Catharsisul înseamnă exprimarea liberă şi deschisă a trăirilor afective, înlăturarea mecanismelor de apărare, acceptarea propriilor emoţii şi sentimente şi a propriului eu. Cel ce se autodezvăluie se descarcă, se eliberează de unele informaţii care, prin semnificaţia pe care le-a atribuit-o sunt resimţite ca fiind „apăsătoare”.

CONFESIÚNE ~i f. 1) Comunicare a unor fapte sau gânduri ascunse; spovedanie; confidență. 2) Ritual creștin constând în mărturisirea păcatelor pentru a obține iertarea lor; spovedanie. 3) Formă a conștiinței sociale, în care realitatea este reflectată și interpretată ca fiind dependentă de forțe și ființe supranaturale; religie; cult; credință. 4) Scriere literară cu caracter autobiografic, în care autorul este de o sinceritate totală. [Art. confesiunea; G.-D. confesiunii; Sil. -si-u-] /<fr. confession, lat. conffesio, ~onis

Adevărata soluţie, dezlegarea şi eliberarea de toate aceste frământări o constituie analiza profundă a lor. Aceasta înseamnă a privi adânc în suflet, asupra tuturor faptelor noastre, încă din faza lor de pură intenţionalitate sau de gânduri, a le cultiva pe cele bune şi a ne elibera de cele rele şi păcătoase. De cele mai multe ori, însă, omului îi este greu să facă acest lucru, dintr-o anume lipsă de eroism moral. Îi este frică să coboare adânc în propriul suflet, de teama a ceea ce va descoperi acolo şi din această cauză amână momentul propriei judecăţi spirituale. Pe de altă parte, chiar şi atunci când o face, este tentat să o facă subiectiv, adică să se judece pe sine însuşi cu foarte multă blândeţe, lucru pe care însă nu îl face în raport cu semenii săi.

Experienţa evaluării propriei vieţi interioare se face, de cele mai multe ori, în momentele de criză sau în situaţiile limită ale existenţei. Occidentul secularizat pare a fi foarte folosit de consultaţiile la terapeut sau psiholog; Răsăritul Ortodox - slavă Domnului! - încă mai păstrează practica spovedaniei sau a mărturisirii

Pocainta este un act dinamic de responsabilitate fata de Dumnezeu si fata de oameni. Cu toate ca presupune cercetarea si cunoasterea sinelui, ea nu e un suspin de autocontemplare narcisista. Pacatul e o ruptura a relatiei dintre om si Dumnezeu. Atunci cand ni se spune ca fiul risipitor isi vine "in sine" (Luca 15, 17), inseamna ca el isi corecteaza atitudinea fata de tatal sau: "Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu si-i voi spune: "Tata, am gresit la cer si inaintea ta"" (Luca 5, 18). Ne caim fata de Dumnezeu, si ne caim in comuniune cu ceilalti, ca membri ai Bisericii. In Biserica Primara, pocainta

era un act de marturisire publica si de reconciliere prin care penitentul era readmis in obstea credinciosilor (Matei 3, 6; Faptele Apostolilor 19, 18).

Vindecarea ”homeopată” a lui Petru: omul păcătos este mândru și egoist, asemenea lui Petru, dar tocmai prin aceasta vrea Dumnezeu să-l vindece. Îl lasă să se cufunde în acestă stare a păcatului din care trebuie să se elibereze. Este ca și cum i-ar zice: ”Tu eși cel care nu te vei înfricoșa, cel care vei mărturisi, tu ești cel care chiar când toți vor fugi, vei rămâne lângă Mine și vei răbda, tu ești? Uite, fă acum ceea ce n-ar fi făcut omul cel mai obișnuit: înfricoșează-te tu cel care n-aveai frică, cazi cum n-a căzut cel mai neputincios dintre oameni.” Și Petru se leapădă de Acesta, de trei ori. Se leapădă de Hristos, și mai ales blestemând și înjurând și ajunge astfel în străfundurile realității care se numește păcat. Trăiește starea de păcat. [...] Petru s-a vindecat de patimi pătimind, adică prin homeopatie. [...] păcatul îl determină pe om să alerge la Hristosul său în stare de pocăință, în smerenie, dându-și seama că toate s-au dărâmat înlăuntrul lui și nu mai există motiv de mândrie.1

Inimile noastre sunt locuința lui Dumnezeu. Dar toate sunt făcute din sticlă fragilă. Lacrinile semnifică fragilitatea inimii. Ele scot la lumină fragilitatea și vulnerabilitatea sufletului. Ele ne îngăduie să vedem mai limpede în adâncul inimii. Lacrimile deschid rana cea plină de puroi; și, ca un paradox – părinții pustiei ar zice: în chip miraculos, tocmai prin această rană intră Dumnezeu. dumnezeu intră în rana deschisă – fereastra cea spartă – a inimii noastre, aducând tămăduire sufletului și lumii –, nu numai spre a alina, ci mai curând spre a Se identifica deplin cu noi într-un act de infinită milă [...]Acea vulnerabilitate este singura cale spre sfințenie.2

Când ești fiu adevărat, ești în stare de o ascultare desăvârșită, de o recunoștință nemărginită și de o iubire totdeauna îndatoritoare și respectuoasă. Când ești frate adevărat ești în stare să ierți și să uiți orice jignire, să depui orice osteneală, să arăți orice bunătate, să biruiești orice piedică, să te alipești de orice suflet, să asculți orice cuvânt, să dai orice jertfă. Când ești păstor adevărat ești în stare să-ți dai viața pentru oile tale (Ioan 10,11). Vei căuta ușile lor, pășunea lor, rănile lor, păcatele lor și mântuirea lor. Și nimic din ce ce ar putea face rău sau bine oilor tale, nu ți-ar fi indiferent.3

Numai atunci când mărturisim golul din sufletul nostru dobândim plinătatea lăuntrică a paharului care se revarsă [ps. 22,6]. Numai atunci când suntem suficient de curajoși pentru a ne desprinde de prejudecăți și a ne recunoaște limitele, defectele și necesitatea de a fi ajutați întrezărim potențialul și făgăduința de a deveni de neînvins în Hristos: Iată, taină vă spun vouă: Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, Deodată, într-o clipeală de ochi la trâmbiţa cea de apoi. Căci trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba. Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire. Iar când acest (trup) stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest (trup) muritor se va îmbrăca în nemurire,

1 Kraiopoulos Simeon, arhim., Taina suferinței, edit. Bizantină, București, 2007, trad. rom. Pr. Victor Manolache, p. 1692 Chryssavgis John pr., În inima pustiei: duhovnicia Părinților și Maicilor din deșert, edit. Biserica Ortodoxă, București, 2004, trad. Constantin Făgețan, p. 913 Un mare mărturisitor creștin: Preotul Constantin Sârbu, Edit. Bonifaciu, București, 2004, p. 160

atunci va fi cuvântul care este scris: "Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?".4

Aici pe pământ, trupul nostru netransfigurat face din noi indivizi; în același timp însă, prin sufletul nostru spiritual, suntem și persoane.5

Fiecare om este o persoană, cu o valoare absolută și un destin veșnic făcut să se împlinească în mod deplin prin dăruirea totală de sine, față de Dumnezeu și față de celelalte persoane.6

Persoana este descoperirea lui Dumnezeu în om. În această descoperire, arătarea lui Dumnezeu, omul simte că Dumnezeu este persoană, dar că și el însuși, omul, este persoană și vine în comuniune cu Dumnezeu, persoană către Persoană. Principiul ipostatic care se găsește în adâncul nostru, chiar de la conceperea noastră, lucrează din descoperire dumnezeiască spre vederea luminii celei necreate, și acesta este fundamentul vieții ascetice și duhovnicești7

4 Chryssavgis John pr., Reîntregirea sufletului: arta îndrumării duhovnicești, edit. Cartea Ortodoxă, București, 2006, trad. Luminița-Irina Niculescu, p. 715 Placide Deseille pr., Mărturia unui călugăr ortodox: convorbiri cu Jean Claude Noyé, edit. Doxologia, Iași, 2011, trad. Felicia Dumas, p 193-1946 Placide Deseille pr., Mărturia unui călugăr ortodox: convorbiri cu Jean Claude Noyé, edit. Doxologia, Iași, 2011, trad. Felicia Dumas, p 2027 Hierotheos Vlachos, mitrop. de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, Cunosc un om în Hristos, Părintele Sofronie de la Essex, Edit. Sophia, București, 2011, trad. Pr. Șerban Tica, p. 195