Proiectul Codului civil

1

Proiectul – forma adoptată de Senat Amendamente propuse Motivare

CARTEA VIDespre prescripţia extinctivă, decăderea şi calculul

termenelor

TITLUL IPrescripţia extinctivă

CAPITOLUL IDispoziţii generale

Stingerea dreptului la acţiuneArt.1928 – Dreptul material la acţiune - denumit în continuare drept la acţiune - se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.

Articolul 1928 va avea următorul cuprins:„Obiectul prescripţiei extinctiveArt. 1928 – (1) Dreptul material la acţiune – denumit în continuare drept la acţiune – se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. (2) În sensul prezentului titlu, prin drept la acţiune se înţelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz.”

1. Denumirea marginală iniţială – „Stingerea dreptului la acţiune” – arată, în mod direct, efectul prescripţiei extinctive, atunci când ea este opusă de către cel interesat (art. 1939 din Proiect), dar nu evocă obiectul însuşi al acesteia, care se deduce doar pe cale de interpretare a contrario. Este însă util a evidenţia, în primul rând, acest aspect, deoarece a fost şi este controversată problema obiectului (şi, bineînţeles a) efectului prescripţiei: stingerea dreptului subiectiv sau doar a acţiunii civile corespunzătoare, respectiv a dreptului la acţiune (în terminologia Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă). Din aceste motive se impune schimbarea denumirii art.1928 pentru a sublinia mai bine atât obiectul cât şi efectul prescripţiei extinctive.

2. Se impune, din considerente de tehnică legislativă, completarea articolului 1928 cu prevederile art.

2

1929 privind noţiunea dreptului material la acţiune, cu menţiunea că definiţia respectivă trebuie completată cu referirea la „forţa publică” prin intermediul căreia se asigură realizarea silită a dreptului la acţiune, atunci când dreptul subiectiv al titularului a fost vătămat ori încălcat printr-un fapt ilicit.

3

Dreptul la acţiune. NoţiuneArt.1929 – În sensul prezentului titlu, prin drept la acţiune se înţelege dreptul de a constrânge o persoană să execute o anumită prestaţie, să recunoască o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă.

Articolul 1929 va avea următorul cuprins:„Prescriptibilitatea dreptului la acţiuneArt. 1929 – (1) Drepturile la acţiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripţiei extinctive, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel. (2) De asemenea, în cazurile anume prevăzute de lege, sunt supuse prescripţiei extinctive şi alte drepturi la acţiune, indiferent de obiectul lor.”

1. Conţinutul normativ al art.1929 a fost transferat la articolul precedent, din considerente tehnică legislativă.

2. Se propune reformularea articolului prin precizarea domeniului obişnuit al prescripţiei extinctive, respectiv drepturile la acţiune având un drept patrimonial (a se vedea în acelaşi sens şi art.1 alin. 1 din D. nr. 167/1958), instituindu-se regula prescriptibilităţii acestor drepturi, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

Nu există După articolul 1929 se introduce un articol nou, art.19291, cu următorul cuprins:„Imprescriptibilitatea dreptului la acţiune. CazuriArt. 1929 1 – (1) Dreptul la acţiune este imprescriptibil în cazurile prevăzute de lege, precum şi ori de câte ori prin natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit, exerciţiul său nu poate fi limitat în timp. (2) În afara cazurilor arătate la alin. (1), sunt imprescriptibile, drepturile privitoare la:

a) acţiunea privind apărarea unui drept nepatrimonial, cu excepţia cazului în care prin lege se dispune altfel;

b) acţiunea în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept;

c) acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic; d) acţiunea în anularea certificatului de moştenitor, dacă

obiectul său îl constituie fie stabilirea masei succesorale, fie partajul succesoral, sub condiţia acceptării moştenirii în termenul prevăzut de lege.”

După enunţarea regulii prescriptibilităţii drepturilor la acţiune având un obiect patrimonial, se impune enunţarea principalelor cazuri de imprescriptibilitate a dreptului la acţiune într-un articol imediat următor.Se propune, aşadar, contopirea art. 1932 şi 1933 din Proiectul Codului Civil, forma adoptată de Senat, într-un articol nou care să devină art. 19291 cu un conţinut uşor modificat.Art. 1932 prevedea cazul când dreptul la acţiune este imprescriptibil (imprescriptibilitatea expresă), dar şi cazurile când aceasta este numai implicită, dar neîndoielnică.În plus, din considerente de tehnică legislativă (gruparea în acelaşi articol a regulilor având acelaşi obiect), art.1932 trebuie unit cu art.1933 care enumeră câteva cazuri de imprescriptibilitate a dreptului material la acţiune, fiind, deci, utile a se regăsi în acelaşi articol datorită obiectului comun.

4

Pentru acurateţe juridică şi corelarea cu legislaţia specială, dintre cazurile de imprescriptibilitate a dreptului la alin. (2), nou introdus, a fost omisă ipoteza imprescriptibilităţii dreptului la acţiune privind restituirea sumelor de bani încredinţate în depozit unei case de păstrare ori unităţi bancare (fosta lit.d) a art.1933), ca urmare a reglementării exprese la materia contractelor bancare a regulii prescriptibilităţii unui astfel de drept, pe de o parte, şi a abrogării Legii nr.66/1996 privind organizarea şi funcţionarea Casei de Economii şi Consemnaţiuni (prin O.U.G. nr. 42/2005, publicată în M. Of. nr. 463 din 1 iunie 2005), nemaiexistând de lege lata nici un caz de imprescriptibilitate în materia depozitelor băneşti făcute la instituţiile de credit româneşti, pe de altă parte. Totodată, cazul prevăzut de art. 1933 lit. e) – acţiunea în apărarea drepturilor nepatrimoniale, a fost trecut, pentru a marca şi importanţa acestor drepturi, primul în enumerarea ipotezelor prevăzute de alin. (2) al art. 19291.

5

Prescripţia dreptului la acţiune privind drepturile accesoriiArt.1930 – (1) O dată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii. (2) În cazul în care un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită, chiar dacă debitorul continuă să execute una sau alta din prestaţiile datorate. (3) Dispoziţiile alin.(2) nu sunt aplicabile în cazul în care prestaţiile succesive alcătuiesc, prin finalitatea lor, rezultată din lege sau convenţie, un tot unitar.

Alineatul (1) al articolului 1930 va avea următorul cuprins: „(1) Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.”

Pentru acurateţe gramaticală şi corelarea cu art. 19301 nou introdus.

Nu există După articolul 1930 se introduc două articole noi, articolele 19301

şi 19302, cu următorul cuprins:

„Prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa garantatăArt. 1930 1 – (1) Prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage şi stingerea dreptului la acţiunea ipotecară. În acest din urmă caz, creditorul ipotecar va putea urmări, în condiţiile legii, doar bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri.

(2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică prescripţiei dreptului la acţiune pentru plata dobânzilor şi alte accesorii ale creanţei ipotecare, care, în afara capitalului, nu mai pot fi acoperite după împlinirea prescripţiei din valorificarea, pe cale silită, a bunului grevat.

Compensaţia şi dreptul de retenţieArt. 1930 2 – Prescripţia nu împiedică stingerea prin compensaţie a creanţelor reciproce şi nici exercitarea dreptului de retenţie, dacă dreptul la acţiune nu era prescris în momentul în care s-ar fi putut opune compensarea sau dreptul de retenţie, după caz.”

Tradiţional, în sistemul Codului nostru civil prescripţia creanţei principale atrage şi prescripţia garanţiilor reale accesorii (gajuri şi ipoteci). Această soluţie este însă criticabilă pentru că face abstracţie de caracterul real al drepturilor de gaj sau ipotecă. Iată de ce alte legislaţii, precum Codul civil german (art. 216), Codul civil elveţian (art. 790, 807) şi Codul federal elveţian al obligaţiilor (art. 140) sau Codul civil olandez (art. 3.11.20b) şi, în general, toate legislaţiile civile care au urmat drept model Codul civil german, care prevăd o altă soluţie: prescripţia acţiunii personale nu atrage şi stingerea garanţiilor reale, creditorul garantat putând să-şi satisfacă creanţa din valoarea bunurilor afectate garanţiei.O astfel de soluţie este absolut necesară şi în sistemul nostru, deoarece ipoteca, legală sau convenţională, o dată înscrisă în cartea funciară nu se stinge decât prin radiere, iar aceasta nu poate fi dispusă decât dacă creanţa a fost

6

stinsă prin plată ori bunul imobil a pierit, însă nu şi prin simpla prescriere a dreptului la acţiune privind creanţa principală. Regulile de carte funciară, bazate pe efectul constitutiv al înscrierii şi principiul publicităţii materiale impun, aşadar, o altă soluţie, practic imprescriptibilitatea extinctivă a acţiunii ipotecare (a se vedea şi art. 807 CCE care prevede chiar imprescriptibilitatea creanţei prin efectul înscrierii ipotecii în cartea funciară).Cât priveşte garanţiile reale mobiliare, soluţia trebuie să fie aceeaşi, atât în cazul gajului (prin deposedarea debitorului de către bun, acesta din urmă recunoaşte practic creditorului gajist creanţa garantată şi dreptul de a se îndestula din bunul gajat), cât şi a garanţiilor reale fără deposedare, care sunt supuse de regulă publicităţii prin înscrierea la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, ceea ce asigură, prin aceasta, opozabilitatea erga omnes a garanţiei respective.

Aceste excepţii se justifică prin efectul de drept al acţiunii compensaţiei şi prin recunoaşterea dreptului retentorului de către debitor cât timp creditorul obligaţiei de restituire nu solicită predarea bunului. Aceasta regulă este prevăzută, în mod expres, de art. 215 BGB.

7

Executarea de bună-voie a obligaţieiArt.1931 – Cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit.

Articolul 1931 va avea următorul cuprins:„Efectele prescripţiei împliniteArt. 1931 – (1) După împlinirea prescripţiei, cel obligat are dreptul să refuze executarea prestaţiei. (2) Cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce dreptul la acţiune s-a prescris nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit. (3) Recunoaşterea unui drept prescris, făcută printr-un act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiune este prescrisă sunt valabile, chiar dacă cel care a făcut-o nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit. În aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie.”

1. Pentru acurateţe juridică.

2. Se propune amendarea art.1931 pe următoarele aspecte:a) stabilirea efectului prescripţiei împlinite, refuzul celui obligat să execute prestaţia de care era ţinut (alin.1), efect care poate fi dedus numai pe cale de interpretare în lipsa unei dispoziţii exprese, fapt uneori contestat în doctrina, în special pe terenul art. 1091 C. civ. actual care enumeră prescripţia printre modurile de stingere a obligaţiilor; a se vedea, în acelaşi sens, art. 214 alin. (1) BGB, art. 272 alin. (1) din Codul civil grec;b) eliminarea din alin. (2) a referirii la creditor, deoarece dreptul la acţiune prescris poate avea şi un alt obiect decât plata unei creanţe (restituirea unui bun, radierea unui drept înscris într-un registru, recunoaşterea unui drept nepatrimonial, cum este dreptul la acţiunea în stabilirea filiaţie, dacă este supus prescripţiei etc.);c) consacrarea expresă a valabilităţii actelor prin care se recunoaşte dreptul prescris sau se constituie garanţii, chiar dacă cel obligat a ignorat împlinirea prescripţiei extinctive (a de vedea şi art. 214 alin. (2), teza a doua, BGB, art. 272 alin. (2), teza a doua, din Codul civil grec). S-a introdus şi o teză finală pentru a preciza efectele recunoaşterii directe sau indirecte: renunţarea la prescripţia împlinită, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 1937 din Proiect.

8

Cazurile de imprescriptibilitate a dreptului la acţiune Art.1932 – Dreptul la acţiune este imprescriptibil în cazurile prevăzute de lege, precum şi ori de câte ori prin natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit, exerciţiul său nu poate fi limitat în timp.

Articolul 1932 se elimină. Pentru o mai bună tehnică legislativă se propune reamplasarea art. 1932, după art. 1929 privitor la prescriptibilitatea dreptului la acţiune, adică, în speţă, art. 19291 alin. (1) privitor la imprescriptibilitatea dreptului la acţiune în general.

Cazuri speciale de imprescriptibilitate a dreptului la acţiuneArt.1933 – În afara cazurilor prevăzute la art.1932, sunt imprescriptibile şi drepturile privitoare la:

a) acţiunea în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept;

b) acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic;

c) acţiunea în anularea certificatului de moştenitor, dacă obiectul său îl constituie fie stabilirea masei succesorale, fie partajul succesoral, sub condiţia acceptării moştenirii în termenul prevăzut de lege;

d) acţiunea privind restituirea sumelor de bani încredinţate în depozit unei case de păstrare sau unei societăţi bancare, ori altei organizaţii de credit;

e) acţiunea privind apărarea unui drept nepatrimonial, cu excepţia cazului în care prin lege se dispune altfel.

Articolul 1933 se elimină. Din considerente de tehnică legislativă art. 1993 a fost transferat ca alin. (2) al art. 19291, care reglementează la nivel de principiu imprescriptibilitatea dreptului material la acţiune.

Cazuri în care se poate renunţa la prescripţie Art.1934 – Nu se poate renunţa la prescripţie cât timp nu a început să curgă, dar se poate renunţa la prescripţia împlinită, precum şi la beneficiul termenului curs pentru prescripţia începută şi neîmplinită.

Articolul 1934 va avea următoarea denumire:„Renunţarea la prescripţie”.

Pentru simplificarea denumirii marginale.

Felurile renunţării la prescripţie Art.1935 – (1) Renunţarea la prescripţie este expresă sau tacită. (2) Renunţarea tacită trebuie să fie neîndoielnică; ea

9

poate rezulta numai din manifestări neechivoce.

Persoane care nu pot renunţa la prescripţieArt.1936 - (1) Cel lipsit de capacitatea de a înstrăina sau, după caz, de a se obliga, nu poate renunţa la prescripţie. (2) Renunţarea îşi produce efecte numai în privinţa celui care a făcut-o. Ea nu poate fi invocată împotriva codebitorilor solidari ori ai unei obligaţii indivizibile sau împotriva fideiusorilor.

Alineatul (2) se elimină. Alineatul (2) se referă la întinderea efectelor renunţării, iar nu la capacitatea civilă cerută renunţătorului, motiv a fost transferat, alcătuind un articol distinct – art. 19371

Efectele renunţării la prescripţieArt.1937 – (1) După renunţare, începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel. (2) Dacă partea îndreptăţită renunţă la prescripţie în cursul acesteia, sunt aplicabile dispoziţiile privind întreruperea prescripţiei.

Alineatul (2) al articolului 1937 va avea următorul cuprins: „(2) Dacă partea îndreptăţită renunţă la beneficiul termenului scurs până la acea dată, sunt aplicabile dispoziţiile privind întreruperea prescripţiei prin recunoaşterea dreptului”.

Completarea alineatului (2) se impune pentru a se preciza despre ce fel de întrerupere este vorba şi a se evita astfel o interpretare greşită, precizându-se totodată că e vorba nu de renunţare la prescripţia împlinită, ci la beneficiul termenului deja scurs.

Nu există După articolul 1937 se introduce un articol nou, articolul 19371, cu următorul cuprins:„Întinderea renunţării la prescripţieArt.1937 1 – Renunţarea îşi produce efecte numai în privinţa celui care a făcut-o. Ea nu poate fi invocată împotriva codebitorilor solidari ori ai unei obligaţii indivizibile sau împotriva fideiusorilor.”

Pentru sistematizare, noul articol preia dispoziţiile alin. (2) al art. 1936 deoarece se referă la caracterul personal al renunţării şi limitele acesteia, respectiv la inopozabilitatea renunţării codebitorilor solidari, ai unei obligaţii indivizibile sau contra fideiusorilor, după caz.

Regimul juridic al clauzelor contrare reglementării legale a prescripţieiArt.1938 – Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este lovită de nulitate absolută. Sunt, astfel, nule clauzele prin care s-ar mări ori s-ar micşora termenele de prescripţie stabilite sau s-ar exclude prescripţia, fie direct, fie prin declararea ca imprescriptibile a unor acţiuni care, potrivit legii, sunt prescriptibile.

Articolul 1938 se elimină. Mutat infra, la art. 19411, deoarece este vorba de un text ce priveşte caracterul de ansamblu al normelor care reglementează regimul prescripţiei extinctive.

Interzicerea invocării din oficiu a prescripţieiArt.1939 – (1) Organul de jurisdicţie - instanţa de judecată,

Articolul 1939 va avea următorul cuprins:„Invocarea prescripţiei de către partea interesată

Modificarea art. 1939 se impune pentru a enunţa regula privind persoana

10

tribunalul arbitral sau alt organ cu atribuţii jurisdicţionale - nu poate aplica prescripţia din oficiu. (2) Dispoziţiile articolului de faţă sunt aplicabile chiar dacă invocarea prescripţiei ar fi în interesul statului sau al unităţilor sale administrativ-teritoriale.

Art. 1939 – (1) Prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, şi fără a fi ţinut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credinţă. (2) Organul de jurisdicţie - instanţa de judecată, tribunalul arbitral sau alt organ cu atribuţii jurisdicţionale - nu poate invoca şi nici aplica prescripţia din oficiu. (3) Dispoziţiile prezentului articol sunt aplicabile chiar dacă invocarea prescripţiei ar fi în interesul statului sau al unităţilor sale administrativ-teritoriale.”

îndreptăţită să invoce prescripţia împlinită, faptul că acţiunea prescripţiei extinctive nu este condiţionată de dovada vreunui titlu liberator şi de existenţa bunei-credinţe în privinţa beneficiarului prescripţiei împlinite (a se vedea şi art.1890 C. civ. rom.), precum şi pentru a sublinia faptul că organul de jurisdicţie nu poate nici invoca şi, a fortiori, nici aplica din oficiu prescripţia.

Momentul până la care se poate invoca prescripţiaArt.1940 – (1) Prescripţia poate fi opusă pentru prima oară chiar în apel, iar, în lipsa apelului, chiar şi în recurs. De asemenea, când este cazul, prescripţia poate fi invocată şi în faţa instanţei care rejudecă fondul după casare.

(2) În arbitraj, prescripţia poate fi opusă pe tot parcursul soluţionării litigiului.

Persoane care pot invoca prescripţiaArt.1941 – Codebitorii şi fideiusorii pot invoca prescripţia, chiar dacă unul dintre debitori a neglijat să o facă ori a renunţat la ea; tot astfel o pot face creditorii celui interesat, precum şi orice altă persoană interesată.

Articolul 1941 va avea următorul cuprins:„Invocarea prescripţiei de către alte persoaneArt. 1941 – Codebitorii unei obligaţii solidare sau indivizibile şi fideiusorii pot invoca prescripţia, chiar dacă unul dintre debitori a neglijat să o facă ori a renunţat la ea; tot astfel o pot face creditorii celui interesat, precum şi orice altă persoană interesată.”

Pentru corelarea denumirii marginale cu conţinutul real al art. 1941 şi pentru a se preciza despre ce fel de codebitori este vorba.

11

Nu existăDupă articolul 1941 se introduc două articole noi, articolele 19411

şi 19412, cu următorul cuprins:„Regimul aplicabil prescripţiei extinctiveArt. 1941 1 – (1) Prescripţia extinctivă este reglementată prin lege. (2) Este interzisă orice clauză prin care o acţiune ar fi declarată drept imprescriptibilă, deşi, potrivit legii, aceasta este prescriptibilă, sau invers, o acţiune declarată de lege imprescriptibilă ar fi considerată, fie direct, fie indirect, drept prescriptibilă extinctiv. (3) Cu toate acestea, prin acordul expres al părţilor, durata termenelor de prescripţie poate fi mărită sau, după caz, micşorată, fără însă ca aceasta să poată fi redusă la mai puţin de un an şi nici extinsă la mai mult de 10 ani. (4) De asemenea, părţile pot stabili, prin acord expres, data începerii cursului prescripţiei şi pot lărgi, modifica sau suprima cauzele legale de suspendare ori de întrerupere a cursului prescripţiei. (5) Dispoziţiile alin. (3) şi (4) nu se aplică în cazul drepturilor la acţiune de care părţile nu pot să dispună şi nici acţiunilor derivate din contractele de adeziune, de asigurare şi cele supuse legislaţiei consumatorului. (6) Orice clauză contrară este lovită de nulitate absolută.”

Articolul 19411 este fostul art. 1938, care, din considerente de tehnică legislativă, trebuie să fie plasat la sfârşitul secţiunii deoarece vizează caracterul normelor care reglementează prescripţia extinctivă. Totuşi, spre deosebire de textul original s-au operat 3 modificări importante, în acord cu specificul raporturilor de drept privat în care interesele părţilor nu trebuie sacrificate, ci trebuie avute în vedere cu prioritate::1. s-a precizat că regimul prescripţiei se stabileşte numai prin lege, iar nu şi prin acte normative de rang secund, cum sunt hotărârile de Guvern;2. în acord cu reglementările recente de drept comparat (art. 22 din Convenţia asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri de la New-York din 1974, art. 10.3 din Principiile Unidroit) sau comunitar (Directiva 99/44/CE privind vânzările de consum), dar şi cu diferite proiecte legislative (art. 2235 alin. 2 din Anteproiectul Catala de modificare a Codului civil francez), s-a reglementat posibilitatea părţilor de a modifica durata termenelor de prescripţie, în anumite limite minime (1 an) şi maxime (10 ani), ceea răspunde mai bine atât raţiunilor prescripţiei (conservarea probelor şi lichidarea cât mai rapidă a litigiilor), cât şi securităţii circuitului civil, precum şi nevoilor unor schimburi economice facile, rapide şi sigure; or, în materia raporturilor contractuale guvernate de libertatea contractuală, părţile pot să

12

amenajeze cel mai bine modul de rezolvare a diferendelor stabilind şi termenele în care pot fi emise pretenţiile reciproce;3. s-a prevăzut, de asemenea, posibilitatea modificării cursului prescripţiei (început, suspendare, întrerupere), potrivit intereselor părţilor;4. s-au prevăzut şi limitele generale ale clauzelor derogatorii de la regimul prescripţiei extinctive (alin. 2 şi 5) în cazurile care interesează ordinea publică;5. s-a prevăzut, în sfârşit, sancţiunea mai energică a considerării nescrise a clauzelor contrare reglementării legale a prescripţiei în locul nulităţii absolute, pentru a limita numărul proceselor şi a preveni abuzurile în materie.

Nu există Domeniu de aplicareArt. 1941 2 – (1) Dispoziţiile prezentului titlu constituie dreptul comun în materia prescripţiei extinctive. (2) Prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a unei hotărâri judecătoreşti sau a altui titlu executoriu este supusă dispoziţiilor Codului de procedură civilă, afară de cazul în care acestea din urmă ar fi neîndestulătoare.”

Se propune introducerea unui text nou privitor la domeniul de aplicare a prevederilor prezentului titlu, în sensul că acesta reprezintă dreptul comun în materia prescripţiei extinctive de drept civil (alin. 1), prevăzându-se de asemenea, în mod expres, corelaţia cu prescripţia dreptului de a obţine executarea silită care, din considerente tehnice şi, mai ales, practice este reglementată în Codul de procedură civilă – art. 405-4053 (introduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.219/2005) – şi

13

ale cărui dispoziţii se vor completa tot cu prevederile aplicabile prescripţiei dreptului la acţiune, ca drept comun în materie. Prescripţia dreptului de a obţine executarea silită constituie unul din incidentele care opresc executarea silită, fapt care a justificat reglementarea în Cartea V „Despre executarea silită” din Codul de procedură civilă, soluţie menţinută şi de Proiectul Noului Cod de procedură civilă.

14

CAPITOLUL IITermenul prescripţiei extinctive

Termenul generalArt.1942 – Termenul prescripţiei este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen.

Denumirea articolului 1942 va avea următorul cuprins: „Termenul general de 3 ani”.

Pentru acurateţe şi a sublinia caracterul de termen general al termenului de 3 ani.

Termenul de prescripţie în cazul acţiunilor reale specialeArt.1943 – Termenul de prescripţie este de 10 ani în cazul acţiunilor reale, dacă prin lege nu se dispune altfel sau dacă contrariul nu rezultă din natura dreptului.

Articolul 1943 va avea următorul cuprins:„Termenul de prescripţie de 10 ani. CazuriArt. 1943 – Se va prescrie în termen de 10 ani dreptul la acţiune privitor la: a) drepturile reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori nu sunt supuse altui termen de prescripţie; b) repararea prejudiciului cauzat unei persoane prin tortură sau acte de barbarie ori, după caz, a celui cauzat prin violenţă ori agresiuni sexuale comise contra unui minor sau asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa; c) repararea prejudiciului adus mediului înconjurător.”

Din considerente de sistematizare se impune gruparea acţiunilor prescriptibile în termen de 10 ani într-un singur articol. Prin urmare, articolul 1943 şi 1946 alin. (2) au fost contopite într-un singur articol, cu menţiunea că în cazul acţiunii în răspundere pentru repararea prejudiciului corporal sau moral cauzat prin acte de tortură sau barbarie termenul de 10 ani contra unui minor a fost extins, pentru identitate de raţiune, la orice persoană, precizându-se totodată că textul este aplicabil şi în cazul victimelor unor agresiuni sexuale. Termenul de 10 se justifică deoarece este vorba de protecţia valorilor supreme legate de viaţa, libertatea şi demnitatea persoanei fizice, care în cazul unui termen prea scurt (3 ani) s-ar vedea de multe ori periclitate, mai ales când impedimente sau motive de orice natură (socială, morală, fizică, teamă, ruşine etc.) ar împiedica victima să acţioneze într-un timp prea scurt.

Termenul de prescripţie în cazul executării obligaţiei prin prestaţii periodiceArt.1944 – (1) Dreptul la acţiune pentru plata rentelor sau altor creanţe, al căror capital nu este niciodată exigibil şi care produc în folosul creditorului prestaţii periodice, se

Articolul 1944 se elimină. Simplificarea regimului termenelor de prescripţie reclamă ca, în lipsa unei justificări serioase, să fie aplicabil termenul general de 3 ani cât mai larg cu putinţă, indiferent de obiectul

15

prescrie în zece ani, socotiţi de la scadenţa primei rate neplătite. (2) Prescrierea dreptului la acţiune pentru plata rentei sau creanţei are drept efect şi prescrierea ratelor datorate.

dreptului la acţiune. Or, în cazul dreptului la acţiune având ca obiect prestaţii periodice termenul de 3 ani este suficient pentru a asigura atât protecţia creditorului, cât şi interesele debitorului. De altfel, de lege lata, în toate cazurile obligaţiilor constând în prestaţii periodice se aplică termenul general de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, această soluţie trebuind să fie menţinută, deoarece ea s-a dovedit în practică a fi pe deplin corespunzătoare.

Reînnoirea titlului constatatorArt.1945 – Cel care datorează o rentă sau orice altă prestaţie anuală care trebuie să dureze mai mult de zece ani, este ţinut după nouă ani de la data celui din urmă titlu constatator, să procure creditorului, la cererea şi pe cheltuiala lui, un titlu nou.

Articolul 1945 se elimină. Pentru corelare cu art. 1944 propus pentru a fi eliminat.

Dreptul la acţiune în răspundere civilă extracontractualăArt.1946 – (1) Dreptul la acţiunea în răspundere civilă extracontractuală se prescrie în termen de 5 ani. (2) Când prejudiciul este cauzat prin tortură sau acte de barbarie, violenţă ori agresiuni sexuale comise contra unui minor, termenul de prescripţie este de 10 ani.

Articolul 1946 se elimină. Alineatul (2) a fost transferat supra, în cadrul art. 1943, deoarece este vorba tot de un termen de 10 ani.Cât priveşte termenul de 5 ani prevăzut de alin. (1) pentru orice acţiune în răspundere extracontractuală a fost eliminat, pentru a rămâne aplicabil termenul general de 3 ani, cum se întâmplă şi de lege lata în sistemul Decretului nr. 167/1958, care ar trebui menţinut pentru a asigura şi unitatea reglementării. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât s-a păstrat regula privind începutul cursului prescripţiei de la data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, iar în cazul prejudiciilor cauzate prin infracţiuni s-a

16

prevăzut posibilitatea prelungirii termenului de prescripţie a acţiunii în răspundere civilă delictuală dacă termenul de prescripţie din materie penală ar fi mai lung (art. 1134).

17

Termenul de prescripţie în materia raporturilor de asigurare sau reasigurareArt.1947 – Dreptul la acţiune întemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare se prescrie printr-un termen de doi ani.

Articolul 1947 se elimină. Din considerente de simplificare a regimului prescripţiei extinctive se cuvine suprimarea termenului de 2 ani din materia asigurărilor şi înlocuirea lui cu cel de 3 ani. De altfel, existenţa unui termen de 2 ani (art. 3 alin. 2 D. nr. 167/1958, aplicabil doar unor raporturi de asigurare de bunuri) fost criticat în doctrină pentru că termenul nu privea toate asigurările, şi oricum era prea apropiat faţă de termenul general de 3 ani, el însuşi suficient de scurt pentru a asigura o protecţie corespunzătoare atât asigurătorului, cât şi asiguraţilor.

Termenul de prescripţie de 1 an. Cazuri Art.1948 – (1) Se prescrie în termen de un an dreptul la acţiune în cazul: a) hotelierilor sau găzduitorilor, pentru hrana şi locuinţa ce

procură;b) profesorilor, maeştrilor pentru lecţiile ce dau cu ora, cu ziua sau cu luna;c) medicilor şi farmaciştilor, pentru vizite, operaţii sau medicamente;

d) comercianţilor, pentru plata mărfurilor vândute celor care nu fac comerţ;

e) avocaţilor, împotriva clienţilor pentru plata onorariilor şi cheltuielilor. Termenul de prescripţie se va calcula din ziua rămânerii irevocabile a hotărârii sau din aceea a împăcării părţilor, ori a revocării mandatului. În afacerile neterminate nu se vor putea cere onorarii şi cheltuieli mai vechi de 3 ani.f) notarilor publici şi executorilor judecătoreşti, în ceea ce priveşte plata sumelor ce le sunt datorate pentru actele funcţiei lor;

Articolul 1948 va avea următorul cuprins:„Termenul de prescripţie de un an. CazuriArt. 1948 – (1) Se va prescrie în termen de un an dreptul la acţiune în cazul: „a) ospătarilor sau hotelierilor, pentru serviciile pe care le procură; b) profesorilor, institutorilor, maeştrilor şi artiştilor, pentru lecţiile ce dau cu ora, cu ziua sau cu luna; c) medicilor, moaşelor şi farmaciştilor, pentru vizite, operaţii sau medicamente; d) vânzătorilor cu amănuntul, pentru plata mărfurilor vândute şi a furniturilor livrate; e) meşteşugarilor şi artizanilor, pentru plata muncii lor; f) avocaţilor, împotriva clienţilor pentru plata onorariilor şi cheltuielilor. Termenul de prescripţie se va calcula din ziua rămânerii definitive a hotărârii sau din aceea a împăcării părţilor, ori a revocării mandatului. În afacerile neterminate nu se vor putea cere onorarii şi cheltuieli mai vechi de 3 ani;

g) notarilor publici şi executorilor judecătoreşti, în ceea ce priveşte plata sumelor ce le sunt datorate pentru actele funcţiei lor. Termenul prescripţiei se va calcula din ziua în care aceste sume au devenit exigibile;

1. Pentru acurateţe juridică şi lingvistică şi corelarea cu nomenclatorul ocupaţiilor şi profesiilor actuale, precum şi, în cazul prevăzut de alin. (1), litera f), pentru corelare cu prevederile Proiectului Noului Cod de procedură civilă care nu mai reţine categoria hotărârilor judecătoreşti „irevocabile”, aceasta fiind înlocuită de hotărârile „definitive”. A se vedea, în acelaşi sens, şi art. 1447-1448 CC1940, care a servit drept model; adde art. 128 CEO (care prevede însă un termen mult mai lung: 5 ani).

18

g) inginerilor, arhitecţilor, geodezilor, contabililor şi altor liber-profesionişti, pentru plata sumelor ce li se cuvin. Termenul prescripţiei se va socoti din ziua când s-a terminat lucrarea. (2) În toate cazurile, continuarea lecţiilor, serviciilor, actelor sau lucrărilor nu întrerupe prescripţia pentru sumele datorate.

h) inginerilor, arhitecţilor, geodezilor, contabililor şi altor liber-profesionişti, pentru plata sumelor ce li se cuvin. Termenul prescripţiei se va socoti din ziua când s-a terminat lucrarea. (2) În toate cazurile, continuarea lecţiilor, serviciilor, actelor sau lucrărilor nu întrerupe prescripţia pentru sumele scadente.”

Termenul de prescripţie de 6 luni. CazuriArt.1949 – Se va prescrie prin împlinirea unui termen de 6 luni dreptul la acţiune privitor la:

a) executarea obligaţiei de garanţie pentru viciile aparente ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate, dacă prin lege sau prin contract s-a prevăzut răspunderea pentru acestea;

b) executarea obligaţiei de garanţie pentru viciile ascunse sau pentru lipsa ascunsă a unor calităţi sau cantităţi convenite, afară numai dacă aceste vicii sau lipsuri au fost tăinuite cu viclenie;

c) restituirea sumelor încasate din vânzarea biletelor pentru un spectacol care nu a mai avut loc.

Articolul 1949 va avea următorul cuprins:„Termenul de prescripţie de un an. Alte cazuriArt. 1949 – (1) Se va prescrie prin împlinirea unui termen de un an şi dreptul la acţiune privitor la restituirea sumelor încasate din vânzarea biletelor pentru un spectacol care nu a mai avut loc. (2) De asemenea, dacă prin lege nu se dispune altfel, se va prescrie prin împlinirea unui termen de un an şi dreptul la acţiunea izvorâtă dintr-un contract de transport de bunuri terestru, aerian sau pe apă, îndreptată împotriva transportatorului. (3) În cazul prevăzut la alin. (2), termenul de prescripţie este de 3 ani, atunci când contractul de transport a fost încheiat spre a fi executat succesiv sau, după caz, combinat, cu acelaşi mijloc de transport sau cu mijloace de transport diferite.”

Se propune unirea art. 1949 şi 1950 într-un singur articol şi aplicarea, din considerente d simplificare şi unificare legislativă pe cât posibil a termenelor de prescripţie, tot a unui termen de un an şi pentru aceste cazuri, termen suficient de lung pentru a asigura o protecţie efectivă a realizării creanţelor prevăzute în acest articol. Prin urmare, prevederile art. 1950, corelate cu dispoziţiile noi ale art. 1543 referitoare la transportul succesiv şi combinat (prescripţia în materia contractului de transport), din considerente de sistematizare, au fost transferate într-un singur articol care se referă la aplicarea unui termen de prescripţie de un an, termen cu valenţă generală în materia transporturilor, în lipsa unui alt termen special, limitându-se totodată aplicarea lui la materia transporturilor de bunuri, în cazul transporturilor de persoane fiind aplicabil fie termenul general de 3 ani, fie un termen special (2 ani, în cazul transporturilor de peroane cu aeronave, de exemplu, conform Legii nr. 355/2003).În acord cu legislaţia specială (art. 11 din Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru

19

pagubele generate de produsele defectuoase, publicată în M. Of. nr. 552 din 22 iunie 2004, care instituie un termen de 3 ani pentru repararea pagubele generate de produsele defectuoase) şi dreptul comparat (unde termenul de prescripţie pentru pagubele pricinuite de viciile ascunse este termenul de drept comun sau un termen special mult mai lung decât cel de 6 luni din Proiect) se propune extinderea termenului de prescripţie de drept comun şi la materia viciilor şi a lipsei de conformitate a bunurilor care fac obiectul unor obligaţii contractuale. Termenul de 6 luni este foarte scurt, putând crea dificultăţi creditorului pentru a acţiona în timp util contra debitorului, mai ales când acţiunea ar fi îndreptată contra succesorilor săi în drepturi. În fond, ceea ce contează este producerea viciilor în termenul de garanţie, şi existenţa unui termen suficient de lung pentru a acţiona, motiv pentru care, prin Legea nr. 240/2004 s-a considerat, în acord cu reglementările comunitare că trebuie să existe un termen minim de 3 ani, considerente care sunt deopotrivă valabile în toate cazurile de răspundere pentru viciile lucrului sau lucrării.

20

Contractul de transportArt.1950 – (1) De asemenea, dacă prin lege nu se dispune altfel, se va prescrie prin împlinirea unui termen de 6 luni dreptul la acţiunea izvorâtă dintr-un contract de transport terestru, aerian sau pe apă, îndreptată împotriva unui cărăuş sau alt transportator. (2) În cazul prevăzut la alin.(1), termenul de prescripţie este de un an, atunci când contractul de transport a fost încheiat spre a fi executat succesiv cu mijloace de transport diferite.

Articolul 1950 se elimină. Conţinutul anterior al art. 1950 a fost transferat supra, art. 1949 alin. (2) şi (3).

Repunerea în termenul de prescripţie. Procedură Art.1951 – (1) Cel care, din motive temeinice, nu şi-a exercitat în termen dreptul la acţiune supus prescripţiei, poate cere organului de jurisdicţie competent, repunerea în termen şi judecarea cauzei. (2) Repunerea în termen nu poate fi dispusă decât dacă partea şi-a exercitat dreptul la acţiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie.

Denumirea articolului 1951 va avea următorul cuprins: „Repunerea în termenul de prescripţie”.

Pentru simplificarea denumirii marginale.

CAPITOLUL IIICursul prescripţiei extinctive

Secţiunea 1Începutul prescripţiei extinctive

Începutul prescripţiei extinctiveArt.1952 – Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune.

Articolul 1952 va avea următorul cuprins:„Regula generalăArt. 1952 – Prescripţia începe să curgă de la data când dreptul la acţiune putea sau trebuia să fie exercitat, afară de cazul în care prin lege se prevede altfel.”

1. Denumirea marginală a fost modificată pentru acurateţe juridică. Regula cuprinsă în articolul 1952 are un caracter general, fiind aplicabilă ori de câte ori prin lege nu se prevede o altă dată privind începutul curgerii prescripţiei.

2. Textul iniţial confundă naşterea

21

dreptului la acţiune – data când dreptul subiectiv este încălcat sau trebuie exercitat (moment obiectiv) – cu începutul prescripţiei extinctive (moment subiectiv) care trebuie legat de data când dreptul la acţiune putea sau trebuia exercitat, adică data când titularul său a cunoscut ori trebuia să cunoască elementele care fundează dreptul său: fapta ilicită şi cel care este ţinut să răspundă; or, aceste elemente pot să nu fie cunoscute la data încălcării dreptului subiectiv. Dacă prescripţia ar începe totuşi să curgă, atunci caracterul său sancţionator nu se mai justifică ori de câte prescripţia ar fi împlinită înainte ca titularul dreptului la acţiune să poată efectiv să acţioneze şi să facă acte de întrerupere. A se vedea, în acelaşi sens, art. 3 (privitor la data cunoaşterii – date of knowlegde – elementelor necesare exercitării dreptului la acţiune) şi 4 (privitor la data când trebuia cunoscute aceste elemente – constructive knowlegde) din Proiectul Legii engleze privind prescripţia extinctivă din 2001 (Limitation Bill 2001).În felul acesta se evită riscul ca prescripţia să se împlinească înainte ca ea să fi început efectiv să curgă, deoarece titularului dreptului la acţiune nu i se poate reproşa inacţiunea, dacă nu avea posibilitatea reală de a face acte întreruptive din cauza necunoaşterii existenţei dreptului sau a momentului exigibilităţii acestuia.

22

Începutul prescripţiei extinctive în unele cazuri speciale

Art.1953 – (1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripţia începe să curgă de la data când obligaţia devine exigibilă, iar în cazul obligaţiei de a nu face, de la data încălcării acesteia.

(2) În cazul în care dreptul este afectat de un termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la împlinirea termenului sau, după caz, de la data renunţării la beneficiul termenului stabilit exclusiv în favoarea creditorului. (3) Dacă dreptul este afectat de o condiţie suspensivă, prescripţia începe să curgă de la data când s-a îndeplinit condiţia.

1. Denumirea articolului 1953 va avea următorul cuprins: „Dreptul la acţiune în executarea obligaţiilor de a da sau de a face”.

2. Alineatul (1) al articolului 1953 va avea următorul cuprins: „(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligaţiilor de a da sau de a face prescripţia începe să curgă de la data când obligaţia devine exigibilă.”

1. Pentru corelarea denumirii marginale cu conţinutul articolului şi obiectul prescripţiei extinctive.

2. Se propune modificarea alin. (1) prin precizarea obiectului obligaţiilor contractuale sau extracontractuale vizate de prima teză a alin. (1) al art. 1953, şi corelarea cu noua regulă generală, introdusă la art. 1953, care implică ca în cazul obligaţiilor de a nu face, prescripţia să nu înceapă să curgă de la data încălcării lor, ci tot de la data când titularul dreptului la acţiune a luat cunoştinţă de încălcare, deoarece altfel acesta ar fi sancţionat, fără a fi în culpă ori de câte ori a luat cunoştinţă de încălcare după data săvârşirii faptei ilicite. A se vedea, în acelaşi sens, art. 3.11.11. alin. (1) din Codul civil olandez privitor la ipoteza obligaţiilor contractuale de a da şi de a face ceva.

Acţiuni reale prescriptibile extinctivArt.1954 – În cazul acţiunilor reale prescriptibile extinctiv, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data încălcării dreptului, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Articolul 1954 se elimină.

Pentru corelarea cu noua regulă generală privind începutul prescripţiei, introdusă la art. 1953, care condiţionează începerea prescripţiei de cunoaşterea încălcării dreptului subiectiv de către titularul dreptului la acţiune. Or, în cazul drepturilor reale, cărora le corespunde o obligaţie generală şi negativă de a nu face, simpla încălcare a dreptului nu poate atrage începerea prescripţiei, decât dacă acest fapt este cunoscut de titularul dreptului la acţiune. Dimpotrivă, în cazul în care acest fapt nu este cunoscut şi nici nu trebuia, după împrejurări, să fie cunoscut, titularul dreptului la

23

acţiune riscă să fie sancţionat pe nedrept, ceea ce ar fi profund inechitabil.

24

Dreptul la acţiunea în restituirea prestaţiilorArt.1955 – Prescripţia dreptului la acţiune în restituirea prestaţiilor făcute în temeiul unui act anulabil ori desfiinţat pentru rezoluţiune sau altă cauză de ineficacitate, începe să curgă de la data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a desfiinţat actul, cu excepţia cazului când dreptul la acţiune a fost exercitat chiar în procesul în care s-a dispus desfiinţarea actului.

Articolul 1955 va avea următorul cuprins:„Dreptul la acţiunea în restituirea prestaţiilorArt. 1955 – Prescripţia dreptului la acţiune în restituirea prestaţiilor făcute în temeiul unui act anulabil ori desfiinţat pentru rezoluţiune sau altă cauză de ineficacitate, începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a desfiinţat actul, cu excepţia cazului când dreptul la acţiune a fost exercitat chiar în procesul în care s-a dispus desfiinţarea actului.”

Pentru corelarea cu prevederile Proiectului Noului Cod de procedură civilă care nu mai reţine categoria hotărârilor judecătoreşti „irevocabile”, aceasta fiind înlocuită cu aceea a celor „definitive”.

Dreptul la acţiunea în restituirea prestaţiilor succesive Art.1956 – Când este vorba de prestaţii succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, iar dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la data ultimei prestaţii neexecutate.

Denumirea articolului 1956 va avea următorul cuprins: „Dreptul la acţiunea în executarea prestaţiilor succesive”.

Pentru corelarea denumirii marginale cu conţinutul articolului.

Dreptul la acţiune în materia asigurărilorArt.1957 - În cazul asigurării contractuale, prescripţia începe să curgă de la expirarea termenelor stabilite de părţi pentru plata primei de asigurare, respectiv pentru plata indemnizaţiei sau, după caz, a despăgubirilor ori a sumei asigurate.

Dreptul la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicităArt.1958 – (1) Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. (2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile prin analogie şi în cazul acţiunii în restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără just temei, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri, precum şi în cazul acţiunii revocatorii.

Articolul 1958 va avea următorul cuprins:„Dreptul la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicităArt. 1958 – (1) Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. (2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile prin analogie şi în cazul acţiunii în restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri”.

Pentru acurateţe juridică şi corelarea cu dispoziţiile din materia îmbogăţirii fără justă cauză şi a acţiunii pauliene (pentru care se propune un termen special de prescripţie de un an, precum şi o regulă specială privind începutul prescripţiei, cf. art. 1197106)

Dreptul la acţiune în anularea actului juridicArt.1959 – (1) Prescripţia dreptului la acţiunea în anularea unui act juridic începe să curgă:a) în caz de violenţă, din ziua când aceasta a încetat;b) în cazul dolului, din ziua când a fost descoperit;c) în cazul incapabililor sau al celor cu capacitate de

exerciţiu restrânsă, din ziua când au dobândit La alineatul (1) al articolului 1959, litera c) se elimină.

Se propune eliminarea cazului prevăzut de lit. c) a alin. (1), deoarece, atât de lege lata (art. 14 din D. nr. 167/1958), cât şi potrivit Proiectului (art. 1963 lit. d) incapacitatea nu este o cauză de suspendare a cursului prescripţiei, textul fiind, de altfel, în contradicţie şi

25

capacitatea deplină de exerciţiu;d) în caz de eroare ori în celelalte cazuri de anulare, din ziua

când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal ori persoana chemată de lege să-i încuviinţeze actele a cunoscut cauza anulării, însă nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului juridic.

(2) În cazurile în care nulitatea relativă poate fi invocată de o terţă persoană, prescripţia începe să curgă, dacă prin lege nu se dispune altfel, de la data când terţul a cunoscut existenţa cauzei de nulitate.

cu prevederile literei d) care prevede curgerea prescripţiei extinctive pentru alte cazuri de anulare, de la data când reprezentantul sau ocrotitorul legal a cunoscut cauza anulării, dar nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului anulabil, ipoteză care include şi cazul incapacităţii.

Dreptul la acţiune izvorât din transmiterea unor bunuri sau executarea unor lucrări, pentru vicii aparente

Art.1960 – (1) Prescripţia dreptului la acţiune izvorât din transmiterea unor bunuri sau executarea unor lucrări, cu vicii aparente, în cazurile în care legea sau contractul obligă la garanţie şi pentru asemenea vicii, începe să curgă de la predare. Dacă, însă, legea prevede întocmirea unui înscris de constatare a viciilor, termenul de prescripţie începe de la data la care trebuia să se întocmească acel înscris sau, dacă a fost întocmit mai înainte, de la această din urmă dată.

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul lipsei calităţilor convenite ori a lipsurilor cantitative, însă numai dacă oricare din aceste lipsuri puteau fi descoperite, fără cunoştinţe speciale, printr-o verificare normală.

1. Denumirea articolului 1960 va avea următorul cuprins: „Dreptul la acţiunea în răspundere pentru vicii aparente”.

2. Alineatul (1) al articolului 1960 va avea următorul cuprins: „(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripţia dreptului la acţiune izvorât din transmiterea unor bunuri sau executarea unor lucrări, cu vicii aparente, în cazurile în care legea sau contractul obligă la garanţie şi pentru asemenea vicii, începe să curgă de la predare. Dacă, însă, legea prevede întocmirea unui înscris de constatare a viciilor, termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care trebuia să se întocmească acel înscris sau, dacă a fost întocmit mai înainte, de la această din urmă dată.”

1. Pentru simplificarea denumirii marginale.

2. Pentru acurateţe gramaticală şi corelarea cu legislaţia specială care ar prevedea alte momente de la care începe să curgă prescripţia. La teza a doua a alin. (1) au fost omise, din eroare, cuvintele „să curgă” menţionate cu bold.

Dreptul la acţiune pentru vicii ascunseArt.1961 – (1) Prescripţia dreptului la acţiune pentru viciile ascunse începe să curgă:a) în cazul unui bun transmis sau al unei lucrări executate,

alta decât o construcţie, de la împlinirea unui an de la data preluării (predării) bunului sau lucrării, afară numai dacă viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii.

1. Denumirea articolului 1961 va avea următorul cuprins: „Dreptul la acţiunea în răspundere pentru vicii ascunse”.

2. Alineatul (1) al articolului 1961 va avea următorul cuprins: „(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripţia dreptului la acţiune pentru viciile ascunse începe să curgă:

a) în cazul unui bun transmis sau al unei lucrări executate, alta decât o construcţie, de la împlinirea unui an de la data predării

1. Pentru claritate.

2. Pentru acurateţe juridică. În funcţie de obiectul contractului poate fi vorba fie de predarea bunului sau lucrării (la contractul de vânzare sau de prestări de servicii), fie de recepţia bunului sau lucrării (la contractul de antrepriză,

26

b) în cazul unei construcţii, de la împlinirea a trei ani de la data preluării (predării) construcţiei, afară numai dacă viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii.

(2) Pentru executarea unor lucrări curente, în lipsa unei dispoziţii legale sau a unei înţelegeri, termenele prevăzute în alin. (1) sunt, de o lună, în cazul prevăzut la lit. a), respectiv trei luni, în cazul prevăzut la lit. b).

(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică şi în cazul lipsei calităţilor convenite ori a lipsurilor cantitative, însă numai dacă oricare din aceste lipsuri nu puteau fi descoperite, fără cunoştinţe speciale, printr-o verificare normală. (4) Termenele prevăzute în prezentul articol sunt termene de garanţie înăuntrul cărora viciile trebuie, în toate cazurile, să se producă. (5) Prin dispoziţiile prezentului articol nu se aduce, însă, nici o atingere termenelor de garanţie speciale, legale sau convenţionale.

ori recepţiei bunului sau lucrării, afară numai dacă viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii.

b) în cazul unei construcţii, de la împlinirea a trei ani de la data predării sau recepţiei construcţiei, afară numai dacă viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii.”

3. După alineatul 5 al articolului 1961, se introduce un alineat nou , alin. (6) care va avea următorul cuprins:

„(6) Dispoziţiile prezentului articol se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul produselor pentru care s-a prevăzut un termen de valabilitate, ca şi în cazul bunurilor sau lucrărilor pentru care există un termen de garanţie pentru buna funcţionare.”

spre exemplu), moment de la care prescripţia acţiunii pentru vicii ascunse începe să curgă.Dispoziţiile legale speciale rămân aplicabile (a se vedea art. 11 din Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte, în preambulul alineatului prevăzându-se in terminis că dispoziţiile acestui text sunt aplicabile numai dacă „prin lege nu se prevede altfel”.

3. Pentru considerente de tehnică legislativă şi similitudine de reglementare, art. 1962 devine alin. (6) al art. 1961.

Dreptul la acţiune în cazul produselor cu termen de valabilitate sau de garanţieArt.1962 – Dispoziţiile art. 1961 privind începutul prescripţiei, se aplică în mod corespunzător şi în cazul produselor pentru care s-a prevăzut un termen de valabilitate, ca şi în cazul bunurilor sau lucrărilor pentru care există un termen de garanţie pentru buna funcţionare.

Articolul 1962 se elimină. A se vedea explicaţiile de la art.1961 pct. 3.

Secţiunea a 2-aSuspendarea prescripţiei extinctive

Cazuri de suspendare a prescripţieiArt.1963 – Prescripţia nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă:a) între soţi, cât timp durează căsătoria şi nu sunt separaţi în

27

fapt;b) între părinţi, tutore sau curator şi cei lipsiţi de capacitate

de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă ori între curatori şi cei pe care îi reprezintă, cât timp durează ocrotirea şi socotelile nu au fost date şi aprobate;

c) între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti sau al unui act juridic, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât timp administrarea nu a încetat şi socotelile nu au fost date şi aprobate;

d) în cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afară de cazurile în care există o dispoziţie legală contrară;

e) în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit legii, să folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamaţia administrativă, încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de 3 luni de la înregistrarea cererii, dacă legea nu a stabilit un alt termen;

f) în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte din forţele armate ale României, cât timp acestea se află în stare de mobilizare sau de război. Sunt avute în vedere şi persoanele civile care se găsesc în forţele armate pentru raţiuni de serviciu impuse de necesităţile războiului;

g) în cazul în care, cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripţia, este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere, cât timp nu a încetat această

1. La articolul 1963, după litera d) se introduc două litere noi, literele d1) şi d2), cu următorul cuprins:

„d1) cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existenţa datoriei sau exigibilitatea acesteia; d2) pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînţelegerilor dintre părţi, însă numai dacă acestea au fost ţinute în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie;”

2. La articolul 19, litera g) a articolului 1923 va avea următorul cuprins:

„g) în cazul în care, cel împotriva căruia curge sau ar urma să

1. Efectul suspensiv ar trebui recunoscut şi atunci când debitorul ascunde creanţa sau exigibilitatea ei (art. 3.11.20 C. civ. olandez; art. 2941 pct. 8 CCI), precum şi pe durata negocierilor, astăzi foarte frecvente, cu condiţia însă ca ele să fie făcute cu cel mult 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie; a se vedea, pentru acest ultim caz, şi Anteproiectul Catala de modificare a Codului civil francez – art.2264, precum şi Codul civil german, astfel cum a fost modificat în anul 2000 (art. 203).

2. Litera g) a articolului 1923 a fost completată pentru a preciza că forţa majoră suspendă cursul prescripţiei

28

împiedicare; h) în alte cazuri prevăzute de lege.

curgă prescripţia, este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere, cât timp nu a încetat această împiedicare; forţa majoră, când este temporară, nu constituie o cauză de suspendare a prescripţiei decât dacă survine în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie;”

numai dacă intervine în ultimele 6 luni ale termenului de prescripţie, deoarece dacă a intervenit înainte de această dată, titularul dreptului la acţiune are suficient timp pentru a acţiona (a se vedea, în acelaşi sens, par. 206 BGB, modificat în anul 2000; adde art. 2266 alin. 2 din Anteproiectul Catala de modificare a Codului civil francez).

Suspendarea prescripţiei în cazul dezbaterii succesiunii Art.1964 – Prescripţia nu curge contra creditorilor defunctului în privinţa creanţelor acestora asupra succesiunii, pe tot timpul necesar efectuării inventarului bunurilor succesorale, dacă aceştia au cerut efectuarea unui asemenea inventar.

Articolul 1964 va avea următorul cuprins: „Suspendarea prescripţiei în materie succesoralăArt. 1964 – (1) Prescripţia nu curge contra creditorilor defunctului în privinţa creanţelor pe care aceştia le au asupra moştenirii cât timp aceasta nu a fost acceptată de către succesibili ori, în lipsa acceptării, cât timp nu a fost numit un curator care să îi reprezinte. (2) Ea nu curge nici contra moştenitorilor defunctului cât timp aceştia nu au acceptat moştenirea ori nu a fost numit un curator care să îi reprezinte. (3) Prescripţia nu curge de asemenea contra moştenitorilor în privinţa creanţelor pe care aceştia le au asupra moştenirii, de la data acceptării moştenirii şi până la data lichidării acesteia.”

Pentru corelare cu noua terminologia folosită în Cartea IV „Despre moştenire şi liberalităţi”.Se propune totodată reformularea întregului articol pentru a preciza cazurile de suspendare a prescripţiei în caz de deces al debitorului sau creditorului, cât timp moştenirea nu este acceptată ori nu este numit un curator care să-i reprezinte pe moştenitori, cazuri omise din eroare, dar de un real folos. La aceasta mai trebuie adăugat cazul moştenitorului în ce priveşte creanţele sale contra moştenirii (a se vedea art. 2907 CCQ; a se vedea, de asemenea, art. 1882 C. civ. român în vigoare, care vorbeşte doar de moştenitorii care au acceptat sub beneficiu de inventar, însă instituţia acceptării sub beneficiu de inventar a fost eliminată în Proiect). Cât priveşte perioada suspendării în acest ultim caz, aceasta este cuprinsă de la data acceptării şi până la data lichidării patrimoniului succesoral, deoarece uneori este necesară această operaţiune mai ales atunci când moştenitorul vine în concurs cu alţi moştenitori ori cu creditorii defunctului.

29

Efectul general al suspendării prescripţiei Art.1965 – (1) De la data când cauza de suspendare a încetat, prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se pentru împlinirea termenului şi timpul scurs înainte de suspendare. (2) Prescripţia nu se va împlini, însă, înainte de expirarea unui termen de o lună de la data când suspendarea a încetat.

1. Denumirea articolului 1965 va avea următorul cuprins: „Efectul suspendării prescripţiei”.

2. Alineatul (2) al articolului 1965 va avea următorul cuprins: „(2) Cu toate acestea, prescripţia nu se va împlini mai înainte de expirarea unui termen de 6 luni de la data când suspendarea a încetat, cu excepţia prescripţiilor de 6 luni sau mai scurte, care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la încetarea suspendării.”

1.Pentru simplificarea denumirii marginale.

2. Pentru a sublinia caracterul de excepţie al acestei reguli, şi a menţine distincţia de lege lata dintre prescripţiile mai lungi de 6 luni şi cele mai mici, ce rămâne justificată, fiind o soluţie mai echilibrată. A se vedea art. 15 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.În practică, de multe ori, termenul de o lună prevăzut în Proiectul Codului Civil, forma adoptată de Senat s-ar putea dovedi insuficient pentru a permite reclamantului să introducă o acţiune în justiţie, acesta putând întâmpina dificultăţi în pregătirea şi introducerea ei (apelarea la un avocat, căutarea mijloacelor de probă, procurarea mijloacelor financiare pentru plata taxelor judiciare, a onorariilor de avocat etc.).

Nu există După articolul 1965 se introduce un articol nou, articolul 19651, cu următorul cuprins:„Beneficiarul suspendării prescripţiei”Art. 1965 1 – Suspendarea prescripţiei poate fi invocată numai de către partea care a fost împiedicată să facă acte de întrerupere, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.”

Se propune introducerea unui nou articol, art. 19651, care să sublinieze, aşa cum o face 1969 în cazul întreruperii, caracterul personal al efectului suspendării, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Efectele suspendării prescripţiei în cazul codebitorilor solidariArt.1966 – (1) Suspendarea prescripţiei faţă de unul dintre codebitorii solidari sau ai unei obligaţii indivizibile produce efecte şi faţă de ceilalţi.

Articolul 1966 va avea următorul cuprins:„Întinderea efectului suspensivArt. 1966 – Suspendarea prescripţiei faţă de debitorul principal ori faţă de fideiusor produce efecte în privinţa amândurora.”

Pentru simplificarea denumirii marginale şi corelarea cu art. 11691

alin. (1), art. 1181 alin. (1) şi art. 1188 alin. (1), unde, din considerente de tehnică legislativă, au fost strămutate

30

(2) Tot astfel, suspendarea prescripţiei în folosul unuia dintre creditorii solidari sau ai unei obligaţii indivizibile poate fi invocată de către ceilalţi. (3) Dispoziţiile alin.(1) şi (2) sunt aplicabile şi în raporturile dintre debitor şi fidejusor.

prevederile alin. (1) şi (2) ale art. 1966.În consecinţă, art. 1966 va avea doar un singur aliniat care a fost reformulat pentru a prevedea în termeni mai precişi ipoteza reală a regulii cuprinse la fostul alin. (3).

Secţiunea a 3-aÎntreruperea prescripţiei extinctive

Cazurile de întrerupere a prescripţieiArt.1967 – Prescripţia se întrerupe:a) printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia.

Recunoaşterea se poate face unilateral sau convenţional şi poate fi expresă sau tacită.

Când recunoaşterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existenţa dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia. Poate invoca recunoaşterea tacită şi cel îndreptăţit la restituirea unei prestaţii făcute în executarea unui act juridic ce a fost desfiinţat pentru nulitate, rezoluţiune sau orice altă cauză de ineficacitate, atât timp cât bunul individual determinat, primit de la cealaltă parte cu ocazia executării actului, nu este pretins de aceasta din urmă pe cale de acţiune reală ori personală;b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau arbitrale ori prin invocarea, pe cale de excepţiune, a dreptului a cărui acţiune se prescrie.

De asemenea, prescripţia se întrerupe prin constituirea de parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în faţa instanţei de judecată, până la citirea actului de sesizare. În cazul în care despăgubirile se acordă, potrivit legii, din oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe cursul prescripţiei, chiar dacă nu a avut loc constituirea de parte civilă.

Prescripţia este întreruptă chiar dacă sesizarea a fost făcută la un organ de jurisdicţie ori de urmărire penală necompetent sau chiar dacă este nulă pentru lipsă de formă.

Prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea

1. La litera b) a articolului 1967, alineatele (1) şi (4) vor avea următorul cuprins:

„b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau arbitrale, prin înscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori ori prin invocarea, pe cale de excepţiune, a dreptului a cărui acţiune se prescrie................................................................................................

1. Alin. (1). Se propune completarea lit. b) cu cazul producerii creanţei la pasivul falimentului, în vederea corelării cu Legea insolvenţei nr. 85/2006, deoarece o astfel de cerere este asimilată unei veritabile cereri de chemare în judecată având, aşadar, efect întreruptiv, precum şi cu prevederile Proiectului Noului Cod de procedură civilă referitoare la intervenţia în cadrul urmăririi silite.

31

de chemare în judecată sau de arbitrare a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată sau s-a perimat ori dacă hotărârea judecătorească şi-a pierdut puterea de lucru judecat prin împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită. O nouă cerere de chemare în judecată se va putea face numai în termenul de prescripţie, cu excepţia cazului în care cererea a fost respinsă ca nefondată.

„Prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată sau s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. În cazul în care o nouă cerere de chemare în judecată ori de arbitrare este admisibilă, iar aceasta este introdusă în termen de 6 luni de la data când hotărârea judecătorească sau arbitrală a fost comunicată reclamantului, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă.”

2. La litera b) a articolului 1967, după alineatul (4) se introduce un nou alineat, alineatul (5), cu următorul cuprins: „Prescripţia nu este întreruptă nici dacă hotărârea judecătorească sau arbitrală de condamnare şi-a pierdut puterea executorie prin împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de

Alin. (4). Pentru corelarea cu noul caz de întrerupere constând în producerea creanţei la masa credală ori în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori în vederea verificării ei, precum şi cu efectele prescripţiei dreptului de a cere executarea silită.De asemenea, în cazul în care cererea este anulată, perimată ori respinsă fără a intra pe fond, pentru a nu răpi definitiv reclamantului un drept câştigat, mai ales în eventualitatea în care termenul de prescripţie era deja împlinit la data respingerii cererii iniţiale, noua propunere prevede că dacă introduce o nouă cerere în termen de 6 luni, el va beneficia ipso iure de efectul întreruptiv al cererii introductive de instanţă iniţiale (a se vedea, în acest sens, art. 3.1116 C. civ. olandez; art. 263 alin. 2 C. civ. grec; adde art. 2895 alin. 1 CCQ, care prevede un termen suplimentar de 3 luni; art. 139 CEO, care prevede însă un termen suplimentar de 60 de zile dacă termenul iniţial este expirat).

2. Chestiunea pierderii puterii de lucru judecat şi a puterii executorii a hotărârii nepuse în executare silită, reglementată în alineatul (4) al literei b) din Proiect laolaltă cu alte împrejurări care înlătură efectul întreruptiv al cererii de chemare în judecată se impune a fi reglementată într-un alineat nou, din considerente de tehnică legislativă şi de tratare distinctă a acesteia, în acord cu prevederile

32

c) în alte cazuri prevăzute de lege.

a obţine executarea silită. În acest caz însă, dacă dreptul la acţiune este imprescriptibil sau nu s-a prescris încă, se va putea face o nouă cerere de chemare în judecată ori de arbitrare, fără a se putea opune excepţia autorităţii de lucru judecat.”

3. La articolul 1967, după litera b) se introduce litera b1), cu următorul cuprins: „b1) prin orice act prin care debitorul este pus în întârziere, dacă aceasta este urmată de chemarea în judecată a debitorului, în termen de 6 luni de zile de la data punerii în întârziere;”

Proiectului Noului Cod de procedură civilă.

3. Litera b1) cuprinde un nou caz de întrerupere prevăzut şi de art. 1433, pct. 3, CC1940, dar care trebuie condiţionat de chemarea în judecată a debitorului într-un termen de 6 luni (a se vedea, în acest sens şi art. 3.11.17 C. civ. olandez) sau, după caz, de recunoaşterea dreptului de către notificat, deoarece altfel, ar creditorul ar putea abuza şi şicana de debitor, fără însă a avea intenţia de a promova un proces.Soluţia Codului civil olandez este preferabilă, deoarece stimulează pe titularul dreptului la acţiune să-şi valorifice cât mai repede dreptul, pentru a beneficia de efectul întreruptiv al primei cereri.

Efectele întreruperii prescripţieiArt.1968 – (1) Întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere.

(2) După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel.

(3) În cazul în care prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare, noua prescripţie nu începe să curgă cât timp hotărârea nu a rămas definitivă sau, după caz, irevocabilă. (4) În cazul în care prescripţia a fost întreruptă potrivit

Articolul 1968 va avea următorul cuprins:„Efectele întreruperii prescripţieiArt. 1968 – (1) Întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere. (2) După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie. (3) Dacă întreruperea prescripţiei a avut loc prin recunoaşterea dreptului de către cel în folosul căruia curgea, va începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel.

(4) În cazul în care prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare, noua prescripţie a dreptului de

1. Alin. (2), (3), nou introdus, şi (4) au fost amendate pentru corelarea cu prescripţia dreptului de a obţine executarea silită, care este, de regulă, de 3 ani (în Proiectul Noului Cod de procedură civilă se prevede un termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia drepturilor reale, termenul de prescripţie este de 5 ani), indiferent de

33

art. 1967 lit. b), întreruperea operează până la comunicarea ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, a ordonanţei de suspendare a urmăririi penale ori a hotărârii de suspendare a judecăţii sau până la pronunţarea hotărârii definitive a instanţei penale. Dacă repararea pagubei se acordă, potrivit legii, din oficiu, întreruperea operează până la data când cel împotriva căruia a început prescripţia a cunoscut sau trebuia să cunoască hotărârea definitivă prin care s-a stabilit despăgubirea.

a obţine executarea silită nu va începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a acţiunii nu a rămas definitivă.

(5) Dacă întreruperea rezultă din intervenţia făcută în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite, prescripţia va reîncepe să curgă de la data la care există din nou posibilitatea legală de valorificare a creanţei rămase neacoperite.

(6) În cazul în care prescripţia a fost întreruptă potrivit art. 1967 lit. b), alin. (2), întreruperea operează până la comunicarea ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, a ordonanţei de suspendare a urmăririi penale ori a hotărârii de suspendare a judecăţii sau până la pronunţarea hotărârii definitive a instanţei penale. Dacă repararea pagubei se acordă, potrivit legii, din oficiu, întreruperea operează până la data când cel împotriva căruia a început prescripţia a cunoscut sau trebuia să cunoască hotărârea definitivă a instanţei penale prin care ar fi trebuit să se stabilească despăgubirea.”

durata prescripţiei iniţiale a dreptului la acţiune, şi începe să curgă, în cazul hotărârilor judecătoreşti, de la data când acestea au devenit ori rămas definitive.

2. Alin. (5), nou introdus, priveşte momentul reînceperii curgerii prescripţiei pentru cazul creanţelor produse la masa falimentului ori în cadrul procedurii urmăririi silite şi care au rămas aici nevalorificate.

3. Completarea alin. (6) – fostul alin.(4), teza a doua, este necesară pentru a se risipi orice îndoială în privinţa instanţei despre a cărei hotărâre este vorba şi care a omis să stabilească despăgubirea.

Beneficiarul întreruperii prescripţieiArt.1969 – Efectele întreruperii prescripţiei profită celui de la care emană actul întreruptiv şi nu pot fi opuse decât celui împotriva căruia a fost îndreptat un asemenea act.

Articolul 1969 va avea următorul cuprins:„Beneficiarul întreruperii prescripţieiArt. 1969 – Efectele întreruperii prescripţiei profită celui de la care emană actul întreruptiv şi nu pot fi opuse decât celui împotriva căruia a fost îndreptat un asemenea act, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel. (2) Dacă prescripţia a fost întreruptă prin recunoaşterea dreptului de către cel în folosul căruia curgea, efectele întreruperii profită celui împotriva căruia a curs şi nu pot fi opuse decât autorului recunoaşterii.”

Art. 1969 se modifică prin completarea sa cu un nou alineat pentru a se preciza şi faţă de cine produce efecte întreruperea prescripţiei prin recunoaşterea dreptului, deoarece primul alineat este aplicabil doar întreruperii prescripţiei prin acte săvârşite de titularul dreptului la acţiune.

Efectul întreruperii prescripţiei cu privire la anumite categorii de persoaneArt.1970 – (1) Întreruperea prescripţiei faţă de unul din codebitorii solidari sau ai unei obligaţii indivizibile produce

Articolului 1970 va avea următorul cuprins:„Întinderea efectului întreruptivArt. 1970 – Întreruperea prescripţiei împotriva debitorului principal sau contra fidejusorului produce efecte în privinţa amândurora.”

Denumirea marginală a fost simplificată.

Dispoziţiile alin. (1)-(3) au fost

34

efecte faţă de toţi ceilalţi; în cazul indivizibilităţii, produce efecte şi faţă de moştenitorii codebitorilor.

(2) Dacă întreruperea s-a făcut împotriva unui moştenitor al debitorului solidar, ea nu produce efecte, chiar dacă este vorba de o creanţă ipotecară, faţă de ceilalţi moştenitori, afară numai dacă s-a stipulat indivizibilitatea. O asemenea întrerupere are efect numai în limitele părţii ereditare cuvenite fiecărui moştenitor.

(3) Întreruperea prescripţiei în privinţa unuia dintre creditorii solidari sau ai unei obligaţii indivizibile profită tuturor creditorilor. (4) Întreruperea prescripţiei împotriva debitorului principal sau contra fideiusorului produce efecte în privinţa amândurora.

transferate la art. 11691 alin. (2), art. 1181 şi 1188, din considerente de tehnică legislativă, astfel încât articolul 1970 se modifică şi va avea un singur alineat, respectiv fostul alin. (4) al art. 1970 din Proiectul Codului Civil adoptat de Senat.

CAPITOLUL IVÎmplinirea prescripţiei

Determinarea cursului prescripţieiArt.1971 – Cursul prescripţiei se calculează potrivit regulilor stabilite în Titlul III din cartea de faţă, luându-se în considerare, dacă este cazul, şi cazurile de suspendare sau întrerupere prevăzute de lege.

Denumirea articolului 1971 va avea următorul cuprins: „Calculul prescripţiei”.

Pentru acurateţe juridică.

TITLUL IIRegimul general al termenelor de decădere

Instituirea termenului de decădereArt.1972 – (1) Prin lege sau prin voinţa părţilor se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale. (2) Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii lor.

Limita stabilirii termenelor de decădereArt.1973 – Este lovită de nulitate absolută clauza prin care se

35

stabileşte un termen de decădere ce ar face excesiv de dificilă exercitarea dreptului sau săvârşirea actului de către partea interesată.

Aplicarea regulilor de la prescripţieArt.1974 – Dacă din lege nu rezultă în mod neîndoielnic că un anumit termen este de decădere, sunt aplicabile regulile de la prescripţie.

Regimul juridic al termenelor de decădereArt.1975 – (1) Termenele de decădere nu sunt supuse suspendării şi întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel.

(2) Cu toate acestea, forţa majoră împiedică în toate cazurile curgerea termenului, iar dacă termenul a început să curgă, el se suspendă, dispoziţiile art.1963 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător. Termenul de decădere nu se socoteşte, însă, împlinit decât după 3 zile de la data când suspendarea a încetat. (3) Termenul curge şi împotriva minorilor şi interzişilor, rămânându-le acestora regres împotriva reprezentantului sau ocrotitorului legal.

Alineatele (2) şi (3) ale articolului 1975 vor avea următorul cuprins:

„(2) Cu toate acestea, forţa majoră împiedică , în toate cazurile, curgerea termenului, iar dacă termenul a început să curgă, el se suspendă, dispoziţiile art. 1965 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător. Termenul de decădere nu se socoteşte, însă, împlinit decât după 5 zile de la data când suspendarea a încetat.

(3) De asemenea, atunci când realizarea dreptului presupune exercitarea unei acţiuni în justiţie, termenul este întrerupt pe data introducerii cererii de chemare în judecată sau de arbitrare, dispoziţiile art. 1967 lit. b) şi următoarele fiind aplicabile în mod corespunzător.”

La alin. (2), trimiterea la art. 1963 alin. (1) este eronată, în realitate fiind vorba de dispoziţiile art. 1965 alin. (1) privitoare la efectul general al suspendării. În plus, se impune şi mărirea de la 3 la 5 zile a prorogării termenului ca efect al forţei majore, pentru ca titularul dreptului să aibă efectiv posibilitatea să acţioneze.

De asemenea, se propune şi reformularea alin. (3) al cărui conţinut este inutil, deoarece, conform alin. (1), termenele de decădere nu sunt supuse suspendării, fără a distinge între cauzele de suspendare. În schimb, în cazul în care termenul de decădere presupune exercitarea unei acţiuni în justiţie, aplicarea regulilor de la întreruperea prescripţiei prin cerea de chemare în judecată devin aplicabile, deoarece altfel s-ar putea întâmpla ca termenul să se împlinească înainte de finalizarea procesului printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Condiţiile de renunţare la beneficiul decăderii Art.1976 – Când termenul de decădere a fost stabilit prin contract sau instituit printr-o dispoziţie legală care ocroteşte un interes privat, cel în favoarea căruia a fost stipulat sau instituit,

Articolul 1976 va avea următorul cuprins: „Renunţarea la beneficiul decăderiiArt. 1976. – (1) Când termenul de decădere a fost stabilit prin contract sau instituit printr-o dispoziţie legală care ocroteşte un interes privat,

Denumirea marginală a fost modificată pentru simplificare.

Se propune completarea alin. (1) cu

36

poate să renunţe, după împlinirea termenului, la beneficiul decăderii.

cel în favoarea căruia a fost stipulat sau instituit, poate să renunţe, după împlinirea termenului, la beneficiul decăderii. Dacă renunţarea intervine înainte de împlinirea termenului sunt aplicabile regulile privitoare la întreruperea prescripţiei prin recunoaşterea dreptului. (2) Părţile nu pot însă renunţa, nici anticipat şi nici după începerea cursului lor, la termenele de decădere de ordine publică şi nici nu le pot modifica, micşorându-le sau mărindu-le, după caz.”

reglementarea posibilităţii întreruperii decăderii prin recunoaşterea dreptului (art. 2966 CCI), precum şi introducerea alin. (2) pentru reglementarea în acelaşi articol a condiţiilor renunţării la decădere, indiferent de natura ei. Prin urmare, fostul alin. (1) al art. 1977 a fost transferat în acest loc, ca alin. (2) al art.1976.

Regimul juridic al termenului de decădere de ordine publicăArt.1977 – (1) Părţile nu pot renunţa, nici anticipat şi nici după începerea cursului lor, la termenele de decădere de ordine publică şi nici nu le pot modifica, micşorându-le sau mărindu-le. (2) Organele de jurisdicţie – instanţa de judecată, tribunalul arbitral sau alte organe cu atribuţii jurisdicţionale – sunt obligate să aplice din oficiu termenul de decădere, indiferent dacă cel interesat îl pune sau nu în discuţie, cu excepţia cazului când priveşte un drept de care părţile pot dispune în mod liber.

Articolul 1977 va avea următorul cuprins:Invocarea decăderiiArt. 1977. – (1) Decăderea poate fi opusă de partea interesată în condiţiile art. 1940.

(2) Organele de jurisdicţie – instanţa de judecată, tribunalul arbitral sau alte organe cu atribuţii jurisdicţionale – sunt obligate să aplice din oficiu termenul de decădere, indiferent dacă cel interesat îl pune sau nu în discuţie, cu excepţia cazului când aceasta priveşte un drept de care părţile pot dispune în mod liber.

Articolul 1977 a fost restructurat ca urmare a transferării alin. (1) la art. 1976, rămânând să reglementeze doar chestiunea invocării şi aplicării efectului împlinirii termenului de decădere.Se propune introducerea, în locul fostului alineat (1) care a devenit art. 1976 alin. (2), a unei dispoziţii noi pentru a arăta persoana şi momentul în care se poate prevala de decădere.

TITLUL IIICalculul termenelor

Dispoziţii aplicabile Art.1978 – Durata termenelor, fără deosebire de natura şi izvorul lor, se calculează potrivit regulilor stabilite de prezentul cod în materia termenului ca modalitate a obligaţiilor.

Articolul 1978 va avea următorul cuprins:„Reguli aplicabileArt. 1978 - Durata termenelor, fără deosebire de natura şi izvorul lor, se calculează potrivit regulilor stabilite de prezentul titlu.”

Pentru acurateţe

Nu există

După articolul 1978 se introduc patru noi articole, articolele 19781-19784, cu următorul cuprins:

„Termenul stabilit pe s ăptămâni, luni sau ani Art. 1978 1 – (1) Când termenul este stabilit pe săptămâni, luni sau ani, el se împlineşte în ziua corespunzătoare din ultima săptămână ori lună

Iniţial, Proiectul a plasat regulile de calcul al termenelor de orice fel în materia termenului ca modalitate a obligaţiilor, în art. 1154-1157, deşi cartea de faţă se intitulează „Despre prescripţia extinctivă, decăderea şi

37

Nu există

Nu există

Nu există

sau din ultimul an. (2) Dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare celei în care termenul a început să curgă, termenul se împlineşte în ultima zi a acestei luni. (3) Mijlocul lunii se socoteşte a cincisprezecea zi. (4) Dacă termenul este stabilit pe o lună şi jumătate sau pe mai multe luni şi jumătate, cele 15 zile se vor socoti la sfârşitul termenului.

Termenul stabilit pe zileArt. 1978 2 – (1) Când termenul se stabileşte pe zile, nu se ia în calcul prima şi ultima zi a termenului. (2) Termenul se va împlini la ora 24 a ultimei zile. (3) Cu toate acestea, dacă este vorba de un act ce trebuie îndeplinit într-un loc de muncă, termenul se va împlini la ora la care încetează programul normal de lucru.

Prorogarea termenuluiArt. 1978 3 – Dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul se consideră împlinit la sfârşitul primei zile lucrătoare care îi urmează.

Termenul stabilit pe oreArt. 1978 4 – Când termenul se stabileşte pe ore, nu se iau în calcul prima şi ultima oră a termenului.”

calculul termenelor”. De aceea, se impune plasarea acestor reguli în acest titlu, mai ales că ele sunt de aplicaţie generală, indiferent de natura sau izvorul lor. Prin urmare, este vorba doar de o simplă mutare de texte, fără nici o modificare pe fondul lor:

- art. 19781 este fostul art. 1154;- art. 19782 este fostul art. 1155;- art. 19783 este fostul art. 1156;- art. 19784 este fostul art. 1157.

Prezumţia împlinirii în termen a actelorArt.1979 – Actele de orice fel se socotesc făcute în termen, dacă înscrisurile care le constată au fost predate oficiului poştal sau telegrafic cel mai târziu în ultima zi a termenului până la ora când încetează în mod obişnuit activitatea la acel oficiu.

DISPOZIŢII FINALE

Data intrării în vigoareArt.1980 – (1) Prezentul cod civil intră în vigoare la data care va fi fixată prin legea privind punerea în aplicare a codului de faţă. (2) Guvernul este obligat ca, în termen de 6 luni de la data publicării prezentului cod, să supună Parlamentului spre

38

aprobare proiectul de lege privind punerea în aplicare a codului civil.

39