Casele boiereºti din Bucureºti – Calea Victoriei

Narcis Dorin Ion

Bucureºtiul a fost numit odinioarã, în perioada interbelicã, Micul Paris,sintagmã care pe unii încã îi mai intrigã, dar care, în epocã, definea cum nuse poate mai bine imaginea acestei Capitale orientale care încercase – ºi înmare parte ºi reuºise – o racordare rapidã, din zbor, la modelele arhitecturaleale Europei apusene. Au început, astfel, sã aparã, alãturi de vechile case boie -reºti din prima jumãtate a secolului al XIX-lea, case ºi palate clãdite în stiloccidental, spre sfârºitul veacului existând o adevãratã frenezie constructivã.Marii boieri, moºieri, bancheri, comercianþi, industriaºi ºi oameni politici ºi-auconstruit luxoase reºedinþe, apelând la serviciile unor talentaþi arhitecþi fran-cezi, elveþieni, germani sau români.

S-a construit mult, s-a clãdit frumos ºi durabil ºi s-a croit o nouã imaginea oraºului. O imagine ce îmbinã elementele arhitecturii vechi tradiþionale,orientale, cu bogata decoraþie eclecticã a caselor noi, cu acoperiºuri înalte ºialurã europeanã. Apar în acelaºi timp, ca un accesoriu indispensabil, grãdinilemari în jurul caselor, unele fiind adevãrate parcuri, mutilate însã dupã 1948.Se formeazã astfel noi cartiere rezidenþiale (Cotroceni, ªoseaua Kiseleff, ParculFilipescu), unde se construieºte unitar, ca stil ºi proporþii, fiecare casãpãstrându-ºi însã farmecul ei.

Calea Victoriei – numitã, pânã la 1878, Podul Mogoºoaiei – este stradadefinitorie pentru arhitectura bucureºteanã de la cumpãna celor douã secole.Mereu modernizatã, în pas cu vremea, în detrimentul unor vechi ºi valoroaseclãdiri care au dispãrut cedând locul altora noi, mai ales administrative,Calea Victoriei mai pãstreazã totuºi câteva case boiereºti reprezentativepentru arhitectura bucureºteanã a celui de-al XIX-lea veac.

Cea mai veche casã boiereascã de pe Calea Victoriei a fost cea a boie-rului cãrturar Dinicu Golescu (1777-1830), construitã în stil neoclasic „pentruviitorime”, între anii 1812-1815, lângã Biserica Kretzulescu din Bucureºti.Pentru decorarea casei sale, Dinicu Golescu a încheiat la 18 ianuarie 1820 uncontract în valoare de 4 000 de taleri cu sculptorul german Karl Schmutzer,prin care acesta se învoia sã realizeze 46 de basoreliefuri („bariileu”) deasupraferestrelor de sus, 29 de figuri „rotunde” (altoreliefuri) deasupra ferestrelorde jos, cinci figuri „rotunde” la ferestrele de la balcon, toate urmând a fi vopsite

Semnatar articol452

cu „vãpsea fãcutã cu ulei”. Sculptorul se mai angaja prin contract sã facã 24de capiteluri („cãpiitaluri”) cu 16 vaze ºi 50 de coþi de frize pentru decorareainteriorului celor 25 de camere ale clãdirii.

În anul 1832, urmaºii boierului cãrturar de la Goleºti au vândut casastatului, care a instalat aici Sfatul Administrativ. Ulterior, între anii 1834-1837,la cererea domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica (1834-1842), inginerulRudolf Artur Borroczyn ºi arhitectul Xavier Villacrosse realizeazã planurilepentru transformarea clãdirii în reºedinþã domneascã, aceasta primind chiarnumele de Curtea Domneascã. Clãdirea ºi-a pãstrat aceeaºi destinaþie ºi întimpul urmaºilor lui Ghica, Gheorghe Bibescu (1842-1848) ºi Barbu ªtirbey(1849-1856), dar aceºtia au utilizat-o mai mult ca „palat de þeremonie”, pre-ferând sã locuiascã în propriile lor palate din Capitalã. Alexandru Ioan Cuza(1859-1866) ºi Carol I de Hohenzollern (1866-1914) vor folosi ºi ei aceastãreºedinþã domneascã, dar surprinderea tânãrului domnitor strãin în faþa aºa-zisului palat domnesc este relatatã în mod savuros în Memoriile sale: „Alãturide una din casele pe lângã care trecea convoiul, era postatã o gardã de onoarecu steag. Prinþul întrebã pe însoþitorii sãi: Qu’est-ce qu’il y a dans cette maison?Generalul Golescu rãspunse cam încurcat: C’est le palais... Prinþul Carolcrezu la început cã nu-l înþelesese bine ºi-l întrebã cu îndoialã: Où est le palais? –ceea ce puse pe general în ºi mai mare încurcãturã. Arãtã spre casa simplã cuun singur etaj. Chiar ºi înaintea acestui aºa-zis palais pavajul era nespus deprimitiv. Prinþul era atât de zguduit în trãsurã, încât cu greu se putea þine liniºtitºi în atitudine dreaptã”.

Casa Dinicu Golescu, transformatã în Palat Regal

Titlu articol 453

Unul dintre cãlãtorii strãini care au evocat Bucureºtiul secolului al XIX-lea,francezul Ulysse de Marsillac, sesiza ºi el cã „palatul domnesc din Bucureºti,construit de un simplu particular, într-o epocã în care artele civilizaþiei erauprea puþin cunoscute în România, este departe de a corespunde unei reºedinþepentru suveranul unei naþiuni de cinci milioane de oameni. Nici nu ne gândimsã-l comparãm cu reºedinþele princiare ale altor state; simpli milionari dinzilele noastre l-ar considera nedemn de ei”. Domnitorul ºi, apoi, regele Carol Ial României a locuit în aceastã casã pânã în anul 1885, când a început con-struirea – dupã planurile arhitectului francez Paul Gottereau, care amenajaseºi apartamentele suveranilor din casa lui Dinicu Golescu – a unui palat regaldemn de rangul sãu.

Una dintre cele mai luxoase reºedinþe boiereºti de pe Calea Victoriei afost casa Lenº-Vernescu (la nr. 133), azi sediul Cazinoului Palace. Construitãîn 1821 de Filip Lenº (1779-1858), vornic, mare vistiernic ºi logofãt al Dreptãþii,casa va adãposti – dupã moartea lui – o cazarmã de infanterie, iar apoiMinisterul de Rãzboi, pânã în 1868, când a fost cumpãratã de magistratul ºiomul politic liberal Gheorghe Vernescu (1830-1900). Acesta, nemulþumitprobabil de aspectul cazon pe care îl dobândise casa, va apela la serviciilearhitectului Ion Mincu ºi ale pictorului G.D. Mirea pentru a o transforma înstil occidental. Renovatã de cei doi mari artiºti între anii 1887-1889, casaVernescu va deveni o somptuoasã locuinþã, decoratã fastuos cu o scarãmonumentalã, cu plafoane pictate în stuc, cu lambriuri din lemn de stejar, cuelemente de feronerie artisticã. În salonul de la etaj, pictorul G.D. Mirea a

Casa Lenº-Vernescu din Bucureºti

Semnatar articol454

reprezentat pe plafon o scenã înfãþiºând „Dansul”, marcatã la colþuri de patrucartuºe curbe ce simbolizeazã „Justiþia”, „Adevãrul”, „Temperanþa” ºi „Forþa”.

Vis-à-vis de Casa Vernescu se aflã o altã clãdire impozantã, care sur-prinde prin bogata decoraþie în stil neo-renascentist ºi neo-baroc a faþadelorsale. Este casa Grãdiºteanu-Ghica, situatã la intersecþia cu strada NicolaeIorga nr. 1 ºi construitã de soþii Elena (1832-1918) ºi Constantin Grãdiºteanu(1833-1890). Începutã în 1884, dupã planurile arhitectului Jules Berthet, casaGrãdiºteanu va fi modificatã în anii 1895-1897, când este realizatã ºi nouadecoraþie interioarã, conþinând plafoane casetate ºi pictate (ce reprezintã îngeri,compoziþii alegorice ºi mitologice), lambriuri, vitralii, o scarã interioarãmonumentalã pe peretele cãreia sunt reprezentate mai multe medalioanemonocrome.

Casa a fost locuitã ulterior de Maria Grãdiºteanu ºi soþul ei ScarlatGhica, ultimul proprietar fiind fiul lor, ªerban Ghica (1882-1958). Naþiona -lizatã în 1948, casa va reveni (dupã 1990) în proprietatea fraþilor Constantinºi ªerban Ghica, ºi va fi restauratã (1996-1997), conform proiectului arhitecteiAdina Dinescu, recãpãtându-ºi aspectul de odinioarã. Astãzi edificiul adã -posteºte sediul Fundaþiei „Ion Ghica”.

Casa Cleopatra Trubetzkoi, situatã pe Calea Victoriei nr. 194, a fostconstruitã în stil neoclasic francez în prima jumãtate a secolului al XIX-lea

Casa Grãdiºteanu-Ghica

Titlu articol 455

pentru paharnicul Manolache Faca. În ziua de 12 aprilie 1840 prinþesaCleopatra Trubetzkoi (1786-1878), fiica lui Costache Ghica-Brigadier ºi aRuxandrei Cantacuzino, cãsãtoritã cu prinþul Serghei Trubetzkoi, cumpãrã

casa (la un preþ de 3500 galbeni), o decoreazã în stilul epocii (plafoane pic-tate în stuc) ºi o mobileazã dupã moda parizianã. Bogatã, cultã, frumoasã ºirafinatã, prinþesa Cleopatra Trubetzkoi a avut ca oaspeþi în salonul ei pe toþimarii scriitori ºi oameni politici ai vremii (Ion Heliade Rãdulescu, CezarBolliac, Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri, Ion Ghica, Mihail Kogãl -niceanu). Cum prinþesa iubea muzica clasicã, timp de aproape douã sãptã -mâni (19 decembrie 1846 - ianuarie 1847) oaspete de marcã în salonul ei afost marele compozitor ºi pianist maghiar Franz Liszt, care a locuit ºi concertatîn aceastã casã.

Vândutã la licitaþie dupã moartea prinþesei, casa va fi cumpãratã de unbogat negustor ºi moºier, Z. Nenciu, care o redecoreazã în interior (într-ocamerã se pãstreazã iniþialele numelui sãu îmbinate într-o monogramã) cupicturi pe pânzã maruflatã (în marele salon) ce imitã tablourile lui Boucher.Vanitosul moºier îºi va pune monograma „N” pe frontonul neoclasic al caseiºi pe grilajul de fier. Fiica sa, Nica Nenciu, a fost o figurã celebrã a epociiprin frumuseþea ºi extravaganþele ei (schimba zilnic cãptuºeala trãsurii cucare se plimba la ªosea ºi care trebuia sã se asorteze cu culoarea rochiei saleºi cu cingãtoarea vizitiului). Cãsãtoritã de trei ori (cu Petrache Grãdiºteanu,

Casa Cleopatra Trubetzkoi

Semnatar articol456

Alexandru Djuvara ºi Theodor Capitanovici), Nica Nenciu a fost „femeia ceamai elegantã din Bucureºtii sfârºitului veacului trecut”, dupã cum o caracte-riza Gheorghe Crutzescu. Odatã cu dispariþia ei, a apus ºi gloria bãtrânei casea prinþesei Cleopatra Trubetzkoi, care azi adãposteºte Centrul de CercetãriFonetice ºi Dialectologice al Academiei.

Lângã casa Trubetzkoi, la nr. 192, se aflã o altã vestitã casã boiereascã,cea a familiei Manu. Domeniul pe care se aflã casa are o istorie de douãsecole, în 1803 aparþinând clucerului Ioan Faca ºi soþiei sale Maria. În 1827casa ºi terenul au fost date ca zestre fiicei lor Ecaterina, în momentul cãsãtorieicu marele ban Mihail Ghica. Ulterior, în 1842, casa a fost vândutã mareluilogofãt Alexandru (Alecu) I. Florescu, care reface în stil neoclasic, în 1843,corpul principal al clãdirii. Zece ani mai târziu, în 1853, casa este cumpãratãde Dimitrie Ioanidi, care o vinde în 1868 generalului Gheorghe I. Manu(1833-1911), pentru suma de 8000 de galbeni. Om politic conservator, preºe -dinte al Adunãrii Deputaþilor ºi prim-ministru al României (1889-1891),generalul Manu este cel care va reda viaþa acestei clãdiri cu saloane vaste ºibogat mobilate, în care soþia sa, Alexandrina Cantacuzino (1835-1916) a

primit întreaga protipendadã bucureºteanã. Intrarea principalã a casei, princurte, se remarcã prin antablamentul susþinut de douã coloane neocorintice.Casa a fost locuitã apoi de fiul generalului, Constantin G. Manu, pânã în 1948,când a fost naþionalizatã. Forma în care s-a sãvârºit acest act – purtând data15 martie 1948 – a fost aceea a unei donaþii cãtre stat, autentificatã deTribunalul Ilfov, în scopul înfiinþãrii unui Muzeu Documentar al Minis te -rului Artelor.

Casa generalului Gheorghe Manu

Titlu articol 457

În continuare, pe aceeaºi parte a strãzii, la intersecþia cu strada GeneralManu, se aflã casa Dissescu (Calea Victoriei nr. 196), frumos exemplu dearhitecturã în stil românesc. Clãdirea a fost construitã la sfârºitul secolului alXIX-lea de familia Lahovary, trecând apoi în posesia familiei Plagino. Celcare îi va da forma actualã este juristul Constantin G. Dissescu (1854-1932),om politic, senator, deputat ºi ministru, care a cumpãrat-o în 1910. Timp dedoi ani (1910-1912) arhitecþii Grigore Cerchez ºi Al. Clavel o vor transforma

radical, la cererea noului proprietar, rezultatul fiind o nouã casã, care îmbinãelementele stilului românesc cu cele ale arhitecturii brâncoveneºti (loggia depe faþada dinspre Calea Victoriei). Intrarea se aflã pe strada General Manu,având la etaj trei arcade sprijinite pe coloane cu caneluri unite prin balustradesculptate în piatrã. Astãzi în casã este sediul Institutului de Istorie a Artei.

Tot pe Calea Victoriei, la nr. 113, se aflã casa Monteoru-Catargi, azisediul Uniunii Scriitorilor. Construitã în 1874 de Alecu Niculescu ºi moºte -nitã de fratele sãu, Nicolae Niculescu, casa a fost cumpãratã în 1883 de cãtremarele proprietar funciar Grigore C. Monteoru (1831-1898), cel care a înfi -inþat, pe moºia sa, staþiunea Sãrata-Monteoru din Buzãu. La scurt timp de laachiziþionarea ei, între 1887-1889 arhitectul Nicolae Cuþarida renoveazãradical clãdirea, amenajând interioarele în stil eclectic francez, cu plafoanepictate în stuc, cu lambriuri din esenþe rare, cu scarã monumentalã. Saloanelemari, cu oglinzi, aveau pereþii tapisaþi cu mãtase franþuzeascã, iar mobilierulera adus de la Paris.

În micul parc din faþa casei, Grigore Monteoru a amplasat trei statui pecare le adusese din Grecia, cãrora li s-au adãugat încã douã, realizate în 1898 desculptorii Ion Georgescu ºi Ion Valbudea, înfãþiºând Agricultura ºi Industria

Casa Dissescu din Calea Victoriei

Semnatar articol

româneascã (acestea din urmã au dispãrut în 1917). Dupã primul rãzboi mon-dial casa a adãpostit, un timp, Legaþia Poloniei (în 1923), rãmânând apoi înposesia fiicei lui Grigore Monteoru, Elena, ºi a soþului ei Lascãr L. Catargipânã în 1949, când a fost naþionalizatã.

Începutul secolului al XX-lea este marcat de construirea pe CaleaVictoriei a uneia dintre clãdirile emblematice ale Bucureºtiului: palatul GeorgeGrigore Cantacuzino din Bucureºti. Este palatul construit de cel mai bogat

458

Casa Monteoru-Catargi din Bucureºti

Titlu articol 459

om din România acelor vremuri, George Grigore Cantacuzino (1832-1913) –fost primar al Capitalei (1869-1870, 1913), ministru în mai multe guverne,prim-ministru (1899-1900, 1904-1907) ºi preºedinte al Partidului Conser -vator (1899-1907) – supranumit Nababul, datoritã uriaºei sale averi. Pentruridicarea reºedinþei sale, Nababul a apelat la serviciile unor mari artiºti: arhi-tectul Ion Berindei a realizat proiectul clãdirii, în stil Ludovic al XIV-lea, iardecoraþia interioarã a fost opera pictorilor G. D. Mirea, Nicolae Vermont,Costin Petrescu ºi a sculptorului Carol Storck. Mobilierul palatului, în stilLudovic al XIV-lea ºi Ludovic al XVI-lea, a fost realizat la Paris de cãtre fir-mele Mercier ºi Krieger. Aceeaºi casã Krieger din Paris a furnizat ºi materialelenecesare decoraþiei interioare a palatului: tapiserii, candelabre, lãmpi, vitrouri.Alegerea arhitectului Berindei pentru construirea palatelor Cantacu zino dinBucureºti ºi Floreºti are ºi o explicaþie: în 1898 Ion Berindei fusese numit ar -hitect ºef al Ministerului de Interne, funcþie pe care a ocupat-o pânã în 1901,calitate în care a colaborat cu George Grigore Cantacuzino, ministru de Interne.

Palatul Cantacuzino – situat pe Calea Victoriei nr. 141 ºi care adã -posteºte astãzi sediul Muzeului „George Enescu” – a fost construit între anii1901-1903 ºi inaugurat la 29 ianuarie 1906. În acea searã, familia Can -tacuzino a dat un mare dineu (de ºaizeci de tacâmuri), urmat de un „bal uluitor,fãrã precedent în þarã”, dupã cum îºi amintea Maria Cantacuzino-Enescu, noraNababului. Decorarea interioarelor a continuat pânã în 1907, datã înscrisã pe

Imagine interbelicã a Palatului Cantacuzino din Bucureºti

Semnatar articol460

trei dintre cele ºase medalioane pictate de Nicolae Vermont ºi care reprezintãun „Cioban cu oile”, o „Þãrãncuþã cu cofã”, trei femei la scãldat, mai mulþitineri ce petrec la iarbã verde cu un taraf cu lãutari. În anul 1909, acelaºipictor Nicolae Vermont realizeazã pe peretele bibliotecii o scenã istoricã demari dimensiuni reprezentând „Judecata lui Stroie Leurdeanu”. Plafonulsufrageriei palatului a fost pictat de tânãrul Costin Petrescu, în timp ce fres-cele de pe plafonul salonului mare ºi al salonului de muzicã – intitulate„Primãvara” ºi „Preludiu” – poartã semnãtura lui G. D. Mirea. Pentru reali-zarea lor, pictorul a fãcut o excursie de documentare la Paris, unde lucrãrileau fost prezentate la Salonul de picturã din 1905. În biblioteca palatului seaflã tabloul în mãrime naturalã al comanditarului, George Grigore Canta -cuzino. Sculpturile decorative ale faþadei palatului sunt opera lui Emil WilhelmBecker, care a realizat blazonul familiei Cantacuzino, sprijinit de câte unputti, ºi mai multe grupuri alegorice cu mascheroni, statui, motive antropo-morfe, zoomorfe, flori ºi lujeri. Leii ce strãjuiesc portalul de acces în palat aufost montaþi în 1910 ºi sunt copii la scarã redusã ale leilor din grãdinileTuileries de la Paris executaþi de sculptorul francez Antoine Louis Barye.

Dupã moartea Nababului, în 1913, palatul a fost locuit de soþia sa Eca -terina (nãscutã Bãleanu), ulterior trecând în posesia fiului lor MihaiCantacuzino (1867-1928) ºi a soþiei sale Maria (Maruca) Rosetti-Tescanu(1879-1968). Din anul 1929, pentru un timp, palatul a fost utilizat ca sediu alPreºedinþiei Consiliului de Miniºtri.

Casa principesei Elisabeta a României, într-o imagine de epocã

Titlu articol 461

În sfârºit, tot pe Calea Victoriei, la numãrul 163, se aflã – ascunsã înspatele blocurilor – casa prinþesei Elisabeta, fiica regelui Ferdinand I ºi areginei Maria. Edificiul a fost construit în 1925 pentru Marie Angèle Massart(n. Polizu), care în 1927 l-a vândut familiei regale. Transformatã ºi moder -nizatã în acelaºi an, dupã proiectul arhitectului G.M. Cantacuzino, casa a fostlocuitã de prinþesa Elisabeta, fostã reginã a Greciei, pânã în 1937, când s-amutat în propriul palat din Parcul Herãstrãu ºi a vândut casa Clubului MariiIndustrii (Clubul Miliardarilor), care ºi-a avut sediul aici pânã în 1948.Ulterior, casa a gãzduit Uniunea Ziariºtilor ºi apoi restaurantul „Mãrul de Aur”.

ABSTRACT

Noblemen’s Houses on Calea Victoriei in Bucharest (Narcis Dorin Ion)The Bucharest of the between world war period, also known as the Small Paris,

a phrase that still raises the interest of some people, but which in that epoch was thebest way to define the image of this eastern capital city which had tried, and to agreat extent had managed to adapt quickly to the architectural models of westernEurope. There started appearing in the neighborhood of old noblemen’s houses builtin the first half of the 19th century, houses and palaces in western style, the end ofthe 19th century testifying about a real constructive frenzy.

Calea Victoriei – known until 1878 under the name of Podul Mogoºoaiei – is thestreet that best defines the architecture of the city of Bucharest of the turn of the cen-turies. In a continuous modernization process, to the detriment of old and valuablebuildings that disappeared leaving the place to new edifices, especially administra-tive ones, Calea Victoriei still preserves some noblemen’s houses representative forthe 19th century Bucharest architecture.