Gimnaziu » Gramatica

Semnele ortografice: Cratima si apostroful. Sinereza si Afereza

SEMNELE ORTOGRAFICE     Semnele ortografice sunt înrudite  cu semnele de punctuaţie, uneori acestea fiind folosite şi ca semne  ortografice. Punctul, de exemplu, se foloseşte la abrevieri. Semnele  ortografice propriu-zise sunt:   a) cratima   b) apostroful a) CRATIMA marchează:   •  rostirea  împreună a două sau mai multe cuvinte:   * dacă lipsesc sunete: c-am plecat (că am plecat);  m-a văzut (mă a văzut)  * se-nţelege (se înţelege); într-o zi (întru o zi)   * dacă nu lipsesc sunete: dă-ne (ne dă) strigă-mă  (mă strigă) •  scrierea unor cuvinte compuse, comune sau proprii:   câine-lup; redactor-şef; floarea-soarelui;  Popeşti-Leordeni; Vinţu-de-Sus; •  despărţirea  cuvintelor în silabe:   ma-să; ba-la-dă; car-te; oa-meni; • cantitatea, fiind pusă între două numerale: doua-trei;  cinci-şase; o sută-două;Sinereza (fuziunea a două vocale într-un diftong  ascendent, prin transformarea primei vocale  în semivocală) poate fi obligatorie [de-a dreptul -[dea]; le-a dat  - [lea]; mi-a spus - [mia]; mi-o dă - [mio] sau facultativă, în  funcţie de rostirea în tempo rapid (de-abia) ori în tempo  lent (de abia). Există dublete sau triplete omofone  neomografe, scrise separat, sau când este vorba de cuvinte compuse  - cu cratimă sau "legat": într-una prep.+num., dar întruna adv.; l-a pr.+vb.aux., dar la prep.; ne-am pr.+vb.aux., dar neam s.n.; s-a pr.+vb.aux., dar sa pr., adj.pr.; v-a pr.+vb.aux.,   dar va vb.aux. Afereza (suprimarea vocalei iniţiale ori a unui grup de  sunete de la începutul cuvântului) lui î- de la începutul  cuvintelor de bază (ne-mpăcat, ne-ncetat, a re-mpărţi) se motivează prin  ritmul rapid al rostirii, iar cuvintele compuse cu prefixul sudat redau  rostirea în ritm lent (neîmpăcat, neîncetat, a reîmpărţi).

  •  Cratima serveşte la ataşarea anumitor prefixe sau sufixe (ex-ministru) şi uneşte elementele unor cuvinte  compuse: mai-mult-ca-perfect. La scrierea substantivelor compuse  disociabile, cratima dispare în cazul intercalării altor elemente: prim-ministru, dar primul nostru  ministru. •   DOOM2  recomandă ataşarea fără cratimă a articolului sau a desinenţei la împrumuturile  - chiar ,neadaptate sub alte aspecte - terminate în litere din alfabetul limbii  române pronunţate ca în limba română: boardul, boarduri; clickul, clickuri;  trendul, trenduri. 

Page 1 of 38

  b. APOSTROFUL marchează absenţa accidentală în rostire a unor  sunete:   Las'pe mine. Un'te duci? Da'cine eşti?  Dom'le, ce vrei? Am fost pân'în sat. Distincţia  semne ortografice - semne de punctuaţie este într-o anumită  măsură artificială, nu numai pentru că scrierea corectă în sens larg include şi  punctuaţia, ci şi deoarece cratima este un semn numai preponderent ortografic,  bara oblică, blancul, linia de pauză şi punctul sunt mai ales semne de  punctuaţie, iar virgula, deşi semn de punctuaţie, priveşte într-o anumită  măsură şi ortografia în sens strict. Unele dintre acestea sunt folosite şi în  alte domenii, ca senine grafice cu diverse valori convenţionale.

Cratima: Liniuta de unire sau liniuta de despartire (punctuatia)

11. CRATIMA (LINIUŢA  DE UNIRE sau DE DESPĂRŢIRE) - este un semn de punctuaţie care se  foloseşte: a) în repetiţii, când cuvântul  repetat formează o unitate:     Gânduri - gânduri treceau  prin mintea lui. La început nu vedea nimic, dar încet - încet a reuşit  să-şi dea seama. b)   în  interiorul unor expresii formate din două substantive, un substantiv şi  un adverb, din două adverbe sau din două interjecţii:   calea-valea; ici-colo; nitam-nisam;    talmeş-balmeş;  târâş-grăpiş; trosc-pleosc.c)    Intre două numerale, pentru a arăta că indicaţia numerică e  aproximativă:   doi - trei; douăzeci - treizeci; d)   Intre cuvinte care arată limitele unei distanţe, ale unui interval  de timp:   iunie - iulie; Bucureşti - Ploieşti; între orele  14-16.

Despartirea cuvintelor in silabe si la capat de rand CRATIMA

DESPĂRŢIREA     CUVINTELOR   ÎN SILABE ŞI LA  CAPĂT DE RÂND     •  Despărţirea după pronunţare a fost numită    şi  silabaţie fonetică, însă această denumire este improprie, deoarece  despărţirea cuvintelor la capăt de rând este o problemă practică, în  timp ce silabaţia este o problemă lingvistică.     •  Despărţirea după structură a fost numită şi silabaţie morfologică, termen impropriu, întrucât ea nu are în vedere silabaţia (care priveşte  fonetica, nu (morfologia), ci elementele componente din structura  anumitor cuvinte.     Normele actuale prevăd despărţirea cuvintelor în silabe după pronunţare. Este acceptată şi despărţirea  după structură, însă   cu unele restricţii faţă de recomandările  din DOOM1. Despărţirea după pronunţare prezintă şi avantajul că pentru ea se  pot stabili reguli mai generale

Page 2 of 38

decât pentru despărţirea după structură, care  are mai mult caracter cult.   Se pot despărţi şi după structură:   -  cuvintele  compuse: i-na-bil/ in-a-bil; des-pre/ de-spre; arterios-clerozâ/  arlerio-scleroză; al-tundeva/ alt-undeva; drep-tunghi/ drept-unghi;  por-tavion/ por-avion; Pronos-port/ Prono-sport; Romar-ta/ Rom-arta:   -  derivate cu prefixe: anor-ganic/  an-organic; de-zechilibru/ dez-echilibru; ine-gal/ in-egal; nes-prijinit/  ne-sprijinit; nes-tabil/ ne-stabil; nes-trămulat/ ne-strămutat;  pros-cenium/ pro-scenium; su-blinia/sub-linia.  Normele actuale  nu mai admit despărţirile după structură, dacă  secvenţele nu sunt silabe   (ca: într-ajutorare, nevr-algic) sau ar contraveni pronunţării, ca în apendic-ectomie (apendicectomie), laring-ectomie (laringectomie). Pentru cuvintele a căror structură nu  mai este clară, deoarece elementele componente sunt neînţelese sau neproductive în limba română, normele actuale recomandă exclusiv  despărţirea după pronunţare (abstract, subiect) sau evitarea  despărţirii, dacă aceasta ar contraveni regulilor: a-broga; o-biect.   Despărţirea în scris a cuvintelor la capăt de  rând se face după reguli care diferă, parţial, de regulile despărţirii în  silabe [...]. Limita dintre secvenţe se marchează prin cratimă, care se scrie numai după secvenţa de la sfârşitul primului rând. Sunt posibile două  modalităţi de despărţire la capăt de rând: pe baza pronunţării şi pe  baza structurii morfologice a cuvintelor - modalităţi pe care le vom  numi în continuare despărţire după pronunţare şi, respectiv, după  structură. (Regula generală şi obligatorie a  despărţirii cuvintelor la capăt de rând în limba română, valabilă pentru ambele  modalităţi, este interdicţia de a lăsa la sfârşit sau la început de rând o secvenţă care nu este silabă. Excepţie fac grupurile  ortografice scrise cu cratimă (dintr-/un, într-/însa), la care se recomandă  însă, pe cât posibil, evitarea împărţirii.  •  Nu se despart la sfârşit de rând, ci se trec integral pe rândul următor:   -  abrevierile  scrise legat (UNESCO, SIDA) sau despărţite  prin blancuri (S N C F R), prin puncte (a.c.) ori prin cratimă (lt.-maj., N-V);   -  numele  proprii de persoane: Popescu, Abil el-Kader nu: Po-pescu / Popes-cu; Abd el-ZKader);   -  numeralele  ordinale scrise cu cifre şi litere: V-lea, 5-« (nu: V-/lea, 5-/a);   •  Se recomandă să nu se separe de la un rând la celălalt, ci să se  treacă împreună pe rândul următor:   -  prenumele (sau abrevierile prenumelor) şi numele de familie:  Ion Popescu, I. Popescu (nu: Ion/  Popescu, I./Popesecu),   -  notaţiile care includ abrevieri: 10 km,  art.3 (nr. 10/km, art./3). Se tolerează plasarea pe rânduri  diferite a , abrevierilor pentru nume generice şi a numelor  j proprii din denumirile unor instituţii, indiferent de ordine: Roman/ S.A.; SC Sevemav / SA., dar şi F.C. / Argeş, RA  / "Monitorul Oficial", SC/ Sevemav SA (ca şi în  scrierea completă: Fotbal Club Argeş etc).  

Page 3 of 38

Atenţie!  Nu se despart în  silabe substantivele proprii sau acele substantive ale căror silabe sunt cacofonice: Şte-fan; Mi-hai; Car-men; Plo-ieşti; Vas-lui; cur-be;  cur-ri-cu-lum; caca-o etc.

Reguli de despartire a cuvintelor in silabe

REGULILE DESPĂRŢIRII CUVINTELOR ÎN  SILABE   1. O CONSOANĂ ÎNTRE DOUĂ VOCALE trece  în silaba următoare;   ma-să; pă-du-re; u-ti-li-za-re; Această regulă  se aplică şi în următoarele situaţii:   a) dacă înaintea consoanei sau după ea se află un  diftong sau un triftong, la despărţirea în silabe consoana trece în silaba  următoare:   pâi-ne; stro-pea-lă; cre-ioa-ne; b) litera x este considerată  ca o singură consoană şi trece în silaba următoare atunci când se află între  două vocale:   a-xă; e-xa-men; e-xer-ci-ţiu; c)   atunci când  între cele două vocale se află literele ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi, care  redau o singură consoană, acestea trec în silaba următoare:   ve-che; în-ger;  ve-he; un-gher;2. DOUĂ CONSOANE ÎNTRE DOUĂ VOCALE   la despărţirea în silabe se despart şi ele, prima  consoană trece în silaba dinainte, iar a doua consoană la silaba următoare:  ar-tă; ac-tiv; tic-sit; mun-te; un-ghi-e; Excepţie:   Dacă în grupul de două consoane, a doua este l  sau r, iar prima este b,c,d,f,g,h,p,t,v, despărţirea în silabe se face înaintea  întregului grup, adică cele două consoane fac parte   din aceeaşi silabă:

  o-br az: o-bl u: co-dr u: a-flu-ent; a-fri-can:   a-gra-fa;    pe-hli-van:   su-ple-ţe:   pa-tru: co-vr ig: e-vla-vi-e: 3. TREI SAU MAI  MULTE CONSOANE ÎNTRE  DOUĂ VOCALE, la despărţirea în silabe prima consoană se duce la silaba  dinainte, iar celelalte două trec la silaba următoare.   as-tru; mon-stru; con-struc-tor;   Excepţie:   In cazul grupurilor de consoane lpt, mpt,  nct, ncţ,  ncş, ndv, rct, rtf, stm, despărţirea se face după a doua consoană din grup:   sculp-tu-ră; somp-tu-os; linc-şii;  punc-taj;   func-ţi-e; arc-tic; jert-fa; ast-ma-tic; sand-viş;  4. DOUĂ VOCALE ÎN HIAT se despart între ele, făcând parte din silabe diferite:   a-er; a-le-e; po-e-zi-e;  Atenţie!   ■când o vocală este urmată de un diftong sau de un triftong despărţirea  se face înaintea diftongului sau a   triftongului:   plo-uă; le-oai-că;

Page 4 of 38

  dif.        trif.   fra-ier; su-iau; du-ios;   dif.          trif.          dif.   poa-ie; stea-ua;   dif. dif.     dif. dif.

Cuvantul: Sensul cuvintelor in context. Sensul propriu si sensul

figurat CUVÂNTUL  SENSUL CUVINTELOR ÎN CONTEXT

  Unitatea de bază a vocabularului este cuvântul care are:   - o formă - totalitatea sunetelor sau  literelor din care este alcătuit;   - unul sau mai multe sensuri. 

  Sensul unui cuvânt este dat de context,  deoarece, considerat izolat, cuvântul poate avea mai multe sensuri, dar într-un  context anumit acesta are o singură semnificaţie. CLASIFICAREA CUVINTELOR  I. După numărul de sensuri, cuvintele  sunt:   •   monosemantice - cuvinte care au un  singur înţeles: natriu, antibiotic, infarct, neuron;   •  polisemantice - cuvinte cu două sau mai  multe sensuri: a ieşi: a răsări:   A ieşit un  ghiocel. a se imprima:   Am scris apăsat şi mi-a ieşit şi  pe partea cealaltă.  a se desfăşura:   Spectacolul a ieşit bine. a realiza:   Irinei i-a ieşit o  compunere frumoasă. a scăpa:   Mi-a ieşit un  pantof din picior. a părăsi:   El a ieşit din  casă. apleca:   Măria a ieşit în oraş.masăobiect de mobilă:   Mi-am cumpărat o masă ovală.  mâncare:   Am luat masa în oraş. 

Page 5 of 38

ospăţ, petrecere:   De ziua  lui a dat o masă mare.cap:parte a corpului:   Şi-a  pus o căciulă pe cap. extremitate:   Cerşeşte la capul podului. minte,  inteligenţă:   Cine n-are cap, vai de picioare.   conducător:   Tudor    Vladimirescu   a   fost   capul  revoluţiei  din 1821.baiecamera  de baie:   Ea a făcut curăţenie în baie. cada:   Apa din baie e fierbinte. îmbăiere,  spălare: Copiii fac baie în lac. 

  II. După legătura dintre sensul  lor şi noţiunile pe care le denumesc, cuvintele pot avea:   *sens:     1.   propriu: a) de  bazăb)  secundar  2. figurat

  1. Sensul propriu:   a) Sensul propriu de bază este înţelesul obişnuit al unui cuvânt:   El şi-a rupt un picior, (parte a corpului  omenesc)   Irina a băgat o  bomboană  în gură. (cavitate bucală) b)   Sensul     propriu     secundar    rezultă   dintr-o asemănare şi  depinde strict de context:   Maşina s-a lovit de piciorul podului.El  a căzut într-o gură de canal.2. Sensul figurat este sensul  neobişnuit al unui cuvânt, folosit pentru a forma o imagine artistică: "Pe-un  picior de plai, Pe-o gură de rai"

Clasificarea cuvintelor dupa forma si sens

CLASIFICAREA CUVINTELOR DUP  FORMĂ ŞI SENS   Relaţii semantice (de sens)  între cuvinte:

Page 6 of 38

1. SINONIMELE 2. ANTONIMELE 3. OMONIMELE4. PARONIMELE5. PLEONASMUL6. CACOFONIA

. SINONIMELE sunt cuvintele cu formă diferită şi înţeles identic sau foarte asemănător. Un cuvânt poate avea mai multe sinonime, formându-se astfel o serie sinonimică: adevărat - real - veritabil - autentic

Sursa principală a sinonimiei o constituie împrumuturile şi de aceea multe sinonime sunt neologice: limpede/clar; amănunt/detaliu; moarte/deces; adânc/abis; cinstit/onest; (a) îngădui/(a) permite; (a) cere/(a) solicit a etc.

Există mai multe tipuri de sinonime: a) Sinonimele totale - sunt puţine la număr şi se stabilesc între cuvinte vechi, regionale şi cuvinte literare sau între denumirile populare şi termenii tehnico-ştiinţifici: inimă=cord; cupru=alamă; dalac=antrax; timp=vreme; repede=iute; varză=curechi; porumb=cucuruz, păpuşoi etc.

b) Sinonimele parţiale - sunt cele mai frecvente şi se realizează, de obicei, între cuvinte vechi şi cuvinte mai noi: bun=preţios, valoros, blând, gustos; cuvânt= discurs, cuvântare, vorbă etc.

În cazul acestor sinonime nu se realizează o identitate a termenilor seriei sinonimice şi se optează pentru unul dintre ele, în funcţie de particularităţile contextului.

Se poate stabili o relaţie de sinonimie şi între o expresie şi un cuvânt sau între două expresii: a băga de seamă = a observa; a o lua la sănătoasa = a fugi;a se da de-a dura = a se rostogoli, a se da de-a rostogolul; a-şi lua nasul la purtare = a se obrăznici, a i se urca la cap.

Notă: * Sinonimul şi cuvântul înlocuit trebuie să fie aceeaşi parte de vorbire: substantive: noroc=şansă; verbe: a reuşi-a izbuti; adjective: prietenesc=amical;pronume: el—dânsul; numerale: întâiul—primul;

Page 7 of 38

adverbe: mereu-totdeauna; prepoziţie: către=spre

Un cuvânt cu mai multe sensuri are sinonime pentru fiecare sens: - arbore— copac: Bradul e un copac. — pom: Mărul e un pom.

2. ANTONIMELE sunt cuvinte cu formă diferită şi cu înţeles  opus:     mare # mic; înalt # scund; bun # rău;  sus # jos etc. 

  •  Antonimia se poate realiza şi cu ajutorul prefixelor (prefixe antonimice,  negative sau privative): confirma # infirma; închide  # deschide;   împacheta   #    despacheta;   cinstit   #   necinstit;egal # inegal;lipit # dezlipit  etc. 

  •  Antonimia se realizează şi între un cuvânt şi o   locuţiune:   a opri # a da drumul 

  Notă:   Perechea de antonime trebuie să  fie compusă din părţi de vorbire de acelaşi fel:   substantive: bucurie  # tristeţe; adjective:     bun # rău; verbe: a  da # a lua; adverbe:      sus # jos.

  Atenţie!   •  In cazul cuvintelor polisemantice, antonimia  se stabileşte pentru fiecare sens mai important al cuvântului respectiv: drept  # nedrept; drept # strâmb; drept # stâng 

  • La stabilirea perechilor antonimice este  bine să nu se piardă din vedere sensul cuvintelor. De pilda, cuvinte ca nebun,  necurat, nevrednic nu sunt antonimele cuvintelor bun, curat,  vrednic.3. OMONIMELE sunt cuvinte cu formă identică şi acelaşi corp  fonetic, dar cu înţeles total diferit:   Barca pluteşte pe lac.   Am dat cu lac pe unghii.   Eu am o rochie nouă.   El a luat nota nouă la  istorie.

Page 8 of 38

  îrinâ  poartă pantofi  cu toc.   Ei au plantat lângă poartă un brad. 

  •   Omonimele care se scriu la fel se  numesc omografe, la unele fiind diferit accentul:   acele/acele; copii/copii;   •  Omonimele care se pronunţă la fel, fiind  alcătuite din aceleaşi sunete şi la care nu diferă nici accentul se numesc omofone: mii   — mii de roiuri de albine - numeral;   —  mi-i drag de el -pronume + verbcar:  —car ghiozdanul în spate - verb;  —cred c-ar vrea o prăjitură - conjuncţie + verb. 

  Omonimele sunt de mai multe feluri:   - lexicale;   - lexico-gramaticale;   - morfologice. 

  a) Omonimele lexicale pot fi:   - totale - omonimele  care au forme flexionare identice:   leu / leu---------lei / lei   Mai am  doar un leu în buzunar. Mai am doar doi lei în buzunar.  De la circ a scăpat un leu.   Am  văzut mulţi lei la Zoo. - parţiale - omonimele nu au   forme flexionare identice :  Masa: mese (de bucătărie)  mase (de oameni)   Bandă:  bande (de răufăcători)   benzi (magnetice) 

  b) Omonimele lexico-gramaticale sunt  cuvinte cu formă identică, dar care sunt părţi de vorbire diferite:   Noi:— adjectiv:  Am  caiete noi.— pronume: Noi plecăm imediat.   Nouă: — adjectiv: Am o rochie nouă.

  — numeral: Am obţinut nota nouă la istorie, Poartă:

Page 9 of 38

— substantiv: Am o poartă mare.   — verb: El poartă o vestă  verde.

  Atenţie!   * A nu se confunda cuvintele polisemantice  cu omonimele care au şi ele aceeaşi formă şi  înţelesuri diferite. Deosebirea se face avându-se în vedere următoarele: - omonimele  nu au legătură de sens între ele: bancă - din parc; bancă -  unde se depun banii.-cuvintele polisemantice au sensuri apropiate, fiind derivate din sensul primar:     masă - obiect de mobilier;     masă - mâncare, ospăţ. 

  * Unele cuvinte sunt polisemantice în anumite contexte şi omonime în altele. De exemplu, cuvântul masă. În  situaţiile de mai sus, este polisemantic, dar este omonim cu  sensul de mulţime: în faţa catedralei era o masă de oameni. 4. PARONIMELE sunt cuvinte cu formă aproape identică (uneori diferă un singur  sunet) şi cu sensuri diferite.   Pronumele este o parte de vorbire. Fiecare om are un nume şi  un prenume. Complementul este de mai multe feluri. Ei i-am făcut un compliment.

  Atenţie!   * Criteriul după  care o pereche de cuvinte e considerată pereche paronimică este cel al  atracţiei (confuzie paronimică). Vorbitorul foloseşte cuvântul uzual în locul  celui mai puţin cunoscut, evidenţiindu-şi în felul acesta gradul de incultură.   conflicte familiare în loc de conflicte familiale (familiar = intim, apropiat; familial = legat de familie)   localitatea    originală   în   loc   de   localitatea originară                              (original = deosebit, aparte; originar —  de origine)

5. PLEONASMUL este o greşeală de exprimare, care constă în folosirea alăturată  a unor cuvinte sau a unor construcţii cu acelaşi înţeles:   a aduce aportul                           cobaii de experienţă  a avansa înainte                           contrabandă ilegală  averse de ploaie                            a coborî  jos  babă  bătrână                               concluzie finală  caligrafie frumoasă                        conducere  managerială  cel mai superior                            a conlocui laloialtă  a cere o solicitare                          a conlucra împreună

Page 10 of 38

  a conţine în cuprins   copartener   a dăinui permanent   a ecraniza un film   genunchiul  piciorului   hemoragie de sânge   a îngheţa de frig   mijloace mass-media   perioadă de  timp   persuasiune convingătoare   a poposi pentru odihnă  a prefera mai bine   (5) procente la sută   a rămâne în continuare   a relua din nou   a  repeta încă o dată   a rescrie iar   a reveni din nou   scurtă alocuţiune   a urca sus  a urma în  continuare   vestigii trecute

6. CACOFONIA este sonoritatea supărătoare a unor silabe alăturate, de multe  ori cu tentă vulgară. Utilizarea virgulei între cele două silabe nu este  eficientă, aşadar nu este recomandabilă, pentru că sunetele respective rămân  alăturate în continuare. Evitarea cacofoniei se face prin intermediul  câtorva părţi de vorbire, cum ar fi: decât, drept, faptul că, asemenea, întrucât (în loc de pentru că), articole proclitice ori pur şi simplu reformulând  enunţul. Cele mai frecvente cacofonii sunt: la/la; sa/sa; ca/ca;  ca/ce(ci); că/ca; cu/co; că/co; că/cu; că/când; cii/ru; pul/a. 

    De exemplu:   Astăzi  facem ora de chimie la laborator./ Astăzi facem ora de chimie în  laborator.   Aceasta este o politică care enervează electoratul. / această politică enervează  electoratul.   A întocmit  o analiză economică care nu se bazează pe realitate. / A  întocmit o analiză economică fără să se bazeze pe realitate.   Regret că_colegii mei  nu sunt de acord. / Regret că nu sunt de acord colegii mei.   Sunt deprimat, pentru că caut de mult o soluţie. /Sunt deprimat, întrucât caut de mult o soluţie.De data asta pleca către exterior.  / De data asta pleca spre exterior.     Ca consilier are noi  responsabilităţi. I In  calitate de consilier are noi responsabilităţi.   Locuinţa lui este la fel ca casa mea.  / Locuinţa lui este asemenea casei mele.   A fost desemnat ca candidat la  Senat. / A fost desemnat drept candidat la Senat.   Trebuie ca cineva să  răspundă. / Trebuie să răspundă cineva.

Page 11 of 38

  Am venit cu rugămintea de  a-mi motiva absenţele. / Vă rog să-mi motivaţi absenţele. / Am rugămintea să-mi motivaţi absenţele.   Cu timpul a înţeles  toate problemele. / In timp, a înţeles toate problemele.   In timpul acesta vorbea  profesorul. / în  acest timp, vorbea profesorul.   Tipul acela nu-mi place/ Acel tip nu-mi place. 

  *Antonimul pentru cacofonie este eufonie, care înseamnă  succesiune armonioasă de sunete, efect auditiv plăcut.   *Norma literară condamnă folosirea  lui ca şi (sau a lui ca, virgulă) în loc de ca pentru evitarea cacofoniilor (şi cu atât mai mult când acest pericol nu  există), în construcţii de tipul ca şi consilier/ ca, virgulă, consilier  - care pot fi înlocuite prin construcţii directe precum "a fost  numit consilier" sau "l-a luat drept consilier" ori "în calitate de consilier".

 Derivarea cuvintelor: derivarea cu prefixe, derivarea cu sufixe,

derivarea parasintetica DERIVAREA

    1. Derivarea cu prefixe   Prefixele sunt  sunetele sau grupul de sunete adăugate înaintea rădăcinii pentru a forma un  cuvânt nou: străbun, necinstite, incapabil, împăduri, înnoda, dezaproba,  reaşeza Clasificare:  •  După vechimea lor, prefixele se pot clasifica:-prefixe vechi (moştenite sau  împrumutate):   în-;  des-; stră-; ne-; răz-; etc.-prefixe neologice (noi): a-;  ante-; con-; im-; in; inter-; ultra-; etc.   •  Din punct de vedere al sensului, prefixele sunt:   - prefixe negative - care neagă  sensul cuvântului:   ne-; in-; i-;                                       neimportant, incomplet, ireal   - prefixe care exprimă  ideea de repetiţie: ras-; răz-; re-; răstălmăci, răz g ândi,  rescrie   - prefixe cu sensul "fără",  "lipsit de" - cu ajutorul cărora se formează antonimele cuvintelor de  bază: des-;  dez-; de-; a-;   descompune,     dezorientat,     debloca, anormal   - prefixe cu sens de superlativ: ultra-;  supra; -extra-; hiper-; arhi-; prea-; super-;   ultramodern,          supradimensionat,   exţraplat,      hipercorect,      arhiplin,  preafrumoasă, superelegant.-prefixe cu sensul '"înainte": ante-;  pre-;   antebelic, prenume -prefixe cu sensul  "după": post-;   postbelic

Page 12 of 38

-prefixe cu sensul "împreună  cu": con-;  com-; co-;   conlucrare, compatriot, cooperare -prefixe  cu sensul "împotrivă": anti-; contra-;   antirăzboinic, contraindicat-prefixe cu sensul  "sub limită": hipo-; sub-/   hipoglicemie, subcutanat-prefixe care  sugerează  corelaţia: inter-; interdisciplinar, inrerreligios,  internaţional -prefixe cu sensul "înăuntru": intra-   intramuscular, intravilan -prefixe cu  sensul "peste": trans-   transoceanic, transport -prefixe cu sensul "pentru": pro-; pronume

  Atenţie!   Pentru a denumi camera de aşteptare  situată înaintea unei alte camere, a unui birou, se foloseşte cuvântul anticameră , care a fost împrumutat cu acest prefix (anti-) din limba italiană şi s-a fixat  în limba română în această formă:   ex: Ei aşteptau în anticameră, ca să fie primiţi  pentru un interviu. Dubla  prefixare  constă în   adăugarea înaintea rădăcinii sau a cuvântului de bază a două prefixe:   pădure - (a) împăduri - (a) re îm p ăduri;  frunză - (a) înfrunzi - înfrunzit - ne în fr unzit; Atenţie!   • A  nu se confunda prefixele cu elementele de compunere, numite şi prefîxoide:   aero-; auto; bi-; bio; di-; geo-; hemo-;  hipo- (referitor la cai); hidro-; macro-; micro-; mono-; mulţi-;  omo-; orto-; poli; pseudo; tele-; etc.

  2. Derivarea cu sufixe   Sufixele sunt sunetele sau grupurile de sunete adăugate  după rădăcină pentru a forma un cuvânt nou: bunic (bun+ic); frunziş (frunz+iş)   Clasificarea sufixelor se poate face:a)   din punct de vedere semantic (al sensului), deoarece  sufixele pot da sensuri noi cuvintelor derivate: - diminutivale, care  formează  cuvinte ce denumesc obiecte sau însuşiri considerate de vorbitor mai mici decât  cele obişnuite: -aş (copilaş), -cioară (mescioară), -el (băieţel), -ică (rămurică), -ioară (bolnăvioară), -uleţ (ursuleţ), -uş (bebeluş), - uţă (căsuţă) etc.  - augmentative, care formează  cuvinte ce denumesc obiecte sau însuşiri considerate de vorbitor mai mari decât  cele obişnuite:   -   an (băietan),  -andru (copilandru),   - oaie (căsoaie), -oi (măturoi,  băietoi) etc.  -    pentru denumirea unei  colectivităţi (ajută  la formarea unor substantive colective): -  ărie (rufărie); -ăraie  (fumăraie), -et (brădet), -ime (tinerime), -iş (tufiş), -işte (porumbişte)  etc.   -   pentru denumirea agentului (autor al acţiunii sau   meseriaş): -    agiu (camionagiu), -ar (fierar), -aş (cosaş), -er (oier), -ist (fochist), -tor (judecător) etc.   - pentru denumirea însuşirii (sufixe adjectivale) - al (săptămânal), -ar (inelar), -aş (mărginaş), -at  (pistruiat), -bil (locuibil)   -   iu  (auriu),  -cios   (mâncăcios),  -os (lemnos) etc.

Page 13 of 38

  - pentru denumirea instrumentului: -  ar (cenuşar), -ător (tocător); -  niţă (zaharniţă) etc.   - pentru denumirea unei noţiuni  abstracte:    -   anţă  (cutezanţă),  -ărie (copilărie),   -   ătate (singurătate), -eală (greşeală),   -   ie  (sclavie), -ime (isteţime), -inţă (folosinţă), -ism (huliganism), -ură  (arsură) etc.   -pentru indicarea modalităţii  (sufixe adverbiale):   -eşte  (lumeşte),  -iş (grăpiş), -âş (tărâş) etc.  b) din punct de vedere morfologic, deoarece unele sufixe sunt  specifice anumitor părţi de vorbire:   - substantivale: -ar   (cronicar),    -ământ   (jurământ), -ătate (bunătate), -ătură  (învăţătură), -eală (ameţeală), -eaţă (dulceaţă) etc.   - adjectivale: -al (anual), -aş (nevoiaş), -bil (locuibil), -cios (mâncăcios), -esc (prietenesc), -iu  (cenuşiu), -ui (gălbui), -uriu (fumuriu), -os (lemnos) etc.   - verbale: -ăi (behăi),     -ăni    (clănţăni),    -iza (ironiza), -ui (a bubui) etc.   - adverbiale: -âş    (târâş),     -eşte   (româneşte),   -iş (pieptiş) etc.

  Atenţie!   Se pot forma serii derivate atunci când  baza unui cuvânt derivat este un alt derivat (dubla sufixare): grădină +  sufixul -ar = grădinar + sufixul -ie   = grădinăr/e bute + sufixul -oi = butoi + sufixul -aş = butoiaş bute + sufixul -oi = butoi + sufixul aş = butoiaş

3. Derivarea parasintetică  Derivatele parasintetice sunt cuvintele formate în acelaşi timp cu  sufix şi cu prefix:împădurit = îm + pădur + it ..............prefix   radical   sufix

  Atenţie!   • Derivarea  regresivă constă în eliminarea unui sunet sau a unui grup de sunete de la  sfârşitul unui cuvânt pentru a forma cuvinte noi.   alint « (a) alinta; păr « pară; prun « prună;  îndemn « (a) îndemna; cuget « (a) cugeta; joc « (a) juca; cânt (subst.) «  cântec; descânt (subst.) « descântec etc.

Vocabularul: Schimbarea valorii gramaticale. Conversiunea

cuvintelor SCHIMBAREA VALORII GRAMATICALE sau  CONVERSIUNEA este un mijloc intern de îmbogăţire  a vocabularului care constă în formarea unui cuvânt nou prin trecerea de la o  parte de vorbire la alta.

    1.     Substantivul îşi poate schimba valoarea  morfologică în:     a) adverb: -

Page 14 of 38

    Toamna aceasta  a fost ploioasă.  - substantiv  Toamna se coc fructele. - adverb     b) adjectiv: "Zoe, fii bărbată!"   2.      Adjectivul    îşi    poate     schimba    valoarea   morfologică în:   a)    substantiv - prin articulare  cu articol hotărât,   nehotărât sau demonstrativ:   Frumosuldin  natură  este impresionant.   - substantiv   El este un binevoitor. - substantiv Cel harnic învaţă zilnic. - substantiv   b)   adverb - când  determină un verb (nu un verb copulativ personal):   El scrie frumos. - adverb Este frumos să-i  ajuţi pe ceilalţi. - adverb 3. Pronumele personal îşi poate  schimba valoarea morfologică în:   a) substantiv - pronumele personal de  persoana I, singular, în nominativ poate deveni  substantiv prin articulare cu articol hotărât:   Fiecare îşi are eul său. – substantiv  b) pronume reflexive - pronumele  personal de persoanele I şi  a Ii-a, singular şi plural la dativ şi acuzativ, forme neaccentuate:   Ea mă ceartă. - pronume personal Eu mă duc. - pronume reflexiv   4.   Unele   pronume    nehotărâte,    negative   sau reflexive pot  deveni prin articulare substantive:   Este la mijloc un ceva.   El a ajuns un nimic, (un nimeni)   Şi-a  zis în sinea lui.   5.        Pronumele      posesive,      demonstrative, nehotărâte,  interogative, relative, negative şi de întărire   îşi    schimbă     valoarea    morfologică    în    adjective pronominale:   Cărţile mele sunt acolo. - adj.pron.posesiv Poeziile acestea sunt interesante. - adj.pron. demonstrativ  Fiecare copil  învaţă  zilnic. - adj.pron. nehotărât   Ce, poezie  reciţi? - adj.pron.interogativ  Spune-mi / ce poezie reciţi. - adj.pron.relativ  Niciun elev nu lipseşte astăzi.   - adj. pron. negativ  El însuşi a  scris această poezie.   - adj. pron. de întărire

  6.      Numeralul    îşi    poate     schimba    valoarea morfologică în substantiv, prin articulare:   Am luat un zece la istorie. Treiul n-a fost trecut în catalog.  7. Verbul îşi poate schimba valoarea  morfologică în:   a)   substantiv Mersul pe jos  este sănătos.   b)   adjectiv - din participiu şi  gerunziu acordat; Poezia recitată era foarte lungă. Se vedeau  coşurile fumegânde.   c)   adverb - din participiu;  Vorbeşte răstit.   8. Adverbul poate deveni:   a) substantiv - prin articulare sau alăturarea unui adjectiv Binele făcut aduce alt bine.

Page 15 of 38

  b) prepoziţie cu  regim de genitiv El priveşte înainte. - adverb Am sosit la şcoală înaintea colegilor mei.   - prepoziţie   c)   adjectiv Tata era un bărbat bine.   9. Unele interjecţii pot deveni substantive: Are un of. I-am ascultat oful.

Punctul (punctuatia) PUNCTUAŢIA     Punctuaţia este  un sistem de semne convenţionale care au rolul de a marca în  scris pauzele, intonaţia, întreruperea cursului vorbirii. Punctuaţia stabileşte  raporturile logice între cuvinte, grupuri sintactice şi propoziţii în scopul  clarificării sensului comunicării.     SEMNELE DE PUNCTUAŢIE

  1. PUNCTUL

  2. SEMNUL ÎNTREBĂRII

  3. SEMNUL EXCLAMĂRII

  4. VIRGULA

  5.PUNCTUL ŞI VIRGULA

  6. DOUĂ PUNCTE

  7. SEMNELE CITĂRII (GHILIMELELE)

  8.LINIA DE DIALOG ŞI DE PAUZĂ

  9. PARANTEZELE ROTUNDE ŞI DREPTE

  10 PUNCTELE DE SUSPENSIE

 

Page 16 of 38

11. CRATIMA

    1. PUNCTUL (.) este semnul grafic care se notează  la sfârşitul propoziţiei sau frazei cu înţeles de sine stătător şi marchează  pauza în vorbire.     Reguli de punctuaţie:     *Punctul se notează:     - după o propoziţie sau frază cu  înţeles deplin:   Ea învaţă o poezie.   Ea învaţă o poezie pentru ca să participe la un  concurs de recitări, ce va avea loc săptămâna viitoare la Bucureşti.- după un răspuns la o  întrebare:   - Cine-i acolo?   -EU.  - după paranteză, atunci  când aceasta intervine la sfârşitul unei propoziţii sau fraze;   - în  interiorul parantezei, dacă propoziţia independentă sau fraza se  află în întregime în paranteza respectivă.- după abrevieri:   * abrevierea unor cuvinte: adv.(adverb), pron. (pronume), vb. (verb)   * denumiri formate din prima literă a   fiecărui cuv ânt:  O.N.U., U.N.E.S.C.O., A.S.E.   *  prescurtări   ale unor cuvinte formate din prima silabă a cuvântului + consoana sau grupul de   consoane cu care începe silaba a doua: cap.(capitol); op.cit. (opera citată).   Se pot scrie cu sau fără punct între literele  componente abrevierile compuse din mai multe iniţiale majuscule, însă  DOOM2 recomandă "scrierea fără puncte despărţitoare": SUA,  UNESCO, CEC, ONU   Atenţie!  NU se notează  niciodată punct:■ după titlurile de cărţi, opere literare, muzicale: "O  scrisoare pierdută", "Aida"■ după formulele de adresare (în  scrisori, cuvântări), când se pune virgulă sau semnul exclamării: Dragii mei, -  Oameni buni!■ după abrevierile formate din prima şi ultimele litere ale  cuvântului: d-ta; d-voastră; d-tale ■ după abrevieri de genul: Tarom,  Romarta ■ după simbolurile şi prescurtările din chimie, fizică şi  matematică: O (oxigen), H (hidrogen), V (viteză)  km, kg, triunghiul ABC■ după punctele cardinale: N; S; E; V;

Semnul intrebarii (?) (punctuatia)2. SEMNUL ÎNTREBĂRII (?)  este folosit în scriere pentru a marca intonaţia ropoziţiilor sau  frazelor interogative. 

    Se pune semnul întrebării:   ■  după cuvintele, grupurile de cuvinte, propoziţiile  sau frazele care au ton interogativ şi care

Page 17 of 38

sunt întrebări directe.   - Ai adus caietul? ■ după  un pasaj interogativ în care se redau spusele cuiva în vorbire  indirectă:   O prinsese copiind şi nu ştia cum să procedeze. Să nege? Să-şi ceară  iertare? La părinţi nu se putea duce cu nota unu. Ce să   facă?   ■ după  o propoziţie interogativă retorică: Cine este mai frumoasă decât mine?   ■ după  o propoziţie interogativă incidenţă: Mi-ar plăcea un roman care - cum să  spun? -care să conţină o poveste de dragoste.   ■   după comunicarea interogativă şi  exclamativă totodată se pune semnul întrebării însoţit de semnul exclamării:   Nu ţi-am spus eu ?!   ■  în locul unei atitudini care să marcheze  mimica şi gesturile interlocutorului:   - De ce ai stricat  stiloul? -?...

Semnul exclamarii (punctuatia) 3. SEMNUL EXCLAMĂRII (!)  marchează grafic intonaţia frazelor şi a propoziţiilor  exclamative sau imperative. *Semnul exclamării se notează:   ■  după o propoziţie  exclamativă,   care poate fi completă sau eliptică de predicat:   Ce frumos a răspuns el!   Drogurile, mare nenorocire! ■ după interjecţiile şi  vocativele care exprimă stări afective şi sunt considerate cuvinte  (sintagme)   independente:   - Ah!; - Oh!; - Au!; Hei,hei!; Vai de mine!; ■ după  propoziţii incidente:   Iar a venit - las pe mine! - credea că  l-am   iertat.   ■  uneori, după substantive la vocativ: Doamne!  nu pot să cred ce se întâmplă!   ■  în locul unei atitudini care să marcheze  mimica şi gesturile interlocutorului:   - Mi-am cumpărat o vilă.   - !...

Virgula (punctuatia) 4. VIRGULA (,) delimitează  grafic unele propoziţii în cadrul frazei şi unele părţi de propoziţie,  stabilind şi raporturile sintactice dintre ele. Virgula marchează grafic  pauzele scurte din vorbire, precum şi intonaţia şi ritmul   vorbirii. a) In propoziţie, se pune virgulă:   ■ între  părţi de propoziţie de acelaşi fel, atuncicând nu sunt legate prin şi copulativ  ori prin sau:

Page 18 of 38

  *   subiectul   multiplu,    urmat   sau   nu    de determinări:  Caietele    îngrijite,     cărţile     curate, creioanele bine  ascuţite caracterizează un elev conştiincios. ;,   * numele predicativ multiplu, urmat sau  nu de determinări:   Mihaela este înaltă, suplă, graţioasă în   mişcări. *atribute de acelaşi fel:   Şi-a  cumpărat o maşină roşie, luxoasă, elegantă. -   '*complemente de acelaşi fel:   Sunt pasionat de dans, muzică,  excursii. ■între substantiv şi apoziţia explicativă, iar  dacă după ea mai urmează şi altă parte de propoziţie, apoziţia se   intercalează între virgule :   L-am văzut pe Mihai, fratele tău.   Minai, fratele tău, a  plecat la film. ■ după o construcţie gerunzială sau participială, care este  aşezată la începutul frazei:   Văzând acestea,  m-am supărat.   Ajuns acolo, am vorbit cu directorul. ■ complementele  circumstanţiale  aşezate între subiect şi predicat se marchează prin virgule, dacă subiectul se  află în faţa predicatului:   Povestea, în situaţia de faţă, pare  reală.   George,  nemaiputându-se stăpâni,  se   repezi la ea. ■ în cazul schimbării de  topică se intercalează între virgule un complement circumstanţial:   Acesta e autorul pe care l-aţi  citit, la insistenţele  mele, acum  câţiva ani? ■   se intercalează între virgule cuvinte sau  construcţii incidente:   Şi   iată    cum,   mulţumită   eforturilor voastre, aţi reuşit să  învingeţi. ■  după adverbele de afirmaţie sau negaţie:   Desigur, s-a înşelat. Nu, nu m-am înşelat. ■  după un substantiv în cazul vocativ:   Grigore, vino repede. ■  după interjecţii:   Ei, ce veste îmi aduci? ■ conjuncţia aşadar şi locuţiunea conjuncţională prin urmare, aşezate  în interiorul propoziţiei se pun între virgule:   Luni, aşadar, ne  pregătim de plecare.   Vom pleca, prin urmare, toţi  în aceeaşi zi. Atenţie! NU se pune  niciodată  virgulă:   * între părţi de propoziţie de acelaşi fel  atunci când sunt legate prin şi copulativ ori prin sau:   Elevii şi profesorii se  înţeleg bine.   Luni sau marţi vom  pleca? ...* între subiect şi predicat:   Elena învaţă, *complementele  directe şi indirecte aşezate după predicat:   El a cumpărat o carte interesantă.   Am dat florile mamei mele.

Page 19 of 38

*conjuncţiile  însă,    deci  şi  adverbul  totuşi, aşezate  în interiorul unei propoziţii:   Am câştigat premiul fără însă niciun  sprijin.   A plecat deci fără niciun anunţ prealabil.   A venit totuşi destul  de repede.     b) în frază: ■ In situaţia  raportului de coordonare între propoziţiile frazei.   • propoziţiile  juxtapuse se despart prin virgulă: A venit, /aplecat /şi nici n-am observat./   • se  pune virgulă între coordonate de orice fel: Vreau/ să citesc, /să ascult  muzică, /să mă relaxez. - completive directe;  • între  coordonate adversative: S-a întors acasă, dar nu l-am auzit.   • între  coordonate disjunctive, când încep amândouă cu ba, când, fie, ori, sau:   Ba vine, / ba pleacă.   Când nu  vede, / când nu aude.   Fie vrea,/ fie nu  vrea, /tot va da examen.   Ori ştie, / ori habar  n-are despre ce e vorba?   Sau se duce la film, /sau stă acasă. • se  pune virgulă totdeauna înainte de o coordonată conclusivă:   învaţă  superficial, / aşa că nu va lua   examenul./ • se pune virgulă  înainte de conjuncţia şi atunci când este narativă:   Şi-au mers,  şi-au mers, şi-au mers, până au   ajuns la o pădure de aramă. Atenţie!   NU se despart niciodată  prin virgulă: *coordonatele legate prin şi copulativ ori prin sau: George  învaţă / şi scrie poezii.  A chiulit /sau este într-adevăr bolnav?■ In  situaţia raportului de subordonare în frază:   • propoziţia  atributivă explicativă se desparte prin virgulă de cuvântul pe care-l  determină:   Locuia în altă cameră, /unde se aflau ogrămadă de cărţi.• propoziţiile  completive  directe   şi  indirecte  se despart prin  virgulă atunci  când sunt aşezate înaintea regentei:   Ce ştiu,/ nu vreau să ţin secret./ Cui e obişnuit cu  cititul,/ nu  i se pare greu acest roman./ • propoziţiile circumstanţiale de loc, de timp,  de mod şi de scop se despart prin virgulă când sunt aşezate înaintea regentei:   Unde mi-ai spus, /acolo mă duc./ - CL  Când m-am întors, /caietul  dispăruse./ - CT  Fără să se tulbure câtuşi de puţin, / George şi-a văzut de drum./ -CM Ca să  ajungem la timp, /mergem cu maşina./ - CS • propoziţia  cauzală totdeauna se desparte prin virgulă de regenta ei:   Fiindcă era ultima zi de şcoală, /am  plecat mai devreme./   Am plecat mai devreme,/fiindcă era ultima zi de şcoală. /  • subordonata  concesivă se desparte totdeauna prin virgulă de regentă:   Cu toate că era întuneric, /nu i-a fost frică./ Nu i-a fost frică, / deşi era întuneric.I  

Page 20 of 38

• propoziţiile  de orice fel, intercalate în propoziţia regentă, se despart prin virgule:   În frunte mergeau, ca  să  conducă grupul, ghidul şi salvamontiştii.Atenţie!  NU se despart niciodată prin virgulă:   • propoziţiile  subiective şi predicative nu se despart de regentă prin virgulă, indiferent de  locul lor faţă de regentă:   Ar râde /cine i-ar afla intenţiile.   Ce simţea /era /că va face un gest necugetat. •  atributiva neizolată nu se desparte  niciodată de cuvântul pe care-l determină:   El seamănă cu sora lui / care este brunetă. Am  cumpărat cartea / pe care o căutam de atâta timp. • propoziţiile,  completive de agent nu se despart prin virgulă de regenta lor:   Aceste măsuri au fost luate / de  cine este interesat pentru siguranţa statului.

Punctul si virgula (punctuatia) 5. PUNCTUL ŞI VIRGULA (;)  este semnul de punctuaţie care marchează o pauză mai mare decât cea redată prin  virgulă şi mai mică decât cea redată prin punct. Punctul şi virgula desparte  propoziţii sau grupuri de propoziţii care formează unităţi relativ independente  în   cadrul unei fraze.   Punctul şi virgula constituie mai  mult un mijloc stilistic decât gramatical, folosirea acestui semn de punctuaţie  fiind dictată de preferinţa celui care scrie textul.   * Punctul şi virgula apare uneori, în  dialog, după adverbe de afirmaţie şi de negaţie sau după unele adverbe   de mod:   Nu; nu te las, pentru că te iubesc.   Bine; să stea şi să tacă.

Doua puncte (punctuatia) 6. DOUĂ PUNCTE (:)  anunţă vorbirea directă sau o enumerare, o explicaţie, o concluzie şi marchează  totodată o pauză, în general mai mică decât cea indicată de punct. Ele se pun  atât la sfârşitul unei fraze sau propoziţii, cât şi în interiorul acestora. * Două puncte se pun:   a)  înaintea  unei vorbiri directe:   Atunci Mihaela a spus:   - Aş vrea să mergem la film. b)  după  verbul care anunţă reproducerea unor zgomote sau sunete:   Deodată se auzi: cioc! cioc! c)  înaintea  citării unui text:   Pe marginea unui manuscris, Eminescu a notat: "Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de  aur din marea de amar. " d)   înaintea  unei enumerări,  în descrieri sau  naraţiuni:   Au venit de sărbători pe la noi toţi deodată: unchi, mătuşi, fraţi, surori, nepoţi.

Page 21 of 38

e)  înaintea  unei explicaţii sau a unei dezvoltări cu privire la un obiect sau la un  fenomen:   Ca să plece la munte, de un singur lucru trebuia  să se convingă: dacă va ninge, dacă va ploua sau dacă va sufla vântul. f)   înaintea  unei propoziţii  care   exprimă  o concluzie sau o  consecinţă:   Uşa casei era deschisă: intră pe ea. g)  în  construcţiile în care verbul nu este exprimat şi ţin locul acestuia:   Inima ta: un înger.

Ghilimelele: semnele citarii (punctuatia)

7.SEMNELE CITĂRII (GHILIMELELE) -  (" ") sunt semne grafice care se folosesc atunci când se reproduce  întocmai un text spus sau scris de cineva. Semnele citării se pun la începutul  şi sfârşitul unei citări.Ghilimelele se pun:   •  pentru a ilustra vorbirea directă:   A doua zi l-am găsit bolnav şi abia a putut  să zică: "Am temperatură foarte mare."•  înaintea şi după reproducerea unui text:   Pe marginea unui manuscris, Eminescu a notat: "Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de  aur din marea de amar." •  titlurile operelor literare, artistice sau  ştiinţifice, precum şi ale publicaţiilor:   "Baltagul " de Mihail Sadoveanu;  "Dacia literară"

Linia de dialog si de pauza - (punctuatia)

8. LINIA DE DIALOG ŞI  DE PAUZĂ (-)  are două   funcţiuni cu totul diferite:   *linia de dialog indică începutul vorbirii fiecărei persoane care  ia parte la o convorbire:   - Ce mai faci?   - Bine, mulţumesc. *linia de pauză marchează, ca şi alte semne  de punctuaţie, pauza dintre diferitele părţi ale propoziţiei, dintre propoziţii  sau fraze.   Linia de pauză se foloseşte în  interiorul propoziţiei sau al frazei: • pentru  a   delimita  cuvintele  şi   construcţiile intercalate sau apoziţiile  explicative:   Cât a ţinut examenul - vreo trei ore - am   avut emoţii  cumplite.•  pentru a marca intervenţia autorului în  cursul vorbirii directe sau la-sfârşitul ei se pun fie virgule, fie linia de  pauză:   Hotărât - îmi zisei eu - că va trebui sa  plec imediat. •  după semnul întrebării sau al exclamării,  când acestea se pun după un pasaj în vorbire directă şi sunt urmate de  intervenţia autorului:

Page 22 of 38

  - Biata de tine! - strigă disperat George. - Unde pleci? - întrebă iritat George.

Parantezele rotunde() sau parantezele drepte [ ]

(punctuatia) 9. PARANTEZELE ROTUNDE ( ) sau DREPTE [ ]   - arată un adaos în interiorul unei propoziţii sau  al unei fraze. a) Parantezele rotunde cuprind o explicaţie, o precizare ori un  amănunt, care îmbogăţesc înţelesul propoziţiei sau al frazei, având aceeaşi  funcţiune ca linia de pauză sau virgula, când acestea cuprind comunicări care  explică sau întregesc sensul.   *Parantezele închid fie un cuvânt, fie o  propoziţie sau o frază:   •  explică un alt cuvânt sau sensul unei propoziţii   Domnul   Trandafir  a  fost   un  învăţător   (dascăl) iubit  de elevi.   Lui Mihai toţi îi spun Pescarul.  (Numele   este o poreclă pentru că pasiunea lui  este   pescuitul). •  exprimă atitudinea vorbitorului faţă de cele  spuse înainte   Elena (ce fată!) este foarte frumoasă. •  în piesele de teatru se dau între paranteze indicaţiile scenice   Ipingescu (către  Spiridon, bătând uşor din picior): Urgent!b) Parantezele drepte se folosesc cu scopul de a închide  un adaos făcut de noi într-un text citat. Ele ajută la separarea spuselor  noastre de ale altuia, ori de câte ori este nevoie să intervenim cu o lămurire:   [Oltul] va continua să crească şi printre brazi, fără ca în acest  timp totuşi vreun afluent să i se ivească pe maluri. - Geo Bogza - "Cartea  Oltului"

Punctele de suspensie (punctuatia)

10. PUNCTELE DE SUSPENSIE (...) arată o pauză mare în cursul vorbirii. Spre deosebire de punct, punctele de suspensie nu marchează sfârşitul unei propoziţii sau al unei fraze, ci indică, în general, o întrerupere a şirului vorbirii. Comunicarea care este aşezată înaintea punctelor de suspensie are o intonaţie descendentă atunci când pauza este neintenţionată şi o intonaţie ascendentă atunci când pauza este intenţionată. *Principala funcţie a punctelor de suspensie este aceea de a arăta o întrerupere a vorbirii, care poate avea loc în orice parte a propoziţiei sau frazei: Într-o zi ... zăresc un străin cu o haină jerpelită şi cu picioarele goale.

Page 23 of 38

*Punctele de suspensie se notează: • între propoziţii coordonate: Se uită fata ... clipeşte din ochi ... îşi duce mâna la frunte ... zâmbeşte ... • despart cuvintele sau propoziţiile explicative de restul frazei: Câteodată ... prea rar ... am poftă de învăţat.• când măreşte efectul urmărit de vorbitor: . Plec ... în excursie ... la ... Paris! • când marchează vorbirea incoerentă: Ce este gramatica română, este ... ce este, este ... este ... arată ... nu arată ... • în cadrul citatelor, punctele de suspensie marchează lipsa unor propoziţii sau a unor fraze: Pe-un picior (...) / Pe-o gură (...) -"Mioriţa" • după titluri de poezii, atunci când acestea reiau primul vers sau o parte din el: "Peste vârfuri ...", "O, mamă ..." -M.Eminescu • atunci când exprimă atitudini, stări, ilustrând mirarea, surprinderea faţă de cele auzite, fiind însoţite uneori de semnul întrebării sau al exclamării: - M-am întâlnit cu George la Paris!... - !! ... • pot ţine locul unui predicat, atunci când acesta lipseşte: Ei, copile, de pe unde? ... Ce ... interese?

Cratima: Liniuta de unire sau liniuta de despartire (punctuatia)

11. CRATIMA (LINIUŢA  DE UNIRE sau DE DESPĂRŢIRE) - este un semn de punctuaţie care se  foloseşte: a) în repetiţii, când cuvântul  repetat formează o unitate:     Gânduri - gânduri treceau  prin mintea lui. La început nu vedea nimic, dar încet - încet a reuşit  să-şi dea seama. b)   în  interiorul unor expresii formate din două substantive, un substantiv şi  un adverb, din două adverbe sau din două interjecţii:   calea-valea; ici-colo; nitam-nisam;    talmeş-balmeş;  târâş-grăpiş; trosc-pleosc.c)    Intre două numerale, pentru a arăta că indicaţia numerică e  aproximativă:   doi - trei; douăzeci - treizeci; d)   Intre cuvinte care arată limitele unei distanţe, ale unui interval  de timp:   iunie - iulie; Bucureşti - Ploieşti; între orele  14-16.

Apostroful si accentul cuvintelor APOSTROFUL (')     Apostroful este  semnul grafic care marchează căderea accidentală a unor sunete de la  începutul, de la mijlocul sau de la sfârşitul unui cuvânt:

Page 24 of 38

    'neaţa!; sal'tare!;  deodat'apare; 'trăiţi!     ACCENTUL (`)Accentul reprezintă pronunţarea mai intensă a  unei silabe dintr-un cuvânt.   în  limba română, accentul nu are loc fix. El se   marchează prin semnul (`) pus  deasupra vocalei din silaba accentuată:   ac-tór; re-gí-zor; al-bí-nă;  pre-ve-dé-re; cá-me-ră; lá-po-vi-ţă În cuvintele plurisilabice, silaba  accentuată este pronunţată mai intens şi este singura din cuvânt. Celelalte silabe sunt neaccentuate.   Accentul joacă un rol important în versificaţie, unde stabileşte ritmul, care înseamnă succesiunea regulată a  silabelor accentuate şi neaccentuate dintr-un vers, dând muzicalitate  poeziei.   Nu se accentuează:   articolele                   prepoziţiile   verbele auxiliare        conjuncţiileRolul accentului:   1.   diferenţiază, din  punct de vedere al sensului. cuvintele:   véselă / vesélă; compánie /  companíe; mása / (a) masá; dúduie / dudúie; tortúri / tórturi; cópii / copií;   2. diferenţiază două  forme gramaticale:   adúnă - vb. la prezent   aduná -  vb. la perfectul simplu  •  Substantivele provenite din infinitive lungi  ale verbelor în -ea trebuie accentuate pe sufix: prevedere.   •  In funcţie de uzul literar actual, normele   DOOM2 recomandă o  singură accentuare la cuvinte   iprecum:  adică,  aripă,  avarie,    caracter,  călugăriţă,   doctoriţă, duminică, fenomen,  ianuarie, lozincă, miros,regizor, sever, şervet, unic.   •  La unele cuvinte mai vechi sau mai noi se admit  variante accentuale literare libere, cu unele deosebiri faţă de DOOM1: acatist/acatist, anost/anost, antic/antic, gingaş/gingaş,hatman/hatman, intim/intim, jilav/jilav, penurie/penurie, profesor/profesor,  trafic/trafic.   •  Unele accentuări respinse de normă sunt inculte (butelie) în timp ce  altele sunt tolerabile, nereprezentând propriu-zis greşeli, ci variante  livreşti, mai apropiate de unul dintre etimoane, uneori cu încercarea de  specializare semantică sau de domeniu (caracter, fenomen), ori  accentuări mai vechi (călugărită, doctoriţă) şi/sau regionale (bolnav,  duşman).   •  Se recomandă o singură accentuare la forme  verbale ca:   - indicativul şi conjunctivul prezent persoana  I şi la II-a plural şi  imperativ persoana a II-a plural -accentuate pe sufixul -e la conjugarea a II-a  (tipul tăceţi), respectiv pe temă la conjugarea

Page 25 of 38

a III-a (tipul bateţi);   - formele verbului a fi: suntem, sunteţi. • Accentul rămâne în cea mai mare parte stabil în   cursul flexiunii la  marea majoritate a numelor, pe când în flexiunea verbală, accentul  este mobil, căzând pe temă sau pe desinenţă, chiar la acelaşi mod şi  timp: perfect simplu persoana I singular - adusei, I plural: aduserăm.

Scrierea cu literă mica/literă mare a unor cuvinte. Scrierea

cuvintelor compuse Scrierea cu literă mica/literă mare a unor  cuvinte

•  Funcţii şi calităţi (oricât de importante) se  scriu cu literă mică: avocat, cancelar, deputat, domn/domnitor, general,  han, ministru, paşă, prefect, premier, preşedinte, primar, prim-ministru,  principe, rege, secretar de stat, senator, sultan, şah, voievod, vodă.   •  In propoziţie, elementele iniţiale  (cei de-)al, (cea de-)a din numărul de ordine al unor manifestări 'periodice se  scriu cu literă mică: Participanţii la cel dc-alX-lea  Congres....   •  Se pot scrie, ocazional, cu literă mică. unele cuvinte care, în mod obişnuit, se scriu cu literă mare, pentru a  realiza un anumit efect stilistic (ceauşescu, \pcr) sau grafic (univers  enciclopedic pe unele publicaţii ale editurii în cauză).   •   Se scriu cu literă mică substantivele  care denumesc popoare, zilele săptămânii, lunile anului şi disciplinele de  învăţământ.   •  Când un citat între ghilimele este precedat  de două puncte, el începe cu literă mare, iar când nu. urmează după două  puncte, fiind inclus în cadrul enunţului, citatul începe cu literă mică.   •        Toate componentele locuţiunilor pronominale de politeţe se scriu cu literă mare: Alteţa  Sa Regală, Domnia Sa, Excelenţa Voastră, Cuvioşia Ta/Sa/Voastră, Înălţimea  Voastră, Majestăţile Lor Imperiale, Sfinţia Sa.  •  Se scrie cu literă mare numai primul element din numele  proprii compuse sau numele unic care reprezintă denumirile  organismelor de conducere şi ale compartimentelor din instituţii: Adunarea  generală a Academiei Române,   Catedra  de Limba română,Comisia  de cultivare a Limbii a Academiei Române, Compartimentul / Sectorul  de   Limbi  Romanice, Consiliul Ştiinţific, Direcţia,  Secretariatul, Secţia de filologie şi literatură a Academiei Române,  Serviciul de contabilitate.

  Scrierea derivatelor cu prefixe şi  sufixe

  •     Se scriu, de regulă, într-un cuvânt  majoritatea derivatelor cu prefixe: antemeridian,antipersonal,  a circumscrie, a dezvinovăţi,ş interregional, a juxtapune, neeuclidian, nonviolenţă,a preaderare, a răsciti.  •  Se scriu cu cratimă între prefix şi  cuvântul de  bază anumite derivate cu prefixe (acest mod de scriere corespunzând unei rostiri mai insistente), astfel:                - derivatele cu prefixul ex-  "fost":                    

Page 26 of 38

  ex-prim-minislru, ex-preşedinte;    -   prefixul unui nume propriu: anti-Maiorescu,  pro-Ionescu, pro-NATO.

  Scrierea cuvintelor compuse                 

  Nu există  reguli cu  valabilitate generală, de aeea în cele de maj  jos prezentăm o descriere a practicii ortografice   privind principalele tipuri de cuvinte  compuse.  •  Se scriu într-un cuvânt adjectivele  compuse din cuvinte care există şi independent: atoateştiutor, atotputernic,  binecuvântat, binemeritat, binefăcător, binevoitor, clarvăzător, preafericit,  cuminte, Ibinefăcător, binevoitor, răufăcător, răuvoitor, cumsecade,  aeroportuar, autocopiativ, cronofag, electrocasnic, neoliberal, sociocultural. •  Sunt sudate cuvintele compuse formate  din adjectiv+vocala de legătură "o"+adjectiv, care  exprimă o unitate, ca dacoromân (românesc din Dacia), cehoslovac (din fosta Cehoslovacie), dar se scriu cu cratimă dacă exprimă un raport între cei doi termeni, adică cehoslovac (dintre Cehia şi Slovacia), sârbo-croat (pactul dintre Serbia şi Croaţia).

  Scrierea grupurilor de cuvinte

  •  Grupurile relativ stabile, unele interpretate şi ca locuţiuni, se scriu  în cuvinte separate:   -adverb+adjectiv (în general provenit din  Iparticipiu): bine crescut (dezvoltat bine- "aluat bine  crescut"); bine cunoscut (ştiut bine - "caz bine  cunoscut de toată lumea"); bine înţeles (priceput  bine -"conceptul a fost bine înţeles de elevi"); bine venit (sosit cu bine - "este bţne venit din război");   -adverb+articol: nici un ("Nu  e un om prost şi nici  un incult");   -adverb+numeral: câte  o dată (câte  o singură dată - "Mănâncă numai câte o dată pe zi"); nici o dată (nici măcar o singură dată - "Nu numai că n-a  citit lecţia de mai multe ori, dar n-a citit-o nici o dată");   - adverb+adverb: nici odată (nici  odinioară, nici cândva - "Nu l-am crezut nici odată, nu-1 cred nici  acum");   -prepoziţie+adverb: de mult (de  mult timp -"N-a mai venit de mult"). •  Grupurile relativ stabile de cuvinte se deosebesc de cuvintele compuse cu structură  şi componenţă asemănătoare, în care elementele componente nu-şi păstrează  sensul de bază şi nu corespund realităţii denumite şi care se scriu: -cu cratimă: bine-crescut (cuviincios); bine-cunoscut (celebru); bine-venit (oportun, agreat); apă-albă (cataractă); bună-creştere (politeţe); bună-dimineaţa (plantă,  dar bună dimineaţa-formula. de salut); piatră-vănătă (sulfat de  cupru); -    într-un cuvânt: bineînţeles (desigur); bunăstare (prosperitate); câteodată (uneori); demult (odinioară  - "S-a întâmplat demult"); niciodată (nicicând), niciun (adjectiv  pronominal - "niciun elev"); untdelemn (ulei).

Diftong. Triftong. Hiat (fonetica)

Page 27 of 38

DIFTONGUL este grupul de sunete alcătuit dintr-o vocală   şi o semivocală. pronunţate în aceeaşi silabă. Diftongul poate fi:   *urcător (ascendent), atunci  când este alcătuit din semivocală + vocală:   iar-nă; broas-că; deal; soa-re; pia-tră.     *coborâtor (descendent), atunci  când este alcătuit din vocală + semivocală:   mai; grâu; ca-dou: câi-ne; vrei Atenţie! *Diftongul   se poate constitui din două sunete alăturate  aparţinând unor cuvinte diferite, dar care se pronunţă într-o silabă. Intre  elementele componente ale acestor silabe apare cratima:mi-a amintit;  să-i dau; c ă-i spune; *În diftong, semivocalele o şi e apar  întotdeauna ca prim element, iar celelalte semivocale (i şi u) pot  fi sau primul sau al doilea element.   Notă:   *După  consoanele c', g, k', g' nu există diftongi   deoarece în această situaţie e sau i  sunt numai  litere ajutătoare pentru  scrierea acestor consoane:   ceaţă  = c'aţă; geam = g'am; gheaţă = g'aţă.*  Atunci  când c şi i sunt vocale urmate de o semivocală (ghiocei, rochii), ei şi  ii sunt diftongi deoarece e şi primul i sunt vocalele silabelor  respective: ghi-o-cei; ro-chii;     TRIFTONGUL  este   grupul   de   sunete   alcătuit  dintr-o vocală şi două semivocale pronunţate în aceeaşi silabă. Triftongii sunt  de două feluri:   -progresivi, atunci când semivocalele preced vocala: ari-pioa-ră:  cre-ioa-ne: i-ni-mioa-ră   - centraţi, atunci  când semivocalele încadrează vocala: le-oai-că; do-reau; tră-iai;  fo-iau;, so-seau Atenţie!  Triftongul se poate constitui din trei  sunete alăturate,  aparţinând unor cuvinte diferite, dar pronunţate împreună, în aceeaşi silabă. Intre  elementele componente ale acestor silabe apare cratima.   şi-au spus; mi-ai dat; ne-au adus Notă:   După consoanele c\ g\ k\ g\ nu există   triftongi . deoarece în această situaţie e sau i sunt litere ajutătoare pentru scrierea acestor consoane, deci nu au  rol de vocale:zi-ceau = zi-c 'au;                     ve-gheau = ve-g 'an.:     HIATUL    apare    între    două    vocale   alăturate pronunţate in  silabe diferite:   du-e, ca-i-să,  a-e-ro-port, al-co-ol: fi-in-ţă; i-de-e: po-e-zi-e; res-pec-tu-o s ; sca-un

Accent (fonetica)

Page 28 of 38

Accentul   Prin accent se înţelege pronunţarea mai  intensă ori pe un ton mai înalt a unei silabe ori a unui cuvânt dintr-o propoziţie  sau dintr-o frază.   Întrucât  în limba română accentul nu este fix, el poate ocupa diverse poziţii în cadrul  cuvântului:   a)      pe ultima silabă (accent oxiton): popór;   b)      pe silaba penultimă (accent paroxiton): cárte;   c)      pe silaba antepenultimă (accent proparoxiton): márgine, sárcină;   d)      pe a patra sau a cincea silabă de la sfârşitul cuvântului: véveriţă,  dóisprezece. Rolul accentului este de a diferenţia  cuvinte sau forme gramaticale, în primul caz, un exemplu semnificativ îl  constituie cuvântul companie. Accentuat compánie, cuvântul are  sensul „subunitate de infanterie sau de alte arme speciale, intrând de obicei  în compunerea batalionului", în timp ce companíe înseamnă  „însoţire" (DLRM).   Prin accentuare se diferenţiază  şi forme gramaticale diferite: în cazul cântă -cântă, accentuarea  diferenţiază indicativul prezent, persoana a III-a singular / plural de  indicativ, perfect simplu, persoana a III-a singular, în limba română se admite  accentuarea diferită a aceluiaşi cuvânt. În această situaţie se află o serie de  cuvinte cum ar fi: profésor - profesór;íntim - intím (DOOM). Pentru  alte forme considerate „dublete accentuale literare", vezi Th. Hristea, Sinteze  de limba română, ediţia a III-a revizuită şi din nou îmbogăţită, Ed.  Albatros, Bucureşti, 1984, p. 171.   Sunt acceptate de asemenea două  accentuări diferite în cazul unor cuvinte din fondul vechi al limbii: hátman  - hatmán (DOOM). Circulă însă şi variante de accentuare  neliterare, incorecte: carácter (în loc de caractér), uníc (în  loc de únic), penúrie (în loc de penuríe) etc.

Silaba (fonetica) Silaba este  sunetul (vocala) sau grupul de sunete ce cuprinde în mod obligatoriu o  vocală şi numai una, care se pronunţă cu un singur efort  expirator (printr-o singură deschidere a gurii).   După numărul de silabe, cuvintele sunt:   * monosilabice - formate dintr-o singură silabă: om, beau, car, ac, fac *plurisilabice - formate din două sau mai multe silabe:   du-el; ar-bi-tru; zo-o-lo-gi-e O silabă poate fi alcătuită din:   -  un  sunet (o vocală):   o!; a-er; a-le-e; po-e-zi-e; - două sau mai multe sunete  alăturate ale aceluiaşi cuvânt:   ca-iet; ca-len-dar - un cuvânt:   bar; sar; dar; iar; - două cuvinte:   c-ar; să-mi; nu-i;

Page 29 of 38

- un cuvânt şi începutul altui  cuvânt:   mi-a-run-că;   - sfârşitul unui cuvânt şi un  alt cuvânt:   zi-cân-du-şi - sfârşitul unui cuvânt şi  începutul unui alt cuvânt:   frun-tea-n-gân-du-ra-tă   Notă: *Se observă  că în anumite situaţii, în cadrul silabei respective, se foloseşte cratima  (liniuţa de unire) care este semn ortografic şi marchează rostirea  într-o silabă a părţilor componente ale acestora.

-   uneori, cratima indică şi elidarea (omiterea) unei     vocale:     să-ţi------să  îţi   - alteori, cratima indică doar rostirea într-o  silabă a   două cuvinte diferite  (două părţi de vorbire diferite):   c-ar (vrea); s-ar (zice) •* Câteodată, despărţirea  în silabe  coincide  cu cratima fzi-cân-du-ne).  care, în această situaţie, nu marchează  rostirea într-o  silabă, ci  doar pronunţarea împreună a două părţi de  vorbire diferite.

Cacofonie. Evitarea cacofoniei (fonetica)

Cacofonie. Evitarea cacofoniei     Cacofonia este definită  ca „efectul acustic dezagreabil, rezultat din repetarea sau combinarea  sunetelor / silabelor  în cuvânt sau în frază" (Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Ed.  Nemira, Bucureşti, 2001).   Este opusul eufoniei.   În limba  română, cacofonia rezultă de obicei din întâlnirea silabelor ca şi co,  ca şi ce ori că şi ca. De asemenea, sunt cacofonii şi repetări de silabe: gă şi gă („Bagă găinile"), sa şi sa („Masa sa a fost scurtă"), pe şi pe („A făcut un pe perete"), la şi la („învaţă la laţină"), re şi re („Trimit o scrisoare regelui")Cacofonia poate fi întâmplătoare în vorbire, dovedind lipsa de instruire a vorbitorului. În schimb, în textul literar, cacofonia serveşte unei finalităţi estetice, contribuind, de obicei, la caracterizarea unui personaj (prin limh •'' acestuia).Este nevoie să se evite cacofonia, atât în exprimarea orală, cât şi în cea secrisă. Se întâlneşte destul de des, din dorinţa evitării cacofoniei, o construcţie în care comparativul ca este urmat de adverbul şi: „Te ajut ca şi coleg". Asemenea formări trebuie evitate. Uneori se foloseşte virgula ca semn grafic ori   oral, denumirea sensului scriindu-se ori rostindu-se „Te apreciez ca, cadru   medical" / „Te apreciez ca virgulă cadru medical".

Page 30 of 38

Pentru evitarea cacofoniei, în redactarea unui text, trebuie să se apeleze la:  -       substituirea prin sinonime;  -       modificări flexionare ale cuvintelor; intercalarea unor părţi de vorbire, de obicei un determinant, care să nu schimbe sensul enunţului;-       schimbarea topicii.

Fonetica: Vocale, Semivocale, Consoane. Clasificarea sunetelor,

literelor Fonetica este ştiinţa  care studiază sunetele unei limbi.

    CLASIFICAREA SUNETELOR

    1.   VOCALELE sunt sunetele care  se pot rosti fară  ajutorul altor sunete şi pot alcătui şi singure silabe.   În limba română există şapte vocale: a, ă, â (î), e, i, o, u  2. SEMI VOCALELE sunt sunete care se aseamănă cu vocalele, dar nu pot  alcătui singure silabe şi se pronunţă la jumătatea intensităţii unei voale. Ele  intră în alcătuirea diftongilor şi triftongilor şi sunt în număr de patru:   e, i, o, u   e. i. o. u pot fi:   * vocale: erată, iritabil, orar, umăr;   *semivocale: seară, iar, soare, ouă.   3.   CONSOANELE sunt sunete care se  rostesc cu ajutorul altor sunete (cu ajutorul unor vocale) şi  nu pot alcătui singure silabe.   în  limba română există 22 de consoane:   b, c, c' (ce,ci), k' (che, chi), d,  f, g, g' (ge, gi), g' (ghe, ghi), h, l, m, n, p, r, s, ş, t, ţ, v, z.  

CORESPONDENŢA DINTRE SUNETE ŞI LITERE Litera este  semnul grafic al unui sunet. În general. în limba română o literă transcrie un  sunet.   car: 3 litere = 3 sunete;   tulpină:  7 litere = 7 sunete;  Coresponderita  literă-sunet  nu este în toate cazurile biunivocă. Numai 19 litere sunt monovalente.  celelalte 12 litere (c,e,g,h,i,k,q,o,u,w,x şi y) sunt plurivalente, adică au  mai multe valori fonetice, în funcţie de poziţia în cuvânt sau în  silabă, de combinaţiile de litere în care apar de caracterul vechi sau neologic al cuvintelor şi de limba lor de origine.Atenţie!   * Uneori," această corespondenţă nu se  respectă:   1) aceeaşi literă poate  nota sunete diferite:

Page 31 of 38

  -   literele e, i, o, u pot nota atât vocale, cât şi semivocale;   -   litera i notează şi un i final care nu e vocală: pomi,  bureţi, băieţi;   2) aceeaşi literă poate  nota grupuri diferite de două sunete:   -   litera x notează grupul de sunete cs (axă, sufix, prefix, expert,  excentric) sau grupul de sunete gz (examen, auxiliar, exact etc.)   Notă:   Se scrie:        fix, complex - la singular   ficşi, complecşi - la  plural; cocs, micsandră, ticsit, îmbâcsit, rucsac etc.   3) un grup de două  sau trei litere notează un singur sunet:   ce, ci =c';  ge, gi = g'; che, chi = k'; ghe, ghi = g'; ceas = c 'as: 4  litere, 3 sunete; unchi = unk': 5 litere, 3 sunete; ciolan = c'olan: 6  litere, 5 sunete; gheaţă = g 'aţă: 6 litere, 4 sunete.Notă:   Deorece în cuvinte ce conţin aceste  grupuri de litere e şi i sunt în unele situaţii litere ajutătoare, iar în  altele au valoare de sine stătătoare, este bine ca, pentru a se stabili  valoarea lor, să se ţină cont de faptul că orice silabă are obligatoriu  o vocală. Aşadar, într-o silabă ce conţine un astfel de grup, dacă nu există o  altă vocală, e sau i sunt vocale.   cea-un------------------► c 'a-un: 5 litere,  4 sunete   cer        ----------------► 3 litere, 3 sunete   cio-ban-----------------► c 'o-ban: 6 litere, 5 sunete   ci-re-şe-----------------►    6 litere, 6 sunete   geam -------------------► g'am: 4 litere, 3  sunete   ger ---------------------►3  litere, 3 sunete  chiar------- ------------► k 'ar: 5 litere, 3 sunete  chi-bri-turi ---------------►10  litere, 9 sunete ghea-ţă.------------------►g'aţă: 6 litere, 4 sunete  gher-ghef  ---------------►8 litere,  6 sunete     4) acelaşi sunet poate  fi redat prin litere diferite;   - sunetul î se redă prin literele:   *î: coborî, înainte, reîntâlni;   *â: pârâu,  dânsul;   - sunetul i se redă prin literele:   *i: iar, vis;   *y: yankeu   - sunetul c se redă prin literele:   *c: castană; *k: karate; .   - sunetul k se redă  prin literele:   *che, chi: chenar, chin;

Page 32 of 38

*k(e), k(i): yankeu, kilogram;  - sunetul v se redă prin literele: *v: voi,  vulgar; *w: wat.

Compunerea: compunerea vocabularului roman

COMPUNEREA este mijlocul intern de îmbogăţire a vocabularului  care constă în unirea ori alăturarea a două sau mai multe cuvinte de acelaşi  fel sau diferite din punct de vedere morfologic pentru a forma o unitate  lexicală nouă.   Compunerea se poate realiza prin:   - contopire (unire sau sudare)   - alăturare   - elemente de compunere   - abreviere   1. Compunerea prin contopire se realizează  între cuvinte întregi (existente şi independent în limbă), care se scriu  împreună şi se comportă ca un singur cuvânt:   * botgros (bot + gros), dreptunghi  (drept+unghi), scurtcircuit (scurt + circuit), Câmpulung (câmpul + lung);  Delavrancea (de la + Vrancea) etc.*   dacoromân (daco + român), binevoitor (bine +   voitor), atoateştiutor (a + toate +  ştiutor) etc. * oarecare (oare + care), altcineva (alt + cineva) etc.  * altfel  (alt + fel), deodată (de + odată), rareori (rare +   ori), oriunde (ori + unde) etc. * despre (de  + spre), înspre  (în + spre) etc.  * aşadar (aşa + dar), deoarece (de + oare + ce), încât (în +  cât) etc.Atenţie!  •Substantivele compuse îşi schimbă forma în flexiune. De obicei,  flexionează ultima parte componentă: N-Ac.: bunăvoinţă   G-D: bunăvoinţei • Fac excepţie de la  acest mod de flexiune cuvinte compuse care au ca ultim element un cuvânt  invariabil: N-Ac: cineva——► G-D: cuivaN-Ac: câteva——► G-D: câtorva

  2. Compunerea prin alăturare se  realizează tot între cuvinte întregi, existente şi independent în limbă, dar  acestea se scriu cu cratimă sau în cuvinte separate:   inginer-şef, floare-de-colţ,  dis-de-dimineaţă, gura-cască, pierde-vară, proces-verbal, Albă-ca-Zăpada,  galben-auriu, tic-tac!, trosc-pleosc!,Băile  Herculane, Delta Dunării, Gara de Nord, cincizeci şi doi, de pe, ca să, ci şi etc.   Atenţie!  •  La părţile de vorbire cu forme flexionare se articulează numai prima parte  componentă şi îşi

Page 33 of 38

schimbă forma numai primul termen sau ambii termeni: câine-lup  - câinele-lup - câinelui-lup; Delta Dunării - Deltei Dunării; Marea Neagră -  Mării Negre etc • Fac excepţie de la acest mod de flexiune cuvintele  compuse prin alăturare care au ca prim element component un adverb: nou-născut  - nou-născutul - nou-născutuîui etc.  3.  Compunerea   cu elemente de compunere se   realizează între cuvinte întregi, independente în limbă şi elemente de compunere care nu există  independent în limbă:   aero-; auto-; bi-; di-; bîo-;  geo-; hemo-; hidro-;   macro-;   micro-; mono; mulţi-; omo-; orto-;   poli-; pseudo-; tele-; etc.   Aceste cuvinte se scriu împreună şi îşi schimbă   forma în flexiune numai cuvântul independent:  aeronavă - aeronava - aeronavei -  aeronavele -aeronavelor   4. Compunerea prin abreviere (prescurtarea unor cuvinte întregi)  se realizează prin:   •  reuniunea unor fragmente de cuvânt:   Centrofarm; Centrocoop;   • alăturarea  literelor iniţiale:   O.N.U., S.N.C.F.R.   •  reunirea unor fragmente de cuvânt şi a unor litere iniţiale:   TAROM

  Pot fi compuse următoarele părţi de vorbire:   • substantivele: bunăstare, gură-spartă, Ştefan cel Mare etc;   • adjectivele: binecunoscut, galben-arămiu etc;   • pronumele: altcineva, ceea ce, niciunul etc;   • numeralele: unsprezece; nouăzeci şi  nouă, câte doi, de două ori etc;   • verbele: a binevoi, a binecuvânta  etc;   • adverbele: devreme,  dis-de-dimineaţă etc;   • prepoziţiile: dinspre, de Ia , de pe etc;   • conjuncţiile: deoarece, ca să, ci şi etc;   • interjecţiile: hodoronc-tronc!  tic-tac! etc.

Familia de cuvinte - Familia Lexicala (Vocabularul limbii

romane) FAMILIA DE CUVINTE - FAMILIA LEXICALA     Familia     lexicală   reprezintă totalitatea cuvintelor înrudite ca  sens, formate de la acelaşi cuvânt de bază şi   având acelaşi radical. Ea este formată din cuvântul  de bază, cuvintele derivate, cuvintele realizate prin  compunere şi   prin schimbarea valorii gramaticale. a) Cuvântul de bază este  cuvântul de la care se porneşte în alcătuirea unei familii lexicale.

Page 34 of 38

b) Radicalul este elementul comun care se întâlneşte  la cuvintele ce formează o familie lexicală. Notă: *Radicalul  poate fi identic sau nu cu termenul de bază: bun -       bunic - străbunic cuv. de bază- radical -  radical muncă(cuv. de bază) -   muncitor ( radical) *  Radicalul poate conţine alternanţe fonetice: floare - florar c)   Cuvintele     derivate   sunt cuvinte formate cu ajutorul prefixelor  sau/şi  al sufixelor lexicale: grădină -  cuvânt de bazăgrădinar - grădin + suf. -ar grădinăreasa - grădin  + suf.-ar +  suf.-easă grădinăresc - grădin + suf. -ar + suf. -esc grădinărit - grădin +  suf. -ar + suf. -it grădiniţă - grădin + suf. -iţă pădure - pădurar -  pădurice - păduros - (a) împăduri - (a) reîmpăduri

Vocabularul limbii romane: componentele si masa

vocabularului COMPONENTELE VOCABULARULUII. VOCABULARUL FUNDAMENTAL (FONDUL PRINCIPAL LEXICAL) cuprinde aproximativ 1.500 de cuvinte cunoscute şi utilizate de toţi vorbitorii de limbă română şi este format din:a)  cuvinte foarte vechi (moştenite sau împrumutate din alte limbi);b) cuvinte folosite frecvent în vorbire;c) cuvinte cu mai multe sensuri (polisemantice);d)  cuvinte care intră în componenţa unor locuţiuni sau expresii specifice limbii române.

Cuvintele care compun vocabularul fundamental al limbii române denumesc:- părţi ale corpului omenesc: cap, ochi, gură, picior,braţ etc;- alimente: apă, lapte, pâine, brânză, carne etc;-  obiecte de strictă necesitate şi acţiuni frecvente:casă, masă, a mânca, a merge, a face, a respira, a sta, a locui etc.- păsări şi animale (în special domestice): pui, găină,câine, pisică, porc, vacă, oaie, cal etc;- arbori şi fructe: castan, plop, stejar, măr, păr -pere,nuc - nucă, cais - caisă etc;- grade de rudenie: mamă, tată, fiu, fiică, bunic etc;- zilele săptămânii: luni, joi, duminică etc;-  momente ale zilei, anotimpuri, luni: dimineaţa,iarna, iunie etc;- culori folosite des: alb, negru, roşu, verde etc;- conjuncţii, prepoziţii, numerale: dar, şi, peste, trei,mie etc.

Page 35 of 38

II. MASA VOCABULARULUI cuprinde restul cuvintelor (aproximativ 90% din totalul cuvintelor) şi este compusă din:- arhaisme;- regionalisme;- elemente de jargon şi de argou;- neologisme;- termeni tehnici şi ştiinţifici.

1. Arhaismele sunt cuvinte, expresii, fonetisme, forme gramaticale şi construcţii sintactice care au dispărut din limba comună şi sunt de mai multe feluri:

• arhaisme lexicale - cuvinte vechi, ieşite din uz fie din cauză că obiectul sau profesia nu mai există, fie că au fost înlocuite de alte cuvinte: ienicer, caimacam, paharnic, logofăt, bejanie, opaiţ, colibă etc.•  arhaisme fonetice - cuvinte cu forme vechi de pronunţare, ieşite din uzul actual: pre, a îmbla, mezul etc;• arhaisme gramaticale - forme gramaticale vechi şi structuri sintactice învechite:* morfologice: aripe, inime, iernei, palaturi etc.;* sintactice: Gazeta de Transilvania;

2. Regionalismele sunt cuvintele şi formele de limbă specifice vorbirii dintr-o anumită regiune: barabulă (cartof), curechi (varză), dadă (soră mai mare), sămădău (porcar), sabău (croitor), cucuruz (porumb);

•   regionalisme fonetice - forme cu circulaţie restrânsă a unor cuvinte de uz general: bărbat (bărbat), deşte (degete), gios (jos), frace (frate) etc;

3.  Elementele de jargon sunt cuvinte sau expresii din alte limbi, întrebuinţate de anumite persoane cu intenţia de a impresiona şi a-şi evidenţia o pretinsă superioritate culturală:   bonjour,   madam',   O.K.,   week-end,   look.

Elementele  de  jargon  au  fost  adesea  satirizate   de Alecsandri şi Caragiale pentru ilustrarea snobismului personajelor.

4. Elementele de argou sunt cuvinte sau expresii, folosite de vorbitorii unor grupuri sociale restrânse, cu scopul de a nu fi înţeleşi: biştari (bani), curcan (poliţist), a ciordi (a fura), pârnaie, mititica (închisoare), mişto (frumos sau batjocură), naşpa (urat) etc.

5. Neologismele sunt cuvinte împrumutate recent din alte limbi:•   limba  latină savantă:  colocviu,  biblic,  literă, fabulă, pictură etc;•  din limba franceză: monument, poezie, recamier etc;•  din limba italiană: capodoperă, spaghete, pizza etc;• din limba germană: sortiment, ştachetă, tact etc;• din limba engleză: star, derbi, penalii etcÎmprumuturile neologice au prilejuit formarea unor dublete sinonimice: cutremur - seism;

Page 36 of 38

amănunt - detaliu; ceresc - celest; (a) bănui - (a) suspecta; moarte - deces;prăpastie - abis etc

6.   Limbajul tehnic cuprinde cuvinte şi expresii specifice unui domeniu al tehnicii: bielă, bară de direcţie, cheie franceză;

7.  Limbajul ştiinţific cuprinde cuvinte şi expresii folosite în diferite domenii ale ştiinţei: bisturiu, catgut, adjectiv, fotosinteză, electron, polinom etc.

Mijloace externe de imbogatire a vocabularului

MIJLOACE EXTERNE DE ÎMBOGĂŢIRE  A VOCABULARULUI   Împrumuturile  de cuvinte s-au realizat şi se realizează tn permanenţă. Ele sunt determinate  de vecinătatea geografică a unor popoare, amestecul de populaţii, relaţiile economice,  politice şi culturale dintre popoare. Împrumuturile  sunt de două feluri: a)împrumuturile mai vechi au următoarele origini:   ■ slavă: apostol, buche, coajă, cneaz, drag,  plug, strana etc.; unele dintre aceste cuvinte au devenit  arhaisme;■ maghiară: belşug, beteag, beteşug,  chin, chip, gingaş, hotar, lacăt, meşteşug, oraş, pildă, răvaş, viclean etc;     ■ turcească: balama, basma, baclava,  cafea, caşcaval, chiftea, dulap, duşumea, halva, iaurt, mohair, pătlăgea, pilaf,  şandrama etc;     ■  grecească: agonisi, arvună, cort,  folos, mătase, omidă, prisos,  stol,    traistă,   urgie,   aerisi,    chivernisi,   fandosi, lefter, molipsi, politicos,  sindrofie, taifas etc;b) împrumuturile neologice au  şi ele diferite origini:   ■  latină (din  latina savantă): abroga, acvilă, cerebel, adnota, dormita, insulă, literă,  pictor, rege, tezaur etc;   ■ italiană: acont, bariton, basorelief  campion, febră, spaghete, pizza, reumatism, sorginte, stindard, teracotă etc;   ■ franceză: antet, automobil,  bacalaureat, certificat, coşmar, faleză, fular, pension etc;   ■ rusească: combinat, exponat,  instructaj, procuratură, transfocator etc;   ■ engleză: aut, handicap, marketing,  show, stres, weekend, western, break, business, cheeseburger, steward,  stewardesă etc.

CUprins

Page 37 of 38

Semnele ortografice: Cratima si apostroful. Sinereza si Afereza........................................................................1Cratima: Liniuta de unire sau liniuta de despartire (punctuatia)........................................................................2Despartirea cuvintelor in silabe si la capat de rand CRATIMA...........................................................................2Reguli de despartire a cuvintelor in silabe.........................................................................................................4Cuvantul: Sensul cuvintelor in context. Sensul propriu si sensul figurat............................................................5Clasificarea cuvintelor dupa forma si sens.........................................................................................................6Derivarea cuvintelor: derivarea cu prefixe, derivarea cu sufixe, derivarea parasintetica................................12Vocabularul: Schimbarea valorii gramaticale. Conversiunea cuvintelor..........................................................14Punctul (punctuatia)........................................................................................................................................15Semnul intrebarii (?) (punctuatia)....................................................................................................................17Semnul exclamarii (punctuatia).......................................................................................................................17Virgula (punctuatia).........................................................................................................................................18Punctul si virgula (punctuatia).........................................................................................................................20Doua puncte (punctuatia)................................................................................................................................21Ghilimelele: semnele citarii (punctuatia).........................................................................................................21Linia de dialog si de pauza - (punctuatia).........................................................................................................22Parantezele rotunde() sau parantezele drepte [ ] (punctuatia).......................................................................22Punctele de suspensie (punctuatia).................................................................................................................23Cratima: Liniuta de unire sau liniuta de despartire (punctuatia)......................................................................23Apostroful si accentul cuvintelor.....................................................................................................................24Scrierea cu literă mica/literă mare a unor cuvinte. Scrierea cuvintelor compuse............................................25Diftong. Triftong. Hiat (fonetica)......................................................................................................................27Accent (fonetica)..............................................................................................................................................28Silaba (fonetica)...............................................................................................................................................28Cacofonie. Evitarea cacofoniei (fonetica).........................................................................................................29Fonetica: Vocale, Semivocale, Consoane. Clasificarea sunetelor, literelor......................................................30Compunerea: compunerea vocabularului roman............................................................................................32Familia de cuvinte - Familia Lexicala (Vocabularul limbii romane)...................................................................33Vocabularul limbii romane: componentele si masa vocabularului..................................................................34Mijloace externe de imbogatire a vocabularului..............................................................................................36CUprins............................................................................................................................................................37

Page 38 of 38