii callimahismului roman sau neocallimahismului, au privilegiat şi ei o poezie scurtă,erudită şi rafinată, chiar pedantă. Ei au accentuat, după părerea noatră, factura epigramatică, tendinţa

spre condensarea imagistică a discursului poetic in generai, pe care le promovaseră antecesorii lorelenistici. De altfel mişcarea poeţilor "noi" a fost in mare măsură impulsionată de doi poeţi greci, aflaţiin Italia in secolul I i.e.n. Aceştia au slujit ca intermediari intre neotericii romani şi Callimah, relativ incăpuţin cunoscut romanilor pană atunci, deşi En-nius, Lucilius şi Lucreţiu trebuie să fi citit unele dintrepoemele corifeului şcolii literare din Alexandria. Aceşti doi poeţi greci sunt Philodem din Gadara -menţionat mai sus ca filosof epicureu şi ca autor de epigrame erotice - şi Parthenios din Niceea, carea jucat un rol determinant in formarea lui Catul. intr-adevăr callimahienii romani au asumat mai alesconcepţii epicureice şi au adoptat indeobşte aticismul. intre eforturile lor spre rafinarea scriituriipoetice, spre discursul concentrat şi arta sobră, limbajul purificat, pe care le preconizau aticiştii şianaiogiştii, existau evidenţe afinităţi. Este interesant de semnalat că cei mai mulţi neoterici erau totuşiprovinciali, originari din Gallia Cisalpină, de fapt meniţi a adapta mai rapid noile structuri mentale, careemergeau la Roma.Rene Pichon a considerat că cele trei mărci fundamentale ale neoterismului roman au constat inerudiţie, cultul formei şi in galanterie, toate moştenite de la callimahienii elenistici. Vocabularul criticroman a definit discursul poetic neoteric prin termeni ca "delicat", gracilis, "neted", leuis, şi "şlefuit",teres, dar şi ca "erudit", doctus, deoarece le atribuia poeţilor "noi" o remarcabilă "erudiţie", doctrina.intr-adevăr neotericii au rafinat scriitura pană la pedanterie, au căutat erudiţia şi imagistica pitorescă,au practicat adesea o limbă sofisticată. Totuşi, de multe ori, sub impactul tradiţiilor lirismului roman şiai noului climat mental instaurat la Roma, neotericii au diminuat ponderea elementelor legendare,mitologiei savante, moştenite de la precursorii lor greci, ca să dezvolte exprimarea sentimentelorpersonale, poezia erotică şi subiectivismul programatic. De aceea, in anumite poeme personale,indeobşte galante - pe care ei inşişi le numeau, cu o bravadă ostentativă, parcă in spiritulmodernismului secolelor noastre, "bagatele", nugae, - neotericii au privilegiat o limbă apropiată de ceavorbită, simplă şi directă. Totodată unii neoterici romani au recuperat epopeea, tradusă intr-un registrudoct, imbibat de erudiţie mitologică. in definitiv graţia suavă şi directeţea sentimentelor, expresia liricăproaspătă, captivantă, au asigurat peste veacuri-l56POEŢII 'NOI' Şl CALLIMAHISMU L ROMANsuccesul unor neoterici, precum Catul, modernitatea autentică a artei lor. O lume a visului sedesprinde din anumite producţii literare ale poeţilor "noi".

Oe fapt neotericii şi-au avut precursorii lor, care au reprezentat in acelaşi timp creatorii lirismului, ca discurs poetic autonom.Propensiunea pentru erotism apare manifestă la aceşti inaintaşi ai poeţilor 'noi*. Ea emerge la creatorul epigramei erotice,Porcius Licinius, poet de la sfarşitul secolului al ll-lea i.e.n., primul liric roman autentic. Un alt precursor al neoterismului a fostQuintus Lutatius Catulus, general roman şi istoriograf, de altfel menţionat intr-un capitol anterior, dar şi autor de epigramegalante. in jurul anului 80 i.e.n. şi-a desfăşurat activitatea Laevius, autor al unei culegeri de "fantezii erotice', Erotopagnlon, dincare s-au păstrat cam şaizeci de versuri. Este greu de spus dacă Laevius a fost un precursor al neoterismului sau chiarintemeietorul lui.Oricum mişcarea neoterică s-a dezvoltat mai cu seamă intre 80 şi 40 i.e.n., in plină criză a instituţiilor republicane şi in foculexpansiunii veleităţilor individualiste. Această mişcare a fost ilustrată indeosebi de Valerius Cato, ideologul principal alneoterismului, autor de epilii şi promotor al unei arte erudite. Ca şi alţi poeţi "noi" era originar din Qallia Cisalpină. FuriusBibaculus şi Helvius Cinna scriau in această vreme epigrame, epilii, chiar poeme epice erudite, iar Ticidas elegii erotice. Larandul său, oratorul aticist Qaius Licinius Calvus, pe langă elegii, poeme didactice, epigrame persiflante şi epitalamuri, saucantece de nuntă, a alcătuit un epiliu doct sau chiar o epopee, intitulată Io; excela printr-o poezie erudită, insă vibrată, din carenu s-a păstrat decat douăzeci şi două de versuri. Cateodată anticii il preferau lui Catul. Publius Terentius Varro, din Atax, carenu trebuie confundat cu marele erudit cu acelaşi nume gentilic şi acelaşi supranume, a desfăşurat o activitate complexă, care acomportat scrierea unor epopei, pe langă elegii, satire şi poeme didactice, dintre care s-au păstrat mai puţin de cincizeci deversuri. A imbinat o inspiraţie relativ tradiţională cu factura callimahiană, vehiculată in cercul neotericilor. Dar, fără indoială, celmai strălucit exponent al neoterismului a fost Catul19.

Catul. Viaţa şi operaCatul a transformat poezia neoterică intr-o artă de remarcabilă valoare literară, in acelaşi timp foarterafinată şi foarte emoţionantă, simplă, "modernă", plină de graţie şi de prospeţime. El a potenţatconsiderabil expresia subiectivă, directă a sentimentelor, a creat o poezie plină de spontaneitate,concentrată, dar şi de tensiune autentică a discursului literar, energică, uneori chiar vehementă.Ardenta sinceră, nemijlocit confesată, constituie probabil etimonul sau in orice caz invarianta poezieicatuliene. Opera lui Catul constituie unul dintre cele mai relevante testimonii ale literaturii universale,Datele naşterii şi morţii poetului au constituit obiect de controverse savante, incă din antichitate. Se pare insă că Gaius ValeriusCatullus a trăit intre 84 şi 54 sau mai degrabă 53 i.e.n. S-a născut la Verona, in Gallia Cisalpină, care a oferit in secolul I i.e.n.,Romei nu numai cei mai mulţi poeţi "noi" ci şi alţi scriitori de remarcabilă valoare, ca Vergiliu, Cornelius Nepos şi Titus Livius.Aparţinea unei familii de notabili locali foarte instăriţi, care i-au asigurat o copilărie şi o adolescenţă indestulată şi solid educată.Catul n-a fost frustrat in copilărie şi nu şi-a cenzurat cu exigenţă impulsurile. Ceea ce explică disponibilitatea sa pentru existenţafrivolă şi individualistă, pe care157-LUCREŢIU, CATUL Şl POEZIA SECOLULUI I I.E.N.a dus-o la Roma, ca şi fragilitatea sa sentimentală, incapacitatea de a reacţiona la frustrările la care a fost supus in timpultribulaţiilor sentimentale intampinate in Capitală. intr-adevăr, in jurul anului 66 i.e.n., Catul a sosit la Roma unde a frecventat

cercul poeţilor neoterici, aceşti dadaişti şi "hippies avant la lettre", dar şi mari personalităţi, precum Hortensius, Cicero insuşi şiMommius, dedicatorul poemului lucreţian. După 62 i.e.n., incepe pentru Catul evenimentul cardinal al existenţei lui: "romanul"de dragoste cu o frumoasă matroană romană, numită Lesbia in poemele lui. După toate probabilităţile, acest pseudonimascunde numele Clodiei, sau, mai bine spus, Claudiei, sora celebrului tribun al plebei, din punct de vedere metric corespunzătorpseudonimului. A urmat o dragoste furtunoasă, abundentă in mutaţii neaşteptate, pasiune arzătoare, gelozii, infidelităţi,reconcilieri efemere. Claudia, care exercita o influenţă fascinantă in cercul neotericilor, era de altfel cu zece ani mai varstnicădecat poetul, iar legătura sa cu Catul nu putea fi decat efemeră şi bizară. Cum se putea intampla altfel intre un literat provincialşi o aristocrată mondenă? De altfel, Claudia era măritată, insă soţul său, Quintus Metellus Celer, a decedat in 59 i.e.n. Ceea cen-a făcut decat să stimuleze gustul Claudiei pentru o existenţă cat mai frivolă. in 58 i.e.n., Catul işi pierde fratele. Moarteaacestuia va marca profund viaţa şi opera poetului. Mahnit, dezamăgit de evoluţia legăturilor sale cu Claudia-Lesbia, Catul vapleca in Bithynia in 57 i.e.n , ca membru al anturajului guvernatorului acestei provincii, care nu era altul decat Memmius. Darpoetul nu s-a imbogăţit in Bithynia, cum sperase, şi s-a intors la Roma, in 56 i.e.n., unde il va chinui din nou pasiunea pentrufrumoasa sa iubită, pană in momentul morţii.Este probabil că poetul insuşi şi-a publicat o parte din operă in timpul vieţii. Această operă constituie, cum era şi firesc dat fiindvarsta poetului in clipa morţii, un volum subţire, o 'cărticică", libellus, plină de farmec, atent şlefuită şi dedicată in principiu luiCornelius Nepos (1, w. 1 -4). Dar ansamblul operei, probabil integral conservate, a fost editat după moartea lui Catul, deprietenii poetului, care au incorporat in varianta finală şi poeme anterior nepublicate de poet. Ediţia finală nu respectă ordineacronologică a redactării poemelor şi cuprinde 116 piese, de felurite dimensiuni, care pendulează intre o poezie de două versuri(105) şi alta de patru sute opt hexametri dactilici (64, Nunta zeiţei Thotis cu Peleu). Prevalează insă poemele scurte. Ordineaalcătuirii ediţiei antice definitive pare să fi ţinut seama mai ales de versificaţia poemelor. Textul poate fi divizat in trei părţi: a)primele şaizeci de poeme, de mici dimensiuni şi in diferiţi metri; b) poemele 61 -68, de extindere mai mare; c) poemele 69-l16,de fapt epigrame in distih elegiac. S-a remarcat că, in ultima instanţă, epigramelor "elegiace", din partea a treia a poemelorcatulliene, le corespund, in mare parte, primele şaizeci piese lirice, de intindere modestă, adesea scrise in metri iambici 20. Prinurmare centrul culegerii, care comportă poeme ostentativ callimahiene, de dimensiuni mai mari, este flancat de epigrame cu otematică foarte variată.

Diversitatea tematică şi artisticăCeea ce caracterizează prevalent poemele catulliene este o strategie nuanţată, o extraordinarădiversitate a motivelor, in manifestă congruenţă cu diversitatea modalităţilor de a versifica cele maivariate conţinuturi. S-a incercat să se unifice, să se subsumeze această varietate gustului poetuluipentru provocare 21. Tendinţa spre a provoca un public incă adesea tradiţional, de a-l provoca in stilulboemei neoterice, nu poate fi contestată. Totul il indemna pe Catul spre o ase-■158

DIVERSITATEA TEMATICĂ Şl ARTISTICĂmenea reacţie: erosul său format in medii cisalpine, mai puţin marcate de tradiţionalism decat cele dinItalia *, contactul brutal cu morga aristocratică romană şi cu austeritatea afişată de unii dintre

exponenţii Capitalei, vicisitudinile dragostei sale pasionate, dar nefericite, dezinvoltura afişată deprietenii săi neoterici faţă de vechile moravuri, criza manifestă a mentalităţilor tradiţionale. Şi totuşipoemele caiuliene comportă atatea versuri impregnate de sinceritate genuină, de prospeţime asentimentelor sau dimpotrivă tributarea unei construcţii docte, artificioase a universului imaginar!Diversitatea substanţei poeziei catulliene ni se pare aşadar ireductibilă.Centrul real de greutate al operei catuliene /7 formează poemele care se referă la dragostea nutrităpentru Lesbia, deşi aceasta este tratată numai in douăzeci din cele o sută şaisprezece poeme ale luiCatul. De fapt, cum demonstrează şi pseudonimul acordat iubitei poetului, Catul situează poemelesale erotice sub semnul unei referinţe culturale, in speţă la Safo, poeta insulei Lesbos. De altfel separe că cel dintai poem consacrat Lesbiei (51), poemul seducerii, cum l-a numit Pierre Qrimal,comportă in principal o traducere fidelă a unui poem al lui Safo: "Mi se pare deopotrivă unui zeu celcare, dacă este ingăduit, poate să intreacă zeităţile, cel care şezand in faţa ta te priveşte şi te ascultăfără incetare" (51, w. l-4). Totuşi, in ultima strofă, Catul intervine direct, renunţă la tălmăcire şi işiexprimă aprehensiunile, generate de o dragoste, care lui insuşi nu-i putea apărea decat ca insolită,chiar bizară. El deplange tihna, otium, aflat la baza pasiunii sale: "tihna, Catul, iţi este dăunătoare;tihna ţi-a prilejuit prea multă tulburare şi prea mult avant; in trecut tihna a făcut să piară regi si oraşefericite" (51, w. 13-l6). S-ar spune că poetul regretă de a nu fi asumat civismul activ al vechilor romani!Nu era, desigur, uşor nici pentru un cisalpin romanizat să conteste modul de viaţă al strămoşilor, mosmaiorum.După ce cantă in versuri frivole vrăbiuţa Lesbiei (2), vrăbiuţă a cărei moarte apoi o deploră (3),adresandu-se direct păsării ("o, nenorocire! o sărmană vrabie!", o, factum male! o miselle passer! (3,v. 16), poetul işi exprimă satisfacţia faţă de cucerirea Lesbiei, pasiunea sa neostoită, hedonismul săuindividualist, care sfidează normele romane de viaţă ale tradiţionaliştilor, intr-un poem celebru, pe careil reproduceam integral: 'să trăim, Lesbia mea, şi să ne iubim: să preţuim toate murmurele bătranilor,prea severe, cat face un singur bănuţ. Soarele poate să se stingă şi să renască, pentru noi, cand sestinge odată scurta lumină a vieţii, trebuie să dormim o singură noapte veşnică. Dă-mi o mie desărutări, apoi o sută, apoi alte mii, apoi o a două sută, apoi incă alte mii, apoi sute. Cand vom fi făcutmulte mii, le vom invălmăşi, ca să nu le mai ştim socoteala, ca nici un rău să nu* Pamilia lui Catul pare să fi fost interesată mai ales de tranzacţii financiare de tip nou, adică orientate spre expansiuneaindrăzneaţă a puterii romane şi deci străine de tradiţionalismul agrar al vechilor italici

- 159-LUCREŢIU, CATUL Şl POEZIA S ECOLULUI I I.E.N .poată să ne deoache, cand va şti cate sărutări au fost' (5) *. Simplitatea exprimării sentimentelor,directeţea şi concreteţea imaginilor sunt cu adevărat impresionante!Ulterior legătura bizară dintre Catul şi Lesbia evoluează foarte sinuos. Accente sfaşietoare, trăireaintensivă a emoţiilor sunt pricinuite de deziluziile incercate de poet, căci nobila sa amantă păreaplictisită de insistenţele şi perseverenţa lui Catul. O vreme Lesbia a continuat să-l iubească pasionat(70), dar, mai tarziu, devenită văduvă, şi-a luat alt iubit (68). Catul a afişat iniţial indiferenţa, insăulterior şi-a exprimat amărăciunea (72), chiar ura inverşunată, care insă nu putuse stinge dragosteasa ferventă (85). Invectivele impotriva Lesbiei au inceput să se acumuleze (37 şi 42). intors dinBithynia, Catul işi ia de la Lesbia un adio, care nu putea fi sincer; ii urează să trăiască fericită,strangand concomitent in braţe trei sute de ibovnici, fără a iubi cu adevărat pe nici unul dintre ei, darepuizandu-i pe toţi (11). in asemenea poeme, Catul se distanţează sensibil de orice model şivehiculează tonul unei poezii foarte personale.De fapt epigramele dau seama şi de alte legături sentimentale ale poetului, fără indoială trecătoare,cum a fost cea cu foarte frivola Ipsithilla (12), ori cu tinere romane, care cereau bani iubiţilor, caAmeana, fata impătimită de dragoste", puella defutata (41, v. 1). Zona expresiei literare a poetului,materia universului imaginar, schiţat mai degrabă decat solid .structurat de el, sunt insă foartediversificate. Catul descoperă timbrul elegiac cel mai emoţionant pentru a deplora moartea fratelui său(65; 68 şi 101). in alte epigrame, defilează Verona natală, prietenii poetului, preocupările lor, modul lorde viaţă. in asemenea epigrame, boema epocii se regăseşte ilustrată in versuri simple, uşor frivole.Lirismul cel mai delicat, miniatural, se impleteşte abil cu dezinvoltura puţin vicioasă a unui tanărmaliţios. Rene Pichon il compară pe Catul cu Alfred de Musset şi susţine că poetul veronez a fost celdintai scriitor, care a introdus in literatura latină arta ingenioasă a exprimării relativ discrete de emoţiiuşoare, unde umorul şi galanteria, dragostea şi jocurile spiritului se imbinau fericit22. De fapt Catul neaoferit doar prima mărturie conservată pană astăzi a unui asemenea lirism relativ frivol şi totodatăfoarte personal, căci, aşa cum am arătat, cei dintai exponenţi ai" lirismului autonom utilizează registreartistice similare. Cand elogiază poemele unor prieteni, Catul pledează explicit pentru o poezieconcentrată, străină de incărcarea imaginii, şi orientată spre erotism (16, w. 1 -l1; 95, w. 1 -6; 10). in

orice caz lirismul catulian asumă structurile cele mai diverse şi mai originale. Sa arătat că unele dintreepigramele veronezului (11 şi 51; 34 şi 61) sunt in acelaşi timp* Oamenii fericiţi trebuiau să se apere de invidioşii care i-arfi deochiat. Dacă Lesbia şi Catul ar fi cunoscut cu exactitate numărulsărutărilor, ar fi sporit primejdia. Aveau mai multe şanse să scape de pericol, dacă nu precizau numărul sărutărilor. Este ciudatcă poetul nu ne oferă nici o descriere amănunţită a fizicului Lesbiei, al cărui chip este doar vag evocat (86).-l60DIVERSITATEA TEMATICĂ 1 ARTISTICĂautentice ode 23. Poezia catuliană este de fapt foarte citadină. Natura nu l-a impresionat niciodată pepoetul din Verona.Catul a fost cumva numai un liric chiar complex, cateodată elegiac, altădată uşuratec, totdeauna directşi spontan? Fără indoială că nu se poate da decat un răspuns negativ. Din 108 poeme cu vocaţieepigramatică, aproximativ 60 au un caracter satiric, deoarece practică armele - din nou cele maidirecte - ale deriziunii. Sarcasmul, tonul caustic caracterizează numeroasele invective ale poetului şiutilizează substanţa vechiului expresionism italic. Fără cruţare, pe terenul unui vocabular crud, brutal,uneori obscen, indecent pană la limitele pornografiei, Catul işi ironizează adversarii. Arta sa evocă inacelaşi timp pe Verlaine, pe Baudelaire şi pe Ungaretti, dar invectiva sa incisivă, şocantă cu ostentaţie,se extinde pe un teren rar abordat in literatura universală. Catul nu işi caută cuvintele in asemeneasituaţii, ci spune lucrurilor pe nume, chiar dacă trebuie să intrebuinţeze un vocabular trivial, chiarscatologic, in orice caz "verde". Catul se invederează neindurător faţă de contemporani, pe care nuştim de ce ii detesta, faţă de iubitele sale, faţă de rivalii in dragoste, ca şi faţă de adversarii literari,poeţi (ca in 16) sau scriitori feluriţi. La fel de virulentă se reliefează şi polemica politică vehiculată inanumite epigrame. Ataşat idealurilor republicane şi mai ales lui Memmius, in relaţii rele cu triumvirii,Catul este indignat că Pompei, Crassus şi indeosebi Caesar (29; 57; 93) au tulburat viaţa politicăromană pentru a-şi imbogăţi suporterii. Pretenţiile lui Caesar de a reintemeia Roma, de a o reinnoi,sunt ridiculizate, cand Catul il proclamă un "Romulus desfranat" (29, v, 5). Invectiva corozivă a luiCatul atacă indeosebi pe Mamurra, favorit al lui Caesar, in armata căruia acesta servea. Suntpersiflate necruţător, pe un registru care caută vocabularul crud, pretenţiile politice ale lui Mamurra,avuţiile, dar şi "virtuţile" erotice ale acestuia (29; 57; 94; 105; 114; 115). in 55 i.e.n., cand Memmius sereconciliase cu Caesar, Catul cu toate acestea exaltă, pe un ton solemn, victoriile triumvirului asupragallilor şi britannilor (11, v. 9-l2). Oricum Catul a reprezentat unul dintre cei mai semnificativi exponenţiai poeziei romane parasatirice.

Catul a fost şi un "poet doct*, de strictă obedienţă callimahiană. De fapt, in opera lui Catul, nu se potdecela numai doi poeţi, liricul avantat şi callimahianul erudit, cum se afirmă uneori, ci cel puţin cinciartişti diferiţi, care recurg la motive şi mijloace literare diferite intre ele: poetul combustiei interioare,liricul elegant, uşor frivol, elegiacul emoţionant, epigramistul obsedat de invectiva feroce şi, intradevăr,poetul savant, foarte doct: Catul a fost un actor care işi schimba mereu măştile. Cum amarătat, la mijlocul operei lui Catul, figurează o serie de poeme mai lungi, impregnate de mitologiesavantă. Astfel poemul 66 adaptează o operă a lui Callimah dedicată cosiţei reginei Berenice, adusădrept ofrandă zeilor şi mai tarziu transformată in constelaţie. Erudiţia mitologică artificioasă dominăacest poem ca şi epopeea in miniatură a nuntei zeiţei Thetis cu Peleu. Este de fapt vorba de un epiliu,alcătuit in hexametri dactilici. Catul prezintă zeii veniţi să asiste la căsătoria intre o nereidă şi unargonaut. Aici se poate contem-161LUCREŢIU, CATUL Şl POEZIA SECOLULUI I I.E.N .pla un covor, care figurează o digresiune savantă, adică legenda lui Teseu şi a Ariadnei. Expunereatribulaţiilor Ariadnei prilejuieşte lui Catul un al doilea epiliu incadrat in primul. De fapt Catul vrea sărealizeze un contrast pregnant intre o iubire fericită, cea a proaspeţilor căsătoriţilor, şi una nefericită,trădată. Nararea aventurilor Ariadnei insumează 217 dintre cele 408 versuri ale intregii epopei. 70 destihuri sunt consacrate numai lamentelor Ariadnei. De asemenea Catul stăruie asupra viitorului luiAhile. Afinităţile cu Hecale, poemul paradigmatic al lui Calli-mah, ni se par manifeste. Exploatareaepisoadelor mai rare din mitologie se impleteşte cu o anumită amplificare retorică, precum şi cuintrospecţia psihologică. Această introspecţie psihologică este mai abil, mai convingător utilizată inpoemul Attis (sau 63). Cuprins de delir orgiastic, tanărul Attis se automutilează; insă, a doua zi, selamentează profund şi regretă acest gest necugetat. Zeiţa Cybele il ia in pădurea, unde se aflasanctuarul său. 23 dintre cele 93 de versuri ale poetului sunt hărăzite monologului, in care Attisdeplange pierderea virilităţii sale (63, w. 50-73). in acest straniu episod mitologic, s-a intrevăzut totuşicu sagacitate tendinţa lui Catul de a-şi proiecta propriile tribulaţii intr-o bizară legendă, in virtutea unuisimbolism complex, Catul transpune pasiunea sa alie-nantă pentru Lesbiain deznădejdea lui Attis,instrăinat de patria lui şi de propriuleu24Poemele mai "lungi" ale lui Catul sunt in mod clar indatorate callimahismului. insă s-au detectat

reminiscenţe ale lecturilor operelor candva alcătuite de poeţii greci arhaici in poemele de inspiraţiepersonală, mai ales in cele dedicate pasiunii pentru Lesbia. Am remarcat că insuşi poetul veronezsemnalizează reziduurile artei poetei Safo, dar a fost propusă şi o intertextualitate cu alţi vechi scriitorieleni, Arhiloh din Păros, autor de epigrame şi cantece frivole, Anacreon, care celebrează dragostea şivinui, Hipponax din Efes, specializat in metru iambic şi in epigrame feroce. După părerea noastră,chiar dacă strigătele de pasiune devorantă, smulse parcă din inima poetului, şi alte accente diverse semulează in forme convenţionale, ele sunt foarte sincere. Am subliniat de altfel mai sus spontaneitateade substanţă a lui Catul, care domină structura de adancime a poemelor lui. Ettore Paratore a reliefatcă, in judicioasa reelaborare catuliană, oda safică se converteşte in tipica dramă italică a dragosteifatale. Iar Pierre Grimal a remarcat filiaţiile invectivei catuliene cu atellana şi mimul, cu literatura italicăorală. De fapt astfel a deprins Catul să exploateze un vechi filon expresionist. Foarte romane seinvederează anxietatea incercată de poet in faţa voluptăţii, teama de o tihnă prelungită, nevoia de aregăsi propriile rădăcini in mica lui patrie veroneză, sentimentul legăturilor familiare .Cum am arătat, bogatei palete catuliene, atat de diversificate şi de fapt apte să transmită feluritenuanţe ale emoţiilor umane, ii corespunde o scriitură foarte variată. Există totuşi anumite mărci aleacestei scriituri care se regăsesc aproape in toate poemele.-l62SCRIITURA LUI CATUL

Scriitura lui Catulin general, Catul evită suprasolicitarea imaginii, incărcarea discursului poetic cu tropi, cu un stil figurat.Chiar in poemele dominate de pasiunea combustivă pentru Lesbia, ca să nu mai menţionăm alteepigrame, cu un caracter personal, inclusiv cele satirizante, vocabularul nu traduce tendinţa sprecolorarea imaginii, evită epitetele ornante, atat de frecvent utilizate de Lucreţiu, caută deliberat osimplitate cristalină, chiar sobră uneori, care il inrudeşte cu aticismul. Fraza lui Catul este simpluconstruită şi indeobşte scurtă. Totuşi am observat că poetul veronez nu se teme de un lexic indecent,de trivialisme. El asumă mai ales cadenţele limbajului cotidian, cele ale unei exprimări colocviale,faimosului sermo uulgaris, recurge frecvent la diminutive, la expresii populare, se străduieşte să redeaimanentismul programatic al universului său, să ilustreze detaliile cele mai concrete, de regulăemblematice. Desigur insă că, in poemeie mitologizante, de inspiraţie callimahiană, Catul utilizeazăunele metonimii rafinate, recurge la destul de numeroase interogaţii retorice şi chiar la epitete. Apar

cuvinte compuse, forme greceşti ale numelor proprii, o anumită prolixitate.Tradiţia, substanţa temelor alese l-au obligat aşadar pe poet la o scriitură mai alambicată inepitalamuri şi in poemele mitologice. in generai insă Catul a privilegiat concizia expresivă. Ea nu esterezultatul neglijenţei, incapacităţii de a stiliza expresia, ci dimpotrivă fructul modelării atente, elaborăriiminuţioase a textului. Spontaneitatea apare la Catul ca rodul unei zămisliri atent dirijate. Dovada ceamai clară a acestui efort de rafinare, care considera simplitatea drept suprema desăvarşire, o aduceversificaţia poemelor. Este Catul un virtuos al metricii? Fără indoială. Poetul din Verona a practicatnumeroşi metri, endecasilabul falecian, insă şi distihul elegiac, ca şi diverse versuri iambice şitrohaice, choliambul, metrul safic şi chiar hexametrul dactilic.

ReceptareaDeci acesta este Catul. Poezia sa, in acelaşi timp cristalină şi rafinată, ii asigură actualitatea profundă.Nu trebuie insă uitat că ea a fost elaborată intr-un cerc literar antic atat de asemănător cenaclurilorsimboliste, dadaiste, suprarealiste, in general moderniste. Căci Catul este de fapt primul poet anticmodern şi modernist. Simplitatea şi expresivitatea artei veronezului l-au transformat totdată intr-unprecursor al poeziei medievale şi renascentiste.163 —LUCREŢIU, CATUL Şl POEZIA SECOLULUI I I.E.N .De altfel Catul era foarte preţuit şi in antichitate. Chiar Asinius Pollio, care nu-i era favorabil, il respecta. Poeţii epocii lui August,Tibul, Properţiu, Ovidiu, Horaţiu s-au nutrit din experienţa lui Catul. Vergiliu a contractat o datorie substanţială faţă de Catul şi deneoterici. De fapt, callimahis-mul a marcat profund poezia secolului I e.n., iar un neoterism de factură innoită va domina poeziasecolelor al ll-lea şi al lll-lea e.n. Marjial l-a admirat fără rezerve pe Catul, incat intertextualitatea intre epigramele lui şi cele alepoetului veronez 8-a manifestat ca deosebit de fertilă. Petrarca l-a indrăgit, iar Renaşterea, atat de carnală, l-a valorificat intens.Poeţii umanismului napolitan au admirat şi imitat epigramele lascive şi de factură parasatirică. L-a celebrat şi Pascoli, iarPanzini a evocat, intr-unui dintre romanele sale, universul cel mai intim al poeziei catuliene. Poeţii modernişti au gustat adeseapoezia catuliană şi i-au admirat mai ales directeţea. incepand din secolul al XlX-lea, exegeza ştiinţifică s-a aplecat cu pasiuneasupra operei lui Catul26.in Romania, s-au publicat foarte numeroase traduceri fragmentare din poemele lui Catul, unele fiinddatorate chiar lui George Coşbuc. in 1969, Theodor Naum a publicat tălmăcirea poemelor lui Catul laEditura pentru Literatură Universală.

ConcluziiPoezia latină beneficiase de eforturile viguroase ale lui Naevius şi Ennius şi ajunsese să dobandeascăo notabilă valoare artistică in operele comediografilor, mai ales in piesele lui Plaut. Dar in secolul Ii.e.n., datorită lui Lucreţiu şi neoterici-lor, in special lui Catul, ea şi-a realizat in acelaşi timp o deplină

maturitate şi a cucerit noi spaţii de dezvoltare, necunoscute antecesorilor. in realitate, Lucreţiu şineotericii s-au corectat reciproc, şi-au compesat mijloacele specifice de invenţie şi elocuţie artistică.Lucreţiu a oferit literaturii universale probabil cel mai semnificativ poem ştiin-ţrfico-filosofic scrisvreodată. El a ancorat puternic pe sol roman filosofia materialistă a lui Epicur, utilizand o artă bogatăin imagistică abundentă şi suculentă, in trăire fascinantă a situaţiilor, in magie, inzestrată cu efectelecele mai viguroase. Arta sa energică, deşi laborioasă, construită cu o anumită greutate, degajă oputere de seducţie excepţională. Dimpotrivă, neotericii au privilegiat alcătuirea poemelor scurte, uneoriartificioase, dar adesea graţioase, proaspete, indreptate spre expresia sentimentelor personale. Acestintimism a evoluat spre arta variată, indeobşte simplă, directă, spontană, profund modernă a lui Catul.Poetul din Verona a cucerit noi zone pentru discursul mental roman intr-o poezie de considerabilădiversitate tematică, unde alternează trăirea pasiunii devorante pentru o iubită capricioasă, lirismulminiatural, frivol şi galant, elegia tandră, epigrama caustică, violentă, poemele mitologice savante.Toate premisele poeziei augus-teice şi imperiale se vădesc astfel solid statornicite