Carte Gramatica

Capitolul I – Noț iuni generale

Corectitudine şi greşeală în utilizarea lexicului românesc 5

Universitatea “Dunărea de Jos” din Galaţi

Facultatea de Litere

Specializările: Limba şi literatura română

Limba şi literatura română - Limba şi literatura engleză

Curs opţional de

limbă română

Asist.drd. Oana Cenac

Anul I, semestrul I

D.I.D.F.R.



Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi

Facultatea de Litere

CORECTITUDINE ŞI GREŞEALĂ

ÎN UTILIZAREA LEXICULUI

ROMÂNESC

Anul I/ sem. 1

Asist. drd. Cenac Oana Magdalena

Galaţi

2010



CUPRINS

Capitolul I - Noţiuni generale 5

Capitolul II - Sensul cuvintelor 9

Capitolul III - Categorii semasiologice 15

Monosemia. Polisemia 15

Sinonimia 17

Omonimia 19

Antonimia 22

Paronimia. Atracţia paronimică. Etimologia

populară 23

Hiperonimia . Hiponimia 25

Capitolul IV - Mijloace de îmbogăţire a vocabularului 27

Capitolul V - Elemente de frazeologie 33

Capitolul VI - Abateri lexicale 37

Bibliografie 39



CAPITOLUL I – Noţiuni generale

Vocabularul sau lexicul cuprinde totalitatea cuvintelor unei limbi. Din punct de vedere structural, se poate spune că toate aceste cuvinte nu sunt folosite în aceeaşi măsură de toţi vorbitorii şi pe întreaga arie lingvistică a unei ţări. Există cuvinte fără de care comunicarea între vorbitori nu ar fi posibilă, în această categorie putând fi încadrate: casă, masă, om, pâine, oraş, tu, el ea, acesta, a spune, a munci, a fi, bun, rău, mare, mic, acum, unde, cum , să, la, din etc. Altele precum heliu, gasteropod, binom, aselenizare, ghivent, difracţie etc sunt întrebuinţate mai rar sau numai de o parte a vorbitorilor.

Vocabularul este alcătuit din două părţi: fondul principal lexical sau vocabularul fundamental şi masa vocabularului.

Fondul principal lexical cuprinde cuvintele fără de care comunicarea între vorbitorii limbii respective n-ar fi posibilă. Aceste cuvinte au o circulaţie mare, sunt de regulă cuvinte mai vechi şi sunt mai productive, adică de la ele s-au format alte cuvinte. Vocabularul fundamental cuprinde nu numai cuvinte care făceau parte şi din vocabularul de bază al limbii latine, ci şi cuvinte care au intrat mai târziu în limbă şi care au devenit şi ele strict necesare pentru comunicarea între oameni. Cuvintele de origine latină care fac parte din fondul principal lexical sunt în proporţie de 60 % , iar restul de 40% sunt de diferite origini. Printre cuvintele care fac parte din fondul principal lexical al limbii române sunt:

- nume de obiecte, nume de fiinţe, nume de rudenie, frecvent folosite: oraş, sat, masă, scaun, câmp, deal, om, tată, mamă, soră, frate, bunic, fiu, nepot etc;

- nume de stări şi acţiuni: a fi, a trăi, a vorbi, a face, a munci, a dormi, a înţelege, a îmbătrâni etc;

- nume de animale, păsări, animale, arbori, fructe: vulpe, cal, urs, găină, gâscă, vrabie, cioară, garoafă, trandafir, pară, nucă etc;

- nume de alimente şi băuturi: pâine, carne, brânză, apă, vin, etc; - nume de însuşiri, culori: bun, rău, frumos, urât, drag, mare, mic,

alb, albastru, negru etc; - nume de părţi ale corpului omenesc: frunte, faţă, mână, picior, cap,

umăr etc; - nume de zile, luni, anotimpuri, faze ale zilei: joi, marţi, Februarie,

august, vară, primăvară etc; - nume ale fenomenelor meteorologice şi de natură: frig, cald, vânt,

zăpadă, viscol, înserare etc; - numele corpurilor cereşti: lună, soare, stea, luceafăr etc. Din fondul principal lexical mai fac parte prepoziţiile, conjuncţiile,

pronumele, numeralele până la zece, verbele neregulate, unele adverbe mai frecvente etc.

Masa vocabularului cuprinde celelalte cuvinte, care nu intră în fondul principal, dar care constituie aproape 90% din cuvintele limbii române. Circulaţia cuvintelor care fac parte din masa vocabularului este diferită de la o categorie la alta. De pildă, cuvintele folosite numai în anumite domenii ştiinţifice, precum zenit în geografie sau diateză în gramatică, au o circulaţie restrânsă, în timp ce altele, precum CD-player, DVD, prin circulaţia lor, se apropie de cele din fodul principal lexical.



Din masa vocabularului mai fac parte arhaismele, regionalismele, cuvintele din terminologia populară, termenii tehnici din diferite domeniii precum industrie, medicină, lingvistică, filozofie, biologie etc., elemetele de jargon (adică cele folosite de anumite categorii sociale, profesionale etc, cu scopul de a se deosebi de masa vocabularului, cum ar fi monşer, mersi etc), elementele de jargon (cuvintele convenţionale întrebuinţate mai ales de vagabonzi, răufăcători etc. pentru a nu fi înţeleşi de restul societăţii).

APLICAŢII

1. Alegeţi, din următoarele serii de cuvinte, pe aceea / acelea care cuprind numai termeni ce aparţin fondului principal lexical (pot fi corecte 1, 2, 3 sau 4 răspunsuri). 1. a. copil, mamă, cer, entuziast, grăbit b. urs, prună, sideral, scaun, masă, televizor c. oare, a merge, carte, masă, televizor d. pământ, vânt, soare, suflet, bogat 2. a. înger, cruce, dumnezeu, barabulă, cinste b. credinţă, soartă, nevastă, lume, crăciun c. obiectiv, aramă, curaj, moldovean, casă d. harnic, cuminte, inteligent, a învăţa, durere 3. a. simţi, vreme, lucru, şoarece, nemaipomenit b. însuşire, fenomen, paradis, icre, mămăligă c. veni, cinic, stilistic, mireasă, naş d. deget, picior, iarbă, a alerga, ironie 4. a. lume, a asculta, ibovnică, prieten, groapă, b. stăpân, a se închina, inimă, a vorbi, pădure c. repede, băiat, a fugi, aproape, a spune d. a iubi, blid, verb, a cunoaşte, vesel 5. a. sintaxă, oraş, cetate, urgie, mască b. lacrimă, gheaţă, înainte, mereu, cal c. diaspora, sănătos, afemeiat, glas, minte d. puternic, cap, gol, frumos, frunte 6. a. ţară, nimic, ploaie, joc, moarte b. curte, fum, cuvânt, şsta, celălalt c. găină, colorit, sunet, treisprezece, index d. pasăre, spaţiu, căpetenie, cină, mare 7. a. a se naşte, părere, meu, a zice, a scrie b. a face, opinie, trist, gură, porc c. a se întoarce, nas, a ruga, azi, nimic d.slobozenie, câmp, românesc, căruţă, firmă 8. a. a striga, somn, limbă, a înghiţi, piatră b. capăt, piele, a sufla, soră, curte c. trudă, iarmaroc, a conduce, a supraveghea, scară d. gât, cunoaşte, a veni, dinte, burtă



9. a. a vărsa, slab, vechi, sămânţă, lume b. medical, a moşteni, a măsura, cumpătat, a sta c. gras, teribil, postelnic, a se îneca, negru d. supraponderal, anevoie, păzit, ceaţă, alb 10. a. Voievod, speriat, religie, curând, a seduce b. carte, a şti, a supraaprecia, acord, relativ c. minciună, a greşi, a trebui, păr, uscat d. a inventa, a învinge, punct, gol, slugă

2. Extrageţi arhaismele din contextele de mai jos şi explicaţi-le printr-un sinonim, un antonim, o perifrază sau o definiţie. a) ”Jăluitorul luă punga şi ieşi plin de încredere că a scăpat numai cu douăzeci de rubiele ce dedese sameşului; dar se amăgea, căci abia ce ieşi din cancelaria hătmăniei, fu înconjurat de condicari, logofeţi, iamaci şi slujitori. Condicarul cerea să-i plătească pentru trecerea în condică; logofeţii pentru tacâmul de pitace ce erau să scrie, dacă s-ar fi ivit vreo pretenţie asupra banilor ce primise, iar iamacii şi slujitorii, negăsind alt pretext ca să scoaţă şi ei ceva din punga nenorocitului împricinat, cereau în numele protectorilor lor.” (N.Filimon) b) ”Dar şi mai mare fu mirarea când slujitorii descălecară de pe catâri bogatele odoare sau daruri de nuntă ale peţitorilor greci; ici se vedeau sipeturi de sidef pline cu ghiordane, cu cercei, cu lefturi de smaragduri, de balaşuri, de rubini, de zamfiri; pline cu poftale de aur şi de matostat, cu colaneşi cu sponciuri de mărgean şi de mărgăritare, cu surguciuri de briliant; mai colo boccealâcuri de stofă cu aşternuturi de agabaniu, cu primenele de borangic şi de filaliu cusute cu bibiluri, cu gevrele şi cu brânişoare de beteală, cu ferengele şi binişuri de buhur, de cănăvăţ şi de sevai, cu blănuri de jder, de râs şi de samur, cu gearuri şi cu taclituri turceşti...” (Al.Odobescu) 3. Subliniaţi arhaismele din expresiile de mai jos. Care sunt cauzele pentru care arhaismele nu s-au mai menţinut în limbă decât în expresiile citate?

- A nu-i fi cuiva cu bănat - A îngheţa bocnă

- A merge pe brânci - A da buzna

- A lega fedeleş - A da cuiva ghes - A nu avea habar

- În aşa hal - A lua cu hapca

- A ajunge la aman - A da meşii cuiva

- A da sfoară-n ţară - A face zâmbre - A tăcea mâlc - A da în pârgă - A da târcoale - A face vâlvă

- A coborî cu hârzobul din cer - A lua-o razna



4. Subliniaţi cuvintele argotice şi explicaţi-le printr-un sinonim sau o perifrază. Precizaţi cărui mediu social sau profesiuni aparţin cuvintele argotice?

- ”Ia stai, Paraschive, să mă bunghesc şi eu! Hubărul îl măsură dintr-o ochire.

- Cu şuriul ştii să dai? Mai întrebă Stăpânul cu glas răguşit, şi o clipă cercelul de argint, legat cu aţă roşie de ureche, sclipi în lumina focului.

- Mişto cosor, să n-am spor! De unde l-ai pescuit? - Să nu fie vânzare, că pe toţi vă tai cu mânuşiţa mea... Mi s-a urât cu

pârnaia... - Ştii să mangleşti cai? Gloabe? aruncă Mânămică. La urmă, şuţul a început să se laude că o să-l înveţe meserie... Dacă scoatem preţ bun, avem biştari frumoşi!” (E.Barbu) 5. Subliniaţi cuvintele de jargon şi explicaţi-le printr-un sinonim sau perifrază:

a) „Atâta am să te rog, arhon postelnice, fiul meu, înfăţişătorul acestei umilie scrisori, a ajuns în ilichie şi cu toate iuşchiuzarlâcurile şi marafeturile cu care trebuie să fie împodobit un adevărat calemgiu, dar nefiind de ajuns toate acestea, îl trimit la domnia ta ca să se mai roadă, să poată ieşi şi el mâine-poimâine la obraze.”

„Aşa este, bei-mu, dar de´ să mai vedem.” „Hârtiile acestea te vor plirofolisi mai bine decât mine...” (N. Filimon) b) „Am inventat un lucru de minune, un stratagème admirable.”

E gentilă, dacă nu beauté, tată-său e bogat, frumoasă zestre în bani şi-n natură!”; „Ce cauţi pe-aici, mon cher?” Spusu-i-ai că însoţirea noastră, departe de a fi une mésaillance, o să ridice sus, sus, foarte sus în opiniunea publică neamul Hagi-Pană?(...)”; ”O singură vorbă, mon ange!”; Spiritul secolului, ma chérie!”; „O legătură eternă à tout jamais!...”; „Pardon! N-am fost bine înţeles.”; „Repetă lecţiile mele à merveille.”; „Nu cârciumă! Quelle expression! Réstaurant cu grădină...Café-chantant...”; „I-am blesat tant-soit peu amoarea proprie, comme on dit...” (B.P.Hasdeu) 6. Subliniaţi arhaismele, regionalismele şi cuvintele argotice şi de jargon. Explicaţi-le printr-un sinonim sau perifrază: „Astfel, doamna Eliza era foarte frumuşică, într-o rochie de foulard-citron, plină de volane, elegantă şi incomodă pentru funcţia de garde-malade, dar a cărui culoare se proiecta bine pe albastrul foarte pal al zilei de toamnă(...) Şi Lică trece pe acolo şi uneori se înfruptă şi Adolful, dar Mika-Lé plânge când o înşeală cu dama „de coeur”.(...) Nori înalţă din umeri – Beauté pentru zile fixe cu joc de cărţi: O gâscă!...A fost logodită cu Hallipa înainte de Lenora bella.”(...) Căutăm, ţi-am spus, souchă. Când ne soseşte proaspăt câte un kinder ne uităm cu interes la educător, ca să ştim ce ne aşteaptă.” (H.P.Bengescu)

Capitolul II – Sensul cuvintelor


CAPITOLUL II – Sensul cuvintelor

1. Categorii de sensuri lexicale: 1.1. Sens principal vs. Sens secundar - opoziţia are în vedere importanţa, rolul pe care sensul în discuţie îl ocupă în sfera semantică a cuvântului, în limba actuală. Sensul principal apare spontan în mintea vorbitorilor la rostirea unui cuvânt, este primul în ordinea importanţei. El este mai stabil şi relativ independent de context. De exemplu orb înseamnă în primul rând „lipsit complet de simţul văzului”. Celelalte sensuri („lipsit de discernământ” ca în judecată oarbă şi „lipsit de lumină, întunecat” ca în cameră oarbă, fereastră oarbă) sunt sensuri secundare.

1.2. Sens de bază (etimologic) vs. Sens derivat – distincţia are în vedere criteriul cronologic. Prin sens primar se înţelege semnificaţia iniţială a cuvintelor de la care au derivat apoi sensurile ulterioare. De pildă gură are ca sens primar „organ situat în partea anterioară a corpului, care serveşte la mâncat, la vorbit”. De aici au derivat sensuri precum „deschidere anterioară” (în general) (ex. gură de canal, gura sobei), „glas”, „voce” (ex. numai gura lui se aude), „persoană de hrănit” (ex. o gură în plus la masă).

În multe cazuri sensul primar al cuvintelor coincide cu cel principal, iar sensurile derivate cu cele secundare, aşa cum se întâmplă în cazul lui gură. Există situaţii în care raportul se poate schimba. De pildă crainic are ca sens principal în limba actuală „persoană care anunţă ştirile la o staţie radio, TV”; sensul său iniţial de „persoană ce anunţa mulţimii poruncile suveranului” a trecut pe plan secundar în conştiinţa vorbitorilor.

1.3. Sens general vs. Sens special – este o distincţie care se bazează pe criteriul utilizării sensurilor în mai multe stiluri funcţionale. Sunt sensuri generale sensurile care pot apărea la un cuvânt în orice stil funcţional. De exemplu sunt sensuri generale cele pa care le are, în contexte diferite, verbul a pune: a pune masa, a pune sare în mâncare, a pune un diagnostic, a pune pe cineva la muncă, a pune o haină, a pune pantofii în picioare etc. Sunt sensuri speciale sensurile pe care le au, în îmbinări stabile, unele cuvinte de exemplu: sensul „imorală” al adjectivului uşoară din femeie uşoară sau sensul cuvântului rădăcină din lingvistică.

1.4. Sens propriu (nemarcat stilistic) vs. Sens figurat – se are la bază criteriul stilistic: legătura directă sau indirectă dintre sens şi realitatea desemnată. Sensurile proprii denumesc în mod direct obiectul din realitate, la cele figurate, legătura cu realitatea se face prin intermediul altui sens. De pildă, fiară are ca sens propriu „animal sălbatic mare”; sensul său figurat „om extrem de rău, crud, violent” este obţinut prin transferul denumirii de la animal la om, căruia îi sunt atribuite anumite însuşiri. Sensurile figurate sunt derivate din sensul propriu pe baza unor legături reale sau imaginare stabilite de vorbitor între două obiecte. (de exemplu: gât – parte a corpului omenesc şi gât de sticlă). Asociaţiile nu se realizează întâmplător, ci au ca punct de plecare faptul că sensul propriu conţine mai multe aspecte dintre care se impune la un moment dat un anume aspect. Acest aspect înlesneşte transferul unei denumiri asupra unui obiect, a unei realităţi pe baza asemănării dintre ele, ori pe baza unor corespondenţe cantitative sau calitative. După aria lor de răspândire, se poate vorbi de două categorii de sensuri figurate:



a) cele care aparţin limbii comune, fiind cunoscute de toţi vorbitorii şi aflându-se înregistrate în dicţionarele explicative: scară de urcat - scară de valori.

b) cele care aparţin limbajului artistic şi sunt creaţii individuale ale scriitorilor. 1.5. Sens uzual vs. sens ocazional – distincţia se bazează pe criteriile

de răspândire, stabilitate şi frecvenţă a sensurilor. Sunt uzuale aproape toate sensurile principale iar ocazionale sunt acele sensuri care aparţin limbajului figurat specific al unui scriitor.

Ex. „argint e pe ape şi aur în aer” – aur capătă sensul ocazional de lumină galben strălucitoare, iar argint sensul de lumină strălucitoare.

1.6. Sens liber de context vs. Sens gramatical – sensurile de bază sunt independente de context, iar cele secundare sunt determinate de acesta. Afirmaţia este privită cu rezerve de anumiţi lingvişti deoarece, afirmă aceştia, sensul unor cuvinte precum pahar, carte, dinte poate fi înţeles şi fărăr context; în schimb, pentru un cuvânt ca facultate, al cărui prim sens este acela de „capacitate morală sau intelectuală a cuiva” , este nevoie de un context pentru a se actualiza de pildă sensul din structura „facultatea de a vorbi, de a crea frumosul” etc.

APLICAŢII

1. Alcătuiţi câte două enunţuri cu sensul propriu şi cel figurat al următoarelor expresii: a scoate ochii a ridica ancora a pune la naftalină a avea spatele tare

2. Alegeţi sensurile corecte ale următoarelor cuvinte (un singur răspuns este corect):

1. abulic : a. lipsit de voinţă b. fără poftă de mâncare c. care mănâncă mult

2. ad-interim: a. intermediar b. intermitent c. interimar , provizoriu

3. adjutant: a. care ajută în orice situaţie b. grad militar c. ambele sensuri

4. ad litteram: a. cuvânt cu cuvânt b. literă cu literă c. ambele sensuri

5. a (se) aliena: a. a transmite cuiva un drept sau un lucru prin vânzare,

cesiune etc.; a înstrăina b. a înnebuni c. ambele sensuri

6. aliteraţie: a. lipsa unor litere



b. procedeu stilistic constând în repetarea aceluiaşi sunet sau a unui grup de sunete între cuvinte care se succedă

c. schimb violent de cuvinte între două sau mai multe persoane

7. alocuţiune: a. fără nicio legătură cu locuţiunile b. cuvântare scurtă c. grupare de cuvinte cu sens unitar

8. biotop: a. mediu limitat, cu condiţii de viaţă particulare şi cu

înfăţişare proprie b. grup de indivizi care au aceeaşi constituţie genetică şi

care nu se deosebesc morfologic, prezentând în schimb diferenţe de ordin biologic

c. ambele sensuri 9. caduc:

a. (despre acte cu valoare judiciară) fără putere legală b. trecător, vremelnic, lipsit de trăinicie c. ambele sensuri

10. cazuist: a. persoană care se serveşte de argumente false, dar cu

aparenţă logică b. în legătură cu un caz c. ambele sensuri

11. cinegetic: a. referitor la mişcare b. referitor la vânătoare c. referitor la geţi

12. comprehensiune: a. înţelegere b. apăsare, presiune c. spaimă, teamă

13. conjectură: a. împrejurare b. ipoteză c. cuvânt de legătură în cadrul frazei

14. deferenţă: a. lipsă de interes b. respect, stimă, condescendenţă c. deosebire d. interes faţă de cineva, ceva

15. a deferi: a. a acorda, a conferi (un titlu, onoruri) b. a trimite în judecată c. ambele sensuri

16. a (se) defula: a. a se lăsa purtat de stări afective; a da frâu liber ideilor

sau tendinţelor b. a respinge, a înăbuşi la nivelul conştientului sau

subconştientului imagini, dorinţe, etc, care contrazic conştiinţa morală a individului

c. ambele sensuri 17. delaţiune:



a. întârziere, amânare b. denunţare făcută cu rea intenţie pentru profit personal c. ambele sensuri

18. diluviu: a. material sedimentar provenit din alterarea şi degradarea

rocilor, transportat de şuvoaie de apă b. revărsare catastrofală de ape despre care se

pomeneşte în Biblie; potop c. ambele sensuri

19. fortuit: a. forţat b.întâmplător c. ambele sensuri 20. inopinat: a. foarte repede b. neprevăzut, pe neaşteptate 21. învederat: a. pus la vedere, etalat b. vizibil evident c. învechit, vechi 22. (instituţie) lucrativă: a. care aduce câştiguri băneşti b. unde se lucrează 23. oneros: a. care ţine de onoarea sa b. necinstit, împovărător c. ambele sensuri 24. specios a. special b. înşelător c. ambele sensuri 25. salutar: a. care merită să fie salutat b. salvator c. ambele sensuri 3. Alegeţi cuvintele care corespund următoarelor sensuri (un singur răspuns):

1. lent, în tempo rar a. adagio b. adagiu

2. (despre roci, terenuri, regiuni) care conţine zăcăminte cu cărbuni: a. carbonier b. carbonifer c. carbonier şi carbonifer reprezintă forme, în variaţie liberă, ale

aceluiaşi cuvânt 3. a pleca din ţară şi a se stabili (definitiv sau temporar) în altă ţară; a se

expatria: a. a emigra b. a imigra c. a emigra şi a imigra sunt forme, în variaţie liberă, ale aceluiaşi

cuvânt 4. a-şi pierde calmul, a ieşi sau a scoate pe cineva din fire; a (se) irita, a

(se) indispune: a. a se enerva



b. a se inerva c. a se enerva şi a se inerva sunt forme, în variaţie liberă, ale

aceluiaşi cuvânt 5. care se fărâmiţează, se sparge uşor:

a. friabil b. fiabil

6. a administra pe socoteala şi în locul alteia: a. a gera b. a gira

7. care extrage sau prelucrează petrol; privitor la extragerea şi prelucrarea petrolului; care provine din petrol:

a. petrolier b. petrolifer

8. tulburare psihică manifestată prin inclinaţia de a pune foc, de a distruge prin foc, de a incendia:

a. piromanţie b. piromanie c. pirotehnică

9. a scoate în relief, a evidenţia, a remarca: a. a releva b. a revela

10. care şi-a încheiat cursul, care s-a terminat; împlinit: a. rezolut b. revolut

4. Pornind de la categoriile de sensuri lexicale pe care le cunoaşteţi stabiliţi care sunt sensurile următoarelor cuvinte polisemantice, alcătuind propoziţii: carne, a călca, cot, fugă, floare, limbă, câine, sânge, vână. 5. Exemplificaţi modul în care sensul cuvintelor de mai jos depinde de mediul utilizării lor: circ, timp, ciorap, papuc, glosă.

Capitolul III – Categorii semasiologice


CAPITOLUL III - Categorii semasiologice

Date fiind posibilităţile cuvintelor de a avea un sens sau un ansamblu de sensuri şi de felul în care sensurile şi formele cuvintelor se grupează în limbă la un moment dat, se pot deosebi următoarele categorii semantice sau semasiologice: monosemia, polisemia, omonimia, antonimia şi paronimia.

Monosemia este însuşirea unor cuvinte de a avea un singur sens. Această caracteristică apare cu precădere la unii termeni tehnici şi ştiinţifici (ecograf, electrocardiogramă, femur, cord, etc), dar şi la unele cuvinte relativ frecvent utilizate (camping, lămâie, motel, pix, etc.). În raport cu ansamblul vocabularului, numărul cuvintelor monosemantice este mic. Această caracteristică nu este, de cele mai multe ori stabilă, deoarece există întotdeauna posibiliatatea ca un cuvânt monosemantic să dezvolte şi alte sensuri, pe lângă cel iniţial. De pildă, în DEX2, lămâie este înregistrat cu un singur sens „fructul lămâiului, de formă sferică alungită, cu coaja galbenă, aromată şi cu miezul acru, bogat în vitamine”, dar acest cuvânt este folosit şi pentru a denumi, glumeţ, semnul şoferului începător, care se pune, conform legii, pe parbrizul şi pe luneta maşinii. Pe măsură ce un termen de specialitate devine cunoscut unui număr mare de vorbitori, cresc şi şansele ca acesta să capete mai multe sensuri, iar orice cuvânt monosemantic frecvent folosit, în contexte din ce în ce mai variate, este susceptibil de a deveni polisemantic. Astfel, colaps este un termen medical având sensul de „insuficienţă circulatorie periferică, manifestată prin pierderea oricărei forţe, diminuarea tensiunii arteriale, puls rapid şi foarte slab”, dar, o dată trecut în vorbirea curentă, a căpătat şi sensul de „prăbuşire totală a unui domeniu al vieţii economice”, aşa cum apare în exemple de genul: colaps economic, colaps economic, etc.

Polisemia este însuşirea unor cuvinte de a avea mai multe sensuri. Această însuşire apare la 80% dintre cuvintele care alcătuiesc lexicul activ, ceea ce înseamnă că avem de-a face cu o caracteristică aproape generală a cuvintelor. Unui cuvânt izolat i se pot atribui atâtea sensuri distincte în câte contexte distincte este utilizat la un moment dat într-o limbă dată. De exemplu, în română, instrucţie apare în următoarele tipuri de contexte: 1. În şcoală, X a avut parte de o instrucţie aleasă. („ansamblu de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, predate cuiva sau căpătate de cineva, prin care se urmăreşte însuşirea culturii generale şi a unei specializări generale”). 2. În orele de instrucţie, militarii execută ordinele militarilor. („pregătire a ostaşilor în vederea însuşirii teoriei şi practicii militare”) 3. Instrucţia acestui caz a fost făcută de un judecător renumit. („activitate de cercetare a cauzelor penale”). Atunci când un cuvânt este frecvent utilizat în numeroase contexte, este normal să aibă şi multe sensuri, fenomen numit pletoră semantică sau inflaţie semantică. Acest aspect este specific unor cuvinte din fondul principal lexical. De pildă, cuvinte precum cap, mână, gură, face, etc. au între zece şi douăzeci de sensuri, cărora li se subordonează altele, secundare.

Evoluţia semantică în limba română: aceasta poate fi pusă în evidenţă prin compararea sensurilor actuale ale unităţilor lexicale cu cele din faze mai vechi ale limbii române. Astfel, în limba română veche, substantivul ciudă avea sensul de “miracol, minune”, bazaconie, pe cel de “fărădelege”, hain însemna “trădător, sperjur, necredincios”, muncă însemna “chin, trudă,



tortură”, peniţă denumea un “instrument de scris confecţionat dintr-o pană, de regulă de gâscă”, şi exemplele ar putea continua. În limba română de astăzi, ciudă înseamnă “sentiment de părere de rău, de invidie amestecată cu duşmănie”, bazaconie înseamnă “lucru bizar, de mirare, de necrezut; (fam.) poznă, ştrengărie, năzbâtie”, hain înseamnă “rău la inimă”, muncă se referă la “activitatea specifică omului de satisfacere a trebuinţelor sale prin transformarea naturii”, iar peniţă “denumeşte un obiect de metal, parte componentă a instrumentelor moderne de scris”. Evoluţia semantică poate fi evidenţiată şi prin compararea sensurilor multor cuvinte din limba română actuală cu cele pe care le au etimoanele lor. Româna a moştenit din latină cuvinte ca învăţa “a studia”, legumă “nume generic dat unor vegetale (fasole, ceapă, cartofi, etc.)”, nutreţ “hrana animalelor ierbivore, furaj”, pasăre “clasă de vertebrate ovipare cu corpul acoperit de pene şi cu aripi pentru zbor”, varză “plantă bienală din familia cruciferelor”. Însă, în latină, invitiare se referă la “a deprinde un viciu”, legumen însemna “păstaie”, nutricium avea sensul de “hrană în general, atât pentru oameni cât şi pentru animale”, passer denumea doar o specie de păsări, şi anume vrabia, iar viridia avea înţelesul foarte larg de “verdeţuri”. Tot din latină, dar prin filieră franceză sau prin latina savantă, se explică existenţa în română a unor cuvinte de felul: generos “darnic, mărinimos”, libertin “uşuratic, desfrânat”, ministru “înalt demnitar de stat”, virtute “integritate morală”, etc. În latină, generosus însemna “de neam nobil”, libertinus “sclav care a fost eliberat”, minister ”servitor” iar virtus se referea la însuşirile, calităţile bărbatului (lat. vir) “curaj, înţelepciune, forţă fizică” şi nicidecum la o conduită morală pe care o pot avea şi femeile. Pe lângă evoluţia semantică a unor cuvinte, se mai poate constata şi o depreciere a sensului, fie o ameliorare sau o „înnobilare” a acestuia. Latinescul libertinus însemna iniţial „sclav eliberat”, însă prin secolul al XVI-lea au fost numiţi libertini şi acei filozofi, oameni de ştiinţă, de cultură, de artă care încercau să se elibereze de dogmele bisericii şi să-şi câştige astfel libertatea spirituală. Cum biserica îi condamna pe libertini, întocmai ca pe ceilalţi păcătoşi care se abăteau de la conduita şi morala creştină, acest cuvînt s-a depreciat sub aspectul sensului, ajungând să însemne „lipsit de decenţă, uşuratic”. Pe de altă parte se află cuvântul ministru care a suferit o ameliorare a sensului. În latina ecleziastică, minister denumea iniţial un servitor însărcinat cu anumite servicii, cu anumită slujbă. Trecut în limba generală, acest cuvânt şi-a ameliorat sensul, denumind un înalt funcţionar de stat, reprezentant al puterii executive. Atât ameliorarea cât şi deprecierea sensului se produc în urma dispariţiei sensului etimologic al cuvântului respectiv. Iniţial, cuvântul război (de origine slavă) a însemnat „hoţie, măcel”, iar derivatul războinic avea sensul de „hoţ, tâlhar”. Când război a căpătat exclusiv sensul de „conflict armat”, derivatul războinic a suferit o ameliorarea a sensului, însemnând „curajos, combativ”. În româna veche, substantivul şleahtă denumea nobilimea poloneză sau corpurile de armată alcătuite din nobili polonezi. Datorită faptului că acest sens a devenit învechit şi datorita faptelor reprobabile produse de armatele poloneze în timpul companiilor militare din Moldova, şleahtă a suferit o depreciere semantică, ajungând să însemne „clică, bandă, ceată”. Pehlivan însemna în turcă „erou”, dar în română a ajuns să însemne „mucalit, escroc” datorită estompării sensului etimologic şi influenţei pe care au exercitat-o cuvintele cu sens depreciativ din română terminate în –an, de genul golan, ţopârlan, mârlan, etc. Schimbările semantice nu au un aspect regulat şi nu afectează toate cuvintele. Acest proces este mai ales evident în cazul figurilor de stil tocite



sau lexicalizate. Noutatea unor tropi se diminuează cu timpul şi aceştia nu mai sunt simţiţi în cele din urmă ca nişte figuri de stil propriu-zise, fără a se putea stabili cu exactitate momentul în care unele cuvinte au fost acceptate de uz cu unul sau mai multe sensuri figurate. Din punct de vedere logic, se presupune că un cuvânt a avut iniţial un sens propriu da la care s-au dezvoltat, prin metaforă, metonimie sau sinecdocă, diverse sensuri figurate. Astfel, acoperiş, pâine, vatră, picior, cap, etc. au avut mai întâi sensurile „partea superiaoră a unei case”, aliment de bază”, locul în care se face focul”, membru al corpului omenesc”, partea superioară a corpului”, iar apoi s-a generalizat şi întrebuinţarea acestora cu sensurile „casă, adăpost”, existenţă, trai”, gospodărie, locuinţă”, „unitate de măsură”, „persoană, individ”. Unele cuvinte au tendinţa să-şi modifice sensul chiar în limba română de astăzi, cel mai adesea ca urmare a fenomenului numit confuzie paronimică. Pentru mulţi vorbitori, fortuit („întâmplător”) înseamnă „forţat”, mutual („reciproc”) este sinonim cu „pe muţeşte”, iar salutar („salvator”) are sensul „care merită să fie salutat”, etc. În măsura în care aceste cuvinte vor fi adoptate de uzul general al limbii şi de normele literare cu sensurile amintite, se va putea vorbi de schimbări semantice autentice.

APLICAŢII

1. Alegeţi şi bifaţi cuvintele monosemantice (pot fi corecte1,2,3 sau 4 răspunsuri):

1. a face, a înghiţi, injector, a inocula 2. insipid, materie, insonorizare, a inspira 3. megalit, megatonă, pavilion, proprietate 4. program, pedichiură, megaherţ, melenă 5. iglu, ilegalitate, a duce, husitism 6. om, hidrosferă, hidroterapie, hidră 7. hectolitru, heptagon, hieroglifă, hiperaciditate 8. membru, aragaz, monstru, neuron 9. nerv, aspirină, postbelic, pace 10. principiu, princeps, radical, rezonanţă 11. amibă, arabil, tenis, a (se) converti

2. Argumentaţi că substantivul „ac” este cuvânt polisemantic. 3. Pornind de la categoriile de sensuri lexicale pe care le cunoaşteţi stabiliţi

care sunt sensurile următoarelor cuvinte polisemantice: carne, a călca, cot, fugă, floare, limbă, câine, sânge, vână.

4. Indicaţi maniera în care cuvintele de mai jos au suferit o degradare semantică: bulibaşă, marafet, pehlivan, prost, mişel, muncă.

Sinonimia este relaţia de echivalenţă dintre sensurile a două sau mai

multe cuvinte a căror formă este diferită. Astfel, două sau mai multe cuvinte, diferite sub aspectul formei, sunt considerate sinonime dacă între cel puţin unul dintre sensurile lor poate fi demonstrată relaţia amintită. Alţi lingvişti, printre care S.Ullmann, consideră că sunt sinonime doar cuvintele care pot fi substituite absolute în toate contextele, fără să producă vreo schimbare de sens sau de nuanţă semantică. Alţii vorbesc despre sinonimie (şi implicit



omonimie, antonimie, paronimie) în domeniul foneticii, al morfologiei şi al sintaxei.1 Deşi sinonimia se referă la însuşirea cuvintelor de a denumi absolut aceleaşi aspecte din realitate, adică de a avea acelaşi referent, de cele mai multe ori nu se poate vorbi de sinonime totale, perfecte sau absolute, deoarece, pe de o parte, în cazul cuvintelor polisemantice, relaţia de sinonimie se stabileşte la nivelul unuia sau a mai multor sensuri, iar, pe de altă parte, chiar dacă sensul sau sensurile coincid, cuvintele respective nu pot fi substituite absolut în toate contextele, deci nu sunt identice sub aspectul conţinutului. Cuvintele preot şi popă sunt sinonime numai dacă se face abstracţie de faptul că al doilea cuvânt are, faţă de primul, şi sensul de „numele uneia dintre cărţile de joc” şi că acest cuvânt nu este admis de exprimarea literară. Chiar şi în cazul cuvintelor acceptate de acelaşi aspect al limbii, se pot găsi diferenţe în ceea ce priveşte preferinţa uzului pentru întrebuinţarea lui contextuală. Astfel, termenii literari sinonimi roşie şi tomată cunosc o distribuţie contextuală diferită, dacă se ţine seama că cel puţin în combinaţiile de cuvinte salată de roşii sau suc de roşii, al doilea termen nu poate fi substituit cu tomată (însă pastă de roşii – pastă de tomate). Anumiţi termeni ştiinţifici, despre care se poate afirma cu certitudine că au sensuri identice, nu sunt utilizaţi sau utilizabili în aceeaşi măsură absolut în toate contextele. De pildă, în chimie, termenul azot este mult mai răspândit decât sinonimul nitrogen, chiar dacă în toate formulele chimice se utilizează simbolul N [Nitrogen], care în mod firesc ar trebui să indice a doua denumire. Dacă se ţine seama de capacitatea sinonimelor de a denumi aceleaşi aspecte din realitate şi de a fi sau nu utilizate în aceleaşi aspecte ale limbii, se pot stabili următoarele tipuri de sinonime:

Sinonime ale căror înţelesuri sunt, în totalitate, asemănătoare: Care pot fi folosite în aceleaşi aspecte ale limbii:

(în limba literară) azot-nitrogen, ceas-oră, oaspete-musafir, soartă-destin, aramă-cupru; (în vorbirea populară şi în vorbirea familiară) cioc-plisc “gură”, burtă-pântece, femeie-muiere, bostan-dovleac “cap”

Care nu pot fi folosite în aceleaşi aspecte ale limbii: (al doilea termen este popular) caporal-căprar, hernie-surpătură, salivă-scuipat, soldat-catană, etc. (al doilea termen este regional) usturoi-ai, supă-leveşe, cumnat-şogor, ficat-mai, compas-ţircălam, îmbăta- şumeni, palton-căbat,etc. (al doilea termen este învechit) document-zapis, colonel-polcovnic, pompier-pojarnic, curie-olac, recensământ- catagrafie, etc. (al doilea termen este familiar) celibatar-becher, mărinimos-galanton, etc. (al doilea termen este poetic sau artistic) pământ-glie, pahar-potir, trandafir-roză, cristal-cleştar, etc

Sinonime ale căror înţelesuri nu sunt, în totalitate, asemănătoare: Care pot fi folosite în aceleaşi aspecte ale limbii:

(în limba literară) alerga-fugi, chip-faţă-obraz, drum-itinerar-rută, (a se) amuza-(a se) desfăta-(a se) distra-petrece- (a se) veseli, etc. (în limba populară şi în vorbirea familiară) gaură-ţeapă-tun “prejudiciu financiar”, flaşnetă-muzicuţă “gură”;

Care nu pot fi folosite în aceleaşi aspecte ale limbii:

1 Theodor Hristea, Sinonimia frazeologică şi lexico-frazeologică, în România literară, nr. 29, 1978,

p.8



(al doilea termen este popular sau regional) brâu-şerpar, salvare-mântuire, a muri-a se duce-a se prăpădi - a sucomba, etc. (al doilea termen este poetic sau artistic) mulţime-potop, (a se) zugrăvi- (a se) contura, iubire-arşită, etc. Teoretic, un cuvânt poate avea un număr mai mare sau mai mic de sinonime, care nu coincide cu posibilităţile reale de utilizare a acestora în limbă. Astfel, trandafir are sinonimele roză şi rujă. Primul este poetic, iar al doilea este regional, ceea ce limitează posibilităţile lor de a fi folosite în vorbirea de zi cu zi. Importanţa acestor sinonime în limbă este limitată; mult mai importante sunt sinonimele care contribuie la nuanţarea exprimării şi, mai ales, la modernizarea lexicului în ansamblul său. În urma asimilării în limba română a numeroase neologisme de origine latino-romanică, s-au dezvoltat serii sinonimice relativ echivalente ca posibilităţi de utilizare (smalţ-email, smălţui-emaila, smălţuire-emailare, etc). Alte împrumuturi neologice au intrat în concurenţă cu sinonimele lor din fondul vechi al limbii. Consecinţa a fost eliminarea din limbă a sinonimului din fondul vechi (pompier-pojarnic, recensământ-catagrafie, colonel-polcovnic, etc.) şi neacceptarea acestuia în limba literară sau în diferite vocabulare de specialitate (intestine-maţ, oxida-rugini, luxa-scrânti, contingent-leat, etc.)

APLICAŢII

1. Care sunt deosebirile de întrebuinţare a sinonimelor: unealtă, instument, aparat, ustensilă. 2. Alcătuiţi 6 contexte ilustrative pentru următoarele sinonime: chip, obraz, faţă, figură, mutră, moacă. 3. Să se înlocuiască prin verbe cu acelaşi sens expresiile: a da de ştire, a da din colţ în colţ, a se face cruci calea, a lua în cap, a o scoate la bun capăt, a băga de seamă, a-şi da seama. 4. Indicaţi câte un sinonim neologic pentru următoarele cuvinte: amănunţit, cinstit, făşarnic, vinovat, adâncime, cerere, împrejurare, vârstă, a cere, a pedepsi, a hotărî.

Omonimia este relaţia de nonechivalenţă dintre sensurile a două sau mai multe cuvinte care se pronunţă în acelaşi fel. Concepută în sens larg, omonimia se referă nu numai la unităţi lexicale distincte, ci şi la formele flexionare ale unor cuvinte distincte sau ale aceluiaşi cuvânt. Din acest punct de vedere, pot fi considerate omonime:

Cuvinte care aparţin aceleiaşi clase lexico-gramaticale având etimologie externă sau internă diferită: bancă1-bancă2, leu1-leu2, lac1-lac2, fierărie1-fierărie2, râs1-râs2, casă1-casă2, etc.

Cuvinte care aparţin unor clase lexico-gramaticale diferite, având şi etimologii diferite: capital1 (subst.) - capital2(adj.), dar1(conj.) - dar2(subst.)

Forme flexionare ale unor cuvinte care aparţin unor clase lexico-gramaticale diferite (aşa-numitele omonime lexico-gramaticale sau omofome): toc1(verb) -toc2(subst) - toc3(interj), fluier1(subst.) - fluier2(verb), sare1(subst.) - sare2(verb), cer1(subst.) - cer2(verb), etc.

Forme flexionare ale aceluiaşi cuvânt: el cântă - ei cântă; eu merg - ei merg, el să vină - ei să vină, etc. În sens restrâns, omonimia se referă doar la cuvintele care aparţin aceleiaşi categorii lexico-gramaticale, ale căror forme flexionare sunt identice în totalitate şi a căror etimologie este diferită. În această categorie se încadrează: lac1 ”întindere mare de apă stătătoare, închisă între maluri,



uneori cu scurgere la mare sau la un râu” (din lat. lacus) – lac2 “preparat lichid obţinut prin dizolvarea într-un solvent volatil a unor răşini, uleiuri sau a altor substanţe” (din germ. Lack); mină1 “loc subteran cu zăcăminte de substanţe minerale utile; armă explozivă; miez de grafit sau din alte materiale folosit la confecţionarea creioanelor sau a altor instrumente de scris” (din fr. mine, germ. Mine) – mină2 “expresie a feţei, fizionomie, chip, înfăţişare” (din fr. mine) – mină3 ”veche monedă grecească de aur sau de argint” (din fr. mine, lat. mina); casă1 ”clădire destinată pentru a servi de locuinţă omului, etc.”(din lat. casa) - casă2 “dulap sau lădiţă de fier în care sunt ţinuţi bani, hârtii de valoare” (din germ. Kasse). Unele omonime au apărut şi ca urmare a adaptării unor neologisme la pronunţarea românească. De pildă, termenii englezeşti din vocabularul sportiv game “fiecare dintre punctele câştigate de un jucător de tenis (după mai multe erori ale adversarului), în limitele unui set” şi goal (la unele sporturi) introducere a mingii în poarta echipei adverse; punct marcat în favoarea echipei care a reuşit această introducere” sunt scrişi şi pronunţaţi ghem şi gol, intrând în relaţie de omonimie cu ghem şi gol, cuvinte mai vechi în română, avînd alte sensuri şi alte origini: latină şi respectiv slavă. Unele omonime apar ca urmare a coincidenţei fonetice în urma unor procese de adaptare fonetică a unor lexeme diferite în limba de origine: semăna1 “a pune sau a arunca sămânţa în pămîntul pregătit în prealabil, pentru a o face să încolţească şi să răsară” (din lat. seminare) - semăna2 ”a avea trăsături, calităţi, defecte comune cu altcineva sau altceva, etc. (din lat.similare); altele apar ca urmare a coincidenţei întâmplătoare a cuvintelor împrumutate din limbi diferite: violă1 (“instrument muzical cu coarde” din it. Viola) – viola 2 (“toporaş” din lat. viola); altele apar ca urmare a împrumutului de omonime din altă limbă: marcă1 – fostă unitate monetară a Germaniei – marcă 2 –

provincie de frontieră în statul franc – marcă 3 – timbru poştal Potrivit principiului care se referă la specializarea semantică şi la originea diferită, sunt omonime cuvintele derivate în română care denumesc atelierul în care se practică o meserie şi meseria respectivă, de genul: cofetărie1 “locul în care se fac, se consumă şi se vând dulciurile” – cofetărie2 “meseria cofetarului”; ceasornicărie1 “atelierul în care se repară sau se vînd ceasornice” – ceasornicărie “meseria ceasornicarului”. Prima este un derivat cu sufixul –ie de la numele de agent, cel care indică persoana care face o acţiune sau practică o meserie (ceasornicar, cofetar, etc.) iar a doua este un derivat cu sufixul -ărie de la cuvântul de bază (cofet, singularul învechit al lui cofeturi, ceasornic, etc.). Omonime apar şi în cazul schimbării categoriei lexico-gramaticale a unuia şi aceluiaşi cuvânt, cu condiţia realizării unei diferenţieri semantice clare. În această categorie se înscriu formele substantivate de supin sau de participiu şi adjectivele omofone, provenite de la acelaşi verb: arat1 (subst. “acţiunea de a ara; arătură”) – arat2 (adjectiv “care a fost pregătit cu plugul pentru cultivare”); sărit1 (subst. “acţiunea de a sări; săritură”) – sărit2 (adj. “smintit, aiurit, nebun”). Sunt omonime şi cuvintele care provin de la un cuvânt polisemantic între sensurile căruia s-a produs o ruptură evidentă. Astfel, omonimul substantivului leu1 “mamifer carnivor de talie mare din familia felinelor…” – leu2 “unitate monetară în România egală cu 100 de bani” s-a desprins din primul atunci când principalei monede din România i s-a dat această denumire. Cuvintele care satisfac în mod ideal relaţia de omonimie, relativ puţine la număr, sunt considerate omonime propriu-zise sau totale. Se mai admit ca



false omonime sau ca omonime parţiale cuvintele care coincid numai la forma-tip sau la forma nemarcată, nu însă şi în totalitatea formelor flexionare pe care le au. Unele dintre aceste omonime au origini diferite (turna1, cu formele torn, torni, toarnă, etc, “a vărsa un lichid sau un fluid în sau peste ceva” din lat. tornare “a învârti, a răsuci” – turna2 , cu formele turnez, turnezi, turnează, etc. “a înregistra succesiv pe peliculă, cu un aparat de luat vederi, secvenţele care alcătuiesc un film cinematografic”, din fr. tourner), iar altele provin din specializarea semantică a variantelor flexionare ale uneia şi aceleiaşi unităţi lexicale (acorda1, cu formele acord, acorzi, acordă… “a da cu îngăduinţă, cu grijă, cu bunăvoinţă; a oferi; a atribui” – acorda2, cu formele acordez, acordezi, acordează…, “a regla frecvenţa unui aparat, a unui sistem fizic, etc. astfel încât să fie egală cu frecvenţa altui aparat, sistem fizic, etc.”, din fr. accorder). Dicţionarele explicative indică intrări separate numai pentru prima categorie de omonime parţiale care provin din limbi diferite. Astfel, cap1 cu pl. capete “extremitate superioară a corpului omenesc…”, dar şi cu pl. capi “căpetenie, şef, conducător”, se deosebeşte de omonimul cap2 cu pl. capuri “parte de uscat care înaintează în mare” din punctul de vedere al originii: primul este moştenit din latină, lat. caput, iar al doilea este împrumutat din franceză, fr. cap. Atunci când se manifestă în aspecte diferite ale limbii, omonimia este, de regulă, tolerată, deoarece nu generează ambiguitate în exprimare. Această observaţie este valabilă şi pentru omonimele care aparţin unor vocabulare de specialitate diferite. Este greu de crezut că termenii cord1 “inimă”, cord2 “ţesătură specială alcătuită din urzeală bine răsucită şi foarte rezistentă; ţesătură folosită la fabricarea anvelopelor” şi cord3 “cuţit folosit în industria pielăriei pentru depilare” să intre în coliziune omonimică. Omofone – sunt cuvinte care se pronunţă la fel. Bancă – « scaun lung cu spătar » dar şi « instituţie financiară » Capital – « avuţie sub formă de bani, mărfuri » ; (adj) esenţial, fundamental Lac – « întindere de apă », « preparat lichid » Liliac – « animal mamifer insectivor », « arbust cu flori frumos mirositoare » Omografe – cuvinte care se deosebesc prin accent. ochi (substantiv) – ochí (verb), comédie – comedié, compánie - companié

APLICAŢII

1. Daţi definiţiile omonimelor de mai jos şi introduceţi-le în contexte adecvate: broască, ban, capră, cocoş, lac, leu, loc, mare, pară, port, post, război, toc, ţap, vară. 2. Analizaţi fragmentul de mai jos răspunzând la următoarele întrebări: „Pe drum horea şi doinea, iar buzduganul şi-l arunca să spintece nourii, de cădea departe tot cale de o zi. Văile şi munţiise iumeau auzindu-i cântecele, apele-şi ridicau valurile mai sus, izvoarele îşi tulburau adâncul, ca să-şi azvârle afară undele lor, pentru ca fiecare din ele să poată cânta ca dânsul când vor şopti văilor şi florilor.” (M.Eminescu, Făt-Frumos din lacrimă) a) Care sunt omonimele din text şi ce probleme lexico-semantice ridică? b) Enumeraţi sinonimele şi antonimele din text şi analizaţi-le. c) Există polisemie în text? 3. Demonstraţi, prin exemple proprii, că următoarele cuvinte pot avea omografe: haină, colonie, copii, companie, veselă. 4. Alcătuiţi propoziţii cu următoarele omofone:

nicât / nici cât nicidecum / nici de cum



de alt fel / de altfel cei / ce-i

5. Realizaţi enunţuri din care să rezulte că masă, ochi, baie şi cap sunt omonime şi cuvinte polisemantice.

Antonimia este relaţia de opoziţie dintre sensurile a două cuvinte care aparţin aceleiaşi clase lexico-gramaticale şi care se referă la aspecte opozabile din realitate. Această opoziţie poate fi totală, dacă sensurile cuvintelor în cauză sunt diametral opuse şi se exclud reciproc, fiind contrare din punct de vedere logic (adevărat-fals, câştigă-pierde, bun-rău, logic-ilogic, mare-mic, etc.), sau parţiale, dacă între sensurile cuvintelor respective se poate stabili o diferenţă oarecare referitoare cel puţin la gen sau la specie (băiat-fată, bărbat-femeie, cocoş-găină, domestic-carnivor). OBS. Antonimia se manifestă mai ales în cazul adjectivelor care exprimă însuşiri, calităţi (bun-rău, cald-rece, leneş-harnic, uscat-umed, etc.), al unor substantive nume de însuşiri care pot fi opuse (bunătate-răutate, curaj-laşitate, lene-hărnicie, etc), al unor verbe şi adverbe care prin sensul lor se referă implicit la spaţiu, direcţia în spaţiu, timp, cantitate, calitate (coborî-urca, cumpără-vinde, intra-ieşi, începe-sfârşi, sus-jos, etc.). Ca şi în cazul sinonimiei, antonimia se realizează între sensurile cuvintelor polisemantice, şi nu între cuvintele considerate global ca unităţi lexicale. Slab este antonimul cuvântului gras numai dacă avem în vedere sensul “fără grăsime” (despre oameni, animale, despre carne sau mâncăruri). Pentru celelalte sensuri ale cuvîntului slab, se pot stabili şi alte relaţii de opoziţie semantică: tare (despre băuturi), hotărât, energic (despre caracterul oamenilor). Antonimele pot avea radicali diferiţi sau acelaşi radical. Primele tipuri de antonime sunt cele mai numeroase şi mai cunoscute, multe dintre ele făcând parte din fondul lexical vechi al limbii române (frig-cald, sus-jos, stinge-aprinde, etc.). Antonimele care au acelaşi radical sunt în mare parte împrumuturi sau creaţii neologice (antebelic-postbelic, prefaţă-postfaţă, exclude-include). Teoretic, antonimele se grupează în perechi (afirmativ-negativ, plus-minus, repede-încet, etc), însă existenţa unor sinonime şi posibiliatatea de a obţine antonime prin derivare cu prefixe privative sau negative pot determina şi apariţia unor relaţii mai complexe. Începe se opune ca sens verbului termina, dar şi verbului sfârşi, laşitate se opune atât substantivului curaj, cât şi substantivului vitejie, adevărat se opune adjectivului neadevărat, cât şi adjectivului fals.

APLICAŢII

1. Precizaţi contrariile cuvintelor subliniate din contextele: a) O minte ageră / om cu mişcări agere / ochi ageri; b) Fără capăt / de la capăt / un capăt de sfoară; c) Cartofi copţi în spuză / copt la minte; d) Linie dreaptă / parte dreaptă / mână dreptă; e) Bucată de fier / mână de fier / voinţă de fier.

2. Indicaţi pentru următoarele cuvinte antonime cu rădăcini diferite. Formaţi propoziţii cu acestea: zgârcit, repede, ud, friguros, proaspăt, curajos, a urca, dulce, precedent, costisitor, favorabil.

3. În următoarele propoziţii sunt puse în opoziţie cuvinte care nu sunt în mod obişnuit antonime. Cu ajutorul dicţionarului, încercaţi să explicaţi ce deplasări de sens au avut loc astfel încât opoziţia dintre ele să fie posibilă:



1. Cine a făcut pe bogatul a făcut şi pe argatul. 2. La chip frumos la inimă găunos. 3. Nu era din fire nici moale, nici iute. 4. Pe cât de luminoasă îi era faţa, pe atât de cătrănit sufletul. 5. Să nu fii ieftin la făină şi scump la tărâţe. 6. Nu poţi fi pentru unul mumă şi pentru altul ciumă. 7. Unde nu-i cap, vai de picioare.

Paronimia este relaţia variabilă, mergând de la diferenţă până la echivalenţă totală sau parţială, între sensurile a două sau mai multe cuvinte care au o formă cvasiidentică şi care, din această cauză, pot fi confundate. Se pot distinge astfel paronime între care există diferenţă de sens şi cvasiidentitate formală (atlas-atlaz, bison-vizon, corvetă-covertă, metal-metan, tasa-taxa, etc.) şi paronime între care există, pe lângă cvasiidentitate formală, o legătură semantică de tipul sinonimiei totale sau parţiale (amenda-emenda, epila-depila, reflua-refula, spinetă-epinetă) sau de tipul antonimiei (emigra-imigra, emigrant-imigrant). Relaţia de paronimie se poate stabili între cuvinte vechi şi populare (chiară-chioară, sfară-sfoară, frânghie-frenghie) între neologisme (apropia-apropria, gera-gira, reflecţie-reflexie, etc.), dar şi între neologisme şi cuvinte din fondul vechi (gintă-geantă, jantă-geantă). În planul formei, principala consecinţă a paronimiei este confundarea unor cuvinte a căror pronunţare este foarte apropiată. Astfel, în română, s-au confundat urgior “mic furuncul care apare la rădăcina ploapelor”, din lat. hordeolus, cu urcior “vas de lut smălţuit cu gâtul strâmt, cu una sau două toarte, folosit pentru păstrarea lichidelor”, din lat.urceolus, som “peşte răpitor cu corpul lung, fără solzi”, din lat.somu. cf.bg, rus.som, cu somn “stare fiziologică normală a fiinţelor, necesară redresării forţelor”, din lat.somnus, rezultatul fiind apariţia omonimelor cunoscute: urcior1 – urcior2, somn1 –somn2. Atunci când vorbitorii nu le cunosc bine sensul şi originea, paronimele se atrag şi se substituie, fenomen cunoscut sub numele de atracţie paronimică. Substantivul complement, din fr. complément, lat. complementum, provenit la rândul său din lat. complere “a adăuga pentru a fi complet”, folosit în terminologia gramaticală, este pentru unii vorbitori mai cunoscut decât paronimul său compliment, din fr. compliment, la origine un cuvînt spaniol complimiento (span. cumplir con alguein “ a fi politicos faţă de cineva”). Astfel, o exprimare de felul a face cuiva un complement pare mai motivată decât cea corectă, a face cuiva un compliment. De aceea, atracţia paronimică este nu numai o sursă a omonimiei, ci şi un aspect al etimologiei populare, constând în substituirea sau confundarea a două cuvinte a căror formă este cvasiidentică. Conceptul de atracţie paronimică: un paronim, mai frecvent în limbă, şi deci mai familiar vorbitorilor, îl « atrage » pe cel mai puţin cunoscut. Astfel, vorbirea populară actuală confundă neologismul tasa cu mai frecventul taxa, pe şasiu cu saşiu, pe duză cu doză, pe conjectură cu conjunctură, pe speţe cu speze, pe ori cu or, pe gera cu gira şi lista ar putea continua. Poate fi supus atracţiei paronimice şi un arhaism sau un regionalism care a ajuns să nu mai fie înţeles. Astfel, frenghie (care provine din tircescu frenghi şi înseamnă « stofă scumpă de brocart ») este confundat cu frânghie, provenit din latinescu fimbria. Atracţia paronimică şi etimologia populară – etimologia populară înglobează toate asociaţiile etimologice false, deci are o sferă mai cuprinzătoare. Astfel, renumeraţie este o variantă a lui remuneraţie, un



neologism provenit din francezul rémunération. Cum mulţi ştiu că retribuirea unei munci se face în bani care se numără, astfel a ajuns ca remuneraţie să se transforme în renumeraţie. La fel, somieră s-a transformat în somnieră sub influenţa lui somn.

APLICAŢII 1. Alegeţi paronimul potrivit în următoarele contexte: 1. A îmbrăcat rochia de ..... a. batist b. batistă 2. Mulţi tineri de la noi au...... în ultimii ani. a. emigrat b. imigrat c. oricare dintre cele două forme este admisă 3. A.......... mult în construcţii. a. investit b. învestit 4. Covorul este lucrat cu un motiv........ a. floral b. floral 5. „D” este o consoană .......... a. dentală b. dentară 6. Acest medicament se ia cu un ............ a. adjutant b. adjuvant 7. Comisarul a reuşit .............., în sfârşit cazul. a. să eludeze b. să elucideze 8. A fost prins în .......... delict. a. flagrant b. fragrant 9. A fost descoperit un nou teren ............ a. petrolifer b. petrolier 10. Peştii respiră cu ajutorul ......... a. branhiilor b. bronhiilor 2. Enumeraţi: a) paronime care diferă prin rădăcină şi prin sufixul adăugat acesteia; b) paronime care diferă prin prefixe. 3. Realizaţi enunţuri cu următoarele paronime:

cireadă / gireadă indice / indiciu

patentat / potentat reflecţie / reflexie

deferent / diferend 4. Stabiliţi relaţiile dintre următoarele cuvinte (alegeţi un singur răspuns): 1. Cuvintele antinomie şi antonimie sunt în relaţie de: a. sinonimie b. paronimie c.antonimie



d. omonimie 2. Cuvintele apostróf şi apostrófă sunt: a. sinonime b. paronime c. omonime d. forme în variaţie liberă ale aceluiaşi cuvânt 3. Cuvintele arbitral şi arbitrar sunt: a. sinonime b. paronime c. antonime d. forme în variaţie liberă ale aceluiaşi cuvânt 4. Cuvintele bolero şi bolerou sunt: a. forme diferite, în variaţie liberă, ale aceluiaşi cuvânt b. cuvinte diferite c.una este forma corectă, literară, cealaltă este forma neliterară a

aceluiaşi cuvânt 5. Cuvintele centrifug şi centripet sunt: a. sinonime b. paronimie c. antonime 6. Cuvintele concesie şi concesiune sunt: a. forme în variaţie liberă ale aceluiaşi cuvânt b. sinonime c. antonime d. paronime 7. Cuvintele a enerva şi a inerva sunt: a. sinonime b. antonime c.paronime d. forme în variaţie liberă ale aceluiaşi cuvânt 8. Cuvintele fracţie şi fracţiune sunt: a. sinonime b. paronime c. forme în variaţie liberă ale aceluiaşi cuvânt d.una este forma litarară, cealaltă este forma neliterară reprezentând

acelaşi cuvânt 9. Cuvintele judiaciar şi judicios sunt: a. forme în variaţie liberă ale aceluiaşi cuvânt b. sinonime c. paronime d. omonime 10. Cuvintele ori şi or sunt: a. forme în variaţie liberă ale aceluiaşi cuvânt b. sinonime c. omonime d. paronime

Hiperonimia. Hiponimia - Constituie o formă de ierarhie semantică a cuvintelor, prin supraordonare, respectiv subordonare semantică (cuvintele subordonate se află în relaţie de hiponimie cu termenul „regent” semantic, care este în relaţie de hiperonimie cu acestea. Astfel, termenul rudenie este un fel de suprasemantem pentru tată, mamă, frate, soră, fiu, fiică, etc. În



această relaţie, termenul rudenie este hiperonimul, iar ceilalţi termeni sunt hiponime.

Aplicaţii 1. Care este hiponimul în următoarele perechi de cuvinte: elefant / animal ; clădire / casă; pasăre / vrabie 2. Alcătuiţi grupul de hiponime care se subordonează hiperonimelor ROŞU, ADĂPOST, MAŞINĂ.

Capitolul IV – Mijloace de îmbogăț ire a vocabularului


CAPITOLUL IV – Mijloace de îmbogăţire

a vocabularului

Îmbogăţirea vocabularului se face pe două căi: internă, prin derivare, compunere şi conversiune, şi externă, prin împrumuturi lexicale. Mijloace interne de îmbogăţire a vocabularului: A. DERIVAREA – este procedeul prin care se formează cuvinte noi cu ajutorul sufixelor lexicale şi al prefixelor. Derivarea cu sufixe este foarte productivă, în limba română fiind circa 500 de sufixe.

A. După înţelesul derivatelor, sufixele sunt: - augmentative: băietan, băieţandru, maturoi. - diminutivale: copilaş, cojocel, aripioară, purceluş, căsuţă, coşuleţ - sufixe pentru denumirea agentului: morar, croitoreasă, muncitor,

tractorist - sufixe pentru denumirea însuşirii unor obiecte: tineresc, inelar, citibil,

auriu - sufixe pentru denumiri abstracte: omenie, stăruinţă, isteţime,

moldovenism, cicăleală - sufixe pentru denumirea unei colectivităţi: porumbişte, studenţime, făget - sufixe pentru indicarea modalităţii: coborâş, iepureşte B. După rezultatul morfologic al ataşării sufixului la temă, sufixele sunt: - substantivale: bucătar, studenţime, albuş, lădiţă - adjectivale: portocaliu, stâncos, tineresc - verbale: brăzda, înflori, biciui - adverbiale: furiş, vultureşte

Derivarea cu prefixe – prefixele se împart în trei: foarte vechi, vechi şi noi. Prefixele foarte vechi sunt cele moştenite din latină, cele vechi sunt luate din slavă, iar cele noi sunt din limbile moderne şi se folosesc mai ales în limbajul tehnico-ştiinţific. - Prefixele foarte vechi: descoase, desprinde, strămoş, strănepot; - Prefixe vechi: necinste, necăsătorit, nedemn, răscroi, răscoace -Prefixe noi: antebraţ, antevorbitor, antiştiinţific, consătean, compătimi, coreferent, contratimp, extraşcolar, hipercorectitudine, interstatal, intraurban, postuniversitar, preelectoral, prestabili, supraomenesc, ultrasunet, ultrademagog. În afară de derivarea propriu-zisă sau progresivă, există şi o derivare regresivă sau inversă. Aceasta constă în suprimarea unor afixe, pentru a forma un cuvânt de la altul. Derivate regresive sunt substantivele postverbale de tipul: blestem, din verbul a blestema, văz din verbul a vedea, îndemn din verbul a îndemna, coraport din substantivul neologic coraportor, teatrolog de la teatrologie etc. Alte exemple pot fi: substantivul alint format de la verbul a alinta, substantivul tremur format de la verbul a tremura, cu precizarea ca aceste ultime exemple au încărcătură expresivă şi se găsesc mai mult în operele literare. B. COMPUNEREA – este procedeul lexical care constă în unirea a două sau mai multe cuvinte pentru alcătuirea unui cuvânt nou. Ea poate fi făcută din cuvinte întregi sau din abrevieri. Compuse din cuvinte întregi:



Substantive comune sau proprii compuse pot fi alcătuite din două substantive (al doilea poate fi la nominativ, genitiv sau acuzativ). Ele pot fi contopite (ex. untdelemn, bunăvoinţă etc.) sau necontopite (ex. cîine-lup, rochiţa-rândunicii, Drumul Sării, Munţii Sebeşului etc.)

Adjectivele compuse pot fi alcătuite din două sau trei adjective, dintr-un verb şi un adjectiv, dintr-un substantiv şi un adjectiv, dintr-un adverb şi un participiu sau din alte cuvinte: atotştiutor, aşa-zis etc.

Pronume compuse: dumnevaostră, cealaltă, oarecare etc.

Numerale compuse: cardinale (de la 10 în sus): doisprezece, o sută cincizeci; distributive: câte patru; adverbiale: de două ori.

Verbe compuse: a binevoi, a binemerita

Adverbe compuse: astfel, niciodată

Prepoziţii compuse: de lângă, de la etc.

Conjuncţii compuse: ca să, cum că etc.

Interjecţii compuse: tic-tac Compuse din abrevieri: după modele din unele limbi străine s-au creat şi în limba română cuvinte compuse din abrevieri. Unele dintre acestea sunt alcătuite din părţi ale cuvintelor componente: Tarom sau TAROM. Altele sunt formate prin alăturarea literelor iniţiale ale cuvintelor componente: C.F.R. C. CONVERSIUNEA – este un procedeu care constă din trecerea unui cuvânt de la o parte de vorbire la alta sau dintr-o clasă lexico-gramaticală la alta. Astfel, unele adjective, adverbe, pronume, verbe la participiu sau supin, în anumite împrejurări, au valoare de substantive: Ex. Bolnavul s-a vindecat. Îţi vreau numai binele. Ce şi-o fi zis în sinea lui ? Cititul şi scrisul se învaţă în primele clase. Pronumele posesive, demonstrative, relative, interogative, nehotărâte, negative (nici unul, nici una) când lămuresc substantive (sau substitute ale acestora) au valoare adjectivală. Ex. caietul meu, caietul acesta Gerunziile acordate au valoare de adjective: Am trimis numerele în ordine crescândă. Pronumele personale neaccentuate de persoana I şi a II-a au uneori valoare de pronume reflexive neaccentuate. Comparaţi: El mă duce la plimbare. (personal) Eu mă duc la plimbare. (reflexiv) Adjectivele (neacordate cu vreo parte de vorbire şi având formă de masculin singular) au valoare de adverbe. Comparaţi: Ele cîntă frumos. (adverb) Ele sunt frumoase. (adjectiv) Substantivele care denumesc anotimpuri, zile, faze ale zilei pot avea valoare de adverbe. Comparaţi: Vara plec la munte. (adverb) Vara a venit foarte devreme. (substantiv) Mijloace externe de îmbogăţire a vocabularului: ÎMPRUMUTURILE LEXICALE – între popoare au existat dintotdeauna relaţii de vecinătate, comerciale, diplomatice etc. Aceste relaţii au făcut ca multe cuvinte dintr-o limbă să fie împrumutate de altă limbă. Astfel, de la slavi ne-au rămas cuvinte din diferite domenii precum: milă, ceas, babă, muncă, veste etc.; din limba maghiară sunt cuvinte precum chip, gazdă, belşug, bela, duşumea, chirie, moft etc. De origine grecească sunt politicos, tacticos, molipsi etc.



Cele mai multe dintre cuvintele intrate în limba română (în special în perioada Şcolii Ardelene) sunt luate din limbile romanice sau din latină: abis, azil, canal, erou, societate etc. Dintre cuvintele împrumutate din limbile romanice sau din alte limbi, unele denumesc noţiuni tehnico-ştiinţifice privind diferite ramuri: geografie (austral, aerolit, cascadă etc.), ştiinţele naturii (algă, amfibie), agronomie (fertil, irigaţie) matematică (monom, ecuaţie), medicină (abdomen, antiseptic), tehnică (diese, bec, radioficaţie). Orice progres realizat de societatea omenească aduce cu sine folosirea unor cuvinte noi, fie împrumutate din alte limbi, fie create prin mijloace proprii ale limbii (derivare, compunere). Cele mai multe neologisme sunt din franceză şi apar în toate compartimentele vieţii social-politice, economice, juridice, în ştiinţe: automobil, balon, cablu, coeziune, a developa, economie, fantezie, gară, garderob etc. Din italiană s-au împrumutat cuvinte precum: basorelief, capodoperă, campion etc.. Din limba germană, atât prin intermediul şvabilor din Banat sau al saşilor din Transilvania dar şi prin intermediul relaţiilor avute cu Austria, s-au împrumutat cuvinte precum: balonzaid, glaspapir, rucsac, lebărvurşt etc. Din engleză, numărul cuvintelor împrumutate este foarte mare. Printre acestea putem enumera: cash, buldozer, parching, pick-up, corner, market, management, gol, henş, ofsaid, tenis etc.

APLICAŢII 1. Câte din cuvintele de mai jos au în structura lor prefixe? 1. război, a se răzgândi, a se răzima, răzor, a răzbate, răzvrătit a.1, b.2, c. 3, d. 4, e.5, f.6 2. a comanda, comănac, a combina, combustibil, comedie, consătean a.1, b.2, c.3, d.4, e.5, f.6 3. a comenta, comercial, comestibil, cometă, compact, a se complăcea a.1, b.2, c.3, d.4, e.5, f.6 4. comic, comisar, compliment, compas, compot, conaţional a.1, b.2, c. 3, d. 4, e.5, f.6 5. răsad, răsalaltăieri, a răsări, a răsciti, a răscloci, a răscoace a.1, b.2, c. 3, d. 4, e.5, f.6 2. Alegeţi, din lista următoare, cuvintele sau construcşiile scrise corect: 1. a. adhoc b. ad-hoc c. ad hoc 2. a. atotştiutor b. a-tot-ştiutor c. a tot ştiutor 3. a. a binecuvânta b. a bine-cuvânta c. a bine cuvânta 4 a. bineacere b. bine-facere c. bine facere 5. a. bunăstare b. bună-stare c. bună stare 6. a. defel b. de fel



c. ambele forme sunt admise, în variaţie liberă d. depinde de context 7. a. întotdeauna b. în totdeauna c. ambele forme sunt admise, în variaţie liberă d. depinde de context 8. a. nici când b. nici când c. ambele forme sunt admise, în variaţie liberă d. depinde de context 9. a. nou-născut b. nou născut 10. a. odată cu b. o dată cu 3. Ce valori morfologice pot avea următoarele cuvinte (alegeţi un singur răspuns) 1. anual: a. substantiv b. adjectiv c. substantiv şi adjectiv d. adverb şi adjectiv e. substantiv şi adverb 2. astringent: a. substantiv b. adjectiv c. adjectiv şi substantiv d. adjectiv şi adverb e. adverb şi substantiv 3. ce: a. pronume interogativ / relativ b. adjectiv interogativ / relativ c. adverb d. pronume interogativ / relativ şi adjectiv interogativ / relativ e. pronume şi adjectiv interogativ / relativ şi adverb f. pronume şi adjectiv interogativ / relativ, adverb şi substantiv 4. florar: a. substantiv b. adjectiv c. adverb d. substantiv şi adjectiv e. adverb şi adjectiv f. adjectiv, substantiv şi adverb 5. interior: a. adjectiv b. substantiv c. adverb d. adjectiv şi substantiv e adjectiv şi adverb f.adverb şi substantiv 6. muzeistic: a. substantiv b. adjectiv c. adverb



d. substantiv şi adjectiv e. substantiv şi adverb f. adjectiv şi adverb 7. roşu: a. substantiv b. adjectiv c. adverb d. substantiv şi adjectiv e. adjectiv şi adverb f. substantiv, adjectiv şi adverb

8. repede: a. adverb b. adjectiv c. substantiv d. adverb şi adjectiv e. adverb şi substantiv f. substantiv şi adjectiv

4. Subliniaţi, în contextele de mai jos, cuvintele obţinute prin conversiune şi precizaţi din ce parte de vorbire provin:

a. „El era un om foarte învăţat şi cunoscut pe vremea lui. Naşu-meu, Păcală, era un om foarte cu duh; avea răspuns la orice vorbă. Şezi strîmb şi grăieşte drept. Scumpul mai mult păgubeşte, leneşul mai mult aleargă. Să n-ai a face cu cei mari. Nu da împrumut ca să nu-ţi faci duşmani.”

b. „D.Goe este foarte impacient şi, cu un ton de comandă, zice încruntat... Dar n-apucă să răspunză ceva urâtul, şi mitelul îşi retrage îngrozit capul gol înăuntru şi începu să zbiere... Asta e uşor de constatat; manivela semnalului nu se poate trage decât rupându-se aţa înnodată şi cu nodul plumburit.” (I.L.Caragiale)

c. „Frumosul artistic este într-adevăr o valoare, valoare estetică. Dar valoarea estetică nu trebuie confundată cu opera de artă, adică cu obiectul sau cu bunul estetic. Binele este şi el obiectul unei aspiraţii şi, din acest punct de vedere, se opune frumosului.” (T.Vianu)

Capitolul V – Elemente de frazeologie


CAPITOLUL V – Elemente de frazeologie

Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, frazeologia reprezintă 1.”fel propriu unei limbi / scriitor de a construi frazele”; 2.”vorbărie fără conţinut, care ascunde sărăcie de idei, vorbe goale şi umflate, pălăvrăgeală”; 3. „disciplină lingvistică al cărei obiect de cercetare îl constituie unităţile frazeologice dintr-o limbă dată”; 4.„ansamblul sau totalitatea unităţilor frazeologice dintr-o limbă dată”. Unităţile frazeologice sunt combinaţii stabile de două sau mai multe cuvinte cu sens unitar. Ex. artist emerit, bal mascat, bătaie de joc, câştig de cauză, copil din flori, lăptişor de matcă, punct de vedere, ţap ispăşitor, verde de Paris etc. Frazeologismele apar şi în limbajul sportiv şi nu numai, aşa cum relevă exemplele următoare: agenţie de presă, conferinţă de presă, rundă de convorbiri, sondaj de opinie, campanie electorală, criză guvernamentală, lovitură de stat, trimis special, pact de neagresivitate etc. Unele unităţi frazeologice au valoare adjectivală: Ca din topor = grosolan; într-o ureche = smintit; în doi peri = evaziv; slab de înger = timid, fricos; tras de păr = forşat; tobă de carte = foarte învăţat.

TIPURI DE UNITĂŢI FRAZEOLOGICE: Locuţiunile: sunt grupuri de cuvinte mai mult sau mai puţin sudate care au un înţeles unitar şi se comportă din punct de vedere gramatical ca o singură parte de vorbire. Obs. Cu excepţia articolului, există locuţiuni echivalente cu toate părţile de vorbire. Multe din locuţiunile substantivale şi adjectivale rezultă din locuţiuni verbale prin derivare frazeologică. Ex. locuţiuni substantivale: aducere-aminte < a-şi aduce aminte, băgare de seamă, bătaie de joc, luare în primire etc; locuţiuni adjectivale: dat peste cap < a da peste cap; scos din fire, dat pe brazdă, întors pe dos. Expresiile: cu cât o îmbinare stabilă de cuvinte este considerată mai expresivă cu atât ea poate fi considerată expresie. Ex. a spăla putina, a tăia frunze la câini, a face zile fripte cuiva, a face cu ou şi cu oţet, a-şi lua inima-n dinţi. Expresii idiomatice: În cadrul unităţilor frazeologice, elementele constitutive îşi păstrează independenţa semantică, ceea ce permite calchierea sau trunchierea lor literală dintr-o limbă în alta aşa cum se întâmplă în următoarele cazuri: Payer les pots cassés = a plăti oalele sparte; Passer en revue = a trece în revistă; Êntre dans une mauvais passe = a fi într-o pasă proastă Expresiile idiomatice au înţeles figurat care aparţine întregului grup frazeologic şi este imposibil de tradus ad literam într-o altă limbă. Ex. a bate apa-n piuă, a-şi da arama pe faţă, a da sfară-n ţară, a-şi pune pirostiile pe cap, a tăia frunze la câini, a nu avea pe cineva la stomac, a-şi lua tălpăşiţa, a strica orzul pe gâşte, a-şi lua inima-n dinţi, a-şi pune pofta-n cui etc. Întrucât înţelesul acestor expresii nu poate fi dedus din suma părţilor componente, idiomatismele trebuie traduse căutându-se expresia idiomatică cea mai apropiată ca înţeles de a noastră. De pildă, expresia franţuzească ne pas être dans son assiette (care ar putea fi tradusă cuvânt cu cuvânt



drept „a nu fi în farfuria sa”) are drept corespondent românesc expresiile „a nu-i fi boii acasă„ sau „a nu fi în apele sale”. Formule şi clişee internaţionale: în structura clişeelor internaţionale intră de obicei un nume propriu. Acestea au la bază legende antice sau chiar întâmplări reale, care trebuie bine cunoscute pentru a înţelege sensul frazeologismului respectiv. Ex. arca lui Noe, călcâiul lui Ahile, mărul lui Adam, nasul Cleopatrei, oul lui Columb, patul lui Procust, pânza Penelopei, sabia lui Damocles, turnul Babel etc.

SURSELE FRAZEOLOGIEI ROMÂNEŞTI: a. creaţii interne ale limbii române: unele frazeologisme sunt „pur româneşti”, cum ar fi de pildă: a-şi aduce aminte, a băga de seamă, a trage pe sfoară, a bate apa-n piuă, a lega de gard sau se datoresc limbajului juriştilor: a face apel, a face recurs etc. Unele unităţi frazeologice s-au format în interiorul limbii române prin derivare frazeologică. Ex. a pescui în ape tulburi < pescuitor în ape tulburi Alte unităţi frazeologice au la bază o metaforă ca în exemplele: aurul negru, brâul cerului (curcubeul), ferestrele sufletului (ochi), corabia deşertului (cămilă), poalele muntelui, sare şi piper (cu referire la stofă). Dacă o îmbinare lexicală liberă capătă sens figurat atunci ea poate deveni unitate frazeologică. Comparaţi: a se spăla cu apă de ploaie şi medicamentul e apă de ploaie (este fără efect). Astfel de structuri cu dublu statut sunt: a da seama, a da ortu popii, a da sfaturi, a da roade, a da pe faţă, a da prilej, a da zor etc. b. împrumuturi din alte limbi: - din franceză : artist liric, calcul renal, bal mascat, ambasador extraordinar, distanţă focală, fond de rulment, sos tomat, tribunal suprem, proces verbal, vase comunicante, vizită medicală, nerv sciatic, glob ocular, fond de ten, tur de scrutin, calculator electronic, sală de lectură etc. Pe lângă acestea trebuie menţionate şi franţuzismele frazeologice: avant la lettre, parti pris, terre á terre, tête á tête, mise en scène, grasse matinée, comme ci comme ça, à vol d’ oiseau, à contrecoeur, pour la bonne bouche etc. - din latină: ad literam, alma mater, alter ego, cum grano solis, curriculum vitae, de facto, de iure, ex abrupto, grosso modo, magna cum laudae, modus vivendi, mea culpa, persona non grata, stricto sensu, pro domo sua, primus inter pares etc. - din italiană: con brio, dolce far niente, a giorno, in fine, in genere, tempi passati, tutti frutti. - din engleză: five o’ clock, high life, all right, chewing gum, Foreign Office, gentelmen’ aggrement , last but not least.

Calcuri frazeologice şi lexico-frazeologice Aceştia sunt creaţi după modele ruseşti aşa cum se întâmplă în cazurile: mic-burghez apare în atitudine burgheză, concepţie burgheză, mentalitate burgheză etc. Prin calchierea unor unităţi frazeologice fraţuzeşti a apărut şi derivatul învăţământ ce apare în combinaşiile: învăţământ primar / secundar / public / superior etc. După model englez au apărut următoarele calcuri: vorbitor nativ (native speaker), numărătoare inversă (count down), cutie neagră (black box), farfurie zburătoare (flying saucer), creier electronic (electronic brain) etc.



Calcurii frazeologici se clasifică în: - totale: carte de căpătâi < (fr) livre de chevet, cap pătrat < tête carrée,

piatră de încercare < pierre de touche - parţiale: piatră filozofală < pierre (termen tradus) philosophale (termen

împrumutat) Valori morfologice ale unităţilor frazeologice:

- substantivală: boltă cerească, cal de bătaie, diabet zaharat, duş scoţian, ipoteză de lucru, raţiune de stat, şarpe cu clopoţei, umor negru, proiecte de lege, grădină zoologică, încălzire centrală, fiu natural, conspiraţia tăcerii etc.

- verbală: a arunca mănuşa, a avea nervi de oţel, a avea stomac de struţ, a cădea de acord, a câştiga teren, a duce viaţă de câine, a lupta contra morilor de vânt, a plăti cu aceeaşi monedă, a trăi pe picior mare, a ţine în şah, a vedea totul în negru, a se culca odată cu găinile, a cădea ca muştele, a căştiga teren, a bate în retragere, a face escală, a face faţă etc.

- adjectivală: plin de sine - adverbială: sub beneficiu de inventar - prepoziţională: în ceea ce priveşte

APLICAŢII 1. Explicaţi expresiile de mai jos: a) Zoon politiko; ab ov; ad Calendas Graecas; alea jacta est; alter ego;

carpe diem; divide et impera; festina lente; in media res; nec plus ultra; o tempora, o mores; pro domo; rara avis; sine ira et studio; tabula rasa; veni, vidi,vici;

b) Le style c´est l´homme; rien appris ni rien oublié; revenons à nos moutons; c) Dolce far niente; eppur si muove. 2. Subliniaţi locuţiunile din contextele de mai jos; explicaţi structura lor şi daţi

pentru fiecare câte un echivalent: a)” Iedul cel mare şi cu cel mijlociu dau prin băţ de obraznici ce erau, iară cel mic era harnic şi cuminte.” „ Când oi veni eu , am să vă dau de ştire, ca să mă cunoaşteţi...” „ Asemene cel mijlociu, ţuşti! iute sub un chersin, se-nghesuieşte acolo cum poate, tace ca pământul, şi-i tremură carnea pe dânsul de frică: fuga-i ruşinoasă da-i sănătoasă!...” „ Atunci iedul de sub chersin, să nu tacă? Îl paşte păcătul şi-l mâncă spinarea, sărăcuţul... „ Dacă mă vede că-s o văduvă sărmană şi c-o casă de copiui, apoi trebuie să-şi bată joc de casa mea? Şi pe voi să vă puie la pastramă?” (I.Creangă) b)” Nu prea am chef...Sunt obosit...Am stat azi noapte târziu la Cosman până la ziuă.” „- Nu-mi mai dă mâna, cocoană! leafa scăzută, criză; nu mai pot! Trebuie să căutăm una mai ieftină...” „- Ca să pronunţe D. Anghelache, care este un tip de urbanitate, astfel de cuvânt, desigur trebuie să fie scos din ţâţâni.” (I.L.Caragiale) c)” Să te-nveţi minte altădatăsă te uiţi pe unde calci, răspunse Ilie coborând treptele şi apropiindu-se ameninţător de Iancu(...) Mori de foame, ajungi la sapă de lemn. Duceţi-vă şi vorbiţi cu oamenii, ce mai pierdeţi vremea de pomană? Se rugă de ei să-l înţeleagă, să nu se supere; a dat fiindcă şi-a pierdut stăpânirea de sine; dar că aşa ceva n-o să se mai întâmple.” (M.Preda)



3. Folosind dicţionarele de specialitate, explicaţi sensul următoarelor expresii româneşti şi folosiţi-le apoi în propoziţii: a trage la aghioase, bani albi pentru zile negre, zăpezile de anţărţ, a-şi da arama pe faţă, a-şi găsi bacăul, a căştiga la belciuge, a spune braşoave, târâie-brâu, a tăia Bucureştiul pe din două, apă choară, cui pe cui se scoate, a se strânge funia la par, a vinde gogoşi cuiva, a cresta în ghindă, a lua cu hapca, a umbla cu jalba-n proţap, a sări din lac în puţ, toată pasărea pe limba ei piere, nuc şi sfârc, a căuta nod în papură, a nimerit orbul Brăila, a da ortu popii, a da după persic, până-n pânzele albe, colac peste pupăză, a da sfară în ţară, nu ştie ţăranul ce-i şofranul, tufă de Veneţia.

Capitolul VI – Abateri lexicale

Corectitudine şi greşeală în utilizarea lexicului românesc

37

CAPITOLUL VI – Abateri lexicale

Elipsa – este o contragere a enunţului prin suprimarea unuia sau a mai multor cuvinte, din raţiuni de economie, emfază, stil fără ca sensul general al frazei să fie modificat. În elipsa lexicală, apar expresii cu formă fixă ori care se fixează în limbă în tiparul dat. Acestea pot proveni din construcţii în care se omite:

- predicatul: nici gând [nu are]!, nici vorbă [nu este]!, de când [e] lumea - complementul: are de unde [bani]; ţi-ai găsit [omul]; unde nu dă o

căldură [grozavă] ca aceea; a-şi ţine gura [închisă] - o propoziţie: ei, şi ce [dacă e]?, n-am când / cum [să vin]

Pleonasmul – apare în exprimarea curentă a unor vorbitori neinstruiţi şi este un tip de redundanţă care constă în repetarea aceluiaşi semnificat prin semnificanţi diferiţi. Pleonasmul este o abatere de la exprimarea corectă, care prezintă grade diferite de inadecvare:

- unele pleonasme s-au impus în limbă şi nu pot fi combătute decât dacă se face apel la explicaţii etimologice. ex. rom. mujdei de usturoi provine din must + de + ai (lat. alium „usturoi”). Multe dintre pleonasme care pot fi puse în evidenţă doar prin explicaţii etimologice circulă în mai multe limbi, repetiţia de sens fiind mascată: a crometra timpul (gr. Kronos = timp), caligrafie frumoasă (gr. Kalos = frumos), muncă laborioasă (lat. labor = muncă), a avansa înainte, a aduce aportul (fr. Apporter = a aduce) etc. - alte pleonasme sunt parţial justificate dacă unul dintre cuvinte are mai multe sensuri, iar contextul explică diferenţierea: culesul recoltei nu este un pleonasm dacă sintagma se utilizează cu sensul „cantitate de roade dintr-o anumită perioadă”, dar este pleonasm dacă are sensul de „culegere, strângere a recoltei”, ca în exemplul „Prima recoltă de varză, al cărei cules a început în noiembrie”. Majoritatea pleonasmelor sunt considerate intolerabile în următoarele situaţii:

- când apare repetiţia evidentă chiar şi numai a unor forme apropiate: fapt ce a făcut ca..., prevăzut în vederea, legi ce urmează a fi abolite în urma iniţiativei, a fost dezvelită o placă comemorativă în memoria eroilor, uleurilor li se adaugă diferiţi aditivi etc.

- cînd sinonimele se află în strictă vecinătate: starea excepţională continuă să fie menţinută; au posibilitatea nemijlocită de a lua contact direct cu produsul; adunarea festivă destinată sărbătoririi lui X. Extrem de combătut este pleonasmul mijloace mass media; mass media a pătruns în română din engleză, unde reprezintă o scurtare a sintagmei mass media of communication (mijloace de masă ale comunicării, adică presă, radio, televiziune). Din mass media + mijloace de comunicare în masă a rezultat în română mijloace mass media.

- când se repetă sensul unui element formativ printr-un determinant cu acelaşi sens:

ex. s-a sinucis singur, a revenit din nou, autobiografia mea, a se bifurca în două, a convieţui laolaltă etc. Pleonasmele mai pot fi clasificate şi în funcţie de numărul de limbi în care circulă; pleonasmele cu origine multiplă sunt cele înregistrate în mai multe limbi: a vedea cu ochii proprii (în latină şi franceză), a-şi trăi viaţa, a prezice

Capitolul VI – Abateri lexicale


viitorul, dună de nisip, a coborî în jos, a îngheţa de frig (în franceză şi română).

Tautologia – fenomen lingvistic care se poate defini fie a) ca repetiţie a

aceluiaşi semn sau a aceluiaşi grup de semne, al doilea termen exprimând identitatea cu cel dintâi, cu unele nuanţe distincte (ex. dacă îşi spun o vorbă e vorbă) fie b) ca repetiţie inutilă sau greşeală de limbă, când, în acelaşi enunţ, se juxtapun expresii diferite al căror conţinut este similar sau identic. Sub aspectul conţinutului se disting următoarele tipuri: - tautologia logică, ca o formulă întotdeauna adevărată, oricare ar fi valoarea de adevăr a propoziţiilor care o compun. Ex. vrei sau nu vrei ; a vorbi şi a nu tăcea

- tautologia atributivă – (o femeie este o femeie), când conţinutul celor două ocurenţe ale aceleiaşi sintagme poate fi perfect identic şi când informaţia din a doua sintagmă este nulă, dar se pot atribui celui de al doilea termen seme cum ar fi opoziţia „femeie [concret] vs. „femeie [abstract]

- tautologia lingvistică, la care se ajunge prin sinonimie sau parafrază. Ex. el este celibatar şi el nu este căsătorit.

Bibliografie


BIBLIOGRAFIE

1. Bidu-Vrânceanu, Angela, Structura vocabularului limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.

2. Barbu, Marian, Dicţionar de citate şi locuţiuni străine, Editura Enciclopedică, Iaşi, 1973.

3. Berg, Ion, Dicţionar de cuvinte , expresii, citate celebre, ed. II, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.

4. Coteanu, Ion, Forăscu, Narcisa, Bidu-Vrânceanu, Angela, Limba română contemporană. Vocabularul, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985.

5. Dumistrăcel, Stelian, Până-n pânzele albe. Dicţionar de expresii româneşti, Institutul European, Iaşi, 2001.

6. Iorgu, Iordan, Robu, Vladimir, Limba română contemporană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978.

7. Sârbu, Richard, Antonimia lexicală în limba română, Editura Facla, Timişoara, 1977.

8. Şerban, Vasile, Evseev, Ivan, Vocabularul românesc contemporan. Schiţă de sistem, Editura Facla, Timişoara, 1978.

9. Toma, Ion, Limba română contemporană, Privire generală, Editura Niculescu, Bucureşti, 2001.

10. Vinţeler, Onufrie, Probleme de sinonimie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.

DICŢIONARE:

1. Bucă, Marin, Vinţeler, Onufrie, Dicţionar de antonime al limbii

române, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1990.

2. Comşulea, Elena, Şerban, Valentina, Teiuş, Sabina, Dicţionar de expresii şi locuţiuni, Editura Ştiinţa, Bucureşti, 2004.

3. DEX- Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1991.

4. Felecan, Nicolae, Dicţionar de paronime, Editura Vox, Bucureşti, 1995.

5. Marcu, Florin, Marele dicţionar de neologisme, (ediţia a IX-a), Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2007.

6. Seche, Luiza, Seche, Mircea, Dicţionarul de sinonime al limbii române, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1982.

7. ***, Noul dicţionar universal al limbii române, Editura Litera Internaţional, Bucureşti, 2006.

Carte Gramatica

Documents

Transcript of Carte Gramatica