Biserica în evul mediu târziu şi contemporaneitate

Încă de la apariţia Bisericii în chip văzut la Cincizecime, toate evenimentele

bisericeşti au fost consemnate de istorie. Ele au făcut parte din viaţa de zi cu zi a

omenirii. Au continuat şi în evul mediu, evul mediu târziu, de fapt ele vor continua

până la sfârşitul lumii. Aceste evenimente se vor face cunoscute de istoria Bisericii

şi nu numai, pentru că întreg evul mediu este dominat de Biserică, şi de multe ori

au fost evenimente care au adus Bisericii necazuri datorate clerului, care a făcut

exces de zel.

În perioada evului mediu, la rampă a apărut o serie întreagă de popoare

migratoare care au influenţat viaţa Bisericii, pentru că ideea de a stăpâni întreg

pământul a aparţinut tuturor conducătorilor migratori, cel mai mult văzându-se la

arabi, care începand cu secolul al VII-lea vor cuceri teritoriu după teritoriu.

Interesant este că se vor aşeza în Europa, în secolul al VIII-lea şi vor sta 700 de ani.

Înainte de a intra în Europa, ei au cucerit Egiptul, Armenia, aproape întreg Orientul.

Musulmanii vor continua ofensiva până în secolul XX când turcii vor rămâne în

Asia Mică. Datorită faptului că au cucerit Ţara Sfântă, în Occident şi-au făcut

apariţia cruciadele, care au avut ca scop eliberarea locurilor sfinte, dar nu

întotdeauna, cucerind chiar Constantinopolul, stăpânindu-l 60 de ani (1204-1251).

Până la urmă cruciadele nu şi-au atins scopul, datorită lipsei de unitate, fiecare rege

dorindu-şi o victorie răsunătoare în favoarea sa şi nu pentru creştini.

Pericolul musulman, mai ales cel turcesc, determina o serie întreagă de

evenimente care au ca scop interese politice şi nu religioase. Astfel, împăraţii

bizantini, începând cu secolul al XI-lea şi până în secolul al XV-lea vor căuta să

arunce în faţă elementul religios pentru a primi ajutor occidental ca să rămână în

scaunul imperial. Vor fi foarte multe încercări de unire între cele două Biserici, care

nu-şi vor fi atins nici un scop, nici religios nici politic. Drumul spre desfiinţarea

Imperiului Bizantin continuă şi în 1453 se produce acest eveniment, care a pus

capăt unui imperiu de peste 1000 de ani. În timp ce în Răsărit turcii mergeau prin

victorie, în Apus papalitatea rămâne pe scara puterii lumeşti mai mult şi nu pe cea

religioasă, pentru că şi dorinţa papalităţii de a conduce întreaga lume era în

principiu exprimată prin gura papei Inocenţiu al III-lea (1198-1216) când a spus că-

i mai mic decât Dumnezeu dar mai mare ca omul.

Tocmai această supremaţie papală, care a fost susţinută de ordinele monahale

şi mai ales de inchiziţie, a creat o serie întreagă de reacţii în ţări ca: Franţa, Anglia,

Ţările de Jos, Germania, culminând în secolul al XVI-lea cu Reforma, cea care va

tulbura mult Biserica, atât Apuseană cât şi Răsăriteană, pentru că Apusul şi-a

stabilit învătătura la Conciliul de la Trident în secolul al XVI-lea, iar Răsăritul a

devenit loc de propagandă reformato-protestantă. Pe lângă faptul că a produs

tulburare în Biserică, Reforma a continuat şi lucrarea Renaşterii, care datorită

excesului oamenilor Bisericii, s-a îndreptat spre laicizarea lumii, lăsând pe

Dumnezeu deoparte, ca în secolul al XVIII-lea să aducă o luptă acerbă împotriva

clerului şi a regatului prin influentă masonică, cu sloganul cunoscut, prin Revoluţia

Franceză (1789).

Fără îndoială, evenimentul bisericesc al secolului al XIX-lea rămâne

Conciliul I Vatican, care s-a produs pentru a face din infailibilitatea papală o nouă

dogmă romano-catolică. Acesta a fost precedat de Imaculata concepţie prin care

Maica Domnului s-a născut fără păcat originar. Aducând acesta noua învăţătură,

papa Pius al IX-lea şi-a pregătit drumul spre infailibilitate, deoarece propunând

dogme noi, ele devin respectate de Biserică, iar papa este fără greşeală când le

formulează. Se vede clar lipsa de comuniune în sânul Bisericii Romano-Catolice.

Conciliul I Vatican a produs o nouă ruptură în Biserica Romano-Catolică, care va

pregăti lupta împotriva puterii papale şi dorinţa ţărilor catolice de a fi mai libere să

poată avea conducere proprie, numindu-se galicanism, fiproniarism, iosefinism.

Evident că până la urmă liberalizarea în Biserica Romano-Catolică a fost doar un

deziderat. Secolul al XIX-lea aduce şi formarea statului italian dar şi începutul

primului Reich german prin înfrângerea lui Napoleon al III-lea în 1871. Foarte

interesant, pe fondul evenimentelor politice s-a desfăşurat Conciliul I Vatican.

La acesta n-au participat celelalte confesiuni, Biserica Ortodoxă şi Biserica

Reformată Protestantă, socotind conciliul ca un sinod al Bisericii Romano-Catolice.

Ruptura care s-a produs va forma un nou grup de biserici, numite: Biserica vechilor

catolici, cu înclinaţie spre ortodoxie, dar şi protestantism, stabilindu-se sub numele

de Unirea de la Utrecht. Dacă Conciliul I Vatican vine cu întrunirea şi mai multor

puteri papale, secolul XX scoate în evidenţă evenimentul deosebit atât al Bisericii

Romano-Catolice cât şi al Bisericii în general, Conciliul II Vatican, de o mai mare

amploare, din dorinţa de a reactualiza puterea papală, dar şi să înţeleagă lumea o

încercare de a aduce la zi învăţătura romano-catolică. De data aceasta, vor participa

şi Biserica Ortodoxă şi cea Protestantă. Conciliul II se încheie cu un deosebit

eveniment când cele două Biserici, Ortodoxă şi Romano-Catolică, îşi ridică

anatema, când cei doi conducători spirituali, papa Paul al VI-lea şi patriarhul

ecumenic Atenagoras vor înlătura ceea ce a făcut Humbert în secolul al XI-lea, care

a aruncat anatema pe Sfânta Masă la Bizanţ, producând Marea Schismă. În lume,

protestantismul se extinde, ca şi anglicanismul. Bisericile Ortodoxe deja au devenit

autocefale, dar cu regretul că sediul control al Ortodoxiei a fost şi este sub stăpânire

şi nu liber. Datorită obsesiei comuniste asupra Bisericii Ortodoxe, pentru că

Biserica Romano-Catolică a avut un regim mai special, Ortodoxia a avut mult de

suferit, pentru că această ciumă nu s-a abătut decât asupra Ortodoxiei. De fapt, din

Orientul Îndepărtat până în nordul Rusiei, Ortodoxia a fost supusă multor necazuri

aduse în special de arabi şi turci până la apariţia comunismului. Acesta odată

instalat, a luptat cu toată forţa spre a distruge Biserica. N-a reuşit, în schimb a reuşit

să facă din creştinii ortodocşi fugarii societăţii. Aceştia, cum prindeau un moment

prielnic, fugeau din „fericirea comunistă”. Este adevărat că diaspora a existat tot

timpul, dar mai accentuată acum. Ortodocşii fugiţi se strângeau în jurul Bisericilor,

nu puteau să lase Biserica deoparte, asistentă religioasă primind-o în continuare,

dar, foarte interesant, şi aceasta împărţită în două, cu Biserici care ţineau de

Biserica Ortodoxă din ţările comuniste şi cu cei care erau sub o altă ascultare. Deşi

comunismul a căzut ca formă de oprimare, credincioşii din diaspora nu s-au unit, au

rămas la fel de despărţiţi, de data aceasta socotind pe cei din ţară ca pe nişte oameni

de nimic, preferând la un moment dat şi ascultarea unor episcopate care niciodată

nu au adus ţărilor lor vreo faptă bună, ci din contră.

Perioada aceasta este perioada dialogurilor, a discuţiilor, a apariţiilor

mişcărilor ecumenice care au ca principiu unirea, dar cum se face că nu găsesc

răspunsul. Stăm tot timpul într-un dialog, dacă nu al unirii liturgice, cel puţin al

responsabilităţii sociale pentru că unirea va fi foarte greu de realizat într-aşa

diversitate de comunităţi creştine, care mai de care cu învăţătura sa cea mai

adevărată, care s-au rupt de marile Biserici, Ortodoxă şi Romano-Catolică. Este

bine că există dialog, se fac paşi foarte mici dar din rămânerea în a ne studia

reciproc fiecare avem ce învăţa, protestanţii şi neoprotestanţii că există spiritualitate

şi sfinţenie, ortodocşii că nu trebuie niciodată să ne despărţim de credintă, aşa cum

a fost ea propovăduită de Apostoli.

Cruciadele

Au apărut ca o necesitate de a căuta să se înlăture dominaţia

mahomedanismului, şi mai exact a turcilor seleucizi care au cucerit Ierusalimul în

1070 şi care erau foarte ostici creştinilor fată de arabi, pentru că în anul 1064-1065

au atacat pe pelerinii creştini care vizitau locurile sfinte, din 7000 de pelerini

reîntorcându-se 2000, teritoriu după teritoriu căzând sub stăpânire turcească.

În 1074, Grigorie al VII-lea a pus la cale un plan al creştinătăţii de a lupta

împotriva turcilor, însă cearta pentru investitură a pus capăt acestei dorinţe. Urban

al II-lea a reluat planul de a aduce în mâinile creştinilor locurile sfinte. Astfel, în

sinoadele de la Piacenza şi Clermont în 1095 a reuşit să trezească un mare

entuziasm pentru cruciade, chiar cei săraci punându-şi mari speranţe în ele, datorită

faptului că vor scăpa de sărăcie. Evident că toată lumea care dorea să participe la

cruciade a văzut doar îmbogăţire, fără să-şi dea seama de fapt că bogăţia vieţii va

rămâne vis şi nu realitate, până la urmă cu excepţia unor cruciade celelalte dând

greş, sau schimbându-şi planul şi ajungând la alte puncte care n-au avut nimic în

comun cu locurile sfinte. Astfel, în 1191, Richard Inimă de Leu cucereşte Ciprul şi

în 1192 îl şi vinde; cruciada a IV-a ocupă Constantinopolul, stăpânindu-l aproape

60 de ani. De multe ori armele nu aduceau rezultatul scontat ci diplomaţia. Astfel,

Frederich al II-lea (1215-1250) a reuşit să ţină 10 ani Ierusalimul sub creştini, prin

tratatul de la Jafa din 1229 cu sultanul Egiptului, până când turcii îl vor ocupa.

Cruciada I (1096-1099) a avut două etape. Prima a fost expediţia săracilor,

având conducător pe Petre Pustnicul şi Walter Săracul (Habenicht). Aceştia au

ajuns la Bizanţ trecând prin Boemia şi Ungaria. Împaratul Alexios I Comnenul

(1081-1118) a fost pus în situaţia să-i aducă pe aceştia pe coasta Asiei Mici, unde

au fos masacraţi de trupele seleucide iar cei scăpaţi au devenit prizonieri.

Cruciada propriu-zisă a fost a cavalerilor în patru grupe:

- grupa I, alcătuită din cavaleri lotaringieni, flămânzi şi germani sub

conducerea lui Godefray de Bouillon.

- grupa a II-a, formată din cavaleri francezi, bretani şi englezi, condusă de

Robert de Courtheuse, duce de Normandia.

- grupa a III-a, constituită din cavaleri provensali din sudul Franţei, având

drept conducător pe Raymond al IV-lea, conte de Toulouse.

- grupa a IV-a, având în componenţă cavaleri normanzi din sudul Italiei,

conduşi de ducele Boemond de Tarent şi Tancret.

Întreaga cruciadă a cuprins 200.000 de cavaleri care în 1097 erau la

Constantinopol, unde împăratul Alexios I i-a obligat să depună jurământ, că tot ce

vor caştiga va reveni împăratului iar el va întreţine întreaga cruciadă. Nu au depus

jurământul Raymond al IV-lea şi Tancret.

În 1097, cruciaţii trec în Asia Mică şi cuceresc Niceea care era stăpânită de

turci, trec în Cilicia, iar în 1098 cuceresc Antiohia printr-o trădare. Fiind certuri

între cruciaţi, Raymond al IV-lea se îndreaptă să cucerească Ierusalimul, care în

1099 va fi cucerit de Godefroy de Bouillon. După cucerire, cavalerii organizează

mici state feudale, un principat de Antiohia, condus de Boemand, fiul lui Robert

Guiscard, care va fi stăpânită până în 1268 când va cădea definitiv sub stăpânirea

musulmanilor, altul la Edesa sub Baudoin de Bouillon. Godefroy refuză să

primească titlul de rege al Ierusalimului pentru că acolo Iisus Hristos a primit

coroana de spini, numindu-se „advocatus Ecclesiae Santi Sepulcri”. Primul rege al

Ierusalimului a fost numit în 1110 fratele lui Godefroy, Balduin de Boulagnes, iar

Godefroy, după câteva luni, moare. Patriarhul de Ierusalim a fost înlocuit cu unul

latin. Cruciaţii au procedat la fel ca şi musulmanii, omorând în masă atât

musulmani cât şi iudei. În 1101 s-a constituit al patrulea principat, cel de la Tripoli,

în Siria.

Cruciada a II-a (1147-1149). Cucerirea Edessei în 1146 de Zenghi şi

Nuredin, emiri turci ai Mossului, determină Occidentul să ia atitudine. Astfel,

Bernard de Clairveaux a reuşit să pună bazele unei noi cruciade, având drept scop

eliberarea Edessei, de aceea papa Eugeniu al III-lea (1145-1153) a fost ocupat cu

răscoala lui Arnold de Brescia în Lombardia. La această cruciadă au luat parte

Ludovic al VII-lea al Franţei şi Conrad al III-lea al Germaniei, de unde cruciada s-a

numit franco-germană. Cruciaţii l-au ajutat pe Alfons I al Portugaliei să elibereze

Lisabona din mâinile maurilor în 1147, fiind prima şi ultima victorie a cruciaţilor.

După ce au ajutat pe regele Portugaliei, s-au îndreptat spre Constantinopol, care i-a

uimit prin bogăţia şi frumuseţea lui, determinându-i să-l cucerească, iar împăratul

Manuil I Comnenul (1143-1180) a reuşit prin amabilităţi politice să salveze oraşul,

mai ales că soţia sa Bertha era cumnată cu împăratul german. Ambele armate au

ajuns la Ierusalim, nemaiîncercându-se eliberarea Edessei. În acelaşi an, Conrad al

III-lea pleacă spre Germania, încheind în Asia Mică un tratat cu Bizanţul.

În 1149, francezii s-au întors pe Mediterană în Franţa, după multe peripeţii,

deoarece au fost atacaţi de bizantini, care au luat ostatică pe soţia împăratului,

Eleonora, care însă este scăpată de flota normandă. Astfel se încheie cruciada a II-a,

în mod lamentabil.

Cruciada a III-a (1189-1192). În 1171, Egiptul are un nou emir în persoana

lui Saladin, deosebit, un mare militar, fapt care se va vedea foarte curând. Astfel, în

1174 cucereşte Damascul, în 1183 ocupă Mesopotamia iar în 1187 la Hattin îi

învinge pe cruciaţi şi ocupă Ierusalimul, luând prizonier pe regele Ierusalimului

Guy de Lusignan. Papa Grigorie al VIII-lea (1187) şi urmaşul său, Clement al III-

lea (1187-1191) au ridicat o nouă cruciadă cu scopul bine determinat de a elibera

Ierusalimul. La această cruciadă participă Frederic I Barbarosa (1152-1190)

împăratul Germaniei, Richard Inimă de Leu al Angliei şi Filip al II-lea August

(1180-1233) al Franţei. Germanii ajung în 1189 prin Ungaria în Tracia şi iernează

la Adrianopol. În 1190 ocupă Iconium în Asia Mică, unde înving pe turci, dar

Frederic I Barbarosa moare înecat în răul Selef din Cilicia, iar armata este condusă

de fiul său Frederic de Svabia, care moare şi el la Acra, în Siria, în 1191, armata se

va întoarce acasă. Filip al II-lea şi Richard ajunge în Sicilia pe drumuri diferite, iar

între ei izbucnesc certuri, care îl determină pe regele Franţei să se întoarcă acasă,

iar Richard cucereşte în 1191 Ciprul de la bizantini după care se îndreaptă spre

Palestina, odată ajuns dorind să cucerească Ierusalimul. Acest lucru rămâne însă

numai un deziderat. Între timp, Saladin l-a eliberat pe regele Ierusalimului, Guy

Lusignan. Regele Angliei încheie un armistiţiu cu Saladin, primind litoralul

Mediteranei între Jafa şi Acra, iar creştinilor li s-a îngăduit să viziteze Oraşul Sfânt.

În 1192, Richard se întoarce spre casă şi revine în Cipru, pe care îl vinde lui Guy de

Lusignan, fost rege al Ierusalimului, pe care el şi urmaşii lui îl vor stăpâni trei

secole, până în 1489 când cade sub veneţieni, iar în 1571 Salim al II-lea (1566-

1574) îl cucereşte. Regele Angliei este luat prizonier de Leopold al V-lea al

Austriei, care-l încredinţează împăratului german Henric al VI-lea, fiind

răscumpărat de englezi. Aici se poate vedea că cei care participau la cruciadă nu se

bucurau de inviolabilitatea persoanei. Henric al VI-lea pleacă în 1197 într-o

expediţie, cucerind Bizanţul şi stabilind o legătură între coasta palestiniană şi

Antiohia.

Cruciada a IV-a (1202-1204). Încă de la prima cruciadă s-a văzut că dorinţa

occidentalilor nu a fost atât de mare să ajungă în Orient ca să elibereze Ţara Sfântă

de musulmani, ci mai degrabă de a ocupa cea mai frumoasă capitală pe care a avut-

o omenirea, Constantinopolul. Acesta a fost şi este oraşul cel mai frumos, şi era

dorit atât pentru curtea imperială cât şi pentru populaţie. Occidentalii n-au cucerit

Bizanţul în primele cruciade datorită abilitaţii împăraţilor bizantini. Secolul al XIII-

lea a devenit în schimb o povară pentru răsăriteni pentru că a patra cruciadă

propovăduită de papa Inocenţiu al III-lea (1198-1216), în loc să-şi vadă scopul, a

reuşit să cucerească Orientul, dar nu cel mijlociu, ci partea orientală a Europei. Este

adevărat că şi împrejurările au determinat cucerirea Constantinopolului de către

cruciada al IV-a. Alexios al IV-lea fuge în 1201 din închisoare în Occident, cerând

ajutor Veneţiei, unde se aflau toti cruciaţii, pentru a reînscauna pe tatăl său Alexios

al III-lea (1195-1205). Între bizantini şi veneţieni au fost mari discuţii, deşi ei s-au

alăturat bizantinilor împotriva normanzilor, şi aceasta datorită faptului că

expansiunea bizantinilor s-a extins până la Ancona, lucru neagreat de veneţieni,

care de data aceasta s-au unit cu normanzii împotriva răsăritenilor. Lucrul acesta

este materializat de către Emanuil I Comnenul care în 1171 îi face prizonieri pe toţi

veneţienii, dar după moartea împăratului, împărăteasa Maria este în favoarea

veneţienilor, ca în 1183 Andronic să răstoarne pe Alexios al II-lea şi să-l ucidă

împreună cu toţi veneţienii din capitală. Însă după doi ani acesta este ucis chiar de

ginerele său Isaac II, favorabil veneţienilor. De aceea Alexios IV a mers la

veneţieni pentru ajutor. Ajutorul îl primeşte din partea cruciaţilor, conduşi de

Enrico Dandola dogele Veneţiei, care în 1203 a intrat în capitala bizantină. Alexios

IV este pus împărat, dar neavând să-şi achite datoria, bizantinii se răscoală şi

împăratul este omorât iar imperiul este recucerit de cruciaţi şi transformat într-un

stat feudal de tip occidental. De fapt, până să ajungă la Constantinopol, au cucerit

cetatea Zara de pe coasta Dalmaţiei, ca apoi să fie dată Veneţiei. Primul împărat

latin a fost Balduin de Flandra. S-a mai format regatul Salonic, ducatele de

Filipopolis şi Atria şi principatul Morea, iar 3/8 din Imperiu revenea lui Balduin de

Flandra, această parte cuprinzând oraşul şi câteva insule. Patriarhul bizantin Ioan al

X-lea a fost înlocuit cu patriarhul latin Toma Morosini. Astfel se încheie cruciada a

IV-a, care va stăpâni Imperiul Bizantin 60 de ani, până când generalul Alexios

Stratigopolos va intra în cetate şi împăratul latin Blum (Balduin al II-lea) va parăsi

capitala.

În anul 1212, până şi copiii au plecat în cruciadă, sperând şi ei într-o viaţă

mai bună. Astfel, copiii din Franţa şi Germania conduşi de Stefan şi Nicolae, care

n-au vrut să ţină cont de regele Franţei, Filip al II-lea, să nu păşească într-o astfel de

expediţie, s-au îmbarcat spre a ajunge în Orient, dar naufragiul a făcut ca o parte

din ei să ajungă în Egipt şi alte ţări arabe unde au fost vânduţi. Cei din Germania au

trecut Alpii, dar frigul a făcut ravagii şi numai o parte din ei s-a întors acasă.

Imperiul Bizantin după Cruciada a IV-a

Cruciada a IV-a a crat foarte multe greutăţi Imperiului Bizantin prin faptul

că în primul rând 1-a desfiinţat din capitală, iar în al doilea rând i-a slăbit

puterea de apărare facându-1 vulnerabil în faţa viitoarelor ameninţaţi. Nu se

putea ca Imperiul Bizantin să dispară definitiv cum şi-a dorit ocupaţia latină,

din contră s-a adunat şi s-a mutat în Asia Mică. Aici apare puterae de a fi

împărat, dorinţa de mărire a omului şi atunci caută să se socotească ca fiind el

legitim pentru tron. Această ocupaţie a Bizanţului nu i-a unit pe cei care voiau

să conducă, din contra a creat o dorinţă nebună de a fi primul. în loc să se

unească şi să se stabilească într-o singură localitate s-au împărţit, nici mai mult

nici mai puţin decât în trei locuri.

În Asia Mică sub Teodor Lascaris s-a format-Imperiul de Niceea,

dominaţia Lascarizi, rudă cu Alexios III Anghelos.

Pe coasta sud-orientală a Mării-Negre ia fiinţă Imperiul de Trapezunt, sub

Comneni, Alexie şi David nepoţi ai lui Andronic I.

În Epir s-a pus baza principatului despot sub Mihai Anghelos , rudă cu

împăraţii Isac II şi Alexios III.

Odată stabilite familiile imperiale în cele trei centre, patriarhul ecumenic

Mihail Autoreianos al IV-lea a ales Niceea. Teodor Lascaris a fost proclamat

împărat în 1206, fiind uns de patriarhul ecumenic. Niceea ajunge centrul naţional şi

bisericesc al Imperiului, era locul cel mai adecvat, pentru că se afla la întretăierea

căilor principale la extremitatea unui mare lac, apărată de întăriturile naturale şi de

fortificaţii solide, având de jur-împrejur câmpia Bitiniei.

Lascarizii în 1214 înglobează în Imperiul lor şi o parte din teritoriul lui David

Comnen din Imperiul Trapezunt, după ce a eliminat pe turci lângă Antiohia.

În 1224 loan Vatatzes succesorul lui Teodor Lascaris, fiindu-i şi ginere, a

învins pe latini reuşind să câştige noi teritorii făcând să se aprindă flacăra

eliberării. Chiar oraşul Adrianopol este cucerit, Rodosul de asemeni. Este

adevărat că şi bulgarii sunt de partea grecilor, deşi în timpul lui Caloian(1195-1207),

acesta s-a adresat papalităţii, lui Inocenţiu III(1198-1216) ca să-1 recunoască ca

împărat şi să aprobe postul de patriarh la Târnovo. Lucrul acesta nu se întâmplă şi

atunci Ioniţă Caloian trece de partea grecilor şi chiar îi învinge pe balduini.

Imperiul de Niceea sub împăraţii lui se întinde încet dar sigur. Aici apare lipsa

de tact a celorlalte imperii de Trapezunt şi Epir nu s-au ataşat imperiului Niceean ca

făcând o sigură armată şi un singur împărat să poată recuceri Capitala şi astefel

Imperiul să rămână mai puternic. Ei s-au detaşat formând armate mici uşor de

stîpânit.Imperiul de Niceea îşi continuă triumfător existenţa deoarece au în frunte

împăraţi destoinici. împăratul loan Vatatzes lasă o suprafaţă dublă pentru urmaşii

săi, acesta moare chiar în cetatea Tesalonic. Urmaşul său a fost loan III Ducas

Vatatzes un om cu deosebite calităţi economice, care şi-a dat seama că armata şi

populaţia au nevoie de întreţinere. El a accelerat prosperarea agriculturii,

creşterii animalelor, meşteşugurilor, apărând binele Imperiului. El a domnit între

anii 1243-1254. Fiul său Teodor al II-lea(1254-1258) urmaşul său a fost mai

exagerat, dar a avut o sănătate şubredă care 1-a făcut să moară de tânăr, el

murind la vârsta de 36 de ani, fiind o fire bolnavă şi-a ales un om de de

condiţie modestă-Muzalon, ca regent şi-a creat mari supărări în rândul

aristocraţilor.Am amintit că era bolnăvicios, lucru ce i-a adus sfârşitul, dar

urmaşul său loan IV era un copil de priceput, iar regentul Muzalon ne dorit a

adus ură şi împotriva împăratului minor.În rândul Comnenilor a apărut un general

destoinic, dar cu un caracter şubred, este interesat numai de domnie. În 1259 a

cucerit nişte teritorii el nu renunţă de a da lovitura decisivă pentru a deveni

împărat. Ei l-au găsit prin faptul că un minor se afla la Niceea. Acesta a fost

Mihail al VII-lea Paleologul.

Despotatul Epirului va fi condus după Mihai de Teodor Anghelos(1215-

1230) un om şiret care în 1217 îi învinge pe latini iar 1224 este uns împărat de

patriarhul grec al Ohridei, Dimitrie Chomatianus. După aceasta urmează urmaşi

mai puţin importanţi.

Este de remarcat faptul că imperiul grec de Trebizonda s-a menţinut

până-n 1461 când a fost cucerit de Mahomed al Il-lea(1451-1481) condus de

David Comnen(1459-1461).

Un conducător de oaste deosebit, Alexios Stratigopulos în 1261 trecând pe

lîngă poarta capitalei şi fiind deschisă a intrat înăuntru iar când a fost văzut de

latini, aceştia au părăsit capitala. Ultimul rege, Blum a cedat capitala fără

rezistenţă. Mihail al VIII-lea Paleologul în loc să conducă pe împăratul Ioan

IV să intre în capitală, îl orbeşte, iar pe Muzalon îl omoară şi el intră în capitală

se încoronează foarte repede şi astfel îşi însuşeşte ceea ce nu îi aparţinea.

A fost un împărat mai mult laş decât viteaz, domnia lui va fi una de

compromisuri, iar cel mai mare compromis a fost unirea de la Lyon 1274 în

care a crezut numai el, rămânând astfel singur cu laşitatea lui.

Cruciada a V-a (1228-1229). Cu toate că au stăpânit Constantinopolul

occidentalii, totuşi papa Inocenţiu al III-lea a încercat să formeze o cruciadă cu

scopul de a se ajunge la locurile sfinte, dar murind în 1216, regele Ungariei Andrei

al II-lea şi ducele Austriei, Leopold al VI-lea au ajuns în Acra în 1217, dar nu au

făcut nimic şi s-au întors acasă. În 1218 Jean de Brienne regele Ierusalimului numai

cu titlul, împreună cu Pelagiu, legatul papal, au cucerit Damietta, port al Egiptului,

dar nu a durat mult deoarece musulmanii vor dărâma zidurile digului Nilului,

acoperind cu apă teritoriile din jurul Damiettei.

Faza a doua a cruciadei cuprinde un grup german condus de Frederic al II-lea

al Germaniei, care, după un conflict cu papa Grigorie al IX-lea pleacă în 1228 în

Palestina. Aici, în loc de luptă au loc discuţii diplomatice cu sultanul Malik al

Kamil al Egiptului la Jafa, în 1229, în care creştinii restituiau teritoriul Palestinei ce

se afla în mainile lor, primind în schimb Ierus,alimul, Bethleemul, Nazarethul şi o

fâşie de pământ care lega portul Sfântul Ioan de Acra la locurile sfinte. Ierusalimul

a rămas în mâinile creştinilor până în 1244 când este recucerit de turci.

Cruciada a VI-a (1248-1254). Conciliul de la Lyon din anul 1245 decide

formarea unei alte cruciade, dar două lucruri au determinat să nu se mai facă o

cruciadă. În primul rând conflictul dintre Frederic al II-lea şi papa Grigorie al IV-

lea si Inocenţiu al V-lea (1243-1253) nu s-a stins, iar dorinţa de înavuţire şi

entuziasmul au dispărut. Numai regele Ludovic al IV-lea (1226-1270) pleacă în

1248 în cruciadă. S-a oprit în Cipru şi în primăvara anului 1249 a cucerit Damietta.

În drum spre Cairo a căzut prizonier la Masura în 1250, iar ca să fie eliberat a

trebuit să cedeze Damietta şi o sumă considerabilă. După un pelerinaj la Bethleem,

în 1254 s-a întors în Franţa.

Cruciada a VII-a (1270). În 1270, regele Franţei, Ludovic al IX-lea pleacă

în cruciadă, de data aceasta în Tunis. Dorind să treacă la creştinism pe emirul

Tunisului ca să-l ajute să atace Egiptul, fără însă să reuşească, a murit de ciumă.

Fiul său Filip al III-lea (1270-1285), după ce a încheiat armistiţiu cu arabii, s-a

întors în Franţa.

Bibliografie.

1.Babus, Pr. Prof. Dr. Emanoil, Bizanţul, istorie şi spiritualitate, Ed.

Sofia, Bucureşti, 2003.

2.Bodogae, Pr. Prof. Dr. Teodor, Despre cruciade, în Studii

Teologice, vol. XLII, nr. 5-6, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990.

3.Cecile Maurison, Les Croisades, Ed. Cristianisimo, Paris, 1977.

4.Joseph Michaud, Histoire des Crousiades, vol. II, Ed. Descleu de

Bouver, Paris, 1937.

5.Manolescu, Radu, Istoria medie universală, Ed. Patrion,

Bucureşti, 1990.

6.M. Ballard, Les Crousiades, Ed. Descleu de Bouver, Paris, 1987.

7.Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. V, Ed. Vestala,

Bucureşti, 2002.

8.P.A., Les Croisades, Ed. Studion Practique, Paris, 1967.

9.Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Ioan, Istoria Bisericească Universală,

Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,

Bucureşti, 1987.

10.Ilie Grămadă, Cruciadele, Bucureşti, 1961.

11.Sergiu Columbeanu, Valentin Radu, Cruciadele, Bucureşti,

1971.

12.Cazan Florentina, Cruciadele, Bucureşti, 1990.

13. Vasile Munteanu, Bizantinologie, vol. II, Timişoara, 2000.

Imperiul româno-bulgar

La sudul Dunării în secolul al XII-lea a apărut un mare imperiu, care a avut

ca scop să se elibereze de sub stăpânirea bizantină. Acesta a fost imperiul vlaho-

bulgar. Populaţia vlahilor este bine ştiut că a existat încă din primele secole, pentru

că de-a stânga şi de-a dreapta Dunării tracii au fost cuceriţi de romani şi au suferit

procesul de latinizare, se poate spune că peste tot în jurul Dunării a existat numai

populaţie tracă, între aceştia cei mai viteji fiind dacii. După latinizare, la apariţia

popoarelor migratoare, latinizarea era deja formată, iar aceste popoare nu au reuşit

să înlocuiască limba şi să-i desfiinţeze, populaţia romană fiind aşezată până astăzi

ţn Macedonia, până la valea Timocului. Dacă la început, în secolul al VI-lea, slavii

s-au aşezat la sud şi de-a lungul Dunării spre izvor, n-au dorit decât să-i separe pe

vlahi, nu să-i desfiinţeze. În secolele X-XI bulgarii care au îndrăznit întotdeauna s-

au apropiat şi au dorit să cucerească Bizanţul, dar niciodată nu au reuşit. În secolul

X Simeon al Bulgariei s-a aflat la poarta Bizanţului, dar împăratul roman

Lekopenos şi populaţia bizantină, după rugăciuni rostite toată noaptea (atunci s-a

compus „Apărătoare Doamnă”), l-a oprit, nu pe calea armelor, ci diplomatic pe

Simeon să invadeze oraşul Soarelui. Şicanele bulgarilor au continuat până în

secolul XI, dar ân 1014-1018, împăratul Vasile II macedoneanul (975- 1025) a

desfiinţat imperiul bulgar, supunându-l. Printre hotărârile luate atunci de împărat a

fost şi transformarea Patriarhiei de Ohrida în Arhiepiscopie. Aceasta este o dovadă

în plus că există această populaţie în ţinuturile stăpânite de bulgari. Stăpânirea

bizantină este din ce în ce mai grea, iar bulgarii nu mai aveau resurse şi nici

posibilităţi să mai poată să devină o forţă în Peninsula Balcanică. În această situaţie

îşi face apariţia populaţia vlahă care, deşi a existat mai înainte de bulgari, nu s-a

putut manifesta ca un stat datorită năvălirii popoarelor migratoare, şi nu se putea

lupta cu aceste puteri redutabile. Deşi ei îşi duceau existenţa la nord cât şi la sud de

Dunăre, au reuşit să se formeze ca stat independent la sud de Dunăre, pentru că în

rivalitatea cu bizantinii nu puteau decât să reînvie dinastia veche a ţărilor din

Ohrida, iar răsculându-se nu făceau altceva decât să zdruncine opera lui Vasile II

Bulgaroctorul, ca prin acestea să poată desprinde moştenirea lui Simeon, dar numai

parţial, pentru că denumirea de vlahi este dată de arabi cnezilor bulgari cu numele

de Avalak, adică de ţinutul vlahilor.

Deşi ruşii şi bulgarii nu sunt de acord cu aceasta, ruşii prin Ostrogorski chiar

merg până acolo până la a susţine că ori de câte ori se întâlneşte în documente

numele de vlahi, de fapt ei sunt bulgari. Aşa de înrăit poate fi un rus faţă de poporul

vlah, mai exact faţă de aromani, încât peste tot ei văd numai slavii bulgari. De fapt,

gândul lor a fost şi este ca până în Adriatica sunt numai slavi. Interesant este că

acest rus este luat în seamă, evident de bulgari, care nu şi-au păstrat limba, aşa de

mult ţinând la ea încât au înlocuit-o cu rusa, socotindu-se slavi, când ei de fapt sunt

de neam turanic. Nu-şi mai cunosc nici originea. Au mers cu argumente încat l-au

facut pe Chiril de neam slav, obiceiuri bulgare şi slave.

Ridicarea la răscoală a vlahilor a fost făcută de Petru şi Asan, care s-au

împotrivit dorinţelor împăratului bizantin Isaac I Angelos (1181-1191), care şi-a

dorit foarte mult să strângă bani pentru a-şi căsători fata. Se poate spune că birurile

grele ale bizantinilor declanşează răscoala vlahilor şi faptul erau nemulţumiţi de

domnia lui Isaac II care marca triumfal aristocraţia în dauna autorităţii centrale,

care era specifică dinastiei Comnenilor. Răscoala începe la sfârşitul anului 1185, la

început cei doi fiind învinşi. Împăratul se întoarce la Constantinopol, crezând că a

pus capăt răscoalei. Dar cei doi au trecut Istrul, s-au unit cu sciţii şi s-au întors în

Moesia. Trebuie amintit faptul că în Sciţia erau cumanii, care au avut un rol foarte

mare în naşterea dar şi în întărirea noului stat asinid. Pentru că nu numai militar au

ajutat pe vlahi, dar s-au şi înrudit cu ei. După îndelungi pustiiri în Tracia, Bizanţul

recunoaşte noua formă de stat a vlahilor, la care pe urmă s-au adăugat şi bulgarii.

Alt rol important la formarea noului stat l-au avut vlahii nord-dunăreni care s-au

alăturat combatanţilor. Este de remarcat faptul că Petru a oferit lui Frederic I

Barbarosa (1125-1190) un ajutor militar ca să-l ajute în cruciada a V-a. În

primăvara lui 1188 Isaac II încearcă să pună capăt noului stat, însă fără rezultat. În

acest caz, s-a încheiat un armistiţiu. Isaac al II-lea îl ia ca ostatic pe Ioniţă, fratele

mai mic al celor doi, Petru şi Asan, şi pe soţia acestuia. Noul imperiu vlaho-bulgar

a avut totuşi un moment prielnic deoarece Imperiul Bizantin trecea printr-o criză de

împăraţi deosebiţi. În 1195 vine la domnie Alexios III care-l înlătură pe Isaac II şi

care va rămâne la domnie până în 1203, când va fi înlăturat de cruciaţii latini. Până

în 1203, Alexios III, deşi avea capacităţi de a ataca pe vlahi, totuşi diplomaţia îşi va

spune cuvântul, pentru că a reuşit să dezbine pe cei doi fraţi, Petru şi Asan. Petru

trece în tabăra adversă.

Deşi în 1195-1196 tratatele eşuează iar vlahii ies victorioşi în lupta de la

Strymon, bucuria victoriei este pătată de faptul că un boier, Ivancu, îl omoară pe

Asan, având în spate o afacere amoroasă, după care acesta trece şi el în tabăra

adversă, cerând ajutor bizantinilor la Tarnovo, dar ajutorul nu vine. Răscoala lui

Ivancu este înăbuşită de Petru, care este şi el după un an omorât. Iată că pe tron

vine la domnie Ioniţă Caloian în 1197. Caloian trebuie să facă faţă multor

probleme, una dintre acestea fiind şi recunoaşterea noului imperiu pe plan

internaţional, pentru că ei erau încă socotiţi ca nişte nemulţumiţi care s-au răzvrătit.

El a extins mult graniţa, ajungând la Vardarul Superior şi Macedonia. Şi-a întărit

oastea şi a cerut papei Inocenţiu III să trimită un misionar, cu scopul firesc de a fi

recunoscut statul, fapt pe care îl face nu numai papa ci şi puterile europene. I s-a

recunoscut independenţa şi titlul de ţar, dar şi el dorea să fie numit imperator. Papa,

prin aceasta, se apropie tot mai mult de Imperiul Bizantin, şi aşa puterea sa terestră

se întinde peste toată Europa. Este remarcat faptul că deşi Ioniţă făcea paradă de

catolicism sau, era greu de crezut că o populaţie crescută la porţile Bizanţului să fi

renunţat aşa de uşor la credinţa ortodoxă, dar interesele politice trebuiau fi

consemnate în scris şi aşa s-a ajuns la sintagma că atât clerul cât şi poporul sunt

catolice.

Treptat, treptat, Ioniţă Caloian începe să cucerească Varna, localitate

bizantină, în anul 1201-1202, dar strategia lui Ioniţă se vede şi atunci când îl iartă

pe trădătorul şi ucigaşul Ivancu, care-i devine apropiat pentru că totuşi era vlah, şi

scapă de un atacator trimis de Bizanţ. Bizanţul, în schimb, nu după mult timp, în

1203 primeşte prima lovitură a cruciaţilor, ca în 1204 să fie cucerit. În acest caz

apare vrând-nevrând un alt duşman al lui Ioniţă, Imperiul Latin de Răsărit şi în

special Regatul de Tesalonic al lui Bonifaciu de Montferrat. Imperiul Bizantin se

împarte în acesta, în cel de la Niceea, Trapezunt şi Epir. Acesta este al lui Mihail I

Angelos, celelalte sunt la Lascorizi (Niceea) şi Comneni (Trapezunt). Epirul lui

Mihail I se întinde în detrimentul veneţienilor în vestul Balcanilor. Ioniţă Caloian

schimbă diplomaţia şi se apropie de Bizanţ, chiar cerându-le teritorii mai înainte

cucerite, şi porneşte lupta împotriva latinilor, producându-le mari pierderi, iar Ioniţă

se declară vasal bizantinilor, fiind singurul mare luptător. Astfel, în 1205, când

Balduin de Flandra, regele latin în Bizanţ atacă Tesalonicul, aceştia cer ajutor lui

Ioniţă şi latinii sunt învinşi, iar regele aruncat de pe stânci.

Aceeaşi soartă o are şi Bonifaciu de Montferrat, regele latin de Tesalonic, în

1207. În acelaşi an moare şi Ioniţă sub zidurile Tesalonicului, fiind trădat. Locul lui

este luat de Borilă până în 1218, care trebuie să treacă de partea latinilor pentru că

Ungaria devenea din ce în ce mai ameninţătoare asupra statului romano-bulgar.

Ţaratul lui Borilă este constrâns din toate părţile şi, pentru ca soarta să se repete,

este detronat de Ioan Aron II (1218-1241). A fost providenţial pentru că Ioan Aron

îşi întinde teritoriul cuprinzând cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice, deţinea

toată Moesia, ţinutul dintre Dunăre şi Balcani, o parte din Serbia, Scoplie, Nis,

Belgrad, Macedonia, fără Tesalonic, , Tracia cu Adrianopolul şi aproape toată

Albania şi aceasta prin victoria de la Clocotniţa din 1230. El a fost ortodox,

eliminând pe latini din teritoriile cucerite, numindu-se ţar al, bulgarilor şi grecilor.

Deci bulgarizarea se produce încă din timpul lui Borilă. În 1241 Ioan Aron II moare

în plină glorie. După reocuparea Bizanţului de către greci, teritoriul bulgar decade

şi datorită faptului că n-au mai fost viteji ca Asaneştii. În special după Ioan Aron II,

treptat, statul decade, fiind cucerit de turci în 1393, când ţinutul de Târnovo al lui

Sisman este cucerit de Baiazid I iar în 1396 şi Vidinul cade sub turci.

Bibliografie.

1.Nicolae Bănescu, Vechiul stat bulgar şi Ţările Române,

Bucureşti, 1947.

2. Dinu C. Giurascu, Statul Asaneştilor, în Magazin Istoric, nr. 2-3, 1981.

3.Brand Charles, Byzantyum confronts the west, Cambridge,

Masaschusetts, 1968.

4. Serban Papacostea, Romanii în secolul XIII, Bucureşti, 1993.

5. P.P. Panaitescu, Introducere în istoria culturii româneşti,

Bucureşti, 1969.

6. B. Pimov, Crearea celui de-al doilea ţarat bulgar şi participarea

vlahilor, relaţiile romano-bulgare de-a lungul veacurilor, Bucureşti, 1971.

7. Stelian Brezeanu, De la populaţia romanizată la vlahii balcanici,

Revista de Istorie, nr. 4, 1980.

8. Eugen Lozovan, Dacia sacră, Bucureşti, 1998.

9. N. Banescu, Bizanţul şi romanitatea în Dunărea de Jos,

Bucureşti, 1938.

10. Emilian Popescu, Curs de bizantinologie litografiat, Bucureşti, 1938.

11. C.N. Velichi, Statul bulgar de la înfiinţarea sa până la căderea

sub stăpânirea otomană (681-1396), Studii şi articole de istorie, Bucureşti,

1973.

Încercările de unire din secolele XI-XIII

Schisma de la 1054 a produs nu numai ruptură între Biserica de Răsărit şi

Biserica de Apus ci şi între Răsărit şi Apus, pentru că Biserica în acea perioadă

exista ca ceva ce ţine de viaţa întreagă a omului. Nu se făcea diferenţa între cele ce

conduc lumea şi cel ce este hirotonit să conducă Biserica. Şi aceasta a plecat de la

Constantin cel Mare, căci de la el, urmaşii lui atât în Răsărit cât şi în Apus au dat o

importanţă deosebită Bisericii. Biserica a fost pulsul vieţii până în secolele XIV-

XV când centrul de greutate s-a mutat asupra omului. Schisma de la 1054 a scos în

evidenţă şi ura Bisericii occidentalilor faţă de Biserica din Răsărit. Aroganţa lui

Humbert a scos la iveală lipsa de credinţă elementară faţă de aproapele său.

Disputele până la Schisma s-au învârtit în a scoate în evidenţă cine este mai mare,

papa sau patriarhul. Întotdeauna papalitatea intervenea când în Răsărit se întampla

ceva, ne gândim la faptul că Ignaţie a fost înlocuit cu Foţie (858-67-77-86) şi atunci

papa, în funcţie de interesele politice, era sau nu de partea unui patriarh. Trebuie să

avem în vedere şi faptul că împăraţii Bizanţului nu mai erau un Constantin cel Mare

sau Iustinian, nu mai aveau puterea să conducă şi Apusul, din contră, au încercat

întotdeauna să nu supere pe papă. Fapt concludent este şi Foţie, când Leon IV în

886 nu-l pune patriarh ca să nu-l supere pe papa Ştefan VI (881-891), ci l-a investit

pe Ştefan I, fratele său. Pe lângă aroganţă a mai scos în evidenţă şi dorinţa Apusului

de a cuceri cea mai frumoasă capitală pe care a avut-o omenirea. Până la urmă au

reuşit în 1204 prin cruciaţi, care au stăpânit Constantinopolul la proape 60 de ani.

Schisma a creat şi o psihoză în lumea musulmană, socotind că nemaifiind

împreună nu va ajuta Răsăritul să se apere de eventualele atacuri. Aceasta s-a

întamplat în anul 1071 când musulmanii îşi deschid drumul spre Europa prin

înfrângerea bizantinilor de la Mantzikert. Această înfrângere a determinat pe

împăraţii bizantini să găsească motive de a primi ajutorul necesar în faţa

musulmanilor, de la Biserica de Apus, şi au găsit pe cea mai aproape, unirea celor

două Biserici. Nu le-a păsat atât de mult de elementul religios, ci mai degrabă de

dorinţa de putere, de a rămâne împăraţi. Astfel, Mihail VII (1071-1078), pentru a

face faţă atacurilor turceşti, cere ajutor papei Grigorie VII (1073-1085), oferind în

schimb unirea necondiţionată a Bisericilor. Pacea cu turcii nu a mai dat de câştigat

unirii Bisericilor, deşi papa la început a dorit să trimită ajutor, dar apoi văzând

atitudinea bizantinilor a cerut un atac împotriva lor, aceasta se întampla în 1081,

anul pregătirii primei cruciade, iar la Bizanţ de data asta împărat era Alexios I

Comnenul (1081-1118) care, fiind aliat cu regele Henric al IV-lea au câştig de

cauză. Se întâmpla o serie întreagă de evenimente reciproce. În 1182 mulţi latini au

fost omorâţi în Bizanâ şi, ca drept răspuns, normanzii, în 1185, omoară şi ei

populaţia grecească din Tesalonic. Se poate spune că atmosfera e din ce în ce mai

tensionată şi aceasta se va vedea în 1204, când cruciaţii au cucerit Bizanţul. Prin

cucerirea Bizanţului de către latini se poate vedea clar slăbiciunea Imperiului. N-au

mai fost împăraţi ca altă dată, să ridice Imperiul acolo unde a fost. În decurs de

1000 de ani au mai fost clipe grele pentru Imperiu, dar de fiecare dată s-a ridicat un

împărat viteaz ca Heraclios (610-641), Vasile I Macedoneanul (864-886), Vasile II

Macedoneanul (976-1025), Leon III Isaurul (717-741) şi alţii. Când vorbim de

aceşti împăraţi avem în vedere partea politică şi mai puţin partea religioasă. Aceştia

şi alţii au reuşit să menţină prestigiul Imperiului Bizantin.

Se pare că nici căsătoriile cu principese occidentale ale împăraţilor bizantini

nu au rezolvat problemele. Dacă cruciaţii au fost opriţi ori de câte ori au vrut să

cucerească Bizanţul şi prin aceste împărătese de neam occidental, nu acelaşi lucru

se poate spune când a fost vorba de turci, atunci ajutorul rudelor nu a mai sosit. Cel

care deschide drumul spre unirea cu Roma este împăratul Mihail VIII Paleologul,

care încurajează o dinastie destul de lungă care însă nu s-a văzut un Imperiu

deosebit aşa cum s-a întamplat în secolele VII-VIII-X. Ca o curiozitate este faptul

că venirea la domnie a fost destul de dureroasă. După ce Imperiul este cucerit de

latini, familia Lascaris alege Niceea şi ajunge să se impună, dar numai până în 1259

când noul împărat din familia Lascaris, Ioan IV (1258-1261) trebuia să domnească

dar avea o vârstă fragedă, de 14 ani, şi astfel îşi dă regatul lui Mihail VIII, om cu

rang dar şiret. Acesta obligă pe patriarhul Arsenie să-l facă despot, profită de faptul

că generalul Alexios Stratigopolus vine cu armata şi intră în capitală în 1261 şi că

regele latin Blum (Balduin II) fuge, iar regentul Mihail VIII intră triumfător în

capitală, şi fără nici un merit este încoronat ca împărat, iar puţin mai târziu îl

orbeşte pe tânărul împărat Ioan IV. Şi ca să fie tacâmul complet, acest împărat îşi

mai lasă şi pe soţia sa Teodora, ca să se căsătorească cu principesa Ana de

Hohenstaufer, fosta soţie a lui Ioan VIII Vatatzez (1222-1254), lucru care îi atrage

excomunicarea patriarhului. Şi pentru îndrăzneală este înlăturat şi este adus Iosif I

(1266-1275). Ameninţarea occidentală nu se opreşte, pentru că regele Carol de

Anjou ameninţă Imperiul de Răsărit.

Şi continuă seria neagră pentru Imperiu, nemaigândindu-se la stabilitatea

Imperiului, şi pentru aceasta aruncă unirea. În 1274 o delegaţie latină vine la Bizanţ

pentru unire şi prezentarea dorinţelor papale şi acceptarea lor într-un sinod care să

se ţină în acelaşi an. Dorinţa latină a fost clară: primatul papal, azima, Filioque,

purgatoriul, săvârşirea Mirungerii doar de către episcop. După lungi discuţii,

delegaţia răsăriteană la sinodul propus, care va fi la Lyon, va fi formată din

Gherman III, fost patriarh (1261-1266), Gheorghe Acropolitul şi Teofan al Niceei.

Sinodul s-a ţinut între 7 mai şi 17 iulie 1274. Scrisorile de împuternicire aduse de

greci prin coregentul Andronic II din partea împăratului cuprindeau faptul că

împăratul susţinea Filioque şi celelalte dorinţe latine. Papa Grigorie X (1271-1276)

şi sinodalii acceptă doleanţele împăratului şi se semnează actul unirii. Urmări, se

ştie, fără rezultat, chiar dacă papa Nicolae III (1277-1281) dorea roadele unirii. În

1282 moare împăratul cu păcatele lui, omoruri, unire şi altele. A reuşit să facă ceea

ce nu şi-a dorit prin unire, să-şi atragă ura atât a antiunioniştilor, a papalităţii şi

chiar a celui despre care credea că nu-l va mai ataca după unire, Carol de Anjou.

Nu unirea l-a scăpat de un eventual atac, ci faptul că o răscoală în Sicilia va pune

capăt domniei lui Carol. Patriarhul Ioan Vaccos a avut şi el un sfârşit tragic. Parcă a

trecut blestemul peste unionişti. Astfel se încheie o etapă a unirilor, dar vor mai fi şi

altele.

Bibliografie.

1. Lect. Ioan Bria, Istoria şi cultura bizantină, Piteşti, 2000.

2. Nicolae Chifor, Istoria creştinismului, vol. II, Ed. Trinitas, Iaşi, 2000.

3. Charles Dichl, Bizanţ, mărire şi decădere.

4. Idem, Figuri bizantine, Bucureşti, 1961, trad. Ileana Zara.

5. Lucian Gaffon, Agravarea schismei prin încercările de unire,

Ortodoxia, nr. 3/1956.

6. Nicolae Iorga, Bizanţ după Bizanţ.

7. Ioan Todoran, De ce au eşuat încercările de unire a Bisericilor

după 1054, în Ortodoxia, nr. 3/1962.

Creşterea puterii papale. Cearta pentru investitură.

Deşi papii, după cucerirea Romei în anul 476 au devenit şi apărători ai lumii,

nu numai ai Bisericii, totuşi numirea lor trebuia să se facă şi cu aprobarea

împăratului bizantin până în secolul IX şi cu aprobarea împăratului de Apus după

aceea. Nu exista libertatea de exprimare în a fi ales papa. De multe ori împăratul îşi

impunea omul, fără a ţine cont că cel ales nu este pe placul populaţiei creştine. Se

simţea nevoia ca papa să fie ales de cei în măsură să cunoască viaţa bisericească.

Primul pas s-a făcut când a fost ales Ştefan X în anul 1057, fiind primul călugăr de

la Cluny care a urcat pe scaunul papal, Cluny fiind o mănăstire benedictină în

Franţa, întemeiată în 910 de Wilhelm cel Pios, cu o reputaţie foarte mare prin

rugăciunile deosebite, folosind rugăciunea comună, şi având un mare număr de

călugări asceţi şi abaţi deosebiţi. Pentru aceasta s-a cerut ca noul ales în functia de

papă să fie recunoascut de mama împăratului copil Henric III. Totuşi, în 1059, papa

Nicolae II a ţinut un sinod la Lateran în care s-a accentuat legea ca un cleric nu

trebuie să accepte investitura sau oferirea oficiului ecclesiastic de la un laic şi se

interzicea simonia. În ceea ce privea alegerea papei, aceasta trebuia făcută de către

cardinali, iar clerul şi poporul puteau doar să-şi exprime propriul consens pentru

alegerea care a avut loc. Şi din respect pentru împărat, să fie şi el anunţat, dar

neavând drept de decizie. De fapt, de acum încolo începe cearta pentru investitură, ,

care va continua până 1121-1122, când papalitatea va caştiga dreptul de numire

stabilit la Lateran în 1059. Am spus că viitorul papă urma să fie ales de colegiul

cardinalilor. La început erau numiţi cardinali preoţii Bisericilor romane şi cei 7

diaconi. Ei formulau actele sinodale, neavând un rol prea mare. Din ei se alegea

secretarul papei. Abia din secolul XII acest titlu se referea şi la episcopie. Toţi

cardinalii erau la început la Roma. De data aceasta au fost făcuţi cardinali şi

episcopii din afara Romei. Mai târziu vor fi aleşi papii dintre ei. După moartea lui

Nicolae II a fost ales după noua lege Alexandru II, iar puterea germană nu a mai

fost ca acum 20 de ani când Henric II a depus trei papi şi nimeni n-a cârtit. În 1073,

după moartea lui Alexandru II, poporul l-a ales pe arhidiaconul Hildebrand, trecând

peste legea din 1059, pentru că poporul l-a aclamat chiar când se făcea

înmormântarea lui Alexandru II, şi aici numirea petrecându-se peste voinţa

împăratului german.

Noul papă şi-a ales numele de Grigorie al VII-lea, având model pe Grigorie

cel Mare. Cariera sa se împarte în două perioade. Înainte de a fi papă, timp de 20 de

ani a fost puterea din spatele tronului, iar după ce a fost ales, şi-a exercitat puterea

pe care o obţinuse pentru papi când era mâna dreaptă a împăratului. Cel care i-a dat

puterea din spatele tronului a fost Leon IX (1048-1054). La începutul secolului IV

anumite biserici din Roma şi din împrejurimi au fost desemnate ca locuri exclusive

pentru botezuri. Preoţii acestor biserici au fost cunoscuţi ca preoţi cardinali, pentru

că Roma era împărţită în puncte cardinale. De asemenea, cei care se ocupau de

actele de caritate, care şi ele erau împărţite în puncte cardinale, erau numiţi diaconi

cardinali, deşi aveau funcţia de preoţi, fiindcă diaconii serveau la mese. Şi episcopii

din apropierea Romei se numeau cardinali şi erau cei mai apropiaţi de scaunul

pontifical. Cardinal a devenit ulterior sinonim cu cel care conduce viaţa

bisericească într-o ţară. Din aceştia se forma nucleul a ceea ce era să devină

colegiul cardinalilor. Evident, cardinalii s-au răspândit după cum am spus şi în

afara Romei. Cardinalul şi-a luat numele după zona geografică, devenind apoi

conducător. Hildebrand a fost împuternicit cu administrarea finanţelor scaunului

papal. Şi în acest caz era numit cardinal din colegiul de 52 de episcopi, 28 preoţi,

18 diaconi, care va fi restrans mai târziu la 70 de persoane. A fost fiu de ţăran. S-a

născut la Soana, în sudul Toscanei în anul 1020, a fost crescut de unchiul său, abate

la mănăstirea Sfânta Maria din Aventina. A călătorit mult şi s-a oprit la Cluny. Aici,

idealul suprem era libertatea. Singura forţă de care depindeau era Dumnezeu şi

scaunul papal, totul trebuia sacrificat în vederea realizării unor scopuri

supranaturale, Biserica să fie liberă faţă de orice putere pământească. Spiritul

independent a caracterizat oraşele şi municipiile din ţările catolice occidentale

datorită spiritului clunyst, care influenţează în secolele XII-XIII înfiinţarea

universităţilor. Toate acestea l-au influenţat şi şi-a dorit ca puterea papală să fie

liberă şi puternică, să nu mai fie sub stăpânirea lumească, să nu se mai amestece

laicul în viaţa de organizare şi funcţionare a Bisericii de Apus. A ţinut cu tot

dinadinsul să dea scaunului papal o putere foarte mare. El şi-a rezumat programul

în Dictatus Papae, un document găsit între dosarele lui Grigorie VIII, deşi se crede

că a fost scris de cardinalul Deusdedit, care de fapt a revendicat acest Dictatus

Papae. Se poate rezuma la trei acţiuni principale ale papei: introducerea celibatului

clerical, interzicerea simoniei şi combaterea investiturii laice. Prin faptul că a

interzis amestecul împăratului în numirea episcopilor, a început conflictul între el şi

împăratul Henric IV al Germaniei.

Şi aceasta a fost când episcopul de Milano este numit de împărat fără să

consulte pe papa. Grigorie al VII-lea i-a atras atenţia asupra numirilor necanonice şi

l-a ameninţat verbal pe rege cu anatema. În 1076, Henric a ţinut un sinod la Worms

în care a respins autoritatea papală, fiind alături de împărat 26 de episcopi germani.

Grigorie îl excomunica pe Henric iar pe cei supuşi lui îi dezleagă de supunere.

Acesta este pasul cel mai mare pe care l-a făcut, înfruntîndu-l pe împărat. Împăratul

şi-a dorit să ia atitudine dar duşmanii saxoni şi ceilalţi duşmani ai lui au declarat că

dacă nu va fi dezlegat de excomunicare va fi detronat, totodată invitându-l pe papă

să participe la un conciliu în iarnă la Augsburg. Văzându-se în inferioritate,

împăratul şi-a luat soţia şi fiul şi a trecut Alpii în toamna lui 1077 pentru a se

împăca cu Grigorie VII, care se afla la Canossa, castelul ce aparţinea Matildei de

Tuscia. Papa l-a lăsat să stea trei zile în frig şi după aceea l-a primit, anulând şi

excomunicarea. Umilit, Henric l-a oprit totuşi pe pontif imediat să participe la

Augsburg şi a reuşit să-şi învingă duşmanii, inclusiv pe cumnatul său, Rudolf duce

de Svabia, care fusese ales rege. Puterea a crescut şi i-a cerut papei să-l excomunice

pe Rudolf, altfel va alege un alt papă. Dar Grigorie, în anul 1080, de Postul Mare, îl

excomunica pe Henric. Ca drept răsplată, regele îl va alege pe Wilbert de Ravenna

papă. Henric atacă Roma în 1081 şi de-abia în 1082 reuşeşte să o cucerească în

întregime. Grigorie rămâne aproape singur, deoarece 13 cardinali se leapadă, chiar

şi clerul şi poporul îl aleg pe noul papă al Romei sub numele de Clement III, iar în

1084 îl încoronează pe Henric. Trupele germane asediază castelul San Angelo,

unde era Grigorie VII. În sprijinul papei vin normanzii, care eliberează Roma, dar

populaţia nu-l mai vrea ca papă şi atunci se retrage la Salerno, în exil, şi la 25 mai

1085 moare spunând cuvintele: „Am iubit dreptatea şi am urât fărădelegea, de

aceea mor în exil.”.(„Dilexi iustitiam et odi quitetem, propterea morior in exilio.).

În 1086 a fost ales Victor III. La 1086-1087 s-a luptat cu antipapa Clement III care

a fost excomunicat, dar în 1087 Victor moare şi abia atunci este ales Odo de Ostia

cu numele de Urban al II-lea (1088-1099), cel care iniţiază cruciadele. Şi el are de

luptat cu antipapa care se retrăsese de la Roma, dar un eveniment s-a produs prin

faptul că fiul lui Henric al IV-lea, Conrad, a trădat şi a jurat credinţă papei, şi

datorită împăcării cu ducele de Welt al Bavariei, Henric poate să plece în Germania

în 1097. Papa reuşeşte interdicţia investiturii laice, şi apar iar discuţii, sub papa

Pascal II (1099-1118).

Şi abia sub Calixt II (1119-1124) s-a ajuns în 1022 prin concordatul de la

Worms să se încheie cearta pentru investitură. În acest fel, împăratul Henric V

renunţă la investitura episcopilor. Aceştia vor fi aleşi de papă când primesc semnele

slujirii bisericeşti, cârja şi inelul, iar împăratul sceptrul, semn al înzestrării

semisociale.

Culmea puterii papale

Dacă Grigorie al VII-lea a deschis drumul puterii papale, papa Inocenţiu al

III-lea a reuşit totuşi în scurt timp să ducă puterea papală la apogeu, făcând din

activitatea sa un model de urmat mai târziu, care la un moment dat a dat naştere la

diferite forme de conducere, încât toată puterea bisericească să fie în mâna papei.

Astfel a apărut primatul papal, iar mai târziu infailibilitatea şi ca o încoronare a

toate acestea s-ar putea numi faptul că nu există puterea conciliului ci a papei. Papa

Inocenţiu al III-lea avea 37 de ani când colegiul cardinalilor l-a ales în 1198

conducător al Scaunului Romei. S-a născut în anul 1161 ca fiu al unui nobil roman,

primind o educaţie aleasă. A studiat la Paris teologia iar la Bologna dreptul. S-a

străduit să înlăture dezbinarea politică a creştinătăţii apusene, să potolească luptele

şi vrăjbile dintre regi şi episcopi şi să statornicească pacea. El s-a socotit „servus

Dei” şi Vicarius Christi, care deţinea puterea deplină. Acesta s-a bazat pe legea

romană, care a fost bază pe care s-a constituit legea canonică ăn care activitatea să

fie concentrată în mâna unei singure persoane. Şi-a dorit mult să facă din Scaunul

Papal o putere dar şi să-i adauge noi teritorii. Situaţia de a mări Statul Papal a

apărut odată cu moartea lui Henric al VI-lea (1197), care a dorit ca fiul său Filip să-

i urmeze la tron şi să ia de la papă feuda Sicilia. În acest caz, papa nu se grabeşte

să-şi spună punctul de vedere pentru Filip, deoarece a apărut alt candidat în

persoana lui Otto de Braumschweig, care avea dorinţa de a lua Sicilia. A aşteptat, şi

nu degeaba, pentru că în 1208 Filip este omorât, şi principii germani, obosiţi de

durata conflictului îl aleg pe Otto IV, care este confirmat şi de către papă. Totuşi,

Otto nu se ţine de cuvânt şi în 1210 atacă oraşele şi bisericile Statului Papal. Pentru

aceasta papa l-a excomunicat, şi totodată a determinat pe principii germani să

aleagă la Nurenberg pe Frederic de Sicilia ca rege. În 1212 Frederic al II-lea vine în

Germania, îi sileşte pe principi să-l aleagă şi să-l părăsească pe Otto, încoronarea

având loc în decembrie 1212, după ce Otto este înlăturat. Acum papa îşi vede

dorinţa îndeplinită.

În această perioadă a intrat în conflict cu regele englez Ioan fără de Ţară

(1199-1256), prin faptul că regele a numit episcop de Cantebury pe Norwich, căruia

papa i-a refuzat confirmarea. Papa l-a dorit pe Ştefan Langton, iar regele nu l-a

recunoscut ca arhiepiscop. Pentru aceasta, în 1208 Inocenţiu al III-lea a pus Anglia

sub interdict, şi peste toate, l-a excomunicat pe rege, motiv pentru care acesta a

pornit lupta împotriva papalităţii. În 1213 regele a acceptat condiţiile papei, iar în

1215, în Magna Charta Libertatum, baza constituţiei liberale în Anglia, a acordat

baronilor englezi concesiuni însemnate. Inocenţiu al III-lea deţinea în acea perioadă

puterea totală în Europa, deoarece pe lângă Sicilia şi Anglia, Aragonul, Portugalia,

Polonia, Ungaria şi chiar imperiul romano-bulgar al lui Ioniţă Caloian (1197-1207)

erau sub conducerea lui. El n-a fost mai puternic decât înaintaşii săi dar şi-a dorit

mai mult să ducă puterea papală pe culme. Este adevărat că şi împrejurările istorice

i-au fost favorabile. Putem spune că puterea papală se întinsese şi dincolo de

Europa, în Asia Mică, pentru că a pregătit cruciada a IV-a care a ocupat Bizanţul, în

1204.

Pontificatul lui Inocenţiu al III-lea este important pentru Biserică. Astfel, în

1215 a ţinut al IV-lea conciliu de la Lateran, la care au participat 1200 de

participanţi, şi la care papa a dorit chiar că Răsăritul să vină să discute problema

unirii, dar Răsăritul n-au dorit, deşi Bizanţul era sub stăpânire latină. A ridicat

importanţa primatului papal. A fost definită învăţătura privitoare la Sfânta

Euharistie, s-au combătut ereziile albigenzilor şi valdenzilor. Conciliul a hotărât că

fiecare laic este obligat ca anual să facă o confesiune la un preot şi a declarat că toţi

trebuie să participe la Sfânta Liturghie cel puţin de Paşte. A fost stabilită învăţătura

Bisericii privitoare la Botez, penitentă şi căsătorie. S-a acceptat responsabilitatea

episcopilor. Pontificatul lui Inocenţiu al III-lea a fost deosebit, iar dupa el, ceilalţi

papi au dorit să păstreze moştenirea lăsată, să ducă mai departe cele obţinute. A fost

o sarcină de nerealizat însă, pentru că evenimentele politice n-au mai fost

favorabile, iar Frederic al II-lea a devenit un puternic concurent al papalităţii.

Acesta stăpânea atât Sicilia cât şi Germania, iar Italia era scena luptelor şi Roma a

devenit nesigură. De aceea, papa Urban al IV-lea (1261-1264) va sta la Viterbo,

Orvieta şi Perugia. Papalitatea se ,apropia de regatul Napoli şi papii vor fi aici până

în 1294, când Bonifaciu al VIII-lea se mută la Roma. Totuşi se poate spune că dacă

puterea papală n-a mai atins apogeul ca în timpul lui Inocenţiu III, apăratul

administrativ va deveni mai puternic.

Din veacul al XII-lea va primi denumirea de Curia Romană, care avea

venituri mari, din census (bir) anual, din taxele de vizitare etc. Ţara papală avusese

înainte o singură diademă cu o singură coroană de pietre preţioase, dar în secolul

XII s-a adăugat a doua coroană, în secolul XIII a treia, simbolizând faptul că papa

avea puterea cerului, a pământului şi a celor de desubt. De fapt, Curia Romană este

din fostul Patrimonium Petri, care deţinea bunurile bisericeşti. Încă înainte de

secolul VI şi chiar în secolul VII foarte multe familii îşi lăsau averile şi domeniile

Bisericii şi intrau în slujba Bisericii. Familiile fără urmaşi îşi dăruiau şi ele averile

Bisericii.

Bibliografie.

1. I. Ramureanu, I.B.U., vol. II, Editura Institutului Biblic, 1993.

2. Earle E. Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor, 1992.

3. Horia Vintila, Dicţionarul papilor.

4. August Franzen, Remigius Baumer, Istoria papilor, Ed.

Bisericii Romano-Catolice, Bucureşti, 1996.

5. Ludwig Hertling, Istoria bisericească, Ed. Ars Longa, Iaşi,

1998, trad. Emil Dumea.

6. Pr. Prof. Milan Sesan, Naşterea ideei papale, în Mitropolia

Ardealului, 1962, nr. 7-8.

7. M. Popescu, Pr. Prof. T. Bodogae, Prof. G. Stănescu, I.B.U, vol.

II, Bucureşti, 1956.

Ordine monahale- Inchiziţia

Biserica Romano-Catolică s-a confruntat cu o situaţie destul de serioasă din

cauză că deţinea foarte multe averi. Cei care făceau donaţii se adresau şi clerului,

deoarece se formase sistemul parohial. Se începuse o viaţă destul de luxoasă în

rândul clerului în secolele XII-XIII, când îşi fac apariţia o serie întreagă de ordine

monahale care nu fac altceva decât să combată luxul şi trândăvia clerului şi să pună

capăt mişcărilor sectare şi mai presus de toate să răspândească creştinismul.

Evident, toate aceste ordine erau sub ascultarea papalităţii, aceasta deoarece papa

aproba înfiinţarea ordinului. În timpul lui Inocenţiu III la sinodul de la Lateran din

1215, în canonul 13 se spune că nu vor mai apărea alte ordine monahale decât cele

care apăruseră până atunci, iar cine doreşte să ducă o viaţă de mănăstire să intre

într-un ordin existent. Se vede clar că trebuia să existe o regulă de ascultare, căci să

nu uităm că şi sinodul din 691-692 din Răsărit a pus problema ordinii şi ascultării.

Ordinele monahale mai importante în Apus au fost:

Cartusienii, cel mai auster ordin monahal, datorită avarităţii sale nu avea

prea mulţi adepţi. Au meritul de a se îndrepta spre viaţa culturală. S-a înfiinţat

lângă Grenbole, în Franţa, în anul 1086 de către Bruno de Reims. Fiind puţini, se

îndreptau spre viaţa contemplativă şi se opuneau luxului şi lăcomiei.

Cistercienii, un nou ordin monahal apărut în Franţa, nu departe de Dijon, pe

teritoriul cistercium, în 1089. Are începuturi modeste, iar în 1111 are loc un

eveniment nedorit, apare o epidemie, mulţi călugări căzând victime, fapt ce-l

determină pe abatele Ştefan Harding să închidă mănăstirea, dar un an mai târziu

ajunge din Burgundia tânărul Bernard cu 30 de însoţitori care au intrat în această

mănăstire. Din acest moment numărul de călugări creşte pentu că se formează

filiale în diferite localităţi, ca: Feste, Clairvaux în 1115, care l-a avut abate pe

tânărul Bernard. Este aprobat de Eugeniu III. Aveau o viaţă austeră, chiar şi

bisericile trebuiau să fie simple, nu aveau clopotnită. Ei au fost începătorii

economiei agricole. Se baza pe stabilitatea călugărilor şi pe autonomia mănăstirilor.

Se răspândeşte în Germania, Irlanda, aceasta datorându-se abatelui Bernard de

Clairvaux, o personalitate deosebită a Evului Mediu, un mare scriitor, un mare

apărător al credinţei, un mare predicator, cel care a avut un cuvânt hotărâtor în a

forma o nouă cruciadă, a II-a.

Franciscanii, ordin înfiinţat pe la 1209 de Francisc de Assisi (1182-1226).

Fiind un negustor bogat din provincia Umbria, acesta s-a născut în Assisi în 1182, a

primit o educaţie aleasă, de timpuriu îndreptându-se spre o viaţă ascetică, a sărăciei.

Astfel, în 1206 renunţă la avere şi începe să predice pocăinţa. Merge la Roma, este

prezentat de cardinalul Giovanni Colona papei Inocenţiu III. Papa este de acord cu

ordinul înfiinţat şi primeşte votul de ascultare. Numărul adepţilor creşte, devenind

un ordin stabil. S-au stabilit miniştrii provinciali şi trimişi în alte ţări, acestea fiind

primele grupuri de misionari. Un grup de cinci misionari merg în Maroc, dar sunt

omorâţi. Acest eveniment l-a apropiat pe Anton de Padova de ordinul franciscan,

unul din sfinţii Bisericii latine. În 1221 erau 3.000 de adepţi. Sfântul Francisc,

bolnav fiind, se retrage de la conducerea ordinului, lăsând un vicar, dar până la

urmă revine şi compune regulile ordinului. Totuşi se retrage în singurătate pe

muntele Varna, unde a primit stigmatele Mântuitorului după rugăciuni, în

septembrie 1224, boala i s-a agravat şi în 1226 moare la mănăstirea Porzuncolo. N-

a fost un teolog, a fost un om tăcut, modest, blând, bun. În 1212 s-a întemeiat un

ordin feminin cu aceleaşi reguli, de către Clara Sciffi din Assisi, ordin care s-a

numit şi ordinul clariselor. După moartea lui, numărul mănăstirilor franciscane a

crescut, ajungând la 8.000. În 1228, papa Grigorie al IX-lea l-a canonizat (1227-

1241), pentru că şi el fusese un călugăr franciscan, cunoscându-l de aproape pe

Sfântul Francisc. Datorită faptului că purtau haina neagră sau cafenie, cu glugă

(capuciol), s-au numit şi capucini.

Dominicanii, ordin întemeiat în 1215 de către canonicul spaniol Domunic

Guzman (1170-1221), născut în provincia Castilla din Spania, ca o reacţie faţă de

luxul şi lăcomia clerului catolic. A studiat teologia în Valencia, care la puţin timp

va fi ridicată la rangul de universitate. L-a însoţit pe episcopul oraşului din Osma în

Franţa, unde rămâne şi începe să predice în Toulouse, înfiinţând un nou ordin

cercestor, iar papa Honoriu III (1216-1217), îl trece în 1216 sub ascultarea

scaunului papal. Fraţii predicatori au fost asprii în inchiziţie, de aceea populaţia i-a

numit „Dominecanis”, câinii Domnului. După cinci ani, dominicanii aveau opt

provincii şi 60 de mănăstiri mari. Prestigiul lor a crescut prin Toma d’Aquino, care

a aderat la ordinul lor.

Ordinele cavalereşti. Cel mai vechi ordin cavaleresc a fost al templierilor. În

anul 1119 cruciatul francez Hugo de Payens împreună cu alţi şapte colegi a depus

jurământul în faţa patriarhului de Ierusalim Sava, dar Balduin II, regele

Ierusalimului le-a dat ca reşedinţă o aripă din palat, lângă templu, de aici luându-şi

numele de templieri. În 1291, ordinul a părăsit Ierusalimul şi s-a aşezat în Franţa.

Purtau mantia neagră cu cruce roşie. Au devenit foarte bogaţi. Regele Franţei Filip

al IV-lea cel Frumos (1216-1314) şi-a dat seama că încep să devină încomozi şi a

pus la cale să-i aducă la tăcere. Astfel, în 1307 a fost arestat Jacques de Malay, care

a recunoscut că templierii practicau idolatria, erau imorali şi au renegat şi scuipat

Sfânta Cruce. Pentru aceasta, în Sinodul de la Vienne (Franţa), Clement V (1305-

1314) a hotărât desfinţarea ordinului, bunurile lor fiind luate de către rege.

Ordinul ioaniţilor- ospitalierilor a fost înfiinţat în 1118. Scopul acestui ordin

era de a asigura găzduirea pelerinilor şi de a îngriji de bolnavi, pentru că negustorii

italieni din Amalfi au zidit în 1048, în Ierusalim un azil. În 1187, după căderea

Ierusalimului sub Saladin, ordinul s-a mutat la Acra, apoi în 1247, în Banatul

Transilvaniei, aşa cum spune Diploma Cavalerilor Ioaniţi dată de regele Ungariei,

Bela IV. Între 1310-1522 sunt la Rodos. În 1530, ordinul se stabileşte la Malta.

Acum ordinul este format dintr-o societate de nobili care au în vedere activităţi

caritabile. Purtau manta neagră cu cruce albă, iar în război manta roşie cu cruce

albă.

Ordinul teutonilor a fost înfiinţat în 1190, în Palestina, în timpul cruciadei a

III-a. Purtau mantie albă şi cruce neagră. Erau foarte disciplinaţi, dar şi foarte cruzi.

Au părăsit locurile sfinte şi au venit în Veneţia, şi apoi în Germania. Între anii

1212-1225 sunt în Ţara Bârsei pentru a apăra regatul ungar de invazia cumanilor,

pe timpul regelui Andrei II. În 1226 se aflau în Persia, unde au exterminat

populaţia. Băştinaşii au adus colonişti germani. În 1309 s-au aflat la Marienburg,

intrând în conflict cu polonezii, fapt care îi determină să se mute în Prusia, în 525

trecând la luteranism.

Inchiziţia a fost înfiinţată în 1184 de către papa Licinius III (1181-1185) ca

tribunal ecclesial al papalităţii, purtând numele de Sfântul Oficiu, la Conciliul de la

Verona, scopul ei fiind de a combate erezia catarilor. Papa Inocenţiu III (1198-

1216), la Sinodul IV de la Lateran din 1215 a dat o nouă formă inchiziţiei, în care

acuzatorul devine şi judecător. Inchiziţia capăta organizarea definitivă sub papa

Grigorie al IX-lea (1227-1241), când în 1231 numeşte inchizitor pe episcop. Dar în

1232 papa a decis ca ordinul dominicanilor să exercite jurisdicţia asupra ereticilor.

S-au înfiinţat tribunale papale de inchiziţie, care puteau cita la judecată pe oricine,

puteau tortura pentru a smulge mărturisiri. Aveau puterea de a condamna la

confiscarea averii, la temniţa grea pe viaţă sau chiar la moarte. Executarea o lăsau

pe mâna autorităţilor civile. În fruntea Oficiului era inchizitorul general. Acesta era

numit de rege în numele papei. Inchiziţia îşi continuă activitatea destul de mult, în

Italia până în 1841, în Spania până în 1813, în 1814 fiind apoi reactivată. Cel mai

renumit inchizitor a fost Turgchimerada.

Bibliografie.

1. Ludwig Hartling S.J., Istoria Bisericii, Ed. Ars Longa, Iaşi, 1998, trad. Pr. Prof.

Emil Dumea.

2. I. Ramureanu, I.B.U., vol. II, Ed. Institutului Biblic, Bucureşti, 1993.

3. Julien Green, Fratele Francisc-Francesco D’Assisi, trad. Maria Isarescu, Ed.

Stiintifica, Bucureşti, 1995.

4. R.S. Mansalli, Francesco D’Assisi, Roma, 1980.

5. R. Pernoud, Templierii, trad. A. Niculescu, Bucureşti, 1966.

6. A. Demurger, Templierii, Bucureşti, 1995.

7. E. Gilson, Filosofia în Evul Mediu, trad. I. Stanescu, Bucureşti, 1995.

8. Cazal Edmonid, Istoria scandaloasă a inchiziţiei, trad. Oana Poparda, Bucureşti,

1994.

9. B. Bennassor, Inchiziţia spaniolă, Bucureşti, 1993.

10. P.Culianu, Eros şi Magie în Renaştere, Bucureşti, 1994.

11. M. Floroaia, Inchiziţia în Europa, Iaşi, 2001.

12.H. Seinkiewiez, Cavalerii teutoni, Ed. Literaturii Universale, Bucureşti, 1962.

Controverse şi schisme în Răsărit şi Apus

Ortodoxia este tulburată din nou, după Sinoadele Ecumenice, de o erezie

destul de stranie, care se luptă împotriva bogăţiei şi a luxului în Biserică, prin care a

atacat învăţătura cea pe care ne-a lăsat-o Mântuitorul şi nu pe cei care fac lux şi

bogăţie din funcţiile bisericeşti. Aici apare curiozitatea celor care nu vor să

înţeleagă că Biserica nu învaţă aşa ceva şi cei ce conduc propovăduiesc Evanghelia

să spună şi lor ceea ce trebuie să facă un creştin. Această sectă s-a numit

bogomilism. Promotorul ei a fost un preot bulgar pe nume Ieremia, care şi-a luat

numele de Teofil ( iubitor de Dumnezeu), iar pe bulgară, bogomil însemna

Dumnezeu prieten. Alţii socotesc că bogomilismul îşi trage numele de la Bogo şi

milui, care înseamnă Doamne mântuieşte. Această erezie şi-a făcut apariţia la

începutul secolului X în Bulgaria şi a rezistat destul de mult, deoarece în secolul

XIV o găsim şi în Bosnia Herţegovina, deşi a fost destul de persecutată. Pătrunde

cu uşurinţă în masele populare prin predica simplă, prin faptul că este atacată

învăţătura Bisericii prin prisma greşelilor celor care ar trebui să dea dovadă de mai

multă modestie. A avut şi un caracter de mişcare socială pentru că era de partea

bulgarilor, de a scăpa de sub stăpânirea Bizanţului. Să nu uităm că în secolul X,

Ioan Tzimiskes îl ia prizonier pe ţarul Petru în 968, sunt alături şi de Ioniţă Caloian

(1197-1207) în luptele împotriva cruciaţilor francezi şi astfel ei cîştigă libertatea.

Mai târziu, înmulţindu-se, sunt prigoniţi de ţarul Barila (1127-1218) şi Alexandru

(1337-1371) în 1350. Din Bulgaria pătrund la Constantinopol, în 1115 şi alţii în

1118. Împaratul Alexios I Comnenul (1081-1118) află de progresul lor.

Conducătorul lor a fost un oarecare Vasile, având în jurul lui 12 tovarăşi, ca cei 12

apostoli. A fost prins şi pus să se lepede de erezie, dar n-a dorit şi este condamnat la

moarte. Nu se termină aici erezia şi se răspândeşte şi în Serbia, dar în timpul lui

Ştefan Nemania (1168-1196) şi sunt omoraţi şi luate averile. Ajung în Bosnia şi

Herţegovina, unde au devenit numeroşi şi puternici. S-au ridicat împotriva

stăpânirii maghiare şi romano-catolice, dar au fost persecutaţi, fiind numiţi

patareni- drojdia societăţii. Pe timpul lui Ştefan Twartko (1353-1391) au avut mari

privilegii, se pare că însuşi ţarul a trecut pe faţă la bogomilism. Şi totuşi, persecuţia

catolică continua, o parte din ei trec la catolicism iar restul la mahomedanism.

Ajung şi în Rusia şi aici se dezvoltă. Au pătruns şi în ţara noastră dar nu au avut

decât câteva influenţe, nu s-au organizat.

Se pare că au fost la Râmnicu-Vâlcea şi prin Ardeal. Pentru a preveni

înaintarea ereziei, în 1710 la Târgovişte, Antim Ivireanu publică Panoplia

dogmatică a lui Evtihie Zigabenul, care condamnă doctrina bogomilistă. Singura

influenţă s-a redus la noi asupra literaturii, prin revistele unor legende şi colinde şi a

picturii bisericeşti în câteva biserici şi mănăstiri din ţară. Astfel apare la mănăstirea

Moldoviţa pictura „Contractul lui Adam”, în care Adam semnează cu diavolul,

acesta îi dă voie să are pământul, socotindu-l că este al lui. Zapisul acesta a fost

rupt de Hristos la Botezul în Iordan, că acolo îl pitise diavolul. Acest pact îl

întâlnim şi la gnostici. De asemenea, găsim această pictură la Voronet, Arborea şi

Suceviţa. În 1207 la Buzău mitropolitul Teodosie a tipărit învăţătura pe scurt la cele

7 Taine. Autorul spune că este de datoria sa de a se ridica împotriva unor învăţături

greşite, cum ar fi şi obiceiul unora de a lua anaforă cu vin în loc de Paşti, ceea ce

este condamnabil. Acest obicei este bulgăresc. În Panoplia dogmatică se spune că

Satan a fost fiul mai mare al lui Dumnezeu. A vrut să ia locul Tatălui, deşi şedea

de-a dreapta, dar Dumnezeu a aflat şi l-a izgonit, cu ceata de îngeri răzvrătiţi.

Satanail şi-a creat un cer vizibil, cu stele, apoi a creat pământul, a ales apele, a

ridicat uscatul, a făcut vieţuitoarele, plantele, tot până la om. Aici le-a făcut din lut,

dar n-a putut să le dea suflet şi l-a rugat pe Dumnezeu să-i dea suflet. Dumnezeu S-

a înduplecat, stăpânind sufletul. La fel a creat şi pe Eva. De la bogomili avem şi

simboluri, astfel semiluna cu steaua între cele două colţuri, steag cu monograma

creştină în formă de cerc cu inscripţiile: IS, HR, NI, KA, fiecare grupă de litere

este aşezată pe cruce stânga, dreapta, sus, jos colţurile steagului, leul dreapta,

semiluna jos, dragon stânga sus iar jos simbolul gemenilor.

Doctrina are ca fundament dualismul specific religiilor orientale, cu lupta

dintre cele două principii, al binelui şi al răului. Dumnezeu este antropomorfic, care

are un trup dintr-o substanţă fină, care nu se poate cuprinde cu simţurile. Se poate

vedea prin cele trei înfăţişări: Tatăl, ca moşneag cu barbă, Fiul ca un tânăr îăn

floarea vârstei şi Duhul Sfânt ca un tânăr imberb. Tatăl a născut pe Fiul, Fiul a

născut pe Duhul Sfânt, care la rândul lui a născut pe Iuda şi pe ceilalţi apostoli. Fiul

mai mare al lui Dumnezeu a fost Satanail. Aşa cum am mai amintit mai sus, acesta

este creatorul celor văzute, cu excepţia omului, mai exact viaţa omului, acestuia îi

dă suflet Dumnezeu la rugămintea lui Satanail.

A fost invidios pe Adam şi pe Eva, seduce pe Eva şi aceasta îl naşte pe Cain

şi o fată Calomela, gemeni. Din Adam şi Eva se naşte Abel, Cain îl omoară pe

Abel, iar Tatăl văzând aceasta îi retrage puterea creatoare lui Satanail, îl aruncă în

tartar şi îi taie din nume finalul „il”, care arată originea dumnezeiască şi rămâne

doar stăpânul lumii Satana. Datorită răului, după 5500 de ani emisar din Dumnezeu,

Logosul divin numit când Hristos, când arhanghelul Mihail, a coborât din cer, a

pătruns în Fecioara Maria pe urechea dreaptă şi s-a născut cu trup aparent.

Interesant este că ei găsesc răspunsul giganţilor, aceştia au apărut ca împerechere

între îngeri şi fetele oamenilor. Negau slujbele bisericeşti, Sfânta Liturghie şi

aducerea de jertfe în Biserică, spunând că sunt în folosul Satanei. Resping Sfintele

Taine, acceptă un botez fără apă. Dispreţuiau Sfânta Cruce, icoanele, Sfânta

Fecioară nu este Născătoare de Dumnezeu. Nu credeau în învierea morţilor. Cei

care aveau voie să predice se numeau desăvârşiţi. Biserica nu avea forma obişnuită.

Propovăduiau celibatul, erau vegetarieni prin excelenţă. Posteau lunea, miercurea şi

vinerea.

Catari: Bogomilismul se continuă în Europa Occidentală sub numele de

catari. Catarii promovau o doctrină dualistă specific maniheistă, lupta dintre bine şi

rău. Biserica şi lumea erau create de diavol. Erau împotriva Tainelor, icoanelor,

erau pentru sărăcie, combatând averile, nu mâncau carne de animale ci numai peşte

şi vegetale. Se dedicau cunoaşterii Bibliei şi participau la un anumit fel de slujbe.

Se făcea iniţierea prin Botezul spiritual şi acceptau ca Taină un fel de punere a

mâinilor de către perfecţi şi rosteau rugăciunea „Tatăl nostru”. Aceşti perfecţi erau

conducătorii sectei, mai purtau numele de apostoli. Catarii s-au manifestat în

Lombardia, la începutul secolului XI. În secolul XII au devenit destul de puternici,

datorită oratorului Arnold de Brescia. Catarii se mai numeau patareni, ca şi

bogomilii, care în 1146 au alungat pe episcopul Bresciei şi au intrat în conflict cu

papa. După îndelungi certuri, papa Eugen III (1145-1153) câştigă în lupta împotriva

lui Arnold. În anul 1155, Arnold de Brescia a fost omorât şi ars pe rug.

Erezia a pătruns în Spania, lângă Franţa, şi aceasta se întampla în timpul

papei Celestin II (1143-1144), care a trimis pe cardinalul Aurge împotriva lor. În

1194 un sinod la Larida îi condamna. Ei continua să fie şi în secolul XIII, fapt ce îl

determina pe Grigorie IV (1227-1241) să-i dea pe mâna inchiziţiei.

În 1292 se mai amintea foarte puţin de ei. De această dată, nu-i mai găsim în

Spania. În Germania îi găsim în 1050, destul de timpuriu, şi au fost aduşi ca

prizonieri de război în timpul luptei cu Andrei I (1047-1056) de către Henric III

(1039-1056). Dar şi aici inchiziţia îi urmăreşte, nedispărând însă ci unindu-se cu

reforma lui Luther. Şi în Anglia se găsesc destul de timpuriu, 1159, aducându-i aici

un oarecare Gera, care a mai adus cu el 30 de persoane. În 1210 a fost ars pe rug un

cuter.

Albigenzii: Ca şi catarii, s-au ridicat tot împotriva luxului şi a vieţii moderne

a clerului. S-au numit aşa datorită localităţii Albi din Franţa. Şi ei au contestat atât

Tainele cât şi cultul divin.

Alte erezii: În Apus, au fost nişte semnale date Bisericii Romano-Catolice în

ceea ce priveşte aspectele vieţii moderne, de fapt ce doreau şi unii episcopi. În

această situaţie sau mai bine zis pe acest fundal vor apărea prereformatorii.

Bibliografie.

1. P. Culianu, Gnozele dualiste ale Occidentului, Bucureşti, 1995.

2. Ana Comnena, Alexiada, Bucureşti, 1977, trad. Maria Marinescu.

3. D. Vasilescu, Bogomilismul, în Studii Teologice, nr. 7-8, 1963.

4. Ramureanu, I., I.B.U., Bucureşti, 1993.

5. Ch. Tauzelier, Catharisme et Valdeisme en langue daca la fin du XII-e et

au debut de XIII-e siecle, Paris, 1965.

Cultura teologică în Răsărit. Scriitori din secolul XI

În această perioadă se dezvoltă foarte mult cultura teologică şi anume

dogmatica, dreptul canonic şi teologia speculativă. Un rol important l-a jucat

Universitatea Bizanţ, întemeiată la anul 425 de Teodosie al II-lea. În jurul

mănăstirilor s-au format cei mai mari teologi: Muntele Athos, Peci, Tarnovo,

Tismana, Neamţu şi Putna. Chiar la curtea împăratului, Palatul Sacru, se discută

teologie. În secolul XI, cei mai importanţi teologi bizantini au fost: Ioan Mabropus,

Michail Psellos şi Teofilact al Bulgariei.

Ioan Mabropus (1108 a fost profesor de retorică la Bizanţ, s-a călugărit şi a

ajuns episcop în Asia. În afară de Vietile Sfintilor, a mai scris imne şi predici.

Teofilact al Bulgariei, arhiepiscop de Ohrida, ajunge diacon la Sf. Sofia, iar

sub Comneni este numit arhiepiscop de Ohrida. A scris Comentariile Biblice scrise,

în stil antiohian, condamnă erorile latinilor. În secolul XII înşişi împăraţii şi fiii lor

sunt activi în a scrie. Astfel, Ana Comnena (1083-1148) a scris epopeea Alexiada.

Istoria voluminoasă a istoricului Ioan Kinnamos, Nikita Choniatul, sau de

cronografia călugărului Ioan Zonaras ne descrie pe mama împăratului Alexios

Comnenul (1081-1118). Ana Delassena, discută şi corectează problema dogmatică

şi patristica. Împăratul Manuil I Comnenul scrie mici tratate dogmatice. Eftimie

Zigabenul, care a scris Panoplia dogmatică, informaţii patristice şi dogmatice

privitoare la ereziile antitrinitare, hristologice, bogomilism. Dreptul canonic a avut

personalităţi de seamă ca: Zonaras, Teodor Balsamon, patriarh de Antiohia.

Istoria bisericească- cronica scrisă cu multă conştiinciozitate de Ioan

Zonaras, care a pus în prelucrările lui Constantin Manasses şi Mihail Glykas, a

devenit populară la slavi şi romani. Ioan Cantacuzino (1341-1355), Andronic III

(1345), Ioan Paleologul.

Scriitori din secolele XIII-XIV: Cultura bizantină s-a aflat în faţa unor

fenomene deosebite ca frământările politice, ameninţarea tot mai mare a turcilor,

ciuma,cutremurele, a avut o nouă zvâcnire spre a mai străluci odată în întreaga

lume. Este perioada împăraţilor Paleologi (1261-1448) care revin la Constantinopol

după ce timp de 60 de ani au stat la Niceea datorită fraţilor romano-catolici ai

cruciadei a IV-a.

Universitatea din Bizanţ este reînfiinţată de Mihail VIII Paleologul (1261) şi

chiar de la înfiinţare, tineri din întreaga lume frecventau cursurile acestei

universităţi deoarece corpul profesoral era deosebit. Amintim în secolul XV pe

Gheorghe Scholarios (1372), mitropolitul Visarion al Niceei, Gheorghe Ghemistos,

Manuel Moschopulos secolul XIII-XIV, profesor de filosofie, cei care redau lumii

cultura clasică a antichităţii şi în genere cea mai mare parte din zestrea culturii

creştine.

Deci, în Evul Mediu a fost cel mai cult dintre statele lumii, având o viaţă

religioasă deosebită. Amprenta culturii bizantine dăinuie până azi prin Ortodoxie şi

nu numai, ci şi prin Apus.

Împăraţii au avut unii din ei nu numai rol politic dar şi cultural. Amintim pe

Manuel II Paleologul (1391-1425), Ioan VI Cantacuzino (1341-1355). Primul care

dă pentru prima dată date despre învăţătura islamului este Manuel al II-lea, ne-a

lăsat o istorie despre isihasm. Istoric îl avem pe Nichifor Xantopol, în secolul XVI,

care a fost monah în Bizanţ, a scris o carte, Istoria Bisericii de la început până în

vremea lui, în 23 de cărţi. Nichifor Grigoraş, istoric, a lăsat o istorie bizantină în 37

de cărţi. S-a făcut remarcat în disputa cu Varlaam de Calabria, care sfida cultura

bizantină. În secolul XII, istoria bizantină e constituită de Laonik Chalkokondyl,

Dukas, Laonik e singurul atenian bizantin. Istoria sa este cuprinsă între 1298-1463.

Dukas- istoria sa descrie simplu evenimentele dintre 1341-1362, anul căderii

insulei Lesbos sub turci şi chiar căderea Constantinopolului şi jefuirea Bisericilor.

Gheorghe Sphrantzes, demnitar la curtea lui Manuel al II-lea Paleologul,

martor la ocuparea capitalei, prizonier, reuşeşte să fugă în Peloponez, apoi în

Veneţia şi de aici la Roma. Istoria sa descrie evenimentele dintre 1258-1476. Îi

acuză pe latini pentru lipsa de ajutor iar pe turci pentru ceea ce au făcut.

Teologia, care a jucat întotdeauna primul loc în viaţa bizantină, nu putea să

nu aibă valorile ei. Sfântul Grigorie Palama, sihastru cel mai de seamă, care

combate pe Varlaam de Calabria, care socotea că lumina văzută de apostoli pe

muntele Taborului e lumea creată, dacă n-am zice aşa ar urma ca lumea aceasta e

Dumnezeu Însuşi. Sfântul Grigorie de Palama arată că lumina de pe Tabor nu e

Dumnezeu după fiinţă, ci Dumnezeu după lucrare, o prezenţă harică. Energia

divină- harul îndumnezeitor al lui Dumnezeu este mai presus, este din veci.

Nil Kabasila, arhiepiscop de Tesalonic. Deosebirile de credinţă dintre Răsărit

şi Apus.

Nicolae Kabasila- Explicarea Sfintei Liturghii, „Viată în Hristos”, ambele

vorbesc despre viaţa duhovnicească.

Simeon al Tesalonicului- Dialoguri contra tuturor ereziilor, şi Despre singura

credinţă adevărată.

Biserica Sârbă

Danilo- călugăr, a scris vieţile crailor şi patriarhilor sârbi.

Biserica Bulgară.

Theodosie- Viaţa cuvioasei Parascheva.

Eftimie de Tarnovo- 15 opere, scrieri liturgice. Viaţa lui Eftimie ne-a lăsat-o

Grigorie Tamblac.

Biserica Rusă.

Mitropolitul Alexei, Ciprian, Ghenadie de Novgorod traduce Biblia.

Urmarea lui Hristos- atribuită lui Thomas de Kempis (1379-1471), 3.000 de

ediţii- lepădarea lui de grija lumească, unirea cu Hristos.

Cultura în Apus, secolele XI-XIV- Scolastica şi

spiritualitatea medievală.

În această perioadă a secolelor XI-XIV, în Apus a căutat să se dezvolte

învăţământul prin şcolile mănăstireşti şi înfiinţarea universitaţilor ca să se poată

ajunge la o cultură deosebită. Este perioada scolasticii. Denumirea de scolastică

vine prin limba latină, din cuvântul grecesc schole- locul unde se învaţă, iată

dovada înfiinţării universitaţilor. Scolastica a încercat de a raţionaliza teologia cu

scopul de a demonstra credinţa prin raţiune. Prin scolastică s-a încercat să se

împace filosofia naturală a lui Aristotel raţională cu teologia revelată, aceasta s-a

întamplat când Aristotel a fost cunoscut de Occident prin secolul XII („Să luăm

aminte!”) deşi era cunoscut, dar superficial în secolul II, când s-au făcut traduceri

de către călugări, în frunte cu Boethius. Şi culmea, Aristotel a fost adus în Europa

de arabi prin Spania. Se poate spune că era necesar ca filosofia să poată ajuta

teologia. Întrebarea care aşteapta un raspuns a fost dacă credinţa a fost sau nu

raţională, şi pe care scolasticii şi-au pus-o.

Metodologia lor ca să răspundă la întrebare era supusă autorităţii didactice

sau logicii lui Aristotel. Atât conţinutul cât şi metoda erau fixe. Dialectica lui

Aristotel era deductivă, iar silogismul ocupă un loc important ca instrument al

logicii deductive. Adevărurile generale de filosofie au fost luate din teologia

revelată şi folosind metodologia aristotelică. Scolasticii au căutat să tragă concluzii

legitime pentru dezvoltarea unui sistem armonios. Pentru omul scolastic, harul se

suprapune în mod firesc naturii. Teologia naturală şi logica aristotelică sunt

limitate, fiind suplinite de credintă, bazată pe temeiurile revelaţiei. Îndreptarea

omului se face prin credinţă şi fapte. Metafizica lui Aristotel arată că oamenii sunt

destinaţi la o convieţuire ordonată şi legată prin interese reciproce cărora răspunde

statul, întrucat suferinţa se referea la transcendenţă, aşa cum susţine concepţia

medievală, Biserica este aceea care justifică existenţa atât a statului cât şi a omului.

Statul şi Biserica se raportau reciproc, ca raţiunea faţă de revelaţia ca ştiintă, faţă de

credinţă, ca natura faţă de supranatură.

Cel dintâi scolastic a fost Anselm (1033-1109), născut în sudul Italiei,

călugărit la mănăstirea Labec, iar din 1193 arhiepiscop de Canterbury. De la el vine

expresia: „Credo ut intellig.” (Cred ca să cunosc). Credinţa trebuie să existe în

primul rând şi să fie bază pentru cunoaştere, iar raţiunea verifică credinţa. Lucrările

sale: Monologia Proslogion, şi Cur Deus Homo (De ce Dumnezeu a devenit om) în

care îşi expune învăţătura sa. În primele două lucrări face argumentări inductive şi

deductive, dar în lucrarea a treia arată că omul, prin păcat, a încălcat ascultarea faţă

de Dumnezeu, în acest caz omul era dator lui Dumnezeu, Care cerea plata datoriei

sau ispăşirea prin pedeapsă, Hristos prin moartea pe cruce a plătit datoria omului.

Se poate spune că această teorie este pur comercială, de fapt o scolastică, până la

Toma d’Aquino.

Alt gânditor scolastic a fost Petre Lombard. A scris patru cărţi de credinţă în

care pune accentul pe cele şapte sacramente.

Abelard (1079-1142), un teolog care a pus accent pe raţiune, care dezvoltă

adevărul. El nu susţinea teoria satisfacţiei, ci a influenţei morale, adică Hristos s-a

răstignit spre a determina pe om să-şi închine viaţa lui Dumnezeu. S-a văzut că el a

pus totul pe seama raţiunii. Trebuie spus că el a fost un mare profesor la

universitatea din Paris, pentru cuvântările sale a adunat un număr impresionant de

studenţi. S-a îndrăgostit de o studentă, Helios, s-a căsătorit cu ea, dar Flubert, un

preot, a pus la cale pedepsirea lui prin castrare. A fost combătut de Bernard de

Clairvaux. Cartea sa de seamă a fost „Sic et non” (Da şi nu), cuprinzând 158 de

afirmaţii ale Părinţilor Bisericeşti. A scos în evidenţă aşa-zise greşeli, crezându-se

un mare îndreptător, care pune totul pe raţiune.

Toma d’Aquino (1225-1274) a fost rudă cu Frederic Barbarosa după mamă.

A primit o educaţie aleasă la Monte Casino şi Neapole, devenind călugăr

dominican. A fost un mare admirator al lui Aristotel, socotind că prin raţiune şi

logică se poate ajunge la existenţa lui Dumnezeu, providenţă şi nemurire. Acest

principiu cu limite, după el calculate, învăţătura ca întruparea. Trinitatea, creaţia în

timp, păcatul, purgatoriul, se pot cunoaşte prin credinţă, în revelaţia lui Dumnezeu

în Biblie, conform învăţăturii Bisericii stabilite de Concilii de Părinţi Bisericeşti. A

căutat să sintetizeze aceste două principii într-o totalitate de adevăruri în lucrarea

sa: „Suma Theologiae” (Sinteza teologiei), fiind de la Dumnezeu şi nu exista o

contradicţie esenţială între ele. Lucrarea are 3.000 de articole cu 600 de întrebări în

trei părţi. În prima parte discută existenţa şi natura lui Dumnezeu, punând accentul

pe fiinţa lui Dumnezeu. Partea a doua tratează „înaintarea omului spre Dumnezeu”,

în care scoate în evidenţă faptul că voinţa omului este subjugată de păcat, cu toate

că ea nu este total predispusă spre rău. Partea a treia îl are în centru pe Hristos,

calea noastră spre Dumnezeu. În încheiere vorbeşte despre Sfintele Taine conduite

ale harului. Dumnezeu, după Toma d’Aquino este un concept în mod abstract ca

(cactus purus) ca o (causa afficiens) şi causa finalis, a lumii, nu este socotit o

persoană vie şi apropiată de sufletul omenesc. În problema harului, deşi acceptă pe

Fericitul Augustin, susţine totuşi meritele prisositoare. Altă lucrare de-a sa a fost

„Summa contra Gentiles” (Sinteza împotriva neamurilor), un manual pentru a

instrui pe misionarii trimişi la musulmani. Lucrarea sa, „Contra errores graecorum”

cu multe greşeli împotriva învăţăturii greceşti, deşi ştia greceşte. Este socotit

normativ pentru Biserica Romano-Catolică.

Ioan Boneaventura, numit fiind aşa datorită faptului că a scăpat de la o boală

destul de grea. Lucrarea sa principală: „Brevilogium”. El merge spre contemplaţie

ca fiind deasupra tuturor ştiinţelor. Spuneam la început că datorită universităţilor s-

a dezvoltat cultura între anii 1200-1400 au luat fiinţă 75 de universităţi în Apus.

Cele mai mari universităţi au apărut în jurul anului 1200, printre acestea amintim:

în 1550 Bologna, în 1168 la Oxford, în 1254 a luat fiinţă universitatea Sorbona,

înfiinţată de Robert de Sorbona, capelanul lui Ludovic IX cel Sfant (1226-1270),

Cambridge în 1290, Salamanca în 1239, Praga în 1349, Viena în 1365, Haigelberg

în 1386. Treptat, treptat, elementul religios începe să treacă pe loc secund, făcând

din om centrul scrierilor şi al vorbirii, şi aceasta se datorează Renaşterii, care va

schimba divinitatea cu omul în cultură, artă, făcând din aceasta arma împotriva a tot

ceea ce este bisericesc.

Scriitorii îşi îndreaptă scrisul înspre fapte umane, atât bune, dar mai ales rele.

Dacă la început apar combinaţii bisericesc-uman, apoi totul va fi uman. Astfel,

Dante Alighieri stă la poarta lumii noi. În trilogia „Divina Comediae”, autorul ne

arată drumul spre desăvârşirea divină, brodat atât pe ideea spirituală cât şi pe istoria

omenirii dar şi a vieţii personale. Prin aceasta arată imaginea epică a vieţii

comunale în care apare noua lume cu o societate pusă de data aceasta pe lupta

politică.

La fel şi Petrosca se îndreapta spre uman, în care cânta iubirea frumoasă şi

neîmpărtăşită faţă de Laura, deoarece era inferior.

La cei doi se mai simte elementul religios, însă la Boccacio (1375), în

lucrarea sa, „Decameronul”, prezintă moravurile societăţii unei lumi pline de

frivolitate, care nu sunt clerici, din contră.

Bibliografie.

1. Ramureanu, I., I.B.U., vol. II, 1993.

2. Earle Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor.

3. Ludwig Hertling, Istoria bisericească, Ed. Ars Longa, Iaşi, 1998, trad.

Emil Dumea.

4. Pr. Casin, Saint Thomas d’Aquin au intelligente de la foi, Paris. 1973.

5. S. Breton, Saint Toma d’Aquino, Paris, 1965.

6. P. Grenet, Le thomisme, Paris, 1953.

7. Pr. Prof. Milan Sesan, Despre teologie post patristica, în M.A., 1966,

nr. 6.

8. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Natură şi har în teologia bizantină, în

Ortodoxia, 1974, nr. 3.

9. Idem, Viaţa şi învăţatura Sfântului Grigore Palama, Sibiu, 1938,

netipărită.

Decăderea puterii papale

Este adevărat că orice cardinal care a fost ales papă şi-a dorit atât puterea

lumească cât mai ales pe cea religioasă. Evenimentele petrecute în viaţa lumii în

general, de multe ori planurile nu s-au mai îndeplinit. Au fost însă şi papi care au

acţionat ca atare pentru a face din scaunul papal centrul lumii. Unul dintre aceştia a

fost Inocenţiu al III-lea (1198-1216), care la un moment dat deţinea puterea şi

întreaga Europă era sub ascultarea sa. Nu se putea însă ajunge la acest lucru dacă

nu-şi făcea apariţia conjunctura evenimentelor. Am spus că dorinţa au avut-o toţi,

dar nu toţi au beneficiat de astfel de împrejurări. Totuşi, trebuie amintit că a existat

un papă, Celestin al V-lea care s-a comportat ca un înger, de aici rămânându-i şi

numele de papă înger. Deşi blajin, două lucruri au contribuit la neputinţa lui de a

avea un cuvânt. Atunci când a dorit să se mute la Roma nu a fost posibil datorită

lui Carol II de Anjou, care l-a obligat să se mute la Napoli şi vârsta l-a trădat, avea

80 de ani. A fost ales în octombrie 1293 şi instalat în aprilie 1294, locul alegerii

fiind Perugia. Putem spune că papa Celestin al V-lea a pregătit declinul papal,

deoarece slăbiciunea lui a fost foarte speculată. Noul papă ales după abdicarea lui

Celestin în 1294, Bonifaciu VIII, deşi voinţa sa de putere s-a lovit de Franţa destul

de ambiţioasă care va duce la ceea ce papa s-a aşteptat mai puţin, declinul papal.

Primul rege a fost Carol de Anjou (1226-1285). Bonifaciu provenea dintr-o familie

romană foarte bogată, născându-se în anul 1240 şi studiind dreptul la Bologna. În

timpul papei Martin IV (1281-1285) primeşte titlul de cardinal. Are un merit

deosebit, s-a mutat la Roma unde a fost înscăunat la 23 ianuarie 1295. A căutat mai

întâi să punî ordine în finanţele papale şi să rezolve problema siciliană, fără succes,

deşi a fost ajutat de greci. În această perioadă începe războiul dintre Franţa şi

Anglia, iar papa a ajuns în conflict cu ambele ţări, mai exact cu Filip al IV-lea cel

Frumos (1296-1314) şi cu Eduard I (1272-1307). Deoarece cei doi au pus impozite

şi clerului pentru a face faţă războiului. Papa a intervenit şi a interzis clerului să

plătească impozite deoarece Sinodul de la Lateran din 1296 sancţiona chiar cu

excomunicarea pe clericii care plătesc impozit laicilor. Enciclica papală „Clericis

laicos” n-a fost luată în seamă de cei doi regi, iar în august 1296 regele Franţei

interzicea scoaterea peste graniţă a bunurilor de valoare. Acest interdict leza pe

papă, fapt ce îl determina pe acesta să ia atitudine, fără succes însă deoarece

episcopii francezi sunt de acord cu impozitele către stat deoarece statul se apăra.

Între timp cei doi regi se împăca. Dacă conflictul cu regele Franţei s-a aplanat în

defavoarea papei, în schimb cel cu familia Colonna s-a terminat cu victoria lui

Bonifaciu al VIII-lea, care de data aceasta a primit sprijin din partea Franţei.

Conflictul a plecat de la faptul că a fost jefuit tezaurul papal de către membrii

acestei familii, iar papa i-a privat de toate demnităţile şi posesiunile, mai ales că

această familie a acuzat pe papă ca l-a dat afară pe Celestin şi i-a luat locul,

socotind necanonică alegerea sa.

Nu după multă vreme a izbucnit un nou conflict cu regele Franţei, mai ales

că acesta a socotit că în cele lumeşti nu se poate amesteca Biserica. De fapt, acesta

a plecat de la faptul că Bonifaciu VIII a cerut regelui în 1301 să plece în cruciadă.

Regele a profitat de această ocazie şi a mărit fondurile băneşti ale ţării sale, în

detrimentul cruciadei. Delegaţia papală a fost alungată iar conducătorul a fost

arestat. Papa a remis enciclica „Ascultă filii”, în care soma pe rege să vină să dea

socoteală pentru cele întamplate. Când enciclica a ajuns în Franţa, a fost arsă şi în

locul ei a fost pusî una falsă. O nouă enciclică în 1302, „Unam Sanctam”, în care

se expune suveranitatea papală, spunând că papa are două săbii: una spirituală şi

alta lumească, având putere şi asupra regelui. Vicecancelarul regelui Guillaume de

Nagaret s-a opus pretenţiilor papale, socotindu-l pe papă eretic, blasfemiator şi că

ar practica imoralitatea şi magia. Astfel, el a cerut un conciliu care să-l judece pe

papă. Papa a vrut să-l excomunice pe rege, dar cu o zi înainte a fost atacat de

Guillaume de Nagaret, de Sciera Colonna şi de o ceată de mercenari şi a fost făcut

prizonier la Anagni. I s-a cerut să lase pontificatul şi să repună în funcţii pe cei doi

Colonna. Papa a respins acuzaţiile, dar răzvrătiţii au fost alungaţi de populaţie şi

papa a scăpat. Bonifaciu pleacă la Roma în 1303 iar la 12 octombrie în acelaşi an

moare, în urma suferinţelor primite. Deşi a vrut să domine lumea, ca înaintaşul său

Inocenţiu III, n-a reuşit, dar trebuie spus că a fost demn de demnitatea papală.

Acuzaţiile aduse nu erau decât plăsmuiri ale adversarilor, dovadă în plus că

populaţia l-a scăpat. După moartea lui Bonifaciu al VIII-lea a izbucnit conflictul

între familiile Orsini şi Colonna făcând din pontificatul de la Roma o nesiguranţă.

Urmaşul lui Bonifaciu al VIII-lea, Benedict al XI-lea (1303-1304) s-a mutat la

Perugia. Nagaret a fost excomunicat şi astfel s-a pus capăt dominaţiei papale în

lume.

Bibliografie.

1. I. Ramureanu, Istoria Bisericească Universală, vol. II, Bucureşti, 1955,

Ed. Institutului Biblic.

2. August Franzen, Remigius Baumer, Istoria papilor.

3. Horia Vintila, Dicţionarul papilor, Bucureşti, 1999.

4. Ludwig Hertling, Istoria Bisericească, Ed. Ars Longa, Iaşi, 1998.

5. Prof. M. Popescu, Pr. Prof. T. Bodogae, Prof. G. Stanescu, Istoria

Bisericească Universală, vol. II, Bucureşti, 1956.

6. Eusebiu Popovici, Istoria Bisericească Universală, trad. Alexandru

Mironescu, vol. II, Bucureşti, 1927.

Captivitatea babilonică a papilor

Alegerea lui Benedict IX în locul lui Bonifaciu VIII n-a durat prea mult,

1303-1304, căci la câteva luni de la alegere moare la Perugia. Conform tradiţiei,

cardinalii trebuiau să se întâlnească în locul unde a murit papa pentru alegerea

noului pontif. De data aceasta cardinalii se găsesc într-o situaţie specială datorită

faptului că s-au format două tabere în Perugia, unii care doreau să fie pedepsiţi cei

care îl atacaseră pe papa Bonifaciu VIII şi grupul care făcea jocul regelui Franţei.

După 11 luni de discuţii, s-a ajuns la un aşa-zis compromis, fiind ales cardinalul de

Bordeaux Raimondo Bertrano, făcut cardinal de papa Bonifaciu VIII şi nu a fost

supus regelui Filip al IV-lea deoarece Bordeauxul era din 1303 sub stăpânire

engleză. Însă n-a fost aşa, de suprafată, dar în realitate a fost obedient puterii noul

papa Clement V. El a fost ales în 5 iunie 1305, exact unde a murit vechiul papă

Benedict XI, în Perugia. Acesta era un om slab cu o moralitate şubredă, a dorit să se

mute la Roma, dar şi-a schimbat părerea datorită faptului că i-a fost frică de

facţiunile romane care ar fi contribuit la înlăturarea sa. Şi nu numai, a socotit că la

Roma era dărâmată reşedinţa papală. El şi-a invitat cardinalii la Lyon pentru

instalare. N-a rămas aici, a călătorit în Franţa la Bordeaux, Pointiers. În 1309 s-a

stabilit la Avignon. Acest oraş aparţinea Sfântului Scaun şi nu Franţei, poziţia lui

aflându-se sub controlul indirect al forţelor franceze. Cu acest papă începe aşa-zisa

robie babilonică sau captivitatea babilonică a papilor. Atât Clement V cât şi urmaşii

săi au devenit obedienţi regelui Franţei. Primul pas făcut de papă a fost să fie cât

mai mulţi cardinali francezi, să predomine viitoarele alegeri. Politica sa dovedea o

slăbiciune în faţa regelui. Regele cere lui Clement V să aprobe enciclica „Unam

Sanctam” sau să o atenueze, dar papa a mers până la abroga enciclică „Clericis

laicus” a lui Bonifaciu VIII, spre bucuria regelui. Şi peste toate acestea i-a mai

cedat şi veniturile Bisericii pe 5 ani şi i-a reabilitat pe cei doi cardinali Colonna

excomunicaţi de predecesorul sau Bonifanciu VIII. Regele i-a cerut chiar

condamnarea lui Bonifaciu, până la urmă, deşi a spus că va face asta, nu l-a

condamnat, dar l-a reabilitat pe Nogaret, cel care a cauzat moartea lui Bonifaciu, şi

a ridicat excomunicarea lui Filip al IV-lea. Regele nu s-a oprit aici, a mers şi mai

departe, cerând să facă tot posibilul de a condamna şi desfiinţa Ordinul

Templierilor. Dorinţa regelui de a desfinţa acest ordin a fost pentru că era foarte

bogat, iar faptele au dovedit că averile acestuia au intrat în mâinile regelui, dar şi

autonomia ordinelor supăra pe regi.

Este un fapt cunoscut că ordinul templierilor se ocupa cu magia şi fapt grav,

a călcat în picioare crucea. În 1311 papa Clement al V-lea prin sinodul de la Vienne

desfinţează Ordinul, confiscă averile iar conducătorul Jacques de Molay a fost ars

pe rug în 1314. Lucrul este cunoscut de istorie, că acest papă Clement V şi Filip V

cel Frumos au murit în 1314, după unii, pentru gafele făcute templierilor. Gafa cea

mai mare papalică a fost că papa a fost de acord ca averile să intre în posesia

regelui. Blestemul banilor i-a lovit, şi mai puţin al templierilor. Aceştia au dovedit

clar că deviaseră de la ţelul iniţial şi alunecaseră la alte forme, cultul necreştin.

După moartea lui Clement al V-lea, Scaunul Papal a rămas vacant timp de

doi ani, şi abia la 7 august 1316, la Lyon, a fost ales Ioan al XXII-lea, fost cardinal

de Avignon. Avea 72 de ani când a fost ales papă, a desfăşurat o activitate care l-a

făcut cunoscut prin faptul că a fost un mare canonist şi un mare teolog, fără să aibă

dorinţa de a ajunge la Roma, francez fiind, şi s-a îndreptat numai spre francezi. A

luptat foarte mult împotriva lui Ludovic de Bavaria IV pentru că acesta se socotea

peste puterea lumească. Lucrul acesta nu face decât ca să apară prima formulă

conciliastă. Aceste principii au fost făcute cunoscute de către Marsilius de Padua,

care în 1326 s-a aflat la curtea lui Ludovic de Bavaria. În 1312 a fost rector la

universitatea din Paris, iar din 1324 a terminat lucrarea „Defensor Pacis”

(Apărătorul Păcii). El a spus că domnitorul este cel care se îngrijeşte de apărarea

Bisericii, şi nu papa sau alt cleric. Biserica este subordonată statului, iar primatul

episcopului roman este negat. Faptul acesta îl determină pe Ioan XXII să condamne

în 1327 cinci propoziţii ale acestei lucrări:

1. Prin plata banului pe impozit, Hristos a dorit să dovedească supunerea sa

în faţa autorităţii lumeşti, El organizase fisul papal.

2. Petru nu ar fi deţinut o putere mai mare decât ceilalţi apostoli.

3. Împăratul are dreptul de a-l depune şi de a-l pedepsi pe papă.

4. Toţi preoţii sunt egali în rang.

5. Preoţii nu deţin de la sine nici o putere punitivă, ci o au numai conferită de

împărat.

Ludovic de Bavaria a ajuns împărat în 1328, încoronat cu episcopul Colonna

şi a fost ales un papă Nicolae la Roma, la impunerea împăratului, dar acesta n-a

durat prea mult, doar doi ani, din 1228 până în 1230, pentru că împăratul s-a retras

de la Roma. Universitarii din Paris şi o parte din cardinali s-au situat împotriva lui

Ioan XXII, fapt care l-a făcut pe acesta să-şi retragă punctul de vedere. În 1334,

Ioan XXII moare. În decembrie 1334, cardinalii au ales papă pe Benedict al XII-lea

(1334-1342).

Şi acesta a dorit să se mute la Roma, dar a început zidirea palatului papal din

Avignon, supus Franţei. În 1342 moare, fiind ales Clement al VI-lea (1342-1352),

un filofrancez iubitor de arginţi. În 1352 a fost ales ca papă după moartea lui

Clement VI, Inocenţiu IV (1352-1362). Şi-a manifestat dorinţa de a se întoarce la

Roma, dar n-a mai apucat să ajungă deoarece în 1362 a murit. Urban al V-lea

(1362-1370) a fost ales, după ce fusese fost profesor. El nu a lansat fără ecou apelul

de a readuce Curia Papală la Roma. Carol al IV-lea, cu ocazia vizitei în 1365 la

Avignon, l-a rugat să se întoarcă la Roma. În 1367, cu toată opoziţia cardinalilor de

la Avignon a plecat la Roma. Papa s-a străduit să renoveze bisericile Romei şi mai

ales Biserica Sfântul Petru şi Laterana. În 1370 s-a reîntors la Avignon. Sfânta

Brigitte s-a opus plecării papei, dar acesta n-a fost de înduplecat, atunci Sfânta a

prezis o moarte apropiată şi aşa s-a întâmplat la 19 decembrie 1370, el plecase în

septembrie. Zece zile mai târziu, cardinalii au ales pe Grigorie al XI-lea (1370-

1378) ca papă. De data aceasta, dorinţa papei era numai revenirea la Roma. În 1372

n-a mai stat la Avignon şi s-a mutat la Roma şi şi-a stabilit reşedinţa la Vatican.

Curia papală s-a întors în 1377. A fost ultimul papă de origine franceză. În 1378 a

murit. La Avignon n-a fost aşa de rău pentru pontifi, dar unii n-au putut suporta cu

toată sinceritatea povara regilor Franţei. Se simţea reformă Bisericii, datorită

nepotismului apărut, în Capite et membris. Ca o curiozitate, pe tot timpul reşedinţei

la Avignon, toţi papii aleşi au fost francezi. Franţa transformase papalitatea într-o

instituţie naţională.

Marea schismă papală

Mutarea la Avignon a însemnat apariţia de orgolii între italieni şi francezi.

Nici una din aceste două tabere nu şi-au dat seama că papalitatea nu aparţine unei

ţări sau unui popor ci este pentru întreaga Biserică de Apus, oriunde îşi va avea

sediul. Este adevărat că Roma a fost şi este oraşul cel mai îndreptăţit să se afle în el

Scaunul Papal, şi pentru faptul că aici au propovăduit cei doi mari apostoli, Petru şi

Pavel, şi aici au murit martiri. Prin aceasta să nu se înţeleagă apanajul italienilor la

papalitate. Tocmai această neînţelegere a declanşat marea schismă papală. Ea

începe chiar odată cu alegerea lui Urban VI, la 20 noiembrie 1378. Acesta a fost

ales de 16 cardinali, 4 italieni, un spaniol şi 11 francezi. Imediat după instalare, la 9

aprilie 1378, papa a intrat în conflict cu cardinalii. În acest caz cardinalii au discutat

posibilitatea alegerii unui alt papă, socotind că alegerea lui Urban VI s-a făcut sub

presiune. Cardinalii francezi socotesc că trebuie să fie ales din nou Urban VI, sau

alegerea unui alt papă, ceea ce s-a întamplat în persoana lui Clement VII (1378-

1394), care s-a mutat la Avignon în 1379. Care dintre aceşti doi este ales canonic,

nu se poate stabili, iar dacă ulterior se va constata că unul din ei nu este ales

regulamentar, nu mai are nici o valoare, poate doar una de dreptate, dar nu se poate

stabili aşa ceva. Evenimentele au fost şi orice discuţie este inutilă. Cert este că timp

de 40 de ani a durat schisma papală, Urban al VI-lea l-a excomunicat pe Clement

VII ca pe un uzurpator, dar Clement al VII-lea l-a excomunicat pe Urban VI.

În 1389, papa Urban al VI-lea moare iar în urma lui lasă o Biserică scindată

în două tabere care se confruntau, în clementişti şi urbanişti. La Roma, după 8 zile,

a fost ales Bonifaciu IX. Clement VII a murit în 1394. Cardinalii din Avignon l-au

ales papă pe Benedict XIII (1394-1417), care şi-a motivat activitatea sa de reunire a

Bisericii. Dar cu cât trecea timpul, cu atât noul papă nu mai gândea la fel puterea

ca de obicei, îşi făcea prezenţa simţită. În 1395 s-a ţinut un sinod la Paris, în care s-

a sugerat ca să se încheie schisma papală, să abdice cei doi papi de la Avignon şi de

la Roma. În 1398, un alt sinod la Paris a hotărât suspendarea ascultării, prin

reţinerea veniturilor din Franţa şi în acest caz, Benedict al XIII-lea va fi silit să

abdice, drept consecinţă 18 cardinali părăsindu-l pe acesta.

În 1404, Bonifaciu al IX-lea moare, iar cardinalii romani l-au ales pe

Inocenţiu al VII-lea (1404-1406) dar din cauza morţii timpurii a acestuia nu s-a mai

ajuns la discuţii. După moartea acestuia, Benedict XIII i-a rugat pe cardinalii

romani să nu mai aleagă alt papă. Până să sosească propunerea, a fost ales Grigorie

al XII-lea (1406-1415) şi acesta a fost de acord să abdice dacă o va face şi

Benedict. S-a purtat o corespondenţă între cei doi ca să se întâlnească pentru

discuţii. Ambii au dorit dar s-au evitat reciproc, căci puterea era prea dulce ca să se

renunţe la Scaunul Papal. În 1408, cardinalii romani l-au părăsit pe Grigore al XII-

lea, ca şi cei francezi pe Benedict, şi s-au pronunţat pentru un conciliu la Pisa, în

anul 1409.

Sinoadele conciliariste. Pisa 1409

Acestea au apărut ca o necesitate de reformă în Biserica Romano-Catolică,

datorită faptului că au existat tot felul de îmbogăţiri, de lux şi viaţă mondenă.

Reforma se cere în Capite et membris.

Astfel, în 25 martie 1409, s-a deschis sinodul de la Pisa, la care au fost de

faţă 25 de cardinali, 4 patriarhi, 80 de episcopi şi arhiepiscopi. Au fost reprezentate

şi cele mai multe curţi regale europene. Tema principală a conciliului a fost

procesul împotriva celor doi papi. După ce au fost citaţi şi ei, neprezentându-se, au

fost depuşi ca schismatici, şi drept consecinţă a fost ales grecul catolicizat Filangiu

cu numele de Alexandru V (1409-1410). La 7 august 1409 s-a închis sinodul, fără

ca acesta să pună capăt schismei, dar s-a hotărât ca peste trei ani să se deschidă un

alt sinod.

Acum s-a ajuns la altă discuţie şi mai grea, deoarece exista trei papi şi nu

unul, pentru că atât Benedict al XIII-lea cât şi Grigorie al XII-lea nu s-au retras.

Alexandru al V-lea şi-a stabilit reşedinţa la Bologna. Nu se poate vorbi de o

activitate a acestuia, deoarece în 1410 moare. Şi ca o curiozitate, cardinalii aleg alt

papă în locul acestuia, pe Ioan al XXIII-lea (1410-1415). A fost un om violent şi

lacom, dar a avut prin delegaţi convorbiri cu regele Sigismund. Rezultatul a fost că

s-a anunţat deschiderea unui sinod.

Conciliul de la Konstantz (1414-1418)

Prin faptul că Ioan al XXIII-lea a fost de acord cu acest conciliu, îi dădea un

caracter oficial deoarece el s-a socotit ca legitim ales papă. Astfel, la 9 decembrie

1413, papa Ioan al XXIII-lea a emis o enciclică de convocare a conciliului de

sărbătoarea Tuturor Sfinţilor în 1414 la Konstanz, având următoarele sarcini:

1. Eliminarea schismei.

2. Reforma Bisericii în Capite et membris.

3. Combaterea ereziilor.

La deschiderea conciliului papa a anunţat că trebuie confirmat sinodul de la

Pisa. Conciliul a fost onorat prin prezenţa împăratului Sigismund I (1410-1437),

care a fost convins că se va pune capăt schismei şi se va face reforma Bisericii, mai

ales că trimişii papei Grigorie al XII-lea, în 1415 au declarat că papa este dispus să

se retragă, dacă şi ceilalţi doi papi se retrag, mai ales că papa Grigorie avea 90 de

ani, şi evident, nu avea ce pierde. Această idee de renunţare s-a impus la conciliu.

Conciliul a hotărât să se voteze pe naţiuni, prin aceasta a fost tăiat avântul papei

Ioan al XXIII-lea, care văzând că nu mai are susţinerea a fugit, mai ales că a fost

învinuit de multe păcate, simonie şi altele, socotindu-l chiar schismatic. La 5 aprilie

1415, împăratul Sigismund a convocat în catedrala Konstanz o congregaţie generală

care a discutat situaţia creată de acest papă. Conciliul se declară superior chiar

papei, pe care îl somează să se întoarcă, dar acesta nu se întoarce şi la 29 mai este

suspendat. Grigorie a trimis abdicarea sa şi astfel rămâne doar un papă, Benedict al

XIII-lea, care n-a vrut să cedeze de bună voie, deşi conciliul l-a suspendat, iar

acesta l-a rândul lui i-a excomunicat. Conciliul îşi continuă lucrările şi în 1415 este

adus Jan Hus să se justifice pentru erezia sa, acesta crezând că va fi eliberat mai

ales că ideea de reformă s-a transmis peste tot, dar n-a fost aşa, conciliul

declarându-l eretic şi arzându-l pe rug, iar în 1416 şi prietenul său Ieronim de Praga

a avut aceeaşi soartă. În 1417 conciliul a publicat 5 decrete, cel mai important fiind

Frequens. Acesta prevedea convocarea următorului conciliu să se ţină peste cinci

ani, al doilea peste şapte ani, iar celelalte din 10 în 10 ani, arătând prin aceasta că

dădea putere conciliului în faţa papei, ca o instituţie statornică a Bisericii.

Celelalte hotărâri sunt: să se împiedice o nouă schismă, papa înainte de a fi

instalat să depună o mărturisire de credinţă şi să respecte conciliul. Cine se va

opune conciliului să fie suspendat, membrii sinodului au deplină libertate de

hotărâre. În şedinţa 40, în 1417, a fost ales cardinalul Oddo Colonna, cel care îl

excomunicase pe Bonifaciu VIII, sub numele de Martin V (1417-1431). Acum sunt

doi papi fără putere. În 1423 Benedict moare iar în locul lui este ales un

neînsemnat, Clement VII, care în 1429 abdică şi abia acum se încheie schisma prin

faptul că a rămas numai un singur papă. În 1418 conciliul se încheie. Părinţii

conciliari au hotărât că în 1431 să se ţină conciliul de la Basel.

Conciliul de la Basel

În 1431 papa Martin al V-lea convoacă la Basel noul conciliu iar după puţin

timp moare. La 3 martie este ales Eugen IV (1431-1447). S-a convenit ca papa să

facă o reformă a Bisericii şi a Curiei. Nu după mult timp papa a hotărât să dizolve

conciliul, care să se reia după 18 luni la Bologna. După discuţii şi la intervenţia

împăratului Sigismund (care în 1433 a devenit împărat) s-au împăcat conciliarii cu

papa. Nu după mult timp a intervenit din nou cearta. Papa nu se socotea inferior

conciliului şi momentul a venit în 1437, când s-a hotărât să se înceapă discuţia de

unire cu grecii. Papa şi aliaţii lui, puţini la număr, doreau un oraş din Italia, Ferrara,

iar conciliarii la Basel. Deşi majoritari, au fost învinşi, nu de papa ci de greci,

deoarece în momentul când cele două grupuri, ale conciliului şi al papei ajung la

Bizanţ pentru a aduce pe greci la convorbiri, grecii nu s-au urcat în barca

conciliului, ci a papei. Odată aceştia ajunşi la Ferrara, autoritatea papei asupra

conciliului a crescut, o parte din conciliari trecând de partea papei. Să ne gândim că

a fost ales un papă în persoana lui Felix V, dar şi acesta a abdicat datorită lipsei de

sprijin prin gestul grecilor.

Lucrările conciliului au continuat, papa a început discuţiile de unire cu grecii

şi astfel s-au făcut două tabere, evident cu puterea papei. Acestea au mers până în

1447, când papa moare, dar puterea conciliului era foarte scăzută. A fost ales

Nicolae V (1447-1455), care în timpul lui Felix renunţă la autoritate. Conciliul a

fost fără putere şi în 1449 a fost închis.

Bibliografie.

1. I. Ramureanu, Istoria Bisericească Universală, Bucureşti, 1993, vol. II.

2. Ludwig Hertling, Istoria bisericească, Iaşi, 1998.

3. Teodor Popescu, Istoria Bisericească Universală, Bucureşti, 1956.

4. August Franzen, Remigius Baumer, Istoria papilor, Bucureşti, Ed.

Romano-Catolică.

5. Vintila Horia, Dicţionarul papilor, Bucureşti, 1999, Ed. Saeculum.

Conciliul de la Ferrara-Florenţa

Gestul grecilor de a prefera barca papei Eugeniu IV n-a făcut decât să aducă

reabilitarea Scaunului Papal. Dacă ei preferau barca conciliarilor de la Basel, atunci

cu siguranţă puterea conciliului, aşa cum s-a dorit, devenea realitate, şi poate că

ajutorul cerut era mai sigur. Dar frica de tron a împăratului şi nu dorinţa de a salva

credinţa şi creştinii ortodocşi, a făcut ca să dea câştig de cauză Scaunului papal, o

gândire mai profundă n-a fost şi nici cei din anturajul lor nu l-au sfătuit ce să

aleagă. Aceste afirmaţii se bazează pe faptul că toate încercările de unire au eşuat

datorită pretenţiilor exagerate ale papalităţii. Nici măcar unirea, în 1274 de la Lyon

n-a adus ajutorul mult dorit.

Alegând convorbirile cu papa Eugen IV, împăratul n-a realizat că problemele

politice nu se pot rezolva prin problemele religioase. Problemele legate de credinţă

nu se pot târgui şi discuta ca în problemele politice. Acestea au fost stabilite în

Sinoadele Ecumenice şi nu se pot modifica la voia împăratului. În 1437 grecii ajung

la Ferrara în frunte cu patriarhul Iosif, mitropolitul Marcu Eugeniw al Efesului,

Visarion al Niceei, care va rămâne la Roma, Antonie al Heraclei, Dionisie de

Sardes. Împăratul a mai ales şi o serie întreagă de mireni: Gheorghe Scholarios,

secretarul personal al lui Ioan al VIII-lea, Gheorghe Ghemist, Plethon. Şi alte ţări

ortodoxe au trimis reprezentanţi: Isidor al Kievului şi Moscovei, Grigore al

Georgiei, Damian al Moldovei, Protopopul Constantin, logofatul Neagoe, Ţara

Românească nu a trimis reprezentanţii, nu a dorit domnul ţării, Vlad Dracul (1436-

1442,1443-1446). Din partea latinilor au luat parte la discuţii cardinalul Iulius

Cesarini, fost preşedinte al sinodului de la Basel, Andrei, episcopul latin de

Rhodos, Ludovic, arhiepiscop de Forli, Ioan de Montenegro, Ambrozie Travessan,

abate la mănăstirea camaldulilor. Tematica sinodului: Filioque, purgatoriul,

azimile, primatul papal, care a fost lăsat la urmă, deoarece a fost cel mai spinos

punct. Văzând că răsăritenii nu prea sunt receptivi la punctele Filioque şi azima,

latinii au dorit să se discute despre purgatoriu. S-au purtat discuţii interminabile,

făcând pe împărat să intervină deoarece Marcu Eugeniu a combătut cu Sfânta

Scriptură purgatoriul. Până la urmă s-a ajuns la un compromis, că drepţii se bucură

după moarte de toată fericirea, iar la a doua înviere vor străluci ca soarele. Discuţii

în jurul adaosului Filioque, tot cu aceeaşi ardoare, latinii argumentând că nu-i un

adaos, ci o explicaţie, sau că Filioque are sens de dezvoltare.

Ascuţindu-se disputele, au intervenit cei doi, împăratul şi papa, acesta din

urmă amenintând că nimeni nu va pleca până ce unirea nu se va împlini. Frica papei

că răsăritenii vor părăsi Ferrara, fiind aproape de mare, a folosit argumentul că a

apărut ciuma şi mută sinodul la Florenţa, care era departe de mare. Patriarhul Iosif

al II-lea, bolnav fiind nu poate participa la toate şedintele, până la urmă îi adună pe

toţi în jurul lui, pe patul de suferinţă şi le-a cerut să cedeze, să facă unirea, nu după

mult timp murind. Până la urmă s-a ajuns la formula: „Duhul Sfânt purcede din

veşnicie din Tatăl şi din Fiul că dintr-un singur izvor şi dintr-o singură suflare”.

După patru săptămâni de discuţii s-a ajuns tot la compromisuri şi în ceea ce priveşte

purgatoriul şi azimile şi primatul papal. Aceste patru puncte s-au numit cele patru

puncte florentine. S-a compus actul unirii atât în greacă cât şi în latină. O parte din

greci l-au semnat, alţii însă nu. Marcu Eugenicul, cel mai mare apărător, nici n-a

vrut să audă de unire, nici Grigore al Georgiei n-a semnat, nici Gheorghe

Scholarios.

La 6 iulie 1439, papa Eugeniu IV a proclamat unirea în catedrala Santa Maria

del Fiore în Florenţa. La 6 august 1439 împăratul şi suita sa s-a întors la Bizanţ.

Nesemnarea de către Marcu Eugenicul a îngrijorat pe cei doi conducători, socotind

că această unire nu avea succesul scontat. Populaţia greacă a primit cu ostilitate

unirea, marele duce Luca Notara, al doilea în rang după împărat a rostit celebrele

cuvinte: „Mai bine...turbanul turcilor decât tiara latinilor.”

Succesul unirii s-a văzut în anul 1444 în lupta de la Varna, unde armatele

apusenilor au fost învinse de turci, prin aceasta s-a anticipat ce ajutor pot să dea

occidentalii, evident aceasta se coroborează cu ideea că odată ocupat Bizanţul,

ortodocşii vor veni singuri să se unească cu latinii, lucru neîmplinit. Ca unirea să fie

denunţată s-a ţinut un sinod în 1483 la Constantinopol, în care s-a arătat ura atât de

mare a bizantinilor faţă de această faptă, destul de stranie. Aşa s-a încheiat aceasta

unire ruşinoasă care şi-a găsit sfârşitul de la început prin alegerea discuţiilor cu

papa şi nu cu conciliul.

Bibliografie

1. I. Ramureanu, Istoria Bisericească Universală, vol. II, Bucureşti, 1993.

2. Petru Nasturel, Citirea însemnării despre sinodul de la Ferrara, în

Mitropolia Olteniei, 1959, nr. 9-12.

3. Pr. Prof. Milan Sesan, Unirea florentina şi papalitatea, în Mitropolia

Ardealului, 1961.

4. I. Ramureanu, Ghenadie II Scholarios, primul patriarh ecumenic sub

turci, Ortodoxia, 1956, nr.1.

5. J. Hefele, Dom H. Leclerig, Histoire des conciles 4 VII 2-e partie, Paris,

1916.

6. Ludwig Hertling, S.J., Istoria Bisericii, Iaşi, 1998.

7. August Franzen, Remigius Baumer, Istoria papilor.

Prereformatorii

Pe fundalul creşterii puterii papale asupra lumii şi a Bisericii, au apărut o

serie întreagaî de nemultumiţi care doreau cu tot dinadinsul ca puterea să nu fie în

mâna unui singur om, ci a conciliului. Ca o curiozitate a dorinţei de independenţă l-

a făcut pe Jan Hus să se prezinte la Konstanz, crezând că aşa va ajunge la

independenţă, lucru inexact, deoarece chiar sinodalii care doreau o mai mare putere

şi înţelegere l-au condamnat la moarte. Un lucru foarte interesant, că Jan Hus nu s-a

ridicat împotriva învăţăturii Bisericii.

Primul care a îndrăznit să se ridice împotriva papalităţii a fost John Wicliff.

El a avut conjunctura de a se ridica şi să nu fie pedepsit fiindcă deja în Anglia

parlamentarismul îşi făcea simţită prezenţa şi refuza în timpul papei Urban V

(1362-1370) când în 1365 a trimis să se strângă dările către Curia Papală a refuzat,

fiindcă avea exemplul lui Ioan fără de Ţară (1199-1216), care închinase ţara papei

Inocenţiu III (1198-1216).

John Wicliff s-a născut în localitatea Wicliff din ţinutul York în 1320-1324.

A studiat teologia, filosofia şi dreptul. În 1372 e profesor la universitatea din

Oxford iar doi ani mai târziu paroh la Lutterworth.

Politica engleză de emancipare a început în timpul domniei lui Eduard al III-

lea (1327-1377), fapt care l-a determinat pe Wicliff ca în 1360 să ia atitudine faţă

de călugării din ordinul franciscan şi dominican, care deţineau funcţii importante,

fără să le merite, şi erau destul de lacomi după adunări materiale pentru Curia

Romană. În lucrarea sa, „De domenio divino”, care susţinea că numai Dumnezeu

are suveranitate deplină. În cazul că greşeşte cineva, nu-i nevoie de intermediari ca

să primească iertare de la Dumnezeu. În 1380 a tradus Biblia şi a publicat foarte

mult, fiind influenţat de Fericitul Augustin în problemele mântuirii, în care numai

harul poate mântui, mai exact, indirect, predestinaţia. Cerea ca Biserica din Anglia

să nu mai fie supusă Romei, ci autorităţii de stat. De fapt, lucrul acesta se va

întampla în curând, când Anglia va rupe relaţiile cu Roma şi şeful cultului va

deveni regele. Pentru ideile sale, curtea regală l-a apreciat, iar in 1377,

arhiepiscopul de Londra l-a chemat să dea socoteală. El a venit, dar nu singur ci cu

o escortă deosebită. A ascultat cu atenţie ce i se imputa, 18 pasaje ca eretice. Papa

Grigorie al XII-lea a dorit să-l aresteze, iar de nu în interval de trei luni să se

prezinte la Roma pentru a fi judecat. Deşi a fost rugat în 1378 să nu mai predice

împotriva papalitaţii, a tăcut o perioadă scurtă, dar începând schisma papală, a

continuat. După el, ierarhia nu are putere absolută în Biserică iar cea pe care o are a

pierdut-o prin păcate de moarte. Papalitatea nu este aşezământ dumnezeiesc pentru

că nu are temei în Biblie. Tainele, icoanele, cultul sfinţilor, moaştele, nu-şi au nici

un rost. Iar transubstanţiaţia euharistică ar trebui înţeleasă ca o consubstanţie, adică

în chipul prezenţei simultane a pâinii, a trupului lui Hristos. Susţinea predestinaţia.

Ideile sale nu mai puteau fi tolerate, de aceea s-a luat atitudine împotriva lui şi în

1382 Curtea şi-a retras sprijinul, combătând 24 de puncte din învăţătura lui şi fiind

înlăturat de la catedră, lăsându-l paroh la Littherworth, unde îşi scrie cartea sa,

Trialogus, folosind alegoria între adevăr şi minciuna şi înţelepciune. În acelaşi an

moare. Drumul deschis de Wicliff l-au urmat şi alte persoane, indiferent de clasa

socială, fapt care determină autoritaţile ca în anul 1401, să interzică celor care

tăgăduiau Sfânta Euharistie să mai predice. Ideea de emancipare a luat-o razna,

deoarece el s-a ridicat împotriva învăţăturii Bisericii, crezând că astfel va distruge

pe conducătorii Bisericii, inexact însă, căci învăţătura Bisericii este infailibilă, dar

nu acelaşi lucru se poate spune despre conducătorii Bisericii, căci ei s-au folosit de

învăţătura Bisericii pentru poziţiile lor. Wicliff trebuia să atace pe conducători,

arătându-le greşelile, nu să se facă o armă împotriva Bisericii. Invăţătura lui a

trecut graniţa, influenţând şi pe alţii, în special în Boemia datorită faptului că

Richard al II-lea (1377-1399) s-a căsătorit cu principesa cehă Ana de Boemia,

făcând posibil schimbul de studenţi între cele două mari centre culturale, Oxford şi

Praga.

Jan Hus

S-a născut în anul 1369 din ţărani săraci în localitatea Husinet. A urmat

şcoala primară şi celelalte, ajungând să fie student deosebit prin râvna sa faţă de

studiu. După terminarea facultătii din Praga în 1398 a fost promovat la Catedra de

Filosofie, devenind şi confesorul reginei Sofia. În 1403 a dezaprobat şi el ca şi

celelalte catedre cele 45 de teze ale lui Wicliff, dar mai târziu, împreună cu Ieronim

de Praga, a îmbrăţişat ideile englezului, nu în totalitate, ci pe cele referitoare la

imoralitatea clerului. În 1408, datorită faptului că s-a împotrivit celor doi papi aleşi

care încep schisma papală, este oprit să mai predice. Anul 1409 îi este favorabil

pentru că profesorii de origine germană se retrag deoarece nu mai deţineau

supremaţia, şi ca să meargă până la capăt au înfiinţat universitatea de la Leipzig,

cehii rămânând singuri şi alegându-l ca rector pe Hus. El a jucat un rol deosebit

deoarece dorea ca limba cehă să domine, ceea ce până la urmă a şi reuşit, fiind un

mare patriot, prin faptul că limba cehă caştigase lupta cu germanii pentru obţinerea

Universitaţii din Praga. Ideile lui Wicliff continuă să dea de cap arhiepiscopului de

Praga Sbygniek, care ordonă ca scrierile lui Wicliff să fie arse, iar Hus să nu mai

predice. Adepţii lui Hus ardeau orice enciclică venită de la Roma. În acest scandal,

Hus mai publică şi două pamflete care dezbat indulgenţele şi enciclicele papale.

Regele Venceslav al Boemiei (1378-1419) îl sfătuieşte pe Hus să plece în sud, la

Austi, pentru potolirea lucrurilor. În 1413 acesta pleacă şi aici îşi scrie opera

„Tratatus de Ecclesia” (Tratat despre Biserică). Printre cele mai importante puncte

ale lui din această lucrare amintim: 1. Adevărata Biserică este numai a celor

predestinaţi; 2. Petru n-a fost şi nu este capul Bisericii; 3. Nimeni nu poate spune că

este vicarul lui Hristos; 4. Intrucât trăieşte în lux şi în goană după avere, papa nu-i

urmaşul lui Hristos, ci al lui Iuda. El nu s-a ridicat împotriva instituţiei

sacramentale a Bisericii, nu a atacat Tainele, singurul reproş fiind faptul că şi pe el

l-a influenţat Fericitul Augustin în ceea ce priveşte predestinaţia. N-a combătut

icoanele, sfinţii şi moaştele.

Pentru clasificare datorită presiunilor, împăratul Sigismund îi dă o scrisoare

de liberă trecere şi o gardă să ajungă cu bine la Konstanz, unde se ţinea al II-lea

Sinod conciliarist (1414-1418). Aici Hus îşi susţine tezele, crezând că întâlneşte

reformişti în conciliu, dar n-a fost aşa. Conciliul cu seninătatea mortalităţii timpului

şi cu dorinţa de a fi deasupra puterii papale, papa Ioan al XXIII-lea cu multă

bunăvointă a ridicat interdictul oraşului Praga, l-a condamnat să fie ars pe rug şi în

1415 este ars pe rug la Praga. El a fost simbolul rezistenţei împotriva germanilor,

fiind prin aceasta victima împăratului Sigismund (1410-1437) care vedea în el un

rival periculos al Boemiei. Populaţia s-a răsculat sub conducerea lui Jan Ziska, când

cei din primărie au aruncat o cărămidă asupra acestuia şi a tovarăşilor lui, iar ca

pedeapsă au fost omorâţi şapte consilieri din primărie, acest eveniment numindu-se

defenestraţia de la Praga. Populaţia s-a împărţit în două: pe de-o parte calixtinii

(calix- potir) care au impus tradiţia împărtăşirii mirenilor din potir (sub utrague

forma- de aici şi numele de utrguişti), nu numai cu ostia care se obişnuia de 150 de

ani. Cealaltă parte, taboriţii (extremiştii), care sub conducerea lui Ziska erau

radicali şi s-au ridicat şi împotriva celor susţinute de Hus, mai exact erau întru totul

de acord cu principiile lui Wicliff. Ei s-au numit taboriţi după fortăreaţa Tabor.

Deşi taboriţii distrug foarte multe locaşuri de cult, totuşi o parte din ei se unesc,

formând fraţii moravi, care îmbraţişează calvinismul şi luteranismul.

Cei mai mulţi sunt utraguiştii, care în 1458 îşi impun regele lor în persoana

lui Gheorghi Podiebrad (1458-1471), iar arhiepiscop de Praga pe Rokyzana. Până la

alegerea acestuia, husiţii au numai victorii. Podiebrad s-a înţeles cu papa Pius al II-

lea (1458-1464) că va suspenda „compactatele pragheze” care cuprindeau predica

liberă, împărtăşirea din potir a laicilor, renunţarea la dominaţia seculară a clerului.

Regele ceh protejează pe arhiepiscopul de Praga Rokyzana, şi el husit, care n-a fost

recunoscut de papa, deşi a promis la încoronare că va renunţa la acele compatate,

pe care totuşi le susţinea prin arhiepiscop. Papa n-a mai dorit să vadă jocul dublu şi

la îndemnul cardinalului Carvajal îl excomunică pe rege, fără însă ca acest lucru să-

l afecteze, deoarece împăratul Frederic al II-lea nu va lua atitudine. Aşa că regele

moare în 1471, odată cu el şi arhiepiscopul Pragăi. La urcarea pe tron a lui Ladislau

II, catolic, tensiunea nu scade, dar utraguiştii se menţin alături de catolici, având

păstrate doleanţele lor: împărtăşirea din potir a laicilor şi pe Hus l-au socotit martir.

Savonarola

Ideile conciliariste au avut efect nu numai în Anglia şi Boemia ci şi în Italia,

ţara care a cunoscut mai bine ce înseamnă puterea papală. Au vazut şi au trăit

evenimente dintre cele mai diverse, care au scos în evidentă la anumiţi conducători

bisericeşti avariţia, luxul sau chiar creşterea de copii proprii. A existat un moment

când un musulman a zis: „Fă-mă papă şi mă fac creştin”. Este adevărat că nu se

poate spune că toţi care au stăpânit temporar Scaunul Papal au avut aceste

„calităţi”, din contră, au fost şi oameni deosebiţi.

Pe fundalul acestor întâmplări îşi face apariţia una din cele mai fascinante

personalităţi ale timpului, Girolamo Savonarola. S-a născut la Ferrara în anul 1452

ca fiu de medic. De tânăr a fost atras de predica unui călugăr, intrând fără voia

părinţilor în ordinul dominican la Bologna în 1491. Prior al mânăstirii San Marco

din Florenţa, nu numai că a dus la îndeplinire o severă reformă predicată în

comunitatea sa ci a şi predicat în public cu ardoarea unui profet împotriva corupţiei

din cadrul Bisericii şi în special a clerului, cerând o energică şi temeinică reformă

în Biserică, profeţind pedeapsa aspră asupra Italiei şi a Bisericii, care se va produce

în 1491. Activitatea sa şi-a început-o în timpul papei Alexandru V Borgia (1482-

1503), un personaj destul de controversat, un bun diplomat cu foarte multe abilităţi

şi un model de a se prezenta. A jucat un rol important în ceea ce priveşte linia de

demarcaţie între posesiunile spaniole şi portugheze. În schimb, pe plan moral a

lăsat de dorit. Originar de lângă Valencia, a venit în Italia ca nepot al cardinalului

Alfonso Borgia. Unchiul său Calixt al III-lea (1455-1458) l-a făcut cardinal în

1455, iar în 1456 vicecancelar al Bisericii Romei. În anii de după 1462 s-au născut

mai mulţi copiii şi nici când a fost hirotonit preot în 1468 n-a renunţat. I s-au născut

patru copii pe care i-a supravegheat şi când era papă. Iată cartea de vizită a acestui

papă cu care s-a confruntat Savonarola, care a renunţat să mai publice enciclica

referitoare la reforma necesară. Aceştia s-au ciocnit la Florenţa, şi această ciocnire

a fost mai mult politică sau mai bine spus de ambiţii politice. Pentru că Florenţa s-a

împărţit în două, adepţii lui Savonarola şi duşmanii lui, partizani ai Medicilor. În

1494, Savonarola îl salută pe Carol al VIII-lea, netrecând la asociaţia Liga Sfântă

împotriva Franţei, care era în conflict cu Alexandru VI. Cu ajutorul regelui Carol

VIII (1485-1498), Savonarola reuşeşte să-i alunge pe Medicii din Florenţa, reuşind

să schimbe viaţa morală a locuitorilor. Bisericile au devenit neîncăpătoare.

Savonarola începe şi mai tare să se ridice împotriva papei Alexandru VI, pentru că

acest papă l-a chemat la Roma în 1495. Savonarola nu ascultă, iar papa îi interzice

să mai predice. Deşi se face că se supune, continuă cu fraţii săi de la mânăstirea San

Marco, iar papa ia mânăstirea în oblăduirea Romei.

În 1497, papa îl excomunică. El continuă şi propune ca împreună cu un frate

al său franciscan, dacă va muri unul dintre ei, ordinul acestuia va părăsi oraşul.

Papa a încercat să-l oprească, însă locuitorii n-au vrut. La ziua stabilită, Savonarola

nu se prezintă şi în locul lui vine un frate, fapt ce nemulţumeşte populaţia, care

invadează mânăstirea şi îl prinde pe Savonarola şi-l arde pe rug, deşi papa a

încercat să rezolve situaţia la Roma, fără succes.

Astfel, în 1488 Savonarola este ars pe rug de oraşul care devenise mai moral.

A scris „Comentarii la Psalmi”, iar mai târziu a fost canonizat, după ce a fost ars pe

rug. Interesant este faptul că Savonarola nu a atacat niciodată Biserica, ci doar

apucăturile imorale ale clericilor.

Bibliografie.

1. I. Rămureanu, I.B.U., Bucureşti, 1993, Ed. Institutului Biblic.

2. August Franzen, Remigius Baumer, Istoria papilor.

3. Ludwig Hertling, Istoria Bisericii, trad. Emil Dumea, Iaşi, 1998, Ed. Ars

Longa.

4. Vintilă Horia, Dicţionarul papilor, Bucureşti, 1999, Ed. Saeculum.

5. M. Spinka, John Hus, Princeptor, U.S.A., 1968.

6. J. Hefele-Dom, H. Leclerg, Histoires de Conciles, VII, Paris, 1916.

7. H.B. Workman, John Wicliff. A study of the english medieval church, vol

II, Oxford, 1966.

8. J.A. Robson, Wicliff and the Oxford Schools, Cambridge, 1961.

9. Ioanu Leb, Relatiile husiţilor cehi cu Patriarhia Constantinopolului din

secolul XV, în Studii Teologice, XXX, nr. 3-4, 1978.

10. Pr. Prof. Milan Şesan, Husiţii şi Ortodoxia, în Mitropolia Moldovei şi

Sucevei, nr. 3-4, 1958.

11. R. Ridolfi, Vita di Girolamo Savonarola, Roma, 1974.

12. S. Weinstein, Savonarola et Florence, Paris, 1973.

Căderea Constantinopolului

Anul 1453 este anul când cel mai frumos şi cel mai mare oraş din lume şi-a

încetat activitatea, fiind cucerit de turci. De 600 de ani stă sub stăpânire musulmană

centrul spiritual ortodox, unde creştinii au avut foarte mult de suferit, pană la

decimare, fiindcă legile musulmane prevedeau dispariţia totală a creştinilor. Au fost

spânzuraţi episcopi, au fost omorâţi, au fost vremuri când clerul nu avea voie să

meargă în uniformă. Din puterea lumii a ajuns nimic, de fapt Ortodoxia întreagă a

avut de suferit datorită acestor turci.

Imperiul Bizantin a fost infiinţat de cel mai mare împărat pe care l-a avut

omenirea, Constantin cel Mare. El a fost primul împărat cu numele Constantin şi

ultimul împărat care a căzut sub turci se numea tot Constantin, dar al 11-lea.

Unsprezece împărati Constantin s-au perindat pe tron, nici mai mult nici mai puţin.

Făcând o legatură, putem spune că au fost tot atâţia câţi apostolii, au rămas lângă

Mântuitorul. Nu numai turcii l-au dorit, ci toate popoarele l-au atacat, dar numai

turcii au reuşit. Este adevărat că Imperiul se micşorase foarte mult. Evenimentele

care au urmat n-au fost şi nu sunt favorabile Patriarhiei Ecumenice. Este adevărat

că nici ceilalti creştini n-au sărit în ajutorul fraţilor lor, din contră au sperat că aşa

vor pune stăpânire pe cei ce au ramas creştini ortodocşi, care vor trece la cele două

confesiuni, lucru însă inexact.

Încă din 1396, oraşul Bursa de pe teritoriul asiatic al Bosforului a devenit

panteonul turcilor, iar Adrianopolul în 1365 devenise capitala Imperiului Otoman,

turcii tot mutându-şi capitala cu scopul precis de a cuceri şi stăpâni Imperiul

Bizantin. Din 1371, împăratul bizantin Ioan V Paleologul (1341-1376, 1379-1391)

a ajuns vasal turcilor, plătind tribut. Baiazid Ilderim (1389-1403), care cucerise în

1389 Serbia, între 1393-1396 toată Bulgaria, se vedea deja în capitala Imperiului,

numai că razboiul de la Ancyra din 1402 a pus capăt lui Baiazid prin înfrângerea

suferită la Tamerlan, Imperiul scăpând de turci. În 1422 Murad al II-lea (1421-

1451) a atacat capitala Imperiului, dar frica şi zidurile oraşului l-au făcut pe sultan

să renunţe.

În 1449 a fost încoronat Constantin XI Dragases (1449-1453), care reuşise să

cucerească nişte teritorii în Mareea şi în centrul Greciei, crezându-se ca de fiecare

dată că a venit un împărat deosebit, acum că imperiul era pe cale să piardă. Dar n-a

fost aşa, deoarece în 1451 a devenit sultan Mahomed al II-lea, în vârstă de 21 de ani

(1451-1481), un mare tactician, energic, dar şi învăţat, cu o educaţie militară, un

poliglot.

Pentru a cuceri imperiul a făcut diferite studii şi cercetări, ca primă măsură

fiind construirea pe malul european al Bosforului a unei cetaţi numită Anadol-Hisar

şi o altă fortificaţie în triunghi numită Rimeli-Hisar, care nu se putea cuceri nici pe

uscat şi avea controlul a tot ce mişcă pe apă. Şi-a pregătit armata, iar vecinii şi

creştinii n-au ajutat Imperiul, de frică. Apusul nici atât. Atacul a pornit în ziua de 7

mai şi după multe lupte, la 29 mai capitala a fost cucerită. Se pare că poarta

Sfântului Roman a rămas deschisă, fiind o ocazie de a patrunde noaptea în capitală.

Cei care i-au ajutat din Apus au fost genovezii, în frunte cu Giustiniani Longa, care

a reuşit să învingă pe turci într-o perioadă dar a fost rănit şi a murit până la urmă în

insula Hios. Toate eforturile făcute de a salva imperiul au eşuat, pentru că turcii

erau o putere iar statele mai mici nu indrăzneau să ajute pe creştini. Ştiind că nu se

puteau opune turcilor, iar puterea cea mai mare, Rusia, în frunte cu ţarul lor Vasile

II (1425-1462) a avut multe greutăţi şi nu a trimis oaste în vederea apărării

imperiului, sau frica de puterea musulmanilor i-a făcut să nu fie în focul luptelor,

pentru că şi-au dorit să fie a treia Romă şi poate şi aceasta poate fi o cauză, pentru

că după căderea Constantinopolului s-au declarat a treia Romă, dar n-au arătat că

sunt o putere să apere creştinismul ortodox.

Cucerirea a adus moartea împăratului, care n-a mai fost găsit. 4.000 de

creştini au părăsit imperiul, iar restul au avut de suferit, unii find luati prizonieri,

alţii fiind duşi în haremuri. Foarte interesant, au fost jefuite bisericile, unele

dărâmate, totusi Biserica Sfinţilor Apostoli, construită de Constantin cel Mare a

rămas, iar împăratul încă îşi odihneşte oasele aici. Incă o dovadă că Constantin cel

Mare a fost un împărat deosebit.

Patriarhia Ecumenica din 1450 n-a mai avut patriarh, deoarece patriarhul

Grigorie III Mammas a părăsit-o, fiind unionist, si populaţia nu l-a dorit. Ghenadie

Scholarios a fost luat prizonier de un turc şi dus la Adrianopol, dar auzind sultanul

l-a adus în capitală, iar un sinod l-a ales patriarh în 1454, până în 1456, apoi între

1462-1465. I s-a dat ca reşedintă Biserica Sfinţilor Apostoli, unde s-a găsit un turc

mort, fapt pentru care s-a mutat în mânăstirea Prea Fericita Fecioara, iar în 1591 s-a

mutat la Biserica Sfântul Dumitru, iar din 1602 să se stabilească în Biserica Sfântul

Gheorghe în Fanar, unde se gaseşte şi azi.

Patriarhul primeşte titlul de etnarh conducător al naţiunii creştine, având rang

de vizir. A fost scutit de dări, chiar şi urmasii acestuia. Avea dreptul să strângă

dările de la credincioşi şi să judece pe cei care greşeau, alegea episcopi şi

mitropoliţi. Ierarhii primeau de la sultan un berat, care era o diplomă de investire cu

caracter administrativ, strângeau apoi de la creştini pentru a face trupe de elită de

ieniceri (trupă nouă).

Bibliografie.

1. I. Rămureanu, I.B.U., vol. II, Bucureşti, 1993.

2. Idem, Ghenadie II Scholarios, primul patriarh sub turci, în

Ortodoxia, nr. 1/1956.

3. Ducas, Istoria turco-bizantină (1341-1367), Ed. Academică,

Bucureşti, 1958.

4. Aurel Decu, Istoria Imperiului Otoman până-n 1656, Ed.

Ştiinţifică, Bucureşti, 1978.

5. Pr. Prof. I. Rămureanu, Mărturisirea de credintă a patriarhului

ecumenic Ghenadie II Scholarios, în Ortodoxia, nr. 4/1984.

6. Steven Runciman, Căderea Constantinopolului, trad, Prof.

Alexandru Elian, Bucureşti, 1991, Ed. Enciclopedică.

7. Jean Meyendorff, Biserica Ortodoxă, ieri si azi, Ed. Anastasia,

Bucureşti, 1996.

REFORMA PROTESTANTĂ

Martin Luther

Într-o lume plină de contradicţii şi în care se cereau atât reformă in capite et

membris cât şi dorinţa popoarelor de a fi stăpâni pe propriile venituri şi averi, apar

mai întâi deschizători de drumuri care trag un semnal de alarmă asupra a tot ce este

putere şi nu credintă, a tot ce este lux şi nu sărăcie de bună voie. Aceştia nu vor

ceda, din contră, pavează drumurile cu sacrificiile lor, cu trupurile lor arse pe rug.

Cei ce trebuiau să ia aminte, crezând că au scapat de incomozii societăţii prin foc,

fără să-şi dea seama că prin foc se purifică şi merg mai departe ideile, pentru că

acestea nu ard niciodată. În loc să se întoarcă la ale lor, să caute să-şi pună întrebări

despre ceea ce a apărut, să-şi vadă greşelile continue, aceeaşi viaţă dură şi rece care

nu avea nimic în comun cu morala creştină, sărăcia nu se vedea, cei de sus, în loc să

se potolească, mai rău li se deschidea pofta de înavutire personală pentru familii, nu

mai ţin cont de cei mulţi, ei trebuie sa tacă şi să primească în numele lui Hristos

toate greutăţile.

Când credeau că totul este normal şi pot să-şi continue „lupta” pentru a fi cei

mai puternici din lume, apare alt nemulţumit, mai neînfricat, având un spate sigur,

care continuă opera unor martiri, spus unor, sau mai bine spus unuia, deoarece cei

doi nu au conceput să atace învăţătura Bisericii, de a zdruncina Biserica, atacând

din toate părţile împotriva oamenilor şi a Bisericii. A crezut că dacă vor lovi în

învăţătura Bisericii, vor aduce prejudicii oamenilor ei. Lucru greşit, nu învăţătura

Bisericii era de vină, pentru că acei care conduceau trebuiau să înţeleagă un lucru

esenţial, şi lor li se adresa învăţătura Bisericii, ea este cu adevărat infailibilă, nu

omul. De fapt, această concepţie, de a fi cei mai puternici există în toată Biserica, şi

nu cum a spus Mântuitorul, cel ce voieşte să fie stăpân, să fie mai întâi slugă. Ei au

fost chemaţi să slujească oamenilor, nu ca toţi să li se supună orbeşte. Oricând pot

apărea astfel de revoltaţi, nu poţi duce la nesfârşit dorinţa de domnie şi necredinţa.

Pe fondul preamăririlor şi linguşirilor pot apărea şi oameni adevăraţi, cu

verticalitate, care să nu fie de acord cu toate vechiturile. Evident că revolta celor

nemulţumiţi a avut în spate dorinţa Europei de a se emancipa, ca efect apărând

Renaşterea, care duce omul în faţa, lăsând divinitatea. Divinitatea a fost lăsată

deoparte tocmai datorită acestor conducatori care nu au înţeles că nu se impun cele

sfinte, ci se prezinta ca să trezească entuziasmul primar, când creştinii mureau

pentru Hristos, iar în secolele XIV,XV,XVI, în numele lui Hristos sacrifică pe cei

care nu susţin divinitatea. Iată martiri invers, nu ai păgânilor, ci ai creştinilor.

Umanul ia cu totul locul divinului în poezie, artă etc. Au fost şi pictori şi sculptori

care au evidenţiat frumuseţea umană ca o dovadă a mâinilor lui Dumnezeu, totuşi

lumea se îndrepta spre frumuseţea moartă a naturii. Tocmai acest titlu, natura

moartă, lasă divinitatea la o parte ca şi cum natura nu aparţine divinitaţii.

Pe fundalul acesta de nelinişte şi de contradicţii, datorate exceselor clerului, a

apărut Martin Luther, reformatorul care a facut din secolul XV secolul rupturilor şi

al războaielor creştine, culmea! A vrut sş se elibereze creştinismul de povara

luxului şi a taxelor Bisericii, a zis el, dar nu Biserica punea taxe, ci cei care o

conduceau.

Mulţi au văzut în reformă un fapt economic, politic şi de revoltă a clasei de

mijloc, lucru inexact, căci reformatorii au făcut din reformă interesul personal spre

a justifica părerea proprie. Reforma n-a fost decât o răscoală a unui călugăr

împotriva superiorilor lui. Având un spate, a reuşit să ducă la ruptură în cadrul

Bisericii. A adus dorul de libertate, care i-a însufleţit şi pe tărani, dar cea care

deschide drumul a poruncit să se traga în ei. Iată că elementul politic dispare.

Acest reformator, Martin Luther, s-a născut la Eiseleben în anul 1483, ca fiu

de miner. Îşi face studiile superioare la Erfurt, între 1501-1504, la Facultatea de

Drept. În 1505 este doctor în Drept. Se întoarce de acasă la Erfurt, unde surprins de

o furtună cu trăsnete, ar fi spus: „Sfânta Ana, scapă-mă şi mă voi călugări.”. La 17

iulie intră în monahism în rândul augustinilor eraniţi din Erfurt, ca în 1507 să fie

hirotonit preot.

În 1510 face o călătorie la Roma, deşi este nemulţumit cu ceea ce a văzut în

legătură cu viaţa enoriaşilor bisericii, dar nu-i vine să parăsească monahismul şi să

atace Biserica. În 1512 este profesor de exegeză la Witterberg, unde rămâne până la

moarte. Citindu-l pe Fericitul Augustin, influenţa se va simţi, pentru că a ajuns şi el

la concluzia că omul nu poate nimic înaintea lui Dumnezeu. Pentru Luther, liberul

arbitru este sclavul arbitru, susţinând că Dumnezeu hotărăşte de mai înainte starea

credinciosului (Romani VIII, 29) iar credinţa este cea în care trebuie să ai încredere.

Se poate vedea că el până în 1517 îşi formase concepţia sa, rămânând să apară un

moment prielnic să se manifeste public. Lucrul acesta s-a întamplat la 31 octombrie

1517, când se serba praznicul suprem al indulgenţelor, Duminica Tuturor Sfinţilor.

Pentru că în această perioadă se vindeau indulgenţe de către I Tetzel pentru a se

strânge bani ca să se construiască Biserica Sfântul Petru din Roma, începută de

papa Iuliu al II-lea (1503-1583) în 1506. În acea perioadă era acest obicei să se

strângă bani pentru că cei ce dădeau aveau conştiinţa că fac o faptă bună şi nu se

interesau ce se face cu banii. De fapt Luther nu se ridică împotriva lor pentru

construcţia bisericii, ci împotriva faptelor bune pe care le aduceau indulgenţele,

făcându-şi publică noua lui doctrină, că nu faptele bune sunt importante, ci numai

credinţa este cea care îndreptează. De fapt, el marca prin cele 95 de teze trimise

arhiepiscopului de Brandenburg Meinz Albrecht, se face o discuţie teologică în

ceea ce priveşte indulgenţele şi valoarea faptelor bune. Tezele se răspândesc foarte

repede în Germania pentru că indirect era afectată popularitatea papei Leon X

(1513-1521), om al distracţiei care credea că este doar o ceartă între călugări. Papa

Leon l-a delegat pe Gabriel della Volfe care deţinea funcţia de vicar al ordinului

augustinilor, să-l facă pe Luther să se supună doctrinei tradiţionale. Luther nici n-a

vrut să audă. Este trimis cardinalul Cayetano în Germania pentru a-l face pe Luther

să-şi retracteze tezele sale, sau dacă nu, să fie declarat eretic. Luther spune că

renuntă dacă Biserica va primi şi adopta doctrina sa. În 1520 acesta a publicat un

manifest adresat nobilimii germane, ceea ce este o adevarată declaraţie de război

împotriva Bisericii. În acelaşi an, papa a trimis o enciclică, „Exsurge Dominu”, în

care sunt criticate unele teze ale lui Luther, în număr de 41. Luther arde enciclica în

foc. În 1521, dieta de la Worms îl condamnă la proscriere, de fapt el este

condamnat prin edictul de la Worms din 8 mai, în acelasi an. Noul împărat Carol V

(1519-1558) a semnat condamnarea dar Frederich cel Înţelept al Saxoniei,

protectorul lui Luther l-a adăpostit la castelul său de la Wartburg. În 1522 traduce

Noul Testament după originalul grec al lui Erasmus de Rotterdam. În 1534 a tradus

Vechiul Testament după Vulgata. În 1535 a tipărit Biblia în limba germană, cu un

ecou foarte mare, pentru că se putea citi, faţă de ediţia din 1485. În 1525 se

căsătoreşte cu o călugăriţă cisterciană, Caterina de Bora, având cinci copii (trei fete

şi doi băieţi), spunând că a fost forţat să se călugărească. În 1530 apare „Confessio

Augustana”, cartea de căpătâi a protestanţilor, autorul ei fiind Melanchton,

apropiatul lui Luther, laic. Luther a redus Tainele la trei: Botezul, Euharistia şi

Pocăinţa. Taina este valabilă opera operator nu are valoare obiectivă prin ea însăşi

ci prin lucrarea ei. Acceptă simbolul de credinţă cu Filioque. Nu acceptă Sfânta

Fecioară, icoanele, sfinţii, moaştele, Sfânta Cruce, sărbătorile, Euharistia se

săvârşeşte cu azimă, consubstanţialitatea nu este acceptată, o prezenţă reală dar

spirituală, numită prin împărăţie. Hristos este prezent „in pane cum pane”. Susţinea

„sola fidae” şi „sola Scriptura”.

Carol Quintul

Pe timpul Reformei, mai exact la începutul ei, şi-a făcut apariţia şi regele

Spaniei Carol, ca direct candidat de a lua locul împăratului Maximilian I, care

murise în anul 1519, bunicul său. Dar pentru a ajunge aici trebuia să scape de

contracandidatul său Francisc I (1515-1537) al Franţei şi de susţinătorul acestuia,

papa Leon al X-lea (1513-1521), care l-a trimis pe cardinalul Cayetani să împiedice

pe orice cale alegerea lui Carol. Chiar l-a rugat pe principele elector Frederich cel

Înţelept să intervină pentru alegerea regelui Franţei. Papa Leon al X-lea avea tot

interesul să fie de partea Franţei, deoarece a recucerit Milano de la elveţieni prin

lupta de la 1515 de la Marigiano şi l-a cedat papalităţii. A încheiat un concordat în

1516 cu Franţa, dându-i dreptul regelui de a numi episcopi şi abaţi. Această relaţie

s-a menţinut până în 1789, când a izbucnit Revoluţia Franceză.

Dorinta papei nu se îndeplineşte deoarece în 1519 a fost ales împărat al

Germaniei Carol Quintul. A fost fiul lui Filip de Habsburg şi al Ioanei,

moştenitoarea coroanei Spaniei, fiica lui Ferdinand şi Izabela. Tatăl lui a murit în

1506, destul de repede. De la bunicul lui, după ce a devenit împărat, stăpânea

Austria, de la bunica sa, Maria de Burgundia, Tările de Jos, iar de la bunicii din

partea mamei, Ferdinand şi Izabela, primise Spania, Sardinia, Sicilia şi Napoli şi

coloniile din America, iar fratele său Ferdinand era rege al Boemiei şi deţinea

puterea în toată Europa. A fost ultimul împărat încoronat de papă. Limba sa natală a

fost franceza, născut în Grand, un habsburg, dar va înclina spre Spania, fără să fie

un spaniol deplin, cum a fost fiul său Filip al II-lea. Cu cât înaintează în vârstă

cedează treptat, treptat rudelor sale teritorii din imperiul său, la urmă şi coroana

imperială o dă fiului sau Filip al II-lea (1556-1598), iar in 1556 se retrage langa o

manastire spaniola San Giusto a eremitilor, iar in 1558 moare.

Bibliografie.

1. I. Ramureanu, I.B.U., Ed. Institutului Biblic, Bucureşti, 1993.

2. Vintilă Horia, Dicţionarul papilor, Bucureşti, 1999, Ed. Saeculum.

3. August Franzen, Remigius Baumer, Istoria papilor, Ed. Arhiepiscopiei

Romano-Catolice, Bucureşti, 1991.

4. Ludwig Hertling, Istoria Bisericii, trad. Emil Dumea, Iaşi, 1998, Ed. Ars

Longa.

5. Earle I. Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor, Oradea, 1997.

Huldrich Zwingli

Ideile reformei s-au răspândit mai ales în lumea germanică şi nu numai.

Suflul cel mare l-a dat reforma spre slăvirea lui Dumnezeu în limba materna. Se

simţea nevoia să înţeleagă oricine, orice creştin, cuvântul Mântuitorului, în ţara în

care s-a născut şi a trăit. Ideile naţionaliste pătrunseseră deja în Europa Occidentală,

făcându-şi apariţia parlamentarismul, şi aceasta datorită clasei de mijloc, care

intrase în lumea celor avuţi. Reforma accelerează naţionalismul, dar şi schimbările

în cadrul Bisericii Romano-Catolice. Nu se poate spune că ideile reformei au atacat

numai Biserica de Apus, ea a atacat întreaga Biserică şi în special învăţătura cea

adevarată, făcând din învăţătura Bisericii o luptă împotriva celor care conduceau

Biserica, pentru viaţa pe care o duceau în lux şi în tot felul de fapte nedemne de

conducătorii bisericeşti. Aceasta a fost greşeala lui Luther, a modificat după placul

lui învăţătura Bisericii, fără să-şi dea seama că de fapt nici nu avea cum, când vor

veni dupa el atât de mulţi care vor face la fel, făcând din învăţătura Bisericii

fragmente necesare să-si rotunjească averile. El s-a ridicat împotriva luxului şi

desfrâului, dar în loc să stopeze, a deschis cutia Pandorei, unde era luxul legat,

dându-i drumul în lume în numele lui Hristos. Au fost şi sunt indivizi care citesc şi

interpretează Scriptura în aşa fel încât să nu-ţi vină să crezi că e posibil să facă o

sectă care să adune în jur o serie de neştiutori şi de cele mai multe ori nu mai pot să

părăsească gruparea aceasta.

De fapt el şi-a dat seama de grava greşeală pentru că văzând un om înţelept,

Zwingli, învăţătura Bisericii, a exclamat: „Alt duh locuieşte în tine”, dar n-a mai

avut ce să facă, cutia fusese desfacută, ieşind ceea ce nu trebuia să iasă, „luxul” de a

interpreta fiecare cum vrea.

Cel care îl condamnă pe Luther este Zwingli, originar din Elveţia, cea care

urmează linia protestantă conform configuraţiei, fiind protestanţi francezi. Calvin şi

rigostii deja au făcut încă un pas, devenind anabaptişti, metodişti, baptiştii de mai

târziu.

Zwingli s-a nascut în 1484 într-o familie de fermieri. Datorită posibilităţilor

materiale, tânărul Hulderich s-a bucurat de o educaţie bună, studiind la

Universitatea de la Viena. În 1502 îl găsim la Universitatea din Basel completându-

şi studiile, iar în 1505 devine licenţiat în teologie. În acelaşi an a devenit preot

catolic până în 1516, după ce a fost capelan. A fost mai întâi preot în localitatea

Glarus. Între anii 1516-1518 a slujit în localitatea Einsiedeln, un centru pentru

pelerini. Aici începe să se opună indulgenţelor. În 1519 îmbraţişează ideile luterane

şi face primul pas căsătorindu-se în secret în anul 1522 cu Ana Reichard, pe care o

face publică în anul 1524. În 1523 a pregătit cele 67 de Articole, care puneau accent

pe mântuirea prin credinţă, dând autoritate deplină Bibliei. Aceasta a devenit

Statutul Legal, călugării şi călugăriţele având voie să se căsătorească. A interzis

icoanele, moaştele, iar în 1525 reforma era încheiată în Zurich prin abolirea

liturghiei.

Izbucneşte în 1531 războiul între cantoanele catolice şi cele protestante, fapt

care îl determină pe Zwingli să fie alături de soldaţii protestanţi. Moare în luptă, iar

catolicii înving la Kappel. Imediat după război, cele două confesiuni sunt

autorizate. Zwingli se deosebeşte de Luther în ceea ce priveşte Sfânta Euharistie.

Zwingli neagă prezenţa lui Hristos sub orice formă în Sfânta Euharistie şi nu

acceptă nici o Taină, socotindu-le doar simboluri. El susţine că în Sfânta Euharistie

se aminteşte de trupul şi sângele Domnului. S-a întâlnit cu Luther la Marburg în

1529, dar nu au ajuns la nici un consens.

Jean Calvin

Odată declanşată reforma, îşi fac apariţia reformatorii. A fost Zwingli, vine la

rampă altul, Calvin, care absoarbe învăţătura lui Zwingli, păstrează ceva şi de la

Luther, dar are şi propria contribuţie în a face cât mai liberă învăţătura Bibliei,

scotând în evidenţă nu dumnezeirea lui Hristos ci umanitatea. De fapt, vor apărea

tot felul de reformatori şi interpreţi de Biblie, ajungând până acolo să susţină

moartea lui Dumnezeu şi că Mântuitorul va infiinţa o împărăţie de 1.000 de ani cu

ei şi multe altele. Trebuie amintit că este interesantă parerea lor despre împărăţia de

1.000 de ani a Mântuitorului. După ei, s-a aşteptat aşa de mult pentru că nu erau ei,

altfel Mântuitorul n-ar mai fi venit, iar drepţii sunt numai ei.

Calvin s-a născut la Noyon, în Ricardia- Franta, ca fiu al unui secretar

episcopal, care rămăsese văduv. Trăind în mijlocul vieţii bisericeşti, şi-a dorit mult

ca şi fiul său să păşească pe acest drum şi reuşeşte să primească o bursă specială de

la o biserică pentru a fi educat fiul său. Fiind o fire pragmatică, la 18 ani se

întreţinea singur şi astfel a studiat la Universitatea din Paris, aici făcând cunoştinta

cu ideile protestante prin vărul lui, Oliver.

După Paris a mers la Universitatea din Orleans pentru a studia dreptul, pentru

ca în 1529 să se transfere la Universitatea din Bourges, studiind şi filosofia. În 1533

s-a convertit la protestantism, deşi el a zis că dintr-o dată, brusc, totuşi el făcuse

cunoştinţă cu ideile protestante la Paris. N-a putut să stea prea mult în Franţa,

pentru că regele Francisc I (1515-1547) era intolerant cu schismaticii, fapt care îl

determină să părăsească Franţa în 1534 şi să meargă la Basel. Aici a scris lucrarea

sa de bază, „Institutio Religionis Christianae”, adresată regelui Franţei ca o

justificare a noii credinţe, în 1536. El explică Decalogul, Tatăl nostru, Tainele, ca în

1559, lucrarea sa să se continuie cu încă 4 cărţi şi 80 de capitole. Din 1536 până în

1538 se afla la Geneva, unde îl sprijină pe Farel, un reformat. Părăseşte Geneva şi

revine în 1541, când acest oraş devine protestant. Pentru Calvin, la Dumnezeu atât

fericirea drepţilor cât şi chinurile iadului sunt criterii ale măreţiei Sale. El acceptă

dubla predestinaţie, a unora spre rai şi a altora spre iad. Căderea lui Adam a fost

voită de Dumnezeu din veci. În privinţa Tainelor, acceptă numai două: Botezul şi

Euharistia. El spune că Hristos este prezent ubique. Când se împărtăşeşte creştinul,

se revarsă din cer din trupul lui Hristos o putere în sufletul credinciosului, celui

predestinat spre fericire, cel ce este predestinat spre iad împărtăşindu-se numai cu

pâine şi vin. În acest caz, Taina devine dependentă de starea umană, dacă este spre

fericire sau nu. El a simplificat cultul. Este împotriva icoanelor, moaştelor, nu

acceptă orga, odăjdiile bisericeşti sau obiecte bisericeşti, nici lumânările.

În 1559 se înfiinţează Academia Teologică din Geneva. În Germania a

pătruns pe ascuns.

În Franţa calvinii s-au numit hughenoţi de la cuvăntul „eidgenossen”-

partizan, sau juraţi, cum se numeau luptătorii elveţieni. Ştim că în timpul lui

Francisc I (1515-1547), hughenoţii au fost exilaţi. Henric II (1547-1559), căsătorit

cu Ecaterina de Medici, i-a persecutat pe protestanţi. Francisc II (1559-1560) şi

urmaşii acestuia, regi din dinastia de Valois: Carol IX (1560-1574), Henric III

(1574-1589), mişcarea husiţilor a prins teren dar erau persecutaţi. Nobilii şi dinastia

de Navara-Bourbon i-au încurajat, ajungând să aibă un şef în persoana lui Gaspard

de Colygni (1519-1572), fost catolic, amiral al flotei engleze, care a reuşit să

unifice pe hughenoţi, ajungând la 2.150 de comunitaţi, având un cuvânt greu de

spus în Franţa. S-a ajuns la ciocniri armate între anii 1562-1589 între familiile

Valois care nu-i simpatiza pe hughenoţi şi Navaro de Bourbon care sprijineau pe

hughenoţi, care devenisera stat în stat. Pentru aceasta s-a găsit o modalitate de a

scăpa de aceştia. Cel mai mare măcel s-a produs în noaptea de 23/24 august 1572,

când sub masca împăcării dintre cele două familii prin căsătoria lui Henric de

Bourbon cu Margareta de Valois au fost invitate şi căpeteniile hughenoţilor, în

frunte cu amiralul Gaspard de Colygni, special pentru a fi măcelarite. Şi într-

adevăr, aceştia au murit, şi încă 25.000 de oameni. Acest măcel l-a gândit Ecaterina

de Medici. La tronul Franţei a venit Henric IV de Navaro (1559-1610) (la nunta lui

a fost masacrul), după ce a omorât pe Henric de Guivar din familia Valois, pentru

că era hughenot şi nu putea să intre la Paris astfel, a fost nevoit să apară ca un

adevărat catolic, pentru tron, fiind căsătorit cu Margareta de Valois, Parisul

valorează o liturghie. Astfel, crezându-se că-i catolic, a intrat în capitala Franţei. În

1576 a devenit pe faţă calvinist iar în 1598 prin edictul de la Nantes a dat libertate

deplinăhughenoţilor, fapt ce îi aduce moartea prin asasinat în 1610. L-a urmat la

tron Ludovic XIII (1610-1643), fiul său, incapabil de a lua hotărâri decisive.

Calvinismul s-a răspândit in Ţările de Jos, Ungaria şi în Transilvania, între

unguri îndeosebi, după sinodul de la Debreţin din 1567. Principii maghiari atrăgeau

cu faţa pe români, fără succes însă, căci aveau pe mitropoliţii Ilie Iorest (1640-

1643), care a murit martir, şi pe Sava Brancovici (1662-1680) adevăraţi adversari.

Lituania este câştigată şi ea.

Bibliografie.

1. I. Rămureanu, I.B.U., Ed. Institutului Biblic, Bucureşti, 1993.

2. Ludwig Hertling, Istoria Bisericii, Ed. Ars Longa, Iaşi, 1998.

3. Earle I. Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor, Oradea,

1997, Ed. Cartea Creştină.

4. Duraselle Jean, Istoria catolicismului, trad. Tudose Pavel,

Bucureşti, 1999.

5. Randel Keith, Reforma catolică şi contrareforma, trad, Răducă

Mihail, Bucureşti, 2001.

6. Ovidiu Drâmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, Bucureşti, 1999.

7. Pr. Prof. Dr. Emil Dumea, Istoria Bisericii, vol. II, Iaşi, 2001.

8. Franzen August, Istoria papilor, Bucureşti, 1992, Ed.

Arhiepiscopiei Romano-Catolice.

9. Keith Randell, Luther si reforma în Germania, Bucureşti, 1994.

10.Pr. Ioan Ică, Martin Luther şi Reforma Bisericii din perspectiva

ortodoxă, în Ortodoxia, nr. 4, 1983.

11.Pr. Prof. Emil Corniţescu, Canonul Sfintei Scripturi la cei doi

reformatori, Martin Luther şi Jean Calvin, în Studii Teologice, nr. 3-4,

1963.

12.Keith Randall, Jean Calvin şi Reforma târzie, Bucureşti, 1996.

13.Timothi George, Teologia reformatorilor, Oradea, 1998.

Contra-reforma papală. Conciliul de la Trident şi

urmările lui.

Ecoul Reformei a prins rădăcini în Germania, Franţa, Ţările de Jos, Elveţia, o

ţară nu apare însă ca interesată de această nouă formă de a vedea învăţătura

Bisericii şi aceasta este Italia. Aceasta s-a datorat faptului că mai multe evenimente

au împiedicat Reforma în Italia. În primul rând influenţa Spaniei Catolice, deşi unii

papi doreau sş scape de tutela ei, ca Paul al III-lea. După aceea, Paul al III-lea

(1534-1549) a numit în anul 1536 cardinali deosebiţi care au făcut tot posibilul

pentru a menţine catolicismul în Italia şi nu numai. Aceştia erau: Caraffa, Contarini,

Sadelato, englezul Poie. Astfel, în 1537 au prezentat un raport cu greşelile celor

care au condus Biserica Romano-Catolică. S-a înfiinţat Capela Dragostei Divine,

funcţionând din 1517 până în 1527, fiind organizată din clerici şi laici şi fiind

ocupată cu adevărata viaţă spirituală, opere de caritate şi Reforma. Îi silea pe preoţi

să trăiască viaţă cu adevărat religioasă. Din aceasta s-au format noi ordine

religioase care luptau împotriva protestanţilor, ca teofinii sau ordinul Ursulinelor

pentru femei înfiinţat în 1535 de Angela Merici, care se ocupa cu îngrijirea

bolnavilor, educaţia fetelor etc.

Toate acestea au contribuit din plin la a nu permite protestantismului să

invadeze Italia şi nu numai, căci ele au avut o mare influenţă în toată lumea

catolică. Papa Paul al III-lea a dorit şi a înfiinţat un conciliu special care să refacă

viaţa bisericească şi să pună capăt dezbinărilor religioase şi să decidă o campanie

militară pentru eliberarea creştinilor de sub turci. Locul a fost stabilit la Trento, cel

mai sudic oraş din imperiul habsburgic, anunţat în anul 1542, dar datorită

neînţelegerilor dintre Carol Quintul şi Francisc I prin faptul că papa nu a luat nici o

atitudine faţă de regele Franţei care se opunea conciliului, a fost amanat. Pacea

dintre cei doi demnitari din 1544 la Crepy il face pe papa sa anunte conciliul in

1544, dar nu se cunosteau exact hotararile pacii, si atunci Conciliul de la Trident s-a

deschis la 15 martie 1545 si s-a tinut in trei sesiuni:

a) 1545-iunie 1547.

b) 1 mai 1551- 28 noiembrie 1552.

c) 13 ianuarie 1562- 4 decembrie 1563.

Conciliul a durat 18 ani, intreruperile datorandu-se evenimentelor politice. In

primavara anului 1547 conciliul s-a mutat la Bologna. Desi s-au tinut 7 sedinte,

imparatul a fost nemultumit de aceasta mutare, desi papa a motivat-o ca e din cauza

epidemiei de tifos. Aici nu s-au luat hotarari importante, dar au fost influentate

hotararile de mai tarziu. In 1549 papa a suspendat acest conciliu de la Bologna. In

acelasi an, papa Paul al III-lea a murit. In locul lui a fost ales Iulius al III-lea (1550-

1555), care a mutat din nou sinodul la Trident, unde in 1551 au inceput lucrarile si

au continuat pana la 28 aprilie 1552, cand a fost suspendat si apoi redeschis abia in

1562. Papa Pius al IV-lea (1559-1565) a continuat conciliul de la Trident la 18

ianuarie 1562 in prezenta a 109 cardinali si episcopi, ca in 1563 conciliul sa se

incheie.

La acest conciliu, Biserica Romei a fost individualizata Biserica Romano-

Catolica fata de protestantism si Orodoxie.

S-au luat doua feluri de hotarari: de ordin dogmatic si pentru disciplina si

administratia Bisericii.

Dintre deciziile dogmatice amintim: Sfanta Traditie este izvor de credinta cu

aceeasi autoritate ca si Sfanta Scriptura, Vulgata s-a stabilit sa fie text oficial

catolic, publicata in doua editii speciale sixtine, in timpul lui Sixt V (1585-1590).

Impotriva parerii protestante „sola fide”, conciliul a fixat necesitatea faptelor

bune, primirea celor 7 Taine si a fixat parerea despre pacatul stramosesc. Despre

purga,toriu, indulgente si cinstirea moastelor si a icoanelor de-abia s-a vorbit, desi

aceste teme provocasera multe discutii.

Din punct de vedere disciplinar s-a cerut o mai buna supraveghere a laicilor

ca ei sa se spovedeasca si sa se cuminece, sa asculte slujba in limba latina. Pentru

viata de cult s-a hotarat editarea cartilor de cult. Tot la acest conciliu s-a hotarat

inversarea Sfintei Cruci cu palma deschisa, fara simbolism, nu cum a invatat

Sfantul Ignatiu al Antiohiei si cum a confirmat in 1210 si Inocentiu al III-lea.

Reforma in capite et membris nu s-a realizat, deşi s-a propus. Trebuie amintit

că s-a continuat Reforma în Biserica Romano-Catolică, astfel, în 1582 papa

Grigorie al XIII-lea (1572-1585) a îndreptat calendarul iulian. Sixt al V-lea (1585-

1590) a înfiinţat tipografia Vaticanului, a organizat Curia papală în 15 congregaţii

noi, a terminat marile clădiri de la Biserica Sfântul Petru şi Capela Sixtină.

Războiul de 30 de ani

Conflictele dintre catolici şi protestanţi au continuat şi după Henric V (1589-

1610), extinzându-se în special în ţările care primiseră deja noua confesiune:

Germania, Franţa, Elveţia dar şi Boemia. Lupta s-a dat pentru extinderea

protestanţilor şi pentru oprirea acestora de către catolici. Deşi pacea de la Augsburg

din 1555, încheiată între împăratul Ferdinand I care în 1531 devenise rege al

Germaniei, şi Franţa dar şi cu puterile protestante, că orice episcop poate trece la

noua religie, dar ca persoană, nu cu tot teritoriul pe care-l deţinea, mulţi

conducători clericali însă au ajuns la protestantism împreună cu ţările lor, neglijând

pacea semnată. Şi prin aceasta n-au făcut decât să accentueze criza. Lupta s-a dat

mai ales în Germania, unde la sfârşitul sec XVI îşi schimbase de patru ori

confesiunea când protestanţa catolică, chiar şi Baden Baden, cu tot tratatul de pace

de la Augsburg şi al lui Reservatum Ecclesiasticum. Pacea a fost doar un mic

repaos, deoarece în 1606 ultraguiştii, huşiţi şi frati au obţinut libertatea cultului,

adică uzul potirului şi chiar căsătoria preoţilor, dar împăratul Mathias I (1617-1619)

al Boemiei a început să restrângă această libertate, fapt care determină pe ultraguişti

să pună mâna pe arme şi să se apere şi în 1618 au ocupat primăria Fregăi în baza

libertăţii date de împăratul Rudolf al II-lea (1576-1612). Acesta le acordase

libertatea de manifestare, nu numai lor ci şi celor din Silezia în 1606. Acest incident

a fost începutul războiului de 30 de ani. Ferdinand al II-lea până să ajungă împărat

în 1619, a fost ales în 1617 să-i urmeze la tron lui Mathias a Boemiei, n-a apucat să

devină succesorul lui Mathias care decedase în 1619, deoarece a fost ales de

boemieni Frederic V conducătorul alatonului protestant, iar Frederic al III-lea a

devenit împărat al Germaniei, din 1619 până-n 1637 şi adversar al ultraguiştilor.

Pentru a învinge pe aceştia se aliază cu Maximilian I de Bavaria (1597-1651) şi

atacă pe protestanţii care erau sprijiniţi de Franţa, pierzând puterea în Europa prin

faptul că Francisc I (1515-1547) nu l-a putut învinge pe Carol Quintul, acesta din

urmă devenind împărat al Germaniei, Spaniei şi Ţărilor de Jos, aproape întreaga

Europă Occidentală în defavoarea lui Francisc I, a luptat întotdeauna împotriva

habsburgilor, chiar a oferit ajutor protestanţilor cu scopul de a face rău Germaniei.

Lupta s-a dat la Muntele Alb, lângă Praga în 1620 şi ultraguiştii sunt învinşi, făcând

ca protestanţii să fie interzişi în Boemia, Silezia, Moravia şi Austria. Aceasta era

prima fază a războiului. De fapt războiul nu s-a oprit aici, el a continuat.

Faza a doua este faza daneză, între anii 1625-1629 care a avut ca scop, ca

prin luptă, danezii să protejeze statele germane protestante din nord-vest

Scheleswig şi Holotein, să nu împărtăşească aceeaşi soartă a Boemiei. Danezii

conduşi de Cristian al II-lea (1588-1648) sunt învinşi de germani, iar pacea de la

Luboc face ca Danemarca să renunţe la pretenţiile ei, iar habsburgii devin stăpâni.

Faza a treia a adus în faţă pe regele Suediei Gustav al II-lea Adolf (1610-

1637) şi imperiul habsburgic, de data aceasta protestanţii înving în bătălia de la

Lutzen 1632, în care Suedia şi-a primit teritoriile de pe malurile Baltice iar nordul

Germaniei a fost eliberat de sub dominaţia catolică, însă sudul a rămas catolic.

Interesant că Franţa prin cardinalul Richelieu (1585-1642) îi ajută pe suedezi ca să

câştige conflictul cu Imperiul Habsburgic: Pacea de la Praga în 1635 redă

protestanţilor teritoriile pierdute. Astfel Ferdinand al II-lea şi Maximilian sunt

învinşi după ce au câştigat de două ori. Un eveniment important se întâmplă la

luptele de la Lutzen în 1632, Gustav Adolf moare, din această cauză războiul se

fărămiţează. De acum încolo vor fi campanii individuale ale generalilor suedezi

ajutaţi de Richelieu, care avea scopul lui propus, însă pretenţiile de a distruge casa

de Austria. Dar până la urmă s-a negociat pacea care se va întâmpla la Westfalia în

1648. Astfel s-a pus capăt luptelor sângeroase între cele două confesiuni protestante

şi catolice. Acest tratat a stabilizat harta politică şi religioasă a Europei, Olanda şi

Elveţia erau recunoscute protestante Franţa a devenit putere dominantă în Europa.

Pacea a fost încheiată cu francezii la Miunster şi cu suedezii la Osnabuck, numită

pacea de la Westfalia. În acest război a avut de pierdut Germania, pentru că aceasta

era regiune.

Bibliografie.

1. I. Rămureanu, I .B .U. , Bucureşti 1993, Ed Institutului Biblic

2. M. Sesan, În problema papalităţii, în Mitropolia Banatului 1962, nr 7-8

3. Idem, Ortodoxia şi catolicitatea, in Ortodoxia, 1961, nr 2

4.Y. Congar, L englise de Sf. Augustin a l epoque moderne, Ed. Cerf, Paris

1970

5. Y. Delumeau, Reforme catholique (lon there reforme) în Enciclopedia

Universalis vol. 13, Paris 1968

6. P. Miguei Les gueres de religion, Paris 1971

7. Earle E Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor, Oradea 1997

8. Pr. Prof. Dr. Emil Dumea, Istoria Bisericii, vol II, Iaşi 2001

9. Randell Keith, Reforma catolică şi Contrareform, trad. Raluca Mihai,

Bucureşti 2001

10.Ludwig Hertling, Istoria Bisericii, trad. Emil Dumea, Iaşi. 1998, Ed. Ars

Longa.

Reforma din Anglia

Evenimentul sec XVI-lea fără îndoială a fost reforma. Ideile ei au pătruns în

mai toate ţările Europei prin faptul că au adus un element nou, cuvântul lui

Dumnezeu în limba maternă.Opoziţia Bisericii romano-catolice împotriva acestui

fapt a determinat ca la Sinodul de la Trident 1563, să accentueze fără să-şi dea

seama de opoziţia creştinilor, de aceea foarte mulţi au îmbrăţişat Reforma. Este de

semnalat faptul că protestantismul a pătruns în Anglia dar n-a avut o forţă, pentru

că în sec XV-XVI a existat la conducerea ţării regele Henric al VII-lea (1485-1509)

şi fiul acestuia Henric VIII (1509-1547), şi aceasta când în Anglia în sec XIV,

Wicliff anunţă principiile Reformei, ca o armă împotriva abuzurilor făcute de

conducerea Bisericii romano-catolice. În timpul lui Henric VII s-a dezvoltat foarte

mult învăţământul de toate gradele şi în special cel superior, şi nu numai, apar o

serie întreagă de construcţii în stil gotic târziu ce poartă amprenta tudorilor, fiindcă

Henric VII făcea parte din casa tudorilor, este perioada de reconstrucţie a Angliei

după două războaie destul de dezastruoase, cel de 100 de ani cu Franţa 1339-1453,

unde tot ce s-a câştigat la început a fost pierdut după aceea şi cel al celor două faze

ale celor două case regale Lancaster şi York (1455-1485) cunoscute în special în

dramele lui Shakespeare şi se va termina cu ruinarea celor două dinastii chiar

dispărând în jurul anului 1485.

În schimb sub Henric al VIII-lea Biserica romano-catolică din Anglia a

suferit mari schimbări datorită faptului că şi-a dorit o căsătorie ca să aibă un fiu,

urmaş, şi nu o fată şi papa care la început a fost de acord ca până la elementul

politic să aibă succes iar papa n-a mai fost de acord. De fapt elementele politice în

viaţa lui Henric VIII au dus la apariţia unei Biserici care are şi elemente catolice dar

şi protestante, papap Clement VII (1523-1534).

Lui Henric VIII i s-a conferit titlul de apărător al credinţei de către papa Leon

al X-lea (1513-1521) datorită faptului că a luptat pentru păstrarea credinţei catolice

deşi a avut un caracter valabil şi fără moralitate făcând din plăceri trecătoare

dorinţele vieţii. El produce o separare în Biserica romano-catolică nu numai Luther,

nu din motive teologice ci din dorinţa de a avea o adevărată căsătorie. El s-a

căsătorit la început cu Ecaterina fiica lui Frederic al Spaniei, văduva fratelui lui

Arthur, care avea o miză politică, se făcea aliat cu cea mai mare putere a Europei,

Spania pentru că Ecaterina era mătuşa lui Carol Quintul, împăratul Europei. Pentru

ca această căsătorie să fie posibilă trebuia aprobată de papa Iuliu al II-lea (1503-

1513) printr-o dispensă în care se spunea că fiind între Ecaterina şi Arthur, acesta

din urmă murind timpuriu. Datorită faptului că Ecaterina nu avea o sănătate

puternică şi nu având un urmaş de parte bărbătească ci o fată, l-a determinat pe rege

să-şi alunge soţia socotind că este un buştean de la Dumnezeu că s-a căsătorit cu

soţia fratelui decedat. Pentru aceasta şi-a dorit un urmaş şi a găsit de cuviinţă că

numai Ana de Boleyn poate să-i satisfacă dorinţa, o iubită din corpul de dame al

regelui i-a poruncit sfetnicului său, cardinalul Walsey să negocieze cu papa

Clement al VII-lea posibilitatea divorţului. Papa la început a fost de acord, deoarece

era în conflict cu împăratul Carol Quintul, dar împăcându-se nici nu a vrut să mai

audă de aşa ceva. Nereuşind să ducă la îndeplinire dorinşa regelui, Walsey a fost

acuzat de trădare, n-a fost executat deoarece era bolnav. Divorţul îl va rezolva cele

două mari personalităţi Thomas Cranmer numit arhiepiscop de Canterbury care a

avut în numele regelui consimţământul autorităţii cum ar fi universităţile.

Universităţile din Anglia, Franţa şi Italia au fost de acord cu dorinţa regelui, chiar

parlementul englez este de acord. În acest caz Cranmer în 1533 săvârşeşte noua

căsătorie în secret iar în 1534 a fost făcută publică. Papa în acest caz excomunică.

Acum se face ruptura de Biserica romano-catolică, ieşind de sub jurisdicţia Romei.

Sub consilierea lui Thomas Cromwell s-a pus locale secularizarea averilor

bisericeşti. Parlamentul englez a votat tot ce a dorit Henric al VIII-lea că: clerul era

obligat să recunoască pe rege ca singurul protector al bisericii, actul de supremaţie,

în care regele este unicul şi singurul şef al Bisericii Angliei, Statul Apelurilor, în

care se interzicea a face apel la autoritatea pontificală. Clerul, a fost obligat să

recunoască noua căsătorie a regelui şi să abjure puterea papală. Nu s-au întâmpinat

greutăţi, clerul s-a supus cu excepţia cancelarului Tomas More şi a episcopului

Ficher de Rechester, pentru curaj au fost decapitaţi. Călugării au avut foarte mult de

suferit, fiindcă mulţi, foarte mulţi au fost omorâţi, cei care au scăpat s-au refugiat în

Franţa, Scoţia s-au Irlanda. S-a ridicat împotriva icoanelor, a sfinţilor şi chiar

împotriva Sf. Fecioare, chiar Beket fost arhiepiscop de Canterbury asasinat în 1170

de Henric al III-lea a fost judecat şi condamnat iar racla cu moaşte distrusă. În 1539

s-a votat la cererea lui Henric al VIII-lea cele şase puncte sângeroase, ca fiecare

englez să respecte: transubstanţia, împărtăşirea fără potir, celibatul şi castitatea

clerului, spovedania auriculară şi missa particulară. Regele s-a socotit cu toate

acestea catolic şi nu era de acord cu protestantismul îl face pe Cranmer să-şi trimită

soţia în exil, iar episcopul Latimer a demisionat, şi ca o surpriză generală, când

regele s-a îndrăgostit de Jeanne de Seymour, care îi va naşte un fiu, dar va muri

după naştere, a decapitat-o pe Anne ca adeptă a protestantismului, adevărul, că a

născut o fată şi nu băiat. Toate acestea s-au datorat ideilor prereformatorului Wicliff

dar şi a urii populaţiei faţă de papalitate.

Reforma anglicană s-a dezvoltat în timpul lui Eduard al V-lea (1547-1553)

fiul lui Henric al VIII-lea cu Jeanne de Seymour miner dar sub protecţia contelui

Somerset, unchiul său. Este timpul când protestantismul îşi face apariţia în Anglia,

chiar însuşi Calvin a fost în corespondenţă cu Cranmer, când a apărut un fel de

molitfelnic intitulat carte de rugăciuni, (common Prayer Book) care cuprindea atât

rânduielile bisericeşti pentru uzul particular şi public păstrând sacramentele pentru

toate cele şapte Taine, chiar şi rugăciuni. S-au făcut după aceea schimbări, care

împreună cu cartea te hirotenii şi cu Catehismul au devenit cartea normativă, a

episcopului evident după ce mai târziu vor apărea cele 42 de articole redactate în

1552. Biserica anglicană era catolică în conducere şi cult, protestantă în doctrină,

producând mari ficţiuni.

Maria Tudor (1553-1558) fiica Caterinei de Aragon, catolică, a condus

contrareforma în Anglia la sfatul cardinalului Pole, a forţat Parlamentul să voteze

viaţa religioasă catolică şi să nu se mai păstreue ceea ce se stabilise de Eduard al

VIII-lea. A fost căsătorită cu Filip al II-lea (1556-1598) al Spaniei în 1554 ceea ce

n-a plăcut poporului. Opt sute de clerici englezi care au refuzat să fie de acord cu

schimbările propuse de Maria, fugind la Geneva, Frabcfurt să scape de pedeapsa

Mariei. Trei sute de clerici n-au mai scăpat de pedeapsa cu moartea, printre martiri

a fost Latimer, Carnmer. Toate greşelile acestea i-au adus sfârşitul.

Într-o perioadă tulbure a venit Elisabeta (1558-1603) fiica Anei de Boleyn,

când a venit la tron avea 25 de ani. A fost educată şi învăţată protestantă care a

consolidat şi mai mult anglicanismul. În 1559 a convins Parlamentul să elaboreze

Actul de Supremaţie, prin care regele şi regina devin singurii conducători supremi

pe acest tărâm în problemele spirituale, eclesiastice şi lumeşti, înlocuind vechiul

titlu care l-a purtat Henric al VIII-lea „ cap suprem al Bisericii ”. În 1559 a fost ales

episcop Matei Parker (1559-1575) care a revizuit cele 42 de articole din timpul lui

Eduard, au fost revizuite ajungând de la 39 în 1562, ca în 1563 au fost acceptate de

parlament ca din 1571 a devenit cartea simbolică anglicană. În aceste 39 de articole

existau foarte multe protestante, se admiteau sfinţilor şi cinstirea icoanelor,

mântuirea se obţine prin credinţă.

Papa a excomunicat pe Elisabeta şi-i cere lui Filip al II-lea al Spaniei să

intervină ca Anglia să fie recâştigată de Roma, şi astfel în 1558, Spania atacă

Anglia cu flota „Armada” dar este învinsă de flota engleză cu nave mai mici.

Această victorie a fost confirmată definitivă a anglicanismului şi pierderea

definitivă a Angliei de către Roma. Nu toţi englezii au fost mulţumiţi de hotărârile

Elisabetei în ceea ce priveşte viaţa religioasă. Astfel au apărut rigoriştii care în

1567 au format o sciziune socotindu-se mai apropiaţi de sfinţii Evangheliei numită

presbiterială sau puritană, în frunte au ales sinoadele să conducă Biserica. Pe lângă

aceştia au fost independenţii care în 1580 au considerat că făceau comunitate să

aibă independenţă să nu depindă de centru. Centrul puritanilor a fost Cambridge,

devenind universitate, forma de propagandă a lor. Ei au continuat să crească,

câştigând foarte mulţi jurişti, negustori şi chiar nobili.

Elisabeta a avut de luptat cu aceştia atât cu puritanii cât şi cu independenţii.

Pe aceştia din urmă numiţi congregaţionaţişti, i-a persecutat, dar aceştia fiind

numeroşi şi Scoţia a fost nevoită până la urmă să-i recunoască. În ceea ce priveşte

puritanii, începând cu 1593 au fost şi ei persecutaţi, dar ei devenind un partid în

cadrul Bisericii Anglicane au ajuns chiar în guvern mai ales după unirea Scoţiei cu

Anglia. Domnia reginei Elisabeta a debutat cu pace, dar a ajuns spre sfârşitul ei mai

sângeroasă decât a Mariei Tudor. În 1570 au fost executaţi preoţi catolici chiar şi

laici, un alt factor care a bulversat a fost anul 1603 la moartea reginei, pentru că nu

exista un moştenitor, deoarece Elisabeta nu a fost căsătorită. Calmul s-a restabilit

după urcarea pe tron a lui Iacob IV al Scoţiei carte va domni peste amândouă ţările

cu numele de Iacob I. Acesta fiind educat de mic în spirit calvin, venind în Anglia

cu spiritul unui moralizator absolut, făcând casă bună cu Biserica Anglicană.

N-a luat în seamă pe catolici deoarece erau puţini la număr, 5 procente din

populaţie, deşi i-a ajutat, totuşi aceştia erau nemulţumiţi şi în 1605 a izbucnit

complotul prafului de puşcă, care avea menirea: rege, Camera comunelor pe toţi

anglicanii care conduceau, numai trădarea a făcut să fie un eşec şi astfel

catolicismul a fost prăbuşit în Anglia pentru o vreme îndelungată. Puritanii au adus

şi ei bătăi de cap, deoarece aceştia doreau reforma Reformei din Anglia, încât l-a

determinat pe rege să exclame: „ Dacă doriţi o Biserică presbiteriană ea se

potriveşte tot atât de bine cu monarhia, ca Dumnezeu cu diavolul ”. Acesta a fost

momentul în care disputele religioase au căpătat o conotaţie strict politică fapt ce

determină pe rege în 1604 să ia atitudine împotriva lor. Este momentul când cele

trei categorii ale clerului englez se definesc: prima grupare cei ce erau de partea

Elisabetei, a doua presbiterienii care totuşi au rămas în sânul Bisericii, a treia

categorie este cea congregaţionistă. Dintre radicali au plecat în Olanda, dar nici aici

n-au putut să-şi impună felul lor. În 1625 Iacob I moare iar locul lui este luat de

Carol I fiul său (1625-1648). Puritanii au intrat în Parlament şi au început să se

opună regelui, astfel în 1628 prin Petiţie a drepturilor, redactată de Edward Coke, a

redus puterile regelui, ca mai apoi în 1649 să-l aducă pe rege ca să transforme

Anglia în republică. În lupta puritanilor cu regele s-a remarcat un tânăr puritan

Oliver Cromwell şi astfel regele a fost învins la Naseby, a preluat conducerea ca

despot din 1653. În 1660 acesta moare, iar poporul nemulţumit de acest puritan au

readus pe Carol al II-lea în 1660 la tronul Angliei, care a condus până-n 1685. În

timpul lui Carol al II-lea anglicanismul s-a recimentat, fapt ce a determinat să-l

aleagă pe noul rege Iacob al II-lea (1685-1688) în 1688 când dorea să dea libertate

catolicilor şi punându-se capăt dinastiei Stuart. Lupta pentru tron a fost urmată prin

faptul că s-a dat coroana lui Wilhelm de Crania (1689-1702) care a introdus o

toleranţă generală pentru oricare fracţiune protestantă. Şi Wilhelmax a avut meritul

de a înfiinţa în Anglia prima bancă de anvergură de unde puteau primi credite

oricine. În 1778 şi catolicii primesc libertatea.

Bibliografie.

1. I Rămureanu, I . B. U. , Bucureşti 1993, Ed. Chişinău al B. O. R. vol II

2. Earle E Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor, 1992 Oradea

3. Andre Maurois, Istoria Anglia, trad de Raul Joil, Ed Politic Bucureşti,

1970, vol I şi II

4. John Warren, Elisabeta I Religia şi politica externă, trad Ema Stere,

Bucureşti, 2000, Ed All

5. Camil Mureşan, Imperiul britanic, Scurtă istorie, Ed ştiinţifică,

Bucureşti, 1967

6. Nicolescu Adrian, Istoria civilizaţiei britanice, Iaşi 1999

7. P. Millward, Religion of the Elisabethen age, Londra, 1977

8. H.C. Porter, Reformaţion and Reacţion în Tudor regime, Cambridge,

1958

Controverse în Biserica Romano-Catolică:

Galicanismul, Jansenismul, Quintismul, Josefinismul

Reforma a creat nu numai ruptură în cadrul Bisericii Romano-Catolice, dar a

adus si foarte multe discuţii purtate pentru putere. Dacă până la Reformă, toată

lumea occidentală se apleca papei, după ce s-a petrecut ruptura, au apărut tot felul

de dorinţe în a face ca şi papa să se supună cuiva, acesta fiind conciliul. Au fost trei

concilii care au dorit aceasta înainte de a fi Reforma. Iată dorinţa a purtat lumea

clericală şi nu numai, de a face ceva pentru a evidenţia conducerea colectivă.

Discuţiile au continuat şi vor continua atât timp când toată puterea o deţinea un

singur om. Viaţa a demonstrat aceasta, dacă unele ţări au rămas cu reprezentanţii

lor de partea papei, au fost şi altele care nu au mai dorit. Una din ele a fost Franţa,

care nu s-a împăcat de loc cu puterea papală, ci din contră s-a răzvrătit împotriva ei,

să nu uităm secolul XII-XIV când s-a întâmplat decăderea puterii papale. Ideile de

libertate au continuat şi pe timpul când sediul papal era la Avignon, timp de 70 de

ani(1305-1375). Franţa bazându-se pe decretul de la Basel, care emana Pragmatica

Sancţiune de la Bourges(1438), ca lege fundamentală a statului, acestea se

petreceau în timpul lui Carol al VII-lea al Franţei. Astfel devenea într-o oarecare

măsură independent faţă de papă, punând bază viitoarelor libertăţi galicane, adică

drepturile pe care le aveau regii în a încredinţa funcţiile bisericeşti şi punerea de

taxe pe averile Bisericii iar clerul dependent de rege.

Accentuarea drepturilor regelui francez au dus la conflictul cu

papalitatea, ca mai târziu devină grave sub Ludovic al XIV-lea(1743-

1715),socotind că tot clerul de sub coroana sa să fie supus. Aproape toţi episcopii

francezi s-au conformat acestei decizii în anii 1673 şi 1675. Papa nu a luat

atitudine. Au fost şi episcopi care nu s-au opus şi au făcut apel la papă. Papa

Inocenţiu XI-lea(1676-1689) a acceptat apelul şi prin 2 Brevia în 1678 şi în 1679,

cerându-i regelui să renunţe la exercitarea dreptului regalian, iar în anul 1680 îl

ameninţă cu pedeapsa lui Dumnezeu, dar clerul francez în acelaşi an n-a fost de

partea regelui. În 1681 papa l-a învinuit pe rege pentru felul în care a acţionat. Ca

urmare regele Ludovic al XIV-lea în acelaşi an a convocat o adunare generală cu

scopul de a extinde puterea regală la toate diocezele. În 1682 a dat

celebra„Declaraţio cleri gallicani” cu cele patru puncte:

1- papa a primit doar o putere spirituală de la Dumnezeu. Regii şi

principii nu pot fi supuşi în cele lumeşti nici unei puteri bisericeşti şi nu pot fi

depuşi de o putere spirituală supremă.

2- Puterea papală a fost limitată prin decretele de la Konstanz.

3- Executarea puterii papale ar fi reglementată de canoanele bisericeşti,

iar Biserica Galicană se bucură de libertăţi care existau deja de demult.

4- Papa ar deţine puterea de a decide în chestiunile de credinţă iar definirea

acestora nu le-ar conferi irevocabilitate fără acordul Bisericii Universale.

Declaraţia a fost formulată în cadrul Facultăţii teologice de la Sorbona

încă din 1663,iar redactarea a făcut-o episcopul francez Jaques

Bossuet(+1704),episcop de Meaux. Această declaraţie a obţinut adeziunea

majorităţii clerului francez. Profesorii şi doctoranzii în teologie şi în drept canonic

au semnat această declaraţie.

Papa a respins categoric această declaraţie şi n-a aprobat numirea celor 35 de

episcopi numiţi de către rege ca să fie hirotoniţi şi timp de şase ani au rămas

nehirotoniţi. Conflictul se părea că se întinde, însă regele în 1685 a anulat edictul de

toleranţă de la Nantes, care dădea libertate hughenoţilor pe timpul lui Henric al IV-

lea în 1598, iar papa a anulat dreptul de azil al legaţiei franceze în Roma, iar pe

consul l-a excomunicat. Regele văzând toate acestea a anexat posesiunile papei în

Franţa. Conflictul nu s-a stins decât sub papa Alexandru VIII(1689-1691),prin

regele a restituit domeniile papale, iar papa tot n-a confirmat pe episcopi.

Compromisul s-a produs în 1693, când scaunele episcopale din Franţa au fost

iarăşi ocupate canonic. Participanţii clerului în 1682 şi-au declarat supunere şi

ascultare faţă de papă, care a fost Inocenţiu al XII-lea(1691-1700), prin aceasta

invocându-se indirect „Declartio cleri gallicani”, dar decretul regalian s-a păstrat.

Controversa jansenistă

Cornelius Jansen, în latină Jansenius, episcop de Ypres în

Belgia(1585-1638) a iniţiat în 1636 cu un grup de teologi au discutat planul unei

reforme a evlaviei şi credinţei catolice împotriva cazuisticii iezuite. Pentru aceasta

un grup de teologi şi savanţi ca: La Fontaine, J.Racine, Blaise Pascal şi alţii,

adunaţi în jurul mănăstirii Port-Royal, mănăstire de călugăriţe condusă de virtuoasa

abatesă Angelique Arnault, au arătat adevărata faţă a iezuiţilor şi a moravurilor mai

marilor vremii.Ca să fie cunoscută acţiunea lor, o parte din aceşti savanţi şi teologi

au scris făcând publice acestea. Astfel Jansenius a scris lucrarea „Augustinus”,

publicată în 1638 la doi ani după moartea lui, arătând puterea harului în mântuire

fiindcă omul nu mai poate să se mântuiască datorită păcatului strămoşesc. O

lucrare inspirată după Fericitul Augustin, cartea a fost interzisă dar ideile s-au

răspândit repede în Franţa. O altă carte a lui Antoine Arnault, ”Deasa cuminecare”,

scote în evidenţă superficialitatea spovedaniei; frica de păcate fiind suficientă

pentru primirea Tainelor, iar în acest caz spovedania îşi pierde valoarea. Chiar şi

Blaise Pascal(+1662),a scris între anii 1656-1657,”Scrisori către un provincial”, în

număr de 19 fiind 60 de ediţii în care a biciuit morala unor iezuiţi.

Iezuiţii n-au stat cu mâna în şold şi au făcut tot posibilul arestându-l pe

Antoine Arnault pentru cinci ani, şi-au intervenit la papă, acesta Inoceniţiu al X-lea

a condamnat cinci propoziţii dogmatice ale lui Jansenius. Janseniştii declară că în

realitate propoziţiile sunt eretice iar că autorul nu le predicase niciodată. În acest

caz papa Clement al IX-lea(1667-1669) socoteşte cazul încheiat. Ideile însă au

continuat să circule, iar papa Clement al XI-lea condamnă învăţăturile lui Quesnel,

un jansenist francez, prin enciclica Unigentus(1713) şi astfel conflictul continuă.

Mai ales că jansenistul Quesnel a refuzat o catedră la Sorbona pentru că nu a voit să

depună jurământul de condamnare a lui Antoine Arnault. Acesta a publicat în 1693

celebra carte ”Reflexiuni morale asupra Noului Testament”, cu idei janseniste, fiind

acceptată şi de rege,- de papa Clement al X-lea, dar iezuiţii nu s-au lăsat şi l-au

determinat pe papă să condamne cartea lui Quesnel, aşa cum de fapt a făcut-o.

Regele Ludovic al XIV-lea a avut o atitudine dură faţă de jansenişti, le-a închis

mănăstirea Port-Royal şi i-a obligat pe toţi să se supună. Interesant că regele a fost

de partea papalităţii. Janseniştii n-au fost desfiinţaţi, din contra ei s-au mutat în

Olanda ,dar iezuiţii până la urmă în 1773 au fost desfiinţaţi, datorită felului lor de a

fi. Ei au fost reînfiinţaţi în 1813. Biserica janseniştilor s-a unit cu vechii catolici.

Quientismul

Datorită moralei probabiliste a iezuiţilor apare un curent în Spania

numit quientism, isihie, întemeiat de Molinos(1640-1696), prin cartea sa „Călăuza

spirituală”, apărută în 1675,care nu se spovedise de 19 ani, socotind că rugăciunea

trebuia spusă fără cuvinte, iar ca să ajungi la desăvârşirea supremă constă în

contemplare pasivă şi în iubirea dezinteresată a lui Dumnezeu.

Iezuiţi care s-au simţit şi aici lezaţi, în 1687 au fost condamnate 68 de teze

din opera lui Molinos şi a fost închis într-o mănăstire unde a murit în 1696. Ideile

quientiste au pătruns în Franţa fiind susţinute de călugărul Lacombe(+1699),prin

lucrarea sa „Analiza rugăciunii mintale”(1686). Iubirea de Dumnezeu trebuie să fie

complet dezinteresată, trebuie preţuită ca stare nu ca acţiune. Acesta a fost

întemniţat 11 ani. Clerul francez a discutat această lucrare, iar Bosuet de

Meaux(1627-1704) a dovedit 34 de teze greşite. Iezuiţii au luat atitudine şi au

interzis prin sistemul inventat „cultul inimii lui Iisus” de către Margareta Alacague,

la început a fost respins dar până la urmă s-a impus.

Febronianismul

Spiritul galicanist a trecut şi în Olanda, în Germania şi chiar în Italia. Ideea

de supunere faţă de papalitate. Cel care răspândeşte ideile galicane în Olanda a fost

Van Espen, care a plecat din Louvain, deoarece nu a acceptat enciclica papală

Unigentus, în Olanda, ţara protestanţilor. Elevul său care continuă galicanismul a

fost Hontheim, care în 1673 sub pseudonimul Febronius a publicat cartea”Despre

statrea Bisericii şi despre autoritatea episcopului Romei”, spre a împăca pe toţi

creştinii şi Biserica. A susţinut egalitatea episcopilor, iar papa este ca un preşedinte

Cretium Unitatis, principii să aplice placentum regii, s-ar putea ţine chiar şi conciliu

general de unire cu protestanţii.

De fapt febronianismul nu-i altceva decât gândirea timpului a secolelor

XVII-XVIII, dorinţa savanţilor şi a teologilor şi chiar a oamenilor obişnuiţi, care nu

se mai putea ţine puterea în mâinile unui singur om, care în numele credinţei a

stăpânit până acum. Ideile febrianismului au pătruns şi în Transilvania, Petru

Maior(1760-1821) a fost cel care le-a apreciat, ştiind, că el era greco-catolic şi

supus direct papalitaţii, care se socotea centrul universului. Roma a respins ca de

obicei aceste idei, mulţi semnatari au bătut în retragere, iar papa Pius al VI-

lae(1775-1799) îl determină pe Febronius, în 1778 să revoace formal pretenţiile

sale galicane. Acesta a făcut revocarea şi a recunoscut că el este Febronius. Dar

peste trei ani face cunoscut că nu a renunţat la principiile sale. Datorită acestor

principii, în Germania papa a înfiinţat nunţiaturi cu scopul de a urmări viaţa şi

activitatea episcopilor primari din Köln, Maintz, Salzburg, etc., deşi aceştia s-au

simţit lezaţi că le încalcă jurisdicţia. Toate aceste principii au continuat şi în Austria

sub împăratul Iosif II(1765-1790), fiul Mariei Tereza(1745-1765),care a intervenit

direct în viaţa Bisericii, intervenţia sa poartă numele de Josefinism. Şi-a făcut

asigurarea domniei prin „Patentul de toleranţă” în 1781 prin care pentru prima dată

toate confesiunile au primit drepturi politice, sociale, civile şi culturale. El a aplicat

Placentum Regii în viaţa Bisericii Romano-Catolice, aşa cum l-a aplicat şi mama

sa. În 1783 a suspendat jurisdicţia episcopului de Passau. Prin acest gest făcând

înţeles că nu va fi ales nici un episcop fără să fie promulgat de el. A desfiinţat multe

mănăstiri în număr de 6000, iar din avuţia lor au fost salarizaţi preoţii, sau întreţinut

azile şi chiar spitale. Şi-a făcut prezenţa şi în Biserică, prin faptul că a fixat şi

numărul de lumânări ce trebuiau arse în Biserică. Măsurile acestea le-a luat nu

dintr-un spirit anti-bisericesc, ci din dorinţa de a îmbunătăţi păstorirea

credincioşilor, şi chiar a înfiinţat noi parohii.

Papalitatea n-a stat cu mâinile în şold, ci din contră, a purtat o serie

întreagă de note diplomatice, iar în 1782 papa Pius al VI-lea a făcut o călătorie la

Viena pentru tratative cu împăratul. Deşi a fost primit în mod deosebit, n-a reuşit să

obţină nimic de la împărat, se pare că împăratul i-a arătat papei indirect răzbunarea

canossei.

Faptul acesta arată cât a scăzut influenţa papală în secolul al XVIII-lea.

Leopold al II-lea(1790-1792),a procedat la fel ca fratele său Iosif al II-

lea în problemele bisericeşti, folosindu-se de ajutorul episcopului Scipone Ricci

care a adus prejudicii Scaunului Papal, prin faptul că ideile galicane au ajuns la

apogeu.

BIBLIOGRAFIE:

1. August Frazen, Remigius Baumer- Istoria papilor, Bucureşti, 1986

2. Vintilă Horia, Dicţionarul papilor, Bucureşti, 1999.

3. I. Rămureanu, Istoria Bisericii Universale, vol.II, Bucureşti, 1993

4. Ludwig Hertling S. J., Istoria Bisericii ,Ars Longa, Iaşi, 1998

5. Spiridon Mircea, Istoria Creştinismului, 1998.

6. Nichifor Chifăr, Istoria Creştinismului, Iaşi, 1999, Ed. Trinitas.

Ordinul iezuiţilor-Societatea lui Iisus

Lupta pentru apărarea credinţei catolice a îmbrăcat foarte multe forme,

mai ales după apariţia Reformei, una din acestea este şi Societatea lui Iisus, iezuiţii

care au fost aprobaţi de papa Paul al III-lea(1534-1549) în anul 1540.

Fondator este Ignaţiu de Layola, un cavaler spaniol, născut în 1941, fiind

educat şi crescut în spirit cavaleresc. În 1521 a fost rănit în lupta cu francezii pentru

cucerirea cetăţii Pompena. În spital a luat cunoştinţă de vieţile sfinţilor şi în special

de vieţile sfinţilor Francisc de Asisi şi Dominic Guzman. A fost iniţiat în

fundamentele vieţii spirituale de către benedictini. În 1523 a plecat în Palestina

pentru a se dedica convertirii musulmanilor. După câteva luni a plecat în Veneţia

iar în 1526 la Universitatea spaniolă din Alcola, apoi la Salamanca şi la Paris. Aici

a întâlnit pe viitorii lui colaboratori: Le Fevre, originar din Savoia, spaniolul

Laynez Navarezul, Francisc Xavier. Vor să plece în Ţara Sfântă în pelegrinaj dar nu

vor mai putea pleca datorită războaielor dintre Veneţia şi Turcia. Acest ordin era

foarte riguros s-au primit decât oameni sănătoşi la minte şi trup, fiind educaţi în

etape: noviciat, studii de teologie şi filozofie, activitate proprie timp de 15 ani. Cei

mai buni deveneau profesori. Conducerea o avea generalul ordinului, care sta la

Roma socotindu-se un al doilea papă. Acestea au fost scrise în cartea ”Exerciţiile

spirituale” apărută în 1522-1523. Ordinul s-a înfiinţat în 1540 de papa Paul al III-

lea la îndemnul cardinalului Contarini. În 1540, papa îl trimite pe Francisc Xavier,

unul din întemeietorii ordinului în Orient pentru a încreştina pe cei din China şi din

India. Ordinul iezuit s-a răspândit foarte repede, în 1556 număra 12 provincii,100

de case şi 1000 de mănăstiri. A pus mâna pe întreg învăţământul european,a

înfiinţat colegii,universităţi, tipografii. Apare la Roma „Collegium Romanum” în

anul 1551 cu şcoală centrală în teologie şi filozofie al iezuiţilor, „Collegium

germano-hungarium” în 1552 cu scopul creerii de misionari pentru Germania şi

Ungaria. S-au ocupat cu combaterea protestanţilor, dar şi păstori de suflete prin

spovedanie şi predică. Au avut şi rol politic, oriunde puteau exploata situaţia, aşa a

fost cu convertirea regelui Sigismund.S-au ocupat şi de tot ce putea papalitatea.

Devizia lor a fost: ”Omnia ad majorem Dei gloriam”, cu totul pentru preamărirea

lui Dumnezeu.

Au avut un merit de a răspândi creştinismul în ţările Orientului ca

religie budistă-brahmană în Japonia, atrăgând 300.000 de credincioşi, dar datorită

protestanţilor au avut de suferit. Au fost aproape de populaţia din America de Sud,

şi de negrii care au fost făcuţi sclavi, luaţi din Africa. Au avut mari discuţii pentru a

apăra drepturile celor care au fost ocupaţi de colonişti. În Praguay în 1609 au

înfiinţat un stat independent iezuit care a durat până în 1750 când Spania cedează

Portugaliei o parte din Paraguay, iar aceştia nu au mai vrut, să fie iezuiţii stăpâni şi

apărători ai celor ocupaţi. Portugalia porneşte lupta împotriva iezuiţilor sub regele

Iosif II(1750-1777), în anul când Spania a cedat Portugaliei o parte din Paraguay,

prin faptul că marchizul Pombal s-a incomodat de aceştia.

]Presiunile s-au făcut asupra papei Benedict al XIV-lea(1740-1758)

amenintând cu ruperea raporturilor diplomatice. Am spus că antipatia a început în

Lumea Nouă, şi iezuiţii s-au împotrivit la mutarea indienilor care erau siliţi să

părăsească aşezările lor. Pombal s-a folosit de toate mijloacele pentru a arăta cât de

răi au fost iezuiţii, pentru că cel care i-a inspectat pe iezuiţi şi i-a acuzat a fost

cardinalul de Lisabona, F. Salhanda, rudă cu Pombal.

Franţa a fost o altă ţară care a pornit împotriva iezuiţilor. În 1656

începe denunţul faţă de probabilismul iezuit prin scrierile lui Blaise Pascal:

„Scrisorile Provinciale”. În 1756 francezii continuă lupta împotriva iezuiţilor şi în

special a părintelui A. Lavalette care a fost ministru pe plantaţiile din insulele

Antile care a adus prejudicii Franţei. Pentru aceasta Franţa a cerut suprimarea

ordinului. În Spania iezuiţii au fost învinuiţi că au fost promotorii răscoalei spaniole

pentru lipsurile pe care le aveau. În anul 1767 toţi iezuiţii au fost expulzaţi din

Spania, iar bunurile confiscate. Degeaba a protestat papa Clement al XIII-lea(1758-

1769). Puterea papală nu se mai impunea în această privinţă, deoarece se foloseau

discuţiile diplomatice. Ca să câştige ţările care s-au opus iezuiţilor, papa Clement al

XIII-lea a făcut multe confesii atât Portugaliei,Franţei lui Ludovic al XII-lea şi lui

Carol al III-lea al Spaniei, printre care şi desfiinţarea ordinului.

La începutul anului 1773 papa a înaintat proiectul de suspendare al

ordinului iezuiţilor şi la 21 iulie 1773 ordinul a fost semnat sub presiunea

ambasadorului Spaniei, la Roma Monino. Motivele le-am spus mai sus, dar totuşi

documentul de suprimare cuprinde o seamă întreagă de acuzări. Ei purtau germenii

discordiei în toate ordinele monahale, inclusiv în al lor. N-au avut o atitudine

cuviincioasă faţă de suveran unde se aflau, ameninţau ordinea publică în ţările unde

erau şi ei. Odată cu sfârşitul iezuiţilor se spera că va veni repede şi sfârşitul

Bisericii în lume, deoarece apărau cu toată puterea credinţa catolică şi îl stimau

deosebit pe papă.

Clement al XIV-lea ca recompensă a primit Avignonul, Benevento şi

Ponte-Coruo. Se pare că şi lojele francmasonice au dorit suprimarea iezuiţilor. Şi ca

o coincidenţă Pombal cât şi Choiseul, ministrul lui Ludovic al XV-lea erau adepţii

lojelor. Generalul Orientului L.Ricci cât şi conducătorii ordinului au fost ţinuţi în

atenţie severă în fortăreaţa de la Sant Angelo, unde au murit. Averile ordinului în

ţările în care au fost suspendaţi au trecut în mâinile lor şi nu în mâinile papei. Este

interesant că în Prusia şi în Rusia nu s-a aplicat acest ordin de suprimare, ca să nu

pericliteze învăţământul catolic din ţările lor.

Desfiinţarea ordinului iezuiţilor n-a fost definitivă pretutindeni , pentru că ei

aveau o frumoasă carte de vizită în faţa credincioşilor catolici lucrul acesta l-a

înţeles papa Pius al VII-lea(1800-1823), care a avut foarte mult de suferit din cauza

lui Napoleon, când în 7 august 1814 a reînfiinţat ordinul, ca un sprijin deosebit al

papei. Papa a fost foarte categoric în ceea ce priveşte faptul că nu a vrut să renunţe

la neutralitatea papală. A refuzat tot ceea ce i-a propus împăratul Napoleon, fapt ce

a dus la ocuparea Romei, iar în 1809 Statul papal a fost unificat cu forţa. A avut

curajul să excomunice pe tâlharii patrimoniului lui Petru. Cu toate suferinţele papa

nu a cedat nimic, iar în 1814 a reînfiinţat ordinul iezuiţilor, ca un an mai târziu să

fie silit să se refugieze în Germania nu pentru mult timp deoarece austriecii au făcut

posibil ca papa să revină la Roma.

Am spus că în Japonia au fost convertiţi 300.000 de credincioşi dar pe lângă

aceasta au înfiinţat 13 seminarii şi 250 de biserici, dar datorită olandezilor s-a

întâmplat un fapt trist pentru confesiunile creştine catolice şi protestante. Astfel în

1607-1666, iezuiţii au fost crunt persecutaţi, orice creştincare intra în Japonia era

obligat să calce crucea în picioare-principiul efumi. Evident protestanţii olandezi

călcau crucea pentru că nu o respectau au putut intra în Japonia. Misiunea iezuiţilor

a fost şi în India de către cel mai renumit misionar Francisc Xavier, socotit după

unii istorici ca cel mai mare după Sf Ap. Pavel, a predicat pe Hristos în Apus, India

în Goa, a mers în Peninsula Malaca şi în insulele Moluce. În 1949 a plecat în

japonia, iar de aici în 1552 înapoi în China, dar moare pe drum. În 1558 a fost

înfiinţată Arhiepiscopia de Goa. Iezuitul Robert de Nobili(1656) a predicat în India

la brahmani, prin faptul că el cunoştea limba şi ştiinţa lor. Pentru a-i atrage la noua

învăţătură s-a folosit de obiceiurile lor. S-au îndepărtat de la adevărata învăţătură

când la Botez nu făceau exorcismele, în loc de apă foloseau sare, etc., pentru

aceasta cei din Europa au luat atitudine.

În China Mateo Ricci şi J.Schall au predicat şi ei tot în stilul celor din

India cu păstrarea obiceiurilor locale şi încă şi ceva-respectau credinţa,

confucionismul, chiar şi cultul strămoşilor cu tămâie şi lumânări. În 1645, papa

Inocenţiu al X-lea(1644-1655) a condamnat această toleranţă. Lucrul acesta în a fi

de partea celor mulţi, adică păstrând obiceiurile chinezilor, misiunea iezuită n-a

lăsat urme prea mari, fapt ce îl determină pe Benedict al XIV-lea(1740-1758) să

condamne sever aceste obiceiuri, interzicându-le. Iezuiţii n-au stat cu mâinile

încrucişate când conchistadorii au arăta cruzime şi lăcomie în America i-au criticat

pentru că nu puteau să predice şi să-şi facă misiunea creştină. Au combătut sclavia

timp de 50 de ani. Iezuitul Bartolomeo de la Los Casas, în cartea sa ”Despre

distrugerea indienilor”, a arătat cum a făcut şapte drumuri din America până la

Madrid pentru ca indienii să fie eliberaţi.

Chiar în Africa, iezuiţii portughezi au făcut cunoscut pe Hristos în Angola,

Congo, Guineea, Mozambic, Madagascar. Şi protestanţii au încercat să

propovăduiască în felul lor Evanghelia lor, pentru că nu se poate spune că este a

Mântuitorului. Au încercat şi în Brazilia, dar au rămas doar la a încerca. Şi-au dat

seama că unde sunt iezuiţi nu au nici un fel de succes. De aceea şi-au îndreptat paşii

în nordul Europei, în Laponia, în ţara străjuită de protestanţi. Este clar că în

America n-au făcut prea mulţi misiune, pentru că au plecat în bloc mai mulţi

protestanţi şi evident scoţând în faţă posibilitatea de a munci îi atrăgeau pe negri.

Totuşi misiunea iezuiţilor a lăsat urme prin ţările prin care au trecut, deoarece la ora

actuală în China sunt peste 3.000.000 de catolici, nu mai vorbim de Filipine. De

aceea ei au devenit nedoriţi chiar în ţările catolice europene.

BIBLIOGRAFIE:

1. August Franzen, Remigius Bauner, ″Istoria Papilor″, Bucureşti,

Ed.Romano-catolică.

2. Vintilă Horia, ″Dicţionarul Papilor″, Bucureşti,1999, Ed. Saeculum.

3. Ludvic Hertling, „Istoria Bosericii”, Iaşi, 1998.

4. I. Rămureanu, Istoria Bisericii Universale, vol.II, Bucureşti, 1993.

5. Maltea Ricci, „Historie de L’expediţion chretiene en rogaume de la

Chine(1582-1610), Paris, 1979.

6. J. Richard, „La Papaute et les missions d’Orient au mojen age XIII-

XV”, Rome 1977.

7. S. Delacroix, „Historie universale des missiones catholique”, 2 vol.,

Paris, 1956/7.

8. A. Vianu, „Istoria Statelor Unite ale Americii”, Ed.Ştiinţifică,

Bucureşti, 1974.

Reforma lui Samuil I, patriarhul Constantinopolului

Anul 1453 a fost cel mai zguduitor pentru creştinismul ortodox. Cetatea de

scaun a centrului ortodox, a fost şi este supusă de turci. Dacă s-a dorit la un

moment dat ca prin patriarh să manipuleze pe toţi creştinii ortodocşi din toate ţările

ortodoxe, aşa cum de fapt a procedat sultanul Mahomed al II-lea, ceilalţi sultani nu

au mai ţinut cont nici de Coran, care prevedea printre altele că cel ce îşi plăteşte

datoria poate să-şi păstreze credinţa, ci din contră chiar i-au maltratat şi i-au

omorât.

Ori de câte ori se întâmpla o nenorocire, creştinii erau de vină şi foarte mulţi

erau omorâţi, foarte multe lucruri banale fiind tratate cu duritate. Însuşi Mahomed

al II-lea i-a tăiat barba patriarhului Iaosaf(1465-1466) deoarece n-a aprobat un

divorţ banal dar foarte important pentru sultan. Şi cum nu ar fi fost de ajuns

batjocura păgânilor, a apărut şi elementul grecesc care din dorinţa de a fi

Conducătorul Ortodoxiei ofereau sume imense, de multe ori apărea o altă tabără şi

se producea un fel de licitaţie, aceasta neavând un caracter lung, ci era de scurtă

durată. Astfel în 1466,grecii din Trebizonda au dăruit sultanului 1000 de taleri

pentru a instala un nou patriarh, iar pesta câteva zile un alt grup i-a oferit 2000 de

taleri pentru numirea cardinalului lor pentru câteva luni.

Grecii din Bizanţ se văd obligaţi să meargă în ţările ortodoxe pentru ajutor.

Au fost aduse multe daruri dar nu suficient. Patriarhii erau schimbaţi des datorită

sultanilor şi numai al lor, pentru că erau la cheremul lor şi ori de câte ori doreau îi

schimbau. De la ocuparea Imperiului şi până în anul 1800 s-au schimbat 70 de

patriarhi de 150 de ori. Mulţi patriarhi nu au sfârşit în scaun de moarte naturală, ci

după ce erau sacrificaţi de sultan.

Războiul de 30 de ani 1618-1648,a creat un precedent, atragerea ortodoxiei

de partea unei părţi catolice sau protestante, folosind toate mijloacele ca să-i aibă

aliaţi, mergând până ce arătau că ei doreau locul acesta. Fără dorinţa de a avea pe

ortodocşi alături de una din cele două confesiuni, se mergea şi pe influenţa

ambasadorilor ortodocşi faţă de sultan, ca peste tot şi în tot timpul, politicii

primează totdeauna. Turcii odată câştigători impuneau un tribut cum trebuie să se

întâmple cu patriarhii ecumenici, acestea nu erau decât monede de schimb şi erau

buni atâta timp cât serveau interesul sultanului. Sultanii au introdus Birul Sângelui,

adică ţările ocupate şi cele care trebuiau să plătească bir, erau obligate să dea copii,

ca aceştia să-i crească şi să-i formeze în armata specială, cum au fost ienicerii care

luptau împotriva ţărilor lor, dar fără ca ei să ştie, fiind crescuţi în spiritul musulman.

Nu numai Patriarhia Ecumenică a avut de suferit ci şi celelalte Patriarhii, de

Antiohia, Alexandria şi Ierusalim. Dar au fost şi patriarhi destoinici,

Silvestru(1569-1590), Meletie Pigas(1590-1601)în Alexandria, Macarie

III(1647-1672), cunoscut pentru călătoriile sale în Ţările Române şi ortodoxe, pe

care le-a descris fiul său arhidiaconul Paul de Alep. Patriarhia de Bizanţ a avut

deasemani personalităţi; Nifon II(1433-1488;1497-1498;1502), cel care în timpul

lui Radu cel Mare(1495-1508) cerea organizarea Mitropoliei Tării Româneşti,

Samuil I Hangeris(1763-1768;1773-1774) cel care a organizat patriarhia, este cel

care a introdus Sinodul permanent. Acesta era format din patru mitropoliţi, cu un

rol al fiecăruia deoarece sigiliul era împărţit în patru şi fiecare mitropolit trebuia să

semneze, patriarhul nu mai putea nici măcar să mai semneze vreun act. În

administraţie a introdus un comitet mixt din clerici şi mireni(gheronţi), aceştia

aveau rolul de consilieri şi de controlori. S-a eliminat despotismul patriarhal. O

serie întreagă de învăţaţi greci au plecat atât în ortodoxie cât şi în Occident, ducând

cu ei cultura grecească. Faptul acesta a dus la desfiinţarea Patriarhiilor sârbe în

1766 de la Pecipec şi cea din Ohrida în 1767.Aşa a fost şi este cu Patriarhia

Ecumenică. Astăzi este şi mai rău, legăturile şi influenţa în ortodoxie la îndemnul

turcilor s-au desfiinţat. Turcii au rămas în Asia Mică ,dar au persecutat şi persecută

pe ortodocşi şi clerul bisericesc.

BIBLIOGRAFIE:

1. Al. Elian, „Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia de

Constantinopul şi celelalte Biserici ortodoxe de la întemeiere până la 1880”, în

B.O.R 1959, nr.7-10.

2. I.B.U, vol II, Bucureşti, 1993.

3. I. Rămureanu, „Legăturile Patriarhiei de Alexandria cu Ţările

Române”, în St.T, Bucureşti1955,nr.1-2.

4. Pr. Nicolae Şerbănescu, „Patriarhul Meletie Pigas şi legăturile

lui cu Ţările Române”, în B.O.R, 1945,nr.11-12.

5. Pr. Prof. Mircea Păcurariu, „Legăturile Ţărilor Române cu

Patriarhia Antiohiei”, în Studii Teologice 1964,nr.9-10.

6. Ilie Georgescu, ” Legăturile Ţărilor Române cu Ierusalimul,

Patriarhii Ierusalimului în Ţările Române”, în Studii Teologice 1956,nr.5-6.

7. J. Meyendorff, ”L’Eglisee Ortodoxe”, Paris, 1960.

Reforma lui Nicon

Biserica Rusă încă de la dobândirea autocefaliei în 1448 şi mai apoi de

Patriarhie în 1589 când mitropolitul Iov a fost ridicat la rang de patriarh,

monahismul a jucat un rol foarte mare. Monahismul s-a dezvoltat în două direcţii:

-prima direcţie s-a îndreptat spre un monahism interiorizat, contemplativ,

neoisihast,

-iar a doua direcţie era una în care monahismul era unul mai mult ascetic

practic. Din această dispută, în Sinodul din 1503 de la Moscova, un călugăr –Nil

Sorsky a cerut suprimarea averilor mănăstireşti. Cererea n-a convenit părţii adverse,

adică celor de-a doua direcţie susţinută de Iosif Voloţki. De partea lui Nil Sorsky s-

a alăturat şi Maxim Grecul, cel care în 1518 a fost chemat să îndrepte greşelile din

cărţile de cult ale ruşilor şi nesusţinute de monahii lui Voloţki, numiţi şi "Iosefini"

de la numele conducătorului părţii a doua deoarece sa-u găsit foarte multe greşeli,

fapt pentru care va fi întemniţat şi va muri.

Dorinţa de interpretare a existat şi de pe timpul patriarhilor, după 1589, dar

cel care a trecut la treabă a fost Nicon al VI-lea(1652-1658). A fost preot într-o

parohie din Moscova, dar murindu-i copii s-a înţeles cu soţia sa şi s-au călugărit

amândoi. Sub ţarul Alexei(1645-1676) a ajuns patriarh, punând o condiţie atât de

dură ca toată lumea de la opincă până la vlădică să asculte de Biserică.

Patriarhul Nicon a contribuit şi la reuniunea Haliciului cu Moscova 1653-

1654, dar n-a putut până la urmă să oprească greşelile din cărţile de cult. Clericii

care au tradus şi tipărit cărţi de cult până la patriarhul Nicon, nu doreau o

indrepretare socotind că Biserica nu a greşit cu nimic şi nu erau de acord cu ideile

lui Nicon. S-a făcut o listă cu aceste greşeli: făceau semnul crucii cu două degete,

scriau Iisus cu un singur "i", Aliluia de două ori, crucea să aibă opt capete şi nu

patru, înconjurarea Bisericii invers, 7 prescuri la Proscomidie şi nu 5, erau

împotriva amvoanelor şi nu se rostea predica. Şi Patriarhul de Ierusalim(1645-

1660), a observat şi el aceste greşeli când a călătorit şi el prin Rusia. Pentru a pune

în practică a chemat de la Kyew învăţaţi ca Epifanie Slovineţki şi Simion Poloţki şi

au început lucrul. În 1649 a întemeiat Academia slavo-greco-latină la Moscova,

tocmai pentru a veni în ajutorul acţiunii pornite. În 1654 s-a ţinut sub preşedenţia

ţarului Alexei un Sinod în care Nicon a făcut o expunere a reformei. S-a hotărât să

se ceară şi aprobarea patriarhilor greci care au fost de acord. S-au ţinut mai multe

sinoade între anii 1655-1656 la care au participat şi Macarie de Antiohia, Gavril de

Peci, care au aprobat primele cărţi liturgice apărute fără greşeli: Ceasalov, Triod,

Irmologhion, Psaltirea, Molitvelnicul. Au fost şi anti-reformatori în frunte cu

episcopul Pavel de Colomna, şi a foştilor tipografi în frunte cu Avacum şi Nikita

Puptoviat, care au făcut să stagneze şi patriarhul Nicon a căzut victimă şi în 1657 a

demisionat pripit. A fost ales în locul lui Ioasaf şi pentru aceasta în 1666-1667 s-a

ţinut la Moscova un Sinod în care este condamnat ca persoană.

Nicon i-a aprobat reforma dare s-a generalizat cu toată opoziţia adversarilor

care s-au numit "rascolnici". Prin această împotrivire au provocat o schismă,

socotind o cădere a Bisericii sub puterea lui antihrist. Pentru a dirija activitatea de

rezistenţă şi-au ales o mănăstire ca sediu cu numele Solovoţk de la Marea-Albă.

Aceştia erau foarte habotnici, deoarece erau în stare să moară decât să accepte

îndreptările. Se poate spune că Nicon a plătit cu persoana îndrăzneala de a face ceea

ce nu trebuie să apară în cadrul Bisericii Ruse. Dacă pe Nicon l-au înlocuit şi l-au

condamnat, nu înseamnă că acelaşi lucru s-a întâmpla şi cu ţarul Petru cel

Mare(1652-1725) care a adus o serie întreagă de reforme în cadrul Bisericii Ruse,

este adevărat că l-au numit şi pe el antihrist, dar n-au putut mai mult deoarece au

fost preigoniţi din motive de stat. După 1691 au fost lăsaţi în pace, iar ei s-au

reorganizat în grupuri sectare în număr de 30, împărţite în două categorii:- cu

preoţi(popovţi), -şi fără preoţi(bezpopovţi). De fapt ca şi calendarul această

reformă a lui Nicon n-a putut să pătrundă la o populaţie lipsită de cultură. Lipsa de

cultură a populaţiei a lovit într-o reformă necesară. Se poate spune că şi acestea au

contribuit la reformele pe care Petru cel Mare le-a început după 1682, după urcarea

sa pe tron. Ţarul a acţionat mai mult în domeniul administrativ. El dorea ca întreaga

putere să fie în mâinile lui, iar statul să dirijeje toate sectoarele inclusiv pe cel

bisericesc. Astfel în 1721, prin regulamentul duhovnicesc a fost înlocuită funcţia de

patriarh cu sinodul dirigent, o imitare protestantă. Acest sinod era prezidat de

mitropolitul de Petrograd noua capitală imperială din 1703. Acest sinod cuprindea

patru arhiepiscopi, şapte arhimandriţi şi doi protopopi, iar ţarul era reprezentat de

un funcţionar superior numit ober-procuror. Reforma a primit şi girul patriarhilor

răsăriteni în frunte cu Patriarhul Ecumenic Ieremia al III-lea(1716-1726; 1732-

1733) în anul 1723. Toţi au fost de acord pentru că sperau un ajutor de la ruşi şi tot

odată îl socotea protectori ai ortodoxiei. Chiar ţarina Ana Ivanova(1730-1740), a

păstrat aceasta şi a introdus limba şi moda germană. În 1741 venea la domnie

Elisabeta, care până în 1761 a dat o împortanţă deosebită Bisericii ortodoxe prin

faptul că a închis moscheea şi bisericii armene şi chiar a expulzat pe evrei.

Ecaterina a II-a(1762-1796), dacă la început a fost de partea Bisericii, din 1763 a

secularizat bunurile bisericilor că să poată să facă daruri deosebite nobililor. În

1772, 1793 şi 1795 când Polonia a fost împărţită, au fost aduşi la Ortodoxie opt

milioane de uniţi. Nu era consecventă, influenţaţi mereu de anturajul ei.

Trebuie spus că Petru cel Mare a deschis drumul spre cultură

poporului rus, înfiinţând şcoli, lucrarea lui a fost dusă mai departe de Ecaterina a II-

a. Biserica având patru Academii şi cinci zeci şi şapte de seminarii.

Biserica Rusă a jucat un rol important şi în misionarism, ajungând până în

China şi Japonia.

BIBLIOGRAFIE:

1. Pr. Prof. I. Rămureanu, Bisericile ortodoxe cu specială privire

asupra Bisericii Ortodoxe Ruse, în Studii Teologice, 1949, nr. 1-2.

2. T. M. Popescu, Pr. prof. T. Bodogae şi G. Stănescu, Istoria

Bisericească Universală, vol.II, Bucureşti, 1956.

3. Eusebiu Popovici, Istoria Bisericească Universală, I-II, Ed.2,

Bucureşti, 1927.

4. N. Zernov, „The Russians and their Church”, London, 1964.

5. Pr. Prof. sI. .Rămureanu, Istoria Bisericii Universale, vol.II,

Bucureşti, 1993.

Raporturile Bisericii Ortodoxe cu protestanţii

Patriarhii Ieremia II, Meletie Pigas şi Kiril Lukaris.

După reformă şi accentuarea protestantismului de orice formă, s-a simţit

nevoia din partea acestora să găsească aliaţi, care şi aceştia să fie împotriva

Bisericii Romano-Catolice, şi au apelat la Biserica Ortodoxă, care niciodată n-a fost

de acord cu cele patru puncte florentine, cele discutate între cele două mari

confesiuni la Sinodul de la Ferrara-Florenţa 1438-1439 şi nu numai. Prin apropierea

de ortodocşi îşi justificau şi ei existenţa ca nemulţumiţi faţă de abuzurile Bisericii

Romano-Catolice. De fapt ei au confundat abuzurile conducătorilor Bisericii

Romano-Catolice cu Biserica însăşi şi în acest caz au atacat-o, crezând că vor

distruge aşa pe cei care stau în posturi înalte ale Bisericii Romano-Catolice. Au fost

discuţii şi între ortodocşi şi catolici, dar n-au atacat niciodată învăţătura Bisericii ci

numai abuzurile.

Primele încercări de unire cu ortodocşii le-au făcut husiţii praghezi încă din

anul 1451, care au scris Patriarhiei de Constantinopol dar nu s-a materializat.

Luteranii, încă de la apariţia lui Luther aminteau că şi Biserica Ortodoxă nu

admite multe adaosuri catolice, fără însă să aprofundeze problema din punct de

vedere ortodox. Totuşi Melancton, un ideolog luteran a trimis o traducere greacă a

confesiunii Augustane, prin diaconul Dimitrie Myros, care a cunoscut luteranismul

la Witemberg şi s-a interesat cum a pătruns în Transilvania. Diaconul a fost trimis

special al patriarhului Ioasaf al II-lea(1523-1565). Răspunsul n-a sosit deoarece

Dimitrie a rămas la Braşov unde a colaborat cu Benker şi cu Diaconul Coresi

pentru editarea unui Catehism 1559, cu idei protestante, scris în slavo-greacă şi

română. Acesta a rămas în Transilvania pentru că îmbrăţişa ideile protestante şi nu

a mai avut curaj să se întoarcă la Constantinopol. A mai colaborat şi cu voievodul

moldovean Iacob Heraclid în 1552 pentru a face cunoscută învăţătura protestantă

printre moldoveni. N-a avut nici un succes deosebit în Ţările Române, în

Transilvania, deoarece în 1569, Pavel Tordaşi episcopul românilor s-a opus

protestanţilor şi culmea nici când a venit Comenius(Ioan Amos) în Transilvania.

În 1566 hughenoţii din Franţa s-au adresat patriarhului Mitrofan III

trimiţându-i Mărturisirea de credinţă, dar n-au primit răspuns.

Pe timpul Patriarhului Ieremia II(1572-1595), luteranii reiau dorinţa de a

intra în legătură cu Bizantinii. În 1572 ambasadorul german David Ungnad a luat în

suita sa şi pe pastorul Ştefan Gerlach, special luat pentru a duce tratative de unire

cu grecii ortodocşi.

Acesta a fost primit de patriarh care i-a promis că va răspunde la apelul lor.

Teologii de Tübingen în anul 1574 au scris din nou trimiţând şi Confesiunea

Augustană rugându-i, să le dea un răspuns. Patriarhul le răspunde arătându-le

greşelile printre care şi faptul că au înlăturat o serie de Sfinte Taine nemai rămînînd

7, şi au păstrat greşit adaosul Filioque. Acest răspuns l-a dat în 1576, în 1579 le

răspunde pe acelaşi ton la a treia scrisoare protestantă, iar în 1581 le face cunoscut

că adevărata învăţătură o face Biserica Ortodoxă ci nu ei şi oricine nici măcar nu se

pune problema pentru că ei erau în afara acestui adevăr.

De fapt răspunsul la cele trei scrisori este prima corespondenţă între

protestanţi şi ortodocşi şi primul contract între aceste confesiuni, dar şi prima

abatere a protestanţilor din partea ortodocşilor. În timpul lui Meletie Pigas al

Alexandriei(1590-1601) şi al lui Meletie II de Constantinopol au încercat iar unirea,

pe care Meletie o respinge că nu se poate o unire între cele două Biserici din punct

de vedere dogmatic, dar o prietenie între ele poate să fie. Se observă două tendinţe,

una protestantă care presează pe ortodocşi din dorinţa fierbinte de unire, arătând

unele greşeli catolice, şi una ortodoxă mult mai mult prudentă care nu face decât să

arate ceea ce este de fapt protestantismul, nu greşelile grave pe care le-a adoptat şi

teama de consecinţe, pentru că apăreau dorinţe de a găsi ceva asemănător să facă

caz. Un lucru este ştiut că iezuiţii n-au stat cu mâinile în sân, ei făcând cunoscute în

Polonia răspunsurile ortodoxe deşi protestanţii le-au socotit secrete, aceştia au făcut

caz de greşelile lor.

Dacă protestanţii n-au reuşit mai nimic în privinţa unirii cu ortodocşii, decât

o apropiere diplomatică, totuşi calvinii şi-au pus la punct altă strategie care să dea

rezultate, prin faptul ca să apară în lucrări ortodoxe să apară elemente calvine. Cel

ce a plătit cu viaţa a fost Kiril Lukaris, un om şlefuit la curtea Apusului Catolic. La

Padua şi Veneţia, din 1594 până-n 1600, a fost trimis de Patriarhul Meletie Pigas în

Polonia cu scopul de a sprijini Biserica ortodoxă în faţa iezuiţilor. La Ostrog şi

Vilna a tipărit cărţi antilatine susţinute prin predici tăioase. Iezuiţii s-au sesizat şi au

venit să-l închidă, nereuşind. A petrecut un timp prin Ţările Române întâlnindu-se

cu Mihai Viteazul, în Moldova socotindu-l ca un eliberator de sub turci. Nu stă

mult pentru că în 1602 este ales patriarh de Alexandria rămâne până în 1620,

revizitând Ţările Române. Fiind un anticatolic a atras ura iezuiţilor, şi simpatia

calvinilor. În 1621 a ajuns Patriarh Ecumenic. În timpul Râzboiului de 30 de

ani(1618-1648), în special din Spania, după ce ajunge patriarh de Constantinopol, a

oscilat între catolicism şi protestanţi. Oscilaţia către calvini s-a materializat prin

faptul că a trimis regelui Angliei, Carol I(162-1648) Codicele Alexandrin al Bibliei.

Fapt ce îi determină pe calvini să-l ajute atât politic cât şi material. Trebuie amintit

că iezuiţii aveau influenţă mare în Istambul din 1609. Aceasta va face din Kiril

Lukaris o victimă, pentru că ei vor arăta sultanului greşelile etnarhului. Calvinii

văzând că patriarhul a primit tot ajutorul, au pus la cale un plan destul de bine reuşit

prin faptul că Antonie Leger a publicat pe seama lui Kiril Lukaris variate

plastografii de compromitere, iar ambasadorul Corneliu Haga a patronat cu

semnătură publicarea în latineşte în 1629 şi în 1633 la Geneva a unei Mărturisiri de

Credinţă calvinizată pe numele patriarhului. Deşi Lukaris s-a jurat că nu este

adevărat, lucru dovedit în scrisoarea sa către principele Transilvaniei Gebrel

Bathlen în 1629. Această Mărturisire a produs un mare scandal în lumea timpului.

Iezuiţii sprijiniţi de ambasadorul german Rudolf Schmidct şi francezul De Lesy, au

dorit să-l captureze şi să-l prezinte inchiziţiei în insula Malta. În 1634 răspunde

Genevei la acuzele sale sprijinit de ambasadorii protestanţi: olandezul Corneliu

Haga şi englezul Thomas Rowe.

Chiar regele Gustav al Suediei şi Vasile Lupu au intervenit la sultan, iar

intrigile apusene i-au pus capăt prin faptul că a fost arestat şi omorât de ieniceri în

1638.

Moartea patriarhului nu a limpezit lucrurile, ci din contră legătura dintre

ortodocşi şi protestanţi a cunoscut un declin, iar ortodoxia a luat atitudine împotriva

acestei Mărturisiri ţinând mai multe sinoade pentru a o combate.

Astfel în 1638 la Constantinopol în care se condamna Mărturisirea lui

Lukaris pe timpul lui Kiril II(1635-1636;1638-1639), şi a patriarhilor Mitrofan

Kritopulos al Alexandriei şi Teofan al Ierusalimului cu încă 20 de mitropoliţi şi 20

de arhimandriţi. A fost condamnat şi autorul şi opera. Condamnarea persoanei a

fost un lucru destul de greu dar având în vedere faptul că acest Kiril II era foarte

apreciat de latini nu putea să nu facă jocul lor specific celor care ţin la Scaune. În

1642 a avut loc un Sinod la Iaşi în care s-a discutat despre Mărturisirea de Credinţă

a lui Petru Movilă, care nici nu fusese de faţă deşi vorbise cu Vasile Lupu(1634-

1653). A fost după aceea la Iaşi la nunta fiicei domnitorului. Au fost discuţii că la

Iaşi s-a ţinut numai o conferinţă teologică şi nu un Sinod, deoarece a participat

numai un episcop în persoana lui Porfirie al Niceei cu dascălul Meletie Sirigul. S-a

susţinut că mitropolitul Moldovei Varlaam(1632-1653) şi alţi episcopi locali nu au

participat. Cel ce a susţinut acestea a fost profesorul Alexandru Elian, care nu a

scris nici o carte, ci numai traduceri. Nu diminuăm valoarea acestuia, dar a susţine

aşa ceva parcă nu-i ospitalier din partea ierarhilor noştri. Deşi se susţine că a fost o

întâlnire care viza numai interesele Kievului şi Constantinopolului,susţinută de

profesorul Elian deoarece nu a participat autorul Petru Movilă. Totuşi ospitalitatea

românească nu rămânea departe la un astfel de eveniment. Au discutat Mărturisirea

de credinţă a lui Petru Movilă ca apoi în Sinodul de la Constantinopol în 1643 să o

socotescă folositoare pentru creştinii ortodocşi.

Protestanţii nu s-au lăsat, ei au tradus Noul Testament în limba greacă,

atrăgând pe unii din greci. Se făceau presiuni asupra patriarhilor greci în probleme

controversate, prefacerea Euharistiei, primatul papal.

Pentru aceasta, în 1672 patriarhii orientali au ţinut un Sinod la

Constantinopol în care au condamnat Mărturisirea de Credinţă a lui Lukaris.

Patriarhii au trimis răspuns ruşilor şi anglicanilor împreună cu Mărturisirea lui

Dosoftei ai Ierusalimului intitulată ″Pavăza Ortodoxiei″.

În 1672 la Ierusalim s-a ţinut un Sinod la care au participat 71 de episcopi şi

patriarhi răsăriteni ca să dea un răspuns în ceea ce priveşte polemica jansenistă-

calvină, în care era amestecată şi ortodoxia. A fost iar condamnată Mărturisirea lui

Lukaris, s-a susţinut că nu au nici o legătură cu ideile janseniste care se împotriveau

puterii papale. Prima Mărturisire de Credinţă îi aparţine lui Scholarios, primul

patriarh sub turci care a scris la îndemnul sultanului Mahomed al II-lea(1451-1481)

să cunoască Ortodoxia. A mai scris o Mărturisire de Credinţă şi Mitrofan

Kritopulos în 1625, care nu a susţinut punctul ortodox punând capăt în ceea ce

priveşte Sf. Taine, socotind că numai trei Sf. Taine sunt necesare, în timp ce

Mirungerea, Hirotonia, Nunta şi Maslul sunt benevole. A scris această Mărturisire

în timpul când a stat în Africa, Elveţia şi Germania(1617-1626) trimis de Lukaris.

Se vede influenţa protestantă.

BIBLIOGRAFIE:

1. Milan Şesan, ″Ortodoxia în faţa Reformaţiei şi Uniaţiei″, în Mitropolia

Ardealului, 1962, nr. 3-4.

2. Idem, ″Comenius şi românii″, în Mitropolia Ardealului, 1959, nr. 3-4,

p.195

3. Idem, ″Husiţii şi Ortodoxia″, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei.

4. N. Chiţescu, ″Ortodoxie şi protestantism″, în Ortodoxia, 1950, nr. 3-4.

5. I. Ică,″Mărturisirea de Credinţă a lui Mitrofan Kritopulos″, Sibiu,

1972.

6. Milan Şesan, ″Comemorarea Patriarhului Kiril Lukaris″, în Mitropolia

Ardealului, 1958, nr.7-8.

7. Pr. Dănuţ Manu, ″Importanţa Sinoadelor Răsăritene din sec. XVII

pentru unitatea Ortodoxiei″, teză de doctorat, în Ortodoxia, 1987,nr.3-4.

8. Milan Şesan, ″Sinodalitatea Ortodoxă în sec.XV-XVII″, în Mitropolia

Ardealului,1965,nr.4-6.

9. Idem, ″Sinodalitatea Ortodoxă în sec.XV-XVII″, în Mitropolia

Ardealului,1965,nr.9-10.

10. V.Lochiţă, ″Mărturisirea lui Dositei″, în Candela, LIII-LIV, 1942

Renaşterea

Datorită faptului că lumea medievală era teocentrică în care Dumnezeu

deţine măsura tuturor lucrurilor, propovăduită şi susţinută de oamenii Bisericii.

Occidentele, chiar cu arma în mână, a făcut să apară o nouă concepţie în care omul

devenea centrul. Accentul s-a pus numai pe ceea ce face omul, nu mai avea nevoie

de Dumnezeu, tot ceea ce creează omul de acum în acolo este o luptă împotriva lui

Dumnezeu şi a Bisericii. Spiritul uman s-a lepădat de trecut, adică s-a lepădat de

Dumnezeu, nu toţi evident, dar nu mai caută sprijin divin ci în afara creştinismului.

Şi acesta îl găseşte în Antichitatea clasică. Aceasta a adus, este adevărat o cultură

deosebită, dar trebuie menţinut că filosofii greci au ajuns la divinitate socotind-o

mai presus de orice. Deci întoarcerea la Antichitate nu înseamnă renunţarea

definitivă la divinitate ci posibilitatea omului de a înţelege mai bine ceea ce este

dincolo de el, dar lasă un loc imens de interpretare. Această perioadă de timp

începând cu 1350 şi durînd 300 de ani marchează şi o trecere de la lumea medievală

la lumea modernă în care omul simte că-i puternic creează şi îi dă putere raţiunii

sale de a înţelege lumea. Acest cuvânt nou este umanismul sau ″Renaşterea″.

Numele de Renaştere vine din latină, exprimă ideea de a readuce cultura greacă în

faţă. Numele s-a dat destul de târziu în 1855. Renaşterea a creat condiţiile esenţiale

de cultură modernă prin ale cărei creaţii artistice şi invenţii ştiinţifice au jucat un rol

în istoria lumii. Primul care a întrebuinţat acest termen a fost istoricul francez Jules

Michelet, şi care mai târziu a fost preluat de istoricul elveţian Jacob Burckhardt, l-a

explicat prin îmbinarea geniului propriu italian cu spiritul antic, în care triumfă

individualismul mai ales în litere şi artă.

Cuvântul umanism are două înţelesuri: cuprinde ideea unei educaţii care îşi

propune să realizeze idealurile unui om desăvârşit, şi orientarea studiilor într-o

anumită direcţie spre antichitatea clasică în care tipul omului s-a realizat mai

complet. Umanism şi clasicism sunt sinonime. Artă, literatură, ştiinţă, limbile

greacă şi latină sunt expresia integrală clasică a culturii umaniste. Pentru umanism,

omul a absorbit toată energia creatoare a lumii. Umanismul a preţuit fiinţele umane

ca entităţi individuale cu dreptul de a-şi dezvolta propriile lor personalităţi şi

interesul pentru capacitatea minţii umane de a interpreta datele pe care i le aduceau

simţurile. Deci Umanismul şi Renaşterea sunt manifestări individualiste în tot ceea

ce cuprinde viaţa umană, dar şi tendinţe medievale mistic-religioase ale sufletului

însetat după epoca de aur a trecutului, a culturii antice şi un proces economic de

trecere de la economia rurală a statului feudal, la centralizarea puterii de stat în

formarea statelor moderne. Acestea, Renaşterea şi Umanismul a influenţat viaţa

culturală şi teologică a vremii de la 1350 la 1650. Spiritul Renaşterii este însetat de

frumos, dar aceasta nu poate fi făcut de om cunoscut decât prin raţiunea sa care nu

mai este subjugată cugetării medievale.

Câţiva din scriitori contribuie prin lucrările lor la crearea noului spirit care

va ajunge dominant şi cultura teologică. Dintre aceştia amintim pe Dante Alighieri.

El este cel care deschide poarta noului, deşi era creştin prin renumita sa lucrare

″Divina Comedie″, trilogie în care arată iubirea spiritualizată a femeii. În lucrarea

sa nu arată doar infernul ci şi purgatoriul. Acestea sunt văzute împreună cu prietena

sa. Alt reprezentant este Francesco Petrarca, a studiat dreptul la Montpellier,

Bologna, în localitatea Vaucluse unde avea un post de cleric inferior. El a cântat

iubirea frumoasă dar neîmpărtăşită a Laurei, în poeziile sale, în hexametri latini.

″Asaris″, un poem în memoria lui Scipio Africanul neterminat. La Roma a căutat

vechi manuscrise greco-latine, pleacă din Roma în 1353 şi se dedică preoţiei şi

scrie ″Despre dispreţuirea lumii″, combătând scolastica decadentă, apoi a scris ″De

vita solitaria″,71 ″De vera sapienţia″ în care îşi descrie păcatele tinereţii, dar

combătând ignoranţa, astrologia şi altele. Dacă la aceştia se simte destul de mult

creştinismul, la Boccacio începe să domine epicureismul şi frivolitatea. În

″Decameronul″ arată moravurile societăţii timpului, o societate şi o Biserică plină

de păcate.

Renaşterea şi Umanismul au reuşit să se menţină şi să apară datorită

faptului că oraşele italiene au făcut comerţ şi s-au îmbogăţit. Bogăţia a asigurat

posibilitatea pentru studii şi negustorii deveneau patroni ai oamenilor de cultură şi

artiştilor. Dar şi tiparul a contribuit pentru că a făcut posibilă răspândirea rapidă a

informaţiilor în cea de a doua poartă a Renaşterii. Tiparul a fost inventat de

Gutenberg(1394-1468) în anul 1434.

Renaşterea Italiană :

Renaşterea îşi are începutul în Italia, deoarece tradiţia clasică era mai

puternică decât în alte ţări, şi după cum am spus şi oraşele italiene dispuneau de

averi necesare susţinerii Renaşterii. Familia De Medici era interesată de a creea atât

durabil cât şi estetic, aducând atât savanţi cât şi artişti de a face dorinţa realitate.

Italia a fost şi ţinta sau ţara pe care grecii, după căderea Constantinopolului în 1453,

au dorit-o, aducând cu ei, pentru a fi primiţi şi ţinuţi, manuscrise valoroase pe care

oamenii de cultură puteau să le studieze. Începutul grecilor de a veni în Italia

înainte de căderea Constantinopolului, l-a făcut Manuel Chrisolores în 1393 la

Veneţia, şi trei ani de zile a predat limba greacă, limba Renaşterii. Pentru prestigiul

Italiei şi al renaşterii şi papii au contribuit la dezvoltarea şi înflorirea culturii lor.

Astfel papa Nicolae al V-lea(1447-1455), a inaugurat o eră de aur. Curia a devenit

un for al învăţaţilor, al literaţilor şi al artiştilor. A adunat manuscrisele antichităţii

clasice şi creştine. El a întemeiat Biblioteca Vaticanului, a promovat artele şi chiar

a dorit de-a transforma Roma într-un oraş al Renaşterii, dar a murit.

Sixtus al IV-lea(1475-1484), franciscan cu o pregătire teologică devenind

chiar general al ordinului Franciscan. El a reuşit să facă din Roma un oraş al

Renaşterii. Este fondatorul Capelei Sixtine, şi s-a îngrijit de artă şi de ştiinţă.

Iuliu al II-lea(1503-1513) a fost un comandant de oaste decât papă. În

timpul pontificatului său, Bramante a realizat planul noii bazilici a Sf. Petru, şi l-a

angajat pe Michelangelo să decoreze tavanul Capelei Sixtine, construită de Sixtus

al IV-lea, tot datorită lui Michelangelo l-a sculptat pe Moise.

Grigore al XIII-lea(1572-1585), a fost profesor de drept la Bologna, a

continuat cu consecvenţă reforma bisericească, şi ca un merit personal de a fi

conceput nuanţiaturile ca purtătoare ale reformei bisericeşti în anumite ţări ca

Elveţia, Austria, etc. pe lângă celelalte înfiinţate. El a îndreptat calendarul creştin

iulian în 1582.

Sixt al V-lea(1585-1590) a fost franciscan. În timpul său s-a terminat cupola

Bisericii Sf. Petru în stil baroc, construită de Della Porta şi Fontana. A reformat

Curia Romană, a reorganizat Colegiul Cardinalilor stabilind la 70 din care 6

cardinali episcopi, 50 de cardinali preoţi şi 14 cardinali diaconi. A înfiinţat 15

congregaţii de cardinali în Curia Romană.

Se poate spune că papalitatea a contribuit şi ea din plin la cultură şi Renaştere

printr-o serie întreagă de lucruri deosebite. Trebuie amintit şi faptul că au fost şi

umanişti creştini care foloseau metodele umanismului la studiul Scripturii. Astfel

Le Fevre 1455-1536, a folosit o metodă nouă de interpretare în lucrarea sa ″Despre

Psalmi″, cea literală şi spirituală. Este meritul hughenoţilor. Alt umanist a fost

Jimenez Francisco de Cisneras sau mai exact cardinalul Ximenes, care a înfiinţat

Universitatea din Alcola, a tipărit Noul Testament în limba greacă în 1514 şi-a

supravegheat apariţia Bibliei în ediţie poliglotă numită compultensian tipărită în

localitatea cu acelaşi nume în 1522.

Şi în Anglia au pătruns ideile Renaşterii prin Justin Colet(1467-1519), care a

adus din Italia stilul de interpretare în sensul literar al Bibliei pe lângă cele

alegorice ce se foloseau în Albion.

Cei mai de seamă umanişti creştini au fost Reuchlin şi Erasmus de Roterdam,

oameni deosebiţi.

Reuchlin a făcut posibil cunoaşterea limbii ebraice şi familiarizarea cu

Vechiul Testament. Acestea au fost amintite în cartea sa ″Despre elementele de

bază ale ebraicii″. A avut şi un rol în educaţia lui Melancton.

Desiderius Erasmus(1467-1536),a făcut parte din ordinul franciscanilor. A

fost educat în Şcoala Frăţiei Vieţii în comuna din Deventer după care a studiat la

mai multe Universităţi din Europa şi chiar în Anglia. Educaţia şi studiul au făcut

din el un reformator şi nu un revoluţionar pentru că nu era de acord cu abuzurile

oamenilor Bisericii Romano-Catolice. Aceste abuzuri le-a făcut cunoscute în

lucrarea sa ″Elogiul nebuniei″ (1511) pe când era conducător împreună cu Thomas

Morus al cenaclului umanist de la Oxford. A scris-o în opt zile cu dedicaţie specială

prietenului său Thomas Morus, şi el era un reformator, care a scris şi o carte

″Utopia″, atacând moravurile clerului.

Erasmus continuă scrisul când era la Oxford profesor de greacă chiar cu o

ediţie critică a Noului Testament care condamnă greşelile Vulgatei, Biblia Romano-

Catolică. Chiar şi în lucrarea sa ″Convorbiri pe teme curente″(1518), combate pe

faţă abuzurile oamenilor, conducătorilor Bisericii Romano-Catolice într-o satiră

specifică. Umaniştii au făcut cunoscute abuzurile, iar reformatorii ie-au speculat şi

s-au separat de Biserica Romano-Catolică, în loc să încerce să-i înlocuiască pe cei

care nu meritua numele de ierarh. A mai publicat Noul Testament în greacă,

publicat la Basel în 1516.

Prima carte apărută a fost în 1503, ″Manual al soldatului creştin″, adresată

lui Carol Quintul, aşa cum trebuie să fie un adevărat conducător şi să ştie să se

poarte cu cei pe care îi conduce. De fapt este un tratat de etică creştină. Dacă la

începutul activităţii sale se vede clar că arată ceea ce spune învăţătura creştină, fapt

ce nu va renunţa niciodată, după aceea apare în opera sa tendinţa de a scoate în

evidenţă decadenţa ierarhiei catolice. Lucrul acesta l-a făcut pe Luther să stea

aproape de el, socotindu-l prieten din dorinţa lui de a dori reformă în cadrul

Bisericii, a fost o simpatie reciprocă, dar treptat Erasmus se depărtează de Luther

care vede în liberul arbitru ″sclavul arbitru″ şi socotind că libertatea conştiinţei este

o sarcină prea grea, pe când Erasmus în cartea sa ″Liberul Arbitru″ din 1524 n-a

văzut lucrurile la fel, n-a atacat doctrina Bisericii, ci aşa cum a mai făcut-o şi în alte

cărţi atacă doar abuzurile. El face şi o mărturisire de credinţă că nu va părăsi

Biserica Romano-Catolică, ci o va apăra.

Au avut un impact deosebit aceste lucrări ale Renaşterii prin faptul că au pus

în vedere să se ţină seama de limba maternă în Biserică. Un lucru formidabil, în

sfârşit orice credincios are ocazia să asculte cuvântul lui Dumnezeu în limba in care

s-a născut. Acesta se va simţi şi la noi deoarece încep traducerile în limba română a

cărţilor de cult, începutul îl face diaconul Coresi la Braşov în secolul XVI.

De fapt Renaşterea a adus în faţă şi artă şi ştiinţă. Oamenii de ştiinţă îşi fac

glasul auzit chiar de vor plăti cu viaţă ideilor lor, care până la urmă au învins. Mari

pictori la început, scot în evidenţă frumosul în arta religioasă, ne gândim la

Michelangelo, Rafael, Leonardo DaVinci, mai târziu însă, sub acelaşi pretext vor

apărea în schimb în Olanda pictura care nu va mai fi religioasă, ci laică.

Construcţiile renascentiste vor evidenţia aceasta. Secolul al XV-lea aduce şi

exploatările geografice, Vasco Da Gama a descoperit drumul spre India, iar

Cristofor Columb 1445-1506 a descoperit America.

Renaşterea a trezit multe ştiinţe, dar a creat drumul luptei împotriva Bisericii

Apusene, nu a ierarhiei. De acum încolo omul devine centrul universului, dar de

multe ori a uitat de Dumnezeu.

BIBLIOGRAFIE:

1. Earle E. Cairns, ″Creştinismul de-a lungul secolelor″, 1992

2. I. Rămureanu, ″Istoria Bisericii Universale″, vol.II, Bucureşti 1996

3. Ovidiu Drâmba, ″Istoria Culturii şi Civilizaţiei″, vol.IV, Ed.

Ştiinţifică, Bucureşti, 1995

4. Victor Lazarov, ″Originile Renaşteri″, vol.I, Ed.Univers, Bucureşti,

1984

5. Andrei Otetea, ″Reforma şi Renaşterea″, Ed. Ştiinţifică,

Bucureşti,1968

6. Radu Manolescu, ″Curs de Istoria Evului Mediu″, partea a II,

″Sfârşitul Evului Mediu şi început de epocă modernă XVI-XVIII″

7. Jean Delumean, ″Civilizaţia Renaşterii″, vol.III, Bucureşti,1998, Ed.

Meridian

8. Fred Bernea, ″Renaşterea Heliană″, vol.I, Bucureşti,1972, Ed.

Meridian

9. Alexandru Marcu, ″Valoarea artei în Renaştere″, Bucureşti,1982, Ed.

Meridian

10. Vintilă Horia, ″Dicţionarul Papilor″, Bucureşti,1999, Ed. Saeculum

11. August Franzen, Remigius Bäumer, ″Istoria Papilor″, Bucureşti,

Ed.Romano-Catolică

Revoluţia Franceză

Umanismul şi Renaşterea a creat foarte multe valori umane, dar a deschis şi

drumul spre o altă concepţie despre om, fiindcă făcându-l să se debaraseze de ceea

ce este viaţa bisericească să-şi creeze o altă concepţie de viaţă, lăsându-l pe

Dumnezeu deoparte, sau negându-l total. Secolul XVII dar mai ales secolul XVIII

şi în continuare, credinţa a scăzut, evident şi sub impulsul raţionalismului

Reformei. Este perioada când oamenii de ştiinţă fac descoperiri mari care ies din

tiparul Bisericii. Pe fondul acesta apar o serie întreagă de concepţii pline de

umanism şi nu de Dumnezeu la enciclopediştii şi materialiştii ca Diderot, J. D

′Alembert, Voltaire, J.J. Rouseau. În lumea de dincolo de ocean, îşi face apariţia din

plin masoneria care a reuşit să construiască Statele Unite ale Americii, prin

declaraţia de la 4 iulie 1776, pacea cu Anglia 1783 şi Constituţia din 1787, şi de

aici la drepturile omului. Ideile acestea masonice pătrund şi în Europa şi în special

în Franţa, iar momentul prielnic a fost anul 1789, an de căpătâi care aduce lumii

mari schimbări cu urmări diferite asupra regalităţii şi a Bisericii. Este trecerea la

perioada capitalistă de la feudalism. Motive au existat evident de răbufnire a

revoluţiei, noile idei, influenţa masonică, care nu a văzut cu ochi buni aşa zisele

forme de exprimare ale omului, regalitatea şi Biserica. De fapt chir materialiştii pun

în practică ideile masonice.

Şi toate aceste neajunsuri s-au datorat oamenilor Bisericii, au făcut tot ce este

posibil să nu-l scape pe om din mână, au folosit orice mijloc de a îndeplini acest

deziderat au mers până acolo încât l-au şi omorât ca să nu-l piardă. Cu cât se înteţea

oprimarea, cu atât mai mult creştea ura împotriva conducătorilor Bisericii. De-a

lungul istoriei s-a dovedit cât de neinspiraţi au fost conducătorii Bisericii, în

primele secole care au contribuit din plin la apariţia ereziilor şi la luptele Bisericii

de a-i combate şi de a fixa adevărata învăţătură. Paleta este largă de la egumeni

până la patriarhi şi a patriarhilor de Bizanţ: Sabelie, Pavel de Samosata, Eutihie,

Nestorie, numai câţiva care nu au vrut sub nici un fel să renunţe şi să vadă că au

greşit. Cu cât treceau veacurile, cu atât mai mult s-au înmulţit greşelile. În 1754 la

Hieria au fost 380 de episcopi care au combătut cultul icoanelor, extraordinar de

mulţi, poate unii dintre ei nu au vrut să-şi piardă funcţia şi de teama Scaunului au

fost de partea ereticilor, iar alţii din lipsă de cultură aşa li se păreau că este

adevărat. În Apus s-a dovedit tot acelaşi carenţe la unii dintre episcopi, este

adevărat, să ne gândim că Alexandru VII de Borgia avea trei copii, el care nu era

căsătorit, alţii şi-au îmbogăţit rudele lor. Sub Leon X s-a întâmplat ceea ce trebuia

să se întâmple - Reforma, care n-a făcut decât rău Bisericii. Nu Luther a fost de

vină, aşa cum a înţeles el, ci comportarea papilor. Putem spune că din toate acestea

se scoate în evidenţă un fapt destul de important, conducătorul Bisericii nu-i teolog

deşi face pe teologul, şi nu acceptă sfatul, socotindu-se atotştiitor.

Reforma a produs ruptura, dar a adus şi sabia s-a văzut atâtea războaie ca cel

de 30 de ani, iar Revoluţia Franceză vine şi încearcă să pună capăt atât regalităţii

cât şi Bisericii. Datorită proastei gospodăriri a regimului absolutist şi criza

financiară a lui Ludovic al XVI-lea, care cu puţin timp de izbucnirea Revoluţiei a

convocat nobilimea, clerul şi burghezia şa o consfătuire la Versailles pentru

alcătuirea unei noi Constituţii, dar şi să refacă situaţia financiară simţită încă din

timpul lui Ludovic al XV-lea(1715-1774) clerul a fost alături de acesta dar ura faţă

de Biserică nu s-a atenuat, din contră. Ura împotriva Bisericii nu era recentă, a fost

dintotdeauna pentru felul în care gândea despre om, dar şi cei din jur au contribuit

la aceasta. Astfel Benjamin Franklin în 1780 a venit în Franţa special de a organiza

activităţile masoneriei în care s-a format Loja celor Nouă Surori, unde era

frecventată tocmai de oameni de cultură care doreau o separare de Biserică:

Voltaire, Helveţius, Lalande şi alţii, care au contribuit din plin la izbucnirea

Revoluţiei, împrăştiau ideile revoluţiei mai ales în clasa de mijloc care era cea mai

oropsită. Se poate spune că este opera exclusivă a intelectualilor, enciclopediştilor

şi a discipolilor lui Rouseau şi influenţa libertăţii de peste ocean. Toate acestea au

dezlănţuit la 14 iulie 1789 pelerinajul la Bastilia care se transformă în forţă şi au

înlăturat totul adică regimul vechi, apoi au ajuns la Versailes unde mulţimea

striga: ,, Jos regalitatea şi clerul cu toate ale lui’’. În aceste împrejurări stările

generale franceze s-au autodeclarat Adunarea Naţională Constituantă, care a luat

toate măsurile împotriva Bisericii şi a religiei. Revoluţia devenise de fapt religie în

sine. Sloganul revoluţiei a fost: ″Libertate, egalitate, fraternitate″, dar în numele

acestui slogan, Danton unul din capii revoluţiei a fost omorât la intriga lui

Roberpierre. Acest omor nu reprezintă decât dovada că puterea nu are oprelişti, este

prea dulce ca să nu fie dorită. Dacă cineva este mai popular şi are sens să devină

conducător, cei din jurul lui fac ″totul″ ca să-l facă să nu mai existe. Pe lângă acest

slogan purtat cu multa emfază a mai strigat mulţimea în drum spre Versailes: ,, Jos

regalitatea şi clerul cu toate ale lui’’. Adunarea Constituantă a proclamat libertatea

de cult şi desfiinţarea zeciuielii. Averile Bisericii au devenit averi naţionale şi în

acest caz au fost luate de la Biserică, să se desfiinţeze mănăstirile. Ordinele

religioase să nu-şi mai desfăşoare activitatea reducera numărului episcopilor de la

134 la 83, iar numirea clerului să aparţină exclusiv puterii politice, sau Constituţia

civilă a clerului în care ei trebuiau să jure că nu mai sunt sub ascultarea papei.

Odată semnată de Rege această Constituţie, 1/3 din clerul Franţei au semnat-o iar

majoritatea n-au vrut. Toate acestea au fost în anii 1790. În 1791 Papa Pius al VI-

lea a respins printr-un Brevet Constituţia Civilă, iar pe clericii juraţi i-a suspendat

dar cu posibilitatea de a revoca jurământul în 40 de zile.

S-a împărţit clerul în două tabere: juraţi şi nejuraţi. S-a interzis purtarea

costumului preoţesc s-a instaurat teroarea , 1200 de persoane au fost executate

dintre care 300 de preoţi şi 3 episcopi în 1792. În jur de 40.000 de preoţi au fost

izgoniţi. Odată declarată Republica la 21 septembrie 1792, regele şi regina au fost

executaţi în 1793. A fost introdusă căsătoria civilă,s-a fost desfiinţat celibatul, iar la

5 octombrie acelaşi an a fost introdus calendarul republican al decadelor prin

eliminarea sărbătorilor creştine cu evenimente naturale, naţionale, nu după mult

timp Biserica s-a abolit, iar creştinismul fiind declarat superstiţie periculoasă şi aşa

s-a instalat cultul raţionalist. Pentru aceasta actriţa Millard a aşezat-o pe altarul

catedralei Notre Dame din Paris. În provincie femeile au fost alese ca preotese al

celor 2000 de biserici. Nu puteai să apui că ai credinţă în Dumnezeu că erai

decapitat. Mulţi preoţi au abdicat, şi arhiepiscopul Parisului Gobel a abjurat, dar

degeaba pentru că a murit decapitat.

Poporul nu mai putea suporta aceste mari gafe şi în localitatea Vendee peste

30.000 de creştini s-au răsculat să-şi apere credinţa. Sub ameninţarea populaţiei,

directoratul în 1795 a decretat libertatea cultelor şi slujbelor, abia în 1795 s-a serbat

Paştele, dar lipseau locaşurile de cult şi atunci s-a dat legea de anulare a Constituţiei

Civile şi s-au refăcut 3.000 de parohii. Dar n-a fost o adevărată libertate şi pe

ascuns deiştii persecutau Biserica. Slujbele laice n-au încetat din contră ele s-au

menţinut. Pentru faptul că a respins Constituţia Civilă, papa Pius al VI-lea(1775-

1799) a plătit prin ocuparea Avignonului şi a localităţii Venaisin în 1796, ca mai

apoi Scaunul Papal să vadă cum în 1796 Directoratul l-a lansat pe Napoleon i să

atace Italia, fapt care a intrat în Bologna unde a semnat un armistiţiu cu Papa.

Republica franceză ocupă teritoriile Bologna şi Ferrara în urma armistiţiului,

teritorii de fapt ale papei. A plătit şi 21 milioane de scuzi şi să doneze 50 de

manuscrise valoroase şi opere de artă. În 1797 datorită legăturilor Papei cu austria

şi Neapole, Napoleon a atacat din nou statul papal şi i-a impus Papei apcea de la

Tolentino cu mari pierderi pentru Scaunul Papal.la sfărşitul anului 1797 o mână de

răzvrătiţi scandau pe străzile Romei: ″Trăiască Republica!, Trăiască libertatea!, Jos

cu papa!″. Trupele pontificale au intervenit şi au împuşcat pe generalul Duplot.

Trupele franceze au invadat Roma şi au proclamat Republica iar papa detronat şi în

trei zile să părăsească Roma. Luat pe sus a fost dus la Siena iar apoi în mănăstirea

cartuzienilor din Florenţa ca apoi, bolnav fiind să fie dus la Valance unde moare.

Papa a revenit la Roma în 1800 dar în persoana noului papă Pius al VII-lea(1800-

1823), şi acesta sub protecţia împăratului Francisc al II-lea al Austriei, care

redobândise teritoriile papale. Revoluţia Franceză a adus numai necazuri Bisericii.

De acum încolo Biserica nu va mai avea puterea, îşi reglementează relaţiile cu

Statele europene şi în special cu conducătorii Italiei prin concordate.

a) Concordatele

Revoluţia franceză a adus cea mai spectaculoasă secularizare spirituală de

până acum. Şi a deschis drumul continuării acestea în toate ţările lumii indiferent de

confesiunea creştină. În Franţa a adus prima Republică 1792-1804, ca apoi să dea

naştere la un imperiu, aşa de mult a iubit republica Napoleon, încât a transformat-o

în Imperiu. A avut efect asupra faptului că a pus capăt Sfântului Imperiu roman de

naţiune germană, care s-a creat în 1962 de Otto I(1963-1973), şi a luat fiinţă

imperiul Austriac din 1867 s-a numit Imperiul Austro-Ungar care a durat până în

1918.

Primul concordat modern între Statul papal şi o ţară europeană a avut loc în

1801 încheiat între papa Pius al VII-lea(1800-1823) şi Napoleon I(1804-1814). De

fapt ele au început în 1122 numit şi tranzacţia calixtină între papa Calixt II(1119-

1124) şi împăratul Henric al V-lea(1106-1125)care a reglementat problema feudală

a investiturii.

În 1176 a urmat al II-lea Concordat, numit şi Pacea Veneţiană între papa

Alexandru III(1159-1181) şi împăratul german Frederich I Barbarosa(1152-1190)

un acord .politic şi militar.

Papa Martin V(1417-1431) în aprilie 1418 a încheiat un concordat cu Spania,

Franţa, Germania şi Anglia, referitor la cardinalat, la dreptul pontifical,

fiscalitatea,simonia, indulgenţe şi excomunicare, de fapt a fost o înţelegere

bilaterală. A urmat Sancţiunea Pragmatică de la Bourges –Franţa din 1438 precum

şi concordatul papei Nicolae(1447-1455) de la Vienne cu Germania din 1448 în

sensul celui de la 1418.

BIBLIOGRAFIE:

1. I. Rămureanu, ″Istoria Bisericii Universale″, vol.II, Bucureşti 1993

2. August Fronzen, Remigius Bäumer, ″Istoria Papilor″, Bucureşti,

Ed.Arhiepiscopiei Romano-catolice

3. Vintilă Horia, ″Dicţionarul Papilor″, Bucureşti, 1999, Ed. Saeculum

4. A. Daniel-Raps, ″L′Eglise des revoluţions″, vol.I, Paris, 1960

5. G. Lefevre, ″La revoluţion francaise″, Paris, 1930

6. Alb Soboul, ″Revoluţia Franceză″, trad. rom.Bucureşti, 1962

7. Alb Mothiez, ″Revoluţia Franceză 1789″, trad. rom., Ed. Politocă,

1976

8. Milan Şesan, ″Despre concordatul papal″, Mitropolia Moldovei şi

Sucevei, 1959, nr.7-8

9. Şt.Moldovan, ″Concordatul şi dreptul imternaţional″, Sibiu, 1942

Conciliul I Vatican şi urmările de după

Secolul al XIX lea a fost cu adevărat foarte zbuciumat pentru Biserică şi în

special pentru cea Romano-Catolică. O serie întreagă de evenimente îşi are

începutul. Astfel se schimbă imperii, ştiinţa progresează apar descoperiri deosebite:

Pasteur a relevat universul microbilor, pozitivismul s-a îndreptat spre ştiinţă

anuntând cu trâmbiţe şi fanfare sfârşitul religiei creştinismului, Masoneria,

liberalismul, socialismul, radicalismul, laicismul, au pus stăpânire pe anumite ţări,

ridicând la rang de cinste republica, care nu-i decât arma împotriva monarhiei şi a

Bisericii. Începutul l-a făcut revoluţia franceză în 1879 s-a continuat cu revoluţia

de la 1848 care a pus stăpânire pe o mare parte din Europa. Nu pentru mult timp

pentru că ţara unde a izbucnit ultima revoluţie, Franţa, 1850 devine imperiu sub

Napoleon al III lea. Dacă revoluţia numai îşi face apariţia în Franţa, de data aceasta

apare imperiul Prusac, primul Reich german în 1870. După ce au învins Franţa şi s-

au instalat la Versailles. Italia pierde şi ea cere ajutor papei, dar acesta a refuzat

sprijinul pentru o reunificare a ţării. Pe acel fundal vine papa Pius al IX lea (1846-

1878) o perioadă foarte grea pentru biserica Romano-Catolică, teritoriu cu teritoriu

îl pierde, devenind din ce în ce mai izolată. Revoluţia de la 1848 din Italia nu a

reuşit cea ce şi-a propus, dar în 1850 Napoleon al III lea sprijină Biserica Romano-

Catolică. Aşa de greu a fost încât papa s-a refugiat în Gaeta în teritoriul napolitan.

Pierzând din simpatie şi din teritoriu, papa Pius al IX lea face un pas înainte

în 1854 proclamă dogma “Imaculata concepţie” în care printr-un har special

Dumnezeu datorită naşterii lui Iisus Hristos fecioara Maria a fost scutită de pacatul

strămoşesc din prima clipă a concepţiei. Proclamând concepţia aceasta nu a făcut

decât să aştepte momentul potrivit ca să facă din conducătorul Bisericii Romano-

Catolice o persoană infailibilă ex catedra. Teritoriile, nu mai erau şanse să le

redobândească pentru că deja puterea lumească scăzuse, să ne amintim cum a fost

primit de Iosif al V lea la Viena în 1872 papa Pius al VI lea (1775-1799) cu toate

onorurile dar fără să mai poată avea acea mare influenţă, atunci trebuia găsită o

soluţie salvatoare şi a venit în 1869 când a convocat Conciliul I Vatican, cu scopul

precis de a da o nouă valoare papalităţii în lume într-o perioadă când Garibaldi,

mason fiind, încerca şi reuşea unirea Italiei iar statul papal dispărea.

Din 1864 papa Pius al IX lea a anunţat pe cardinali de convocarea unui

dându-le sarcini speciale dar şi obligţia de a nu divulga această iniţiativă.

Convocarea oficială s-a făcut la 29 iunie 1969 prin care se cerea acomodarea

disciplinii bisericeşti cu evenimentele umane. Nu s-a anunţat nimic de

infailibilitate şi totuşi ziarul italian Civitta catolică a făcut cunoscut că în Franţa se

aşteptă votarea infailibilităţii papale în cadrul Conciliului. Lucrul acesta nu a rămas

fără ecou, pentru că o parte din catolicii germani în frunte cu istoricul bisericesc

Ignaţiu Dallingr s-au opus ca în acest conciliu să fie fixată dogma infailibilităţii.

Deşi s-au împotrivit cu argumente istorice totuşi episcopii germani în 1869 nu i-au

dat împortanţă prea mare şi şi-au văzut de lucru participând la Conciliu.

Acesta a fost deschis în mod solemn la 8 decembrie 1869, fiind prezenţi 642

de concilieri cu drept de vot, ca până la urmă să ajungă la 700. Din 1869 până în

1870 s-au discutat 4 puncte:

1. Chestiuni de credinţă

2. Disciplina bisericească

3. Problema ordinelor monahale

4. Riturile orientale şi ale misiunilor

Dintre toate acestea doua au fost discutate şi votate. Constituţia dogmatică asupra

credinţei catolice şi Biserica lui Hristos. În 24 aprilie 1870 a fost acceptată cu vot

unanim Constituţia dogmatică în ceea ce priveşte Biserica lui Hristos s-au decis

mai greu, deoarece la sfârşitul lui ianuarie 1870, 380 de părinţi au solicitata să fie

înţeleasă şi infailibilitatea papală, cei care s-au opus au fost în număr redus, dar au

protestat vehemen şi atunci urma să se şi renunţe la luarea unei hotărâri. Episcopii

Hefele de Rotemburg, von Khetteler de Mains. S-a şi votat de două ori: prima dată

au votat 451 şi s-au opus 88, iar la 18 iulie 1870 numărul celor care au fost pentru

s-a ridicat la 543 iar 17 s-au opus, dar au şi părăsit Roma. Papa a confirmat

infailibilitatea papală ex catedra, deoarece Garibaldi înainta spre Roma, iar Franţa

începuse războiul cu Germania.

Bisericile vechi catolice

Infailibilitatea a produs o ruptură în cadrul bisericii Romano-Catolice. Prima

despărţire a aparţinut unor episcopi şi teologi din Germania, Austria, Elveţia,

Olanda, Anglia şi America. În 1871 a apărut biserica vetero catolică, un rol

important la avut Ignaţiu Dellinger. S-a unit apoi cu Biserica de la Uttrecht în

Olanda, numită şi Biserica Janseişitilor care s-au despărţit de Roma în 1724. În

1871 la Munghen a avut loc primul congres al vechilor catolici germani şi s-au

declarat autocefali, s-a organizat un cler, liturghie şi tainele având ca model

Biserica Ortodoxă.

În 1872 a avut loc al II lea Congres la Keln alegând şi primul episcop în

persoana profesorului de la Benn J.H. Renkens. Al doilea centru s-a stabilit la

Berna în Elveţia în frunte cu episcopul Jacob Herzog au meritul de a înfiinţa prima

facultate de teologie proprie în 1874. S-au unit în Uniunea Internaţională a vechilor

catolici sau Uniunea de la Utrecht, având ca organ de conducere Conferinţa

Internaţională episcopală a vechilor catolici.

Italia în timpul lui Pius al IX lea

Papa Pius al IX lea a avut parte în pontificatul său, 1846-1878, de

evenimente dintre cele mai grele. A fost ales într-o perioadă foarte grea pentru

Biserica romano-catolică. Evenimentele istorice şi politice s-au succedat în cei 32

de ani de pontificat. A fost ferm, stăpân pe el, n-a cedat de la principiile Bisricii

romano-catolice deşi nu mai avea stat, n-a semnat nici legea garanţiilor din 1871,

abil, a ştiut ca printr-un conciliu să facă din papalitate de acum încolo o putere fără

stat, sau mai bine zis un minscul stat de 44 de ha.

Italia care era divizată şi împărţită, sec XIX îi aduce în sfârşit unitatea, dar

ânceputul a fost timid, sprijinit şi de papă, vine în schimb anul 1848 care aduce o

serie întreagă de transformări. În Franţa apare a II a Republică până în 1852 când

Napoleon al III lea devine împărat. Revoluţia de la 1848 a cuprins întreaga Europă,

deoarece a adus ideile masonice, liberalismul, laicismul şi radicalismul.Şi Italia a

beneficiat de aceasta,deoarece austriecii începeau să piardă teritorii,trupele

piemontale invadau Lombardia,teritoriu sub stăpânirea austriecilor şi o

cucereau,iar Carol Albert a abdicat,locul lui fiind luat de Victor Emanuel al III

lea,cel sub care se unfică Italia.Deşi trupele papale au ajutat la cucerirea

Lombardiei,totuşi papalitatea era nemulţumită,deoarece Rossi,ministrul de interne

numit de papă,este asasinat şi în felul acesta izbucneşte Revoluţia la Roma;se

formează un nou guvern şi papa este făcut prizonier.Deghizat,acesta iese din

Vatican şi se refugiază la Gaeta din Napoli.Revoluţia proclamă Republica

Italiană,având în Mazzini un triumfător.În Franţa un alt Napoleon este proclamat

preşedinte,ocupând în 1849 Roma,cu toată rezistenţa lui Mazzini.Prin aceasta se

proclamă împărat,cu numele de Napoleon al III lea şi în continuare sprijină

papalitatea. În nordul Cavour şi-a îndreptat atenţia împotriva întregii Austrii pentru

a milita unirea Italiei, având în Napoleon al III lea un mare apropiat, de fapt

împăratul a sprijinit toate ţările latine chiar unirea din 1859 din ţara noastră afost

sprijinită. Cavour cu toate câştigurile sale demisionează.

În 1860 intră în scenă Garibaldi, debarcă în Sicilia şi ocupă Palermia, pune

capăt regatelor celor două Sicilii. În 1861 parlamentul de la Torino îl proclamă

rege pe Vittoriu Emmanuele al II lea al Italiei (1861-1878), cu tot curajul,

Garibaldi este învins în 1862 de piemontezi la Aspramonte cei care îl ajutase la

debarcarea în Sicilia. În 1870 începe războiul Prusiei cu Franţa, astfel ajutorul dat

papei nu mai este de folos, deoarece Napoleon al III lea este învins şi în această

situaţie Vittorie Emmanuel sprijinit de Garibaldi au intrat în Roma şi au realizat

unirea Italiei fără stat papal. La 13 mai 1871 parlamentul italian a votat legea

garanţiilor prin care lăsa papei uzufruct palatelor din Vatican, Lateran şi

Castelgandelfe, papa a fost declarată persoană sacră şi inviolabilă cu o rentă anuală

de 3000000 lire fără impozit având drep să-şi trimită nunţii în ţările cu care are

relaţii diplomatice. Papa nu semnează. Prin nesemnare s-a produs o nesiguramţă

până în 1929 când papa Pius al XI lea (1922-1939) a semnat concordatul cu statul

italian, sub denumirea Citta del Vaticana, având un teritoriu de 44 ha, având

prerogativele unui stat laic, cu reprezentanţi diplomatici. Religia catolică este

religia de stat a Italiei.

Bibliografie:

1. August Franzen, Remigius Baumer, Istoria papilor

2. Vintilă Horia, Dicţionarul papilor, Bucureşti 1999, Edsaeculum

3. Ludwig Herling, Istoria bisericii, Ed. Ars Longa 1998

4. Pr. M. Neamţu controversa între catolicii asupra infailibilităţii, în B Română,

în mitropolia olteniei, 1973, nr. 7-8 p. 681-684

5. Viorel Ioniţă, Conciliul I de la Vatican şi consecinţele lui pentru Biserica

romano-catolică, în M. Ardealului, 1972, nr. 7-8 p. 560-571

6. Pr. Prof. D. Staniloaie, Doctrina catolică asupra infailibilităţii la primul si al

doilea Conciliu Vatican ortodoxie 1965, nr. 4, p. 459-492

7. R. Aubert, Le pontificat de Pie IX 1846-1878, Paris 1964

8. Ch. Pouthans, Le pontificat de Pie IX, Paris 1954

Catolicismul în Italia, Franţa şi alte ţări

Italia prin cetatea sa la Roma, centrul universal al lumii antice, ştiind că a

fost capitala imperiului roman a devenit şi centrul lumii creştine apusene şi a

statului papal. Statul papal a luat fiinţă în 754-755 când Pepi cel Scurt (741-768) a

cucerit regatul Longobarzilor şi la cedat papei Ştefan al II lea (752-754) sub

denumirea Patrimioniu Sancti Petri şi a durat până în 1870, ca până la urmă să

rămână un mic teritoriu de 44 ha, dar cu toate prerogativele a reânoit Concordatul

din 1929 dar cu alte prerogative. Catolicismul nu mai este religie oficială şi

învăţământul religios nu mai este obligatoriu în şcoli ci facultative, un an mai

târziu religia catolica nu mai este religie de stat în Italia, dar catolicismul este

preponderent în Italia.

Franţa:

Papalitatea de-a lungul vremii a avut de câştigat de pe urma francezilor ei au

fost cei care au deschis drumul papalităţii spre un stat laic şi religios prin diferite

teritorii cedate de regii Franţei, papilor. Dar cu timpul, Franţa, după Inocenţiu al III

lea (1198-1216) a intrat în conflict cu Bonifaciu al VIII lea (1294-1303) ca până la

urmă să producă două evenimente grave pentru biserica romano-catolică,

captivitatea babilonică a papilor din (1305-1378) şi apoi Marea Schismă papala

până în 1417. De multe ori papalitatea s-a îndreptat spre Franţa, dar nu a reuşit să-

şi atinga scopul deoarece Germania a luat-o înainte devenind putere în lume, şi

aceasta mă gândesc la Carol Quintul (1519-1556) care a devenit împăratul

universal socotindu-l ca cel care stăpâneşte aproape întreaga Europă. Conflictul cu

Franţa cel mai greu a fost în timpul lui Napoleon I, după ce în 1789 papa Pius al VI

lea (1775-1799) a murit în exil în Franţa, care în 1801 a incheiat un concordat cu

papalitatea, destul de defavorabil, papa Pius al VII lea (1800-1823) a stat şi el

exilat Fontainebleau lângă Paris, iar în 1813 a fost nevoit să se mute în Franţa. În

1814 s-a pus capăt domniei lui Napoleon şi statul papal sa reînfiinţat ca apoi

venind de doua ori Republică în 1789, alta în 1848, iar în 1850 Napoleon al III lea

(1852-1870) reînvie monarhia şi este cel mai apropiat papalităţii, pentru ca Italia

intrase în valtoarea unirii iar statul papal

şi ca o curiozitate tot un papă Pius al IX lea (1846-1878) a avut

de suportat vicisitudinile vremii. Razboiul din 1870 pune capăt puterii franceze şi a

statului papal, apare a treia Republică şi de acum încolo nu va mai fi monarhie.

Toate acestea n-au făcut decât să atace Biserica, nu numai din punct de vedere

administrativ ci şi în ceea ce priveşte învăţătura ei. La acestea au mai contribuit şi

scrierile ateiste ale vremii, Voltaire, Montequie, J.J. Rouseau, Renan. Au existat

însă şi oameni ca Lamennais, Henri Lacandaire, Montalambert, care au combătut

noua formă de îmbogăţire au luptat împotriva galicanismului şi pentru legăturile

normale cu Roma, reînfiinţarea ordinelor călugăreşti. Acestea se petreceau până-n

1870,

căci în 1877 omul politic Leon Gambette a rostit celebra celebra declaraţie prin

care condamna Clericalismul ca fiind duşmanul Franţei. În 1873 s-au interzis

universităţilor catolice de a mai conferi titluri academice. În 1880 s-au desfiinţat

posturile de preoţi militari şi de confesori în spitale. S-a introdus incinerarea şi

îngăduie divorţul.

Prin legea lui Emil Combes 9.02.1205, Biserica a fost separată de stat şi

religia scoasă din şcoli. Secularizarea averilor bisericeşti. Cu toate acestea Biserica

romano-catolică se menţine în Franţa nu datorită politicienilor ci populaţiei.

Dovadă este Maica Domnului s-a arătat la Lourdes în 1858 pastoriţei Bernadette

Soubisorus. Să ne gândim că Jeane D’Arc (1412-1431) a fost beatificată în 1909,

deşi guvernele laicizate s-au opus. Din 1882 apare cotidianul catolic La croix.

Datorită acestor lupte dintre atei şi creştini au apărut două mişcări: Sillon de

stânga şi Acţion francaisse, de dreapta.

Mişcarea Sillon, înfiinţată în 1890 care avea ca program concilierea dintre

creştinism şi noua societate formată în urma Revoluţiei franceze 1789. Amândouă

au fost condamnate de papalitate.

În Franţa trăiesc catolici, calvinişti şi protestanţi sunt

calvinişti. Protestanţii sunt în Alsacia şi Lorena. Protestanţii au 3 facultăţi de

teologie la Paris, Strasburg, Montpelier.

Germania:

Secolul al XVI lea, febranionismul, Revoluţia franceză influenţează Biserica

Germană şi de aici s-a trecut foarte repede la secularizarea averilor bisericeşti.

Multi germani au îmbrăţişat protestanismul, după Conciliul I Vatican 1869-1870,

s-a mai desprins de Biserica germană, vechii catolici, totuşi Biserica Romano-

catolică nu s-a desfiinţat, din contră în secolul al XIX lea, între Biserica şi stat au

existat două conflicte: căsătoriile mixte şi conflictul numit Kulturkamph. Lupta

pentru 1871-1877. În ceea ce priveşte căsătoriie mixte, statul a

hotărât în 1803, copiii rezultaţi să îmbrăţişeze credinţa taălui Papa Pius al VIII lea

(1829-1830) a cerut preoţilor catolici printr-un breve să nu oficieze căsătorii mixte

dacă soţii nu declară că vor creşte copiii în credinţa catolică. Totuşi căsătorii s-au

făcut deşi soţii protestanţi nu dădeau declaraţii de educaţie catolică pentru copii.

Episcopul Koln Viskering şi Gnesen au interzis prin enciclici oficiale căsătoriile

mixte fără declaraţie de educaţie a copiilor. Cei doi au fost arestaţi dar în 1840

Wilhelm IV (1840-1861) a cedat şi a eliberat pe cei doi şi s-a împăcat cu papa.

Kulturkampf

Mişcarea ateistă prin care se urmărea ca toată viaţa bisericească să fie sub

controlul statului şi tot odată secularizarea bunurilor bisericeşti. Această mişcare a

fost susţinută de Otto von Bismark (1815-1898). Această denumire a fost

întrebuinţată în 1873 când deputatul R. Virchov l-a folosit pentru prima dată. Cei

ce se opuneau era arestaţi şi daţi afară. Cu toate aceste măsuri în 1876 şi 1877 două

legi au desfiinţat kulturkampf, ca nefiind posibil de îndeplinit datorită mulţimii dar

şi hotărârii ferme a papei Pius IX. Toţi episcopii da şi afară de Bismark au fost

reprimiţi. S-a lăsat învăţământul în şcoli, s-a desfiinţat obligativitatea armatei

pentru preoţi.Spre sfârşitul secolului XIX catolicismul devine mai puternic în

Germania. Imperiul german recreat în 1871 a fost desfiinţat în primul razboi

mondial 1914-1918. Şi astfel Wilhem I (1888-1914) îşî începe activitatea tot atunci

a fost desfiinţat şi imperiul Austro-Ungar. Prin pacea de la Versailles 1914

imperiul german cedează Alsacia şi Lorena Franţei. Biserica Romano-Catolică a

mai avut de suferit şi pe timpul lui Hitler, dar dar cu toate acestea ea are 35 de

milioane de catolici din 80, reformaţi, luterani.

Spania

Ţară catolică prin excelenţă când ne gândim că a jucat un rol deosebit în

viaţa bisericii. Aici a apărut inchiziţia, aici a apărut ordinul dominican, aici a

apărut âmpăratul Europei Carol Quintul (1519-1556). Ţara este şi azi catolică.

Inchiziţia s-a desfiinţat în 1834. În timpul lui Franco (1939-1976) cel care a reuşit

să învingă comunismul european, unde şi România a trimis comunişti, dar au fost

şi cei care au învins.Franco l-a învins pe Stalin cel care a vrut să pună comunism în

Spania. A fost un mare conducător, comuniştii din Spania au fost expulzaţi în

frunte cu Dolores Iboduri şi Santiago Certilie. În Spania lui Franco nu a existat

plaga societăţii umane, comunismul. Are marele merit de a face din Spania singura

ţară europeană fără sămanţă comunistă. Întelepciunea şi-a arătat-o atunci când s-a

îmbolnăvit şi a lăsat să conducă ţara regele Juan Carles, iar înainte de a muri

înainte de a muri a transformat ţara în regalitate. Un rege deosebit care a făcut din

Spania o ţară prosperă, cea care era socotită coada Europei. Aceasta s-a datorat lui

Franco. Este adevărat că nivelul de trai era foarte scăzut, până această nenorocire,

prin război civil a dus ţara înapoi. Dacă Franco a adus regatul, evident că Biserica

Romano-Catolică s-a bucurat de un prestigiu deosebit. Din 1978 Spania se

laicizează Biserica Romano-Catolică nu mai este socotită Biserică de stat şi totuşi

Spania este catolică, fiind majoritară.

Imperiul Austriac

Viziunile moderne ale lui Iosif II (1765-1790) prin trattul de toleranţă din

1781 nu a diminuat catolicismul, doar l-a controlat pentru că a intrat în treburile

bisericeşti. Aceasta a durat până-n 1855 când legislaţia josefinistă a fost lichidată.

Din 1867 Imperiul austriac s-a numit austro-ungar care a durat până-n 1918, când

Austria devine republică, se separă de Ungaria şi apar state noi ca: Cehoslovacia şi

Iugoslavia. Austria, din cei 10 milioane de locuitori majoritari sunt catolici.

Elveţia

Are 6 milioane de locuitori numai o treime sunt catolici, restul protestanţi âi

în special calvinişti. În 1889 s-a transformat universitatea de la Freiburg în paretea

răsăriteană a Elveţiei.

Portugalia

Cu cei 10 miioane de locuitori în majoritate catolici. Aceasta s-a datorat

faptului că a fost alipită Spaniei până-n 1139 şi de aici catolicismul să fie la el

acasă, iezuiţii portughezi au fost cam în toată Asia, de aici apare unul din cei mai

mari predicatori în ţările asiatice Frabcisc Xavier (1852), în 1774 Pombal a reuşit

să desfiinţeze pe iezuiţi. În 1882 s-au confiscat averile Bisericii Romano-Catolice,

s-au închis mânăstiri până-n 1840. În timpul lui Salazar (1933-1970) Biserica

Romano-Catolică şi-a avut privilegiile cunoscute.

În ţările de jos domină protestantii ca şi-n ţărole scandinave. În Polonia şi

Croaţia domină catolicii. În Ungaria sunt toate confesiunile protestante,

neoprotestante dar şi catolici.

Bibliografie:

1. L. Gaillard, Histoire de l’Rglise VIII, Paris 1962 (catolicismul)

2. J. Mercier Vingt Siecles e l’histoire du Vatican, Paris 1976

3. L. Giard, Le catholicismeen Europe, 1814-1878, Paris 1962

4. Ph. Hughues Ashert histeri of the cathelic Charch London 1967

5. Pr. Prof. Milan Sesan, Despre ortodoxie şi catolicitate, cercetări istorice, în

Ortodoxia (1961) nr. 2, p. 155-167

6. T.M. Popescu Ortodoxie şi catolicism, Ortodoxia, 1952, nr. 3-4, p. 462-487

7. I. Rămureanu I.B.U., Bucureşti, 1993, vol. II

8. Ludwig Hertling, Istoria Bisericii, Ed. Ars longa

9. August Franzen, Remigius Baumer, Istoria papilor, Bucureşti, Ed.

Arhiepiscopiei Romano-Catolice.

Anglicanismul în Europa şi America, alte culte

şi dominaţiuni apărute

După ce Henric al VIII lea (1509-1574) printr-o dorinţă de a se căsători cu

Ana de Boleyn, după ce a lăsat-o pe soţia sa Caterina de Aragon, care şi ea a

căsătorită la rândul ei cu fratele lui, Artur, mort timpuriu, a declarat ruptura de

Biserica Romano-Catolică, formând Biserica anglicană cu caracter mai mult

protestant deşi regele a stabilit cele 6 puncte riguroase care se apropiau foarte mult

de Biserica Romei. În timpul Elisabetei I (1558-1603) s-a formulat mărturisirea de

credinţă anglicană în 1562 cu 39 de articole care în 1571 a aprobat-o şi

parlamentul. Acestea au derivat în actul de conformitate din 1559 iar cel ce a redus

la 39 de articole a fost Matei Parker (1559-1575) primul arhiepiscop anglican. Tot

din timpul Elisabetei a apărut o sciziune numindu-se presbiteriană sau puritană în

1567. Deci comuniunea anglicană are două aripi: Biserica episcopală şi

presbiteriană sau evanghelică. În 1957 s-au produs raporturi de colaborare între

cele două Biserici. Au cartea comună de rugăciuni şi păstrează o unitate

fundamentală în credinţă, cult, disciplină şi scaunul de Canterbury, dar cu

organizarea autonomă şi tradiţii proprii dar fără să rupă raporturile cu scaunul de

Canterbury, sunt 18 unităţi independente naţionale şi regionale.

Anglicanismul în 1893 a devenit în Canada, în Orient în

special în India, în Australia şi Noua Zeelandă, Africa care sunt autonome dar cu

respectul deosebit arhiepiscopului de Canterbury. Ca o reacţie o influenţă catolică

asupra Bisericii anglicane şi datorită progresului ştiinţific şi tehnic s-au format 3

direcţii:

a) Biserica Înaltă, cuprinde episcopii şi clause aristocrate

b) Biserica de Jos, părtile mijlocii, o formează fiind apropiaţi de puritani

c) Biserica largă, a intelectualilor, mai puţin numeroasă

Biserica înaltă este în centrul atenţiei celorlalte datează slugărniciei membrilor faţă

de stat. Celelate două fiind spre un cvasiprotestantism, cum este biserica largă

apropiată de catolicism.

Mişcarea de la Oxford 1833-1845

S-a datorat Bisericii înalte care înclinau spre catolicism. A început prin

publicarea de către teologi a unor tractate numindu-se şi tractarieni care cereau mai

multă evlavie, demnitate la săvârşirea Tainelor, păstrarea tradiţiei. Mişcarea a avut

atat simpatizanţi cat şi duşmni, dar destul de agresivi.Pentru calmare a intervenit

regina Victoria (1918-1901) care a cerut respectarea tradiţiilor religioase din sec

XVI, pe când universităţile şi arhiepiscopul de Canterbury cereau revizuirea celor

39 de articole.Până la urmă mişcarea a fost inăbuşită de regină. E Pusey a rămas în

Biserica anglicană şi a pornit mişcarea ritualistă, scop bine definit de a se apropia

mai mult de catolici numindu-i anglo-catolici. Cereau reintroducerea lumînărilor,

tămâiei, celibatul, cultul Sfinţilor, înfiinţarea monahismului, cărţile liturgice,

veşmintele şi chiar spovedania auriculară. Mişcarea a rămas până-n 1901 când s-a

dizolvat Biserica Înaltă. Membrii Bisericii Înalte după Primul Război Mondial au

încercat iar apropierea de catolicism, cu toate acestea Leon III(1878-1903) a

respins recunoaşterea validităţii hirotoniilor anglicane.

Biserica din Scoţia

Este majoritar calvinistă şi presbiteriană ăn conducere sau puritană, condusă de

Sinoade ăn frunte cu bătrânii. Nu sunt prea mulţi catolici şi anglicani. Catolicii în

Anglia şi Scoţia sunt 5,5 milioane de credincioşi.

În Scoţia sunt trei grupări: Biserica de stat, Biserica liberă, Biserica unită.

Biserica de stat a obţinut federalizarea cu celelalte două, nu complet. Puritanii au

devenit mai puţin rigorişti, au introdus orga. Biserica din Scoţia, a avut şi are

activităţi filantropice.

Cultura teologică

Interesant că Biserica Anglicană este îngăduitoare şi liberală. Episcopii de Natel,

nord african Calenso susţine în 1863 că iadul nu e veşnic, ideea de Origen,

Pentateuhul şi cartea lui Iisus Hristos nu sunt autentice. Se dă o importanţă

deosebită lecturii biblice. În 1804 s-a înfiinţat Societatea Biblică Britanică pentru

răspândirea Bibliei în ţară şi străinătate. În 1814 a luat şi o societate de la Berliun

la New-York în 1817, apoi la Basel.

Pe lângă episcopul de Natan au mai fost şi alţi teologi ca: John A. T. Robinson

scriind o serie de lucrări, Harvey Cox, etc.

În lumea anglo-saxonă, pe lângă cele două mari confesiuni au mai apărut în

ultimii 180 de ani peste 300 de culte neoprotestante şi dominaţiuni religioase;

pietiste, hiliaste, etc. Amintim dintre acestea:

1. Metodismul, este cel mi răspândit care s-a dezvoltat din anglicanism.A luat

fiintă în 1729 datorită fraţilor Charles şi John Wesley.S-a răspândit in sec XIX

le in Irlanda, Canada, S.U.A., Australia, în Noua Zeelanda cu peste 40 milione

de credincioşi.Au primit numele de metodişti de la methodus vitae, prin care

cultivă puritatea, smerenia, sinceritatea, pocăinţa şi morala severă de nuanţă

calvină, iar organizarea congregaţionistă sunt în stilul Bisericii de Jos.

2. Baptismul, îşi trage numele de la botez că se atribuie numai celor adulţi, nu şi

copiilor.Au apărut în Anglia în 1534 ca o reacţie la cele făcute de Henric al

VIII lea (1509-1547).În 1606 s-au mutat in Olanda, în America.

3. Quakerii, tremurătorii au luat în 1649 din puritanismul englez datorită lui

George Fox(1624-1691).Ei socotesc ca tremura sub inspiraţia Duhului

Sfânt.Din Anglia, apoi în Scoţia, apoi în America de Nord s-au răspândit.

4. Armata mântuirii, organizată la Londra 1865-1878 de către William Branwell

Booth.La început au vut drept scop lupta împotriva mizeriei din marile oraşe

din Anglia.Totuşi militarizaţi, in viaţa de zi cu zi sunt modeştii.

5. Cultul adventist, de la adventus= venire, sosire, socotind că a doua venire a

Mântuitorului este aproape şi va întemeia o împărăţie de o mie de ani cu cei

drepţi, cu adventiştii.A fost întemeiat de Miller în S.U.A., care a prezis venirea

Mântuitorului în 1843 apoi în 1844 fără să se întâmple.Sunt două grupări:

adventişti de ziua a şaptea, sâmbăta şi reformiştii.

Printre denominaţiunile religioase amintim:

Teosofia, apărută în 1875 în S.U.A., adică cunoaşterea lui Dumnezeu pe căi

oculte, pe căi mistice, fiind un sistem teoretice despre originea vieţii, despre

moarte şi reîncarnare, care combină ştiinţa cu religia şi filozofia. Învăţătura

teosofiei este cuprinsă în cartea Secret Doctrine.

Spiritiştii, apărută în America de Nord 1846.

Unitarienii, au apărut în Germania, cred ăn Dumnezeu dar nu în trei

persoane. În 1568 printre Dieta de la Turda a luat fiinţă Biserica reformată

unitariană în Transilvania. Ei se găsec şi în Polonia, Ungaria, la Cluj îşi au

sediul şi aşa zis o episcopie.

Bibliografie:

1. I. Rămureanu, I.B.U. Bucureşti, 1993, vol. III

2. J. Hladchi Bucovineanu, Feţele reale ale sectelor religioase, Bucureşti

1983

3. J. Baurberat, Puritanismul în Encyclopedia Universalis t 13, Paris 1968

4. T.M. Popescu, Privirea istorică asupra schismelor erziilor şi a sectelor, în

Studii Teologice, 1950, nr. 7-8, p. 347-349

5. Pr. Prof. Deheleanu, Manual de sectologie, Arad, 1948

6. P. David

Biserica Romano-Catolică şi orientul creştin

Biserica Romamo-Catolică, după despărţirea de Biserica de Răsărit 1054 şi

după reformă 1517-1521, şi-a dorit unirea sub egida ei ca toată creştinătatea să

asculte de papa. Lucru greu de realizat atât atunci cât şi azi, este greu de

presupus că se va putea reface Biserica Universală fiindcă sunt multe apariţii

de credinţă care nu vor fi acceptate de Biserica Ortodoxă. Unirea pe care

Mântuitorul a porfeţit-o, evident că se va produce, dar cum nu ştim, se pare că

va fi o unitate în diversitate, adică obiceiurile specifice confesiunii se vor

păstra, ca exemplu semnul Sfintei Cruci, aşa cum ne-a învăţat Sfântul Ignaţiu

al Antiohiei nu se mai face la fel la Roma. Oricum ideea unirii aparţine

ambelor confesiuni.

Datorită evenimentelor politice, Rasăritul mai greu a încercat, ei fiind sub

stăpânire turcească. Şi astfel pasul unirii la făcut Roma, dar ea socotea că

unirea este revenirea la Biserica mamă, Catelicsmul. Grigorie al XVI lea

(1831-1846) face un pas spre ortodoxi să vină la statutul Romei, Pius al IX lea

(1846-1878) prin enciclica Ad Orientales, la fel dorea unirea. Răspunsul

ortodoxiei nu a întârziat să apară, patriarhul ecumenic Antin al VI lea (1845-

1848 şi 1853-1855) a că ortodoxia condamnă noile învăţături

apărute după 1054 în cadrul Bisericii Romano-Catolice. Roma a căutat şi alte

mijloace de atragere a unor personalităţi ortodoxe, ca să le facă jocul. Aşa a

fost cu grecul Pitzpies Iacob, dar şi acesta şi-a dat seama de abuzl papal. Şi

urmaşii papei Pius al IX lea au continuat lupta confesională spre ai atrage pe

răsariteni, dar fără succes. Leon al XIII lea (1878-1903), Pius al X lea (1903-

1914), etc. Cu toate aceste dorinţe papalitatea în 1950 prin persoana lui Pius

al XII lea (1939-1958) a mai promulgat o dogmă :

Înălţarea cu Trupul la cer a Sfintei Fecioare Maria, făcând-o împreună

mântuitoare cu Hristos. Lucru neacceptat de ortodoxie deşi în cadrul slujbelor

ortodoxe în cadrul ecteniei mari se spune “mântuieştene pre noi” ca apoi să

apară : “miluieştene pre noi”. Mijloace au fost foarte multe politice, religioase

şi chiar cu forţa dar fără rezultate scontate.

Începând cu a doua jumătate a secolului XX relaţiile dintre cele două

Biserici nu mai aspectul de revenire a ortodoxiei ci de dialog Pap Ioan al

XXIII lea (1958-1963) l-a pe mitropolitul Iacob de Malta în 1959, acesta fiind

reprezentantul patriarhiei Ecumenice. Este prima vizită oficială a unui ierarh la

Roma din partea ortodoxiei. Chiar ortodoxii întruniţi la Rodos în trei şedinţe

1961, 1962, 1964 au discutat problema dialogului cu Roma. Când a început

Conciliul II Vatican 1962 de data aceasta ortodoxii au avut observatori. În

1963 la Ieruisalim s-au întâlnit cei doi mari ierarhi Papa Paul al VI lea şi

Atenyaras după schisa de la 1054.

În 1965 anatemele celor două biserici au fost anulate, lucru foarte mare de

apropiere între Biserici.

Anul 1967 marchează schimburi de vizite între papa Paul al VI lea şi

atenianul Atenyaras patrirhul Constantinopolului. Astfel în 1968 la şedinţa

pan-ortodoxă de a Chambesi-Geneva s-a întâlnit o comisie sinoidală pan-

ortodoxă pentru începerea dialogului cu Roma. Papa Paul al VI lea în 1975 a

creat şi el o comisie de dialog cu ortodoxii ca în 1977 tot la Chambesy comisia

ortodoxă a discutat punctele de apropiere cu Roma. Evenimentele se percipită

şi în 1978 la Roma s-a întrunit prima reuniune cu aceleaşi două Biserici,

pentru întocmirea unui plan comun pentru îceperea dialogului. Noul papă Ioan

Paul al II lea (1978-2005) în 1979 a vizitat Turcia şi patriarhul ecumenic

Dimitrios I. Comisia mixtă în 1980 s-a întrunit la Rodos discutându-se

deosebirile dogmatice, ca în 1981 să se întâlnească la Regensburg. Dialogul

continuă, este de remarcat vizitele pe care le-a făcut Papa Ioan Paul al II lea la

Bucureşti şi Atena. Dialogul este necesar dar greu de presupus că se va ajunge

la un înţeles comun. Mai degrabă treuie să se aibă în vedere apropierile şi apoi

deosebirile. Primul pas ar fi pomenirea la diptice ca o recunoaştere reciprocă şi

apoi discuţiile propriu zise.

Bibliografie:

1. Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură în Sfânta

Tradiţie şi în Teologia contemporană, Studii Teologice 1972 nr. 5-6,

Bucureşti, p. 227+265

2. Cezar Vasiliu, relaţia dintre Biserica Romano-Catolică şi Biserica

Ortodoxă de la anunţarea Conciliului II Vatican (ian. 1959) până-n

dec.1970. Extras din ortodoxia 1976, nr. 1, p. 51-234

3. I.B.U. vol. II, Bucureşti, 1993

4. J. Mazendorff, Ortodoxie et Catholicite, Paris 1965

Cultul şi viaţa religioasă în Biserica Romano-Catolică,

atitudinea catolicismului faţă de modernism

Începând cu Revoluţia Franceză şi continuând cu cealaltă mişcare

revoluţionare şi liberare care atacau din plin Biserica în general şi în special

Biserica Romano-Catolică deoarece tot centrul activităţii umane era Dumnezeu,

aşa L-a fixat Biserica Romano-Catolică, nedând dovadă de înţelegere că lumea

trecea printr-o transformare generalî şi că nu se mai putea păstra centrul vital

Dumnezeu, cu orice preţ şi pedeapsă, ci omul să fie în vârful activităţii ca

precursorul celor XVIII secole. Biserica a distrus libertatea umană ca exprimare în

afara învăţăturilor bisericeşti chiar cu pedepsa capitală. În acest context secolul

XIX şi XX vor deveni pentru omul necredincios locul în care să-şi manifeste

antipatia faţă de Biserica. Critica Biblică a apărut în plină renaştere această

orientare sa dezvoltat în secolul XVIII prin naţionalism şi filosofie. Aceştia vin şi

combat bibliei şi caută numai umanul, ca fiind o carte oarecare scrisă

de nişte autori umani, neinspiraţi de Duhul Sfânt. Chiar Immanuel Kant în Critica

raţiunii pure (1781) spune că omul nu-l poate cunoaşte pe Dumnezeu prin simţuri

şi raţiune, ci prin sentimentul obligaţiei morale-conştiinţa umană, care să fie

punctul de plecare, care este dat de Dumnezeu, aşa cum arată în critica raţiunii

practice.Pentru el Biblia este doar o carte de istorie făcută de om care trebuie să fie

supusa criticii.In sistemul filozofic Kantian, omul este centrul nu Hristos,

Dumnezeu şi om pentru că în fiecare nu există scânteia divină cultivată nu adduce

decât bine şi în final nemurirea. Sistemele filozofice nu fac decât să accentueze nu

atât restul biblic,care arată foarte bine pe Hristos Dumnezeu şi om, ci al omului, iar

Hristos ca mijlocitor care împacă pe Dumnezeu cu omul şi nu mai este dependent

de revelaţie şi de o experienţă religioasă satisfăcătoare prin care se cultivă

sentimental dependenţei de Dumnezeu şi în acest caz sentimentele şi emoţiile sunt

baza religiei susţine D.E Scheiermacher, iar George W.F Hegel , Dumnezeu se

manifestă în istorie printr-un proces logic de împăcare contrariilor teză şi antiteză.

Principiile filosofice sunt începutul criticii biblice deoarece Jean Astua

susţine că biblia este o carte omenească şi să fie tratată prin mijloce omeneşti,

deorece el a găsit în Geneză s-a scris Elohim când Iehova şi atunci sunt două

documente, iar Eichhorm că întreg Pentateuhul este format din documente

combinate.Hupfeld crede că sunt doi autori ai Pentateuhului. Alţii cărtile lui Daniil

au fost scrise în timpul Macabeilor şi nu mai este profeţie ci istorie. Până la urmă

arheologia biblică a contrazis părerile celor care susţineau că este o carte umană.

Noul Testament a primit acelaşi tratament. Reimarus a tăgăduit posibilitatea

minunilor biblice. Alţii suţin că evangheliile biblice constituie învăţătura etică a lui

Hristos, dar Pavel a schimbat etica cu răscumpărarea, Iisus nu este Dumnezeu.

David F. Strauss în cartea sa viţa lui Iisus combătea dumnezeirea şi minunile lui

Hristos. Acestea toate se găsesc în mărturisirile de credinţă neoprotestante.

Nu numai filosofia şi critica biblică neagă dumnezeirea şi inspiraţia Bibliei

şi o credinţă creştină, ci şi alte curente: evoluţionismul, comunismul, sunt alte

forme de negare a credinţei.

În acest context nefavorbil Bisericii Romano-Catolice, se datorează şi

faptului că puterea papală nu mai era la apogeu ci în declin, au pierdut teritorii

rămânând la o suprafaţă aşa de mică 44 ha. care nu-i decât un simbol şi nu o

putere.

Totuşi nu toată lumea a fost de acord cu aceste principii nici nu le-a băgat în

seamă pentru că onorurile divine nu dispăruseră şi nu dispar pietatea creştină sa

menţinut. Au apărut diferite personalităţi cât şi semne divine. Astfel în secolul XIX

în Franţa preotul Vianne fără studii înalte dar cu o trăire deosebită şi prin minunile

pe care le-a făcut Dumnezeu prin el a devenit celebru, atrăgând mii de pelerini. În

1858 Fecioara Maria S-a arătat păstoriţei Bernadette Soubireus la Laurdes (Pirinei)

o peşteră unde mulţi bolnavi s-au vindecat. Şi astăzi sunt pelerinaje ale

credincioşilor de la Dumnezeu. Pelerinaje sunt şi în Germania la Trier unde se

crede că se află cămaşa lui Hristos, iar în Italia se află casa de la Loretto unde se

crede că ar fi locuit Fecioara Maria lucru nedovedit istoriceşte. Dar pietatea s-a

dezvoltat în această secularizare şi raţionalizare a lumii. S-au înmulţit congregaţiile

în ţările catolice. Astfel conferinţa de caritate se îngrijea de bolnavi la domiciliu.

Altă asociaţie: Micile surori ale săracilor în Franţa, înfiinţată în 1840 care îngrijea

bolnavii bătrâni. Chiar tinerii au înfiinţat societăţi, familii sărace, au fost unite toate

în 1897 în Asociaţia Caritas cu sediul la Freiburg. Toate au ca scop menţinerea

trează a învăţăturii creştine.

Cultul- în secolul XIX s-a înlăturat liturghiile locale ambruziană,

,galicană, lăsând loc liturghiei prescurtată care cultivă azi pietatea

euharistică şi cuminecări mai dese ale credincioşilor. Aceasta a dus la apariţia

Congreselor euharistice ţinându-se în mai multe ţări cu populaţie preponderentă

catolică. Lângă aceste congrese îşi face loc şi muzica şi arta bisericească.

Congresele liturgice şi în special Liturghia, deşi mai scurtă se ţinea în limba latină,

de abia Conciliul II Vatican a hotărât să se întoarcă limba naţională în cult.

Sărbătorile schimbătoare au fost reduse la opt şi chiar la patru Crăciun, Paştele,

Înălţarea, Cincizecimea, mai apar Sf. Maria şi sărbătoarea Tuturor Sfinţilor(1 nov).

A luat amploare cultul inimii lui Hristos instituit în 1657 de papa Clement X

(1670-1676) prin care se face adorarea inimii lui Hristos, se serbeaza în fiecare

vineri a lunii, şi cultul Trupul lui Hristos s-a dezvoltat, instituit în 1264 de papa

Urban I (1261-1264) şi se săvârşeşte în joia în care urmează la opt zile după

Rusalii. Iar în ultima duminică a lunii octombrie se serbează cultul lui Hristos

Împărat instituită în 1925 de Pius XI (1922-1939).Postul este obligatoriu numai

vinerea de peste an, misiunea ce , şi în ultimele trei zile ale

săptămânii mari. Se recomandă postul miercuri şi vineri de peste an.

Modernismul

A apărut din ciocnirea dură care s-a produs între învăţătura speciifică

Bisericii romano-catiolice şi noile discipline religioase care renunţau la metodele

de cercetare tradiţionale prin aceste se laicizează învăţământul religios. S-a

răspândit destul de repede la finele secolului XIX şi începutul secolului XX, în

Europa Occidentală.

Cei care au îmbrăţişat modernismul socoteau că trebuie o schimbare în

predarea studiilor religioase care au rămas în urmă faţă de alte domenii ştiinţifice.

Mişcarea modernistă adat credinţei o exprimare care să ţină cont de progresul

ştiinţific şi raţionalist. Trebuie elaborată o nouă scolastică, care să aibă la bază

progresul ştiinţelor fizice şi sociale. Papa Pius al IX lea (1846-1878) a condamnat

modernismul ca nefiind în acord cu doctrina Bisericii. Dintre principiile

moderniste care au fost socotite chiar eretice amintim: Panteismul, naturalismul,

raţionalismul absolut, ateismul, iar omul se poate mântui şi în afara credinţei

catolice şi în altă confesiune au mai fost condamnate: comunismul, socialismul,

francmasoneria, dar libertatea ştiinţei, gândirii, a presei. Şi următorii papi au

condamnat modernismul ca Leon al XIII lea (1878-1903), Pius al X lea (1903-

1914).

Modernismul a avut în Ernest Renan care în 1863 a publicat “La vie de

Jesus” în care nega divinitatea Mântuitorului, promotorul. După aceea au urmat şi

alţi modernişti. Astfel Houtin Alfed Louisy Lagrange. Dacă Houtin şi Lagrange s-

au lepădat de modernism, Louisy nu, pentru aceasta cărţile lui au fost puse la

“Index librarum prohib” ca apoi să fie excomunicat. Conciliul II a adus noutatea

modernistă prin aceea că se simte necesitatea unui pluralism teologic în materie de

filosofie religioasă, că nici un sistem nu-i capabil, datorită faptului că omul este

iniţiat în toate şi nu poate cuprinde întreaga revelaţie. Mulţi teologi au încercat să

răspundă prin scris la problemele lumii contemporane. Astfel Teillard de Chardin a

încercat o sinteză prin a arăta că există un evoluţionism în ceea ce priveşte omul.

Dar a greşit când a fost deacord cu descoperirile aşa zise de pitecantrop care defapt

nu erau oameni. Tăcerea lui a fost suspectă fapt ce a fost pus la Index. Nu a fost

şi să susţină creaţionismul. Modernismul azi nu mai e o problemă, prin faptul că sa

accentuat aggiernamente = aducerea la zi, promovat de Ioan al XXIII lea şi

continuat de papa Paul al VI lea, dar să nu afecteze dogma Bisericii.

Bibliografie:

1. Pr. Prof. Ene Branişte, Schism şi cultul creştin, în Ortodoxia, 1954, nr. 2-3,

p.260-299

2. Pr. Prof. Petru Rezuş, Practici romano-catolice de mult folosite ca mijloace de

prozelitism, Ortodoxia, 1954, nr. 1, p. 64-80

3. Pr. Prof. Rămureanu, Specificul ortodoxiei în comparaţie cu Biserica romano-

catolică şi protestantismul, Mitropolia Moldovei şi Sucevei, 1956, nr. 10, p.

578-600

4. I.B.U. vol. II, Bucureşti, 1995

5. Earle Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor Oradea, 1992

6. Ludwig Hertling, Istoria bisericească, Ars Longa 1998

Conciliul II

Cel mai important eveniment al anului 1962 a fost fără îndoială Conciliul II

Vatican. Într-o lume plină de raţionalism, iluminism, socialism, evoluţionism, care

atacau Biserica, Conciliul II vine să deschidă o nouă eră în cadrul Bisericii

Romano-Catolice. Se cerea o nouă adaptare a Bisericii la evenimentele vremii.

Modernismul deja işi făcea , combătând dumnezeirea lui Hristos,

minunile, învierea, rămânând doar Omul Iisus. Secularizarea pornită de

protestantism îşi vede roadele. Ei doreau şi doresc o Biserică numai lumească fără

elemntul esenţial de sfinţenie, care aparţine Duhului Sfânt. De aceea când papa

Ioan al XIII lea anunţă în 1961 deschiderea Conciliului, a produs o mare surpriză,

pentru că se socotea că tot ce este legat de Biserica Romano-Catolică s-a întâmplat

la Conciliul I (1870). La acest Conciliu au participat ca observatori oficiali

reprezntanţii celorlalte două confesiuni: ortodocsi şi protestanţi care erau în

şedinţele de lucru.

Oficial Conciliul s-a deschis la 11 oct. 1962 de către papa Ioan al XXIII lea

(1958-1963) în preznţa a 2000 de episcopi.

Sesiunea I 11 oct.-8 dec. 1962, s-a discutat pe larg despre Sfânta Liturghie

ca să fie săvârşită în limba naţională, un pas câştigat pentru credincioşi. În prima

sesiune s-a mai discutat despre revelţie şi despre mijloacele de comunicare socială.

Sfârşitul primei sesiuni a fost marcat de un eveniment trist, papa, grav bolnav va

deceda. Pentru aceasta sesiune a doua a fost amânată până la alegerea nouilui papă.

De abia la 19 iulie 1963 a fost ales un nou papă, în persoana lui Paul al IV lea

(1963-1978). La 29 septembrie 1963 s-a deschis a doua sesiune, tema principală

fiind: De Ecclesia. A doua sesiune s-a încheiat cu dezbaterile asupra

ecumenismului. În şedinţa solemnă din 4 dec. 1963 s-a aprobat constituţia asupra

liturghiei şi decretul asupra mijloacelor de comunicare. Papa a mulţumit celor care

au depus eforturi pentru finalizarea temelor sesiunii a II a. Totodată a anunţat

înfiinţarea comisiilor postconciliare. În constituţia dogmatică “De Ecclesia” s-a

expus doctrina colegialitatea episcopală şi s-a definit raportul dintre autoritatea

Colegiului episcopilor şi autoritatea supremă a papei. S-a stabilit, Colegiul sau

Corpul Episcopilor nu are autoritate decât numai împreună cu pontiful roman,

succesorul lui Petru care era socotit capul său, iar puterea primatului acestuia

rămâne întreagă asupra tuturor, fie păstor fie credincios. Pontiful roman, ca

succesor a lui Petru este principiul şi temelia unităţii, fie a episcopilor fie a

mulţimii de credincioşi. De aici Colegiul există numai că

puterea o are papa, ceva cosmetizat. De fapt s-a pierdut demult puterea colegiului,

încă din secolul XV.

A patra sesiune a început la 14 sept. 1965 şi a ţinut până la 8 dec. 1965, care

s-a ocupat cu unele probleme cre preocupă lumea contemporană, libertatea

religioasă, colegialitatea, organizarea conferinţelor episcopale, monahismul,

organizarea seminariilor, educaţia creştină, problema evreilor, apostolatu laicilor,

problema misiunii creştine, constituţia creştina, despre Biserica şi lume – Gaudium

et Spes, slujirea şi viaţa preoţilor.

La 7 dec. 1965 s-a ridicat anatema celor două Biserici. Declaraţia a fost

ţinută în Catedrala Sântul Petru şi în Biserica Sfantul Gheorghe din

Constantinopol. Cei doi ierarhi: papa Paul al VI lea şi Atenagoros I au subliniat

împortanţa acestui eveniment.

Conciliul II s-a încheiat la 8 dec. 1965.

Bibliografie:

1. Cezar Vasiliu, „Relatiile dintre Biserica Romano-Catolică şi Biserica

Ortodoxă de la anunţarea Conciliului II Vatican”, în Ortodoxia, 1976, nr. 1,

p. 51-234

2. Pr. Prof. D. Popescu, „Eclesiologia romano-catolica după documentele celui

de al doilea Conciliu de la Vatican şi ecourile ei în teologia contemporană”,

Bucureşti, 1972

3. Pr. Prof. I. Rămureanu, „Primatul papal şi colegialitatea episcopală în

dezbaterile Conciliului II Vatican”, Ortodoxia, nr.2, 1965, p. 135-166

4. Pr. Barbu Gr. Ionescu (Rămureanu), „Conciliul II Vatican, Dezbaterile şi

hotărârile primei sesiuni”, Ortodoxia, 1964, nr. 1, p. 3-46

5. Pr. Barbu Gr. Ionescu (D. Stăniloaie), „Conciliul II Vatican, Dezbaterile şi

sesiunile sesiunii a II a”, Ortodoxia, nr. 2, p. 187-219

6. Idem., „Dezbaterile şi hotărârile sesiunii a patra Conciliului II Vatican”,

Ortodoxia, 1966, nr. 1, p. 8-34

7. Idem. A treia sesiune Conciliului II Vatican, Ortodoxia, nr. 4, p. 471-

502

8. Ludwig Hertling, Istoria bisericească, Ars Longa, Iaşi, 1998

9. August Franzen, Remigius Baumer, Istoria papilor

Cultul, viaţa religioasă, şcolile teologice, cultura teologică în ortodoxie,

Conferinţele panortodoxe

Cultul= în perioada de la 1800 până azi în Biserica Ortodoxă uniformitatea cultului

s-a păstrat aşa cum s-a stabilit. Este adevărat că din totdeauna Biserica Ortodoxă a

căutat să nu facă inovaţii în cult. Sfânta Liturghie s-a săvârşit la fel în toată

ortodoxia. Cele trei liturghii: Sfântul Ioan, Sfântul Vasile, Sfântul Grigore sunt

săvârşite numai odată pe zi, dimineaţa şi nu seara. Pe lângă Sfânta Liturghie, cultul

Ortodox mai cuprinde şi cele 7 laude, ierurgii şi celelate 6 taine. În Biserica

Ortodoxă s-a dezvoltat cultul Sfinţilor. Astfel patriarhia de Constantinopol a

canonizat o serie întreagă de Sfinţi ca: Nicodim Aghioritul 1975. În secolul XX

Biserica Greacă a santificat doi mari Sfinţi: Nectarie de Egina, cel care a accentuat

rugăciunea inimii cu cuvintele vameşului din Evanghelie (Luca XVIII,13) Doamne

Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, milueşte-mă pe mine păcătosul; rugăciunea

în Duh şi adevăr care pleacă din interiorul inimi (I Petru, III, 4), celălalt Sfânt a

fost Silvan de la Muntele Athos. La noi Sfântul Sinod în 1955 a generalizat cultul

Sfinţilor români şi cu moaşte la noi în ţară: Cuvioasa Parascheva, Sfânta Filofteia,

Dimitrie cel Nou, Nicodim de la Tismana 26 dec., Ioan Valahul 12 mai, Grigorie

Decapolipul 20 nov.. S-a canonizat Sfinţii Calinic de la Cernica, Ilie Iorest şi Sava

Brancovici, Visarion Sarai, Sofronie de la Oprea Miclăuş, Iosif de la Partos. După

1990 s-au canonizat Domnitorul Ştefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu.

Trebuie remarcat că în 1882, Biserica Ortodoxă Română a sfinţit pentru prima dată

Sfântul şi Marele Mir, deoarece era Biserică Autocefală.

Biserica Bulgară până în 1945 a fost socotită schismatică şi totuşi ea a primit

Sfintul şi Marele Mir de la Bisericile Ortodoxe surori: Română, Rusă, Sârbă.

De asemeni o piedică în uniformizarea sărbătorilor a constituit-o

uniformizarea calendarului, adică îndreptarea lui. În 1923 s-a stabilt la Rodos ca să

se îndrepte calendarul Iulian. Bisericile Greciei, Ciprului şi Patriarhia Ecumenică

au alicat imediat. Din 1924 Biserica Ortodoxă Polonă a îndreptat calendarul. Din

1924 şi Biserica română a îndreptat calendarul , cehoslovacii, finlandezii,

georgienii şi ele au trecut la calendarul nou în 1927, Alexandria 1928, Bulgaria

1968, Macedonia 1968. Ierusalimul, Rusia, Serbia şi 19 mânăstiri din Muntele

Athos au rămas pe stilul vechi până astăzi.

Biserica de Răsărit

Odată intraţi turcii în Europa, nu s-a mai găsit cineva să-i oprească din

drumul lor de învingători. Şi-au dorit să cucerească tot ce a aparţinut Imperiului

Bizantin şi au şi făcut-o în parte. Cuceririle au început în ţările ortodoxe, în 1393

Bulgaria a căzut sub turci, Serbia şi Bosnia în 1459, singurul care le-a pus probleme

turcilor a fost albanezul Scanderberg dar după 1468 şi Albania este ocupată, le-a

murit eroul naţional. Deja în 1453, Constantinopolul a fost cucerit. Toate aceste

cuceriri au încetinit ritmul turcilor de a se îndrepta spre Occident. Puterea turcească

este de neînvins în timpul lui Mahomed II (1451-1481), Selim I (1517-1520) şi

Soliman Magnificul (1520-1566), un adevărat cuceritor atât pe mare cât şi pe uscat

având un corsar renumit în persoana lui Khair-ed-Din. În 1562 ungurii sunt învinşi

la Mohacs şi drumul spre Europa Occidentală s-a redeschis mai ales că în 1529

Soliman era la porţile Vienei, iar pacea a pus capăt înaintării turcilor. În timpul lui

Selim II(1566-1574), puterea turcească începe să scadă. În 1571 la Lepanto în cipru

Don Juan de Austria îi învinge pe turci arătându-le că nu sunt de neînvins,

rămânând o putere destul de redutabilă, dar drumul spre Europa s-a încheiat în

1683-1686 la asediul Vienei când au fost învinşi de Jean Sobiestki(1674-1696),

regele Poloniei. Înfrângerea de la porţile Vienei a deschis drumul generalului

Eugeniu de Savoya de a cuceri Ungaria, Transilvania, Belgradul, iar în pacea de la

Karlovitz din 1699, turcii recunosc aceste cuceriri. Austro-Ungaria în 1758 au

ocupat Banatul, ca în 1775 şi Bucovina de nord să fie sub ocupaţie austro-ungară

până în 1918.

În toate aceste lupte apare poporul rus, care din 1500 era deja format. Sub

cneazul Ioan III (1462-1505), ajung să scape de suprimarea tătărească prin lupta de

la 1480 de pe râul Ugro, iar sub Vasili III(1505-1533) a continuat stabilizarea

statului rus. Cu toate acestea sub Ivan IV cel Groaznic(1533-1584), ţar 1547 şi

urmaşii acestuia până în 1603, poporul rus trăia în epoca medievală, în condiţii

foarte grele, şi abia de acum încolo când vine dinastia Romanovilor viaţa se

schimbă treptat în bine. Trebuie amintit că ruşii au fost conduşi de Dinastia Ruric

până în 1603. Această dinastie provine dintre normanzi, care în sec. IX conduşi ce

Rjuric au format marele Regat de Novgorod de pe lacul Ilman, numit şi al

varegilor, este din ramuri care s-a format poporul rus. Culmea ridicării şi a

civilizaţiei ruseşti a fost sub Petru cel Mare(1682-1725)care a mărit Rusia, bătând

pe suedeyi în 1709 la Poltava, care ajuns la Marea Caspică. Era stăpân de la Baltica

până la Kamceatka de la Oceanul Îngheţat. Capitala şi-a stabilit-o la Petrograd-

1703. Cuceririle au continuat şi sub Ecaterina II(1762-1796) unde Crimeea a trecut

sub turci. În această situaţie ei au devenit protectorii ortodoxiei, socotindu-se a treia

Romă. În 1589 Rusia este ridicată la rangul de patriarhie, primul patriarh fiind Iov

recunoaşterea ecumenică o dă patriarhul de Constantinopol Ieremia al III-lea.

Patriarhatul durează până în 1701 când Petru cel Mare îl desfiinţează, înlocuindu-l

cu Sinodul Dirigent. Reşedinţa Patriarhiei Ruseşti era la Moscova. Ţarul Petru cel

Mare mută conducerea Bisericii la Petersburg. Se pare că această hotărâre de a

desfiinţa Patriarhia, ţarul a împrumutat-o de la luterani, care erau împotriva

monarhiei în Biserică, dar şi din dorinţa de a controla mai bine Biserica. Pentru

aceasta a numit un ober-procuror care a ajuns mai important decât Sf. Sinod Rus. În

1686 şi Mitropolia Kievului a trecut sub ascultarea Rusiei, pentru că Ucraina prin

pacea de la Andusovo din 1669 s-a unit cu Rusia. Ultimul ţar a fost Nicolae al II-lea

care a fost omorât cu toată familia, iar primul patriarh după Revoluţie a fost Tihon,

până în 1925, a urmat Serghei până în 1945 apoi Alexei I (1945-1971). În 1971 a

fost ales Pimen în iunie 1971 şi a decedat în 1990.Urmaşul său este Alexei II care

în 1995 a fost instalt. În timpul lui Alexei I în 1946 au fost înglobaţi la Biserica

mamă.

Activitatea misionară

Fiind atât de întins Imperiul Rusesc, existau pe teritoriul lui multe popoare

necreştine în sec. XVII, de aceea s-a luat hotărârea de către stat şi Biserică să se

trimită misionari pentru convertirea popoarelor necreştine. Astfel Petru cel

Mare(1682-1725) a ordonat organizarea de misionari cu scopul de a deschide

drumul spre China. Pe teritoriul lor s-au luat hotărâri de a se face cunoscut

creştinismul prin şcoli, prin abecedare şi prin traduceri în limba maternă a slujbelor

religioase. Statul avea tot interesul ca odată primit creştinismul să-i oblige în a

vorbi limba rusă, dar aceasta îngreunează misiunea era o refractare la auzul limbii

ruse.

Activitatea misionară la tătari a adus la Cazan centrul lor o Academie

duhovnicească, un Institut misionar, o tipografie cu scopul firesc ca această naţie de

mahomedani să treacă la Ortodoxie. Comisia specială de propagandă pe durata a 50

de ani a publicat milioane de broşuri în circa 20 de dialecte. Profesorul Nicolae

Ilminsky (1822-1891) a fost cel dintâi care se ocupă cu traducerea cărţilor liturgice

care a uşurat munca misionară. Academia teologică din Cazan a fost întâi o şcoală

misionară în sec. XVI, datorată episcopului Gurie care a predicat în Cazan. Sub

Elisabeta a II-a în districtul Cazan erau deja botezaţi 450.000 de oameni.

Arhimandritul Macarie Ghecearev (1792-1847) a predicat în munţii Altai din

Siberia.

Inochentie Veniaminov (1797-1879) preot de mir în Irkuţk pleacă cu întreaga

familie în Siberia de Est, la eschimoşi şi în Alaska. După moartea soţiei a fost făcut

episcop. Alaska a trecut în mâinile Statelor Unite prin cumpărare în 1867 unde îşi

desfăşura misiunea. Eparhia sa era foarte mare, i-a trebuit 7 ani de zile ca să o

viziteze. În 1862 ajunge până la frontiera Manciuriei şi instalează o misiune la

Vladivostok care să-i cuprindă şi pe coreeni.

În sec. XVIII mitropolitul Filotei Lezinski i-a convertit pe indigenii de la

lacul Baikal. La Calmuci misionarii au construit înainte de toate oraşe şi sate în care

cei botezaţi erau aşezaţi la şcoli în limba maternă cum ar fi oraşul Stavropoleos pe

Volga .La budiştii din Siberia Orientală a predicat episcopul Partenie.

În Siberia s-a înfiinţat în 1750 o societate misionară sub conducerea

Arhiepiscopiei de Tobolsk aceasta avea drept scop pregătirea misionarilor pentru

China, Japonia şi Coreea. În 1715 Mitropolitul Filotei Tobolsk, trimite în China

prima misiune alcătuită din 10 persoane având conducător pe Ilarion Lejaischi.

Întotdeauna misionarii deveneau cercetători ai limbii şi cunoscători renumiţi ai

culturii chineze. În sec. XIX activitatea misionară a fost intensificată. După 1898

arhimandritul Inocenţie Figorovschi a depus o activitate multilaterală şi cu rezultate

bogate. În 1902 este făcut episcop la Peking sub el în 1914 fiind 10.000 de chinezi

ortodocşi care sunt sub jurisdicţia Moscovei. Chiar în 1948 exista un episcop având

şi călugări.

Japonia şi Coreea:

În Japonia misiunea a fost fondată de Sf. Nicolae (1836-1812). În 1861 era la

Hakodate în calitate de capelan rus şi începe misiunea deşi era oprită. În 1868 a

botezat din poulaţie şi hirotonit în 1875 preoţi japonezi. În 1912, erau 33.000 de

membri în 266 de congregaţii, 35 preoţi şi 22 diaconi. Astăzi există 25.000 de

membri un episcop şi cam 40 de preoţi. În 1972 a fost ales mitropolit Teodosius

fost budhist, este autonomă sub jurisdicţia Rusiei.

În Coreea a început în 1898 misiunea creştină. În anul 1950 era să se

desfiinţeze, ca apoi un preot grec Sotirinos să refacă misiunea. Astăzi sunt 5

parohii, un seminar teologic şi o mănăstire. O biserică la Seul sub jurisdicţia

grecilor din America.

BIBLIOGRAFIE:

1. Episcop Antim Nica, ”Ortodoxia în extremul Orient”, în

Ortodoxia,nr.1 1951

2. N. Băneru, „Câteva studii privitoare la creştinarea ruşilor şi

începuturile Bisericii Ruse”, în Ortodoxia, nr.2, 1960

3. Oliver Clement, „Biserica Ortodoxă”, în vol. Religiile lumii, Ed.

Humanitas, Bucureşti, 1996

4. Paul Evdokimov, „Hristos în gândirea rusă”, Bucureşti, 2001

5. Aldo Ferrari, „A treia Romă, Renaşterea naţionalismului rus.

Trad. de Elena Pârvan”, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1999

6. Koyre, „Etudes sur l histoire russe des origines dans 1950”

7. Vladimir Lossky, „Teologia mistică a Bisericii de Răsărit”, trad.

de pr. Prof. Vasile Răducă ,Ed. Anastasia, Bucureşti 1993

8. Asist. Pr. I. Rămureanu, „Creştinarea ruşilor în lumina noilor

cercetări istorice”, în studii Teologice, nr.5-6, 1957

9. I. Rămureanu, ″Istoria Bisericii Universale″, vol.II, Bucureşti

1993

10. Vladimir Soloviov, „Rusia şi Biserica universală”, trad. de

Mioara Adina Avram, Iaşi, 1994

11. Timothy Ware, „Istoria Bisericii Ortodoxe”, trad. de Alexandra

Petua, Bucureşti, 1999, Ed. Aldo Press

Biserica Sârbă

Biserica Sârbă şi-a dorit ca toţi slavii autocefalie încă de la început, dar după

sec. XIV existau cinci Biserici Ortodoxe fiecare socotindu-se urmaşa patriarhiei de

Peci (Ipek) (1346). Ceea ce este de remarcat că trei dintre ele sau mai importante,

cea din Muntenegru, Serbia, şi de la nordul Dunării.

Muntenegru care era organizată şi politico-bisericesc pentru că mitropolitul

era şi şef al statului, s-a rupt de Constantinopol dar având nevoie de sprijin s-au

apropiat de ruşi şi de Karlovitz, ca să poată fi hirotonoţi episcopi dar şi de a face Sf.

Mir. Datorită turcilor o parte din credincioşi au trecut la islamism, pentru aceasta în

1695 mitropolitul Danilo Petrovici-Njegoş a început lupta de emancipare şi

înlăturând pe toţi mahomedanii şi înfiinţează o dinastie de vlădici-suverani.

Petru I Petrovici continuă lupta de independenţă atât a statului cât şi a

Bisericii. În 1766 Patriarhia Ecumenică a desfiinţat Mitropoliiile de la Ohrida şi de

la Peci, iar conducătorii lor s-a apropiat tot de ruşi fiind slavi, aici a primit

hirotonia. Danilo Petrovici a renunţat la mitropolie în favoarea statului, mai exact

din 1852. Mitropolitul de Muntenegru este ales statutar de cler şi popor cel care

merita şi de familie sus pusă , fiind deosebit faţă de toţi. În 1878 s-a recunoscut

independenţa deplină, mărindu-şi teritoriul cu provinciile Rascie sau Zahum,

înfiinţând o episcopie la Ostrov. S-au adunat 250.00 de credincioşi iar din 1920 au

trecut la Patriarhia de Belgrad. Au rămas 15.000 de catolici, majoritatea albanezi cu

arhiepiscopie la Antivari, iar 16.000 din albanezi au fost islamizaţi.

Petru Karagheorghevici, prin răscoala sa de la 1805-1815, ajutat şi de Miloş

Obrenovici au organizat Biserica Sârbă unde au avut episcopi sârbi abia în 1830

după pacea de la Adrianopol (1829), atunci patriarhul de Bizanţ a recunoscut

Biserica, fiind recunoscut şi statul de sultan. Prin convenţia din 1832, Patriarhia

Ecumenică a recunoscut independenţa iar poporul putea să-şi aleagă propriul

conducător bisericesc, iar acesta să pomenească la diptice pe patriarhul ecumenic.

Scaunele episcopale sunt la Belgrad, Ojiţe, la Timoc iar după 1878 ţin de episcopia

de Nis. Cei mai de seamă mitropoliţi, au fost Petru şi Mihail. Petru a format

consistoriul, reforma, legislaţia bisericească, viaţa monahală, a întemeiat un

seminar la Belgrad în 1836, a ridicat catedrale (1827), nimeni n-a clădit atâtea

biserici ca domnitorul Miloş.

În 1879 şi-au căpătat independenţa prin pacea de la Berlin, iulie 1878, iar

Ioachim III (1871-1884) al Bizanţului, trimite tomusul de autocefalie al Bisericii

Sârbe. În 182 Serbia devine regat, iar mitropolitul Miloş a alcătuit rânduiala ungerii

regelui Milan.

În 1690, sârbii emigranţi în frunte cu Arsenie III Cernoievici (1690-1706),

patriarh de Peci din sudul ţării, primesc în dar Mitropolia de Karlovitz de la

împăratul Austriei Leopold I (1657-1700), datorită faptului că sârbii au ajutat la

apărarea Imperiului. Mitropolia de Karlovitz a avut în sec. XIX doi ierarhi mari,

Ştefan Stratiminovici (1790-1836), şi Iosif Raiacici (1824-1861). Ştefan cu ajutorul

conaţionalilor săi bogaţi a înemeiat şcoli de teologie. A început construcţia

palatului mitropolitan. Trebuie amintit faptul că sârbii s-au aşezat în sudul Ungariei,

începând din Croaţia până în Banat. Mitropolia de Karlovitz a avut 7 episcopi,

având în subordine atât Belgradul cât şi Oltenia. Îşi alegeau episcopul propriu care

era confirmat de eoiscopul din Viena. Şi românii creştini-ortodocşi din Transilvania

erau supuşi Mitropoliei de Karlovitz, deoarece în 1701 au rămas fără mitropolit prin

trecerea lui Atanasie Anghel la greco-catolici. În 1783 au luat sub jurisdicţia lor pe

toţi ortodocşii din Bucovina, Transilvania, Ungaria, Croaţia ăi Dalmaţia. În 1864

Biserica de Karlovitz pierde episcopiile din Ardeal fiindcă în acl an Andrei Şaguna

înfiinţează Mitropolia Ardealului, din 1873 şi Bucovina se separă de Karlovitz. A

rămas numai cu centrele bisericeşti; Karlovitz, Novisad, Buda, Carlstad şi Pacraţ în

Slovenia. Şi în Bosnia Herţegovina clerul a luptat după 1878 printre independenţi ,

centrul cel mai important a fost Ujiţe. Din 1909 trec sunt sub stăpânire austriacă.

Existau patru mitropoliii: Sarajevo, Zvornic, Mostar şi Banjialuca. O parte din ei

trec la bogomilism şi se islamizează, alţii trec la catolicism pentru că în 1881 s-a

înfiinţat sub scut austriac-Arhiepiscopia latină de Sarajevo, cu trei episcopii

sufragane.

Dalmaţia şi Istria

Sunt şi ortodocşi, a ajuns în 1805 sub francezi iar din 1814 revine la Histria

până în 1918, când aceste teritorii trec sub statul Iugoslav. Centrele bisericeşti au

fost în Şibenik, mai târziu la Zara şi Caltaro (1870), trecând sub jurisdicţia

Mitropoliei Bucovineide la Cernăuţi înfiinţată în 1873. Sârbii din trieste şi Viena

ţineau de Zaro ca mai târziu să ţina de Biserica Sârbă.

Biserica Bulgară

În ceea ce priveşte Biserica Bulgară trebuie amintit faptul că după anii 1393-

1396, când practic Bulgaria nu mai exista devenind paşalâc turcesc, cu sediul la

Sofia şi Ruse, n-au beneficiat de ssitemul millet, adică să-şi aleagă poporul ierarhul,

au fost conduşi de greci. În Bulgaria turcii erau efectiv cu trupe de spahii şi ieniceri,

avân d efect negativ asupra populaţiei, deoarece în partea cu graniţa în localitatea

Rodope au fost islamizaţi, la fel cum s-a întâmplat şi cu albanezii.

Nu exista formă de conducere. Atunci Bisericii i-a rămas soluţia de a face

renaşterea populaţiei. De-a lungul istoriei Bulgaria ca stat a mai fost desfiinţat şi de

Vasile II Macedonul(976-1015)în 1014-1018 când patriarhia de Ohrida a fost

transformată în arhiepiscopie de care aparţineau şi vlahii din Tracia. Ohrida se află

azi în Rep. Macedonia. O dovadă deosebită a fost că se aminteşte de populaţia

vlahă, care a jucat un rol deosebit mai târziu prin faptul că se răscoală împotriva

grecilor, înfiinţând statul româno-bulgar 1186-1393, care a cunoscut vârful în

timpul lui Ioniţă Caloian (1197-1207), iar după acesta statul treptat se bulgarizează.

Şi-au dorit întotdeauna să fie recunoscţi ca ţar conducătorii lor şi reuşeşte Ioniţă

Caloian să o primească de la papa Inocenţiu al III-lea(1198-1216) nu pentru mult

timp, deoarece se apropie de Constantinopol care deja era sub latini. Am amintit că

Biserica s-a dezvoltat până în anul 1393 când a fost începutul sfârşitului. În acest

caz un rol important l-au jucat mănăstirile ca Rilo, Bacicovo, Traian, Drianov,

Traianov, care în jurul lor au început răscoalele cu anul 1876. Să ne gândim că

poetul şi patriotul Vasile Levski era diacon, a fost şi un mare conducător, de fapt şi

alţi preoţi şi călugări au condus centrele lor în această răscoală.

S-au tipărit în 1824 la Braşov primele cărţi moderne pentru bulgari. Prima

şcoală a fost la Gabrovo, care a luat fiinţă datorită negustorului Vasile Aprilov.

Drumul fiind deschis în 1845 erau 53 de şcoli în Bulgaria. În 1844 se tipăreşte

primul ziar bulgăresc la Smirno. În 1868 la Brăila s-a înfiinţat Academia Bulgară.

Populaţia în frunte cu clericii cereau conducător bisericesc bulgar, în cazul în care

domina populaţia bulgară să fie ales bulgar, iar dacă domină cea greacă să fie ales

grec. Cu toate acestea, Antim al VI-lea (1845-1873) cu întreruperi i-a declarat

schismatici pe bulgari. Biserica Rusă va da Sf. Mir timp de 40 de ani, şi abia după

1945 schisma a fost ridicată de patriarhul Ecumenic Veniamin I (1936-1946)

Primul exarh Antim (1872-1877) a păstorit destul de greu, iar Patriarhia

Ecumenică i-a declarat schismatici. În 1953 Biserica Bulgară a fost ridicată la rang

de Patriarhie de către Atenagoras I (1949-1972)

Biserica Greciei

A avut foarte mult de suferit după 1453 când turcii au cucerit Imperiul

Bizantin, unde veneţienii împărţiră cu turcii stăpânirea asupra Greciei până în 1718

şi când aceştia au cedat-o turcilor, chiar a insulelor din Marea Ionică au stat sub

veneţieni până în 1797. Cu toate acestea Biserica Ortodoxă a supravieţuit, şi ca o

curiozitate, o ţară care efectiv se continua cu Bosforul, din sec. IV până în 1732, a

fost sub jurisdicţia Bisericii Romei, atunci Leon III (737-741) a trecut Iliricul

bisericesc oriental din care făcea parte şi Grecia sub jurisdicţia Constantinopolului

care ţine până în 1833 când a cerut autocefalia.

Turcii s-au purtat dur ca de obicei, pentru că ei au avut întotdeauna un

ghimpe faţă de creştini, faptul acesta îi determină pe greci să se răscoale în 1821, ca

în 1822 să se proclame îndependenţa la Epidaur în nord-estul Peloponezului.

Episcopii şi clerul au fost alături de revoluţie. Astfel episcopii Patras, Ghermanos

au sfinţit steagul revoluţiei.

Grigorie V (1797-1798; 1800-1808; 1818-1821), patriarhul ecumenic, silit de

turci excomunică tot clerul grecesc că au participat la răscoală. Dar şi el a avut de

suferit fiindcă turcii l-au spânzurat. În insula Kios au fost omorâţi de turci 23.000

de oameni, iar 47.000 dintre fete au fost vândute. Excomunicarea n-a făcut decât să

înrăutăţească relaţiile grecilor cu Patriarhia Ecumenică, deoarece şi ei nu l-au

recunoscut pe patriarhul ecumenic Evghenie (1821-1822). Luptele cu turcii au durat

până în 1828. Marile puteri ale timpului au fost de partea Greciei, flota engleză,

franceză şi rusă au distrus flota turcă la Navarin în 1827. În pacea de la Adrianopol

1829 au recunoscut Grecia. În 1830 statul grec care îl avea în frunte încă din 1828

ca preşedinte pe Ioan Capo Distria (1776-1831), care a socotit că este mai bine să

fie un Sinod care să conducă Biserica, aşa cum a fost la ruşi pe timpul lui Petru cel

Mare (1682-1725), cu un observator din partea statului ca prin aceasta să nu mai

depindă de Patriarhia Ecumenică, rupându-se relaţiile.

În 1832 ţara a devenit regat cu capitala la Atena, care redevenea centrul

ţării, iar în 1833 s-a înfiinţat Universitatea cu o secţie-Facultatea de Teologie.

Relaţiile cu Patriarhia Ecumenică s-au reluat din anul 1850 datorită ruşilor. Ţara a

început să se mărească, insulele ionice ţi celelalte insule au trecut sub jurisdicţia

Greciei, mergând şi alte localităţi au trecut sub jurisdicţia Greciei ca sudul

Macedoniei, vestul Traciei. Chiar insulele Duodecanizului în 1913 au trecut şi ele

la greci. Războiul greco-turc 1919-1922 turcii lui Atatiurc au câştigat iar Grecia

rămâne la actualele graniţe. Biserica a fost şi este condusă de un arhiepiscop din

1922. Între anii 1922-1938 au fost condus de Hrisostom Papadopolos. Populaţia

greacă din diaspora până-n 1922 era sub jurisdicţia Greciei, iar din acest an au

trecut sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice.

Biserica Ciprului

Insula Cipru a fost vizitată de Sf. Ap. Pavel aici când a înfiinţat aici o

comunitate creştină în anul 45-50 iar din 431 este autocefală prin hotărârea

Sinodului III Ecumenic, cuprins în canonul 8.

Cipru a fost cucerită de bizantini până în 647 când trece sub stăpânirea

arabilor până-n 946 când este cucerită de bizantini. În 1921, Richard Inimă de Leu,

a cucerit-o, iar în 1192 o vinde lui Guy de Lusignan până-n 1489, când a stăpânit-o

francezii. În 1489 prin stăpânirea elveţiană, iar în 1571 turcii îi înving pe elveţieni

şi ocupă Insula Cipru. Arhiepiscopul Ciprului deţinea autoritatea în calitate de

etnarh. Pacea de la Berlin din 1878, Turcia cedează insula Marii Britanii,

reconfirmată trecerea în 1923 ca în 1960 să devină independentă sub arhiepiscopul

Macarios şi conducător Spiritual şi civil. Pe lângă aceste deosebit conducător a fost

şi un alt arhiepiscop înaintea lui care a avut calităţi deosebite, acesta a fost

arhiepiscopul Ciprian provenit de la Iaşi, iar în 1812 a înfiinţat şcoala Sf. Treime, a

pierit în 1821 când Grecia a pornit răscoala împotriva turcilor.

În prezent sunt 4 mitropolii: Nicosia, Pafos, Kition, Kyrenia, 6 episcopii cu

600.000 de credincioşi.

Biserica Albaneză

Provine din Iliric este înrudită cu tracii. Peste ei au trecut o serie întreagă de

popoare, mai întâi grecii, apoi din sec. I î.Hr. au primit influenţa romană. Din

sec.VII, slavii au stîpânit-o până în sec.XIV, când îi ocupă turcii care îi forţează cu

islamizarea. Influenţa Orientului s-a simţit că Biserica a devenit ortodoxă şi datorită

slavilor care au primit credinţa orientală. În timpul războaielor cu turcii,

Scandemberg le-a ţinut piept până-n 1468, când au fost cuceriţi. În 1912 datorită

războiului balcanic îşi proclamă independenţa, reconfirmată la Londra în 1913, şi în

1923 la Lousane prin tratatul de pace Albania devine iar independentă.

Biserica Ortodoxă Albaneză şi-a ales conducătorii proprii în 1922 şi a fost

ales arhimandritul Visarion, care a fost hirotonit de doi episcopi emigranţi,

Hermogen şi Mihail. În 1929 şi-a reconfirmat autocefalia, iar în 1939 Veniamin

I(1936-1946) a trimis tomusul de autocefalie. În acelaşi an a fost ocupată de italieni

până-n 1945. Biserica Albaneză are 62.000 de credincioşi, dar mai sunt şi

800.000 de albanezi în străinătate.

Biserica Ortodoxă Cehă

Boemia, Moravia au cunoscut creştinismul răsăritean de timpuriu, în timpul

fraţilor Metodiu şi Chiril în sec.IX, după care a suferit influenţa apuseană unde sunt

majoritari. În sec. XIV pe timpul lui Hus îşi fac apariţia protestanţii şi mai ales

utraquiştii, ca din a doua jumătate a sec. XIX, atât Cehia cât şi Slovacia au intrat în

legătură cu sârbii şi ruşii ortodocşi, primind o parte credinţa ortodoxă. După Primul

Război Mondial, Biserica Ortodoxă s-a organizat sub conducerea Bisericii Sârbe,

lucru nedorit de Patriarhia Ecumenică în baza canonului 28 al Sinodului IV

Ecumenic, că diaspora o deţinea numai ea.

În 1921 primul arhiepiscop a fost Savatie Vrabeţ hirotonit de Meletie IV

Metasaks (1921-1923), patriarhul ecumenic cu numele Sabazd cu titlul de

Arhiepiscop de Praga şi a întregii Cehoslovacii, ca în 1923 să obţină autocefalia. În

acelaşi timp, Biserica Sârbă a hirotonit pe Gorazd II Pavlic, care a organizat cu

credincioşii din Boiemia, Moravia şi Slovacia avănd sediul la Praga. Au existat

două arhiepiscopii şi nouă jurisdicţii, dar cei mai mulţi credincioşi erau în tabăra lui

Gorazd II. Acestea au mers în paralel până în 1938 când Germania a alipit o parte

din Cehoslovacia, ca după al Doilea Război Mondial, Biserica Rusă a trimis pe

arhiepiscopul Elefterie de Rostov, care prin eforturi deosebite să-i unească pe toţi

cehoslovacii ortodocşi. După unirea din 1951 au primit autocefalia de la Alexei al

Moscovei (1945-1971)

Biserica Cehă are 600.000 de credincioşi, 4 eparhii: Praga, Olmuc, Presov

şi Mihalovce cu peste 140 de parohii.

Biserica Ortodoxă Polonă

Polonia a primit creştinismul de la fraţii Metodiu şi Chiril în sec.IX, dar fiind

aproape de Occident a suferit o transformare în timpul lui Otho cel Mare (935-976).

După aceea au fost înglobaţi în Imperiul Austro-Ungar, iar după Primul Război

Mondial a apărut ca stat european Republica Polonă.

Biserica Ortodoxă Polonă, s-a acordat în 1921 Bisericii Ruse a acordat o

autonomie largă şi a fost numit Gheorghe Iarosevski ca exarh în Polonia, pe timpul

patriarhului Tihon al Moscovei (1917-1925). În 1923 exarhul a fost asasinat, iar în

locul lui a fost ales mitropolit Dionisie Valedinski, sub care Biserica Ortodoză din

Polonia a dobândit autocefalia, sub patriarhul ecumenic Grigore VII (1923-1924).

După al Doilea Război Mondial existau cam un milion de ortodocşi care s-au

reorganizat cu sprijinul Patriarhiei Ruse, după ce între cele două războaie mondiale

multe teritorii şi împărţiri a suferit Polonia. În 1498 Biserica Rusă emite autocefalia

Bisericii Polone, au început discuţii de pe seama autocefaliei Bisericii polone fără

să se lămurească problema.

Biserica Ortodoxă a Poloniei, astăzi numără 1.000.000 de credincioşi

cu patru eparhii, 210 parohii, 20 de protopopiate, 280 de biserici, cu 300 de preoţi şi

2 mănăstiri. Au şi o Facultate de Teologie pe lângă Universitatea din Varşovia,

având şi o revistă, „Vestitorul Bisericesc” la Varşovia.

Biserica Ortodoxă Finlandeză

În Finlanda a luat fiinţă după Primul Război Mondial o Biserica Ortodoxă. În

1917 după proclamarea independenţei, Biserica Ortodoxă din Finlanda a elaborat

un statut prin care s-a declarat autonomă. În cadrul Bisericii au izbucnit certuri în

ceea ce priveşte calendarul. Astfel au ajuns doi episcopi: Serafim şi Gherman Hava.

Discuţia a continuat multă vreme. În 1972 a aprobat ca diocezele ortodoxe de

Karelia şi Helsinki să fie ridicate la rangul de mitropolii. La cererea Înalt Prea

Sfinţitului Pavel, arhiepiscop de Karelia şi a toată Finlanda în 1977 s-au creat a

treia episcopie la Ulu în Finlanda sunt 60.000 de credincioşi.

O biserică ortodoxă a luat fiinţă în Ungaria după 1945 la Budapesta sub

conducerea protopopului Feriz Berki. Are 11 comunităţi care din 1954 ţine de

Moscova, dar înainte de 1954 a ţinut de Biserica Sârbă.

BIBLIOGRAFIE:

1. Pr. Prof. I. Rămureanu, ”Bisericile Ortodoxe cu specială privire

asupra Bisericii Ortodoxe Ruse”, în Studii Teologice, 1949, nr.1-2.

2. Pr. Chiril Pistrui, „Biserica Ortodoxă Rusă 1918-1958”, în

Mitropolia Ardealului, 1960, nr.1-2.

3. Arhim. Spiridon, „Les missions en Siberie”, Paris, 1968

4. Ierm. Nestor Vornicescu, „Patriarhia Serbiei”, în Mitropolia

Moldovei şi Sucevei, 1980, nr.1-2.

5. J. Iufu, ”Scurtă istorie a Bisericii Sârbe”, în Biserica Ortodoxă

Română, 1957,nr. 8-9.

6. Diac. Prof. Silviu Anuichi, „Relaţiile bisericeşti româno-sârbe în

sec. al XVII-lea şi al XVIII-lea”, teză de doctorat, în Biserica Ortodoxă

Română, 1979, nr.7-8, p.869-1056.

7. Valeriu Anania, „Scurtă prezentare istorică a Bisericii Ortodoxe

Sârbe”, în Ortodoxia, 1966.

8. Victor Hin Bunea, „Sfântul Sofronie de Vraţa”, în Mitropolia

Ardealului, 1966, nr.1-3.

9. Silviu Anuichi, „Biserica Ortodoxă Bulgară de la înfiinţarea

Exarhatului până la înfiinţarea Patriarhiei”, în Glasul Bisericii, 1960, nr.11-

12.

10. Pr. Prof. I. Rămureanu, „Contribuţia ţărilor Române la

dobândirea independenţei naţionale a poporului grec”, în Biserica Ortodoxă

Română, 1972, nr.1-2.

11. Pr. Prof. Liviu Stan, „Noul statut de organizare al Bisericii

Ortodoxe din Grecia”, în Ortodoxia, 1970, nr.2.

12. Idem, „Legături ale Bisericii Ortodoxe Române cu Biserica

Ortodoxă din Grecia”, în MitropoliaOlteniei, 1962, nr.2-4.

13. Pr. Prof Ene Branişte, „Biserica Greciei”, în Ortodoxia, 1967,

nr.2, p.302-308.

14. Ierm. Nestor Vornicescu, ”Biserica Ortodoxă din Grecia”, în

Mitropolia Moldovei şi Sucevei, 1961, nr.7-8.

15. Aurel Jivi, ”Biserica Ortodoxă din Cipru şi situaţia ei actuală”,

în Studii Teologice, 1970, nr.1-2.

16. irineu Crăciunaş, „Arhiepiscopia Ciprului”, în Mitropolia

Moldovei şi Sucevei, 1960, nr.5-6.

17. N. Ciachir, „Istoria modernă a Albaniei”, Bucureşti, 1974.

18. Gelcu Maksutovici, „Contribuţuion a l`etude du mouvement

culturel albanais de Roumanie et des raports romano-albanais”, în Revue

Roumaine d`Histoire, 1976.

19. Prof. Milan Şesan, „Mitropolia Ortodoxă din Albania”, în

Mitropolia Moldovei şi Sucevei, 1961, nr.1-2.

20. Ştefan Gânceanu, „Biserica Ortodoxă din Cehoslovacia din

1945 până-n prezent”, în Studii Teologice, 1969.

21. Prof. Milan Şesan, „Mitropolia Ortodoxă Cehoslovacă”, în

Mitropolia Moldovei şi Sucevei, 1961, nr.3-4.

22. I. Rămureanu, „Două noi Biserici Ortodoxe autocefale, Biserica

Ortodoxă Polonă şi Biserica Ortodoxă Cehoslovacă”, în Ortodoxia, 1953,

nr.3.

23. Ştefan Gânceanu, „Biserica Ortodoxă polonă din 1945 până-n

prezent”, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, 1970, nr.11-12.

24. Prof. Milan Şesan, „Mitropolia Ortodoxă Polonă”, în Mitropolia

Moldovei şi Sucevei, 1960, nr.7-8.

25. Cezar Vasiliu, „Biserica Ortodoxă Finlandeză”, în Studii

Teologice, 1964, nr.5-6.

26. Velicu Dedu, „Biserica Ortodoxă din Finlanda”, Călăraşi-

Ialomiţa, 1940.

Ortodoxia românească din Transilvania

şi Mitropolia de Karlovitz

De-a lungul istoriei, populaţia ortodoxă din Transilvania a avut numai de

suferit. Ardealul a fost dorit şi ocupat de unguri, turci în plină expansiune, ca mai

apoi în secolul XVII să devină dispută între habsburgi şi turci. Dar pacea de la

Carlovitz 1699 dă câştig de cauză Imperiului Austro-Ungar, Poarta mulţumindu-se

cu Banatul, care va deveni teatru de război între cele două puteri cu toate că s-a

încercat o independenţă a Transilvaniei în secolul XVIII, rămas fără rezultat,

rămânând sub stăpânire habsburgică.

Antecedentele au arătat cât a avut de suferit ortodoxia românească din

Ardeal, deşi majoritari au fost trataţi ca minoritari. Vlădicii au avut şi ei de suferit

prin faptul că nu au tolerat să pătrundă în rândul românilor ortodocşi otrava

calvinistă sau catolică în secolul XVII. Astfel Gherontie al II-lea, Mitropolitul

Ardealului întreg şi celelalte3, s-a opus princepelui Gabriel Bethlen de a introduce

calvinismul, dar cel ce a avut de suferit datorită propagandei calvine a fost

Mitropolitul Ilie Iorest. Ilie - numele de botez, iar ca monah numele de Iorest. A

trăit monahismul la Putna, iar în 1640 a devenit mitropolitul Ardealului. El a avut

mult de furcă datorită lui Gheorghe Rakoczy I şi Geleji Katanalstvan care au făcut

tot posibilul să

introducă calvinismul printre românii ardeleni, dar lupta cea bună dusă de

mitropolit cu însăşi viaţa, care a fost pusă în pericol s-a soldat cu arestarea şi

înlăturarea din scaunul episcopal dar în 1643 a fost eliberat după multe garanţii,

retrăgându-se la Putna unde moare în 1678.

Necazurile românilor ardeleni nu s-au oprit aici alţi nori negri se arătau în

zare, pentru că nu se dorea ortodoxia în Ardeal, orice alte confesiuni dar nu

Ortodoxia. Catolicismul nu s-a putut impune, românii nu-l acceptau şi atunci

trebuia găsit altceva, un compromis, să nu fie nici ortodocşi şi nici catolici.

Compromisul şi-a făcut apariţia sub o formă curioasă, prin faptul că s-a păstrat

ortodoxia dar s-a trecut sub ascultarea Romei. Compromisul acesta nu a adus

privilegiile dorite, pentru românii din contră. S-a văzut prin faptul că mitropolitul

românilor, Atanasie Anghel a fost rehirotonit, la Viena. Lucrul acesta n-a făcut

decât să subestimeze şi să înjosească succesiunea apostolică la ortodocşi, ca si cum

nu ar fi, socotindu-ne un fel de protestanţi. Anii 1699-1702 sunt anii rupturii

românilor în două4, ortodocşii rămânând fără sprijin pentru că nu mai aveau

mitropolitul lor şi nici centrul la Alba-Iulia.

În aceste vremuri de restrişte, printre românii ortodocşi ardeleni îşi face

apariţia o mitropolie ortodoxă în Imperiul Habsburgic de Karlovitz. Aceasta a

apărut tot pe fundalul evenimentelor politice ale timpului. Evident că nu a fost

înfiinţată de dragul ortodocşilor ci din motive de securitate.

Pentru Imperiul Austro-Ungar, la graniţa de sud. Aici s-au aşezat sârbii

ortodocşi şi tot evenimentele politice i-au îndreptat spre graniţa austro-ungară.

Desele confruntări între turci şi habsburgi au dus în 1690 la căderea

Belgradului. Faptul acesta a schimbat starea sârbilor, care îi va face să migreze în

masă în ţinutul imperial. Aceasta s-a datorat faptului că generalul austriac

Picollomini a reuşit să obţină acordul sârbilor şi al Patriarhului de Peci – Ipek

Arsenie III Cernoievici (1690-1706) de a se angaja în războiul anti-otoman şi în a

apăra graniţelor Imperiului5. Astfel în 1690 sârbii migrează în masă (37000 de

familii) în frunte cu Arsenie III la sudul imperiului. Ei au venit exact când Leopol I

(1657-1705) s-a adresat popoarelor balcanice să lupte alături de el împotriva

turcilor, primind în schimb libertatea. Pe baza acestui document Arsenie III cerea

Curţii Vienei prin episcopul Isaia Diakovici de Ienopole:

a) Libertatea credinţei.

b) În capul Bisericii să fie numai un sârb ortodox care să-şi poată

exercitat funcţiunea în condiţii libere.

c) Scoaterea dijbelor şi impozitelor de la preoţi

d) Poporul să fie condus de autorităţile pe care şi le alege singur

Privilegiile acordate de Leopol I la 25 august 1690 şi vor relua în diverse

forme şi în diplomele ulterioare, asigură apărarea de orice altă intervenţie care să

lezeze aceste drepturi. Faţă de cele cerute de Arsenie III mai apar:

- Dreptul de a hirotoni preoţi şi episcopi

- Jurisdicţia asupra mânstirilor

- Zidirea de biserici acolo unde este necesar

- Dreptul de a aşeza preoţi în oraşe şi sate

Împreună cu Patriarhul au luat drumul şi trei episcopi : Teofan de Rudnic,

Gherasim de Zvornik şi Simeon de Belgrad, împreună cu marea mulţime de sârbi.

S-au bucurat de privilegii deosebite din partea Curţii de la Viena, a fost de natură să

întărească elementul sârbesc ortodox în Imperiul Habsburgic. De aceste privilegii

nu au beneficiat însă şi românii din Transilvania, ceea ce explică dezvoltarea

morală, bisericească şi culturală a sârbilor. S-au organizat în cadrul Mitropoliei de

Karlovitz conform promisiunilor leopoldine, pentru ei s-a aplicat, aceasta

datorându-se faptului că erau grănicerii Imperiului.

De privilegiile împăratului Leopol a beneficiat şi Kolonich (1631-1707), care

a ajuns arhiepiscop de Esztergom şi primat al Ungariei, deţinând înainte şi alte

funcţii de stat în Imperiu pentru a atrage pe românii majoritari la catolicism, pentru

că religia lor era tolerată.

Habsburgii au acordat Transilvaniei statutul de Mare Principat cu un guvern

local cu reşedinţa la Sibiu, dar nu deţineau majoritatea catolică. De aceea Kolonich

a trecut la represalii prin forţarea românilor să semneze unirea cu Roma în schimbul

beneficiilor leopoldine. Şi a reuşit cu 38 de protopopi în frunte cu Mitropolitul

Atanasie Anghel, care în 1701 au format Biserica greco-catolică după cum am spus

un surogat, dar din păcate există şi azi, iar acele beneficii au rămas între ghilimele

pentru români. Culmea că această unire a fost şi un fals al Arhiepiscopului de

Esztergom.

Putem spune că Arsenie III prin întemeierea Mitropoliei de Karlovitz a

desfăşurat o activitate bogată prin faptul că a luptat pentru a menţine ortodoxia

printre ortodocşi nu numai la sârbi. A întors de la uniaţie atât pe sârbi cât şi pe

români. A reuşit să treacă peste Kolonich când a cerut aprobarea pentru şapte

eparhii sufragane printre care şi în Ardealul românesc, Timişoara, Oradea, Sighet

dar şi în Ungaria mai ales că el a şi hirotonit episcopi. S-a intitulat cap suprem al

Bisericii greceşti, româneşti şi sârbeşti din toată Ungaria, Croaţia, Dalmaţia şi toate

provinciile de hotar.

Apariţia Episcopiei Aradului

Aceasta arată legătura românilor ardeleni ortodocşi cu Mitropolia de

Karlovitz a avut loc încă din perioada de înfiinţare şi organizare a acesteia.

Legăturile au continuat pentru că Patriarhul Arsenie III a început să călătorească

mereu pentru a întări pe credincioşii ortodocşi să nu adere la uniaţie, flagelul

timpului11. Influenţa asupra romînilor ardeleni-ortodocşi s-a extins nu numai în

Banat ci şi în Arad şi Bihor prin hirotonia şi numirea unor episcopi sârbi în aceste

eparhii. Evenimentul cel mai important a fost mutarea scaunului vlădicesc de la

Ineu(Ienopole) la Arad. Am amintit faptul că împăratul Leopold I a aprobat la

cererea patriarhului Arsenie III confirmarea a şase episcopi în anul 1695, printre

aceştia fiind: Isaia Diacovici al Timişoarei şi Ienopolei şi Efrem Banianin al

Oradiei şi Agriei.

Se pare că episcopul Isaia şi-a avut reşedinţa la Ineu chiar înainte de 1690 ca

urmaş ai episcopilor; Matei, Sava şi Loghin. El a făcut parte din delegaţia de sârbi

care s-au strămutat la graniţa Imperiului în sudul Ungariei şi Croaţiei şi ca o

recunoaştere pentru faptul acesta a fost investit atât episcop de Timişoara cât şi de

Ineu.

Motivele adevărate ce l-au determinat pe Isaia să se mute la Arad nu se

cunosc, se pare că Răscoala lui Francisc Rakoctzy, care dorea independenţa

Transilvaniei lucru nereuşit, l-a determinat să se stabilească la Arad fiind mai

apărat, fiindcă în acea parte erau trupele imperiale. Avea însă şi o moşie la Arad şi

alte averi şi de aceea s-a stabilit în 1700 în această eparhie. El a pus bazele

episcopiei de Arad, unde majoritari erau românii. În 1702-1704 s-a construit o nouă

biserică cu hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”.

Prin aceasta Aradul a devenit un centru deosebit de însemnat bisericesc-

ortodox unde mai existau şi sârbi dar nu numeroşi.

Datorită episcopiei dezvoltate Uniaţia nu s-a putut răspândi printre români şi

sârbi, aceştia păstrându-şi ortodoxia. Episcopia nu ţinea numai cât judeţul Arad, se

întindea şi în judeţele Ciongrad, Cenad şi Bichiş.

Episcopul Isaia a păstorit Aradul puţin timp, pentru că în 1706 patriarhul de

Karlovitz Arsenie III moare, cu regretul că nu şi-a văzut visul cu ochii ca sârbii să

se întoarcă în ţara lor de unde au emigrat, dar a lăsat în urma s-a o biserică bine

organizată, este ales mitropolit în locul său a stat doar câteva luni murind la Viena

după ce împăratul Iosif I (1765-1790) l-a confirmat în scaunul vacant.

Trebuie amintit că după moartea lui Isaia Diakovici episcopul Ştefan

Metohiats a condus mitropolia de Karlovitz ca locţiitor şi abia în 1710 a fost ales

mitropolit Sofronie Podgoriceanin (1710-1717) fost episcop de Slavonia.

Gramata emisă de patriarhul Calinic I de Peci pentru un nou mitropolit este o

dovadă de necontestat că Mitropolia de Karlovitz a fost autonomă.

Până în 1710, scaunul de Arad a rămas vacant când a fost numit Ioanichie

Martinovici, deşi sârbii îl doreau şi au rugat pe împărat să fie numit Vasile Raici.

Ioanichie până în 1721 când a murit a păstorit atât în Arad, dar a trecut şi în Bihor

fapt ce face să fie arestat în 1714, ca să scape a semnat o mărturisire în româneşte şi

sârbeşte de unire dar n-a mai trimis una oficială în

latină aşa cum a cerut Kebell arhiepiscop de Esztergom. Pentru iscălitura

dată a trecut şi în Bihor fapt ce face să fie arestat în 1714, ca să scape a semnat o

mărturisire în româneşte şi sârbeşte de unire dar n-a mai trimis una oficială în latină

aşa cum a cerut Kebell arhiepiscop de Esztergom. Pentru iscălitura dată a primit

împuternicire de la Curtea din Viena să păstorească asupra Oradei şi Hălmagiului

formalitatea semnăturii i-a dat posibilitatea de a mărturisi şi apăra învăţătura

ortodoxă de prozelitismul catolic. Aradul a fost păstorit de sârbi până în 1815 când

ultimul episcop sârb a fost Pavel Avacumovici 1786-1815 cu merite deosebite

pentru cultură. A deschis o şcoală românească pedagogică în 1812, a zidit o nouă

catedrală episcopală în 1814. Pe lângă acestea a hirotonit şi mulţi candidaţi la

preoţie pentru Transilvania, aceasta datorită faptului că scaunul episcopal de Sibiu

între 1796 şi 1811 a rămas vacant.

Sârbii în număr de 4 au condus şi pe românii din Transilvania cu aprobarea

împărătesei Maria Teresa din 1761, unul având reşedinţa la Răşinari iar ceilalţi la

Sibiu şi aceasta după 1701 când s-a produs unirea cu Roma au rămas fără mitropolit

cât şi fără reşedinţă. Se poate spune că atât Aradul, cât şi Timişoara dar şi

Transilvania cu sediul la Sibiu au fost conduşi de sârbi până în 1810-1815 când a

fost numit episcop român Vasile Moga 1810-1845, după ce scaunul episcopal de

Sibiu a stat vacant 14 ani. Abia în 1864 românii din Transilvania au avut

mitropolitul lor în persoana lui Andrei Şaguna, care la 25 decembrie primea cadou

de ziua sa de la Curtea Vienei aprobarea mitropoliei.

Educaţia dar mai ales formarea clerului ortodox mai ales în Imperiul

Habsburgic a constituit o preocupare permanentă pentru ierarhii de Karlovitz.

Învăţămâtul în Timişoara şi Arad

Educaţia dar mai ales formarea clerului ortodox mai ales în Imperiul

Habsburgic a constituit o preocupare permanentă pentru ierarhii de Karlovitz.

S-a simţit nevoia unei noi formări cu salt calitativ pentru a face faţă clerului

catolic. Să ajungi să ai un învăţământ bine pus la punct, ai nevoie de o serie

întreagă de resurse atât materiale cât şi spirituale.

Abia spre sfârşitul secolului XVIII s-a înfiinţat o şcoală teologică superioară

la Karlovitz din timpul patriarhului Arsenie III şi mitropolitului Isaia Diakovici

cerea în 1698 şi 1706 înfiinţarea unui gimnaziu şi a altor instituţii.

Deşi autorităţile au refuzat totuşi şcolile s-au înmulţit în jurul mânâstirilor,

bisericilor şi cu deosebire în centre mai dezvoltate economic: Buda, Timişoara,

Novi Sad, Lugoj, Caransebeş.

În 1739 episcopul de Timişoara, Nicolae Dimitrievici şi Isaia Antonovici de

Arad solicitau autorităţilor vieneze aprobarea pentru înfiinţarea unui fond special în

vederea construirii unui seminar pentru pregătirea preoţilor din Banat şi Crişana.

Eforturile au continuat în timpul mitropolitului Pavel Nenadovici de

Karlovitz care a reuşit să asigure o bază materială solidă pentru întreţinerea şcolilor.

Şcoala mitropolitului Pavel Nenadovici a fost frecventată şi de românii din

Ardeal şi chiar de cei din Râmnic în perioada când Oltenia era sub stăpânire

habsburgică. În afară de şcoala centrală de Karlovitz în acea vreme mai funcţionau

şi altele la Novifad şi la Arad aceasta din urmă a fost înfiinţată de episcopul Sinesie

Jinadovici (1751-1761).

În anul 1768 existau în Banat 77 de institutori naţionali români şi sârbi iar în

1788 numărul lor a crescut la 2000. Influenţa învăţământului de la Karlovitz a

început să scadă prin faptul că românii ardeleni care doreau să devină preoţi se

pregăteau la şcoala română din Sibiu înfiinţată în 1785 de Dimitrie Eustatievici.

O şcoală superioară cu profil teologic a fost înfiinţată la Timişoara pentru

întreg imperiul. Episcopii Nicolae Dimitrievici şi Isaia Antonovici de

Arad în 1739 cereau cele necesare pentru construirea seminarului teologic,

cerere înoită în 1747 de episcopul George Popovici. Construcţia a început în1746,

dar după trei ani a fost oprită de împărăteasa Maria Teresa (1745-1765) şi abia în

1785 Iosif al II-lea(1765-1790) semna decretul pentru înfiinţarea seminarului

ortodox de la Timişoara pntru sârbi şi români. Planul nu a fost dus la bun sfârşit

deaorece în 1790 împăratul moare.

Din cele relatate se poate spune că legăturile românilor ardeleni ortodocşi cu

Mitropolia de Karlovitz au fost benefice pentru păstrarea ortodoxiei, dar a înfrânat

foarte mult elementul românesc de a fi la conducerea eparhiilor române. Aradul a

avut meritul său prin eforturile pe care le-a dus de a fi un centru eparhial cu o mare

responsabilitate faţă de românii ortodocşi majoritari şi din zona Crişanei. Deşi

majoritari românii în Arad conducerea episcopiei au avut-o sârbii, apărătorii

graniţei Imperiului Habsburgic.

Uniaţia n-a avut efectul scontat pentru că în timpul Mariei Teresa doar patru

iobagi au dorit uniaţia restul nu, un exemplu demn de putere de caracter al

ierarhilor şi poporului român ortodox din Arad. La Arad a luat fiinţă o şcoală

pedagogică. Episcopii sârbi de Arad au cerut cu insistenţă şcoli pentru românii

ortodocşi, deşi au avut merite sârbii în conducerea eparhiei nu se puatea ca tot

timpul ei să conducă şi astfel începând cu anul 1812 Eparhia Aradului este condusă

de români aşa cum şi în 1810 Episcopia Transilvaniei s-a bucurat de aceiaşi soartă.

BIBLIOGRAFIE:

1. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, I.B.O.R., vol. II, Bucureşti,

1992.

2. Ion Rămureanu, I.B.U., Bucureşti, 1995.

3. Milan Seşan, „Biserica Ortodoxă în veacul al XVIII-lea până

astăzi”, în Mitropolia Ardealului, nr.1-2, 1964.

4. J. Bois, Articolul Karlovitz, Dicţionaire de Theologie catolique, II, Paris, 1923, col. 1755-1758.

5. N. Floca, „Vechile legislaţii Transilvănene”, în Mitropolia

Ardealului, nr. 7-9.

6. N. Iorga, Istoria Românilor din Ardeal şi Ungaria, Bucureşti,

1915.

7. E. Hurmuzaki, Documente privitoare la Istoria românilor V,

Bucureşti, 1985-1913.

8. Mircea Păcurariu, Politica statului Ungur faţă de Biserica

românească din Transilvania în perioada dualismului, 1918.

9. P. Radu, D. Onciulescu, Contribuţii la istoria învăţământului în Banat, Bucureşti, 1977.

10.Georghe Cotoşman, Isaia Antonovici, în Mitropolia Banatului,

nr. 1-2, 1957.

11. Silviu Ianoichi, Relaţii bisericeşti română sârbice în secolul

XVII-XVIII, Teză de doctorat, în B.O.R., nr. 7-8, 1979.

Situaţia Bisericii în lume în sec XI-XV

În primele secole de viaţă creştină, "sinoadele ecumenice şi strădaniile

unor împăraţi bizantini întăriseră în oameni credinţa că fac parte cu toţii dintr-

o singură Biserică, întemeiată la Cincizecime de Mântuitorul. în secolele

următoare, această conştiinţă a unităţii va fi pusă la grele încercări. în fond,

urmările actului nefericit de la 16 iulie 1054 n-au apărut imediat. După

înstrăinarea dintre Apus şi Răsărit va duce, nu peste mult timp, la acţiuni de

adevărată "răcire a dragostei dintre mulţi". Cucerirea şi devastarea capitalei

bizantine în 1204 de către cruciaţi, precum şi mentalitatea de asalt misionar, cu

care Apusul catolic privea spre Răsăritul ortodox, ameninţat tot mai mult de

turci, sunt destul de concludente în această privinţă" Anul 1071 a adus pentru

Europa de sud-est şi pentru Asia apuseană în general lovituri grele. în acel an

statul de curând înfiinţat al normanzilor din sudul Italiei ocupă cetatea bizantină

Bari şi va presa apoi ameninţător, vreme de peste două veacuri să ocupe Epirul,

Macedonia şi chiar Bizanţul. Dar cea mai zdrobitoare pierdere o aduce

înfrângerea din 26 august 1071 de la Mauzihiert (Malazgirt) în Armenia, în

urma căreia turcii selgincizi întemeiază "sultanatul de Iconium" care s-a

menţinut până la 1307, când a fost înlocuit cu "sultanatul osmanic", numit aşa

după numele turcului Osman.

În secolul al XIl-lea, împăraţii din dinastia Comnenilor, Alexios I

Comnen(1081-1118) şi fiul său loan al ll-lea Comnen (1118-1143) au

reuşit să recucerească o parte din teritoriile pierdute în Asia Mică.

În urma gravei înfrângeri suferite de împăratul Manuel I Comnen

(1143-1180) în lupta de la 17 septembrie 1176 la Hyriokephalon, în Frigia, din

partea turcilor, sub conducerea lui Kiligs Arslan, bizantinii au pierdut într-o

singură zi tot ce câştigaseră mai înainte. în situaţia aceasta turcii n-au mai putut fi

scoşi din centrul Asiei Mici.

În 1185, fraţii vlahi (români) Petru şi Asan, din sudul Dunării s-au

revoltat contra Imperiului bizantin, în timpul împăratului Isac al ll-lea

Anghelos (1185-1195), din cauza grelelor impozite impuse vlahilor şi

bulgarilor, şi au înfiinţat Imperiul româno-bulgar între Dunăre şi munţii Haemus

(Balcani) cu capitala la Târnovo, situată pe râul Iantra, pe versantul de nord al

munţilor Balcani.

O situaţie mai gravă a survenit pentru Imperiul bizantin şi

Patriarhia Ecumenică la începutul secolului al Xlll-lea. La 13 aprilie 1204,

cavalerii latini ai cruciadei a IV-a au cucerit Constantinopolul, pe care l-au

jefuit în mod barbar trei zile şi trei nopţi, în timpul împăratului Alexios

Murzuflos (1204) şi au înfiinţat Imperiul latin de Constantinopol sub

conducerea lui Balduin I de Flandra (1204-1205). Restul Imperiului bizantin a

fost împărţit, după sistemul feudal occidental, în mai multe formaţiuni politice

ca regatul de Tesalonic, ducatul Atenei şi al Tebei, principatul Ahaiei sau

Moreei, vechiul peloponez cu capitala la Mistra şi altele mai mici.

Grecii s-au retras în Asia Mică unde au înfiinţat Imperiul grec de

Niceea. Aici s-a stabilit şi Patriarhia Ecumenică de la 1208 până la 1261, când

s-a mutat la Constantinopol. Bizantinii mai stăpâneau în Europa, despotatui de

Epir, iar în nord-estul Asiei Mici "Imperiul grec de Trebizonda", care s-a

menţinut până în anul 1461, când a fost cucerit de sultanul Mahomed al ll-lea

Cuceritorul (1451-1481) şi integrat în Imperiul Turc.

Această fărâmiţare a Imperiului bizantin este una din cauzele majore

care a contribuit la căderea Constantinopolului sub turci la 29 mai 1453.

Imperiul bizantin restaurat n-a mai putut avea strălucirea din trecut, fiind

ameninţat încontinuu de duşmani agresivi: sârbii, vlaho-bulgarii, veneţienii,

turcii, regele Neapolului şi papii de la Roma.

Pentru a scăpa de pretenţiile papei Grigore al X-lea (1271-1276) şi

de ameninţările lui Carol de Angon, "împăratul Mihail al VlII-lea Paleologul a

trebuit să recunoască în conciliul unionist de la Lion, din 6 iulie 1274,

"unirea dintre Biserica de Răsărit şi Biserica de Apus" şi supremaţia

scaunului papal. Această "unire" va fi însă denunţată de urmaşul lui Mihail al

VlII-lea Paleologul, Andronic al ll-lea Paleologul spulberându-se astfel

pretenţiile papei Grigore al X-lea la supremaţia universală în Biserică."

În răsărit, însă, cel mai mare pericol pentru imperiul Bizantin

eracontinuare turcii. în 1354, turcii trec pentru prima dată în Europa, în mare

măsură şi din greşeala politică a bizantinilor, şi se stabilesc la Galipoli.

Peste 10 ani, sultanul Murad I (1359-1389) şi-a mutat capitala, în 1365, la

Adrianopol, cu scopul de a cuceri popoarele din Peninsula Balcanică.

În lupta de la Cosovopolje, din 15 iunie 1389, armata otomană,

sub conducerea lui Murad I, a înfrânt oastea sârbă, la care au participat şi

ostaşi români trimişi de domnul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân (1386-

1418), condusă de despotul Lazăr (1371-1389), care a pierit în luptă, încât sudul

Serbiei a căzut sub dominaţia turcilor. Cuceririle turcilor din Balcani

continuară. La 17 iulie 1393, taratul Bulgar de Târnovo, condus de Jean Sisman

(1371-1393), a fost cucerit de sultanul Baiazid I llderim (1389-

1402). Trei ani mai târziu, în lupta de la Nîcopole, din 25 septembrie

1396, cruciada creştină compusă din cavaleri occidentali, unguri şi ostaşi ai

Ţării Româneşti conduşi de Mircea cel Bătrân, a fost înfrântă de turci sub

conducerea lui Baiazid I Fulgerul.

În urma acestei înfrângeri, în 1396, taratul bulgar de Vidin, condus

de loan Sracimir (1371-1396), a fost cucerit de turci, încât întreaga Bulgarie a

rămas sub dominaţia turcilor până la războiul româno-ruso-turc din 1877-

1878, încheiat prin pacea de la Berlin din 1-17 iulie 1878.

Datorită înfrângerii suferite de turci în 1402, în lupta de la Ancara,

din partea mongolilor lui Tarmelan sau Timurienk (1336-1405), când sultanul

Baiazid I Fulgerul a fost făcut prizonier şi purtat într-o cuşcă, "Bizanţul a

putut respira uşurat timp de douăzeci de ani."

În 1421 însă, sultanul Murad al II-lea (1421-1451) reluă ofensiva

şi în 1430 cuceri Tesalonicul, cumpărat de către veneţieni de la bizantini. De

190

asemenea, în lupta de la Varna din 10 noiembrie 1444 la care au participat

ungurii, polonii şi românii, organizaţi în cruciada de la Varna, armata

creştină a fost înfrântă de turci. în urma acestui dezastru, turcii n-au mai putut

fi alungaţi din Europa. La 29 mai 1453, sub conducerea sultanului Mahomed

al ll-lea, turcii reuşesc să cucerească Constantinopolul (1451-1481), care se

află până azi sub stăpânirea lor. Patriarhia Ecumenică sub turci s-a aflat într-o

situaţie dintre cele mai grele.

Creştinii din Balcani şi din Răsăritul apropiat au trăit în condiţii dintre

cele mai grele în lunga stăpânire turcească.

Realizarea autocefaliei Rusiei Fărâmiţarea feudală a avut urmări şi

asupra ţinuturilor ruseşti, dintre care principatul cei mai vestic, cel de

la Halici (declarat independent în 1141) se va uni mai târziu cu cel de la

Vladimir-Volinsk, având un timp în ascultare şi pe cumanii care trăiau în

părţile Moldovei. în secolul al XlV-iea, va ajunge sub stăpânirea regalităţii

catolice ungare, iar de la începutul secolului al XV-lea sub stăpânire

polonă. în rest, statul rusesc de la Kiev va fi zdrobit de tătarii lui Bătu şi

Gingis-han (Temugin) (1223, 1237-1241), cea mai mare parte din teritoriul

rusesc rămânând sub dominaţia hanilor din Hoarda de Aur sau Kipciak, având

capitala la Sărai, pe Volga, până în 1480, când, în urma luptelor de "adunare a

pământurilor ruseşti", marele prinţ Ivan al lll-lea (1462-1505) s-a eliberat şi a

unificat statul rus de mai târziu. Biserica Rusă a jucat un mare rol în tot acest

răstimp, declarându-se şi ca autocefală în 1448 întrucât, sub presiunea

împrejurărilor, fostul mitropolit al Kievului, Isodor, grec din Morceo

(Peloponez), a trecut la catolicism, ajungând cardinal.

Statele maghiar şi polonez "s-au dovedit fidele politicii de mână

forte, ducând lupte de cruciadă împotriva «schismaticilor» ruteni, sârbi

191

şi români care-şi avuseseră din vechime mănăstiri şi organizaţii voievodale şi

bisericeşti proprii". Clerul catolic din ambele ţări a făcut din plin cauză

comună cu statul feudal al vremii, cu toate că, în veacul al XV-lea, atât în

Polonia, prin lupta contra cavalerilor teutoni, cât şi în Ungaria, prin lupta

contra latifundiarilor sub lancu de Hunedoara şi sub Matei Corvinul (1458-

1490), "orientarea politică şi bisericească a celor două ţări a fost mai puţin

extremistă". Dar deznodămintele fatale nu vor întârzia să se arate: pentru

Ungaria, dezastrul de la Mohâcs (din 29 august 1526), ca urmare a anarhiei

feudale, iar pentru Polonia, alipirea la Rusia a ruşilor şi rutenilor sub

conducerea cazacilor.

În Germania, împăraţi ca Henric al Vl-lea (1190-1197), Frederich al

ll-lea (1215-1250) au urmărit, începând din 1056 până la 1254, planuri

măreţe de reconstituire a vechiului Imperiu roman de genul lui Justinian (527-

565) sau al lui Carol cel Mare (768-814), mai ales că prin căsătorii cu

prinţese bizantine şi apoi normande se credeau îndreptăţiţi şi la tronul

Bizanţului. "Papii au dejucat însă toate planurile lor, răsturnând pe împăraţii

din Casa Hohenstaufen (1138-1268), militând pentru independenţa oraşelor

italiene, care fuseseră nominal supuse Germaniei, până la urmă, dintr-o

ierarhie fidelă tronului, papii au făcut un puternic instrument de dominare

centralistă papală"ei*).

În acelaşi timp Anglia şi Franţa au luat cu totul o altă dezvoltare.

Prin cucerirea normandă din 1066, cu binecuvântarea papei Alexandru al ll-

lea (1061-1073), fapt pentru care i-au fost recunoscute Bisericii toate

privilegiile, Wilhelm I Cuceritorul (1027-1087), apoi, prin căsătoriile

urmaşilor lui, şi prin regii angevini, numiţi în Anglia plantageneţi (1154-

1485), regii Angliei au ajuns să stăpânească, pe lângă teritoriul Marii

Britanii, mai mult de jumătate din Franţa. In felul acesta regii Angliei, deşi

192

erau vasali regelui francez, stăpâneau o suprafaţă care întrecea de două ori

pe cea a suzeranilor lor francezi. Ca urmare, au fost conflictele armate

minatate între cele două ţări, culminând cu războiul de 100 de ani (1338-

1453). Franţa, în schimb, "a ştiut să întărească temeinic o dinastie în stare să

unifice întreg teritoriul ţării, dar în acelaşi timp să păstreze şi o apreciată

libertate de acţiune faţă de politica centralistă papală"

În 1214, ia Bouvines, regele Filip August (1180-1223) înfrânge cu

ajutorul negustorilor, o întreagă coaliţie internaţională, iar alt rege, Filip al IV-

lea cel Frumos (1285-1314), câştigă nu numai o răsunătoare biruinţă asupra

teocratiei papale, ci, printr-o tenace politică financiară, asigură ţării sale cea

mai mare prosperitate prefaţându-l astfel hegemonia din epoca modernă, în

1477, Franţa devenise cea mai bogată ţară europeană.

Spania trăia şi ea bucuria unificării: în 1212, Castilia, Aragonul şi

Nevada înfrângeau, după 700 de ani, pe mauri. Cu toate că şi pe aici se

adunau -ca şi în Franţa şi în Anglia - cortes-urile pentru aprobarea

impozitelor, Spania fiind îndrumată, timp de peste 200 de ani, mai mult de

episcopi şi de călugări, până ce, abia pe la 1490, se va consolida în interior.

Portugalia fusese eliberată de sub mauri la 1143 de către cruciaţi, şi

de atunci ţara se dezvoltă continuu, ajungând, mai ales în veacul XV, să

întreprindă mari expediţii de navigaţie. în 1480, celebrul navigator

portughez Bartolomeo Diaz reuşi să înconjoare Africa de la capul Bunei

Speranţe.

Dintre ţările nordice, Danemarca pare a fi ajuns mai repede la o

înflorire economică şi spirituală, reuşind să încheie pe la 1397, sub egida

reginei Margareta (1353-1412), o uniune personală a celor trei ţări nordice:

Danemarca, Norvegia, Suedia. Episcopiile de Lund (1104) pentru

193

Danemarca, Trandhiem (1152) pentru Norvegia şi Uppsala (1162) pentru

Suedia, erau principalele centre de unde se va coordona viaţa bisericească şi

misionară peste întreaga regiune baltică şi până în Islanda şi Groenlanda

Configuraţia creştinismului după al II-lea Război

Mondial (rapoarte interioare)

Timp de peste o mie de ani, cu toate luptele şi certurile de

credinţă, cu toate antagonismele şi pretenţiile de întâietate şi dominaţie la

conducerea Bisericii, creştinismul şi-a păstrat unitatea sa. Schisma împlinită

la 16 iulie 1054, prin punerea pe Sfânta Masă din Catedrala Sf. Sofii, în

timpul Sfintei Liturghii de către cardinalul Humbert, a anatemei împotriva

Patriarhului ecumenic Mihail Celularie şi a Bisericii ortodoxe a rupt unitatea

Bisericii în două. Se credea că ruptura Bisericii ar fi putut rămâne numai la

atât. Dar, Biserica romano-catolică, se rupe de tradiţie şi lăsându-se cucerită

din ce în ce mai mult de un spirit inovator, potrivnic adevăratei credinţe şi

ademenită de interese materiale şi politice, care cu timpul au început să

copleşească preocupările ei spirituale, a fost încă o dată pricina unei noi şi

mari rupturi, de astă dată ivită chiar în sânul ei, fiind cauza directă şi imediată

a marii Reforme protestante din secolul al XVI-lea. Biserica lui Hristos se

prezintă deci fărâmiţată în trei mari ramuri: Biserica ortodoxă sau

răsăriteană, Biserica romano-catolică sau occidentală şi Biserica

protestantă.

La rândul său, "protestantismul, datorită exceselor

individualismului orgolios şi egocentrismului său, principiu adoptat atât în

interpretarea credinţei cât şi în disciplina Bisericii" s-a împărţit în alte

194

fracţiuni creştine ca: Biserica evanghelică sau lutherană, Biserica reformată

sau calvină,

Biserica zwingliană şi, ca o ramură aparte, destul de importantă,

Biserica anglicană, fără să mai amintim de numeroasele secte din sânul

protestantismului.

Biserica ortodoxa. Numele de Biserică orientală sau

Biserica Răsăritului pe care îl poartă Biserica noastră, indică mai mult

poziţia geografică pe care o ocupă ea în sânul creştinismului. Numele pe care

îl dăm noi înşine şi care aproape s-a generalizat, este de Biserică ortodoxă,

pentru a o distinge de celelalte confesiuni creştine, care s-au depărtat de la

învăţătura apostolică şi de la tradiţia creştină. Aşa cum se prezintă ea

astăzi, deşi Biserica ortodoxă este împărţită în mai multe biserici

autocefale, formează o singură unitate de credinţă şi disciplină

bisericească, cu unele diferenţieri locale, care se referă mai mult la

organizarea internă a Bisericii autocefale. "Biserica ortodoxă este leagănul

creştinismului şi vatra din care a ţâşnit flacăra credinţei, care avea să se

răspândească în toată lumea". Într-adevăr, pe teritoriul pe care s-a dezvoltat ea

se află ludeea şi ierusalimul, locul în care S-a născut, a învăţat, a pătimit şi a

înviat Mântuitorul, locul în care au predicat mai întâi Apostolii, locul de

pelerinaj şi de veneraţie de-a lungul istoriei pentru toţi creştinii. Două dintre

cele mai strălucite culturi, iudaismul şi elenismul, au înflorit pe teritoriul pe

care s-a dezvoltat mai în urmă Biserica ortodoxă.

În Asia-mică, într-o lume iudeo-eienă, au predicat cei mai mulţi

dintre Apostoli, iar în Grecia şi Macedonia, aproape pe teritoriul

etnografic al

195

strămoşilor noştri, cel mai mare dintre Apostoli, Sfântul Pavei, precum

şi Apostolii Petru şi Andrei. în Orientul ortodox s-au născut şi au înflorit toate

ramurile ştiinţei şi culturii teologice; aici au trăit cei mai geniali părinţi ai

Bisericii care au lăsat monumentala literatură patristică, din izvorul căreia se

adapă azi toate ramurile creştine. în Orient s-au ţinut toate sinoadele

ecumenice şi cele mai multe dintre sinoadele locale care au stabilit definitiv

norma creştină.

"Epoca de glorie a Ortodoxiei se încheie cu victoria apărătorilor

cultului icoanelor asupra adversarilor iconoclaşti. Ivirea Islamismului pe

teritoriul său a fost pentru ea cea mai gravă lovitură şi a adus ruina aproape

totală a Patriarhiilor de Alexandria, Ierusalim şi Antiohia, pentru ca, până la

urmă, să cadă însuşi Constantinopolul, gloria Bisericii ortodoxe".

Urmează în perioada aceasta, din punct de vedere intern, seria

de

polemici şi certuri cu Biserica romano-catolică, care s-au încheiat prin

ruptura definitivă din 16 iulie 1054. încercările de unire care au urmat

acestei rupturi şi care s-au sfârşit abia în ajunul căderii Constantinopolului sub

turci, în 1453, n-au ajuns la nici un rezultat. Explicaţiile cruciaţilor pentru

cucerirea Locurilor Sfinte, care s-au purtat pe teritoriul bizantin mai rău decât

arabii mahomedani, au mărit şi mai mult şanţul care despărţea cele două

Biserici. Ultima încercare de unire din 1438-1439 de la Ferara-Florenţa, care

părea că asigurase, la un moment dat, victoria catolicismului asupra Orientului,

a mărit şi mai mult indignarea Bisericii orientale. De altfel, marele cataclism al

statului bizantin a dus o dată cu prăbuşirea sa şi ruina speranţelor papale de a

mai pune vreodată stăpânire pe Orientul ortodox). Biserica ortodoxă s-a

eliberat definitiv de sub stăpânirea turcească. Ortodoxia a înflorit cu

strălucire în Ţările Române şi la popoarele slave. De la începutul secolului

196

al XlX-lea, popoarele ortodoxe balcanice au reuşit să se elibereze de asuprirea

turcească, încât Bisericile ortodoxe au început să strălucească din nou.

Se poate vorbi de patru trepte ale vieţii ortodoxe în lume:

1. Pe prima treaptă stau patriarhatele istorice: Constantinopol,

Alexandria,

Antiohia şi ierusalim, care se află în ţări dominate de musulmani, arabi şi

turci, cu excepţia Ierusalimului care din 1947 se află în statul Israel,

recunoscut prin votul Naţiunilor Unite.

2. Pe treapta a doua stau Bisericile autocefale naţionale, pe

deplin

independente, cum sunt Bisericile din insula Cipru, din fosta Uniune

Sovietică, din iugoslavia, România, Grecia şi Bulgaria în care populaţia este în

majoritate ortodoxă.

3. Pe a treia treaptă se află Bisericile ortodoxe din Cehoslovacia,

Polonia şi Finlanda, care au un statut de autocefalie şi autonomie, dar se află în

ţări în care populaţia nu este în majoritate ortodoxă.

4. A patra categorie o formează Bisericile ortodoxe din diasporă.

«Accentuarea tot mai pronunţată a caracterului naţional al fiecărei Biserici

Ortodoxe locale n-a dus, cum ar fi trebuit, la o mai mare apropiere a lor.

Este adevărat că respiraţia ecumenică a Ortodoxiei a fost deseori

îngreunată de tensiunile politice, naţionale şi economice, care au

împiedicat colaborarea lor mai intensă. De aceea, ierarhi şi teologi de

seamă din sânul Bisericilor ortodoxe şi-au exprimat deseori, prin scris şi viu

grai, dorinţa ca între Bisericile ortodoxe autocefale să se creeze un spirit de

197

apropiere şi colaborare mai intens, pentru menţinerea unităţii spirituale şi

disciplinar-canonice a întregii Ortodoxii.

Este adevărat că în faţa marilor probleme care s-au ivit în cursul perioadei

de la 1800 până astăzi, Bisericile ortodoxe au acţionat unitar, îndeosebi în

raporturile lor cu Biserica romano-catolică, cu Biserica anglicană, cu

Biserica vechilor catolici, cu Bisericile vechi orientale, cu Bisericile

protestante, precum şi în cadrul mişcărilor ecumenice, cu care au colaborat încă

de la înfiinţarea ei, din 1920.

Ţările Române îndeosebi au continuat să sprijine Bisericile creştine

din Balcani şi Orientul Apropiat. în secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea,

mulţi ierarhi ortodocşi din Imperiul otoman şi-au găsit scăpare şi adăpost de

frica turcilor, în Ţara Românească şi Moldova. Spre exemplu, "vestitul

episcop bulgar Sofronie de Vraţa (+1813), cel dintâi care a tipărit o carte în

limba bulgară, după o păstorie de trei ani la Vidin, pentru a scăpa de urgia

turcilor şi, pentru a-şi găsi liniştea, a trecut, în 1803, în Ţara Românească. El

s-a stabilit în Bucureşti pentru restul vieţii, unde nepoţii săi după soră, Ştefan şi

Atanasie Vogoride, învăţau la Academia Românească de la "Sfântul Sava". El

mărturiseşte că "la Bucureşti a fost primit ca un frate" de mitropolitul

Dositei Filitti al Ungrovlahiei (1793-1810). în Bucureşti s-a ocupat de

traducerea de cărţi bisericeşti în limba bulgară, din care unele Ie-a tipărit.

În timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, episcopul

Sofronie a desfăşurat o intensă activitate pentru dezrobirea compatrioţilor săi

bulgari, fiind membru şi mai apoi preşedinte al Comitetului bulgar de

eliberare înfiinţat în Bucureşti. A murit în 1813, fiind înmormântat la

mănăstirea Mărcuţa clin Bucureşti"

198

La Bucureşti, s-a tradus şi s-a tipărit pentru prima dată în limba bulgară în

iulie 1828, de către Petre Sapunov din Treavna Bulgariei, refugiat în Ţara

Românească, "Noul Testament", cu binecuvântarea şi ajutorul mitropolitului

Ungrovlahiei Grigorie al IV-lea Dascălul (1823-1834). Tot la Bucureşti au

trăit şi unii dintre ierarhii şi teologii greci până la 1850.

Colaborarea interortodoxă s-a menţinut şi prin studenţii teologi care au

fost trimişi la studii în diferite centre ortodoxe: insula Halki, lângă

Constantinopol, Atena, Moscova, Petrograd, Kiev. Astfel, mitropolitul Neofit

al Ungrovlahiei (1840-1849) a trimis, în cursul anului 1844, cinci tineri

români la seminarul "Rizarion", ce s-a deschis la Atena, la 16 mai 1844,

prin dania lăsată de G. Rizaris (1 iunie 1844). Tot mitropolitul Neofit al

Ungrovlahiei a trimis, în septembrie 1847, şapte tineri să studieze la

seminariile duhovniceşti din Rusia, trei la Moscova şi patru la Petersburg.

Schimbările de studenţi teologi dintre ţările ortodoxe au fost reluate

după primul Război mondial (1914-1918) şi s-au intensificat după cel de-al

doilea Război mondial (1939-1945). După primul şi al doilea Război mondial,

colaborarea Bisericilor ortodoxe surori s-a intensificat în cadrul mişcării

ecumenice prin participarea delegaţilor tuturor Bisericilor ortodoxe la

diferite conferinţe intercreştine, prin schimbul de profesori ortodocşi şi, mai

ales, prin conferinţele panortodoxe din secolul al XX-lea.

Pelerinajele la Locurile Sfinte, făcute de clericii şi credincioşii

diferitelor Biserici ortodoxe au contribuit de asemenea la cunoaşterea

reciprocă.

Institutele de cercetări teologice şi istorice create la Constantinopol şi

în Palestina de către Biserica ortodoxă rusă, apoi diferite biserici greceşti

rămase în toate capitalele şi oraşele mari comerciale din Balcani şi Rusia,

aşezămintele filantropice din Palestina şi cele 20 de mănăstiri mari din

199

Muntele Athos, care au rămas până astăzi un centru panortodox, au

contribuit în largă măsură la menţinerea unităţii şi spiritului ecumenic al

Ortodoxiei.

Trebuie să recunoaştem însă că s-au ivit şi dificultăţi serioase, create

de războaie, provocate, e drept, mai ales de imperialismul "statelor mari", dar

uneori au fost pornite şi din şovinism şi ură politică dintre ţările ortodoxe,

însă, de exemplu, războiul balcanic din 1912-1913 a învrăjbit toate

popoarele ortodoxe din aceste părţi, încât în urma lor s-au înveninat şi

raporturile interbisericeşti.

"Conflictul ivit între Patriarhia Ecumenică şi Biserica bulgară, care a

durat din 1872 până la 25 februarie 1945, când a fost ridicată schisma bulgară,

a menţinut în acest timp o atmosferă de încordare, îndeosebi între Bisericile

slave ortodoxe şi patriarhatele greceşti.

Toate conferinţele panortodoxe din secolul al XX-lea şi-au pus

problema unei mai strânse colaborări între ele pentru refacerea unităţii

panortodoxe, în vederea acestui scop, mulţi ierarhi superiori şi teologi de

seamă au propus căutarea unui centru unitar pentru întreaga Biserică ortodoxă,

fie la Constantinopol, fie la Ierusalim, fie într-una din mănăstirile muntelui

Athos, de exemplu Mănăstirea Vatoped".

Un astfel de centru administrativ şi simbolic al unităţii ortodoxe ar

aduce o considerabilă contribuţie la promovarea relaţiilor interortodoxe.

Pentru ortodocşii din Europa occidentală, Patriarhia Ecumenică a creat, din

iulie 1966, un centru panortodox la Chambesy, lângă Geneva, care tinde să se

ocupe cu problemele întregii ortodoxii.

200

Diasporaua Ortodoxă

Credinţa face din fiecare credincios un misionar. Iar câmpul misiunii

lui nu poate fi numai cel intern, ci mai ales cel extern, cel din afara grupului

din care face parte credinciosul. Este o mare plăcere, o sfântă bucurie aceea

de "a fi fraţi împreună", de a se mângâia în nădejdile credinţei lor şi de a se

întări în adevărurile acestei credinţe, dar este o şi mai sfântă bucurie, aceea de

a sădi mlădiţa acestei bucurii în sufletele celor ce nu-l cunosc pe Domnul

şi de a o vedea crescând şi rodind.

Când însă la impulsul natural spre misiune, se adaugă şi tragerea de

inimă pe care l-o dă pentru această acţiune, porunca Mântuitorului de a-L

mărturisi mereu înaintea oamenilor (Matei 10, 32), de a merge în toată

lumea şi de a învăţa toate neamurile (Matei 28, 19; Marcu 14, 15), atunci

credinciosul simte, pe lângă chemarea firească, şi investirea lui cu putere

dumnezeiască pentru misiune.

În primele zile ale creştinismului, acestea au fost mobilele puternice

ale misiunii. Prin ele se explică în bună parte şi răspândirea atât de rapidă a

credinţei creştine, şi tot prin ele se explică şi vieţuirea foarte frecventă şi

chiar generalizată apoi, a creştinilor în "diaspora", adică în împrăştiere, în afara

comunităţii lor proprii.

În graiul bisericesc tradiţional, cuvântul diaspora

(δζάοπορά=împrăştiere)

are un înţeles social şi un înţeles juridic. în primul înţeles - care este şi

înţelesul său originar pe care-l aflăm din expresiile: diaspora iudaică şi

201

diaspora elină, - înseamnă iudei şi elini împrăştiaţi, risipiţi sau dispersaţi

printre alte neamuri şi aflaţi deci în afara teritoriului lor naţional. (Pentru

iudei: Septuaginta Deuteronom 28, 25; 30, 4; Isaia 49, 6; Macabei 1, 27;

lacov 1,2; - pentru eleni: loan 7,35; I Petru 1,1). Aceştia puteau fi

constituiţi sau nu în grupuri, colonii sau comunităţi. După exemplul lor, şi

creştinilor plecaţi şi aşezaţi în afara localităţii lor de baştină sau în afara

unui teritoriu bisericesc mai mare de care au ţinut iniţial, li s-a zis creştini

din diaspora, iar totalităţii acestora li s-a zis diaspora creştină. în al doilea

înţeles, cuvântul diaspora înseamnă "o comunitate sau o unitate

bisericească mai mare detaşată de corpul unei Biserici autocefale sau

autonome, dar rămasă sub jurisdicţia aceleia din care s-a detaşat".

Prin urmare, orice unitate diasporală, în acest înţeles, înseamnă o

unitate din afara unei Biserici autocefale sau autonome, unitate ce sa află totuşi

în dependenţă canonică de vreuna din acestea, cu care formează, sub raport

juridic, un corp. Diaspora ortodoxă reprezintă deci totalitatea unităţilor

externe ale Bisericilor autocefale şi autonome din cuprinsul Ortodoxiei

Ecumenice. Raporturile Bisericilor mame cu diasporele lor se desfăşoară în

genere normal şi după rânduielile canonice.

202

Privire istorica şi canonica asupra diasporei şi

ortodoxiei

Diaspora a interesat întotdeauna, întrucât Biserica a desfăşurat acţiune

misionară de-a lungul vremii, şi prin ea, s-au creat mereu comunităţi

diasporale de tot soiul, de toate dimensiunile. Dar pe tema lor, în vremurile

străvechi nu numai că nu au existat discuţii, ci din contră, în jurul lor se

desfăşura o adevărată întrecere şi întrajutorare între Bisericile mame.

Acestea nu pridideau a se ajuta şi a cuprinde munca: "Secerişul era

bogat şi secerătorii puţini." (Matei 9, 35)

Toate comunităţile noi se conduceau de sine, în mod independent

sau autocefal, ca şi Bisericile mame. Nu se punea pe atunci - în primele

veacuri - problema jurisdicţiei, Biserica neuzând încă de norme juridice.

Legătura religioasă şi morală pe care o ţineau comunităţile între ele, şi mai ales

comunităţile noi cu acelea de la care primiseră credinţa, era numai "expresia

spiritului sobornicesc al Bisericii, a trăirii tuturor în Hristos, în bună

înţelegere şi dragoste"(r>. Deosebit de vii deveneau aceste legături, atunci

când apărea câte o erezie, sau când se abătea vreo altă nenorocire, ca, de

exemplu, vreo nouă persecuţie.

Unităţile bisericeşti locale şi teritoriale, parohiile şi eparhiile

- se constituiau obişnuit în mod spontan, prin bună înţelegere şi relaţiile lor

se reglementau tot după rânduieli simple ale bunei înţelegeri, străine de

dorinţa "supremaţiei" sau "întâietăţii" între diversele căpetenii sau scaune.

Despre unele ca acestea nici nu se pomenea pe atunci, ca de nişte

deşertăciuni osândite prin cuvintele Mântuitorului, prilejuite de ispita

preoţiei dintre apostoli: "Iar între noi nu va fi aşa, ci care dintre noi va vrea să

203

fie mai mare, să fie slujitorul nostru; şi care dintre noi va vrea să fie întâiul,

să vă fie vouă siugă." (Matei 20, 26-27) Tot ca nişte deşertăciuni ar fi sunat în

limba creştinilor din acea vreme, însăşi cuvintele: catedră sau scaun. într-o

vreme în care în afară de altar, nimic nu era mai caracteristic pentru slujirea

bisericească în orice treaptă, nu se putea vorbi de "scaune", şi, în aceeaşi

vreme, în care orice slujitor era înainte de toate un "părinte", nu se putea vorbi

de "stăpâni" sau de "stăpânitorî" bisericeşti.

Abia vremea de după edictul de la Milan (din anul 313), cu

libertăţile, dar şi cu ispitele şi nevoile ei, vremea în care "Biserica îşi amplifică

organizarea şi în care îşi însuşeşte tot mai multe legi juridice din Dreptul

Roman, elaborându-şi totodată şi altele proprii, aduce rivalităţi şi

neînţelegeri pe tema apartenenţei unora dintre comunităţi la un scaun sau la

altul".

De la simple comunităţi, dorinţa de stăpânire a unor scaune s~a extins

şi asupra unor unităţi mai mari, cum a fost cazul cu dorinţa şi acţiunea

scaunului din Roma pentru extinderea jurisdicţiei sale şi în afara teritoriului

Italiei, în Peninsula Balcanică şi în Galia. N-au lipsit nici în răsărit

asemenea dorinţe şi încercări, dintre care Sinodul Iii Ecumenic a înregistrat şi

a respins prin canonul 8, pe aceea a scaunului de Antiohia care voia saşi

întindă jurisdicţia asupra Bisericii din insula Cipru, pe care şi-o reclama ca

"diasporă".

Fenomenul a reapărut în legătură cu stările create în lume de întâiul

război mondial, şi anume, prin revendicarea unor drepturi, despre care s-a

spus că i-ar reveni scaunului din Constantinopol, atât pe baza unor canoane,

cât şi pe baza unor practici străvechi, socotite creatoare de drepturi. Desigur

că atât canoanele - dacă este cazul - cât şi practica îndelungată - dacă are

204

caracter juridic - constituie temeiuri şi izvoare ale dreptului ce pot fi invocate

oricând pentru apărarea sau revendicarea unor drepturi constante.

Trebuie reţinută de la Început constatarea, ca la data când unele

canoane zise apostolice şi apoi alte canoane ale Sinodului I Ecumenic (325)

reglementau raporturile dintre principalele scaune ale Bisericii vechi,

Scaunul din Constantinopol încă nu figura printre acestea, ci doar printre

micile scaune episcopale sub numele din Bizanţ.

Abia la cinci ani după Sinodul I Ecumenic, la 330, vechiul Bizanţ

devine capitala Imperiului şi primeşte numele marelui Constantin, zicându-i-

se Constantinopol. Cu acest an începe şi ascensiunea onorifică a Scaunului

din noua capitală. "El rămâne totuşi în umbra scaunelor mai vechi până

la Sinodul II Ecumenic (381), care prin canonul 3, îl ridică pe scara

onorurilor bisericeşti pe treapta a ll-a îndată după scaunul din vechea capitală,

Roma. Noua capitală este numită simbolic Roma Nouă, iar scaunul ei, Scaun

al Romei Noi"(i*> . Această înălţare venea însă după ce din canonul 2 al

aceluiaşi sinod, se reafirmase şi se reglementase jurisdicţia vechilor

Scaune principale ale Bisericii, cum se mai făcuse şi prin canonul 6 al

Sinodului I Ecumenic (în acest canon sunt arătate ca având o poziţie

jurisdicţională egală vechile scaune din: Alexandria, Roma şi Antiohia, fără a

se releva măcar vreo întâietate onorifică între ele, nicidecum vreuna

jurisdicţională).

Nimic mai firesc de altfel, ca, în condiţiile istorice ale sfârşitului

veacului al III-lea şi ale începutului veacului IV, nevoile practice ale

vieţii bisericeşti determină reglementarea jurisdicţiei tuturor scaunelor,

inclusiv al episcopilor simpli, prin diverse canoane apostolice, ale

sinoadelor ecumenice şi ale sinoadelor locale.

205

Astfel, "prin canonul 34 apostolic se rânduieşte ca fiecare episcop

«să facă numai cele ce ţin de eparhia sa», iar canonul 35 apostolic precizează

aceeaşi rânduiala, oprind pe episcopi să se amestece în treburile altor

eparhii «împotriva învoirii celor de care ţin acelea»"

De asemenea, canoanele 6 şi 7 ale Sinodului I Ecumenic stăruie să ţină

în această privinţă "obiceiurile vechi", chestiunea fiind reluată de canonul 2 al

Sinodului II Ecumenic "al cărui ton imperativ sună ca un avertisment atât

pentru Vechea Romă, cât şi pentru Roma Nouă de ale căror privilegii

onorifice este vorba în canonul următor (3) al aceluiaşi Sinod"(2*). Episcopii

să nu-şi întindă jurisdicţia asupra altor biserici afară de dieceza lor -

dispune canonul 2 al Sinodului III Ecumenic, referindu-se la marile unităţi

bisericeşti, formate din mai multe mitropolii şi numite "dieceze", adică

tocmai la unităţile din care s-au dezvoltat apoi patriarhatele.

Prin numeroase alte canoane ale sinoadelor ecumenice şi ale celor

locale ce insistă asupra aceleaşi bune rânduieli în materie de jurisdicţie, iar

numărul mare al canoanelor de acest fel atestă stricarea frecventă a

rânduielii respective prin ispita slavei deşarte.

Dar, prin ultima sa prevedere chiar canonul 2 ai Sinodului II

Ecumenic, "rânduieşte pentru prima dată şi chestiunile privitoare la

«diasporă», trăgând concluzii din rânduiala de principiu stabilită în prima parte

a textului său şi dispunând după cum urmează: «Iar Bisericile lui Dumnezeu

cele ce sunt între popoarele barbare, trebuie să se administreze după obiceiul

părinţilor, care s-a ţinut»".

Bisericile din lumea barbară erau, fie cele din interior, de la

marginile imperiului, fie cele din afara imperiului, constituite prin lucrarea

206

misionară a unor centre bisericeşti mai mari sau mai apropiate de cele de pe

teritoriul imperiului.

În timpul anului 381, la sudul Dunării, pe teritoriul imperiului

existau numeroşi goţi creştini (vizigoţii, având în frunte pe vestitul lor

episcop Wulfila, trecut aici pe la anul 350 după ce fusese hirotonit mai înainte

la Constantinopole- 341-343).

Mai existau de asemenea şi alţi barbari încreştinaţi pe teritoriul

Imperiului Roman de Răsărit, dintre armeni, mesopotami şi alţii. Cât despre

barbarii încreştinaţi şi cu Bisericile organizate în afara graniţelor imperiului,

aceştia erau: vizigoţii de la nordul Dunării, armenii în cea mai mare

parte, georgienii, etiopienii sau abisinienii, apoi o parte din perşi, din arabi şi

din indieni.

Toţi aceştia - cu Bisericile lor - formau diaspora de la anul 381,

adică bisericile cele ce erau între popoarele barbare. Se ştie că în nordul

Dunării, vizigoţii aveau o biserică organizată înainte de Sinodul I Ecumenic, la

care participă episcopul lor Teofil. Biserica aceasta se considera că are

independentă, nu era supusă nimănui, fiind o Biserică ce luase fiinţă nu

demult, prin acţiune misionară, continuarea vieţii creştine din Dacia de

dinainte de retragerea romanilor din ea (271-275).

În jurul anilor 341-343, când a fost hirotonit Wulfila în

Constantinopol, scaunul cetăţii, va fi exercitată o jurisdicţie restrânsă

asupra Bisericii poporului barbar al vizigoţilor.

Tot o jurisdicţie limitată au exercitat de la începutul veacului IV

şi din prima lui jumătate şi alte scaune importante din răsărit asupra

Bisericilor născute prin încreştinarea unor popoare barbare. Şi alte scaune ca

Efesul, Cezaruct Capadochiei şi Heracieia, îşi cârmuiau diaspora lor barbară.

207

După felul în care s-a exercitat această jurisdicţie se putea spune, într-

adevăr, la Sinodul II Ecumenic, întrunit chiar la Constantinopol în anul 381, că

ea trebuie să se exercite şi pe viitor, "după obiceiul părinţilor, care s-a ţinut".

Din cunoaşterea situaţiei existente pe atunci ca şi din înţelegerea ei în lumina

rânduielilor canonice respective, se impune concluzia clară, că "diaspora

vremii de atunci se cârmuia de către fiecare scaun prin lucrarea căruia luase

fiinţă ori prin încreştinare, pe cale de misiune, ori prin desprindere, ori prin

altchip".

Înainte şi după primul război mondial (1914-1918), în afară de ţările

din Orientul Apropiat, din Africa de Nord şi din Europa Orientală, Biserica

ortodoxă s-a răspândit în ţările Europei centrale şi occidentale, în cele două

Americi, în Africa, în Asia, Australia şi Noua Zeelandă, încât se poate

spune că Biserica ortodoxă este "universală" şi din punct de vedere

geografic.

Ceea ce caracterizează Bisericile ortodoxe din diasporă este

"pluralismul

jurisdicţional", deoarece ele constituie un fel de "provincii ecleziastice",

dependente de una dintre Bisericile mame autocefale-naţionale din

Răsăritul Europei şi din Orientul Apropiat.

Patriarhia din Constanţi nopol are o întinsă diasporă în Europa centrală

şi apuseană, în America de Nord şi de Sud, în Australia, Noua Zeelandă şi în

Japonia. Astfel, comunităţile greceşti din Europa apuseană şi centrală sunt

organizate în cinci mitropolii şi o arhiepiscopie.

Prin acordul încheiat la 8-21 martie 1908 între guvernul Greciei

şi Patriarhia Ecumenică, la început, Biserica Greciei şi-a extins jurisdicţia

asupra tuturor comunităţilor greceşti din străinătate. La 1-4 martie 1922,

208

însă, , cele două părţi au renunţat la acest acord, iar patriarhul ecumenic

Meletie IV Metaxakis (1921-1923) a impus, din 1922, jurisdicţia Patriarhiei

Ecumenice asupra comunităţilor greceşti din străinătate. Patriarhia Ecumenică

are în prezent sub jurisdicţia sa următoarele Biserici din Europa:

1. Arhiepiscopia ortodoxă greacă din Thyatira şi Marea Britanie

înfiinţată la 11 mai 1922, cu sediul la Londra, având sub jurisdicţia ei pe

credincioşii greci din Anglia, Irlanda şi insula Malta. Din 1968 a fost

ridicată la rangul de Arhiepiscopie.

2. Mitropolia ortodoxă greacă din Franţa şi Spania, întemeiată la

5 februarie 1963, cu sediul ia Paris, are sub jurisdicţia ei pe credincioşii greci

din Franţa, Spania, Portugalia şi insulele Canare. Această mitropolie

numără aproape 100.000 de credincioşi şi are peste 30 de preoţi.

3. Mitropolia ortodoxă greacă din Germania, întemeiată la 17

februarie 1963, cu sediul la Bonn, are sub jurisdicţia ei pe credincioşii greci

din Germania şi Danemarca. Are aproape 150.000 de credincioşi şi 27 de

biserici. Pentru pregătirea clerului din Europa occidentală, Patriarhia

Ecumenică a înfiinţat la 18 septembrie 1968 o şcoală teologică în

Germania.

4. Mitropolia ortodoxă greacă din Austria, înfiinţată la 17 februarie

1963, cu sediul la Viena, îşi întinde jurisdicţia asupra credincioşilor greci din

Austria, Ungaria, Elveţia şi Italia. Ea are peste 40.000 de credincioşi, 20 de

biserici şi 20 de preoţi.

5. Mitropolia ortodoxă greacă din Belgia şi Olanda, înfiinţată la 12

august 1969, cu sediul la Bruxelles, are sub jurisdicţia ei credincioşi greci din

Belgia, Olanda şi Luxemburg.

209

6. Mitropolia ortodoxă greacă din Suedia şi întreaga

Scandinavie, înfiinţată la 12 august 1969, cu sediul la Stockholm, are sub

jurisdicţia ei Suedia, Norvegia şi Islanda.

7. Sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol se află şi

Arhiepiscopia ortodoxă greacă a Americii de Nord şi de Sud, înfiinţată la 11

mai 1922, cu sediul la New York, având sub jurisdicţia ei pe grecii ortodocşi

din cele două Americi. Biserica ortodoxă greacă din America există din anul

1767. în decursul timpului ea a trecut prin mai multe încercări de

organizare, unele venite din partea Arhiepiscopiei greceşti din Atena, altele

din partea Patriarhiei Ecumenice, sub jurisdicţia căreia se află din 1922. Este

cea mai înfloritoare arhiepiscopie greacă din străinătate, numărând în prezent

peste trei milioane de credincioşi, 11 episcopii, 450 de parohii, 520 de preoţi,

12 episcopii, numeroase şcoli şi instituţii confesionale.

210

Biserica Ortodoxă Română

Între românii plecaţi de acasă şi stabiliţi undeva departe de ţară, cei mai

mulţi trăiesc în Statele Unite ale Americii, în Canada, alţii, puţini la număr,

şi prin alte state ale Americii latine.

Primele forme ale organizării vieţii lor religioase ortodoxe datează

din primul deceniu al secolului al XX~lea, când Mitropoliile Moldovei şi

Ardealului le-au trimis preoţi pentru asistenţa religioasă şi l-au organizat în

parohii.

Rămaşi statornici în credinţa ortodoxă strămoşească pe care o prezintă

cu demnitate în mijlocul celorlalte naţionalităţi ce alcătuiesc poporul american,

românii din America şi-au organizat apoi viaţa religioasă în cadrul

"Episcopiei Misionare Ortodoxe Române în America", supusă canonic

jurisdicţiei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. începuturile

acesteia pot fi datate la 25 aprilie 1929, când Congresul bisericesc al

tuturor românilor ortodocşi în America, ţinut în Detroit Michigan, a hotărât

înfiinţarea şi organizarea acesteia. Statutul de organizare şi funcţionare al

acestei eparhii, întocmit de Congresul bisericesc, reunit în Ohio în 1932, a fost

aprobat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la un an după aceea,

în 1933.

Episcopul Policarp Moruşca, întronizat la 4 iulie 1933 în Detroit este

primul episcop al acestei episcopii. El a pus bazele "Vetrei Româneşti" şi

a condus efectiv Episcopia până în 1939. După o vacanţă de 11 ani, când şi

între românii de aici s-au ivit disensiuni, care au dus Ia dezbinarea lor,

scaunul Episcopiei Misionare Ortodoxe Române în America a fost ocupat la

211

19 noiembrie 1950 de episcopul Andrei Moldovan, care a păstorit până la

moartea sa, întâmplată în 1963.

În 1952 un număr de preoţi şi de credincioşi, alimentaţi de idei străine

Ortodoxiei româneşti, s-au rupt de această Episcopie, formând o alta.

După o nouă vacanţă (1963-1966), la cârma acestei Episcopii a venit

Prea Sfinţitul Episcop Victorin Ursache, ales la 23 aprilie 1966 de Congresul

bisericesc, aprobat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din

Bucureşti în 7 iunie 1966, hirotonit arhiereu la 7 august şi instalat la 21

august 1966. "Pentru merite în lucrarea misionară, la propunerea Prea

Fericitului Părinte Patriarh Justinian, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe

Române în şedinţa sa din 11 iunie 1973, Bucureşti, a hotărât ridicarea

P.S.Episcop Victorin la rangul de arhiepiscop. Acelaşi Sfânt Sinod, în şedinţa

sa din 12 decembrie 1974, analizând propunerile Congresului bisericesc anual

al Episcopiei, a hotărât ridicarea Episcopiei misionare la rangul de

arhiepiscopie, cu titlul oficial de "Arhiepiscopia Misionară Ortodoxă

Română în America". în aceeaşi şedinţă, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a

reînnoit Statutul de autonomie bisericească administrativă dat Episcopiei la 12

iulie 1950".

Arhiepiscopia Misionară Ortodoxă Română în America prezintă

astăzi următoarea structură organizatorică: centru eparhial în frunte cu

arhiepiscopul, ajutat de un vicar, un director şi un preot misionar eparhial.

Arhiepiscopia are aproximativ 6 protopopiate în care sunt cuprinse cele 32 de

parohii deservite de 29 de preoţi şi 6 diaconi. în S.U.A. există 12 parohii, în

Canada 19 parohii şi una în Caracas-Venezuela.

În majoritatea lor, parohiile dispun de lăcaşuri proprii de cult, în

care se săvârşesc sfintele slujbe şi se desfăşoară activitatea bisericească. în

afara bisericii, fiecare parohie are şi o sală special amenajată pentru întruniri,

212

vizionări de filme, spectacole. Multe dintre biserici au pe lângă ele şi

biblioteci parohiale organizate. Dragostea şi grija preoţilor şi credincioşilor

pentru biserica lor s-a concretizat în renovarea unor biserici şi în

împodobirea lor cu iconostasuri noi dăruite de Patriarhia Română, în

cumpărarea unor obiecte şi proprietăţi pentru biserică, toate aceste

activităţi şi înfăptuiri subliniind buna dezvoltarea materială şi spirituală a

parohiilor aparţinând Arhiepiscopiei.

Arhiepiscopia şi mai apoi Arhiepiscopia Misionară Ortodoxă

Română în America s-a bucurat, cu fiecare an, de o deosebită atenţie, grijă şi

sprijin material din partea Patriarhiei Române care a dăruit pentru parohiile

Arhiepiscopiei obiecte şi cărţi de cult, sute de abonamente la revistele

centrale bisericeşti şi sute de exemplare de calendare bisericeşti anuale

precum şi fonduri pentru bugetele unor parohii.

213

Arhiepiscopia Ortodoxa Română pentru Europa

Centrală şi Occidentală.

Comunitatea ortodoxă română ce la Paris s-a constituit sub forma

unei parohii în 1853, datorită eforturilor arhimandritului losafat Snagoveanul.

Acesta a primit aprobarea de funcţionare şi a intrat, începând din anul

1860, sub jurisdicţia Mitropoliei Ungroviahiei, sub care se găseşte până azi.

Pentru asistenţa religioasă a românilor ortodocşi din Paris, au fost

trimişi, fără întrerupere, preoţi din România. între 1934-1945, parohia

ortodoxă română din Paris a fost condusă de Arhim. dr. Teofil lonescu, care

după o plecare şi şedere în S.U.A. până în 1954, a fost sfinţit episcop la Paris la

26 decembrie 1957 pentru Episcopia Ortodoxă Română pentru Europa

Centrală şi Occidentală.

Episcopia Ortodoxă Română pentru Europa Centrală şi Occidentală

şi arhipăstorul ei, episcopul dr. Teofil lonescu, au intrat sub jurisdicţia

canonică a Patriarhiei Ortodoxe Române prin aprobarea Sfântului Sinod al

Bisericii Ortodoxe Române dată în şedinţa sa din 28 aprilie 1972.

Dezvoltarea Ortodoxiei româneşti şi prestigiul ei pe plan

ecumenic au impus ridicarea Episcopiei Ortodoxe Române de la Paris la

rangul de arhiepiscopie. Sfântul Sinod al Bisericii ortodoxe Române, având în

vedere acestea, precum şi cererea în aceiaşi sens a Consiliului Eparhial al

acestei Episcopii, a hotărât şi a acordat Episcopiei, în şedinţa din 12

decembrie 1974, rangul de arhiepiscopie, intitulându-se: "Arhiepiscopia

Ortodoxă Română pentru Europa Centrală şi Occidentală" cu sediul la

Paris. Acesteia îi sunt puse sub jurisdicţie parohiile ortodoxe române din

Europa Centrală şi Occidentală.

214

Pentru buna desfăşurare a vieţii şi activităţii religioase a

comunităţii ortodoxe române de aici, Patriarhia Română a pus la

dispoziţia Arhiepiscopiei şi a credincioşilor săi din Franţa, cărţi de cult şi

rugăciuni, calendare bisericeşti, veşminte şi obiecte de cult, mobilier, un

număr de exemplare din Noul Testament şi fonduri pentru bugetul

Arhiepiscopiei.

Se dezvoltă mai apoi Mitropolia Ortodoxă Română a Europei

Occidentale cu sediul în Franţa.

Biserica Ortodoxă din Viena -Austria

Printre locaşurile de închinare de peste hotare ale Bisericii

Ortodoxe Române şi comunităţile ortodoxe române, capela ortodoxă română

şi comunitatea ortodoxă română din Viena s-au bucurat de o deosebită

atenţie şi sprijin material din partea Bisericii Ortodoxe Române.

Capela din Viena, expresie a dragostei de neam şi credinţă

strămoşească a românilor statorniciţi în capitala Austriei, îşi datorează

existenţa ei unui comitet al românilor strămutaţi din Transilvania în

Austria. Membrii comitetului proveneau de la "Clubul român", asociaţia

românilor din Austria, întemeiată prin 1875-1898, sub denumirea de

"Colonia română din Austria".

Colonia română din Austria s-a înfiinţat în jurul capelei întemeiată în

1907şi s-a reînviorat spiritual prin aducerea la cârma ei, în 1960, a Pr. dr.

Gheorghe Moisescu care s-a îngrijit de buna desfăşurare a vieţii religioase şi

lucrării româneşti a acesteia până în 20 septembrie 1974. Parohia ortodoxă

română din Viena a publicat regulat , în acea perioadă "Almanahul

215

Parohiei Ortodoxe Române din Viena", şi revista "Luceafăr Nou", buletinul

trimestrial al coloniei şi parohiei române din Viena.

Cu sprijinul Patriarhiei Române, parohia ortodoxă română din

Viena a restaurat în 1963 şi a înzestrat, cu odoare religioase trimise de

Prea Fericitul Părinte Patriarh Justinian, capela monument istoric de la Trivoii

-Viena, în care a fost adăpostită odinioară crucea de stejar ridicată de

Şerban Cantacuzino.

Viaţa culturală a parohiei a cunoscut o activitate intensă mai ales după

ce în 1970 s-a creat aici un centru cultural, dotat cu tot mobilierul necesar şi

cu o frumoasă bibliotecă trimisă din România, pentru pregătirea spirituală a

coloniei române din Viena.

Biserica Ortodoxa Româna din Baden-Baden

- Germania

La Baden-Baden se găseşte şi o biserică românească ridicată între

1864-1866 de prinţul Mihail Sturdza, după plecarea lui în Moldova (1849), în

amintirea fiului său mai mic, Mihail decedat la Paris în vârstă de numai 17

ani. După construire, ctitorul a dispus, printr-un act fondaţional, ca această

biserică să fie loc de îngropare pentru ctitorii şi urmaşii lor direcţi şi locaş de

închinare pentru credincioşii români din localitate sau în trecere pe aici.

Cunoscută mai ales sub numele de "Capela Sturdza", bisericuţa se impune prin

linia arhitectonică în care se găsesc "elemente ornamentale arhitecturale

romane şi bizantino-ruse armonic îmbinate într-un tot unitar". La 20

august 1882, capela a fost pusă sub jurisdicţia Mitropoliei Moldovei şi

Sucevei.

216

În cursul anului 1975 biserica de la Baden-Baden a primit din

partea Patriarhiei Române obiecte şi cărţi de cult, material de colportaj,

calendare bisericeşti şi fonduri pentru bugetul parohiei.

Astfel după anul ..... apare Mitropolia Ortodoxă Română pentru

Germenia şi Europa Centrală, ce îşi sre sediul în Nurnberg-Germenia, cu 38 de

parohii.

Patriarhia Ortodoxa Româna din Londra

Emigrarea românilor în Marea Britanie a avut loc mai ales între cele

două războaie mondiale, stabilindu-se la Londra şi în împrejurimi. După cel

de-al doilea război mondial, Consiliul Bisericilor Britanice a pus la

dispoziţia românilor ortodocşi din Londra o capelă pentru săvârşirea sfintelor

slujbe. Problema posibilităţii organizării unei parohii ortodoxe române în

Londra sub jurisdicţia Patriarhiei Ortodoxe Române s-a pus în 1962.

În noiembrie 1963 arhiepiscopul de Canterbury şi primat al Angliei a

pus la dispoziţia românilor ortodocşi pentru cultul lor, vechea biserică "St.

Dunstan" zidită în anii 988-1017, şi aflată în inima Londrei. Pr.prof. Vintilă

Popescu a organizat parohia şi a devenit primul paroh al acesteia la 1

decembrie 1964.

Pentru nevoile religioase şi culturale ale membrilor săi şi pentru a

face cunoscută activitatea ei, printre ceilalţi creştini din Marea Britanie şi

printre românii strămutaţi în alte ţări, parohia ortodoxă română de aici

editează, începând cu 1967, revista "Altarul". Din 1970 aceasta a fost

înlocuită cu "Almanahul Altarul" şi "Buletinul Ortodox Român".

217

Comunitatea şi parohia ortodoxă română de la Londra îşi au activitatea

lor nu mai puţin însemnată. Preotul paroh participă la manifestări cu caracter

ecumenist, la simpozioane, recepţii şi alte acţiuni de apropiere şi

colaborare interortodoxă şi interconfesională.

Parohia Ortodoxa Româna din Suedia

Parohia Ortodoxă din Suedia a luat fiinţă ia 1 noiembrie

1971. În Stockholm, slujbele religioase au avut loc mai întâi în diferite

biserici ale comunităţilor luterane, iar din 1973 slujbele divine ortodoxe se

celebrează în capela funerară, pusă gratuit la dispoziţia comunităţii românilor

de către parohia luterană din Huddinge.

În dorinţa de a grupa pe românii ortodocşi din aceste părţi, în

jurul parohiei din Stockholm, pentru asistenţă religioasă, Pr. paroh

Alexandru Ciurea a înfiinţat un număr de 8 filii. S-au organizat comitete

parohiale la toate filialele şi se întreţin relaţii cu mulţi români ortodocşi, chiar

din alte localităţi.

În viaţa parohiei, ca un eveniment de seamă, se înscrie

înfiinţarea "Centrului de studii româneşti de pe lângă parohia ortodoxă

română din Suedia" care îşi propune să desfăşoare o importantă activitate

culturală printre românii stabiliţi în Suedia. Patriarhia Ortodoxă Română a

acordat obiecte şi cărţi de cult, material de colportaj, calendare bisericeşti şi

fonduri pentru bugetul parohiei.

218

Parohia Ortodoxa Româna din Geneva

Aceasta a luat fiinţă prin hotărârea adunării parohiale din 5 ianuarie

1975, având ca hram , învierea Domnului. La început, slujbele s-au oficiat

în biserica veche-catolică "St. Germain" din Geneva. Parohia scoate şi o

revistă intitulată "învierea". Ea va obţine capela ortodoxă greacă de la

Centrul Ecumenic din Chambesy. Patriarhia Română a dăruit acestei

parohii veşminte, obiecte şi cărţi de cult, calendare şi fonduri pentru bugetul

parohiei.

Au luat fiinţă 11 parohii

Parohia Ortodoxa Româna din Milano - Italia

A luat fiinţă ca urmare a cererii credincioşilor români ortodocşi din

Milano, formulată în Adunarea generală a comunităţii româneşti de aici, din

9 februarie 1975, în urma contactului credincioşilor cu Pr. Traian Valdman,

doctorand în teologie, trimis la studii în Italia de Patriarhia Română.

Parohia a fost aprobată de către Patriarhia Română, numind în funcţia

de preot paroh, cu începere de la 1 octombrie 1975, pe Pr. Traian Valdman.

Ea are lăcaş propriu de cult, în Via Georgio Giulini. Parohia a primit toate

cele necesare săvârşirii sfintelor slujbe din partea Patriarhiei Române.

219

Parohiile Ortodoxe Române din Australia

Prezenţa românilor în Australia datează dinainte de cel de-al doilea

război mondial. Prima parohie ortodoxă română înfiinţată aici sub jurisdicţia

Patriarhiei Române datează din 1970 şi este la Melbourne, pentru românii din

statul Victoria, parohie cu hramul "Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel".

Recunoscută de statul australian în 1971, ea şi-a primit titularul la 20

iunie 1971 în persoana Pr. Dumitru Găină, doctorand în teologie. La 11

februarie 1973 a avut loc pe lângă parohie inaugurarea primei şcoli româneşti

pentru copiii români, în Melbourne. Parohia scoate, din decembrie 1972,

revista "Altarul străbun".

A doua parohie care a luat fiinţă, sub jurisdicţia Bisericii

Ortodoxe Române, este cea din Adelaide cu hramul "Sfântul Nicolae", la 4

noiembrie 1973. Aceasta a fost înregistrată şi recunoscută ca oficială, la 24

aprilie 1974.

O a treia parohie înfiinţată, la 18 martie 1973, sub jurisdicţia

Bisericii Ortodoxe Române, este cea de la Sydney care şi~a primit preotul

paroh la 26 septembrie 1975.

Parohia Ortodoxă Româna din Wellington Noua

Zeelandă

A luat fiinţă la 16 octombrie 1971, sub jurisdicţia Bisericii

Ortodoxe Române. La cererea românilor din Wellington, Patriarhia

220

Română Ie-a trimis ca preot paroh pe Pr. Gheorghe Speranţa, doctorand în

teologie, care a luat cu sine darurile Prea Fericitului Părinte Patriarh Justinian

pentru parohia înfiinţată: obiecte, veşminte şi cărţi de cult, icoane, calendare.

Aşezămintele ortodoxe româneşti de la Locurile Sfinte: Ierusalim şi Iordan

Biserica Ortodoxă Română şi credincioşii ei au manifestat, în

decursul istoriei, un pios respect şi o aleasă evlavie faţă de Locurile Sfinte.

Deşi voievozii, episcopii şi pelerinii români au închinat danii

generoase locurilor sfinte la mai mult de 30 de mănăstiri, începând cu

secolul al XVI-lea, totuşi Biserica Ortodoxă Română nu a avut aici nici o

biserică în care pelerinii români ortodocşi să înalţe rugăciuni, slujbe şi

cântări în grai românesc. De-abia în 1910, cu aprobarea Bisericii Ortodoxe

Române, s-a constituit un comitet cu sarcina să acţioneze un teren la

Ierusalim în vederea ridicării unei biserici şi a unui cămin ca loc de închinare

pentru pelerinii veniţi din România. Terenul s-a cumpărat în preajma

primului război mondial, dar nu s-a putut construi nimic. în 1927, cu ocazia

vizitei la Ierusalim a Patriarhului Miron Cristea s-a hotărât, la cererea

călugărilor şi credincioşilor români aflaţi atunci în Ţara Sfântă, ca pelerini,

construirea a două biserici: una în Ierusalim, cu un cămin de primire şi

alta pe malul râului Iordan.

Întocmite de arhitectul D. lonescu Berechet în 1933 la Ierusalim,

planurile celor două biserici au fost încredinţate spre executare arhitectului

arab Andony Baramchi din Ierusalim. Piatra fundamentală a bisericilor

amintite a fost pusă la 28 martie 1935 la sărbătoarea Sfintelor Paşti, de către

o delegaţie bisericească românească.

221

De la 1 martie 1975, conducerea Aşezământului nostru românesc

ortodox de la Ierusalim a fost încredinţată de Prea Fericitul Părinte Patriarh

Prea Cuviosului Arhimandrit doctor Vasiie Costin care a dus cu abnegaţie

activitatea religioasă a acestui aşezământ.

Parohia Ortodoxa Româna "Sfânta Treime" din Sofia

Biserica acestei parohii este ctitorie românească construită în

stil brâncovenesc, între 1905-1908, târnosită în 6 decembrie 1913. Purtarea de

grijă şi sprijinul material, au fost arătate generos de Biserica Ortodoxă

Română şi celorlalte comunităţi ortodoxe româneşti de peste hotare:

Vicariatul Ortodox Român de la Vârşeţ, din Iugoslavia şi Vicariatul Ortodox

Român din Gyula - Ungaria. Studenţii şi doctoranzii acestora îşi fac studiile

universitare la Institutele teologice de la noi, ca bursieri ai Patriarhiei

Române.

Condiţiile şi dezvoltarea diasporei ortodoxe româneşti reflectă din

plin activitatea misionară a Bisericii Ortodoxe Române.

222

BIBLIOGRAFIE:

1. Pr. Dr. Liviu Stan, Diaspora Ortodoxă, B.O.R, nr.11-12,

1950.

2. Ibidem, Ortodoxia şi diaspora, în Ortodoxia, nr. 1, 1963

3. Pr. Prof. Teodor Bodogae, Biserica în secolele XI-XV,

I.B.U., Bucureşti, 1993.

4. Eugen Popovici, Biserica între secolele XI-XV, I.B.U.

(ediţia a II-a vol. III), Bucureţti, 1927.

5. Lect. Diac. I. Pulpea, Configuraţia actuală a creştinismului,

în Studii Teologice, nr. 3-4, 1949.

6. A. Ivanov, Predoslovie- Jurnalul Patriarhiei Moscovei,

1955.

Tehnoredactare:

- Iorga Marius-Alexandru.

- Buţincu Dan-Florin.

223