43 La nivelul celulelor Sertoli se elaborează inhibina care controlează

secreţia de FSH şi sensibilizează celulele interstiţiale la acţiunea LH-ului. Androgenii sunt implicaţi în excitarea sexuală, actul sexual fiind rezultatul comun al excitaţiilor endogene şi exogene. Importanţa excitaţiilor ecologice este deosebită la diferitele specii de animale (auditive, tactile, vizuale, olfactive). Ejacularea se produce pe baza senzaţiilor de presiune, în special de temperatură, transmise de terminaţiile nervoase ale penisului la centrul nervos al ejaculării din măduva lombară. De la acest nivel, prin inervaţia simpatico-motoră se produc contracţii ale musculaturii glandelor anexe, iar prin inervaţia parasimpatico-motoră se produc contracţiile muşchilor ischio-cavernoşi şi bulbo-cavernoşi, care acţionează în erecţie.

Alimentaţia, lumina, temperatura mediului, factorii psihici, condiţiile de întreţinere şi exploatare sunt doar câţiva dintre factorii mediului extern şi intern care pot influenţa, într-o mare măsură, procesul spermatogenetic la masculii animalelor de fermă. Pentru a se evita efectul negativ al acestor factori, se impune a fi asiguraţi în permanenţă la nivel optim. La unele specii, activitatea spermatogenetică este puţin influenţată şi condiţionată de anotimp (taur, vier, iepure, nutrie, şoarece), iar la altele activitatea spermatogenetică este dependentă de anotimp (berbec, armăsar, nurcă, vulpe, câine, pisică etc). De aceste aspecte trebuie să se ţină seama la pregătirea masculilor pentru sezonul de reproducţie.

2.4.3. Ovogeneza Ovogeneza (oogeneza, oogenia) reprezintă ansamblul proceselor

prin care trece celula sexuală femelă de la stadiul de ovogonie până la stadiul de gamet matur sau ovul apt pentru a fi fecundat. Concomitent cu ovogeneza are loc foliculogeneza, care include totalitatea proceselor care asigură apariţia şi maturarea foliculilor. Ovogeneza este rezultatul funcţiei exocrine a ovarului.

Ovogeneza include următoarele faze: de multiplicare, de creştere şi de maturare.

Faza de multiplicare se caracterizează prin faptul că celulele germinale sau gonocitele primare se transformă în ovogonii la începutul stadiului de gonadă diferenţiată. Ovogoniile se multiplică activ în timpul vieţii intrauterine a fetusului femel şi se transformă în ovocite de ordinul I (ovocite I) care încep diviziunea reducţională a meiozei şi rămân în stadiul de profază.

Foliculul primordial cuprinde ovocitul I, un singur strat de celule foliculare cu caracter endoteliform şi un înveliş conjunctiv – membrana Slavjanski. Cea mai mare parte a foliculilor primordiali suferă un proces involutiv, degenerativ. Această atrezie foliculară poate atinge 75% din foliculi la şobolancă (Seiciu Fl. şi colab., 1987) şi se manifestă după naştere.

44 În cursul foliculogenezei, foliculii evolutivi trec prin faza de

creştere, apoi de maturare pentru ca în final să libereze ovulul, în momentul ovulaţiei.

Faza de creştere. Multiplicarea încetează, fiecare ovocit creşte în volum modificând structura sa pentru a da un ovocit de ordinul I. În cursul acestei faze, foliculul ovarian trece succesiv prin stadiile de folicul primar, secundar şi terţiar (fig. 2.12).

Fig. 2.12 Schema foliculogenezei (după Secchi, 1975)

Citoplasma ovocitului se încarcă cu materii de rezervă şi cu substanţe diverse care sunt sintetizate de celulă. Ansamblul acestor substanţe diverse formează vitelusul a cărui formare se numeşte vitelogeneză. La mamifere, vitelogeneza este foarte redusă, însă la reptile şi la păsări cantitatea vitelusului este foarte mare, ouăle acestor animale fiind celule gigante.

În această fază, ovocitul este separat de granuloasă printr-un strat hialin (membrana hialină) care se numeşte membrana pelucidă (Adams C. E., 1971).

45 Faza de maturare. La sfârşitul vitelogenezei, sintezele se opresc,

maturarea ovocitului şi a peretelui folicular se sincronizează sub dependenţă neuro-endocrină. Diviziunile care au loc în acest stadiu sunt diferite de cele ale spermatocitelor I.

În foliculul matur are loc prima diviziune de maturare heterotipică, cu formarea a două celule diferite. Una primeşte aproape toată citoplasma ovocitului I şi devine ovocit de al doilea ordin (ovocit II), cu “n” cromozomi, comparabil cu spermatocitul de al doilea ordin. O a doua celulă primeşte foarte puţină citoplasmă, numită şi globul polar, care posedă tot n cromozomi.

A doua diviziune de maturare, homeotipică, afectează ovocitul I şi, uneori, primul globul polar. Ovocitul II dă la rândul său o ootidă (n cromozomi) omolog spermatidei şi al doilea globul polar (fig. 2.13).

Fig. 2.13 Schema ovogenezei

46 În rezumat, pornindu-se de la o oogonie (2 n ) se ajunge la o ootidă

(n) şi la trei globuli polari (dacă primul s-a divizat). Diviziunile de maturare sunt foarte inegale, această inegalitate având

un efect capital în sensul că substanţele viteline – adică substanţele de rezervă şi substanţele necesare funcţionării ulterioare a celulei – nu se divizează. Materialul nutritiv rămâne concentrat în ootida unică, globulii polari neconţinând decât o infimă parte din citoplasma oocitului I şi degenerează.

Vitelogeneza constituie o fază originală a dezvoltării oocitelor, începe printr-o acumulare de ARN în nucleoli şi în citoplasmă, apoi oocitul acumulează vitelusul, adică substanţele de rezervă care pot fi utilizate în cursul dezvoltării zigotului (glicogen, proteine complexe). În momentul primei diviziuni de maturare, primul globul polar este expulzat de oocit într-un punct precis, numit polul animal al oului, foarte concentrat în ARN; punctul diametral opus reprezintă polul vegetativ care reţine vitelusul. Oocitul este înconjurat de celule accesorii care derivă din linia germinală care au rol de a reînnoi rezervele acestuia.

Anterior s-a arătat că diviziunile ovogoniilor până la stadiul de ovocit I au loc în ovarul embrionului femel. Aceste celule încep prima lor diviziune de maturare, apoi dezvoltarea lor se opreşte, fiind înconjurate de celulele foliculare. Maturarea ovocitelor se termină după un timp mai mult sau mai puţin îndelungat după naştere, în faza prepuberă. Înainte de pubertate se constituie foliculul de Graaf, astfel încât în momentul ovulaţiei ovocitul II se găseşte în stadiul de metafază. La căţea, ovocitul este expulzat din folicul fără a fi eliberat primul globul polar (Vaissaire, 1972).

Vascularizarea foliculilor este asigurată printr-o reţea perifoliculară. Prezenţa celulelor musculare în jurul tecii externe confirmă mecanismul neuro-muscular în contractilitatea pereţilor foliculului ovarian (fig. 2.14).

Pentru prima dată de Graaf (1672) a descris, la femeie, foliculul ovarian matur şi ovulaţia. Ulterior, o serie de cercetători au căutat să elucideze mecanismul acestui proces. În foliculul preovulator au loc modificări importante, cum sunt: - dezvoltarea foliculului şi apropierea de suprafaţa ovarului pe care o deformează; - în celulele granuloasei crestele mitocondriale devin tubulare, reticulul endoplasmatic este agranular şi lizozomii devin numeroşi; - raporturile între celulele granuloasei şi celula germinală se caracterizează printr-o intimă juxtapunere a membranelor celulare adiacente prin intermediul numeroaselor prelungiri celulare din granuloasă în citoplasma celulei germinale (fig. 2.15).

Aceste raporturi intercelulare indică rolul celulelor granuloasei în nutriţia celulei germinale (ovocitului) şi în formarea zonei pelucide.

47 Totodată, celulele granuloasei pot avea o influenţă directă asupra

maturării celulelor germinale (Gondes, 1970, cit. de Vaissaire, 1977);

Fig. 2.14 Schema vascularizaţiei foliculului de Graaf (după Secchi, 1974)

- lichidul folicular creşte cantitativ şi este constituit dintr-un amestec de produse secretate şi excretate de celulele foliculare şi de celulele tecale, fiind bogat în hormoni steroizi (progesteron, estradiol, testosteron), în proteine, lipide şi în mucopolizaharide, ceea ce explică vâscozitatea sa ridicată; - activitatea celulelor contractile din jurul foliculului ovarian, sub posibila influenţă a prostaglandinelor;

- detaşarea discului proliger şi deplasarea ovocitei în lichidul folicular; - subţierea peretelui folicular, prin disocierea stromei conjunctive, ca urmare a acţiunii enzimelor proteolitice (protează, colagenază) eliberate de lizozomi. În urma acestor modificări apare o zonă avasculară între teaca externă şi epiteliul de acoperire. De la exterior către interior, foliculul matur este alcătuit din:

- teaca externă, predominant fibroasă, formată din fibre conjunctive, celule mezenchimatoase şi vase fiind foarte subţire;

- teaca internă, predominant celulară, conţinând capilare şi celule steroidogene alcătuind o glandă endocrină;

- membrana Slavjanski, cu caracter vitros; -granuloasa, cu rol în hrănirea ovocitului, formarea zonei pelucide, maturarea ovocitului şi în ovulaţie;

48

Fig. 2.15 Structura ovocitului în foliculul de Graaf (după Secchi, 1975)

- lichidul folicular, care prezintă produsul de secreţie al celulelor

foliculare şi al celulelor tecale; - discul proliger, cu rol în susţinerea ovocitei; - coroana radiata, alcătuită din celule foliculare dispuse radiar în jurul

ovocitei (cumulus ooforus); - ovocitul, care reprezintă gametul femel matur, fiind format, la

rândul lui, din citoplasmă, mitocondrii, aparat Golgi, nucleu cu 1-2 nucleoli. Din foliculii care ajung la maturitate se expulzează periodic ovocitele, începând de la pubertate şi până la climacterium.

Foliculii atrezici suferă un proces de degenerescenţă grasă, granuloasă sau hialină a celulelor foliculare şi a avocitului, iar teaca internă continuă să funcţioneze ca glandă cu secreţie internă.

Formarea stigmei este rezultatul unei serii de modificări morfologice, biologice şi biochimice care apar într-o zonă bine circumscrisă de la nivelul peretelui foliculului matur. Prin ruperea peretelui foliculului şi a zonei

49 limitrofe de la suprafaţa ovarului, se scurge lichidul folicular, care antrenează şi ovocitul împreună cu o parte din celulele care formează coroana radiata (fig. 2.16).

Fi

cafo

do

fo

sa

fopâgoac

susp

g. 2.16 Ovulaţia (după Secchi, 1976)

2.4.3.1. Ovulaţia În cadrul evoluţiei gametului femel, ovulaţia reprezintă un bioritm

re constă în liberarea unuia sau mai multor gameţi femeli, după plesnirea liculului, pentru a fi fecundaţi (ponta ovarică sau ponta ovulară).

În cursul activităţii ciclice ovariene, în evoluţia foliculilor se remarcă uă perioade:

- prima perioadă se caracterizează printr-o creştere moderată a unor licului, fiind urmată de degenerescenţa celulară (atrezie) a unora dintre ei;

- a doua perioadă în care are loc o creştere rapidă, explozivă, a unuia u a mai multor foliculi, rezultatul final constituindu-l dehiscenţa.

Factorii care controlează creşterea foliculilor ovarieni şi selecţia liculilor care vor ovula nu sunt complet elucidaţi. Dezvoltarea foliculilor nă la stadiul antral poate avea loc fără să fie dependentă de acţiunea nadotropinelor LH şi FSH, însă rata de creştere a foliculilor preantrali este celerată de gonadotropine.

Condiţionarea neuro-endocrină a ovulaţiei Investigaţiile endocrinologice au relevat că acest proces se desfăşoară

b coordonarea sistemului neuro-endocrin, atât la femelele cu ovulaţia ontană cât şi la cele cu ovulaţia provocată.

50 La femelele cu ovulaţia spontană (vacă, iapă, scroafă, oaie, căţea,

vulpe, cobai), dezvoltarea foliculilor preantrali este supusă numai controlului intraovarian, motiv pentru care ovarul nu răspunde la acţiunea hormonilor gonadotropi. Din momentul în care foliculii formează antrul şi apar celulele tecii interne, creşterea lor devine direct dependentă de gonadotropine.

Principalul hormon implicat în creşterea foliculului antral este FSH-ul care acţionează împreună cu cantităţi mici de LH. Sub acţiunea FSH-ului, celulele granuloasei produc enzime aromatizante care permit sinteza estradiolului din androgenii secretaţi de teaca internă, ca răspuns la nivelurile scăzute de LH. Foliculii destinaţi să ovuleze cresc în diametru, celulele granuloasei proliferează rapid şi produc cantităţi mari de estradiol al cărui nivel plasmatic atinge un vârf de 60-90 pg/ml la scroafă, în a 9-a zi (Wrathall A. E., 1890).

În momentul nivelului maxim de estrogeni sunt declanşate două fenomene strâns legate între ele: femela intră în stadiul de estru; este programat timpul de ovulaţie.

Ovulaţia este determinată printr-un mecanism feed-back pozitiv, estrogenii acţionând mai întâi asupra hipotalamusului care, la rândul său, secretă cantităţi crescute de Gn-RH care va stimula eliberarea unui val de LH din hipofiză. În momentul nivelului maxim de LH, foliculii maturi au peretele destins, aproape transparent şi conţin un lichid clar; mai târziu acest lichid devine vâscos şi celulele cumulus care înconjoară ovocitul se detaşează. În estru avansat, peretele folicular îşi modifică proprietăţile sale, devine fluctuent în urma scăderii presiunii intrafoliculare. Apar zone hemoragice în urma ruperii capilarelor sangvine din teaca internă. Aceste modificări şi ruperea peretelui folicular se datoresc prostaglandinelor intrafoliculare şi enzimelor proteolitice, a căror producţie este determinată de valul de LH (Wrathall A. E., 1890).

Din zecile de mii de foliculi primordiali prezenţi în ovarele femelelor la naştere, marea majoritate degenerează, printr-un proces de atrezie, întâlnit la majoritatea animalelor.

Atrezia este procesul degenerativ prin care oocitele şi foliculii de Graaf asociaţi sunt pierduţi din ovar altfel decât prin ovulaţie. Atrezia foliculilor preantrali este obişnuită în viaţa postnatală timpurie. Atrezia foliculilor din faza medie şi avansată poate fi însoţită de o multiplicare a elementelor celulare din teaca internă.

Factorii de mediu intern şi extern tind să diminueze rata de ovulaţie. Mulţi factori, printre care vârsta, rasa, alimentaţia şi diversele boli afectează rata de ovulaţie şi deci şi rata de atrezie.

La femelele cu ovulaţie spontană, factoriii externi şi factorii interni (activitatea hormogenă estrogenică şi progesteronică a ovarului) vor determina momentul din cadrul ciclului sexual când se va produce activarea hipotalamică iniţiatoare de excreţia de LH şi, de asemenea, de FSH.

51 Astfel, creşterea nivelului estradiolului sanguin va provoca, prin

retroacţiune pozitivă, eliberarea de Gn-RH de către hipotalamus care va antrena o descărcare de LH, ajungând la un nivel maxim – ovulator – care, în general, coincide cu un vârf de FSH. Inducerea ovulaţiei poate, de altfel, să fie realizată prin administrarea parenterală de Gn-RH.

La femelele cu ovulaţia provocată – pisică, iepuroaică, nevăstuică, nutrie, nurcă – ovulaţia se produce numai după actul sexual, în urma activizării, prin stimulii tactili coitali, a structurilor hipotalamice supuse, în prealabil, acţiunii sensibilizatoare de către hormonii estrogeni. Împerecherea declanşează un reflex neuro-endocrin necesar eliberării de gonadotropine hipofizare, inductoare ale ovulaţiei. Astfel, împerecherea stimulează zonele “erogene” ale tractusului genital femel şi duce la integrarea prin sistemul nervos medular, apoi central, a unor informaţii capabile să producă ovulaţia. Zonele “erogene” cuprind un ansamblu de receptori tactili, grupaţi în sistemul somestezic de percepţie al corpului.

Aceste informaţii sunt ordonate în măduva spinării şi transmise bulbului rahidian şi formaţiunii reticulare. Formaţiunea reticulară mai deţine şi centrul somnului, al trezirii etc. Mesajul tactil ajunge apoi la talamus şi rinencefal unde se află zona neocorticală, centrul care declanşează reacţia reflexă a femelei, de refuz faţă de mascul. Tot în neocortex sosesc şi stimulii olfactivi, vizuali, auditivi etc. Mesajele “erotice” olfactive, vizuale, auditive, etc. sunt comparate cu memoria corespondentă acestora. Dacă această comparaţie este conformă cu faptul că monta s-a desfăşurat calitativ bine, atunci ovulaţia se produce uşor.

Este foarte importantă influenţa factorilor de mediu asupra receptorilor senzoriali, ce pot influenţa negativ (de ex. factorii stresanţi) şi pot compromite buna derulare a ovulaţiei.

S-a demonstrat că stimularea electrică sau mecanică experimentală a aparatului genital, la nivel vagino-cervical, poate declanşa ovulaţia. Comanda de declanşare a ovulaţiei pleacă de la neocortex pe cale nervoasă şi ajunge la hipotalamus. Mesajul electric nervos este convertit în mesaj hormonal denumit Gn-RH. Gn-RH, pe cale sanguină, capacitează axul hipotalamo-hipofizar în scopul eliberării de hormoni gonadotropi hipofizari, responsabili de inducerea ovulaţiei.

Momentul ovulaţiei diferă în raport cu specia, iar în cadrul speciei se înregistrează unele diferenţe de la individ la individ. În general, la femelele cu ovulaţia spontană, dehiscenţa foliculilor are loc la mijlocul sau către sfârşitul perioadei de estru. La femelele cu ovulaţia provocată, de regulă ovulaţia se produce după 12-24 de ore de la împerechere.

La căţea, ovulaţia se produce la aproximativ 32 de ore de la vârful preovulator de LH sau la 3-5 zile după începutul căldurilor.

La vacă, ovulaţia se produce, în medie, la 15 ore după sfârşitul estrului (Katila T. şi colab., 1987); în jur de 25 de ore după vârful preovulator de LH (Dobson, 1975; Schams şi colab., 1977). Nivelul sanguin

52 al LH-ului creşte de la 1 ng/ml la mai mult de 20 ng/ml (Dobson, 1975); 12-14 ore după încetarea căldurilor (Seiciu Fl. şi colab., 1987).

La oaie, ovulaţia are loc între orele 21 şi 26 după vârful preovulator de LH; 1-2 ore înaintea terminării căldurilor (Seiciu Fl. şi colab., 1987).

La scroafă, ovulaţia se produce la 36-48 de ore după începutul estrului (Derivaux, 1971); începe în medie la 38,5 ore şi se încheie la 42,3 ore după apariţia estrului (Signoret, 1971).

La iapă, la cca 4-5 zile de la începutul estrului (Stanbenfeld, 1972) sau la 1-2 zile înaintea terminării estrului.

La pisică, la 24-30 ore după copulaţie (Derivaux, 1971). La iepuroaică. La 10-12 ore de la împerechere. La nurcă şi nutrie, la cca 20-30 ore după împerechere. 2.4.3.2. Corpul galben (progestativ, luteal) În urma dehiscenţei foliculare şi a expulziei ovocitului, în ovar rămân

din fostul folicul celulele granuloase, teaca internă, teaca externă, resturi de lichid folicular şi mici coaguli sanguini. Din aceste structuri, prin remaniere citologică şi biochimică, rezultă o nouă glandă endocrină, cu existenţă efemeră, denumită corpul galben, corp progestativ sau corpul luteal.

Corpul galben este aproximativ sferic, consistenţă elastică-buretoasă, de culoare galbenă la majoritatea speciilor.

În geneza şi evoluţia corpului galben se disting trei faze: de luteogeneză (proliferare şi vascularizare sau organizare), luteotrofică (de eflorescenţă), de luteoliză (de involuţie sau de regresie) (fig. 2.17).

Faza de luteogeneză. După ovulaţie, teaca externă, teaca internă, membrana Slavjanski şi granuloasa se cutează şi delimitează cavitatea vechiului folicul, care se umple cu o serozitate albuminoasă, sanguinolentă în urma ruperii capilarelor tecii interne. Apoi are loc organizarea vascularizaţiei. La bovine, acest proces începe la 12 ore după ovulaţie. Capilarele de neoformaţie şi ţesutul conjunctiv pătrund spre interior formând muguri radiari vasculo-conjunctivi. Parenchimul glandular rezultă din celulele foliculare şi din celulele tecii interne ale fostului folicul. Partea cea mai mare a parenchimului glandular se formează din celulele foliculare, celule care se hipertrofiază de 4-8 ori, iau o formă poliedrică, se încarcă cu lipoide, granule albuminice, pigmenţi carotenoizi şi xantofilă, care-i conferă culoarea galbenă. Aceleaşi modificări se produc şi la nivelul tecii interne. La căţea, celulele foliculare pot începe luteinizarea lor chiar înainte de ovulaţie

Ţesutul luteinic rezultat este bogat în substanţe grase (6-12%), colesterol (2-15%) vit. C (0,5-1%), mai ales în perioada de maximă activitate.

Celulele granuloasei foliculare se transformă în celule luteinice, alături de care se găsesc şi alte celule, mici, cu protoplasma eozinofilă, cu

53

Fig. 2.17 Aspecte ale ciclului ovarian la vacă (după Lunca N. şi Oţel V., 1954)

nuclei mici, puternic cromatofili, care provin din teaca internă (celulele tecale luteinice).

Se admite că primele secretă progesteron, iar celulele tecale secretă estrogeni.

Celulele tecii interne pătrund în granuloasă încât ţesutul luteal, compus din diferite tipuri de celule, este heterogen. La vacă, oaie, capră, scroafă, cobăiţă, şobolancă şi maimuţă, corpul galben derivă atât din celulele granuloasei, cât şi din celulele tecii interne. La iapă şi şoricioaică, corpul galben se formează numai din celulele granuloasei.

Prezenţa mitocondriilor sub forma unor creste tubulare, a unui abundent reticul endoplasmatic neted, a enclavelor lipidice, a numeroase

54 substanţe (acid ascorbic etc) şi a unui echipament enzimatic foarte divers, relevă puterea steroidogenă a celulelor corpului galben.

Faza de luteogeneză se încheie la vacă după 5-6 zile de la ovulaţie, când corpul galben poate fi palpat prin examen transrectal. La vacă, corpul galben are un diametru de 22-30 mm, iar la scroafă, în a 6-a zi atinge diametrul de 9-11 mm.

Reorganizarea cavităţii centrale necesită un timp mai îndelungat, coagulul de sânge şi lichidul seros având, adeseori, un aspect uşor chistic.

Dacă evoluţia corpului galben continuă din cauza gestaţiei, cavitatea centrală se obliterează prin ţesut conjunctiv şi prin hipertrofia celulelor luteinice. Uneori, cavitatea centrală rămâne anormal de mare încât întreg corp galben este mărit şi este denumit “corp galben chistic” a cărui semnificaţie patologică rămâne încă discutabilă.

Corpii galbeni ciclici nu sunt funcţionali la şobolancă, şoricioaică şi hamster întrucât durata de viaţă este foarte scurtă pentru a asigura o eventuală implantare a oului. Pentru a deveni funcţional, corpul galben trebuie să fie stimulat de factorii aparţinând complexului luteotrofic. La femele cu ovulaţia provocată nu se formează corpi galbeni ciclici.

Faza luteotrofică. În timpul acestei faze de menţinere funcţională, corpul galben are următoarea structură:

- o membrană externă (fosta teacă foliculară); - o glandă tecală, formată din celule tecale, numite şi paraluteinice

(fosta teacă internă a foliculului); - un strat progestativ, alcătuit din celule luteinice numite şi luteocite; - un coagul central. Factorii luteotrofici sunt: - LH-ul este hormonul luteotrop major la vacă şi oaie. La scroafă,

valurile de LH determină formarea şi funcţia corpului luteal. Odată programarea făcută de LH, corpul luteal continuă să se dezvolte devenind independent faţă de un nou control gonadotropic pe cel puţin durata ciclului sexual. Astfel, hipofizectomia scroafelor în prima zi a estrului nu a influenţat formarea corpului luteal, care rămâne activ 15 zile (Wrathal A. E., 1980).

- Gn-RH poate acţiona ca un hormon luteotrop; - catecolaminele intensifică sinteza progesteronului şi a AMPc de

către ţesutul luteal “in vitro” şi “in vivo” dar nu sunt încă dovezi că aceşti compuşi au şi rol luteotrop, cu excepţia animalelor stresate;

- estrogenii sunt luteotrofici la scroafă, iepuroaică, şobolancă. Ei acţionează prin creşterea activităţii generale a celulelor luteinice. În schimb, la taurine şi ovine estrogenii au efect luteolitic (Hansel W., Convey E. M., 1983).

La scroafă, tratamentul cu estrogeni provoacă creşteri ale concentraţiei progesteronului plasmatic şi o prelungire a duratei vieţii

55 corpilor galbeni. După administrarea estradiolului, se produce o reducere a concentraţiei de PGF2α

din plasma venei utero-ovariene şi din endometru. Transformarea celulelor granuloasei şi a tecii interne în celule

luteinice se face sub dependenţa FSH şi a LH. O dată transformarea efectuată, LH şi PRL sunt hormonii esenţiali pentru secreţia de progesteron. Ambii hormoni sunt necesari pentru funcţia normală a corpului luteal (Denamur şi colab., 1973; Schulz şi colab. 1976).

PGE are un efect luteotrofic important. Concluzionând, nu se poate vorbi cu siguranţă de un singur factor

luteotrofic valabil pentru toate speciile ci, mai curând, de un complex luteotrofic care acţionează diferenţiat cu specia.

Activitatea corpului galben ciclic, în absenţa fecundaţiei, durează cca 16 zile la vacă, 15-17 zile la oaie, 14-16 zile la scroafă, 10-12 zile la iapă, 14-15 zile la maimuţă, 12-14 zile la cobai etc.

Faza de luteoliză (de regresie, de involuţie). Dacă ovocitul nu este fecundat, corpul luteal, datorită scăderii progesteronului plasmatic şi sub acţiunea factorilor luteolitici, regresează şi devine o masă fibrohialină, numită corpus albicans (corp fibros albicios).

Funcţia corpului galben începe cu vascularizaţia granuloasei şi se încheie cu vasoconstricţia de la nivelul ţesutului luteal, însoţită de reducerea activităţii enzimatice de la nivelul acestui ţesut. Regresia corpului luteal la vacă este extrem de rapidă, ceea ce face ca în mai puţin de 24 de ore masa corpului progestativ să se reducă cu mai bine de 50% (Thibier, 1976).

Astfel, cam la 14 zile după ovulaţie la scroafă, sau 15-16 zile la vacă, la nivelul ovarelor şi a uterului se ia o decizie critică, în sensul prelungirii duratei activităţii corpului galben la femela gestantă sau, din contra, regresia rapidă a corpului galben, în cazul în care nu s-a produs fecundaţia.

Involuţia corpului galben se produce în urma unui proces de degenerare grasă, în urma căreia celulele se vacuolizează, se lizează şi sunt fagocitate de leucocite. Celulele luteale se ratatinează rapid, iar nucleii devin picnotici. Invazia de polimorfonucleare, de macrofage şi apoi de fibroblaste duce la suprimarea celulelor luteinice şi la înlocuirea acestora printr-un ţesut conjunctiv. Regresia morfologică este însoţită paralel de încetarea funcţiei luteale, nivelul progesteronului scăzând între zilele 15 şi 18 ale ciclului sexual. Mecanismul prin care durata vieţii corpului galben se termină sau se prelungeşte este complex şi incomplet elucidat.

Factorii luteolitici identificaţi sunt: - estrogenii, la vacă, oaie cobai, maimuţă, au un rol luteolitic

important. Acest efect este, într-o anumită măsură, independent de uter. Astfel, injecţiile cu estradiol provoacă la aceste specii regresia corpului galben. Efectele luteolitice ale estradiolului sunt adiţionate cu cele ale PGF2α, şi anume se datoresc acţiunii LH-ului asupra celulelor luteale.

56 - luteolizina (PGF2α) de origine uterină este transferată din vena

utero-ovariană, prin contracurent, în artera ovariană de aceeaşi parte şi ajunge la corpul luteal determinând luteoliza. Acest efect a fost sugerat pentru prima dată de Mc Cracken şi colab., 1971 (cit. de Hansel W. şi colab., 1983). În urma cercetărilor efectuate pe ovine. Secreţia de PGF2α este stimulată de estradiol şi acţionează asupra endometrului supus acţiunii progesteronului. PGF2α împiedică utilizarea gonadotropinelor de către corpul galben şi determină o vasoconstricţie ovariană. Sinteza sau acţiunea luteolizinei este inhibată de factorii luteotrofici produşi de trofoblast în faza de preimplantare.

La suine, spre deosebire de vacă şi oaie, estrogenii au efect luteotrofic. Corpul galben la scroafă este insensibil la luteolizină până în ziua a 10-a, astfel încât efectul luteolitic al uterului negestant este limitat la o perioadă scurtă şi anume între zilele 14 şi 17. La scroafa gestantă trebuie să fie prezenţi în uter un număr de minim 4 blastocişti vii în jurul celei de a 12-a zi după fecundaţie pentru ca faza luteală să fie prelungită şi gestaţia instalată. Acest fapt demonstrează că embrionii sunt răspunzători de semnalarea prezenţei lor către ovar iar intensitatea semnalului este proporţională cu numărul acestora determinând evoluţia sau regresia corpilor galbeni.

La scroafele negestante, luteolizina are o concentraţie mare în venele uterine spre sfârşitul fazei luteale (înaintea regresiei luteale). Cantităţi scăzute de luteolizină sunt secretate şi de uterul scroafelor gestante în jurul zilelor 14-16, însă nivelul este insuficient pentru a produce liza corpilor galbeni sau efectele luteolitice sunt neutralizate de semnalele blastociştilor (Wrathall A. E., 1980).

Blastociştii din ziua a 10-a sunt sferici, cu un diametru de 3-5 mm. Către ziua a 12-a, creşterea rapidă a blastociştilor determină alungirea masivă a trofoblastului. Către zilele 13-14, fiecare blastocist ocupă cam 20-30 cm de lungime a uterului, astfel încât întregul lumen este ocupat de trofoblast. Aspectul filiform al blastociştilor este ideal adaptat pentru a exercita un efect local asupra uterului, adică efect luteotrofic şi/sau antiluteolitic. În momentul când are loc recunoaşterea gestaţiei, fixarea blastociştilor la nivelul endometrului este minimă. Dacă cel puţin 25% din uter este ocupat, durata funcţionării corpilor galbeni va fi prelungită.

Blastociştii porcini secretă cantităţi crescânde de estrogeni, începând cu ziua a 12-a, sub formă de estronă. Estrona este sulfatată la nivelul endometrului, ceea ce face ca estrogenii embrionari să apară în plasma sanguină periferică a scroafelor ca estron-sulfat care poate fi detectat începând cu a 16-a zi. Estrogenii secretaţi de embrioni au efect antiluteolitic uterin, dar pot acţiona şi asupra hipotalamusului, a hipofizei şi a corpului galben.

57 În concluzie, activitatea corpului galben este rezultanta intervenţiei

factorilor luteotrofici şi a celor luteolitici. În prezent, se admite concepţia complexelor luteotrofice şi a complexelor luteolitice a căror structuri şi importanţă sunt variabile cu specia. După momentul când acţionează asupra corpului galben, aceiaşi factori pot fi luteotrofici sau luteolitici şi pot avea rezultate opuse, după cum acţiunea lor este studiată “in vivo” sau “in vitro” (Mayer G., Denamur, 1973).

2.4.3.3 Tulburări ale ovogenezei şi ovulaţiei Tulburarea ovogenezei poate fi determinată de ovocite care nu au

potenţial genetic de dezvoltare pentru a ajunge la dimensiuni normale. Între acestea menţionăm: ovocite cu anomalii nucleare, ale membranei pelucide, ovocite care se găsesc în foliculii poliovocitari, ovocite din foliculii primari şi preantrali atrezici etc.

După ce dezvoltarea ovocitului devine dependentă de foliculul asociat, evoluţia ovocitului depinde de capacitatea de dezvoltare a foliculului (ovocitele din foliculii mici degenerează) şi de capacitatea de fixare a LH-ului, precum şi de steroidogeneza foliculară.

După apariţia vârfului preovulator de LH, ovocitul trebuie să rămână în folicul 6-8 ore pentru a ajunge la dezvoltarea completă. Ovocitele eliberate sau extrase mai devreme sunt inapte pentru fecundare şi predispuse la polispermie. Când survin tulburări în steroidogeneză, este afectată maturarea citoplasmatică a ovocitului. O serie de factori endo- sau exogeni influenţează ovogeneza şi maturarea ovocitelor.

Intrauterin, factorul esenţial este cel genetic: diferenţierea sexuală, gonadogeneza, gametogeneza şi foliculogeneza.

Extrauterin, factorii endo- şi exogeni, singuri sau în complementaritate, determină o incidenţă crescută a atreziilor foliculare, care se pot manifesta încă din faza timpurie de dezvoltare.

Lipsa ovulaţiei are drept cauze, unele de natură exogenă, altele de natură endogenă, altele locale. Factorii exogeni implicaţi în absenţa ovulaţiei sunt numeroşi, între care menţionăm pe cei de natură alimentară (subnutriţie, dezechilibre alimentare, aport insuficient de energie, proteină, vitamine, microelemente, infestare cu miceţi), diversele stres-uri (de căldură, fonic, de exploatare, de întreţinere etc.), stabulaţia prelungită, îngrăşarea excesivă a femelei etc. Ca urmare a cţiunii unor astfel de factori, se produc dismetabolii însoţite de disendocrinii, la început cu o manifestare discretă şi concretizată în creşterea atreziilor foliculare, în creşterea incidenţei căldurilor anovulatorii, tulburări ale ovogenezei.

Cauzele locale se referă la cele cu localizare intraovariană sau intrafoliculară, care se corelează cu nivelul secreţiei gonadotropinelor hipofizare. Cele mai frecvente tulburări de această natură sunt: luteinizarea preovulatorie exagerată ce împiedică dehiscenţa foliculară; dezvoltarea

58 insuficientă a foliculilor antrali; dereglări ale steroidogenezei locale, în special în sinteza şi depleţia estrogenilor, cu afectarea feed-back-ului pozitiv în scopul descărcării hormonilor gonadotropi; sinteza insuficientă de prostaglandine şi de enzime proteolitice la nivelul foliculului matur; tulburări circulatorii la nivelul ovarului şi al foliculului de Graaf etc.

Consecinţele directe ale absenţei ovulaţiei sunt căldurile anovulatorii, atrezia foliculară sau chiştii foliculari.

La nivelul corpului galben (luteal) pot surveni o serie de tulburări, cu implicaţii asupra evoluţiei normale a funcţiei de reproducţie. Consecutiv dehiscenţei unor foliculi subdimensionali sau a unei glandulogeneze defectuoase, se formează corpi progestativi hipotrofici ce nu pot asigura secreţia fiziologică de progesteron în vederea unei bune pregătiri a endometrului. În consecinţă, intervine moartea embrionilor. În alte cazuri, corpul galben, deşi normal dezvoltat, are o activitate secretorie scăzută datorită texturii densificate, parenchimul fiind înlocuit cu ţesut de susţinere. Hipofuncţia corpului galben poate fi determinată şi de reducerea receptivităţii ovarului la acţiunea LH-ului hipofizar, ca urmare a numărului redus de receptori hormonali, insuficient pregătiţi de un nivel scăzut de FSH şi estrogeni.

Degenerarea corpului galben (luteal) începe la nivel central şi, uneori, rămâne doar o membrană de ţesut luteal, ceea ce afectează activitatea secretorie a acestei glande.

Etiologia tulburărilor morfo-funcţionale ale corpului galben progestativ se datorează, printre altele, dezechilibrelor alimentare (aport insuficient de energie, proteină, vitamine, microelemente), stres–urilor de orice natură, producţiilor mari de lapte (taurine), stabulaţiei prelungite, acţiunilor nefavorabile ale diverşilor factori de natură ecologică sau etologică întâlniţi în unităţile zootehnice.

Cauza determinantă rezidă într-o insuficienţă secretorie de LH şi PRL sau a altor factori luteotrofici sau unui dezechilibru între complexele luteotrofice şi luteolitice.

Întrebări recapitulative 1. Care sunt perioadele parcurse de orice individ, din punct de

vedere reproductiv? 2. Ce este maturitatea sexuală şi cui se datorează? 3. Care sunt factorii care influenţează momentul apariţiei maturităţii

sexuale? 4. Care este determinismul genetic la mamifere? 5. Care sunt factorii implicaţi în geneza aparatului genital? 6. În ce constă spermatogeneza? 7. Care sunt însuşirile spermei?

59 8. Caracterizaţi ovogeneza şi foliculogeneza la mamifere. 9. Ce este ovulaţia şi de cine este condiţionată? 10. În ce constă geneza şi care este rolul corpului luteal?

CAPITOLUL 3

ENDOCRINOLOGIA REPRODUCERII ANIMALELOR

REZUMAT

Reglarea funcţiei de reproducţie la animale se realizează prin intermediul sistemului neuro-endocrin, caracterizat prin trei trepte funcţionale care se stimulează sau se inhibă reciproc: hipotalamus, hipofiză, gonade. Orice perturbare a acestui reglaj se materializează în diverse disfuncţii reproductive cu repercusiuni negative asupra performanţelor de reproducţie şi, implicit, de producţie a animalelor. Reglarea funcţiei de reproducţie se face prin intermediul hormonilor, substanţe chimice elaborate de celule specializate de la nivelul hipotalamusului, hipofizei sau a gonadelor, care, pe cale sanguină ajung la celulele ţintă unde exercită acţiuni reglatoare asupra proceselor metabolice.

Hormonii pot fi clasificaţi după locul secreţiei, după proprietăţile biochimice şi după efectul asupra organelor ţintă. Hormonii sunt vehiculaţi de sânge sub două forme: liberă şi legată. Reglarea nivelului hormonal din organism se efectuează conform mecanismului cibernetic denumit feed-back sau retroacţiune, adică acţiunea în retur a unui efect dat asupra cauzei care l-a provocat. Funcţie de structura lor chimică, mecanismul de acţiune al hormonilor diferă: cu acţiune lentă sau trofici (hormoni sexuali steroizi) şi cu acţiune rapidă sau funcţionali (hormoni peptidici, proteici, glicoproteici, prostaglandine).

Hormonii hipotalamici cu rol în reproducţie sunt: Gn-RH, PIH, PRH, TRH şi ocitocina. Hormonii hipofizari cu rol în reglarea activităţii gonadelor sunt: FSH, LH şi PRL. Hormonii gonadali placentari şi corticosuprarenali din punct de vedere chimic sunt steroizi şi au rolul de a asigura la nivelul sferei genitale echilibrul fiziologic, dezvoltarea şi menţinerea caracterelor sexuale şi corelaţiilor indispensabile funcţiei de reproducere (împerecherea, fecundarea, gestaţia, parturiţia). Cei mai reprezentativi hormoni steroizi sunt: hormonii estrogeni, androgeni şi progesteronul.

Funcţionarea normală a organismului este asigurată de un complex

de aparate şi organe care se adaptează continuu la solicitările factorilor de