Adrian Georgescu (n. 24 iulie 1970, Bucureºti) a absolvit Facultateade Instalaþii din capitalã în 1995. În acelaºi an, schimbã ingineriapentru presa sportivã. Scrie la cotidianul Sportul românesc, pânã în1997, apoi la ProSport ºi Gazeta Sporturilor. Devine jurnalist inde-pendent în 2007. În acelaºi an, este desemnat „Ziaristul anului“ laGala Premiilor Ioan Chirilã ºi realizeazã o emisiune despre Formula 1la TVR. Începe colaborarea cu publicaþii precum Evenimentul Zileiºi Adevãrul, în paralel cu activitatea desfãºuratã pe blogul personal,www.adriangeorgescu.ro, unde se face remarcat prin stilul sãu „iuteºi piperat“.În 2008, participã cu o povestire la volumul colectiv de amintiri cazoneRãcani, pifani ºi veterani (Humanitas).

Coordonatorul colecþiei: Radu Paraschivescu

Redactor: Radu ParaschivescuCoperta: Andrei GamarþTehnoredactor: Manuela MãxineanuCorector: Andreea StãnescuDTP: Iuliana Constantinescu, Dan Dulgheru

© HUMANITAS, 2011

ISBN 978-973-50-3348-4 (pdf)

EDITURA HUMANITAS Piaþa Presei Libere 1, 013701 Bucureºti, România tel. 021/408 83 50 fax 021/408 83 51 www.humanitas.ro

Comenzi online:tel./fax 021/311 23 30e-mail: vanzari@libhumanitas.rowww.libhumanitas.ro

o zi în purgatoriu„Odatã ajunºi în Purgatoriu, singurul lucru pe care-l vom aveade fãcut va fi, probabil, sã aºteptãm.“

Mary Harwell Sayler

Soarele îºi sãltase fruntea peste linia orizontului ca uncopil curios, dar primele fire bãlaie de luminã rãmãseserãîncâlcite într-un noriºor de forma unei caleºti. Spre deo-sebire de vecinul sãu, un stratocumulus impozant, acestaera un cirrus prea firav pentru a struni mult timp strãlucireaastrului, astfel încât, un pic mai târziu, o razã sticli pe subsprânceana de abur, pãtrunzând prin despãrþitura triun-ghiularã rãmasã între perdeaua ºi tocul uneia dintre feres-trele Salonului VIP numãrul 6. La capãtul cãlãtoriei salede ani-luminã, cãutãtura soarelui înþepã una dintre pleoa-pele Împãratului, iar aceasta tresãri ºi bãtu în retragere, odatãcu geamãna ei, oprind visul care se proiecta pe partea cea-laltã. Nechezãturile cailor se pierdurã printre firele mopuluicare executa ºarje pe coridor, iar sunetul goarnei ºi zãngã-nitul de zale trecurã în hârºâitul metalic al gãleþii împinsecu piciorul.

Împãratul se ridicã în capul oaselor ºi oftã. κi azvârli bra-þele deasupra capului, dar nu pentru a comanda o contraofen-sivã împotriva Universului care complota împotrivã-i, ci doarspre a-ºi întinde corpul rotofei pânã când acesta pârâi ca unpepene copt. Cãscatul eºuã într-un nou oftat, cauzat de o

7

uºoarã înþepãturã a ºalelor. Împãratul îºi luã ochelarii de penoptierã ºi-i potrivi pe nas, iar lumea i se prezentã mai clarãla raport.

În patul alãturat miºcã o formã.— Filozofule, te-ai trezit? întrebã Împãratul.Nici un rãspuns. Mogâldeaþa se foi pe sub cearºaf, înfã-

þiºând un gâtlej de satin care înghite în sec, apoi murmurãceva. Ceva deloc filozofal, cãci nici un înþelept nu a lãsatposteritãþii un „Hrmpf!“ ori un „Buerc!“, ci idei, tomuri, sis-teme, poate chiar ºcoli. Împãratul coborî încet din aºternutºi confecþionã câteva miºcãri de înviorare care-l cam obosirã.O clipã, se gândi sã se întoarcã în pat, dar imaginea marþialãdin tabloul de deasupra patului, unde comanda un asalt alcavaleriei, îl fãcu sã abandoneze ideea retragerii. κi trase pan-talonii albi strânºi pe coapse, împinse picioarele prin gãva-nele de tun ale cizmelor, apoi îºi îmbrãcã tunica. Mai aruncão privire spre cel de sub cearºaf, apoi, luându-ºi bicornul ºiperiuþa de dinþi, ieºi pe coridor.

Afarã, îngrijitoarea îl pocni absentã cu mopul peste botullucios al cizmelor. Împãratul o ghilotinã din ochi, imaginân-du-ºi cum capul strâns în bonetã se rostogoleºte pe podeauaudã, dar se lipi de zid când femeia înãlþã cãtre el o privireasprã. Drept, cu mãreþia autoimpusã a omului scund, carenu-ºi permite sã iroseascã nici un milimetru din staturã,Napoleon Bonaparte îºi strecurã mâna dreaptã între reve-rele tunicii ºi o porni precaut de-a lungul benzii negre carestrãjuia peretele. Nu putea pãºi apãsat, cãci risca sã alunece,iar un conducãtor, se ºtie, e compus din ordine, uniformãºi paºi de defilare. Pe mãsurã ce dalele se uscau, începu însãa stârni din tocuri ecouri cadenþate, pe care le potrivi dupãimensa pendulã din capãtul holului, gândindu-se totuºi cãera invers ºi cã secunda lua naºtere din cãlcãtura sa.

În sala mare de aºteptare din faþa bãii comune se întâl-nesc trei coridoare. Pentru cititorii care au parcurs în mod

adrian georgescu

8

ordonat capitolul, de sus în jos ºi de la stânga la dreapta,începând deci cu titlul, lucrurile încep sã se limpezeascã.Cei care au ajuns însã la acest paragraf doar frunzãrind car-tea, paraºutaþi la întâmplare de buricele propriilor degeteîn cãutarea unor mici puncte de atracþie locale, cum ar fidialogurile marcate prin liniuþe la început de rând, din carepânã acum am pus doar unul, plutesc într-o oarecare ceaþã.Ne aflãm în Purgatoriu, loc unde sufletele celor dispãruþicare n-au comis în timpul vieþii pãcate grele se purificã prinsuferinþe înainte de intrarea în Paradis. Fiecare dintre acestecoridoare duce cãtre unul dintre corpurile clãdirii1 undesunt cazaþi, odatã cu Marea Trecere, oamenii importanþidin Europa, respectiv America de Nord ºi Asia. În cealaltãjumãtate a clãdirii aºteaptã accederea în Rai vedetele dinAfrica, America de Sud ºi Oceania. Antarctica, neavândrezidenþi permanenþi, beneficiazã doar de o cãmãruþã, care,în timp, din lipsa VIP-urilor corespunzãtoare, a fost trans-formatã în debara.

De-a lungul coridorului european se formase o coadãlungã. Câþiva inºi aºteptau cu prosoapele ºi cu periuþele dedinþi în mânã. Unii tropãiau mãrunt. Alþii cãscau. Un pletoscu ochelari rotunzi, stând turceºte pe o servantã, îngâna uncântec la chitarã: Imagine all the people… Pe faþa Împãratuluise crãpã un zâmbet ironic. „Englezii ãºtia! Viseazã la coaliþiiºi la blocade, dar când e vorba de luptã, nu-s buni de nimic“.

Se uitã îngrijorat spre pendulã ºi de-abia atunci sesizãcã era 8 ºi 23, aºa cã, scoþându-ºi pieptul înainte, ca la tre-cerea în revistã a gãrzii, înaintã spre capãtul ºirului.

— Ce se-ntâmplã aici? întrebã el scurt.Un bãtrân bãrbos tocmai ieºea pe uºile batante care des-

pãrþeau marea salã de aºteptare de cabinele de baie. Avea

câ teva s fârº i tur i de lume

9

1. Despre clãdirea care adãposteºte Purgatoriul vom vorbi în curând;cititorul e îndemnat sã aibã, asemenea personajelor care-ºi aºteaptãcurãþarea, rãbdarea necesarã.

pãrul ud, iar apa îi curgea ºiroaie pe trup, lipindu-i cãme-ºoiul de piele. În mâna pe care-o agita deasupra capuluistrângea un mic obiect galben ºi se pregãtea sã strige ceva,când degetele lui Napoleon i se încleºtarã pe umãr.

— Evri… aaah! gemu bãtrânul. — Mãi Arhimede, ce vã câcâiþi atâta înãuntru? se rãsti

Napoleon. — Marat, Maiestate, explicã Arhimede, crispat sub falan-

gele imperiale. Îi place sã se bãlãceascã. — ªi asta ce-i? continuã aspru Împãratul. ªtiþi cã n-aveþi

voie cu rãþuºte-n cadã! — E pentru studiul meu, Maiestate. Vreau sã demon-

strez cã un corp gol pe dinãuntru, cu supapã, dacã e introdusîn lichid, scoate niºte bolboroci caraghioºi…

Un zgomot puternic venind dinspre culoarul care duceaspre aripa americanilor îi întrerupse. Uºa fusese zvârlitãla o parte de un tip grãsuliu, cu favoriþi cât Italia, îmbrãcatîntr-un costum alb bãtut în diamante ºi cu pantaloni evazaþi.Gulerul ridicat pânã peste urechi avea dimensiunile unuibaraj. Tipul fredona cu o voce baritonalã un crâmpei de me-lodie, punctând fiecare sfârºit al versului printr-o zvâcnirea ºoldurilor. În spatele lui venea o mulþime pestriþã: indivizilaþi în umeri, îmbrãcaþi în halate lucioase de pugiliºti, inºiclorotici cu peruci albe, mafioþi cu pãr uleios ºi mustãþicât dunguliþele de la bóxeri, negri cu tunsori expandatesau cu chelii lucioase. Nou-veniþii erau gãlãgioºi, îºi puneaupiedici ºi-ºi dãdeau bobârnace, ba chiar îºi smulgeau uniialtora impudic prosoapele din jurul taliei, plesnindu-se cuele peste dosuri. Ajunºi în faþa europenilor, se oprirã ºiiniþiarã o liniºte batjocoritoare, în timp ce grãsunul executãun ºir de miºcãri greoaie de karate prin aer, ultima, cupiciorul, dintr-o estimare greºitã a distanþei, aruncându-icât colo bicornul lui Napoleon.

adrian georgescu

10

— Oops, sorry, Napsie, rânji yankeul, ridicând un colþ algurii ca pe o jaluzea stricatã, în timp ce un cor de chiuiturimai ceva ca la rodeo îi saluta mãiestria.

Fiind luat prin surprindere – reflexele nu-i mai funcþio-nau ca în 1796 –, Napoleon avu norocul sã-ºi pãstreze þinutaimperialã nealteratã, rãmânând încremenit, cu ochii holbaþi.Semãnã astfel involuntar, pentru câteva secunde, cu milioa-nele de busturi din ghips, rãspândite în toatã lumea, care-lreprezentau. Fãrã bicorn însã. Pe acesta i-l ridicã un omu-leþ chel, cu barbiºon.

— Mulþumesc, Vladimir Ilici, spuse Bonaparte peste umãr.Când ieºim de-aici, o sã-þi dãruiesc Rusia.

— Pãstreaz-o, tovarãºe, e neguvernabilã, rãspunse fleg-matic omuleþul.

Napoleon îºi fixã privirea pe figura americanului. Acestaîºi dãdu jos ochelarii fumurii ºi-l rãsplãti cu acelaºi rânjetþeapãn ca o capotã de autocamion buºit într-o parte.

— Cum îþi merge? întrebã americanul, jovial. — Ça va, Elvis, ça va, rãspunse calm corsicanul, recâºti-

gându-ºi stãpânirea de sine. — Ei, bãieþi, ce ziceþi? Ne lãsaþi ºi pe noi la baie? intonã

Presley. — Noi am fost primii, rãspunse Împãratul, susþinut de

murmurele europenilor uniþi. — Mãi, mãi, fãcu Elvis, s-ar zice cã voi aþi fost primii peste

tot. Chestia e cã acum a cam venit vremea noastrã. — Nu încã, se înfipse mai bine pe picioare corsicanul, indi-

cându-i ceasul care arãta 8 ºi 25. Mai avem cinci minute. — Bãieþi, vã rog, interveni cu voce subþiraticã un ins

slãbuþ, cu faþa smeadã, din grupul yankeilor, cu pãrul negruºi cârlionþat curgând de sub borurile pãlãriei ca dintr-o chiu-vetã înfundatã. Nu trebuie sã ne batem. We are the world…,începu el sã cânte.

— Taci, copile! i-o retezã Elvis. Napsie, dã-mi un singurmotiv pentru care-ar trebui sã te-ascult.

câ teva s fârº i tur i de lume

11

— Sunt împãratul Franþei ºi regele Italiei, bãtu din cizmãNapoleon. Toatã Europa ascultã de mine.

— Baby, sunt regele rockului, replicã Elvis, scuturându-ºidin nou începutul de coxartrozã. Pe mine mã ascultã o lumeîntreagã.

— Tatã-socrule, între timp s-au mai schimbat niºte lucruri,se auzi din nou aceeaºi voce plângãreaþã.

— Michael, treci imediat în camera ta! tunã Elvis.Cele douã tabere se înfruntarã cocoºeºte, din priviri, es-

timându-ºi reciproc înzestrãrile de rãzboi. Câteva sãgeþi prin-serã a zbura peste capetele beligeranþilor. „Regele Italiei? Cetupeu! Eu sunt regele Italiei!“ strigã Sinatra. „Noroc cuColumb, altfel rãmâneaþi nedescoperiþi“, punctã ironic ovoce de pe Bãtrânul Continent. „Cine poate înþelege filmelevoastre? Parcã sunt teatru“, veni prompt replica de pesteocean. „V-am vândut Louisiana ºi nici nu ºtiþi unde e pehartã!“ ripostã Napoleon. „Bucãtãria voastrã e jalnicã, douãfrunze ºi-o lãcustã“, þinti la fix un yankeu. „Voi vorbiþi? Lacât mâncaþi, aveþi deja gravitaþie“, se stropºi un francez.„Ahaa! Vã luaþi de chestii fizice? Ei bine, voi n-aþi câºtigatniciodatã un rãzboi! Nici mãcar cu nemþii!“ urlã turbat Elvis.

La aceste vorbe, un murmur de surprizã strãbãtu parteaeuropeanã. Ca pãlmuit, Napoleon se dãdu înapoi un pas,cãutând nesigur un sprijin în spate, unde doi industriaºigermani îºi dãdeau coate, râzând în pumni.

— Ce-ai spus? Ce-ai spus? îngãimã Împãratul. — Fãrã noi, pe urmaºii tãi i-ar fi chemat Willi ºi Karl,

mititelule, întãri Elvis. — Ce zice? Ce zice? se auzi de undeva din spate Beethoven,

care, în încercarea de-a prinde insultele, îºi pusese palmelepâlnie la ureche.

Marele van B. fu însã nevoit sã ºi le acopere imediat: ur-letul de mânie emis în acel moment de Împãrat ar fi pututasurzi chiar ºi un surd. Roºu la faþã, cu capul în piept,

adrian georgescu

12

Napoleon se nãpusti ca un berbec spre burdihanul generosal adversarului, înfigându-ºi degetele în plantaþiile de peobraji. De durere, Elvis hãuli o notã prelungã ºi falsã, azvâr-lindu-l pe Bonaparte direct într-un coº cu rufe murdare.Bãtaia generalã începu.

Fãrã sã mai piardã timpul, Proust îl puse la podea pe JamesBrown, încercând sã-l þinã acolo, însã acesta se ridica iar ºiiar, ca un hopa-miticã. Platon îl þinea în cravaºã pe AbrahamLincoln, iar Aristotel cãuta sã-i dea la gioale, când Babe Ruthinterveni decisiv cu bâta de baseball. ªahiºtii din fostele þãrisovietice îl încolþiserã pe Bobby Fischer ºi-l gâdilau, strigân-du-i: „Cedeazã!“ Una dintre sandalele lui Iuliu Cezar se abãtupeste ceafa lui Al Capone, însã când ºiºul sclipi scurt în palmamafiotului, dictatorul o luã la fugã speriat, împiedicându-sede togã. Vãzând acestea, Damocles scoase sabia, iar Wilhelmde Ockham, briciul. Ascuns dupã un fiºet de medicamente,Sitting Bull extrase o sãgeatã din tolbã, iar o secundã maitârziu, amiralul Nelson nu mai avu din ce sã plângã.

Conflictul evolua într-un mod periculos. Lipsa instruc-þiei ºi epocile diferite din care proveneau combatanþii fãceauca fiecare sã lupte dupã cum putea, într-o teribilã ignorarea convenþiilor militare. Evadat între timp din coºul de rufe,Bonaparte îºi stabilise cartierul general dupã un dulap cumedicamente, de unde începu sã împartã ordine scurte ºiprecise. Ca urmare, lutierii florentini avansarã pe flanculstâng, la umbra imensului ghiveci al asparagusului, darJimmy Hoffa, ieºit ca din pãmânt, le sãri în cârcã. Van Goghºi Monet1, cu niºte pensule lungi în mâini, se învârteau înjurul lui Jack Dempsey, încercând sã-l picteze în manierãondulat-impresionistã. Speriat, boxerul eschiva de mamafocului, pânã când gãsi o breºã în garda lui Van Gogh ºi-iaplicã acestuia „schema Tyson“, olandezul alegându-se astfel

câ teva s fârº i tur i de lume

13

1. Sau era Manet?

cu o nouã ureche detaºabilã. În zona scãrii de incendiu,Brando îi dãdu un brânci puternic lui Arhimede, care, udleoarcã, alunecã ºi se prinse de balustradã, þipând: „Daþi-miun punct de sprijin! Urgent!“ Din pãcate pentru el, numaiEinstein se afla în zonã, iar acesta, ridicând din umeri, îirãspunse: „Totu-i relativ, prietene“, astfel încât grecul cãzude-a dura pe trepte.

Din postul sãu de comandã, Napoleon vedea cum soartabãtãliei era gata sã se încline în favoarea Lumii Noi. Cuinima strânsã, apelã atunci la cei pe care n-ar fi vrut nicicândsã se bizuie: britanicii. Dupã ce le ºopti câteva cuvinte laureche, Oliver Cromwell ºi Benny Hill se infiltrarã, cu douãcoifuri de clovni pe cap, în inima liniilor inamice, începândsã spunã bancuri porcoase. Treptat, audienþa yankee fucuceritã. Glumele cu Biroul Oval avurã mare succes. „Hei,Bobby, vino-ncoa’! Ai auzit-o pe ultima cu Marilyn?“ strigaJFK, tãvãlindu-se pe jos de râs. Manevra se dovedi inspiratã:graþie marelui strateg, europenii îºi rãpuserã adversarii pestetot. Pânã ºi Beethoven, care nu-l mai înghiþea de secole bunepe Bonaparte, þâþâia admirativ în colþul sãu, urlând în urechealui Bach cã poate, pânã la urmã, îi va dedica din nou Împã-ratului Simfonia a III-a, Eroica.

Împãratul se pregãtea sã dea ordinul final ºi ceru liniºtecu un gest larg. Toþi tãcurã. În timp ce se gândea ce pedeapsãsã-i aplice lui Elvis, pe care-l ura în mod secret pentru numã-rul mare de imitatori pe care-i lãsase în urmã, geamurile zbâr-nâirã uºor. Când deschise gura – gãsise o pedeapsã cumplitã,dar dreaptã: sã-l sileascã pe Elvis sã asculte ultimul albumal lui ªtefan Bãnicã Jr. –, câteva bubuituri înfundate fãcurãca podeaua sã se clatine, ºi atunci, aproape simultan, ochiituturor se îndreptarã spre marea pendulã.

Limba sprinþarã a secundarului tocmai trecuse peste ceascurtã ºi leneºã a orarului, care stãtea trântitã la orizontalã.Nici nu-ºi luase bine limba subþire rãmas-bun de la sora

adrian georgescu

14

ei mai mare, cã se ºi apropie de cea mijlocie, a treia pârghiece þine-n cumpãnã zilele noastre. Minutarul o aºtepta pemezinã în poziþia relaxatã în care stai sprijinit de un perete,aproape la verticalã, spre a face împreunã micul pas cãtreo nouã orã. Iar când acest eveniment avu loc, de parcã vârfulminutarului ºi linia îngroºatã din dreptul cifrei 12 de peecranul ceasului ar fi fost capetele unui circuit electric carese închide, ºi de parcã prin acest contact se transmise undevaun semnal care dãdu altundeva o comandã, care puse ceva înmiºcare, iar acel ceva fãcea ca ferestrele nu doar sã vibreze,ci, iatã, sã se zgâlþâie de-a binelea, iar câteva bucãþi de tencu-ialã sã se desprindã de ziduri, ei bine, când acest lucru sepetrecu, cucul ieºi din mica lui mansardã, iar sub el izbucniun cor de urlete.

— Dumnezeule! — S-a fãcut ora 9! — Fugiþi! Vin asiaticii!!!Apoi chiar ºi cucul tãcu ºi se retrase speriat, aºteptând

Apocalipsa.

*

În timpul goanei care urmã, tratatele ºi ierarhiile mili-tare furã în mod ruºinos cãlcate în picioare, asemenea pãrþiidorsale a Împãratului. Lungit pe mozaicul cu pãtrate albeºi negre, bãtut ca un ºniþel de tãlpile pedestrimii, cu oche-larii sparþi, cu bicornul transformat în sombrero ºi cu panta-lonii traºi spre vine dupã ultima modã a celor de afarã, bietullider de oºti nu se putu gândi decât cã era blestemat sã i seîntâmple mereu astfel. ªi la Waterloo, doar câteva minute îilipsiserã pentru obþinerea unei mari victorii. Prin faþã îi tre-curã imaginile din acea zi neagrã pentru istoria Franþei,a Europei, a lumii.

Þinea minte precis cã-ºi pusese ceasul sã sune la ºapte fãrã zece.Totuºi, când s-a trezit, era opt ºi jumãtate (peste noapte, avusese

câ teva s fârº i tur i de lume

15

adrian georgescu

16

un vis chinuitor, în care Iuliu Cezar îl bãtea la mimã). Chiar ºiaºa însã, nu era o tragedie. Ar fi putut ajunge în timp util la bãtãlie,dacã n-ar fi trebuit sã aºtepte douãzeci de minute, într-un defileu,trecerea unei turme de capre. Armata francezã cãlãtorea incognito(Napoleon era deghizat în institutoare, iar soldaþii, în copii aflaþi înexcursie), întrucât, în acele vremuri, zona era plinã de pictori fla-manzi care-ar fi putut da de gol iscusitele manevre ale oºtii imperiale.κi amintea cum îndurase aºteptarea chinuitoare sub soarele puternic,rãstimp în care un porumbel îi lãsase în decolteu câþiva stropi, iarpãstorul caprelor îl ciupise de fund, cum trebuise sã-l certe pe generaluld’Erlon cã transpirase ºi n-avea schimburi la el, iar pe mareºalii Neyºi Grouchy pentru cã se îmbrânceau, spunându-ºi reciproc „porc decâine“. Când a ajuns pe câmpul de luptã, Wellington era deja un carde nervi, iar bãtrânul Blücher se retrãsese în cort sã-ºi facã inhalaþiilecu muºeþel. De-abia atunci Napoleon ºi-a dat seama cã-l uitase peNey, cu corpul lui de cavalerie, într-o poieniþã unde se jucaserã cutoþii de-a baba-oarba, pentru a-i deruta pe cei doi spioni care, chi-purile, pictau în apropiere. Pânã la urmã, dupã aºteptãri seculare,bãtãlia avusese loc spre searã, cam pe bâjbâialã, iar Ney apãruse cucavaleria taman când englezii ºi olandezii, dupã ce-i puseserã pefugã pe francezi, îl ungeau pe Napoleon cu muºtar ºi-l loveau cuniºte funii de usturoi.

Nu! De data asta nu va fi aºa! Numai amintirea mirosurilorcombinate de muºtar ºi de usturoi1 fãcu sã-ºi regrupeze rapidpicioarele sub el ºi sã ºi le ia la spinare. Astfel, dupã ce-i îm-brânci din calea sa pe Braille ºi pe Homer, sãri peste ghive-

1. ªtim deja din excelentul tratat de istorie gastronomicã al lui OliverHardy, Mâncãrurile favorite ale dictatorilor, cã Napoleon detesta acestearome încã din luna mai a anului 1812. Atunci, a eºuat în cucerireaValahiei, deoarece pe câmpul de luptã nu a putut suporta râgâitul zecilorde mii de soldaþi din ambele tabere, care mâncaserã mititei de dimi-neaþã, ºi s-a retras spre nord, concentrându-ºi eforturile pentru inva-darea Rusiei.

ciul asparagusului ºi dispãru din salã exact când uºile careduceau spre aripa esticã sãrirã din þâþâni, iar valul de chinezi,condus de Mao ºi de Confucius, se revãrsã turbat spre bãi.

*

Ajuns în camerã, cu inima zbãtându-i-se ca peºtele-nminciog, Napoleon trânti uºa ºi se propti cu spinarea în ea.Un timp, podeaua ºi zidurile mai vibrarã, ca ºi cum clã-direa, dupã trezirea ocupanþilor, încã ar fi sforãit încetiºor,apoi tremurul se potoli. Împãratul îºi recãpãtase însã în-treaga energie. În ciuda morþii pe care-o traversa, se simþeamai viu ca niciodatã. Ca la Arcole, când îi oprise pe austriecisã traverseze podul punând în capãt o plãcuþã cu „Închispentru consolidare“. Ca la Austerlitz, când lansase în noap-tea dinaintea luptei zvonul cã þarul va scumpi vodca în cazde victorie. Ca la Jena, când soldaþii lui, deghizaþi în stejari,se deplasaserã tiptil în spatele prusacilor, care sfârºiserã prina se culca la umbrã, fiind astfel luaþi ca din oalã.

În timpul bãtãliei, adulmecase din nou mirosul de after-shave ieftin al inamicului, auzise nechezatul papucilor deplastic pe mozaic ºi ºuieratul respiraþiilor astmatice, simþisebeþia puterii ca în zilele bune, când, cu o singurã falangã adegetului mic, putea trimite o armatã la luptã sau la prãºit.Mai mult, deºi încleºtarea durase peste o jumãtate de orã,iar el nu apucase încã sã ajungã la baie, credincioasa prostatãnu-l trãdase. „Ce mai? Sunt acelaºi ca în timpul celor o sutãde zile! Îmi lipseºte doar o armatã“, îºi spunea Împãratul, întimp ce mãsura cu paºi mici ºi fermi dormitorul, zgâindu-sepe pereþi, ca ºi cum acolo ar fi putut afla oºtirea în cauzã.

Privirea îi cãzu pe mogâldeaþa din patul vecin ºi atunci îºiaminti de colegul de camerã. Cu o miºcare autoritarã, smulsecearºaful ºi dedesubt se ivi René Descartes, chircit în forma

câ teva s fârº i tur i de lume

17

unui semn de întrebare1. Filozoful clipea des, pãsãreºte. Ple-când de sub cupola bretonului, un nas coroiat unea frunteaîngustã cu o mustaþã cam jigãritã ºi cu un barbiºon, agãþatde buza de jos ca o maimuþicã speriatã.

— Filozofule, iar n-ai dormit, îl mustrã Împãratul.Descartes clãtinã încet din cap. Ca o minge de plajã uitatã

la soare, Napoleon se dezumflã ºi el, apoi îºi trase un scaunlângã pat ºi se aºezã.

— Ia sã vedem, care-i problema? Descartes ridicã din umeri, oftând. — Tot spaima de-a te vedea transformat într-o bilã uriaºã

de cearã?Descartes negã. — Atunci? — În momentul ãsta, ºtiu doar cã nu ºtiu nimic. — Aha! sãri Napoleon de pe scaun. Iar ai vorbit cu Socrate.

Toatã ziua, pisãlogul ãla bãtrân opreºte oamenii pe hol ºi-ichinuie cu întrebãrile. „Ce vrei sã spui?“, „De ce aºa ºi nu alt-fel?“, „Poþi argumenta?“. Pe Macedon l-a convins sã rezolveprobleme de logicã fãrã sabie ºi de atunci stã ºi descâlceºte laun nod imens, iar eu nu mai am cu cine sã joc Age of Empires.Ieri, de pildã, l-am gãsit pe moº stând pe întuneric în salade forþã. Când am aprins lumina, mi-a sãrit în faþã, întrebân-du-mã: „Ahaaa, ai aprins lumina! Ce putem deduce de-aici?“René, chiar vrei sã ajungi ca ãsta?

— Maiestate, mã chinuie o-ntrebare. — S-auzim.Filozoful se codi.

adrian georgescu

18

1. Conform cãrþii Somnul raþiunii – poziþiile de odihnã favorite alefilozofilor, Editura Humanitas, 1996, autor Martin Heidegger Jr. Jr.,majoritatea gânditorilor dorm astfel din pricina întrebãrilor care-istrãbat în sens longitudinal. Potrivit sursei citate, deformaþiaprofesionalã duce la cifoze ºi lordoze aproape imposibil de corectat,ºtiut fiind cã filozofii nu suportã deloc purtarea corsetului.

— Hai, spune. Pe vremuri, eram cel mai tare din Versaillesla ghicitori. Zi!

— Eu exist? întrebã timid Descartes. — Da, rãspunse Împãratul. Vezi? E simplu.Celãlalt tãcu. — Asta-i tot? întrebã Bonaparte. — Maiestate, nu-i chiar aºa. Pe când trãiam, era simplu.

Cugetam, deci existam. Acum, am murit, totuºi cuget. Aºadar,exist. Cum e posibil? Dilema asta mã înnebuneºte.

Împãratul rãsuflã adânc. — Nu poþi, pur ºi simplu, sã nu te mai gândeºti la asta? — Imposibil. Exist, deci cuget. Sau cum era? — René, hai sã-þi spun eu cum stau lucrurile, zise Napo-

leon încet, fãcându-i semn sã se apropie. Brusc, îi trânti raþionalistului o castanã drept în creºtet,

care-l fãcu pe acesta sã urle ca din gurã de ºarpe. — Te-a durut? — Ca naiba, Maiestate. — Ei, asta înseamnã cã exiºti. Hai, acu’ valea de-aici! Ieºi

ºi tu la aer. Provoacã pe cineva la duel. Petrece timp cu anar-hiºtii sau mãcar cu cãlãul din Salonul 4. Ãia-s oameni deacþiune, nu popândãii tãi.

Înviorat, Descartes þâºni din pat, luându-ºi din zbor caie-þelul în care nu mai notase nimic de câteva zile bune. În prag,Împãratul îl opri.

— ªi, te rog, vorbeºte cu Spinoza sã-mi facã altã perechede lentile. Cele vechi s-au spart.

*

Vestea marii victorii de la Baia Comunã se rãspândise,probabil, foarte iute, cãci atunci când Napoleon – îmbrãcatîn uniforma de paradã ºi încins, dupã multe luni, cu sabiadin plastic – ajunse în sala de mese pentru micul dejun, Sig-mund Freud, care în trecut se luase de câteva ori de Împãrat

câ teva s fârº i tur i de lume

19

ºi-i scornise chiar ºi câteva porecle – printre care, LittleMotherfucker ºi „Cizme-n cur“, ambele referindu-se, cu sigu-ranþã, la douã dintre stadiile dezvoltãrii fiinþei umane –, îifãcu semn de la distanþã sã vinã în colþul ferit în care mân-cau psihanaliºtii.

În Purgatoriu, aceºtia constituiau cea mai de temut gaºcã,mai durã chiar decât cea a dansatorilor de step ori a stiliº-tilor vestimentari, spre a nu mai aminti de banda creatorilorde parfumuri. Toþi semãnau cu Hulk Hogan. Freud, careîn timpul vieþii fusese un ins sobru ºi distins, se transformaseradical odatã cu trecerea marelui hotar. Dupã o existenþãînchinatã adâncurilor psihicului uman, nemaigãsind marelucru de scormonit ºi de aflat, ca într-un ºantier arheologicdin care toate cioburile ºi statuetele dispãruserã, acum se con-centra exclusiv asupra fizicului. Mergea de douã ori pe zila sala de forþã ºi deja trãgea peste un chintal la cântar, avândbicepºi de dimensiunile Alpilor ºi capul cât un balon cuaer cald. Pe chelie avea tatuate în spiralã cuvintele Don’t fuckwith my unconscious mind! Pe burtã, un marinar ºi o doamnãdin înalta societate dansau lipiþi unul de celãlalt, dar cândThe Sig îºi încorda într-un anumit fel abdominalii, cei doitreceau la treburi mai serioase. În Purgatoriu devenisevegan, pentru a-ºi prelungi viaþa de dupã moarte, iar pela colþuri se ºoptea cã era dependent de ceaiul de tei, pecare-l bea în cantitãþi industriale, pentru a-ºi liniºti nervii.Nici ceilalþi doi membri ai gãºtii nu semãnau deloc cuportretele care le supravieþuiserã în tratatele de specialitate:Adler o virase spre moda punk, fiind accesorizat ca un parcde distracþii, iar Jung, crãcãnat cum era, semãna cu un membrual gãºtii Hells Angels cãruia cineva îi subtilizase motocicletadin mers.

Rânjind, Adler îi fãcu Împãratului semn cu bãrbia dinvârful cãreia sclipea vesel un inel, invitându-l sã ia loc înfaþa lui Freud, lângã Jung. Acesta-i trase un ghiont prie-tenesc, aranjându-i vertebrele într-o ordine diferitã. Freud

adrian georgescu

20

cuprins

o zi în purgatoriu 7

apocalipsa maºinilor 39

cãlãtorul 96

cei mici ºi cei mulþi 118

cherchez les femmes 128

vasul cu fructe de cearã 157

2012. raport asupra sfârºitului lumii. 170

dragoste cuanticã 187

game over 198