Carte Fenomenul Sectar Crestin

Prof. Univ. Dr. Pr. Gheorghe Istodor

5

FENOMENUL SECTAR „CREŞTIN”

- Curs universitar pentru uzul studenţilor din anul III -

I. Introducere Fenomenul sectar este fără îndoială o mare plagă a

religiozităţii Bisericii Ortodoxe, o încercare de disoluţie venită din interior (în cazul sectelor) care apare şi proliferează (în cazul creştinismului) sau din exterior dacă ne referim la grupările ce provin din alte zone geografice decât cele occidentale sau din alte structuri religioase eminamente necreştine; o altă categorie se situează undeva la confluenţa celor două direcţii, este vorba de vechile gnoze şi manifestări păgâne “redeşteptate” odată cu Renaşterea sau Reforma şi care proliferează în contextul secularizării accentuate în Occident. Fenomenul sectar afectează grav unitatea creştină, în sensul că, efectele apariţiei şi dezvoltării acestuia sunt extreme de nocive pentru unitatea Bisericii lui Hristos; dacă Mântuitorul în grădina Ghetsimani S-a rugat pentru unitatea de credinţă (în primul rând credinţa fundamentală în Sfânta Treime care implicit conţine credinţa în dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos) a tuturor creştinilor, vedem limpede că fenomenul sectar se plasează la antipodul acestei rugăciuni a Fiului lui Dumnezeu. Această atitudine nu este întâmplătoare, deoarece în spatele fenomenului sectar este cel care vrea să dezbine, nu să unească, este cel care se călăuzeşte după dictonul “divide et impera” şi a cărei prezenţă este vădită de această realitate.

Dacă ar fi să sintetizăm în câteva propoziţii esenţa fenomenului sectar, aceasta s-ar referi la două planuri:

1) un plan ar fi cel legat de întemeietorii de secte. Aici observăm din studierea sectelor că există similitudini exacte cu privire la aceştia: a) în primul rând toţi au avut pretenţia de a fi primit prin”revelaţie” sau în alt mod rugămintea, porunca, consacrarea, ungerea de la Dumnezeu Tatăl sau de la Dumnezeu Fiul să înceapă “opera” misionară şi implicit să întemeieze secta; b) Toţi aceşti indivizi au avut probleme fie medicale demonstrate,


6

fie probleme legate cu statul sau cu diferitele comunităţi locale; c) nici unul dintre aceşti “lideri” religioşi nu a recunoscut că greşit (excepţia este W. Müller întemeietorul în primă fază a mişcării advente, care a recunoscut că a greşit faţă de mişcarea baptistă de unde aparţinea şi mai avem un singur caz în care întemeietorul “Martorilor lui Yehova” care a fost condamnat de F. Rutheford ca eretic), deşi au fost dovezi solide, logice şi juridice în acest sens.

2) Un alt plan este cel reprezentat de ecoul acestor pretenţii aberante în conştiinţa oamenilor. Aceştia în loc să ofere ajutor de specialitate urgent acestor tulburaţi şi neputincioşi , au oferit girul lor acestor fantasme pseudo-religioase, hrănind astfel dereglările evidente ale “liderilor” din motive dintre cele mai bizare şi contribuind astfel la conturarea şi ulterior la proliferarea fenomenului sectar.

Fenomenul sectar este unul parazitar, însoţeşte viaţa autentic religioasă a Bisericii, o imită, o condamnă, speculează nemulţumirile unora sau vulnerabilităţile altora şi construieşte în mod paralel o “revelaţie”, istorie şi doctrină în conformitate cu specificul fiecărei secte.

Un mare avantaj pentru proliferarea fenomenului sectar l-a avut şi apariţia modernităţii cu generalizarea – în Occident cu precăderea secularizării. Acest fenomen a creat confuzie, împietrirea inimii, întunecarea raţiunii şi pierderea darului “deosebirii duhurilor ” şi a facilitat pe de o parte proliferarea sectară, pe de altă parte percepţia seculară cu deosebire la secte ca reprezentând autentica religiozitate. Într-o astfel de societate este “firesc” să existe pe lângă pluralism politico-social şi pluralism confesional într-o viziune pur mercantilă.

Fenomenul sectar are legătură directă cu căderea protopărinţilor şi cu efectele acestei căderi, aşa se explică persistenţa cu care majoritatea ridică la rang de cult diferite păcate sau patimi (crima, suicidul, desfrâul, poligamia, consumul de droguri etc.)

S-a spus că sectele ar fi fost persecutate în mod abuziv de către regimurile dictatoriale atee. Acest lucru s-a întâmplat doar atunci când sectele au fost asociate cu interesele occidentale ce erau periculoase pentru dictaturile respective, acestea considerau prozelitismul excesiv al sectelor ca fiind de fapt proliferarea


7

intereselor occidentale în problemele aşa numitelor “democraţii populare”. Însă, să nu uităm, în cazul nostru, statul comunist în perioada 1946-1955 a recunoscut toate grupările sectare ce fuseseră scoase în afara legii de Mareşalul Antonescu, ceea ce arată că, în realitate, fenomenul sectar şi dictatura atee sunt două faţete diferite ale aceleiaşi realităţi.

Definitoriu pentru secte în general în afară de practica abuzivă prozelitistă, mai avem dezvoltarea tendinţelor fundamentaliste care pot deschide orice direcţie de comportament, precum şi generalizarea “cultului alesului”, ce conferă autoritate liderului faţă de adepţi şi adepţilor faţă de restul oamenilor. De asemenea tot ca direcţie generală sectele elimină fundamentele revelaţionale: transformă Sfânta Scriptură în idol, un obiect al interpretărilor aberante şi obscurantiste, elimină Sfânta Tradiţie pe care o confundă în mod ignorant cu datinile omeneşti ; această eliminare face ca mişcările protestante şi neoprotestante să fie lipsite de repere, de continuitatea şi coerenţa istoriei şi astfel să fie afectate dramatic de diferitele mişcări politico-sociale care au caracterizat anumite perioade istorice ( aşa a apărut “hirotonia femeii”, lupta între “sexe” provocată de mişcările feministe sau încercările de adaptare la condiţiile vremurilor actuale a “doctrinelor ” creştine). Mai mult sectele resping învăţătura despre Sfânta Treime cum am amintit deja, ca un rezultat al procesului de antropomorfizare a lui Dumnezeu la nivelul reprezentării Lui şi implicit al abordării Lui sau această respingere poate fi consecinţa tendinţelor de depersonalizare a lui Dumnezeu după modelul panteist, monist sau panenteist oriental, dar şi după modelul naturalist, materialist şi ateu occidental, precum şi a tendinţelor de depersonalizare a omului prezentă în cele două atitudini amintite. Cultul Maicii Domnului şi al sfinţilor este eliminat datorită pe de o parte exagerărilor medievale catolice în această direcţie, dar şi a faptului că în neliniştea lor, sectele cred că există o competiţie între Dumnezeu şi sfinţii Săi, competiţie ce trebuie eliminată, pentru că ei fac confuzie între adorare şi cinstire şi nu este acest fapt de mirat dacă ne gândim că întemeietorii sectelor au fost oameni ignoranţi , simpli, fără studii teologice sau instruire educaţională solidă. Sectele resping şi cultul icoanelor, moaştelor şi sfânta cruce datorită exagerărilor medievale catolice şi confuziei pe care o fac


8

între reprezentarea iconografică şi reminiscenţele maniheice în «doctrinele lor». Astfel sectele ajung la reconfigurarea delimitărilor dintre sacru şi profan, sacralitatea nu mai este dată de lucrarea nevăzută, tainică a lui Dumnezeu prin actele văzute ale Bisericii, ci este dată de adeziunea la sectă care nu este altceva decât eşecul pe plan personal, consecinţă a prozelitismului manipulator sectar. În fine pe linia eliminărilor fundamentelor revelate creştine, sectele neagă sărbătorile, caracterul văzut al Bisericii, calitatea ei de loc de întâlnire real şi autentic cu Dumnezeu, precum şi toată opera de sfinţire a omului şi creaţiei prin Biserică, rod al lucrării directe al Sfântului Duh.

Fenomenul sectar este caracterizat prin aşa numitul « Sindrom Isav » (termenul îmi aparţine), care înseamnă din perspectiva celui vulnerabil, potenţial racolat o predispoziţie spre vindecarea şi mântuirea propriului suflet pe un blid de linte, ca oarecând Isav şi implicit pierderea mântuirii; iar din perspectiva agresorului sectar, predispoziţia spre o speculare a naivităţii oamenilor coroborată cu sărăcia materială a omului de azi şi problemele social materiale ce decurg de aici, starea vulnerabilă a acestuia şi achiziţionează ca adevăraţi «traficanţi de suflete, pe fondul anesteziei cvasi-generale a societăţii care este implicată să reacţioneze, condamnând acest adevărat « delict de manipulare mentală».

Nu în ultimul rând, trebuie să recunoaştem că proliferarea sectelor este legată şi de anumite neputinţe ale slujitorilor Bisericii, a lipsei de catehizare ortodoxă, a compromisului pe care unele instituţii fundamentale ale statului şi anumite categorii profesionale responsabile o fac cu interesele mercantile ale sectelor. Din păcate sunt puţini oameni care consideră ca fiind periculoase sectele, majoritatea oamenilor subestimează capacitatea de manipulare sectară, de speculare a psihozelor şi a temerilor noastre (aşa se explică explozia milenaristă şi a sectelor terapeutice).

Dacă, în trecutul apropiat, Sectologia a beneficiat de o structurare şi fundamentare remarcabilă prin osteneala competentă a regretabilului părinte profesor doctor Petre I. David, al cărui ucenic am încercat să fiu şi eu, astăzi este necesară o abordare fenomenologică a sectarismului modern, cu implicaţiile, pericolele şi soluţiile aferente unei abordări obiective şi tranşante. Acest lucru


9

îl încearcă demersul nostru, urmând ca situaţia cultelor, sectelor şi problemelor filosofice din arealul necreştin să facă obiectul unei viitoare cercetări.

II. Aspecte psiho-sociale ale fenomenului sectar

II.1. Psihologia sectelor religioase II.1.1. Secta – Noţiuni şi conţinut Prima definiţie a unei secte o vom aborda din punct de

vedere misionar, adoptând acest punct de vedere: “Fenomen religios, social, iar astăzi şi politic. Concepţia sectară este pseudo-filosofică, antibiblică; ea creează ideologia religioasă, care ideologie se adaptează, se asociază sau se războieşte cu unele societăţi.”1

Cea de a doua aparţine psihologiei: “Organizare sociologică specifică şi un joc de relaţii autorizând toate fenomenele de regresiune, de la transfer la identificare, care conduc la o dizolvare a individului în grup.”2

„Ruptă de Biserică şi adversară înverşunată a ei spre a o elimina, secta şi mai ales noile mişcări religioase de azi fără istorie, fără tradiţie religioasă şi spirituală, reprezintă, cum arată sectologul H. Ch. Chery atât psihologic dar şi sociologic, mai mult sub aspectul teologico – eclesial, „o excrescenţă parazitară” a autenticei religii, respectiv a Bisericii şi o superstiţie” explicabilă în contextul libertăţii umane căzute, a alegerii între bine şi rău, virtute şi păcat, păcat şi moarte. Prin autoexcludere de la comuniunea sfinţilor în frunte cu Fecioara Maria, şi cădere din comuniunea Bisericii, fără metanoia – penitenţă şi întoarcerea la

1 David, Petru, I., Diac. Prof. Dr. - “Invazia sectelor”, vol. I, Editura Christ, Bucureşti, 1997, p. 18 2 Gărmăcea, Corneliu - “De ce devenim adepţii unei secte?”, în Psihologia VII, 6(40), 1997, p. 40


10

credinţă şi viaţa eclesială adevărată, secta rămâne un grup apostatic” 3.

“Secta este o mişcare socială spontană, care ia naştere în condiţii care e uşor de descris, se separă de grupul în care trăieşte, trece printr-o perioadă de conflict şi conştiinţă accentuat a propriei sale existenţe, care se concretizează într-o organizaţie. Trece apoi printr-o perioadă de izolare şi integrare, în care se poate întâmpla să se dezvolte o formă comunitară de viaţă, reia în mod gradat contactele cu comunitatea mai vastă şi prezintă în cele din urmă tendinţa de a se lăsa absorbită de grupul din care s-a desprins”4, definire dată de sociologi şi sintetizată astfel de Joachim Wach.5

“În cele din urmă vom exemplifica şi cu o definiţie ce se bazează pe etimologie: Ce este «secta»? În acest caz etimologia nu ne este de mare ajutor. Ea ne indică cel mult o mişcare: fac parte dintr-o sectă cei care urmează o persoană, o doctrină (din latinescul sequi = a urma) … Uneori mai apare şi etimologia eronată secare (însemnând în latină «a separa», «a tăia»): în acest caz secta s-ar diferenţia de religie, precum un grup minoritar de trunchiul mamă din care s-a desprins.”6

Din cele patru definiţii desprindem şi fixăm, ca obiective de lucru, în ceea ce priveşte secta:

1. manifestări psihomaladive ale sectarului: - normele psihologice ale grupurilor sectare; - tendinţele deformante, potenţate la maxim în sectă; - secta: manifestare sau manipulare a psihicului

colectiv; 2. tipuri “sociologice” ale sectelor: - secte introvertite; - secte extravertite.

3 Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, Ed. Trinitas, 2000, p. 203; H. Ch. Chery, L’offensive des sects, Les Editions du Cerf, Paris, 1959, p. 106 4 Wach, Joachim - “Sociologia religiei”, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 142 5 Ibidem, p. 138, 140, 142 6 Vernette, Jean - “Sectele”, Editura Meridiane, Bucureşti, 1996, p. 11


11

II.1.2. Manifestări psihomaladive ale sectarului Începem cercetarea noastră, plecând de la numirea sectei

privită din perspectiva unei boli generalizate. Molima reprezentată de fenomenul sectar, fiind de ordin sufletesc, îşi are rădăcina mai ales în individul afectat, agent de răspândire al maladiei; astfel ajungem să privim întreaga pseudo-societate sectară ca o manifestare psihomaladivă a indivizilor afectaţi.

Trebuie să avem în vedere, pentru înţelegerea profundă a fenomenului sectar din perspectivă psiho-maladivă, următoarele:

1. Normele psihologice ale grupurilor sectare (cauze, agenţi şi acţiunea sectei la nivelul psihismelor individuale):

a) regresiunea şi represiunea; b) transferul; c) alăturarea complexelor psihice; 2. Tendinţele deformante, potenţate la maxim în sectă

(boala în manifestarea ei); a) sentimentul general de superioritate; b) trebuinţele sectei ridicate la nivelul întregii

societăţi; c) doctrina: tendinţă deformantă; 3. Secta manifestare sau manipulare a spiritului

colectiv? (întrebare la care ne dorim să răspundem cât mai exact, spre a stabili de unde până unde putem vorbi de manifestare, pe de o parte şi de manipulare, pe de alta);

a) tradiţia în sectă; b) psihicul colectiv şi sectele. Structurând astfel aspectele fundamentale înţelegerii

psihologice a fenomenului sectar, am încercat să atingem toate nivelurile, dacă se poate spune aşa, laxităţii mentale ale fenomenului sectar, luând totul la ordin general, adică al interacţiunilor între indivizi, care interacţiune ajunge să se manifeste în plan social, atinge proporţii uimitoare, cu toate că porneşte doar de la un singur grup, mic şi insignifiant chiar, cu aceleaşi interese: promovarea bolii spirituale, a manifestărilor psihomaladive, care sunt liantul de bază al întregii comunităţi sectare. Rezultă ceea ce numim o pseudo-societate bazată pe o falsă comuniune, nu pe cea adevărată, cu Dumnezeu.


12

II.1.3. Normele psihologice ale grupurilor sectare „Din atitudine, mod de comportament şi relaţii, se poate

contura un portret psihologic al sectarului, respectiv al grupului sectei. Acest portret este motivat psihologic de mai mulţi factori:

a) Marginalizarea individului în societatea contemporană, industrializată, tehnocratică şi informatizată, în care se produce o polarizare dublă, unii devin tot mai bogaţi, iar unii tot mai săraci. Această polarizare generează structuri depersonalizate ce se manifestă prin criză individuală sau colectivă. Pentru cei marginalizaţi, neluaţi în seamă, a căror personalitate este desconsiderată, aparent, sectele oferă un mediu de normalitate a vieţii, de comunicare, de regăsire de sine, într-o anumită securitate individuală şi de grup.

b) Alienaţii societăţii, copiii străzii, drogaţii, pervertiţii de orice natură sunt atraşi la secte, unde ei sunt educaţi, instruiţi în spiritul grupării respective, fără ca ei să conştientizeze că această atenţie deosebită ce li se acordă poate ascunde de cele mai multe ori interese oculte.

c) Eliminarea oricărei autorităţi familiale, instituţionale, psihanaliza făcând ravagii în această privinţă, repere sociologice fiind mişcările tineretului din deceniul şapte al secolului XX în America, sau revoluţia studenţilor parizieni din 1968, au singularizat individul, mai ales generaţia tânără, căreia i s-au demolat reperele spirituale, morale, culturale şi naţionale. Ateismul militant al sistemului totalitar comunist a creat aceleaşi lacune, carenţe greu de recuperat în societăţile ce au experimentat acest model politico – social şi economic. De aceea unele categorii de tineri sunt o pradă uşoară pentru secte, şi analiştii din diferite domenii trag semnale de alarmă faţă de acest fenomen al înregimentării sectare a tinerilor, a deprogramării şi mecanizării comportamentului lor”.7

7 Pr. Gheorghe Petraru, op.cit., p. 214; Julien Ries, Religion, Magie et sects. Une approche phenomenologique, Louvain-la-Neuve, 1981, p. 100-101; cf. W. Haack, Des sects pour les jeunes, traduit d’allemand par Francois Vial, Mame, 1980. Roger Ikor, Les sects: etat d’urgence, Albin Michel, Paris, 1995


13

d) „În dualismul ei , de refuz şi de complex faţă de lume, secta antrenează o mutaţie psihologică profundă în contextul orientării spirituale a individului care este supus unui „fenomen de convertire forţată şi definitivă” (John Clark – Harverd University). Lui i se inoculează o conştiinţă a superiorităţii şi a elitismului. Astfel, existenţa sa are un alt sens, este percepută prin ochi, în viziunea liderului sectei. Acest lider este situat ca „într-un turn de fildeş” spre a fi ascultat orbeşte şi adulat”.8

Liderul sectar este absolutizat iar membrii sectei sunt anulaţi ca persoane libere, conştiente. Asupra membrilor sectei care sunt „deprogramaţi”, se exercită un autentic „viol psihic”9.

Prin normele psihologice nu ne rezumăm numai la a da câteva caracteristici psihice, ci şi a expune modul lor de manifestare socială comparativ cu evoluţia istorică a sectelor.

În cercetarea noastră ne-am oprit asupra a trei norme predominante şi oarecum caracteristice grupurilor sectare, comune în mod general, dar şi particular, tuturor sectelor, manifestate vizibil la nivelul individului.

a) Regresiunea şi represiunea; b) transferul; c) alăturarea complexelor psihice sunt manifestările pregnante ale psihomaladiei sectare.

a) Regresiunea şi represiunea. Regresiunea înseamnă decăderea ritmului de dezvoltare a

unui individ, supus presiunilor externe (presiuni ce sunt asimilate represiunii şi care provin de la un grup mic sau o persoană foarte influentă – guru) care duce la reprimarea dorinţelor şi nevoilor proprii (represiune) pentru a pune în prim plan nevoile şi dorinţele grupului sau şefului religios, dorinţe care nu coincid cu normele morale şi religioase ale societăţii. Aceasta este forma cea mai simplă de represiune, care pune în evidenţă erodări legate de anumite stări psihice care atrag, în general, după ele, întreg procesul de dezvoltare.

8 Pr. Gheorghe Petraru, op.cit., p. 214, W. Haack, op.cit., p. 143. 147 9 Francois d’Eaubonne, Dossier Sa omme sects, Ed. Alain Moreau, Paris, 1982, p. 227, 232


14

Întreg procesul se transformă, asociat represiunii, într-unul de uzură având loc şi o disfuncţionalitate cerebrală mai mare sau mai mică pe fondul angajării fluente sau a activităţii nervoase superioare a tuturor conduitelor.10

În istoria sectelor găsim nenumărate exemple: “profetesele” lui H.G. White, “studenţii” lui Russel11 şi mulţi alţii, noi alegând doar aceste exemple pentru o analiză mai amănunţită, punând în evidenţă regresiunea şi represiunea.

“La puţin timp după moartea profetesei, ucenicii apropiaţi, cele 12 femei, au pretins că fiecare moşteneşte «darurile» celei «întâi chemate» şi deci dreptul şi obligaţia pe care o are la conducerea sectei.”12

După cum observăm, fenomenul este caracterizat în primul rând de regresie şi represiune. Care este cadrul interacţiunii şi la ce rezultat se ajunge este cât se poate de evident., mai ales în cel de al doilea exemplu. Astfel, mulţi «studenţi» părăseau colegiile pentru «studiul» Bibliei. Numai după doi ani în 1874, Russel alcătuieşte un «curs», o lucrare de «specialitate» intitulată Scopul şi modul venirii a doua a Domnului în anul 1874. După deziluzia «venirii», «înţeleptul profet» a arătat că Hristos «a venit», dar în duh, nevăzut de nimeni, «ca un fur» […]. Cu tot eşecul evident al «studenţilor serioşi» din anii 1874-1875 şi 1878, aceştia nu s-au lăsat intimidaţi de «tăcerea» Domnului, ci i-au pregătit alţi ani ai «venirii» şi împlinirii profeţiilor…”13

Regresia este evidentă: ambele categorii de ucenici: “profetesele” şi “studenţii” se manifestă, la prima vedere, diferit, dar nu este aşa, pentru că, dacă în cazul “profeteselor” procesul de decădere este evidenţiat după moartea liderului religios, ceea ce dovedeşte o înaltă identificare cu acesta, prin afirmarea superiorităţii uneia faţă de celelalte; în cel al “studenţilor” se arată cât mai pregnant decăderea ritmului de dezvoltare şi represiunea prin calcularea şi recalcularea celei de a doua veniri a lui Hristos,

10“ Dictionar de psihologie”, Editura Babel, Bucureşti, 1997, p.600 11 David Petre, I., Diac. Prof. Dr. – “Invazia sectelor”, vol. I, p. 212 şi 217 12 Ibidem, p. 212 13 Ibidem, p. 217-218


15

chiar dacă s-a dovedit a fi greşită şi chiar inutil. Toate procesele nu sunt decât expresia evidentă a regresiunii de uzură, iar la un nivel mai înalt al procesului numit “transfer”.

b) Transferul. Transferul este “un fenomen prin care o stare afectivă este

transferată de la cel ce a provocat-o la altă persoană”14 observat în relaţiile dintre membrii sectei şi conducătorii ei, pe de o parte, şi adepţii noi pe de altă parte, un aspect al transferului fiind identificarea individului cu liderul, apoi cu interesele grupului şi nu în cele din urmă cu divinitatea (a se vedea New Age15), transferul nu este numai atât, ci şi sentimentalism pseudo-religios, sincretism, haos emoţional, totul proiectat pe fondul unui proces continuu de degradare şi decădere a ritmului de dezvoltare cu efecte primare: interzicerea de a mai simţi, trăi, raţiona şi voi altfel decât guru. Fenomenul social este amplu: grupul nu poate exista fără acest pseudo-conducător în care sunt investite toate nevoile personale şi sociale. Exemplul elocvent îl avem în următoarele rânduri: “New Age este o nebuloasă ce conţine esoterism şi ocultism, gândire mitică şi magică despre tainele vieţii şi un dram de creştinism, totul amestecat cu cugetări de astrofizică”16. New Age acordă un loc cu totul central sinelui. „Voi înşivă sunteţi aceia care vă realizaţi mântuirea, chiar dacă vă folosiţi pentru aceasta de forţele cosmice, se spune.”17 Toţi sunt alături unul de celălalt, investesc într-altul tot “sentimentul” religios, şi totuşi sunt singuri, pentru că ei nu mai au în comun harul, Trupul lui Hristos, nu mai sunt Biserica cea sfântă, sobornicească şi apostolească, ci o adunare oarecare, forţa ce îi uneşte nu mai este divină, ci una care este rezultatul direct al păcătoşeniei umane: complexul psihic, ce se alătură, multiplică la nesfârşit.

c) Alăturarea complexelor psihice. Compelexele psihice comune membrilor sectei sunt de

obicei două: de inferioritate şi de superioritate, primul asigură

14“ Dicţionar de psihologie”, p. 703 15 David, Petre, op. cit., p. 415 şi următoarele 16 Ibidem, p. 415 17 Ibidem, p. 432


16

coeziunea grupului sectar, cel de al doilea profetitismul şi ataşamentul faţă de lider, doctrină, etc., toate conducând spre izolarea psihică faţă de restul comunităţii.

Complexul de inferioritate sau “ansamblul de manifestări care exprimă, într-un mod mai mult sau mai puţin deghizat un sentiment de inferioritate, fiind cauzat de o traumă reală sau fantasmică şi se manifestă ca emoţii, atitudini, reacţii, reprezentări marcate permanent de frica de inferioritate şi căutarea, compensatorie a superiorităţii.”18

Complexul de superioritate este un “ansamblu de atitudini şi conduite bazate pe convingerea persoanei (mai mult sau mai puţin fundamentată) că ar dispune de trăsături care depăşesc prin latura lor pozitivă însuşirile semenilor. Cauzele sunt: sentimentul de inferioritate care poate fi acutizat de un mediu perfecţionist. De aici o utilizare permanentă şi exagerată a mijloacelor psihice disponibile care-l ţin într-o stare de exaltare a valorii proprii. Manifestări: vanitate, cochetărie până la excentricitate, efeminare, masculinizare, aroganţă, tiranie, cultul erorilor, tendinţa de depreciere, relaţii strânse cu persoane importante, manipularea celor slabi, etc. Consecinţele pot fi: fie activitate exaltată, fie pasivitate afectată, fie căderea în toxicomanie”.19

Alături de cele două mari complexe menţionate mai sus, amintim şi altele adiacente, cum ar fi: complexele de autoritate, Cain, eşec, sevraj, spectacular.20 Toate acţionează într-un mod unic la nivelul psihicului individual deoarece ele sunt alăturate tuturor celorlalte, care aparţin altor indivizi, alăturarea mai multor bolnavi duce la un focar de infecţie, iar boala evoluează nestingherită. De aici rezultă că secta,în genere,pare a fi un produs al societăţii, dar de fapt este un alt fel de societate (denumită de noi pseudosocietate) închisă în sine, ceva în genul virusului care, organism, fiind, se foloseşte de un alt organism, pentru a se hrăni şi înmulţi, fiecare înmulţire provocând noi mutaţii şi deci noi viruşi, existând un proces continuu de distrugere şi regenare, astfel încât

18 Luminiţa, Iacob – “Despre complexe”, în Psihologia (X), 4, 2000, p. 28-29 19 Ibidem, p. 32-33 20 Ibidem, p. 25, 28, 32


17

luând la un moment dat “probe de analiză” vom observa că acea probă, cu toate că are aceleaşi caracteristici ale “originalului”, mecanismele sale sunt transformate şi readaptate momentului respectiv. Fiecare mutaţie va fi oarecum adversara celeilalte şi va încerca să se răspândească în tot organismul, în defavoarea acestuia şi a celorlalte mutaţii. Întrebarea e: Ce se va întâmpla când organismul gazdă va deveni imun sau va muri?

Pentru înţelegerea mai exactă a fenomenului sectar, Bryan Wilson21 de la Oxford stabileşte şapte tipologii sectare cu elemente interferente ce se regăsesc sau se structurează ulterior în diferite secte.

a) Tipul conversionist este reprezentat de sectele marcate de o viziune dualistă, maniheică despre lume. În viziunea lor lumea este coruptă, rea. Ca remediu pentru ieşirea din această lume există secta. Prin convertire la secta ce se autopropune ca singura alternativă a mântuirii, omul se regăseşte pe sine. Acest tip de sectă este reprezentat în general de sectele fundamentaliste caracterizate prin individualism şi „trezire”, printr-un „ecumenism naiv”, emoţional.22

b) Tipul revoluţionar cuprinde acel spectru de secte în general eshatologice care nemulţumite de situaţia actuală a lumii aşteaptă intervenţia directă a lui Dumnezeu spre a instaura o împărăţie teocratică prin membrii sectei respective. Astfel,prin calcule ale unor date biblice, printr-o combinaţie arbitrară de numere, aceste secte fixează date exacte pentru venirea a doua a lui Hristos şi începutul domniei de 1000 de ani, respectiv a mileniului cu cei aleşi. Anii precum 1843, 1844, 1875, 1925, 1975, 2000, etc. sunt date fixate de aceşti „calculatori serioşi ai mileniului” pentru sfârşitul apocaliptic.

Între sectele revoluţionare se numără adventiştii, iehoviştii, mormonii, fiecare în parte considerându-se instrumente , agenţi ai planului lui Dumnezeu de instaurare a mileniului. Aceşti

21 Bryan Wilson, Les sects religieuses, Hachette, Paris, 1977. Acest autor este folosit în cercetarea lor şi de misiologi ortodocşi competenţi, cum ar fi Pr. Prof. Dr. Gheorghe Petraru 22 Ibidem, p. 52, 57.


18

sectari dau însă o falsă interpretare textului Apocalipsei care se referă la domnia lui Hristos în Biserica Sa, la slujirea Sa împărătească până la „predarea Împărăţiei Tatălui” (I Corinteni 15, 24; Apocalipsa 20, 4, 8).23

c) Tipul introvertit sectar este reprezentat de către acele grupări care considera că singura modalitate de a împlini legea evanghelică, poruncile lui Hristos, este retragerea din lume, „izolarea ca o condiţie a mântuirii”24. Locul izolării, al retragerii este spaţiul lucrării efective, sigure a Sfântului Duh. Aceste grupări au întemeiat în general colonii izolate de ceilalţi membrii ai societăţii de care se diferenţiază şi se particularizează printr-o vastă pietate, de „sfinţenie” personală intensă: printr-un limbaj care, rupt de comunicarea cotidiană, devine arhaic, prin îmbrăcăminte specifică, prin endogamie (cei care contractează căsătorii cu alţi membrii decât ai sectei sunt expulzaţi), prin „sacralizarea” unor activităţi din care se întreţine comunitatea. În acest fel se poate vorbi de o „fosilizare sectară”, de o încremenire în trecut, membrii unor astfel de secte, de altfel, fiind insensibili total la dinamica societăţii, la reforme sau revoluţii sociale.

d) Tipul „manipulativ” cuprinde un spectru larg de secte, de mişcări religioase, mai ales de nuanţă ocultistă, esoterică şi gnostică ce caracterizează ceea ce generic se numeşte „noua religiozitate”25. Secte din această tipologie au doctrină monistă, sunt panteiste şi propun „o viziune a lumii ce considera multiplicarea fiinţelor ca manifestare iluzorie a unităţii metafizice, absolute şi divine, hristice”. Fundamentul absolut, ultim al realităţii, constă din energia spirituală, divină, hristică, conştientă, mentală sau cosmică iar demersul spiritual al individului uman trebuie orientat, călăuzit spre a se alimenta din energia divină. Această energie dă posibilitatea membrilor unor grupări să obţină

23 Julien Ries, op.cit, p. 83, Bryan Wilson, op.cit., p. 92-116. Despre milenarism şi combaterea lui, a se consulta Îndrumări misionare, Bucureşti, 1986, p. 917-923; Diac. P.I. David, Călăuză creştină pentru cunoaşterea şi apărarea dreptei credinţe în faţa prozelitismului sectant, Ed. Arhiepiscopiei Aradului, Bucureşti, 1987 24 Bryan Wilson, op.cit., p. 117 25 Jean Vernette, Jesus au peril des sects. Esoterisme, gnoses et nouvelle religiosite, Desclee, Paris, 1990, p. 23


19

„armonia cu sine, cu ansamblul cosmosului” şi chiar „o stăpânire absolută care este principiul libertăţii interioare”.26

Liderii însă îi folosesc pe membrii sectei nu pentru a-i călăuzi pe o cale spirituală spre mântuire ci pentru a le înşela speranţele şi a-i deposeda de bunurile lor. Este mai ales cazul sectelor sincretiste de astăzi, ce utilizează concepte ale religiilor Indiei, şi ai căror lideri se folosesc de metodele psihologice inductive spre a inocula membrilor sectei idei fixe, spre a-i fanatiza şi a-i manipula pentru interese proprii, speculându-le credulitatea, paralizându-le voinţa, transformându-i în sclavi ai unor reţele oculte, ai capriciilor erotice ale unor „guru”, prin îndoctrinare forţată şi programe zilnice extenuante.27 Aceasta explică şi sinuciderile care trebuie înţelese ca un avertisment clar despre ce înseamnă a inocula, a induce idei fixe, scenarii de „paradis” unor categorii umane credule şi uşor de manipulat.

Analizând stările comportamentale ale unor astfel de lideri sectari, H. Ch. Chery le face următorul portret psihologic: „Tendinţa ocultistă corespunde unei oarecare dispoziţii a sufletului, puţin răspândită, dar mai răspândită decât o credem în mod obişnuit: gustul de secret şi de complicitate, nevoia de distincţie interioară, pofta de insolit şi miraculos, dorinţa de certitudine intelectuală şi de siguranţă a mântuirii, voinţa de putere ce duce la intrigă mai curând decât la poruncă şi caută mai curând realităţile liniştite decât onorurile publice. E aici esenţial comportamentul unui aristocrat. Ocultistul este un aristocrat al sentimentului religios, cu tot ceea ce comportă acest cuvânt; orgoliu şi uneori vanitate puerilă, cu aceste dispoziţii amestecându-se perversitatea, senzualismul, sadismul, direcţie în care ocultismul virează cu o înfricoşătoare uşurinţă, trecutul şi prezentul oferind destule mărturii”.28

e) Tipul taumaturgic oferă un model spiritual nou, anume acela al primatului miracolului asupra învăţăturii de

26 Ibidem, p. 29 27 Jaques Cotta, Pascal Martin, Dans le secret des sects, Flammarion, Paris, 1992, p. 107, 126, 147 28 H. Ch. Chery, op.cit., p. 106


20

credinţă, “al taumaturgicului împotriva Ortodoxiei”.29 La membrii acestor secte abundă mesajele din lumea supranaturală, mesaje spirituale care prevestesc catastrofe în cazul lipsei de convertire la o anumită sectă.

De fapt aceste secte sunt mai aproape de magie şi de spiritism şi de aceea în sânul lor se încearcă consolarea acelor categorii de persoane care sunt la limita unor situaţii, care au pierdut pe cei apropiaţi şi foarte uşor cred în realitatea comunicării cu cei de dincolo, în telepatie, curioşi de a afla mai multe despre cei dispăruţi.

f) Tipul reformist propune o schimbare radicală a structurii lumii şi societăţii pe baza unor principii mai curând idealiste, nerealiste. Aceste grupări religioase rigoriste pretind că întruchipează “conştiinţa lumii”30 şi de aceea duc o campanie de eliminare a ceea ce este rău, negativ în viaţa omenirii. Ele consideră că vor reuşi să aducă o pace mondială, prin eliminarea conflictelor, a războaielor, ceea ce religiile tradiţionale nu au reuşit. Aceasta se va face prin “apelul de conştiinţă”31 ceea ce desigur dezvăluie. la aceste grupări o necunoaştere a complexităţii existenţei umane.

g) Tipul utopic în tradiţia tuturor utopiilor filosofice sau sociale, este ilustrat de acele secte religioase ce îşi propun să construiască o lume nouă după o formulă comunitară locală, specifică. Aceste grupări, izolându-se de lume, formează colonii unde membrii lor îşi conformează viaţa după anumite programe stricte pe care vor să le extrapoleze la lumea întreagă spre reorganizarea acesteia într-o perspectivă comunitară.

Secta este compusă din indivizi sau mai bine zis din individualităţi şi ea accentuează automat calităţile colective (predestinarea, complexe psihice, fratietatea etc.), recompensând mediocritatea şi totul se pregăteşte şi vegheze într-un mod facil şi lipsit de responsabilitate.32

29 Brian Wilson, op.cit., p. 166 30 Julien Reis, op.cit., p. 91 31 Brian Wilson, op.cit., p. 179 32 C.G. Jung –” Personalitate şi transfer”, Editura Teora, Bucureşti, 1997, p. 37


21

Fiind un organism pseudo-social, secta vrea ca membrii săi să devină lipsiţi de libertate individuală, dar tocmai această “grijă” provoacă scindări şi discontinuităţi în funcţionarea ei, pentru că intervine un factor imprevizibil: subiectul uman.

Adepţii sectei se simt cu toţii inferiori celorlalţi oameni, caută să-şi diminueze complexul psihic prin adăugare (alăturare) a complexelor celorlalţi. Prin punerea în comun a deficienţelor psihice, ei alcătuiesc o societate, o comunitate puternică, simţindu-se superiori doar conştient celorlalţi, din această cauză sunt preferate comunităţile mici, cu număr mare de membri presupunând apariţia tendinţelor centrifuge; adepţii cu personalităţi puternice, dorinţe de afirmare sau pur şi simplu mai “defecţi” mental decât restul membrilor, încep să acţioneze conform propriilor principii şi nevoi.

La început totul apare ca o părere puţin diferită de cea a liderului sau a grupului conducător, care are şi el o tendinţă centrifugă prin dorinţa de acumulare de putere şi prin necesităţile psihice care apar acum la conducători, ei având un complex predominant de superioritate faţă de ceilalţi membri ai sectei şi de inferioritate faţă de Marea Comunitate umană, cu timpul devenind opusă total, mai ales dacă are de partea lui un grup oarecare; până la urmă tendinţa separatistă se transformă în certitudine, factorul disturbator (individul) este “centrul” unui grup aparte, de acum încolo duşmanul comunităţii din care s-a desprins şi a celorlalte comunităţi.

Exemplul elocvent este următorul:” Thomas Münzer, […] era un erudit teolog catolic. […]. Răzvrătit încă din timpul şcolii împotriva arhiepiscopului de Magdeburg şi a catolicismului în general. […]. Adept al lui Luther, Thomas Münzer se desparte curând de acesta, având cederi mai radicale, care vizau societatea însăşi şi nu numai viaţa religioasă. […] Adept la început al colegului său Luther, Münzer îl numea acum pe acesta “carne ghiftuită”, acuzându-l că s-a oprit la jumătatea drumului (1517), adică numai la reforma religioasă şi a pactizat cu principii. Declanşându-se războiul ţărănesc, Luther striga împotriva adepţilor


22

lui Münzer: “…Să-i sfâşie în bucăţi, să-i sugrume şi să-i junghie … ca pe nişte câini turbaţi.”33

II.1.4. Tendinţele deformante, potenţate la

maxim în sectă. Numim tendinţă deformantă orientarea comună a unei

categorii de persoane de a altera anumite valori sau noţiuni în favoarea intereselor personale sau comunitare, afectând astfel nu numai fondul valoric al societăţii în general, ci şi al persoanelor cu care vine în contact direct sau indirect; se ajunge la promovarea falselor valori sau non-valori în detrimentul Adevărului.

Din punctul de vedere al psiho-sociologiei sectare, tendinţele deformante se manifestă pregnant pe trei mari fronturi: cel al sentimentului religios; cel al nevoilor (trebuinţelor) şi cel al doctrinei.

a) Sentimentul religios Sentimentul, strâns legat de simţire, care este una din cele

patru funcţii fundamentale34, este “mai întâi un proces care are loc între eu şi un conţinut dat, şi anume un proces care atribuie conţinutului o anume valoare, însemnând acceptare sau respingere («plăcere»sau «neplăcere»); el este însă şi un proces care, abstracţie făcând de conţinutul momentan al conştiinţei sau de senzaţii momentane, poate apărea izolat ca «o stare de spirit». În această din urmă situaţie el se poate raporta cauzal la conţinuturi anterioare ale conştiinţei, dar nu neapărat, putând preveni tot atât de bine şi din conţinuturi inconştiente, după cum atestă din belşug psihopatologia.”35

Cele două direcţii ale definiţiei sentimentului ne arată religios: care se manifestă şi este simţit de oameni normali, primul, iar al doilea: se manifestă şi este simţit de cei cu probleme psihice (ne referim în acest context la “psihic” drept ceea ce ţine de suflet).

33 P. David – op. cit., p. 100-102 34 C.G. Jung – “Tipuri psihologice”, p509 35 Ibidem


23

După cum vedem, am catalogat sentimentul religios în categoria tendinţelor deformante ale sectarului, nu că sentimentul religios ar fi o tendinţă deformantă, în genere, ci că la nivelul sectei sentimentul religios este deformat, astfel se ajunge la trăiri afective intense şi iraţionale.36 De aici înainte, la nivelul fenomenului sectar nu se poate vorbi de sentiment religios, ci cel mult de o impulsivitate pseudo-religioasă, pentru că trăinicia credinţei apostolice, mărturisită prin simbolul niceo-constantinopolitan, este înlocuită cu inovaţii şi erezii, fiice ale “Stăpânitorului lumii acesteia”, pentru că “mintea întunecată de păcat a dus la religia naturii; sectele, grupările anarhice, organizaţiile religioase duc la obscurantism, la victime ale misticismului bolnăvicios.”37

Următoarea etapă, după impulsivitatea pseudo-religioasă şi misticismul bolnăvicios, este transformarea adepţilor în nişte “creduli fanatici”38, deoarece “spiritul îndoctrinat ajunge a vedea chiar în natură lucruri care nu există.”39 Ceea ce rezultă este un fals, reflexul ideilor îmbrăcând înfăţişarea realităţii, ajungându-se la halucinaţii (în cele mai grave cazuri) şi manifestări haotice, paralizarea voinţei şi incapacitate motorie.

Exemplul elocvent al acestor etape în “evoluţia” sentimentului religios deformat îl avem la scapeţi: “Cel ce a iniţiat secta a fost un ţăran analfabet, Selivanov (+1832), membru al comunităţii hlâştilor din Petrograd. În viziunea lui bolnavă se declarase «Dumnezeul dumnezeilor şi regele regilor». […] Aici pe pământ, Selivonov este «mielul»40.

Mulţime de creduli şi de fanatici, de dereglaţi hormonal, de isterici l-au urmat (bărbaţi şi femei), mai ales în perioadele de grele încercări pentru Rusia în campania lui Napoleon (1811-1812).

36 Oricine a stat de vorbă cu un sectar pe teme religioase, a putut să observe că acesta devine incoerent şi violent, cel puţin verbal, dacă îi sunt contestate convingerile. Vezi:Iosif Trifa, Cum am cunoscut eu Biblia, în Revista Teologică, nr. 8-11, Sibiu, 1921 37 Diac. Prof. Dr. P.I. David, op. cit., p. 17 38 Ibidem, p. 440 39 J. Găvănescu – “Există acţiuni dezinteresate?”, p. 5 40 Diac. Prof. Dr. P.I. David, op. cit., p. 16


24

Marele geniu militar şi cel care a săpat mormântul lui Bonaparte, generalul Kutuzov, a folosit din plin mişcarea scapeţilor, trimiţându-i în spatele frontului, pregătind astfel răsunătoarea victorie de la Borodino. Fanaticii scapeţi strigau: «Pregătiţi calea Domnului … orice prun care nu face roade se taie şi se aruncă în foc …» (Mat. III.3)41

Concluzionând, în ceea ce priveşte sentimentul religios deformat de sectar, vom afirma: “Iluzia, care dă naştere teoriei egoiste, s-a produs fără îndoială din neputinţa de a distinge între partea afectivă şi cea raţională a momentului sufletesc activ. S-a observat numai faţa emoţională, s-a omis cea intelectuală.”42

b) Trebuinţele sectei ridicate la nivelul întregii societăţi.

Trebuinţa este “expresia psihică a energiei nevoilor şi necesităţilor înnăscute şi dobândite (culturale) ale omului. Dezvoltarea decurge în mod inevitabil din interrelaţiile de schimb ale organismului şi personalităţii cu mediul social şi natural. Trebuinţele sunt ca atare instrumente ale psihicului şi personalităţii ce se exprimă prin tensiuni psihice şi biologice.”43 Fiecare om are trebuinţele sale, clasificate astfel:

1. trebuinţe fiziologice; 2. trebuinţe de securitate; 3. trebuinţe sociale; 4. trebuinţe de recunoaştere şi apreciere socială la Eu; 5. trebuinţe de autoactualizare, autodezvoltare,

autorealizare şi autoperfecţionare permanentă; 6. trebuinţe cognitive; 7. trebuinţe estetice; 8. trebuinţele stadiului de concordanţă între trăire şi

acţiune.44 Nu toţi indivizii umani ajung să străbată toate treptele,

fiecare situându-se la sfârşitul vieţii pe una din ele.

41 P.I. David, op. cit., p. 273 42 J. Găvănescu, op. cit, p. 27 43 Dicţionar de psihologie, p. 705 44 Ibidem, p. 707


25

Prin extrapolare, putem identifica pe baza nevoilor individuale, şi trebuinţele unui grup social, deci şi pe cele ale sectei, în genere, pe baza nevoilor individului sectar.

Jean Vernette, în cartea sa “Sectele” identifică opt nevoi personale ale adeptului:

“1. Căutarea apartenenţei sau a stării de comuniune, ca reacţie faţă de o societate dură şi depersonalizată;

2. O nevoie de a obţine răspunsuri precise, factori de siguranţă într-o lume aflată în schimbare rapidă, în care certitudinile tradiţionale par să cedeze sub şocul permanentelor repuneri în discuţie;

3. O căutare a integralităţii într-o armonie totală, de natură psiho-socială, psiho-corporală, care va da naştere în special unei multitudini de grupuri de terapii ce funcţionează ca înlocuitori de religii.

4. O nevoie de recunoaştere socială, de participare şi de angajare activă, prezentă în special în structurile defavorizate din punct de vedere social;

5. Revendicarea unei identităţi culturale, prin promovarea cultelor autohtone, în special în ţările lumii a treia;

6. O căutare nepotolită a transcendenţei şi a experienţei religioase personale directe, într-o civilizaţie profund tehnicizată, care pare să-şi fi pierdut sufletul;

7. Căutarea unei direcţii spirituale şi a unui conducător harismatic care să «stea la cârmă»;

8. Aspiraţia către o viziune pozitivă asupra viitorului, privit ca o «nouă eră» într-o lume în care drama colectivă creşte odată cu violenţa, conflictele armate şi tulburările planetei.”45

De la aceste trebuinţe se poate ajunge foarte uşor la generalizare şi aplicarea pe plan social, nevoile sectei sunt, deci, similare celor individuale, chiar dacă la primele observaţii nu ar părea aşa, deoarece este implicată întreaga societate umană, sau cel puţin o parte a ei, când este vorba de sectă, iar când vorbim despre adept şi trebuinţele lui avem o restrângere a cadrului: nivelul

45 Jean Vernette, op. cit., p. 31-32


26

personal, cel mult vizează familia sau un grup insignifiant, raportat la cel afectat de fenomenul sectar.

Similarizând trebuinţele/nevoile personale cu cele sociale, am ajuns la următoarea stratificare a celor sociale, corespunzătoare la nivelul nostru celor ale sectei:

1. Nevoia grupului sectar de păstrare cât mai strânsă a coeziunii între membri prin cultivarea aceloraşi aptitudini şi deprinderi;

2. Nevoile ce apar în cadrul grupului de căutare a securităţii “comunitare”, manifestată prin acţiuni denigratoare faţă de celelalte comunităţi religioase;

3. Nevoile grupului de apartenenţă la o anumită mişcare religioasă din trecutul îndepărtat;46

4. Dorinţa şi nevoia de prestigiu a sectei, vizibile în acţiunile prozelitiste şi consideraţia că secta este cea mai importantă;

5. Nevoia de a realiza “planul mântuirii” propus de doctrina sectei;47

6. Nevoia de a se substitui lui Dumnezeu prin controlarea membrilor sectei sau chiar a unor comunităţi mai mari;48

7. Nevoia de a controla ordinea mondială şi de a supune întreaga lume tendinţelor distructive ale sectei;

8. Nevoia de concordanţă între acţiune şi doctrină.49 Toate nevoile şi dorinţele grupului sectar se pot verifica

prin două exemple elocvente: Mormonii şi Martorii lui Iehova. Mormonii, “sectă religioasă apocaliptică, cu adânci rădăcini în sincretismul mişcărilor de la sfârşitul secolului trecut (baptiste, advente, penticostale, harismatice) … Adepţii se numesc «sfinţi pământeni». Doctrina sectei este politeistă şi sincretistă. Au creat o «biblie» pe care au retipărit-o şi este principalul obiect de colpartaj. Respectă un mod de viaţă destul de «auster», nu beau, nu

46 Mai toate sectele “creştine” îşi atribuie originile în timpurile apostolice 47 Vezi Armaghedonul 48 Francmasoneria, sionismul, etc. 49 Concretizată mai ales la sectele sinucigaşe, ex. Templul popoarelor (referiri detaliate: P.I. David – “Călăuză creştină, sectologie”, Curtea de Argeş, 1996, p. 105


27

fumează, sunt ponderaţi, schimbă soţul sau soţia, cât îi ajută firea. Au peste 5 milioane de «misionari».

Şi-au asigurat o capitală a sectei şi un templu la Salt Lake City. Se declară pe lângă sfinţi, obsedaţi ai eternităţii şi se consideră chemaţi să salveze întreaga umanitate, mai precis sufletele oamenilor, atât ale celor vii cât şi ale celor morţi, de la începutul începuturilor existenţei omenirii. Pentru aceasta au nevoie de numele celor ce s-au peregrinat pe glob. Trebuie identificaţi ca să nu rămână vreun suflet nesalvat, ceea ce înseamnă înregistrarea datelor civile de recunoaştere: nume, prenume, data şi locul naşterii, a căsătoriei, data şi cauza morţii. În acest sens, mormonii au format detaşamente care cercetează registrele din primării, oficii de stare civilă, parohii […].

Aceasta şi pentru faptul că zeci de milioane alocate pentru înarmare îngrozeşte omenirea; noile tipuri de bombardiere invizibile, de rachete «inteligente», de arme cu neutroni, de submarine la mari adâncimi, noi sisteme antiaeriene precum şi «războiul stelelor» produc insomnii şi grave mutaţii psihice.”50

Martorii lui Iehova51“susţin că după Războiul universal din Armaghedon (Har Maghedon = Muntele de la Megida), în apropierea celebrului Ierihon (Iisus Navi, VII) descoperă în zilele noastre care va avea loc în Israel, în valea dintre Megida şi ruinele vechiului oraş Mesgidda, va urma o pace de 1000 de ani. Acest război va fi ultimul din lume şi-i vor supravieţui numai iehoviştii. La marea conflagraţie vor participa toate naţiunile, cu toate forţele lor interne (forţe navale, aeriene, rachetele intercontinentale, trupele motorizate, blindate, etc.), iar Mesgidda va fi cel mai important punct strategic. Oraşul Mesgidda constituie un dublu simbol: lupta dusă în scopul înfrângerii duşmanului şi glorioasa victorie şi pacea care va urma după aceea […]. “Viitorul universului spun toţi iehovistii, depinde numai de rezultatul luptei dintre cele două forţe în conflict … Victoria va produce tuturor supravieţuitorilor (bineînţeles numai iehovişti) o imensă bucurie şi

50 P.I. David – “Călăuza creştină. Sectologie”, p. 104 51 Istorie, doctrină şi specific, vezi în P.I. David, Invazia sectelor, vol. I, p. 214-229 şi Călăuza Creştină. Sectologie, p. 46-54


28

va avea loc «războiul zilei celei mari a Dumnezeului atotputernic». În fine, pământul întreg va fi eliberat de sistemele politice, comparat de adepţii iehovişti cu o fiară.”52

De aceea putem afirma că “sectele apar în istorie şi tot în ea dispar. Ele nu au continuitate apostolică şi nici succesiune în credinţă, sunt deci, nişte auxiliare şi dovadă a acţiunii demonice în lume prin agitaţie, nesiguranţă, tulburare între indivizi, naţionalităţi, state.”53

c) Doctrina: tendinţă deformantă Până acum am stăruit asupra aspectelor psihice ale sectei,

în general, fără să accentuăm prea mult pe cele doctrinare, care nu sunt altceva decât manifestările psihomaladive ale sectei.

Iată câteva aspecte comune ale doctrinei sectelor creştine: - serbarea altei zile de odihnă;54 - mâncărurile curate şi necurate;55 - venirea a doua şi mileniul;56 - calculele eshatologice;57 - sfârşitul lumii, un an precalculat;58 - sectarii, singurii salvaţi de iad şi predestinaţia;59 - glosolalia;60 - considerarea papei ca antihrist; - ortodocşii sunt barbari. Vom lua fiecare aspect în parte şi îl vom analiza.

52 P.I. David – Călăuza Creştină. Sectologie, p. 53 53 Gh. Sava – “Istoricitatea fenomenului sectar şi de apărare a dreptei credinţe”, în “Îndrumări bisericeşti, misionare şi patriotice”, nr. 7, 1998, p. 133 54 P.I. David, Invazia sectelor, vol. I, p. 136 şi 153 şi Călăuza Creştină. Sectologie, p. 362 şi următoarele 55 P.I. David, Invazia sectelor, vol. I, p. 136 şi 213 şi Călăuza Creştină. Sectologie, p. 367 şi următoarele 56 P.I. David, Invazia sectelor, vol. I, p. 137-138, 164-165, 190, 223 şi Călăuza Creştină. Sectologie, p. 381 şi următoarele 57 P.I. David, Invazia sectelor, vol. I, p. 215 şi următoarele şi Călăuza Creştină. Sectologie, p. 377 şi următoarele 58 P.I. David, Călăuza Creştină. Sectologie, p. 381 şi următoarele 59 P.I. David, Invazia sectelor, vol. I, p. 107, 137, 165, 181, 190, 236, 241, 244 şi Călăuza Creştină. Sectologie, p. 381 şi următoarele 60 P.I. David, Invazia sectelor, vol. I, p. 188 şi următoarele şi Călăuza Creştină. Sectologie, p. 381 şi următoarele


29

Serbarea altei zile de odihnă (vezi ASZ) dă membrilor sectei senzaţia de aleşi, de adevăraţi păzitori ai legilor divine, protectorii lor, prin interpretarea pe care o dau legilor se simt ei înşişi zei şi popor ales, îndeosebi prin practica botezului la maturitate.

Mâncărurile curate şi necurate sunt, de fapt, o înlocuire ineficientă psihic şi spiritual a Sfintei Euharistii, observându-se un substitut al Trupului şi Sângelui Domnului nostru Iisus Hristos, iar agapele din mâncărurile curate, o diferenţiere faţă de ceilalţi oameni care nu mănâncă din “jertfa curată” adusă divinităţii.

Doctrina predominantă, ce atrage după sine şi celelalte aspecte doctrinare, este eshatonul coroborat cu mileniul care sunt calculate şi recalculate, ajungându-se la diferite rezultate care toate sunt greşite. Sectarii se consideră coimperatori cu Zeul şi îi vor judeca pe ceilalţi, pentru că din clipa intrării în sectă au fost predestinaţi pentru aceasta: distrugerea lumii prin orice mijloace.

Valenţele psihologice sunt multiple: frustrări de natură sexuală, defulate în subconştientul personal al fiecărui adept, care vrea să-şi judece tatăl sau mama, dar să şi conducă cu ei tendinţele nevrotice accentuate de lipsa certitudinii (de aici atâtea calcule); psihoze multiple şi chiar epilepsie în cazul glosolaliei - altă formă de falsă teofanie, degradare psihică (regresiune, represiune) prin crearea iluziei sfinţeniei şi mântuirii deja obţinute doar pentru că fac parte din sectă (predestinaţia şi salvarea de iad). Doar enumerând toate de mai sus ne putem da seama ce cazuri interesante ar fi sectele pentru psihologie.

Dar să continuăm. Un aspect deloc neglijat este să se arate duşmanul: papa ca reprezentant al catolicismului - considerat antihristul - şi Ortodoxia, în genere, considerată o revigorare a păgânismului şi barbarităţii.

Sectarii au un dat psihic de a avea un duşman fizic,real (aşa cum lipsa certitudinii credinţei lor este accentuată de calculele eshatologice şi predestinaţie), pentru că pe cel metafizic nu-l pot cuprinde în concepţiile lor înguste. Diavolul şi lucrarea sa sunt aproape inexistente în doctrina sectară (de altfel cum ar putea da Satan propriilor sale slugi arme împotriva sa?). sectarii vor să condamne pe ceilalţi oameni, se roagă să vină eshatonul pentru a-i distruge pe ceilalţi şi să rămână ei singurii supravieţuitori


30

malformaţi, ai omenirii, şi vor o victorie a “parţialului” asupra “întregului”. Iată dovada unui echilibru psihic precar, ce se vrea a fi normă pentru întreaga umanitate. Cu toţii sunt animaţi de această dorinţă şi se manifestă prin violenţa verbală, fizică, autoflagelare şi, în general, fanatism şi profelitism.

Autoflagelaţia61 este un aspect particular, dar important al unei secte, pentru că trupul este considerat vinovat de apartenenţa la o omenire “întreagă”, preferându-se automutilarea fizică pentru a întări mutilarea sufletească şi psihică62.

Aşadar secta nu este numai “o abatere de la credinţa iniţială şi încercarea de a falsifica această credinţă”63, ci şi o abatere de la morală, o deviere psiho-comportamentală şi un efect al unei societăţi fără Dumnezeu.

II.1.5. Secta: manifestare sau manipulare a

psihicului colectiv? Manifestarea este exteriorizarea prin vorbe, fapte şi

acţiuni a gândurilor, sentimentelor, credinţelor şi maladiilor avute. În ceea ce priveşte secta, manifestarea psihicului colectiv o înţelegem a fi una de tip maladiv a gândurilor, sentimentelor şi credinţelor.

Manipularea, ca forţă de manifestare, presupune o oarecare libertate de voinţă, înseamnă, în cadrul sectei, cel puţin manevrarea psihicului colectiv de către o persoană sau un grup de persoane spre un scop bine determinat prin alterarea a gândurilor, sentimentelor şi credinţelor unor oameni sau grup de oameni, ba chiar mai mult, şi a personalităţii celor manipulaţi, fără ca ei să

61 Idem, Călăuza Creştină. Sectologie, p. 381 şi Invazia sectelor, vol. I, p. 272 şi următoarele 62 M. Zaharia, Sentimentul religios. Psihologia şi patologia lui, Editura Socec & CO S.A., Bucureşti, 1925, p.21-22 63P.I.David, Călăuza Creştină. Sectologie, p. 381, “Sectele religioase”, în G.B. 5/1986, p. 57


31

poată interveni cumva în proces, deci liberul arbitru este îngrădit parţial sau total.

Pentru a putea înţelege cât mai bine cele două elemente trebuie să definim şi psihicul colectiv.

Psihicul este “totalitatea fenomenelor şi proceselor prin care se realizează formele cele mai complexe de orientare şi reflectare şi care pot fi cognitive, afective şi voliţionale. Conţinutul psihicului uman reprezintă orientarea în mediul problematic al existenţei omului, iar obiectul rămâne adaptarea la mediu.”64

Adăugând adjectivul “colectiv” cu sensul de: care rezultă din participarea şi activitatea mai multor indivizi şi care aparţine tuturor, obţinem un sens lărgit al psihicului, unul social.

Deci, psihicul colectiv sau social este totalitatea fenomenelor şi proceselor comune indivizilor umani prin care se realizează formele cele mai complexe de orientare şi reflectare socială, de arhetipizare şi idealizare comună a tuturor indivizilor. Se manifestă atât în planul personal, cât şi în cel social, aducând constrângeri şi libertăţi. O parte însemnată a psihicului social este conştiinţa socială sau: “starea reprezentativă, cognitivă şi emoţională care cuprinde, în afară de persoana însăşi, toţi indivizii unui grup, precum şi interesele şi valorile culturale. Factor de coeziune socială şi de solidaritate între generaţii. Intensitate mai scăzută în societăţile moderne,”65 care, după cum vom observa din analiza următoare este foarte mult afectată în sectă.

a) Tradiţia în sectă Tradiţia (lat. Traditio = a transmite) “evocă ceea ce, în

cadrul unei societăţi, se transmite în manieră vie prin cuvânt, scriere sau modul de a acţiona.”66 Este partea cea mai dinamică a psihicului colectiv, în strânsă relaţie cu conştiinţa colectivă (socială).

“Tradiţia - conform imaginii pe care o evocă sensul activ al etimologiei - vehiculează mai mult decât idei susceptibile de formă logică: ea încorporează o viaţă care cuprinde sentimente,

64 Dicţionar de psihologie, p. 541 65 Dicţionar de psihologie, p. 43 66 Ibidem, p. 216


32

gânduri, credinţe, aspiraţii şi comportamente. Departe de a considera cu vanitate cunoştinţele dobândite în secolele trecute ca pe un depozit intangibil, ea dă loc la o întreagă serie de reinterpretări posibile, care, în schimb, o menţin, o consolidează, o actualizează sau o reînnoiesc. În consecinţă, ea oferă printr-un fel de contract fecund ceea ce generaţiile următoare au de întrepătruns şi ceea ce au de legat ca o condiţie permanentă de însufleţire, de participare la o realitate în care efortul individual şi succesiv poate să extragă indefinit fără a o epuiza.”67

Tradiţia coroborată cu timpul este factorul destabilizator predominant al comunităţii sectare, fiind şi o comunitate umană izolată sau în relaţii sociale complexe cu alte comunităţi, dezvoltă în timp tradiţia - strâns legată de conştiinţa socială, precum am mai amintit şi mai sus.

Sectele întotdeauna neagă tradiţia comunităţilor din care s-au desprins, sperând să nu se lege vreo tradiţie sau să dezvolte tradiţie. Dar dezvoltarea vreunei forme de tradiţie nu ţine de reacţiile umane conştiente sau subconştiente, ci de forma colectivă a psihicului nostru. De aceea “individuaţia reprezintă o pretenţie psihologică absolut indispensabilă, observarea superiorităţii elementului colectiv permite aproximarea atenţiei speciale ce trebuie acordată acestei plante fragile numite «individualitate» pentru a nu fi complet sufocată de către elementul colectiv.”68

În primii ani (maxim 5) dezvoltarea unei tradiţii nu poate fi observată nici din exterior nici din interior, avându-se în vedere că dezvoltarea ei este lentă, dar după primul deceniu apar primele forme de tradiţie, care vor fi păstrate cu sfinţenie de sectă în întreaga ei evoluţie istorică: imnul şi chiar unele predici, iar ceea ce este mai important: doctrina.

Acestea sunt forme uşor de observat în evoluţia istorică a oricărei secte, în genere protestanţii şi neoprotestanţii au păstrat riguros cele trei puncte ale lui Luther: “Sola fide, sola gratia, sola scriptura.”

67 Ibidem, p. 216 68 C.G. Jung - “Personaliatte şi transfer”, p. 113


33

Astfel, tradiţia a câştigat deja “războiul” pentru că după prima jumătate de secol apar anumite forme de manifestare: cărţi ale unor predicatori renumiţi sau a unor lideri “harismatici” (H.G. White - “Tragedia veacurilor”), ale unor membrii ai comunităţii “luminaţi” de divinitate (“Turnul de veghe” - Russel) şi ale celor “ridicaţi” miraculos din rândurile “Barbarilor”.

După 50 de ani apar şi primele reacţii premature de respingere din partea unor indivizi izolaţi, care vor fi alungaţi din cadrul grupului contractual”69 - referinţă evocatoare în cazul Münzer.70

Tradiţia se manifestă şi mai mult acum, pătrunde în toate activităţile sectei şi, în curând, după un secol, apar primele tendinţe separatiste, mai întâi timide, apoi din ce în ce mai efervescente. Cazul baptiştilor sau a penticostalilor din care s-au desprins întemeietori ca W. Müller sau Carol Parham.

Pentru a demonstra valabilitatea celor enunţate de către noi, vom exemplifica cu două secte, în evoluţia cărora se observă mai bine etapele (unele dintre ele cel puţin) stabilite mai sus. Molocanii.71 “Organizatorii sectei mixte sunt socotiţi negustorul bogat Ilarion Pobirohin72, dar mai ales ginerele său, veşmântarul şi bătrânul croitor, Simion Mateev Uklein … Uklein l-a condamnat pe socrul său Ilarion, numindu-l eretic, că se socotea fiul lui Dumnezeu şi dispreţuia Sfânta Scriptură. La rândul său, Uklein a fost condamnat la moarte de adepţii socrului … Scăpând, a arătat că este «alesul» cerului şi «profetul» lui Dumnezeu, smuls de la ucidere de «Domnul» pentru a întemeia o religie nouă, Biblia fiind singura normă de credinţă. Având şi ceva studii, fiind înzestrat cu darul vorbirii, Simion a declarat război «idolilor» Bisericii Ortodoxe: icoanele de toate nuanţele”.73

69 J. Wach - “Sociologia religiei”, p. 138,M. Meslin, Stiinta religiilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p28 70 P.I. David - “Invazia sectelor”, vol. I, p. 102 71 Detalii la P.I. David - “Invazia sectelor”, vol. I, p. 277 şi următoarele 72 Pobirohin a întemeiat mai întâi secta duhobortilor din care s-au desprins Molocanii. 73 P.I. David - “Invazia sectelor”, vol. I, p. 278-279


34

Roweniştii.74 “La câtva timp după moartea «profetesei», ucenicii apropiaţi, cele 12 femei au pretins că fiecare moşteneşte «darurile» celei întâi chemate şi deci dreptul la conducerea sectei. Au început iarăşi luptele interne şi influenţele externe, reuşind să se impună Margareta W. Rowen, din comunitatea adventă a oraşului Los Angeles (California). Pentru a fi crezută Margareta a declarat că Hellen i-a lăsat poruncă şi i-a descoperit un secret al sectei, «reforma», adică păstrarea păcii eterne prin refuzul de a pune mâna pe armă şi aşteptarea judecăţii. Pe oricine va participa la război, dintre adventişti, i-a părăsit Domnul, iar ei nu vor mai avea bucuria mileniului. Războiul acesta este începutul sfârşitului lumii, după el va urma pacea eternă. Fiind aproape judecata, căsătoria nu mai are rost, de asemenea cultura este de la antihrist, iar consumul de carne este interzis pentru adevăraţii «creştini» ai adventului. Aşadar, la ziua de odihnă (ziua a şaptea a Vechiului Testament) a adventiştilor sâmbătari se adaugă interzicerea consumului de carne, născându-se astfel mişcarea reformistă sau rowentismul.”75

Analizând cele două exemple, ne putem da seama că se observă cel mai bine tendinţele separatiste pe baza unei tradiţii, cel puţin în cazul Margareth Rowen, care se baza pe autoritatea profetesei H.G. White.

Păstrarea doctrinei este evidentă, chiar dacă se aduc unele adăugiri, cum ar fi interdicţia de a consuma carne sau de a se căsători, pe de o parte, şi identificarea “alesului” în persoana care a iniţiat separaţia, evident este cazul Uklein, dar şi cel al Margaretei Rowen, totul pentru că “aventura spirituală a epocii noastre este abandonarea condiţiilor umane indefinitului şi indefinibilului. Chiar dacă poate să ni se pară - şi nu fără motive întemeiate - că şi în infinit guvernează acele legi psihice pe care nu le-a inventat omul, dar a căror cunoaştere a împărtăşit-o prin «gnoză», în

74 Referinţe la P.I. David, “Călăuză creştină”, p. 44-46 75 P.I. David, “Călăuză creştină”, p. 45


35

simbolistica dogmei creştine, pe care doar nebunii imprudenţi încearcă să o schimbe, şi nu cei ce se îngrijesc de suflet.76

b) Psihicul colectiv şi sectele În psihologie, mai ales în psihologia analitică există

conceptele de inconştient personal şi inconştient colectiv. Ambele sunt părţi integrante ale psihicului individual (în acest caz inconştientul personal deţine ponderea cea mai mare) şi ale psihicului colectiv (ponderea cea mai mare o deţine inconştientul colectiv).

Inconştientul personal este “domeniul proceselor nervoase ce scapă pe de-a-ntregul controlului cristic personal, este realitatea profundă în care se stratifică experienţele formaţiunilor psihice (impulsuri, năzuinţe, trebuinţe) plus produse refulate.”77

Inconştientul colectiv “este comun tuturor oamenilor, martor al problemelor, tensiunilor şi dificultăţilor ce au traversat istoria umanităţii se exprimă prin anumite simboluri ale visurilor profunde care se regăsesc în arhetipurile vechilor legende”78, se manifestă în diferite forme, existând un inconştient colectiv al unui popor sau grup de popoare, al unei religii şi chiar al invalizilor. Mai poartă numele şi de “personalitate de bază” ca “numitor comun al personalităţilor individuale într-un grup social dat. Trăsături tipice constituente ale caracterului etnic sau naţional.”79

Pe baza acestor observaţii există sigur şi inconştientul colectiv al unei secte, dar trebuie să adăugăm şi că între aceste inconştiente colective80 sunt anumite relaţii.

Personalitatea de bază a unui grup majoritar cu reacţii de “rejectare”, de “respingere” faţă de cea a unui grup minoritar separatist.

Folosim ca exemplu personalitatea de bază a unor invalizi, ce se simt inferiori fizic şi psihic celorlalţi oameni, care-i resping prin acte sau gesturi inconştiente. Inconştientul colectiv al

76 C.G. Jung - “Imaginea omului şi imaginea lui Dumnezeu”, Editura Teora, Bucuresti, 1997, p. 108 77 Dictionar de psihologie, p. 360 78 Idem, p. 361 79 Idem, p. 163 80 Preferăm denumirea de “personalitate de bază”


36

oamenilor normali (îi putem numi “întregi”) are reacţia de a respinge şi tendinţa de a izola personalitatea de bază a invalizilor (îi putem numi “parţiali”). Relaţiile pomenite există în toate raporturile inter-personalităţi şi inter-inconştiente.

Secta îşi formează o personalitate de bază proprie, caracterizată prin deficienţe psihice, nevroze şi complexe puternic refulate fiind prin aceasta, “parţiali” faţă de ceilalţi membri ai comunităţii umane, “parţialitate” ce este accentuată şi de doctrina sectară specifică, caracteristicile personalităţii de bază nefiind altceva decât nişte lipsuri mentale, nicicum surplusuri.

Comunitatea religioasă majoritară se manifestă reticent şi repulsiv, având o tendinţă de izolare a “parţialilor”. “Întregii” sunt şi ei “izolaţi” de “parţiali”, fiindcă sectarii se consideră ei înşişi “întregi”, iar pe ceilalţi “parţiali”.

Tendinţele izolatoare ale sectarilor se potrivesc caracteristicilor lor psihice şi doctrinei lor, care presupune o izolare din toate punctele de vedere, o depărtare de societate, lume şi negarea statului, făcându-i să creadă că numai ei sunt cei aleşi, manifestările divinităţii în lume.

Ne oprim puţin din studiul nostru asupra psihicului colectiv al sectelor pentru a putea studia şi pe cel al unei comunităţi normale, a-i stabili normele psihice, pentru a sublinia deformările sufleteşti şi mutaţiile mentale ce se află în cadrul sectei.

Mai întâi de toate trebuie să menţionăm că ne referim strict la societăţile în care relaţiile sunt de tip uman-uman, nu divino-uman, cum este Biserica, pentru că în societatea “modernă” divinul este alungat sau marginalizat, omul existând autonom, iar în secte nici nu se poate discuta despre ceva dumnezeiesc, ci numai un singur cuvânt descrie exact situaţia: diabolic.

Lipsa divinului din societatea umană se concretizează prin deformări ale întregii comunităţi, dar şi ale individului, după cum observa C.G. Jung: “În cazul în care societatea accentuează automat calităţile colective, ea recompensează astfel mediocritatea,


37

tot ceea ce se pregăteşte să vegeteze într-un mod facil şi lipsit de responsabilitate. Individul va fi strâmtorat.”81

Individualul nu mai contează în cadrul socialului, comunitatea fiind caracterizată prin mediocritate şi lâncezire spirituală, individul este supus presiunilor colective şi se “transformă” într-un “animal social”, cu mentalitate de turmă, închistat în lupta sa inconştientă personal colectiv.

În opoziţie vedem organizarea Bisericii în corpuri sociale bine definite şi determinate: parohie, protoierie, episcopie, etc. deoarece: “Cu cât un corp social este mai mic, cu atât individualitatea membrilor săi va fi mai sigură”82, siguranţă împlinită îndeosebi de prezenţa lui Dumnezeu în cadrul societăţii, întărind şi Biserica şi credinciosul.

Dar nu toate stau aşa şi nu toţi sunt integraţi în parohie, existând diferite grupuri sociale excesiv de mari şi lipsite de orice morală socială, cum ar fi integrările pe meserii: muncitori, ingineri, mineri, etc., într-o anumită fabrică sau uzină, apărând astfel tensiuni între grupuri şi provocând individului nevoia de morală, religie, spiritualitate, care neştiind unde să o caute, se îndreaptă către ceva ce i se pare accesibil, uşor şi fără responsabilităţi aparente: secta. Acum este nevoie de intervenţia comunităţii creştin-ortodoxe, dar nu prea se întâmplă aşa, uneori şi parohiile fiind excesiv de mari, făcându-se simţită lipsa pastoraţiei şi a misiunii unor preoţi în parohiile lor.

“Secta este o problemă de conştiinţă, mai întâi fiindcă credulul sau adeptul îşi adapă sentimentele religioase, chiar dacă sunt false dintr-un izvor «divin» şi secta este un pericol social, anarhic. Cultivând bigotismul şi misticismul şi având obscurantismul drept justificare […], secta este o boală religioasă răspândită aproape în toate Bisericile.”83

Cu toată această diversitate de tipologii descriptive realitatea sectelor este deosebit de complexă. Se poate vorbi de o interferenţă de tipologii ale sectelor – mormonii, iehoviştii – care

81 C.G. Jung - “Personalitate şi transfer”, p. 37 82 Ibidem, p. 37 83 P.I. David, Sectele religioase, p. 57


38

în prozelitismul lor vor să anuleze Biserica şi perspectiva ortodoxă în care credincioşii doar în Biserică adoră pe Dumnezeu şi experiază comuniunea de viaţă cu El prin harul Său spre a-şi modela persoana după „chipul lui Dumnezeu” spre sfinţenie şi mântuire şi nu „după chipul omului” care duce la ruină spirituală, morală şi materială. Or acceptarea sectei ar însemna a accepta o comunitate constituită mai mult după chipul omului cu consecinţele ce decurg din aceasta şi care sunt tot mai elocvente astăzi.

II.2. Sociologia sectelor religioase Construirea de categorizări este percepută de majoritatea

autorilor din toate domeniile, ca un efort de abstractizare ce autorizează puneri la punct sau comparaţii.84

În ceea ce priveşte domeniul Misiologiei ortodoxe şi implicit al Sectologiei Ortodoxe, această abordare presupune probleme complexe, mai ales dacă se abordează şi din punct de vedere psiho-sociologic. Dacă încadrăm domeniul nostru în marea categorie a ştiinţelor sociale – ceea ce n-ar fi departe de adevăr – trebuie să afirmăm că ceea ce este semnificativ în cazul acesta – modurile de percepere a realităţii85 - nu semnifică prea mult în cadrul altor ştiinţe (mai ales în domeniul ştiinţelor naturii). Modurile de percepere a realităţii pot fi sistematizate: “analiza exterioară a datelor trebuie într-adevăr să fie îmbogăţită de înţelegerea lor interioară. Alegerea criteriilor semnificative pentru a ajunge la o reprezentare a formelor curentă, explicând legăturile dintre trăsăturile caracteristice, se dovedeşte dificilă în disciplinele tematice în care realităţile prezintă un grad mai ridicat de singularităţi.”86

Având în vedere şi dimensiunea socială a Bisericii, şi secta la rândul ei ca grup pseudo-religios se defineşte în raport cu socialul, deci poate deveni o noţiune teologică şi sociologică.

84 Dictionar de sociologie p. 45 85 Ibidem 86 Ibidem


39

Sociologii religiei precum Max Weber, Ernst Troeltsch, Ioachim Wach, J. Seguy, B. Wilson, J. Milton Yinger, definesc în general secta pornind de la principiul depărtării, al separării acesteia de creştinismul universal.87

De obicei sunt folosite trei proceduri de tipizare: - Construirea de tipuri ideale, modele abstracte ale

realităţii studiate şi a căror coesenţă internă se apreciază prin raportarea la scheme operatorii.

- Selectarea apriori a unor criterii are nevoie la descrierea componentelor. Se consideră în acest caz că, dintre toate combinaţiile posibile numai unele sunt realizate sau conduc la configuraţii stabile interceptabile sociologic. Când Parsons opune două tipuri de societăţi pe baza unor valori specifice (universalism / particularism, realizare / calitate, mentalitate / afectivitate, specificitate / generalitate), el emite ipoteza că primul tip include un ansamblu de caractere pe care al doilea nu le conţine şi reciproc.

- Regruparea, prin construirea de asemănări şi deosebiri, a unor unităţi în jurul unui mic număr dintre ele, considerate ca esenţiale. Se procedează atunci prin agregare. Această metodă este foarte mult utilizată în sociologie, atât pentru datele calitative cât şi pentru cele cantitative.”88

Folosind acest ultim procedeu în mare parte din analiza noastră tipologică şi mai puţin pe celelalte, mai ales pe primul, am ajuns la organizarea tipică a sectelor astfel:

1) secte cu aspecte de extraversie.89 2) secte cu aspecte de introversie.90 Fiecare dintre cele două aspecte tipologice pe care le

poate lua fenomenul sectar le-am împărţit astfel: a) raţionale, b) iraţionale.91

87 Richard Bergeron, Le cotege des fou de Dieu. Un chretien scrute les nouvelles religions, Editions Paulines, Apostolat des Editions, Montreal, Paris, 1990, p. 48 88 Ibidem, pp. 215-216 89 C. G. Jung, Tipuri psihologice, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1998 pp. 361-404 90 Ibidem, pp. 405-440 91 Ibidem pp. 361-440


40

Am ales împărţirea sectelor astfel pentru a putea avea un grad mai mare de exactitate în clasificarea psiho-sociologică, plecând de la o analiză a istoricului sectei până la studierea comportamentelor colective. Pentru fiecare clasificare vom da un exemplu considerat de noi elocvent, care va fi “disecat” şi studiat în amănunt, apoi vom face o listă, orientativă cu sectele, care, credem noi, s-ar situa cel mai bine, din punct de vedere al tipologiei noastre în limitele stabilite.

În cele din urmă să comentăm ce înţelegem prin: “raţional” şi “iraţional”

“Raţionalul este rezonabilul, este ceea ce corespunde raţiunii”92.

Iraţionalul este nu numai “ceea ce contravine raţiunii” ci şi “ceea ce este în afara raţiunii”93

II.2.1. Sectele cu aspecte de extraversie Biserica, instituţia mântuirii, „marginală în raport cu

societatea la naşterea ei”94 cum arată David Bosch, din punct de vedere teologic nu poate fi interpretată ca fiind la început o „sectă”95 aşa cum se acreditează şi cum se inoculează această idee din raţiuni de relativizare a creştinismului, a lui Hristos şi a sensului eclesial al existenţei. Nu se poate face de aceea nici o apropiere între Biserică şi sectă, sau astfel spus secta nu marchează începutul Bisericii. Dintru început Biserica inaugurează şi conţine noutatea absolută a vieţii în Hristos, fiind acel grăunte de muştar care va creşte spre a adăposti păsările cerului (Matei 13, 31-32). Dar nici întemeietorii celorlalte religii mondiale, budism, hinduism, mahomedanism şi cu atât mai mult întemeietorii sectelor dintotdeauna nu sunt personalităţi excepţionale de fiecare dată.

92 Ibidem, p.407 93 Ibidem, p.492 94 David Bosch, La dinamique de la mission chretienne. Histoire et avenir des modeles missionnaires, Haho-Karthala-Labor et fides, Lome, Paris, Geneve, 1995, p. 234 95 Jean Duchesne, Une Eglise de sects? în “Communio” volumul “L’eglise, une secte?”, XVI, 2, mars-avril 1991, p. 5


41

Cum poţi să situezi în acelaşi plan , să pui semnul egalităţii intre Iisus Hristos – Dumnezeu – Omul, Fiul lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea lumii, mort, înviat, Domnul slavei, şi între Buda, Mahomed sau mai grav, C.T. Russel, E. White, Moon, David Berg etc.? Este o blasfemie şi o apostazie! Cei care pun pe Hristos alături de întemeietorii de secte şi religii, nu cunosc pe Hristos şi nici nu au credinţă religioasă care implică un ataşament integral, cu toată fiinţa, o relaţie de iubire şi dăruire încrezătoare faţă de Dumnezeu. Sunt afirmaţii făcute în afara sistemului de referinţă, a obiectului abordat şi studiat, ceea ce gnoseologic şi mai ales în cunoaşterea spirituală, teologică, este un non-sens.

Înainte de a purcede la studiul propriu-zis al fenomenului sectar din acest punct de vedere, vom defini “extraversia”.

“Extraversia înseamnă orientarea în afară a libidoului. Desemnez prin această noţiune o relaţie violentă a subiectului cu obiectul în sensul unei deplasări pozitive a interesului subiectiv faţă de obiect ... Extraversia este de aceea într-o oarecare măsură un transfer al interesului de la subiect la obiect ... În starea de extraversie subiectul este puternic determinat, chiar dacă nu exclusiv, de obiect. Se poate vorbi de o extraversie activă, atunci când ea este intenţionată de subiect şi de o extraversie pasivă, atunci când obiectul o impune cu forţa, adică atrage interesul subiectului, eventual împotriva propriei intenţii a acestuia. O stare de extraversie habituală duce la apariţia tipului de extravertit.”96

Starea habituală a unei secte extravertire se poate enunţa ca fiind acel comportament obsedant, din punct de vedere creştin, psihologic şi sociologic, prin care secta se manifestă în lume sub forma unei activităţi violente misionar sau verbal, psihologic şi fizic. Tendinţa unei secte cu aspecte de extraversie spre raţional sau spre iraţional le putem stabili în funcţie de doctrină şi de modul de comportament social al fiecăruia.

Secta reprezintă coagularea unor tendinţe centrifuge ce apar în fiecare religie unde aşa cum spune Joachim Wach există

96 C. G. Jung, Tipuri, op.cit, p.461


42

„proteste periodice împotriva tendinţelor principale”97, în teologie, cult sau organizare. Acolo unde „protestul este radical riscă să se producă separarea”.98 Astfel secta apare ca o grupare ce din voinţă proprie se desparte de comunitatea drept mărturisitoare, constituind grupul voluntar, exclusivist ce revendică deja monopolul absolut al adevărului, cu o organizare laică ce îndepărtează funcţiile ierarhico – sacramentale tradiţionale, cu o repliere spre sine, închidere, separare de celelalte comunităţi, de societate într-o atitudine de ascultare necondiţionată a tuturor membrilor de liderul religios.

„De asemenea secta este strâns legată de un cadru, de un orizont socio-cultural. Absolutizând un aspect al acestuia şi eliminând alte caracteristici, secta este rezultatul unui prozelitism datorită căruia reuşeşte să se implanteze oriunde. Dăm exemplu elocvent în această privinţă cazul evangheliştilor români care influenţaţi negativ şi reducţionist de evanghelismul mondial consideră că Biserica lui Hristos a început să existe prin Teodor Popescu şi Dimitrie Cornilescu care „ilustrează trezirea din România fără influenţe din afara ţării”.99

Astfel o sectă cu tendinţa spre raţional va avea o doctrină care încearcă să explice cât mai raţional doctrina sa, iar una cu tendinţă iraţională nu se va ocupa în deosebi de explicaţii riguroase sau ştiinţifice ale doctrinei, având întotdeauna “aplecări” spre misticism. În cadrul studiului nostru asupra tipologiei sectare, mai ales la sectele cu aspecte de extraversie, vom încerca să atingem şi importanţa pe care o are încadrarea unei secte din punct de vedere comportamental – doctrinar într-unul din tipuri, stabilind astfel un criteriu de abordare.

Care sunt caracteristicile generale ale unei secte cu aspecte de extraversie? Vom organiza un model “ideal” al unei asemenea secte, pe care-l vom confrunta cu realitatea.

97 Joachim Wach, Sociologie de la religion, traduit de l’Anglais par Maurice Lefevre, Payot, Paris, 1995, p. 139 98 Bryan Wilson, Religion în Sociolocical Perspective, Oxford, New-York, 1982, p. 91-92 99 Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, Ed. Trinitas, 2000, p. 222; Biserica sau Adunarea, vol. III, Gute Botschaft Verlag (G.V.B.), Dillenburg, (f. an), p. 394


43

Secta extravertită are, după cum am afirmat mai sus, ca principală caracteristică o manifestare în exterior al libidoului, mai ales virulentă sau chiar violentă.

“Tipul extravertit este inserat relativ fără fricţiuni în condiţiile date şi nu are, fireşte, alte pretenţii decât de a îndeplini aceste condiţii obiective, [...], am subliniat tendinţa atitudinii extravertită către o anume unilateralitate.”100 Tipul sectei extravertite se caracterizează uşor: pe lângă o atitudine virulenta faţă de celelalte secte sau Biserică, prezintă şi o anumită unilateralitate în ceea ce priveşte doctrina (spre exemplu: numai faptul că eşti membru al sectei te predestinează la mântuirea sigură).

a) Secte cu aspecte de extraversie raţionale Sociologic, secta atentează la tezaurul cultural şi spiritual

al Bisericii, al naţiunii. Exemplificăm şi în acest caz tot cu falsa şi tendenţioasa afirmaţie a evangheliştilor români, specifică, de altfel tuturor sectelor. Astfel tezaurul cultural românesc este bagatelizat, trivializat cu insolenţă, iar spiritualitatea românească şi ortodoxă este negată în expresii ofensatoare ce ar trebui să dea de gândit intelectualilor, oamenilor politici, factorilor de decizie din diferite domenii de activitate.

Dintre aceste secte am putea enumera câteva mai importante: Cultul creştin baptist; Cultul creştinilor după Evanghelie; Cultul Adventist de ziua a 7-a, Martorii lui Iehova şi New Age.

Ca exemplu de analiză vom folosi una dintre cele mai noi mişcări, New Age.

Tema “Noii Ere” se caracterizează prin convingerea că umanitatea este pe punctul de a intra, în zorii erei astrologice a Vărsătorului, într-o perioadă nouă de trezire a conştiinţei spirituale şi planetare, de armonie şi de lumină, marcată prin mutaţii profunde de ordin psihic. Ea va cunoaşte o a doua venire a lui Hristos, ale cărei “Energii” sunt deja active în planul vieţii terestre. Se poate recunoaşte în aceasta o nouă formă de milenarism pe anul 2000.

100 C. G. Jung, Tipuri, op.cit, p.363 şi 366


44

Doctrina reprezintă un sincretism 101 de convingeri împărtăşite în mod global:

- aşteptarea unei noi epoci a lumii preconizate în conformitate cu legea ciclurilor cosmice;

- reîncarnarea şi legea Karmică; - realizarea spirituală ca obiectiv al existenţei

individuale şi trezirea unor conştiinţe planetare ca obiectiv al existenţei colective;

- natura divină a conştiinţei interioare şi rolul corpului ca loc de integrare în dimensiunea cosmică;

- o antropologie care face loc corpurilor: subtil, eteric, astral şi o cosmologie ce integrează spiritele şi îngerii;

- credinţa într-un Hristos cosmic ce animă universul ca o energie sublimă şi existenţa unor “avataruri” hristice, care este Iisus, ce vin să îndemne periodic umanitatea către destinul său spiritual.102

“Sesizăm, într-un plan secundar, un climat al speranţei şi temerii tipic oricărei perioade de criză, climat ce dă naştere în acelaşi timp stării de aşteptare a sfârşitului lumii, dar şi a aspiraţiei către o altfel de lume. Acest curent nou reprezintă o utopie destul de vagă, ce oferă fiecăruia posibilitatea de a-şi proiecta propriile aspiraţii religioase, ca o nebuloasă densă, dar cu contururi vagi.

Autorii de referinţă sunt: H. P. Blavatsky, Alice Bailey Gurdjuff, R. Steiner, R. Guenon, Aurobinov, Krishnamurti şi chiar Teilhard de Chardin.”103

b) Secte cu aspecte de extraversie iraţionale. Modelul acesta de sectă se poate identifica cu: Fiii lui

Dumnezeu (MO); Armata Salvării; Darbyştii; Biserica Creştină universală a lui Cristos din Montvafet; Scientiştii creştini.

Pentru a avea o imagine cât mai bună şi de ansamblu asupra tipului extravertit iraţional, vom exemplifica cu secta “Fiii lui Dumnezeu”.104

101 J. Vernette, “Sectele”, Ed. Meridiane, 1996, p. 56 102 David, P.I. Diac., prof.dr., “Invazia sectelor”, vol.1, Ed.Christ.1, Bucureşti, 1997, p. 416-422 103 J. Vernette, op. cit. pp. 56-57


45

Fiii lui Dumnezeu. Au apărut în mediile hippy din San Francisco (1968) la iniţiativa unui fost pastor metodist, David Brandt Berg (născut în 1919), care îşi schimbă numele în Moise David (“MO”) şi doreşte “să ducă adevăratul mesaj al Evangheliei tineretului deziluzionat şi drogat al Statelor Unite”. Pentru a fugi de calamităţile preconizate să se abată asupra ţării datorită crimelor petrecute în sânul societăţii, adepţii mişcării încep să se instaleze, începând cu 1972, pe tot cuprinsul globului, în mici colonii. Câteva cântece de succes transmise la televiziune îi fac cunoscuţi într-o lumină favorabilă şi în Franţa.

O doctrină a respingerii “lumii”. Se manifestă o respingere absolută a lumii care este coruptă sub toate formele sale actuale.

- Familia: “Părinţi, voi sunteţi cei mai mari răzvrătiţi împotriva lui Dumnezeu. La naiba cu sistemul vostru diabolic!”

- Educaţia: “Un aspect al vrăjitoriei pentru perpetuarea desfrâului”.

- Libertatea sexuală: “Abia astăzi tinerii s-au întors în sfârşit la o atitudine normală faţă de sex, graţie toleranţei culturii hippy şi abundenţei de experienţe în domeniul sexual”; de aici o formă de prostituţie pentru a arăta iubirea lui Iisus faţă de orice om.

- Societatea: trebuie să trăieşti în afara sistemului. “A venit momentul de a viola America”.

- Bisericile: “Ele doresc să aibă o influenţă dictatorială asupra sufletelor, cu care fac comerţ”.

De aceea, momentul sfârşitului lumii este aproape. Diavolul însuşi, în persoana antichristului, un supraom, va instaura ultima dictatură mondială. Apoi conducerea îi va reveni lui Iisus Christos cu “ajutoarele sale evanghelice şi sfinţii săi angelizaţi”, adică Fiii lui Dumnezeu în persoană, care vor conduce pământul, într-un spaţiu rural amenajat ecologic.

Organizarea este totalitară: “Întotdeauna ţi se justifică ascultarea şi ţi se pedepseşte refuzul de a asculta”. Progresiv,

104 P. I. David în “Sectele religioase – pericol al vieţii şi moralei şi al societăţii contemporane”, în rev. “G.B.”, nr.5, 1985 îi numeşte Copiii Domnului.


46

“Părintele David” ia locul Bibliei ca referinţă unică, în postură de profet, iar voinţa sa este identificată cu voinţa lui Dumnezeu.105

II.2.2. Sectele cu aspecte de introversie Sociologic asistăm în contemporaneitate la o „revenire la

religie”106 dar o dimensiune religioasa care aşa cum spune teologul Andre Manaranche „reprezintă astăzi pentru Biserică o ameninţare mai puternică decât ateismul”107. Această afirmaţie se întemeiază pe faptul că această nouă formă de religie constă dintr-un amalgam de doctrine şi practici inconsistente şi eterogene care definesc o dimensiune umană esenţială, aceea de „homo religiosus” structurat dintr-o diversitate copleşitoare în întreaga lume. În Occidentul creştin „homo religiosus” a însemnat pe cel ce este membru al Bisericii. Însă ideologiile atee nu au erodat sensul creştin şi religios care este astfel suplinit de o neo – religiozitate ce include diferite tehnici spirituale de integrare într-un absolut metafizic, cosmic, inspirate din practici zen, yoga, shamanice, dar şi magice, ocultiste, sataniste. În locul comunităţii umane structurate spiritual ca Biserică în plan naţional şi cultural specific într-o relaţie simfonică religie-cultură-stat, modernitatea propune alte principii ce pot fi prezentate astfel:

a) Statul – Providenţă în care individul este responsabil, lider, iar raţionalitatea elimină credinţa. Omul modern prin raţionalitatea sa eliberată de obscurantismul medieval, este liber de determinările religioase care l-ar constrânge. Paradoxal, în locul seninătăţii oferite de noile perspective el se află într-un spaţiu stresant, angoasant, lipsit de sens, aproape suicidar. În autonomia sa el trebuie să opereze şi „o recompunere

105 P.I.David, “Călăuza creştină. Sectologie”, Ed. Episcopiei Argeşului, Curtea de Argeş, 1994, pp.104-105; J. Vernette, op.cit. pp.64-66 106 Jean-Francois Catalan, Omul şi religia sa. O perspectivă psihologică, traducere de Andreea Bratsoin, Ed. Polimark, Bucureşti, 1997, p. 43 107 Andre Manaranche, Rue de Evangile, Fayard, Paris, 1987, p. 104


47

religioasă”108 de manieră inclusivă şi nu exclusivă, într-o „piaţă religioasă” din care el trebuie să aleagă ceea ce este compatibil cu idealul său, cu exigenţele sale intelectuale, morale.

b) Religia a devenit o „afacere privată”.109 Ea nu mai reprezintă un tot la care se articulează individul prin acceptarea mărturisirii de credinţă dogmatice, oficiale, în experienţa spirituală a unei comunităţi, primită într-o tradiţie religioasă neîntreruptă, ci „contemporanii noştri sunt constrânşi de a-şi construi propria lor identitate religioase, negociind” relaţia lor cu una din organizaţiile religioase ce-şi oferă serviciile pe piaţa religioasă într-o competiţie în cel mai clasic stil capitalist.

c) Conceptul „piaţă” este azi zeul omenirii. Toate valorile gravitează în direcţia unei pieţe totale care să absoarbă orice preocupare şi în care omul să devină un mecanism nesemnificativ angrenat într-un cerc vicios, ceea ce este incompatibil cu demnitatea omului”.110

Introversia poate fi definită ca repliere şi preocupare a persoanei de lumea interioară, în contrast cu extraversia, la care atenţia este centrată pe cea exterioară. C.G.Jung a descris tipul introvertit ca persoană care-şi direcţionează energia vitală spre propriile idei şi fantezii.111 Jung a considerat că introversia concretizează persoanele ce nu au contacte sociale numeroase, sunt contemplative, rezervate, senzitive, timide, adesea nepractice şi lipsite de încredere în ele şi preferă activităţile liniştite, chiar dacă sunt neinteresate. Au adeseori o bogată viaţă interioară. Este foarte rar de întâlnit o perosoană introvertită complet, în schimb tendinţele de introversie sunt mai accentuate sau mai puţin accentuate.

108 Oliver Fatis, Henry Mottu, Roland J. Campiche, Jean-Claude Basset, Erich Fuchus, Pour sortir l’oecumenisme de Purgatoire, Lbor et Fides, Geneve, 1993, p. 65 109 Ibidem 110 Dietmar Mieth, La dignite de l’homme est inviolable, Que signifie le “marche” selon ce principe? în “Concilium”, vol. “Hors de marche point du salut”, 270, 1997, p. 168 111 C.G.Jung, “Tipuri psihologice”, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1998, p.178


48

S-au obţinut corelaţii evidente între tendinţele de introversie şi tendinţe obiective, depresive, anxioase.112

Cum s-ar caracteriza o sectă introvertită? Astfel: tipul de sectă amintit se orientează după acel factor al percepţiei şi cunoaşterii reprezentând dispoziţia subiectivă cu care se receptează stimulii sociali externi. Atitudinea introvertită se orientează în mod normal după structura psihică, în principiu dator ereditar şi inerentă subiectului.

Ca şi la sectele cu aspecte de extraversie, am împărţit tipizarea introversiilor în două:

raţionale iraţionale. A) Sectele cu aspecte de introversie raţionale Carecteristicile tipului se înscriu: Moon, Baha’i,

Rosicrucianismul, Mahisari (Lumina adevărului). Rosicrucianismul îl considerăm reprezentativ pentru a

exemplifica cât mai exact tipul introversie raţional. “Rosicrucianismul de Aur (“Lectorium Rosicrucianum”)

este de inspiraţie gnostică şi catară. Cel mai bine struturat este Ordinul rosicrucian AMORC

(Ancien et Mystique Ordre de la Rose + Croix). El se defineşte ca “Ordin tradiţional şi iniţiatic, care perpetuează, în lumea modernă, formaţiunea şi învăţăturile rosicrucianismului din trecut”. Acest ordin îşi are originea:

- în anticele “şcoli de mister” (de înţelepciune şi cunoaştere) din Egipt, către 1500 a.Chr., de la care păstrează simbolurile şi spiritul geometric;

- în Babilon, ceea ce ar explica interesul său pentru astrologie;

- în Grecia şi la Roma, de unde vin anumiţi termeni, cum ar fi: pronaos, imperator, fratres, illuminati.

Ordinul este determinat de legea ciclurilor periodice de 108 ani, în care alternează perioadele active şi cele de acalmie. Ultimul ciclu de activitate: 1653 – 1801. Descaters, Bacon,

112 “Dicţionar de psihologie”, Ed.Babel, Bucureşti, 1997, p.382


49

Spinoza, Newton, Leibniz, Pascal, dar şi Franklin şi Jefferson ar fi avut strânse legături cu Rosicrucianismul. Revirimentul modern a avut loc în 1909, în America, prin Spencer Lewis. Începând de atunci se desfăşoară o intensă campanie promoţională (ce va continua până în anul 2017). Ordinul AMORC “nu este nici sectă, nici organizaţie religioasă”, afirmă responsabilii săi care îl definesc drept o mişcare filozofică şi fraternă preocupată atât de legile şi principiile cosmice, cât şi de cunoaşterea iniţiatică şi tradiţională. El urmăreşte “să-şi ajute membrii în găsirea echilibrului plenar, prin dobândirea unor cunoştinţe şi a unei culturi menite să-i îmbogăţească din punct de vedere spiritual şi să impulsioneze progresul societăţii”. Deviza este: “Cea mai largă toleranţă în cea mai strictă independenţă”. Din punct de vedere religios “orice rosicrucian este un credincios”, care îşi respectă însă propria apartenenţă. Iniţierile sunt în număr de nouă, în cadrul unui ritual simbolic “secret” (sau “discret”). Pentru Iluminaţi este niveluri suplimentare. Este o organizaţie piramidală bine ierarhizată şi structurată geografic (loji, capitlurii, pronaos). În anumite ţări din Africa, AMORC controlează funcţii importante din domeniul public.

Ordinul invită pe fiecare la “susţinerea religiei sale astfel încât aceasta să poată să-şi urmeze misiunea de iluminare”. Cu toate acestea, dubla apartenenţă creştin – rosicrucian apare, din punct de vedere doctrinar, puţin compatibilă. Într-adevăr, pentru AMORC, Iisus, Mare Iniţiat esenian, nu era nici Fiul lui Dumnezeu, nici înviat, nici evreu; Dumnezeu este Energia cosmică universală, iar doctrina reîncarnării şi karmei aduce explicaţia ultimă a scopurilor urmărite. Pe de altă parte eşti invitat ca printr-o “ştiinţă” (gnoză) predată şi primită “în mod confidenţial şi personal”, să ajungi la o “doctrină ascunsă”, transmisă prin tradiţia “Marilor Iniţiaţi”, în timp ce creştinismul reprezintă “mântuirea” dată printr-o Revelaţie oferită fiecărui om, printr-un mesaj deschis tuturor (nu doar iniţiaţilor) şi transmis de Biserică.”113

B) Sectele cu aspecte de introversie iraţionale

113 P.I. David, “Invazia ...”, vol.1, pp.380-414; J. Vernette, op.cit. pp.96-98


50

Dintre toate sectele acestea pot fi considerate cele mai periculoase: Biserica de Scientologie; Soka Gakkai, Bhagwan, Meditaţia transcedentală, Templul popoarelor. Toate ar putea fi date ca “exemplu” dar am ales “Biserica de Scientologie”, ca fiind reprezentativă.

Origine. Ron Hubbard (1911 – 1986), autor de romane de aventuri şi ştiinţifico-fantastice, popular în Statele Unite înainte de al II-lea război mondial, publică în 1950 un best-seller, Dianetica. Ştiinţa modernă a sănătăţii mentale (7 milioane de exemplare până în zilele noastre). În 1954, el fondează în California Scientologia. Este o şcoală de Psihologie ce vizează ameliorarea spirituală a omului, având la bază elemente hinduiste, budiste şi ezoterice. Printr-o metodă nouă, ea urmăreşte eliberarea omului de inconştientul existenţelor sale anterioare, în special de imaginile mentale dureroase “engramele”. Acest tip de psihanaliză poate fi verificat cu ajutorul unui detector de minciuni, “electrometrul”. Ea se bazează pe credinţa în reîncarnare.

Obiectivul este de a-i ajuta pe oameni să devină nişte făpturi “fericite şi împlinite”. Se promite ameliorarea aptitudinii de comunicare şi comportament în mediul social, alinarea suferinţelor şi construirea unei lumi mai bune. Terapeutica mentală propusă de Dianetică se va dezvolta într-o filozofie religioasă aplicată, şi apoi într-o religie (în Franţa primeşte un nume nou: “Biserica Noii Înţelegeri”).

Doctrina. Omul ar fi alcătuit din trei părţi: “thetan” (spiritul), “mentalul” şi corpul fizic. Ajutat de un “consilier spiritual”, în cadrul şedinţelor de “audiţie”, subiectul este “limpezit” (acest concept s-ar putea apropia de boddhi – iluminarea, în budism), atunci când ajunge să-şi golească de conţinut mentalul reactiv. Într-un al doilea stadiu, el trebuie să devină conştient de faptul că partea nemuritoare a fiinţei sale (thetan) trebuie să devină operaţională, cu alte cuvinte să acţioneze asupra materiei, energiei, spaţiului şi timpului. Thetanul operaţional îşi poate părăsi corpul atunci când doreşte, poate îndeplini misiunile ce îi sunt încredinţate în oricare punct al globului sau al spaţiului şi îi poate ajuta pe ceilalţi să se reîncarneze în cele mai bune condiţii. El poate acţiona pe opt dinamici; de aici şi simbolul crucii cu opt ramuri (care nu are


51

semnificaţia crucii creştine): supravieţuirea individuală, cuplul şi copiii, grupul, umanitatea, natura, materia şi energia, spaţiul şi timpul, Entitatea supremă. “Scientologia nu precizează un anumit zeu, ci lasă fiecăruia posibilitatea de a-l descoperi”. Omul este fundamental bun. “Doar prin propriile eforturi el poate intra în legătură directă cu divinitate”. Biserica are propriile sale ceremonii “religioase”: căsătorii, înmormântări, hirotonisiri, cu cărţi de rugăciune şi predici înregistrate ale fondatorului. Însă acest caracter “religios” este viu contestat de către adversarii săi, şi uneori puţin agreat de anumiţi scientologi.

Vii critici. Scientologia este viu criticată de către foşti adepţi (“aservirea celorlalţi din dorinţa de putere”), de către informatori (“sistem de vindecare sau înşelătorie?”), de către gurverne (“metode dăunătoare sănătăţii, reprezentând un pericol serios pentru cei care li se supun”). De aici interdicţia de a desfăşura activităţi temporare în anumite ţări şi mai multe acţiuni judiciare.

Adesea sunt date în vileag aspectele de ordin financiar. Cifrele sunt elocvente. În 1989, nivelurile de la 0 la 4 ale Academiei de Scientologie - începutul parcursului de iniţiere – costau fiecare 16.500 FF, adică, pentru întreg parcursul, peste 70.000 FF. Pentru a supravieţui războiului nuclear este recomandat să se urmeze “cura de purificare”: 13.750 FF, cu 4 ore de saună pe zi timp de 15 zile şi doze de Niacină. Parcursul “St Hill Special Briexing Course” costa aproximativ 90... FF. Responsabilii răspund acestor critici afirmând că tarifele sunt justificate de calitatea excelentă a produsului.

Cu toate acestea, chiar în interiorul mişcării pare să se manifeste, încă din 1983, o reacţie împotriva autoritarismului ce domină în interiorul Bisericii, împotriva metodelor în mod evident criticabile (coerciţie, preţuri excesive).114

În încheierea acestui subcapitol, vom cita pe domnul doctor Septimiu Chelcea: “Cine crede că în judecăţile lui evaluative nu îşi fac lucrarea stereotipurile, se înşeală. La fel se întâmplă şi cu cei care apreciază că aceste reprezentări mintale

114 P.I. David “Sectologie ...” p.103 , J.Vernette, op.cit, pp.98-101


52

abstracte despre grupurile sociale nu conţin un sâmbure de adevăr. În fine, cei ce se încrâncenează să demoleze stereotipurile etnice pozitive, dincolo de faptul că se luptă cu morile de vânt, nu contribuie cu nimic nici la afirmarea identităţii naţionale a românilor şi nici la interesul naţional fundamental: spiritualitatea ortodoxă.”115, şi, spre a întregi, pe C.G.Jung: “Ceva din sufletele noastre nu este individ, ci popor, totalizate, chiar umanizate”116,”disocierea factorilor sociali şi individuali complet se poate găsi numai în cazurile extreme:acela al extazului mistic şi cel al fanatismului intolerant.”90

II.2.3. Sectarul – singuratic şi abătut –

perspectiva psiho-socială După ce am analizat în amănunţime fenomenul sectar în

manifestarea sa socială, adică în ceea ce priveşte secta, ca o comunitate pseudo-socială, în această ultimă parte, chiar dacă cuprinde doar un singur capitol, vom stărui asupra ceea ce este elementul de bază al oricărei societăţi: individul. Deci, vom stabili că sufletul sectarului este bolnav religios, pentru că este supus presiunilor inconştientului, apoi nu vom stărui să răspundem la întrebarea: “Sectarul nevrotic sau paranoic?”, arătând că mecanismele psihice ale adeptului sunt alterate şi, în cele din urmă, pe baza studiilor noastre identificăm şi analizăm două tipuri de adepţi: sectarul extravertit şi cel introvertit.

Sectarul este singuratic şi abătut pentru că, chiar dacă există, aparenţa unei comuniuni cu ceilalţi membri ai familiei sale sau ai sectei, el este singur, părăsind nu numai societatea, ci şi pe Dumnezeu, prin credinţa lui deficitară şi de inspiraţie demonică.

115 Spetimiu Chelcea, “Stereotipurile şi reprezentarea socială a identităţii naţionale”, în rev. Psihologia, nr.5-6, 2000, p.15; A.Mucchelli, “Noua psihologie”, Ed.Stiinţifică, Bucureşti, 1995,p. 108 116 C.G.Jung, “Religie şi psihologie”, `n “C.S.C.”, 20 dec.1993//90s ; E.Vasilescu “Suflet şi viaţă”, Bucureşti, 1993, p.39


53

Dar, mai înainte de a porni analiza noastră, vom defini sectarul sau, mai bine zis, adeptul.

“Adeptul este o persoană care îmbrăţişează o doctrină, se leagă afectiv de un guru şi se îndepărtează treptat de lume”117, “în viaţa civilă el este de profesie pantofar, în cadrul sectei sale însă, poartă investitura de arhanghel, sau este în planul vizibil un mic negustor, însă în mijlocul francmasonilor e o figură întunecată; ziua stă la birou, seara, în cadrul cercului, este reîncarnarea lui Iulius Caesar, failibil ca om, infailibil în exerciţiul funcţiunii.”118

Într-o societate în care normele morale şi religioase sunt cât mai puţin băgate în seamă şi în care individul nu mai este conştient de prezenţa lui Dumnezeu în viaţa sa pentru că nu mai este membru activ al Bisericii, inflaţia psiho-morală se instalează în om şi, supus nevoilor sale, omul încearcă să se regăsească pe sine, uneori prin Biserică, prin intelect sau, mai uşor prin sectă.

II.2.4. Sufletul bolnav religios Că sufletul sectarului este bolnav nu ne putem îndoi, iar

că boala lui este de natură religioasă, este evident, deoarece întreg comportamentul lui îl vădeşte. Boala lui este rezultatul unei credinţe false, unor valori morale greşite, a unei doctrine care nu mai are în centrul ei pe Dumnezeu: Întreit în Persoane, Unul în Fiinţă, ci pe om, natură sau diavol, ca măsuri ale tuturor lucrurilor, nu pe Cuvântul ce-L făcut Trup (In.I.14) pentru mântuirea noastră.

Boala sufletului adeptului se manifestă şi ca o respingere socială deoarece, “orice acţiune socială, gest public sau persoană pune în funcţiune diferite mecanisme valorizatoare, suscită opinii şi atitudini, stimulează nevoia de acţiune, solicită actualizarea sau inventarea unor noi modele de evaluări. Oamenii îşi formează o imagine despre orice fapt sau eveniment întâlnit, interpretează, elaborează teorii. Descifrăm contextul cu ajutorul unui <<aparat>> valorizator pe care-l perfecţionăm cu fiecare experienţă socială. Posedăm, fiecare o <<grilă de lectură>> cu care <<citim>>

117 J.M. Abgrall, “Les mecanique des sectes”, apud C. Garmacea, art.cit.p.40 118 C.G. Jung, “Personalitate şi transfer”, Ed. Teora, Bucureşti, 1997, pp.100-101


54

oamenii, evenimentele, lumea care ne înconjoară. Informaţia care nu vine din realitate este prelucrată şi reacţionăm nu la stimuli obiectivi, ci în funcţie de imaginea noastră despre realitate.119

II.2.5. Individul supus presiunilor inconştientului Despre inconştient, pe care-l asimilăm conceptului de

“personalitate de bază”120, am vorbit în subcapitolele precedente, de aceea vom stărui mai mult asupra presiunilor care le exercită asupra individului.

Cum majoritatea sectelor aparţin într-o măsură, mai mică sau mai mare, curentului protestant şi neoprotestant, putem fi de acord cu următoarea afirmaţie: “protestantismul era şi este încă un mare risc ... şi el continuă să se dezintegreze ca biserică, reuşind prin aceasta să-l golească pe om de toată siguranţa lui spiritual şi de toate mijloacele de apărare împotriva experienţei obiective a acelor forţe care îşi aşteaptă eliberarea în inconştient”121 , de aceea presiunile, identificate de noi într-o oarecare măsură cu cauzele psihologice ale convertirii, sunt:

a) spiritul epocii şi promisiunile; b) nevoile psihologice personale; c) rolul fantasmelor. a) Spiritul epocii şi promisiunile O primă explicaţie o constituie starea actuală a societăţii,

mai ales a celei occidentale şi noile aşteptări ale ei. “Individualismul122 – care s-a dezvoltat începând cu anii

1960 – a ridicat grija pentru sine şi dorinţa de a dezvolta potenţialul interior la rangul de nevoie prioritară. Individul capătă

119 A. Neculau, “Ce sunt reprezentările sociale?” , în rev.”Ps” 5-6/2000 p.3 120 Dicţionar de sociologie p.163 121 C.G. Jung, “Imaginea omului şi imaginea lui Dumnezeu”, Ed. Teora, Bucureşti, 1997, p.57 122 C. Garmacea, “De ce devenim adepţii unei secte?”, în rev. “Ps.”, nr.6, 1997, p.40


55

potenţialul şi libertatea de a se “construi” pe sine, însă cu preţul de a-şi purta singur de grijă, un serios motiv de angoasă”.

Prăbuşirea marilor idealuri (visul comunismului, mitul raţiunii moştenit de la filozofia clasică)123 a avut drept rezultat deplasarea căutării unui sens dinspre lumea reală spre cea transcendentă. De aici resuscitarea nevoii de a crede şi aplecarea spre “spiritualitate”. Această căutare spirituală se înscrie adesea în contururile nebuloase ale mişcării New Age.124

În acest context, civilizaţia occidentală fiind asimilată unui cadru material şi cultural fără suflet, căutarea spirituală şi filozofică se orientează spre lumea Orientului.125

Mitul progresului este depăşit; a apărut dezamăgirea faţă de limitele ştiinţei, care a dat greş în misiunea sa – fericire şi sănătate pentru toţi. Cu toate acestea este revendicat mai mult ca oricând dreptul la sănătate; incurabilul nu mai este tolerat. Atunci când medicina se dovedeşte neputincioasă, oamenii se reîntorc la rugăciune şi spiritualitate.

Contextul acesta de dezamăgire, sentimentul unei lumi rele, generează nevoia de “refugiul în miraculos”.126

Ceea ce am enunţat mai sus a fost o parte din ceea ce reprezintă “spiritul epocii” moderne, secularizate şi îndepărtate de orice spiritualitate sau, mai bine zis de Dumnezeu.

În acest sens, după cum arată A. Woodraw, secta îşi asumă riscuri ce pot destabiliza structuri întregi sociale, politice şi economice prin dorinţa de putere personală, de bogăţie şi de dominaţie politică.127 Acestei triple tentaţii ce anihilează pe om nu se poate răspunde decât cu modelul smereniei şi jertfei lui Hristos care a învins pe ispititor în pustiu. În caz contrar secta şi mai ales întemeietorul ei ajunge la excese de megalomanie incredibile, lăsându-se „divinizat” de supuşii săi, autointitulându-se „Mesia”, „Dumnezeu”, „Duhul Sfânt”, „al treilea Adam”, „reîncarnarea lui

123 Ibidem 124 detalii la P.I.David, “Invazia ....” vol.1, p.381 şi urm. 125 J. Vernette, op.cit., p.71 şi urm;L. Tănase,”Sectarismul religios”,”GB”1-4/96,p.68. 126 C. Garmacea, art.cit., p.40 127 Alain Woodrow, Les nouvelles sects, Seuil, Paris, 1977, p. 124


56

Hristos”, aşa cum se prezintă indivizi precum: Moon, David Berg, Francisc Maitreya şi alţii.

Promisiunile pe care secta le face “victimei” sunt în concordanţă deplină cu nevoile personale ale individului şi opuse spiritului epocii.

Sectele, care exploatează tocmai aceste aşteptări, pot să aducă un răspuns pe măsură. Toate promit o legătură socială securizantă, promit să se ocupe de agasanţii care reuşesc să îşi organizeze viaţa. Ele mizează pe nevoia de a râde, atât de puternică astăzi, pretinzând că ar avea soluţii pentru maladiile cele mai grave şi ştiu să satisfacă această căutare religioasă printr-un amestec abil de doctrine, de ideologii – de inspiraţie New Age şi la îndemâna tuturor – care îi înglobează pe Buddha şi pe Iisus, “spiritualitate” şi “ştiinţă”, ecologie şi credinţă, medicina alternativă şi S.F. Succesul pe care îl cunoaşte în Occident biserica Scientologică se datorează, fără îndoială, faptului că pretinde că ar deţine atât adevărul religios, cât şi pe cel ştiinţific.128 Omul este asaltat de promisiuni de sănătate şi fericire, chiar dacă acum nu pot fi materializate, dar în curând vor fi, când Hristos (sau altcineva) va nimici lumea şi numai adepţii sectei vor supravieţui pentru a locui într-un rai de 1000 de ani.129 Promisiunea sectei nu este altceva decât, la prima vedere, o reţetă uşoară pentru obţinerea unei fericiri veşnice şi imediate.

b) Nevoile psihologice personale Singurătatea, lipsa unui ideal, nevoia de certitudini, de

miraculos, de afecţiune, sentimentul de culpabilitate – acestea sunt elementele care pot fi regăsite, măcar în parte, la adepţii sectelor, fiind asociate cu dorinţa de a se vindeca de aceste nelinişti fără a fi obligaţi să se autoanalizeze. Prin substitutele afective pe care le procură, secta apare ca un refugiu în faţa singurătăţii şi a lipsei de

128 C. Garmacea, art.cit., p.41 129 P.I. David, “Calauza....” p.381 şi urm.; “Invazia ....” vol.1 pp.137-138; 164-165; 140, 223


57

afecţiune. Datorită credinţei oferite de guru, “ pana de ideal”130 poate fi depăşită şi nevoia de certitudini este satisfăcută.

Considerându-l pe adept “ales” secta îi permite să îşi refacă imaginea, să se valorizeze, să refuleze problemele anterioare. Chiar dacă “îndrumătorii spirituali” nu ezită să culpabilizeze discipolul care nu dovedeşte că este la înălţimea rolului de “ales”, acesta din urmă poate împărţi această formă de culpabilitate cu alţi membri ai sectei aflaţi în aceeaşi situaţie. Ea taie mai întotdeauna, legăturile sociale.

În al doilea rând, conducătorii sectei sunt tentaţi de puterea economică şi financiară, membrii sectei devenind sclavi pur şi simplu în corporaţiile maeştrilor spirituali proprii sau fiind nevoiţi să ofere întreaga proprietate sectei care de mult ori recurge la eliminarea fizică a unor membrii mai înstăriţi pentru a intra deplin în posesia bunurilor acestora. Situaţii ca acestea se petrec în Biserica scientologică, în secta Copiilor Domnului, Asociaţia internaţională pentru conştiinţa lui Krishna (AICK), Ordinul Templului Solar etc. De asemenea, sectele neoprotestante în general, deşi aparent propun scopuri religios-morale, în realitate ele au în vedere planuri economice şi succes în afaceri după logica „etici protestante” şi în spiritul liberalismului anglo-saxon care proclamă respectul şi teama de Dumnezeu nu din raţiuni teologico-spirituale ci utilitariste, întrucât „Providenţa recompensează pe cei ce slujesc pe Dumnezeu prin binecuvântări materiale aici pe pământ”131. Această atitudine întemeiată pe spiritul juridic al Vechiului Testament este la antipozii teologiei iubirii, a Fericirilor şi a spiritului Evangheliei.

Analiza motivaţiilor “existenţiale” ale adepţilor sectelor arată că aceştia se lovesc de aceeaşi problemă ca toţi oamenii: ce trebuie să fac, cum trebuie să mă împac cu ceea ce sunt, unde este adevărul, cum să trăiesc în perspectiva morţii?

Dorinţa de a crede, nevoia de certitudini, de afecţiune se regăsesc, de asemenea la majoritatea oamenilor. Setea de spiritualitate poate fi satisfăcută şi de religiile tradiţionale, de

130 J.M. Abgrall, op.cit aprod C. Garmacea, art.cit. p.40 131 Alain Woodrow, op.cit., p. 141


58

filozofiile orientale etc. Cum se explică atunci “soluţia” refugiului în sectă? Ceea ce o determină este o asociere de motive convergente. Dar se poate remarca şi faptul că întrebările existenţiale ale acestor oameni, nevoia lor de a crede, de a se sprijini pe certitudini are la ei un caracter absolut, care face ca numai răspunsuri radicale, indiscutabile să îi satisfacă. Cum au ajuns la această soluţie? Pentru unii, declicul l-a constituit întâlnirea cu un mesaj “plin de sens”, “salvator”; în cazul altora, munca de convingere răbdătoare a unui guru i-a condus treptat spre înscrierea în sectă. Această angajare este însă întotdeauna rezultatul unei istorii personale, singulare, pe care numai principalul interesat este în măsură să o descopere. Dar numai după ce a părăsit secta, în momentul în care poate începe să gândească singur.

Adeptului, al cărui dumnezeu personal moare doreşte să fie un Zeu, pentru că Zeul lui a murit şi, de acum, va fi o “jertfă a inflaţiei divine”.132 Dar nevroza îl împiedică să devină zeu fără ajutorul altui “zeu”; devenit zeu în aceeaşi situaţie. Astfel face din cel ce l-a convertit zeul lui şi când va deveni suficient de puternic îl va nega pe el spre a putea “străluci”.

c) Rolul fantasmelor Examinarea activităţii inconştiente a adepţilor sectelor a

scos adesea la iveală fantasme infantile, cum ar fi: căutarea tatălui protector sau a afecţiunii materne necondiţionate sau fantasma paradisului pierdut, născută din nostalgia primei copilării.

Ceea ce frapează în majoritatea cazurilor este imaturitatea credinţelor adeptului: deşi pretinde că este obsedat de căutare, ceea ce vrea de fapt este tocmai să fie scutit de efortul acesteia, să i se ofere răspunsuri imediate. Membrul unei secte nutreşte fantasma unei legături totale, care îl determină să abdice de la orice responsabilitate faţă de sine însuşi – de fapt, să se sinucidă din punct de vedere psihic, pentru a se supune unui guru sau grup. Ascultând un îndrumător puternic, discipolul îşi găseşte un

132 C.G. Jung, “Imagine ....” p.84


59

supraeu, o lege cu ajutorul căreia se poate orienta, care îi arată ce este permis sau nu.133

Descoperirea în rândul membrilor unor secte ca Soka Gakkai, Biserica Scientologică, Rael134 , a unor indivizi instruiţi şi bine integraţi în societate (cadre de conducere, medici) poate surprinde. O persoană nu se rezumă însă la funcţia sa socială: un individ cu un statut social foarte înalt poate, în acelaşi timp, să resimtă o acută singurătate interioară sau să fie chinuit de sentimentul de vinovăţie. Un şef de întreprindere poate să se plictisească de rolul său social şi să devină avid de spiritualitate. În pofida poziţiei sale prestigioase, el poate fi obsedat de fantasme ale copilăriei, care îl vor determina să îşi asume rolul de un copil în faţa liderului.

“Trebuie totuşi precizat că aceleaşi fantasme alimentează şi viaţa psihică a unor indivizi care nu devin neapărat membrii unei secte”135 , ci se difuzează în politică, viaţa socială, apar în bisericile “tradiţionale” dorind o afirmare fără precedent, dorindu-se a fi “raison d’être” a acelei comunităţi.

Cea mai bună concluzie o avem scrisă de Pr. Prof. T. Bodogae: “Cred că fenomenul cel mai caracteristic, trăsătura care defineşte în chipul cel mai fericit structura sufletească a sectarului este exaltarea propriei lui vrednicii, credinţa că numai el are dreptate, oricât balanţa argumentelor s-ar părea că se pleacă în cealaltă parte. Şi reversul acestui simţământ – chiar dacă nu-i mărturisit – nu poate fi decât ceva care se apropie de dispreţ a ceea ce s-ar numi voia altuia. Aceasta pentru că ambele profiluri spirituale nu sunt decât închistarea mândriei, mama tuturor relelor. În definitiv parcă ai fi aplecat să-i treci cu vederea sectarului orice şchiopătare de logică, orice incoerenţă în idei şi în viaţă, dar atunci când îl vezi că, deşi se clatină în siguranţa de a avea sau nu dreptate, totuşi se cramponează după himere, recurgând la argumente ad hominum sau la invective răutăcioase.”136

133 C.Garmacea, art.cit, p.41 134 J.Vernette, op.cit., pp.87, 98, 106 135 C.Garmacea, art.cit., p.41 136 T. Bodogae, “Psihologie sectară”, în “R.T.”10/38, f.p.


60

II.2.6. Sectarul: nevrotic sau paranoic? Înainte de a trece la analiza întrebării şi de a încerca a da

un răspuns, trebuie să stabilim ce se înţelege prin nevroză şi prin paranoia.

Nevroza este “tulburarea mintală care nu atinge funcţiile esenţiale ale personalităţii şi de care persoana este conştientă în parte. Cel ce suferă de nevroză este neliniştit, abătut, nesigur în statutul său social, agresiv faţă de alţii, are insomnii, este exagerat. Se consideră eforturile sale inconştiente sunt tensionate intens şi stau la baza oboselii. Nevroza poate fi considerată starea psihologică întreţinută de o dramă interioară latentă şi poate evolua spre psihoză.”137

Paranoia sau “delirul cronic sistematizat nehalucinator în care bolnavul se caracterizează printr-un orgoliu excesiv, determinat de o hipervalorizare a Eului, de un exces nejustificat al stimei de sine, prin neîncredere în oameni, suspiciune, falsitatea judecăţilor şi tendinţa de a persevera în propriile convingeri chiar dacă sunt greşite. Este o psihoză care se manifestă predominant în domeniul cognitiv.”138

Pentru a stabili nevroza şi /sau paranoia sectarului este necesar a-i face un portret psihologic. Iată caracteristicile:

a) personalitatea subminată; b) maleabilitatea psihică; c) complexe psihice extrapolate; ce pot fi doar generale, pentru că adeptul, trecând de la

nevroză spre psihoză - paranoia – “denumire dată psihozelor sistematizate progresiv, caracterizate prin deliruri halucinatorii, de grandoare, de gelozie, erotice, mistice, ipohondrice.”139 Lanţul elementelor bolii sufletului adeptului este: - credulitatea – nepăsarea faţă de valorile Bisericii – nevroza – paranoia – psihoza generalizată. Rezultatul concret al renunţării la Sfintele Taine,

137 “Dicţionar de psihologie”, pp.478-479 138 Ibidem, p.505 139 Ibidem


61

adică la harul Sfântului Duh, şi a binefacerilor ce decurg din primirea lor: virtuţile, aici pe pământ, şi Împărăţia Cerurilor.

a) Personalitatea subminată Termenul de “personalitate” se referă la disponibilităţile

generale şi caracteristice pe care le exprimă o persoană faţă de altele şi care conturează identitatea ei specifică.140 În general, majoritatea psihologilor consideră că personalitatea se referă la caracteristicile non-cognitive centrându-se pe caracteristicile emotive şi non-emotive, pe structurile semnificative ale comportamentelor şi pe activitatea voinţei, deoarece “voinţa este un fenomen psihologic care îşi datorează existenţa culturii şi educaţiei morale. Ea lipseşte în bună măsură din mentalitatea primitivă.”141

În esenţă, se consideră că, pe de o parte, personalitatea se organizează şi se dezvoltă în perioadele de creştere, iar pe de altă parte în acele perioade se constituie o serie de caracteristici stabile care o individualizează mai expresiv prin reacţii comportamentale – de aici refuzul majorităţii sectelor de a boteza copiii, deoarece astfel ei ar scăpa oarecum modalităţilor de subminare mentală.

Definiţiile elaborate de psihologii abisali consideră personalitatea ca subminată, când modelul abisal psihic este izolat, când, de fapt, el este organizat pe verticală, la bază având instanţa inconştientului (subconştientului), care a condensat forme de energie şi experienţă seculară umana. Adeptul este supus presiunilor personalităţii de bază, după care urmează zonele medii ale Eului, cu funcţii de organizare a existenţei curente. Această instanţă, sub presiunea crescândă a sectei, este mereu inundată, pe de o parte de impulsurile energetice ale inconştientului, pe de altă parte, de produsele zonelor de filtrare critică ale supraeului (care constituie instanţa de implicaţie curentă în viaţa şi în solicitările şi în pragurile de incitaţie, toleranţă şi restricţii sociale şi morale). Educaţia greşită constituie una din forţele psihicului bolnav de a se impune, cu indiferent ce formă s-ar prezenta acestea.

140 Ibidem, p.517 141 CG. Jung, “Tipuri...”, p.521


62

Teoria arhetipurilor conturate de C.G. Jung142 a creat psihologiei abisale forme de continuitate privind adoptarea prezentă cu adoptarea ancestrală umană, iar teoria individualistă a lui A. Adler143 a implicat în psihicul uman setea de dominare a mediului, prin dorinţa de cucerire a acestuia şi de putere, mereu agresată de ofensivele mediului.

Spre a ne putea da seama de subminarea personalităţii adeptului, cităm următorul text: “Discipolul este continuu invitat să verifice noua psihologie prin propria experienţă. Nimic nu este nevoie să fie acceptat pe baza credinţei... Şi se spune doar atât: “Încearcă şi vezi dacă merge” iar mentalitatea accidentelor este evident sedusă de acest fel de religie.”144

b) Maleabilitatea psihică Maleabilitatea psihică, manifestată intens, mai pregnant,

prin instabilitate emoţională şi manifestarea nevrotică. Este bine surprinsă în următorul citat: “Cu un cuvânt nu stai faţă în faţă cu nedestoinicia în discuţii sau cu simplitatea unei ţărănci ce nu se putea încumeta la vorbă cu cei cu carte, ci cu unul şi acelaşi sentiment de dispreţ, care sfârşeşte ultimele fraze cu spuma mâniei la gură sau cu urcarea sângelui la tâmple. De altfel e şi natural să fie aşa din moment ce sectarul a pus între el şi “ceilalţi” (nesectarii) un zid de despărţire. Ai ajuns pentru el străin, abia-ţi dă bună ziua, iar greşeşti de-i aprobi vreo opinie sau îl ameninţi, face pe eroul sau pe martirul.”145

Maleabilitatea emoţională a adeptului se accentuează “atunci când refularea respinge atât cât poate ea fantasmele primare în afara conştiinţei, derivatele vor fi tratate prin toate mecanismele de apărare care însoţesc refularea, cu scopul ca obiectul intern (falsa credinţă, erezia) să fie protejat şi astfel, se

142 E.Rondimsco, “De la Sigmund Freud la Jaques Lacan”, p.170; C. Clemen”Die Anwendung der Psycoanalyse auf Mytologie und Religiousgeschichte”, Leipzig, 1928, p.41 143 Ibidem, p.161 144 S. Rose, “Ortodoxia şi religia viitorului”, p.47 145 T. Bodogae, “Psihologia sectei”, în “R.T.” 5-6/30, f.p.


63

face ca Eul să sufere de pe urma violenţei fantasmei de descărcare impulsională activă sub forma echivalentelor simbolice.”146

Psihicul este cu atât mai maleabil cu cât sincretismul religios este mai particular şi pretinde că “îl apropie pe om de Dumnezeu, însă folosind metode şi tehnici meditaţie care nu au nimic de a face cu modul de viaţă creştin.”147 . În aceste cazuri “libertatea de cercetare a spiritului dispare”148, organul intelectual de apercepţie, format şi determinat de suma şi de natura ideilor ce conferă teoria obsedantă, nu mai vede lumea în obiectivitatea ei, modifică lucrurile şi fenomenele după cuprinsul său psihic şi le asimilează cu substanţa dogmei. Încotro se întoarce, el nu dă de lumea cognitivă, cognoscibilă pur obiectiv, ci de o lume a sa proprie, peste care s-a aruncat vălul maleabilităţii psiho-emoţionale. Captiv al propriilor sale gânduri el pare condamnat veşnic a se contempla pe sine însuşi în proiecţia în afară a lumii sale interioare, pe care o plimbă pretutindeni şi o găseşte totdeauna între sine şi natura exterioară.149

c) Complexele psihice extrapolate Complexul se referă la sisteme de asociaţie şi de legătură

între concepte şi relaţiile lor de integrare; este un fel de ecvaţie personală a dramatismului de fond al personalităţii şi o strategie sau un algoritm comportamental.

Complexele psihice extrapolate sunt legate de ideea energiei psihice potenţiale ce alimentează unele programe structurale psihice şi creează un fel de amprentă psihică personală a adeptului, deoarece energia psihică este specifică fiecărei persoane în mod diferenţial. Prin trăiri, mai ales prin cele tensionate de aspiraţii de mărire, dorinţele de “spiritualizare” facilă se consumă o mare cantitate de energie psihică. “Energia psihică ce nu poate fi stocată, după Alexander “Ea se elimină în altă parte.”150

146 “Preconştientul”, p.100 147 C. Cutanu, “Impactul sectelor orientale asupra lumii creştine”, în rev. “Teologica” (III), nr.3-4, 1999, Arad, p.115 148 J. Găvărescu, “Există acţiuni dezinteresate?”, Iaşi, 1891, p.5 149 Ibidem 150 “Dicţionar de psihologie”, p.163


64

Sectarul “începe şi se izolează - asta însemnează sectă - până la a socoti virtute să nu mai aibă de a face decât cu <<fraţi>> de ai lui. Tot aici stă răspunsul de ce sectarul nu poate aproba nici o valoare în afară de cercul lui strâmt de judecată. De aceea şi să vrei de multe ori să stai la discuţie cu ei, ţi-o interpretează imediat pe dos. El ştie lumea lui cuprinsă între zidurile chinezeşti ale casei lor de predici sau ale prejudecăţii şi altceva nimic.”151

Dar acestea sunt principalele complexe: de inferioritate şi de superioritate, secta oferindu-i primului tip de complex sentimentul siguranţei şi pluralităţii, iar celui de al doilea impresia divinizării personale – aceştia din urmă devenind întotdeauna conducătorii sectei sau unii dintre lideri, întemeietori de secte sau dizidenţe sectare. Credinţa lor falsă extrapolată de complexe este că “Dumnezeu şi-a ales doar pe <<fraţii>> lui şi până când se va îndura să mai cheme între ei şi dintre creştini, până atunci aceştia sunt doar <<păgâni şi vameşi>>. Mesianismul pe care-l exaltă, excluzând că ar putea greşi sau că şi între alţii mai există mântuire – iată ceea ce este mai condamnabil din tot ce crede şi ce face un sectant.”152

“Încheind, vom spune că în afară de însuşirile sufletului

sectar: viclenie, bigotism, incoerenţă etc şi pe deasupra lor, autoexaltarea virtuţilor proprii este prima şi cea mai tipică slăbiciune sectară. Mândria aceasta este principiul dezbinării însăşi şi ea produce răutatea. Contra ei un singur remediu este – când suntem pe plan de sinceritate - : iubirea. Prin iubire Hristos ne-a unit pe toţi sub acelaşi sceptru, căci El venise tocmai <<ca toţi să fie una>> (In.XVII.21).”153

151 T. Bodogae, “Psihologia sectei”, “R.T.” 5-6/30 f.p.;S. Cândea,”Psihologia conversiunii”,”R.T.”5-6/30f.p. 152 Ibidem 153 Idem, “Psihologia sectei”, “R.T.” 10/38 f.p.


65

II.2.7. Alterarea mecanismelor psihice la individul sectar

Mecanismele psihice sau fenomenele psihice154 sunt, în

genere, următoarele: gândirea, afectivitate, voinţa. Ele sunt denumiri generice pentru întregi “pachete” care aparţin activităţii psihice.

În această parte a cercetării noastre ne vom ocupa de studierea activităţii psihice şi alterarea ei în mintea şi acţiunile adeptului.

Aşadar vom începe cu activităţile cognitive (raţionale): Senzaţia este procesul psihic prin intermediul căruia se

reflectă însuşirile simple şi separate ale durerilor în timpul acţiunii acestora asupra organelor de simţ. Reflectarea este simplă, “nemijlocită şi directă”155, de aceea senzaţiile sunt elementele fundamentale ale oricărui proces de cunoaştere, existând trei categorii de stimuli ce provoacă senzaţiile: fizici, fiziologici, psihici, discriminarea (acuitatea), identificarea (recunoaşterea), evaluarea.156

În cele ce urmează, vom defini fiecare aspect şi îl vom compara cu cele observate în comportamentul sectarilor.

Impresionabilitatea priveşte sensibilitatea şi este cuprinsă între două praguri absolut: minimal şi maximal.

În psihicul adeptului, impresionabilitatea depăşeşte cu mult în sensibilitate pe cea a omului normal, el (adeptul) fiind foarte impresionabil şi influenţabil în acelaşi timp.

“Discriminarea se referă la însuşirea de a diferenţia modificarea de intensitate a stimulilor”157, în comportamentul sectar observându-se o intensă discriminare, spre exemplu: ei sunt cei mai buni, predestinaţi la mântuire etc., pe când ceilalţi sunt fii ai diavolului, predestinaţi iadului.

154 David P.I., Diac. Dr. Prof. – “Calauza ...”, p.114 şi urm. 155 “Dicţionar de psihologie”, p.634 156 Ibidem, p.635 157 Ibidem


66

Identificarea şi evaluarea sunt capacităţile de a recunoaşte şi a realiza implicit comparaţii, fapte, care în comportamentul sectar sunt foarte mult dezechilibrate.

Percepţiile sunt “procesele de cunoaştere active implicate în adaptarea curentă, prin care se reflectă obiecte, fenomene, fiinţe şi persoane în poziţiile, mişcările şi totalitatea însuşirilor lor”158, la secte sunt reduse şi înăbuşite de practici oculte, “viziuni, delir, extaz provocat.”159

Gândirea “exprimă actul de reflectare mijlocită, complexă, abstractizată a realităţii ce operează cu simboluri, cu legături logice şi este specifică omului”160, unul din aspectele fundamentale ale gândirii este prospectarea viitorului, aspect care este foarte denaturat şi dezorganizat la secte, făcându-se calculări şi recalculări ale mileniului (a se vedea Martorii lui Iehova), “gândirea comandată şi canalizată până la concepţia fatalistă a reîncarnării şi la sinucidere.”161

Memoria este “coloana vertebrală a personalităţii, fiind implicată în conturarea identităţii”162 la secte tocmai acest mecanism psihic fiind foarte alterat şi manipulat, obţinându-se o identitate subminată, manipulată de către liderii sectei.

Imaginaţia este un “proces psihic de creare de imagini noi 1n plan mental, formă de proiectare mintală, act de creaţie”163, distingându-se două forme: imaginaţia creatoare şi imaginaţie reproductivă; la sectari imaginaţia reproductivă luând amploare, ajungându-se la “delirul de imaginaţie”164, ca o fabulaţie explozivă şi excentrică, şi adesea megalomanică: predestinaţia, fenomenele apocaliptice, glosolalia etc.

Atenţia – “formă a autoreglajului psihic ce exprimă orientarea şi concentrarea activităţii psihice în mod selectiv asupra

158 David P.I., Diac.Dr.Prof. – “Invazia sectelor”, p.435 159 “Dicţionar de psihologie”, p.636 160 Ibidem p.317 161 David P.I., Diac.Dr.Prof. – “Invazia sectelor”, p.436 162 “Dicţionar de psihologie”, p.439 163 Ibidem, p.352 164 Ibidem, p.353


67

unui obiect sau fenomen, nu este proces psihic”165 – este deformată în sectă şi este caracterizată prin tendinţe de dispariţie a oricărei forme de activitate, putând fi involuntară sau voluntară, producând stări confuzionale grave, (a se vedea concepţia sectelor asupra mântuirii, mai ales a neimportanţei faptelor bune, deci a importanţei inactivităţii).

Procesele afective sunt mult mai complexe şi mai greu de studiat, fără o abordare cât mai directă a mediului sectar, de aceea ne vom opri în a sublinia doar câteva aspecte mai importante şi mai uşor de analizat.

Afectivitatea se exprimă ca “trăire diferenţială, stare faţă de situaţii, evenimente, persoane etc.”166 În orice stadiu al timpului, fiind implicate şi cele din trecut, din prezent şi din viitor (probabil). Stările afective sunt strâns legate de temperament, fiecare individ fiind un unicat, trăieşte unic afectiv un moment dat în viaţa tuturor indivizilor, de aceea “afectivitatea este un fel de musculatură a activităţii psihice curente”167. Secta cultivă o afectivitate bolnăvicioasă faţă de lider, comunitatea sectară şi emoţiile şi afectele sunt transformate în pasiuni devoratoare, în care totul se reduce pur şi simplu la ură, ca fenomen afectiv pasiv legat de majoritatea formelor de patologizare psihică.

Afectivitatea adeptului este canalizată spre fanatism, prozelitism, cultul crimei, prostituţie şi chiar pornografie.

Voinţa este “activitate, proces şi trăsătură psihică specifică omului şi cuprinde o mare complexitate de procese psihice, o antrenare intelectuală şi acţionează în jurul unui scop”168. Factorii volitivi din psihicul sectar sunt tot la fel de greu de studiat ca şi cei afectivi, noi limitându-ne la a-i expune şi arăta într-o oarecare măsură cum interacţionează şi funcţionează.

Astfel, factorii voluţionali sunt: deprinderile, aptitudinile şi interesele.

165 Ibidem, p.88 166 Ibidem, p.53 167 Ibidem, p.54 168 Ibidem, p.125


68

1. Deprinderile sunt “secvenţe de acţiune sau activităţi care devin prin exerciţiu o componentă automatizată”169. În cadrul sectelor deprinderile sunt cultivate îndeosebi copiilor, care în curând vor ajunge principalii prozeliţi ai sectei, fanatici şi chiar marionete în mâinile conducătorilor sectei, dorindu-se crearea unei rase de sectari religioşi, obedientă şi incapabilă de acte volitive proprii, ajungându-se la o standardizare şi la o limitare a omului, transformările posibile ale procesului dinamic care este deprinderea fiind pur şi simplu înăbuşite.

2. Aptitudinile sunt “un complex de însuşiri relativ stabile ale personalităţii, care condiţionează realizarea cu succes a diferitelor feluri de activităţi”170. Cu toate că sunt oarecum date de codul genetic, aptitudinile se pot “modela” printr-o anumită educaţie, mai ales în copilărie, sectele folosindu-se de aptitudinile membrilor lor în mai toate activităţile şi, mai nou, prin manipulare genetică.

3. Interesele sunt “stimuli interni motivaţionali, care exprimă orientarea activă, relativ stabilă a personalităţii umane spre anumite domenii de activitate, obiecte, persoane”171, fiind strâns legate de aptitudini, pe care le dirijează şi canalizează. Interesele liderilor sectelor şi ale sectei în genere, sunt mai mereu incompatibile cu cele personale (individuale) şi dăunătoare individului, prin însăşi faptul că totul se generalizează şi se încearcă, cum am mai spus, standardizarea, limitarea şi depersonalizarea omului.

În acest context încheiem acest subcapitol al studiului cu următoarele cuvinte: “Crezând în frică, practicând fanatismul şi obscurantismul, sectarii, grupările religioase, mişcările spiritiste, comunităţile ancestrale şi proxenetiste, violente şi revanşante sunt în permanent război cu ei înşişi şi cu lumea ... nu se poate vorbi de o psihologie sectară, ci de o psihoză.”172

169 Ibidem, p. 220 170 Ibidem, p. 75 171 Ibidem, p. 378 172 David P.I., Diac. Dr. Prof. – “Invazia sectelor”, p. 446


69

II.2.8. Tipuri psihologice Faţă de tipologia sociologică, tipologia în psihologie

aparţine ramurilor psihologiei personalităţii şi celei diferenţiale173, ce clasifică oamenii în categorii cu trăsături relativ – asemănătoare, folosind optica bio-naturistă de clasificare. Se bazează pe observaţia că personalitatea umană se structurează în jurul unor caracteristici dominante sau centrale, organizate în formula genetică, dar influenţată şi de factorii peristaltici (de mediu).

Există foarte multe clasificări tipologice174, dar noi am ales criteriile utilizate de C. G. Jung175, care se bucură de o atenţie deosebită, ca instrumente de tipizare: temperament extrovertit şi introvertit. Este vorba de o tipologie ce are la bază atitudinile generale ale persoanei umane. Jung consideră că introvertitul este dificil de înţeles şi că are o natură impenetrabilă, pe când extrovertitul este sociabil exteriorizat, activ, debordant, uşor abordabil în orice împrejurare, absorbit de probleme, obiecte, persoane, situaţii176. Există grade de introversie şi extroversie în funcţie de caracterul şi mediul psiho-social şi religios.

Urmând linia tipologiei lui Jung, am clasificat şi noi temperamentul individului sectar astfel:

a) sectarul extravertit; b) sectarul introvertit; încercând să urmăm o “linie” de analiză cu exemplificarea

cât mai concludentă, încercând astfel să nu ne abatem de la realitatea obiectivă şi să reuşim a fi folositori în demersul nostru de cunoaştere a fenomenului sectar prin cunoaşterea modelelor de bază ale sectei: membrii săi.

a) Sectarul extravertit177

173 “Dicţionar de psihologie”, p. 697 174 “Dicţionar de psihologie”, ed. Babel, Bucureşti, 1997, sunt amintite peste 60 de clasificări tipologice 175 “Tipuri psihologice”, ed. Humanitas, Bucureşti, 1997 176 Ibidem, pp. 358-440 177 Analiza realizată pe baza studiilor lui C.G. Jung în “Tipuri psihologice” pentru partea psihologică şi ale părintelui profesor P.I. David pentru partea socio-istorică, ca de altfel şi în analiza sectarului introvertit.


70

Despre sectarul extravertit se poate afirma: imprevizibil şi indecis în atitudine, înclinare către dispoziţie capricioasă, agitaţie, nemulţumire şi criticism, judecă orice şi pe toate la un loc în mod depreciator şi este întotdeauna mulţumit de sine. Deşi judecata îi este falsă, iar proiectele îi eşuează, are nemăsurată încredere în ele. El are o formulă precisă pentru tot ce i se întâmplă: fie că lucrurl nu este adevărat, fie că este cunoscut de prea multă vreme. Îi place să administreze, iar în sectă este foarte util, dăruindu-se cu toate forţele ei, căreia îşi înfăţişează ca înzestrat cu încredere în sine şi perseverenţă, fiind dispus să-şi admire cutezanţa ideilor eretice. Descoperă repede dorinţele şi opiniile celorlalţi178, urmându-şi ideile până la “moartea” spirituală a celor din jur.

Modelul descris mai sus este destul de răspândit printre adepţii sectelor, dar un exemplu cu adevărat grăitor este Rudolf Steiner, “secretarul general al secţiei germane a societăţii teozofice, se separă cu totul de Annie Bessant. Pentru a se răzbuna, aceasta, luând ca pretext faptul că Steiner, născut la Kraljevic, aparţinea unei familii catolice, l-a acuzat că este iezuit. Desigur o acuzaţie gratuită, deoarece se ştia în mod precis că Steiner făcea parte din societatea teozofică de aproximativ cincisprezece ani. O altă acuzaţie care i s-a adus a fost aceea că practică magia neagră cu mijloace neospiritiste. În realitate, Annie Bessant vedea în faţa ei un adversar de credinţă catolică, pe care nu-l putea înfrânge, decât denunţându-l ca iezuit. R. Steiner a studiat Scoala Tehnică Superioară din Viena. A cercetat literatura lui Schiller şi lucrările lui Göethe, cu tainele lor. Si-a luat doctoratul în filozofie (Rostock, 1891), ca apoi să urmeze medicina (în special anatomia omului), îmbrăţişând evoluţionismul şi chiar medicina veterinară (acceptând creaţia în sensul generaţiei spontane)... Nu a avut urmaşi, dar cu a doua soţie, Marie von Sivers, a organizat, cum vom vedea, şcoala Waldorf ... El, însă creează un drum nou în teozofie, căruia îi dă numele de antropozofie [...]. R. Steiner este considerat reformatorul spiritismului, nicidecum al creştinismului, care, prin lucrările sale – mai ales “Teze antropozofice”, 1925 – pune bazele unei teorii fondate pe un ansamblu eclectic de idei religioase

178 C.G. Jung, “Tipuri....”, pp. 174-177


71

metafizice şi de vechi practici pseudo-mistice... R. Steiner “corectează” greşelile înaintaşilor şi “reface” doctrina teozofică, dându-i chipul cel dintâi prin antropozofie, evident prin mulţimea ereziilor, socotindu-le “necesităţi şi încercări” omeneşti pentru a ajunge la înţelepciunea divină.”179

b) Sectarul introvertit Despre caracterul adeptului introvertit s-ar putea enunţa

următoarele: plăcerile sale nu se schimbă de la oră la oră, iubirea sa de plăcere este de natură genuina, necăutând plăcerea din simplă agitaţie. Plăcerea cea mai mare a lui este să controleze din umbră pe ceilalţi membri ai sectei, cu greu lăsându-se “împins în faţă”. Modul cel mai facil de a controla pe lungă durată sunt interpretările şi traducerile unor cărţi importante, tendenţios, după liberul cuget al lui. El nu posedă siguranţă de sine şi nu are încredere în nici un adevăr, chiar de este verificat de el personal. Se arată a fi un timid şi retras, dar obsesiile sale de conducere sunt foarte mari.180 Are o frică mare de autoritate.

Exemplul elocvent de sectar introvertit îl găsim chiar printre unul dintre conaţionalii noştri Dimitrie Cornilescu. A fost “cântăreţ la biserica Cuibul cu Barză (Sfântul Stefan) din Bucureşti unde era preot Teodor Popescu, este influenţat de Raluca Calimachi şi, pentru a nu fi încorporat în armată, intră pe neaşteptate în monahism, stabilindu-se nu la mănăstirea de metanie, ci la moşia prinţesei Calimachi de la Stănceşti – Botoşani. Aici începe traducerea Bibliei în limba română (aşa zisa Biblie Britanică, care se află azi în circulaţie la neo-protestanţi şi sectari) şi, reîntors la Bucureşti începe să introducă sistematic în predici şi cateheze concepţiile sale. Renunţă la cult, la practica Bisericii strămoşeşti, iar modul de lucru era după practica şi metoda protestantă: şedinţe duminicale, serate, imnuri religioase, rugăciuni libere, tâlcuiri, răzleţe ... Dimitrie Cornilescu se retrage şi pleacă din ţară.”181

179 P.I. David, “Invazia ....” vol. 1, pp. 360-362 180 C.G. Jung, “Tipuri ...”, pp.177-179 181 P.I. David, Invazia ..., p.160


72

În încheiere putem afirma, alături de Jung că Hristos “a revelat omenirii vechiul adevăr că acolo unde este stăpână puterea nu există iubire, iar acolo unde este stăpână iubirea, nici o putere nu rezistă. Religia iubirii e o replică psihologică perfectă la domnia romană a puterii”182, căci în fenomenul sectar în manifestarea sa socială, ca sectă şi individuală, ca adept, nu cunoaşte alte legi decât pe cele ale puterii, ce izvorăşte din mândrie.

Spiritul occidentalist protestant şi neoprotestant nu poate fi inserat în mentalitatea ortodoxă română, pentru că “în spaţiul spiritualităţii ortodoxe răsăritene ... dogmele sacre şi adevărurile revelate rămân suficient de vii.”183

La sfârşit putem afirma, precum Mircea Vulcănescu despre caracterul naţional român, că: “Oricare dintre români munceşte că n-are încotro, dar când poate, trage chiulul sau doarme, dar somnul lui este al unui mare boier, nu al proletarului occidental.”184

II.2.9. În loc de concluzii Problematica psihopatologiei cu manifestări sociale este

foarte delicată, dacă avem în vedere faptul că adepţii sectei pot fi împărţiţi în mai multe categorii: naivi, fanatici – prozeliţi, şarlatani. Ce au în comun toţi? putem distinge următorii factori comuni: interesele, nevroza şi presiunile inconştiente, fiind evidente aspectele generale (manifestarea sectei) şi particulare (manifestarea adeptului) ale reflectării subiective cu afecţiuni atât somatice cât şi psihice.

Nu putem lăsa la o parte nici manifestările sociale ale sectei, implicaţiile ei în societatea umană în general, şi în cadrul comunităţii sectare în particular.

182 C.G. Jung, “Despre arhetipurile inconştientului colectiv”, în “R.I.T.L” 3-4/84, 1-3/92, p.125 183 N. Gavriluţă, “Mentalităţi şi ritualuri magico - religioase”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p.19 184 M.Vulcănescu, “Dimensiunea românească a istoriei” în “Dreptul la memorie”, Ed.Dacia, Cluj Napoca, 1992, vol.3, p.95


73

Fenomenul este de natură socială cu conotaţii psihopatologice, nu putem despărţi cele două aspecte şi trebuie să recunoaştem că sectele sunt produsul unei societăţi bolnave, lipsite de implicarea religioasă şi morală corespunzătoare, de îndepărtare a ei de Dumnezeu; fapte care duc la coagularea în sânul societăţii a diferitelor unităţi individuale cu tendinţe centrifuge şi organizarea lor în comunităţi de un mare pericol pentru ea însăşi şi care presupune o psihopatologie a celor ce formează secta.

Fenomenul sectar este, aşadar, o manifestare psihopatologică cu tendinţe sociale sau o manifestare socială cu tendinţe psihopatologice, ambele formulări având partea lor de adevăr, şi totuşi, nu ne dezvăluie toate aspectele.

“Responsabilitatea creştinului ortodox are în vedere nu numai profesia, aşa cum era ea exercitată în trecut, ci pe Dumnezeu şi pe semeni”185, acesta pentru că în Biserică “Filozofia Duhului Sfânt e constituită din adevărurile veşnice privitoare la Dumnezeu, la lume şi la om. În limbajul evanghelic al Bisericii acestea se numesc dogme ...”186

“Biserica Ortodoxă caută să formeze credincioşi sfinţi, în raport cu Dumnezeu, smeriţi şi cinstiţi în raport cu societatea; loiali cu stăpânirea cea dreaptă. Or, credulii şi sectarii pleacă de la superstiţie şi erezie, de la inimă rea şi gânduri pătimaşe (.Mt.XV.19) şi ajung la Comunităţi suspecte, la grupuri anarhice şi organizaţii violente.”187

Totul în biserică este activ şi roditor, deoarece, “Biserica - în calitatea ei de Împărăţie a lui Dumnezeu – este trupul tainic al Mântuitorului (Ef.V.23), întemeiată o dată cu Răstignirea Sa, prin Sângele Său (Fap.XX.28), este Biserica învierii şi s-a descoperit sau s-a revărsat şi s-a extins în istorie la Cincizecime, o dată cu Pogorârea Sfântului Duh (Fap. II.)”188.

185 D. Popescu, “Hristos – Biserică - Societate”, EIBMBOR, Bucureşti, 1998, p.83 186 I. Popovici, “Omul şi Dumnezeul – om”, Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p.141 187 P.I. David, “Invazia sectelor”, vol.1 p.22 188 Idem, vol.3, p.60


74

III. Reforma protestantă sau iniţierea procesului de „decreştinare”

Procesul descreştinării în naţiunile apusene nu a început

de curând şi nici nu este produsul unei singure epoci, mişcări sau influenţe. în parte, dezintegrarea unei entităţi creştine unificate în Europa Apuseană a fost rezultatul degenerării şi corupţiei clerului, de la cele mai înalte până la cele mai de jos niveluri.

Dezintegrarea a pus bazele neîncrederii în credinţa creştină, sentiment care s-a dezvoltat treptat în clasele mai educate ale societăţii apusene. Dacă ar trebui să plasăm un singur incident la baza prezentului fenomen al descreştinării, acesta ar fi cu siguranţă procesul lui Galilei. Condamnarea lui Galilei de către forţele fundamentaliste din Biserica Romană a declanşat o reacţie în lanţ în toată Europa, care a dus la alimentarea procesului originar al descreştinării. Giordano Bruno fusese ars pe rug cu puţin timp în urmă, pentru „crima” copernicanismului: el a afirmat că Pământul se mişcă în jurul Soarelui, şi că corpurile cereşti nu sunt fixate pe inele solide, transparente şi mobile, trase de entităţi spirituale. Galilei a confirmat atât ideile lui Copernic, cât şi pe cele ale lui Bruno, şi a fost ameninţat cu moartea dacă nu renunţa la afirmaţiile sale. Deoarece lucrările sale, interzise în Italia, au fost totuşi publicate în Europa Nordică, oamenii cultivaţi din întregul Apus au văzut aceste incidente ca pe un război creştin împotriva adevărului. Nu a urmat imediat valul de decreştinare, dar gheţarul începuse deja să se topească, iar picăturile de îndoială au devenit curând un torent. Creştinismul era atât de adânc întipărit în culturile Europei, încât a fost nevoie de alte trei secole pentru ca ceva asemănător unei decreştinări generale să devină evident.

Cu experienţa lui Galilei, procesul deconstrucţiei a început. Iniţial, acest proces a fost lent şi legat numai de îndoieli asupra doctrinelor cosmologice. Totuşi, a început să capete viteză şi să accelereze, la fel ca mingea pe care Galilei a rostogolit-o pe o pantă şi a cărei viteză a ajuns la 10 ft/sec. Cu fiecare secol, această


75

deconstrucţie a crescut ca ridicarea la pătrat a secundelor din acceleraţia experimentului lui Galilei189.

Reforma protestantă, care a contribuit mult la popularizarea lucrărilor lui Galilei, a fost cel mai mare proces deconstructiv din istorie. Timp de mai multe secole, după marea schismă, apăruseră îndoieli despre multe din învăţăturile care s-au dezvoltat în Biserica Apuseană. Aceste îndoieli erau mult amplificate de stilul de viaţă avar şi degenerat al clerului, în special al episcopilor şi al clerului de cel mai înalt rang.

Deconstrucţia Bisericii Romane începuse deja prin secolul XIII. În această epocă, diferite mişcări gnostice prinseseră putere în Europa Apuseană, aşa cum se întâmplase mai devreme în Est. O bună parte din puterea mişcărilor gnostice consta în protestul lor împotriva modului de viaţă degenerat şi al clerului Bisericilor bizantină şi romană. Dar după 1600 au apărut îndoieli mult mai profunde190.

Acuzaţiile pe care Martin Luther le-a afişat pe uşa Catedralei Tuturor Sfinţilor din Wittenberg, la 31 octombrie 1517, se refereau numai la chestiuni eclesiastice. Îndoielile care au apărut în urma arderii pe rug a lui Giordano Bruno şi condamnării lui Galilei la 21 iunie 1633 (ambii au fost găsiţi vinovaţi de “copernicanism”) aveau un caracter mult mai larg. Când Luther şi-a exprimat îndoielile asupra teologiei, vieţii şi valorilor Bisericii Romane, el nu făcea decât să dea expresie îndoielilor care apăruseră cu regularitate timp de mai multe secole. Cu Luther, Biserica Apuseană a fost înghiţită de un torent deconstructivist, pe care îl numim Reformă. Era inevitabil ca ambele torente de deconstrucţie să fuzioneze.

Deconstrucţia introdusă de afacerea Galilei aparţinea nu numai Bisericii creştine apusene, ci creştinătăţii în ansamblu. Reforma protestantă a condus la deconstrucţia istoriei şi a tradiţiei

189 Arhiepiscopul Lazăr Puhalo, Abordarea persoanei educate în epoca post – creştină, în “Noua Reprezentare a Lumii. Studii inter- şi transdisciplinare”, Nr. 4, coordonatori Dr. Magda Stavinschi şi Pr. Dr. Doru Costache, Editura XXI: Eonul Dogmatic, Bucureşti, 2005, p. 9-10 190 Arhiepiscopul Lazăr Puhalo, Abordarea persoanei educate în epoca post – creştină, p. 10


76

Bisericii creştine, în final, ea avea să submineze conceptele de tradiţie şi structură ierarhică. La început, acest lucru a afectat numai Biserica. Dar, pe măsură ce această deconstrucţie a luat amploare, respectul pentru toate tradiţiile şi structurile ierarhice din societate a fost subminat. Se pare că acest lucru a avut consecinţe enorme, care continuă în secolul XXI. Subminarea paradigmei familiei tradiţionale ar putea să fie unul dintre cele mai importante dezastre ale deconstrucţiei protestante191.

Cealaltă formă de deconstrucţie, pentru care considerăm procesul lui Galilei ca fiind prima piatră de hotar, a fost o provocare directă la adresa întregii creştinătăţi şi a religiei însăşi. Nu era vorba de faptul că emergenţa revoluţiei ştiinţifice era în opoziţie cu creştinismul. Nu ştiinţa a creat această deconstrucţie; a fost mai degrabă reacţia arogantă a conducătorilor şi a intelectualilor creştini care au generat acest proces. Conducătorii creştini înşişi au generat cele mai mari îndoieli privind creştinismul în minţile oamenilor obişnuiţi. Reforma a fost începutul liberalismului şi al democraţiei liberale. În final, ea a făcut posibilă negarea oricărei forme de autoritate. Tradiţia nu numai că a fost abandonată, în ceea ce priveşte înţelegerea credinţei şi a Scripturii, dar acum fiecare individ a devenit propria sa autoritate personală în interpretarea Scripturii şi a credinţei creştine. Reacţia aproape isterică a unor conducători creştini faţă de scrierile lui Charles Darwin nu a făcut decât să alimenteze flăcările acestei deconstrucţii a creştinismului, în consecinţă, trebuie să afirmăm cu toată onestitatea că procesul descreştinării a fost inaugurat de fapt de conducătorii şi apologeţii creştini. Fundamentalismul, cuplat cu subminarea respectului pentru autoritate şi tradiţie, nu putea să ducă decât la subminarea instituţiei însăşi. Dacă fundamentaliştii creştini erau confuzi şi conduşi la isterie de pretenţia deţinerii adevărului, şi dacă, aşa cum spuneau protestanţii, tradiţia sfântă şi structura ierarhică sunt rele, atunci nu a mai rămas nimic din mişcarea fondată de Iisus Hristos şi de Apostolii Săi192.

191 Ibidem, p. 11 192 Ibidem, p. 11-12


77

Nu mai există nici un fundament într-un creştinism care nu are o tradiţie sacră vie sau o autoritate după care sunt interpretate Scriptura şi simbolurile credinţei. Iar fără fundament nu mai rămâne decât o structură care se va prăbuşi la primul torent sau cutremur. Torentul a început lent, cu procesul lui Galilei, şi a ajuns la apogeu cu dezbaterile despre Darwin. Cutremurul a fost provocat mai devreme de Reforma protestantă, care a distrus fundaţia şi a făcut ca structura să înceapă să se fărâmiţeze.

Reformatorii n-au început acţiunea izolat, ci au fost anco-raţi de Renaştere şi umanism, ceea ce a permis nu numai să se răspândească concepţiile lor, ci să capete încrederea celor mulţi.

Reformatorii s-au folosit de cultura veche în noi aspecte pentru contestarea papalităţii, or, sectele, grupările anarhice şi organizaţiile violente religioase din timpul nostru folosesc obscurantismul şi fanatismul cu scopuri străine Evangheliei, având la bază principiul lansat de reformă: interpretarea individuală liberă a Bibliei.

Interpreţii şi tălmăcitorii Bibliei formează alt grup de erezii, care, deşi a luat fiinţă în Apus, s-a localizat şi apoi s-a organizat mai ales în America, din nou a revenit în Europa şi s-a răspândit în lumea întreagă. Dacă Biblia pentru reformatori a fost o preocupare nu numai exegetică, ci şi ştiinţifică (traducerea cât mai aproape de sens), traducerile neoprotestante sunt libere, fără control ştiinţific, fără responsabilitate filologică şi cu vădit scop prozelitist.

Fiecare mişcare sau sectă îşi „alcătuieşte” biblia ei în scop confesional, izolat, nu în vederea unei ediţii cât mai aproape de original193.

Cea mai importantă dintre afecţiunile care îi îndepărtează pe oameni de creştinism este boala spirituală numită “fundamentalism”. Acesta include atât o interpretare excesiv literală a Scripturii, cât şi un moralism mort, uscat.

Aroganţa şi distanţarea clerului. Aceasta include eşecul multor preoţi şi ierarhi de a interacţiona cu credincioşii într-un mod

193 Diac. Prof. Dr. Petru I. David, Invazia Sectelor, vol. 1, Editura Christ, Bucureşti, 1997, p. 76-77


78

semnificativ şi personal. Ea include şi eşecul reprezentanţilor clerului de a continua să se educe ei înşişi, astfel încât să poată da răspunsuri semnificative şi convingătoare la întrebările ridicate de oameni educaţi şi cultivaţi. În plus, mult prea mulţi preoţi, chiar şi cei prost pregătiţi pentru aceasta, se declară “părinţi spirituali”, pentru a exercita putere şi control manipulativ peste turmele lor, în vreme ce ei nu înţeleg sensul real al acestei paternităţii (care este adevăratul model al părintelui spiritual).

Superstiţiile populare, care sunt predate ca şi când ar fi doctrine de credinţă, mai degrabă decât predarea teologiei sănătoase. Acest lucru este adesea făcut de clerul care doreşte să manipuleze şi să controleze în mod greşit credincioşii prin sentimentul de teamă. Această problemă îi afectează pe creştinii ortodocşi mai mult decât pe orice alţi creştini şi are loc cel mai frecvent printre călugări. Ea alcătuieşte cea mai evidentă distragere de la o viaţă spirituală centrată pe Hristos în Biserica ortodoxă. Deseori, aceste superstiţii distrag complet oamenii de la conştientizarea deplinătăţii harului Duhului Sfânt.

Printre persoanele educate, crescute în aşa-numitele denominaţiuni “evanghelice” ale protestantismului, cea mai obişnuită reclamaţie pe care o aud se numeşte “abuzul spiritual”. Acesta este unul dintre motivele cele mai frecvente date de cei care se convertesc pentru faptul că părăsesc acele denominaţiuni şi devin creştini ortodocşi. Acest “abuz spiritual” include complexe enorme, nevindecate, de vinovăţie, care sunt aruncate asupra oamenilor chiar şi pentru aspectele cele mai fundamentale ale umanităţii lor.

Fundamentalismul evanghelic, împreună cu proprii noştri teologi şi fundamentalişti, sunt factorii cei mai responsabili pentru decreştinarea societăţii, mai responsabili decât oricare altă forţă din lume.

Se pare că filosoful şi iconograful grec Photios Kontaglou a avut dreptate atunci când a spus că tocmai conceptul creştin apusean despre Dumnezeu este cauza primă a ateismului în Vest. Poate că în mod mai i clar, noua doctrină apuseană a mântuirii, numită “expiere”, este adevăratul vinovat. În afară de faptul că doctrina ne lasă cu impresia că Dumnezeu are caracteristici asemănătoare în cel mai bun caz unui fascism divin, ea este


79

contrară doctrinei şi învăţăturii Bisericii creştine vechi şi a fost inventată numai la începutul timpurilor medievale.

Faptul că am auzit asemenea sentimente exprimate efectiv de mii de ori de către studenţi, şi adesea de tineretul protestant evanghelic profund credincios, cât şi de către cei care au renunţat deja la creştinism în întregime, dă un sens adânc subiectului nostru. Într-adevăr, al doilea preşedinte american, John Adams, a formulat exact acest punct de vedere în corespondenţa sa cu cel de-al treilea preşedinte al Americii, masonul deist Thomas Jefferson.

Nu am timp aici să vorbesc despre această doctrină şi despre modul în care se opune doctrinei creştine ortodoxe a mântuirii, ci numai să spun că doctrina expierii ne învaţă într-adevăr că Hristos a murit pentru a ne salva de Dumnezeu. Ceea ce a făcut această doctrină pentru creştinătatea vestică a fost să reducă credinţa creştină la un cod legal de comportament corect, care este lipsit de elementul luptei interne (askesis, podvig) pentru transformarea interioară şi transfigurarea minţii şi inimii credinciosului.

Acest cod legal este exprimat nu într-o moralitate adevărată, ci în sistemul făţarnic şi arogant al moralismului mort. Creştinismul a fost redus la un program de “comportament corect”, cu bază ideologică. El este lipsit de viaţă şi de sens, şi trebuie să fie sprijinit prin transformarea bisericilor în centre pentru distracţii superficiale, imnuri centrate pe sine care confirmă ipocrizia şi înlătură ideea luptei pentru transformarea persoanei interioare într-un model viu al moralităţii adevărate.

Este clar, dincolo de orice contradicţie, că acest moralism făţarnic este folosit ca o armă pentru persecutarea şi hărţuirea altora, care poate că nu împărtăşesc interpretarea fariseică a comportamentului moralist exterior. Totuşi, el nu asigură mijlocul spiritual de atingere a unei vieţi cu adevărat morale în Hristos. Chiar şi unii clerici ortodocşi din America de Nord resping acum, fie în mod tacit, fie deschis, conceptul de luptă spirituală pentru transformarea inimii, în special prin denigrarea posturilor Bisericii Ortodoxe şi prin descurajarea oamenilor de a respecta posturile.

Una dintre cele mai mari forţe ale descreştinării societăţii cultivate şi educate e activismul politic fundamentalist. O primă reacţie a acestui activism este războiul împotriva ştiinţei moderne.


80

Acest război, la care s-au alăturat unii clerici ortodocşi, subminează mărturia creştină referitoare la probleme sociale autentice. Chiar şi în aceste probleme sociale valide şi urgente, argumentele sunt oferite din perspectiva unui sistem ideologic mai degrabă moralist decât dintr-o autentică perspectivă creştină. Aceasta i-a determinat pe mulţi să pună la îndoială întregul mesaj creştin. A ajutat la subminarea obiecţiilor noastre faţă de avort şi a eforturilor noastre de a păstra căsătoria şi de a încuraja cuplurile tinere să facă un angajament ferm prin căsătorie decât să trăiască pur şi simplu împreună. În parte, aceasta se datorează faptului că moralismul mort vorbeşte în termeni de absolut, de “negru şi alb”, şi nu reuşeşte să relaţioneze versiunea sa despre moralitate cu realitatea vieţii şi cu lupta spirituală autentică. Este perfect evident pentru orice observator atent că nu există “negru şi alb” absolut în condiţia umană; totul trebuie să fie văzut mai degrabă în nuanţe de gri.

Moralismul este un tip de religiozitate care caută să eticheteze şi să condamne comportamentul extern. El cere abandonarea a ceea ce a fost etichetat aprioric ca “rău”, fără analizarea profundă a rădăcinilor şi cauzelor, şi fără să ofere un program constructiv de luptă spirituală. Ceea ce reuşeşte aproape întotdeauna este numai îndrumarea comportamentului către împliniri ascunse. El ascunde adesea răutatea reală sub mantia religiozităţii şi promovează consecvent dictonul că ultrajul moral este o formă de confesiune involuntară. La fel cum patriotismul este ultimul refugiu al ticălosului, aşa şi moralismul este ultimul refugiu al omului corupt şi rătăcit.

Moralismul pe care tocmai l-am descris se regăseşte în toate fundamentalismele din lume: creştine, islamice, filosofice, politice: toate au o formă de moralism mort, veşted, pe care îl prezintă ca parte a felului, lor de-a fi. Celălalt fel de fundamentalism la care ne-am referit mai sus pe scurt este literalismul biblic. Când creştinii fundamentalişti insistă asupra literalismului absolut în interpretarea biblică, ei fac ateismul


81

inevitabil în rândul unui număr mare de oameni cultivaţi şi edu-caţi194.

Să nu ne închipuim că Reforma protestantă din secolul al XVI-lea a ţâşnit pe teritoriul unui creştinism occidental monolitic. În Europa Evului Mediu (ca şi în creştinismul antic) n-au lipsit predicatorii care contestau anumite puncte de vedere ale Bisericii şi nici mişcări milenariste visând să întemeieze împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, fără să mai aştepte.

Mai mulţi reformatori „avant la lettre” se simţiseră chemaţi de misiunea readucerii creştinătăţii la valorile evanghelice. În secolul al XII-lea, negustorul Lionez Valdus renunţă la toată averea sa şi porneşte să propovăduiască. E urmat de alţi credincioşi „ce se lipsesc de averi şi pun totul în comun, urmând pilda apostolilor”. Grupuri de valdenzi, prigoniţi ca eretici, vor rezista împotriva tuturor în văile din Piemont şi se vor alătura Reformei.

Jan Hus, un alt precursor, de data aceasta însă în Boemia, îl înfruntă pe papă şi, în 1415, este ars pe rug pentru erezie, la Constanţa. Dar grupuri husite îi vor supravieţui, unul dintre ele străduindu-se chiar să „organizeze, pe rămăşiţele vechii mişcări a valdensilor, o internaţională ecumenică a contestatarilor creştinătăţii constantiniene” (AmedeoMolnar).

De fapt, din punctul de vedere al acestor contestatari, cotitura nefastă din istoria creştinismului datează din timpul domniei împăratului Constantin, în secolul al IV-lea. Din acel moment, recunoscută şi privilegiată de stat, Biserica s-a corupt, a acceptat toate compromisurile cu puterea laică, mesajul ei a slăbit: împărăţia ei a ajuns să fie a lumii acesteia, iar ea s-a îndepărtat tot mai mult de puritatea creştinismului primitiv. În multe secte creştine întâlnim şi astăzi această concepţie asupra istoriei.

„Fenomenul reformator din secolul al XVI-lea poartă pecetea pluralului”, scrie Jean Seguy. Toată lumea a auzit de Luther, Calvin şi alte figuri celebre. În schimb, se uită adesea de

194 Arhiepiscopul Lazăr Puhalo, Abordarea persoanei educate în epoca post – creştină, în “Noua Reprezentare a Lumii. Studii inter- şi transdisciplinare”, Nr. 4, coordonatori Dr. Magda Stavinschi şi Pr. Dr. Doru Costache, Editura XXI: Eonul Dogmatic, Bucureşti, 2005, p. 9-19


82

existenţa, în aceeaşi perioadă, a altor personaje ce au înlesnit o Reformă radicală: în ochii acestor creştini, reformatorii nu mergeau prea departe şi nu aduceau decât mici corecturi unei structuri ecleziastice corupte, în loc să meargă până la capăt cu raţionamentul demersului lor, întorcându-se fără compromisuri la modelul Bisericii Noului Testament195.

IV. Mişcările neo-protestante. Preliminarii Ne preocupă neoprotestanţii şi sectele fiindcă, şi unii şi

alţii, prin prozelitismul lor, pun pe credincioşii ortodocşi neavizaţi în situaţia de a-şi părăsi comunitatea, cultul Bisericii Ortodoxe, credinţa tradiţională şi originală strămoşească. Poziţii speciale, învăţături deosebite sau obiecţii „biblice” ale unor neoprotestanţi vizează, cum s-a văzut, bisericile apusene, biserica Ortodoxă nefiind părtaşă obiceiurilor lor şi nici angajată în disputele lor referitoare la credinţă, la cult, la învăţătură sau la mântuire.

Pentru înţelegerea situaţiei de astăzi, trebuie să cunoaştem originea acestora, corifeii lor, nemulţumirile, instabilitatea morală, evoluţia sau involuţia lor, răspândirea lor şi mai ales momentele de pătrundere în ţara noastră: ce le-a favorizat, care le-a fost scopul, cine le-a trimis, la cine şi de ce? Cunoscând ce vor, vom putea şti ce să răspundem şi vom preveni pe tineri şi pe credincioşii noştri asupra pericolului ce ameninţă credinţa strămoşească şi asupra încercării - în ultimă fază - de a ne abate de la obligaţiile noastre străbune.

Trebuie să facem totdeauna deosebirile între credinţa mântuitoare. Legea strămoşească, verificată, necesară şi trainică a Bisericii Ortodoxe şi credulitatea sau „filozofia” religioasă la modă, impusă sau acceptată din interes, ignoranţă, neverificată, transmisă de la persoane suspecte, prin „ucenici străini” de tradiţiile, obiceiurile şi datinile acestui pământ.

„Noutatea” credinţei nu este altceva decât înşelare, iar justificarea acesteia prin „texte” biblice este autoînşelare. Experienţa dă siguranţa şi trăinicia. Cultul Bisericii Ortodoxe

195 Jean Francois Mayer, Sectele, p. 21-22


83

dovedeşte nu numai experienţa trăitorilor în Hristos, ci şi credinţa lor luminată, iubirea lor nepătată, jertfa lor pentru aproapele, fără rezervă, deci continuitatea firească aşezată pe temeliile trainice lăsate de Mântuitorul Apostolilor Săi şi transmise nouă prin succesiunea apostolică şi succesiunea în credinţă.

Având acest cadru, vom înţelege „mişcările” neoprotestante şi sectare de astăzi şi sub multiplele lor aspecte. Vorbim de acestea pentru a pregăti pe tineri şi elevi şi pe credincioşii ortodocşi de a se apăra şi, în acelaşi timp, de a ţine trează vigilenţa slujitorilor şi dascălilor noştri pentru a-şi da seama de abaterea unor reprezentanţi şi adepţi neoprotestanţi de la propria lor concepţie.

V. Mişcarea Baptismală Spre deosebire de alte mişcări religioase, mişcarea

baptistă nu îşi poate identifica un întemeietor unic, asemenea unui Martin Luther, Zwingli, John Calvin sau John Wesley. Unii istorici îl socotesc pe John Smith un astfel de întemeietor. Nu se cunoaşte data şi locul naşterii lui în Anglia. A studiat la Christ College, Cambridge, între 1594-1598, după care a slujit ca preot în Biserica Anglicana până în anul 1606, când a trecut de partea puritanilor separatişti. În 1608 s-a mutat în Olanda, din cauza persecuţiei declanşate de casa regală împotriva separatiştilor. A fost primul care s-a autobotezat în 1609 şi apoi i-a botezat şi pe alţi 36, cu care a întemeiat prima Biserică Baptista. A murit în Amsterdam în 1612. Numele de baptişti a apărut ca o porecla dată în batjocura de cei cărora li se părea caraghios ca oamenii în toată firea să facă atâta caz de importanţa botezului. Există trei teorii cu privire la sursa din care s-a desprins mişcarea baptista: teoria succesiunii neîntrerupte, teoria înrudirii anabaptiste şi teoria derivării din separatiştii englezi196.

„Baptismul a apărut în secolul al XVII-lea, are rădăcini mai vechi, este inspirat direct din anabaptism şi menonism şi, după

196 http://ro.wikipedia.org/wiki/Bisericile_baptiste, site citat la 25.04.2009

http://ro.wikipedia.org/wiki/Bisericile_baptiste


84

cum este uşor de observat, din însuşi numele pe care şi 1-a luat, doctrina şi practica baptistă se leagă de un act fundamental pentru viaţa creştină, pentru începutul vieţii în Hristos, anume Botezul. Dacă o afirmaţie esenţială a protestantismului este mântuirea prin credinţă, „sola fide”, atunci baptiştii au ajuns la concluzia logică ultimă, anume că fiind în imposibilitate de a crede, de a face o mărturisire de credinţă, copii nu pot primi Botezul şi deci ei nu pot fi botezaţi. Numai persoanele capabile să facă mărturisirea de credinţă sunt acceptate la Botez”197. „Negând orice valoare sacramental-mântuitoare actului Botezului, baptiştii reduc afundarea în apă a omului care doreşte să devină creştin doar la aducerea-aminte, la memorialul morţii şi învierii lui Hristos. În urma acestui act săvârşit cu multă solemnitate, cu o participare impresionantă a membrilor baptişti, cel botezat la vârstă adultă devine prin convertirea sa interioară un următor al lui Hristos. Botezul este un act solemn prin care o persoană ce s-a decis să urmeze lui Hristos primeşte „Botezul exterior”, propriu-zis, după ce prin pregătire specială a primit „Botezul interior” cu Duhul Sfânt198, singurul mântuitor, şi care face aproape inutilă scufundarea în apă, act ce de fapt nici nu aduce iertarea păcatelor, acestea fiind anulate prin convertire, actul interior premergător ce poate dura până la vârsta adultă. Omul este astfel lipsit de harul Duhului Sfânt dat de „naşterea din apă şi din Duh” (Ioan 3, 3-5), Botezul fiind pentru baptist mai curând o declaraţie personală de apartenenţă la comunitatea baptistă. Deşi problematica Botezului la vârstă adultă este premergătoare baptismului şi se întemeiază pe interpretarea unilaterală a textelor biblice şi neînţelegerea actului de mărturisire a credinţei în complexitatea lui, totuşi baptiştii, ca de altfel majoritatea sectelor, consideră că această mişcare reprezintă

197 William J. Whalen, Separated Brethren, a Survey of Protestant, Anglican, Eastern Orthodox and other Denominations în the United States, Huntington, 1979, p. 72; Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, Editura Universitaria, Craiova, 2006, p. 102 198 Jaroslav Pelikan, The Christian Tradition. A History of the Development of Doctrine, Vol. IV, Reformation of Church and Dogma, (1300-1700), Chicago and London, 1984, p. 317; Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, p. 103


85

„reînvierea creştinismului primar”199, reactualizarea după secole a Bisericii dintru început, de la Cincizecime, când cei adunaţi la Ierusalim la sărbătoarea Cincizecimii ebraice, la îndemnul Sfântului Apostol Petru: „Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos spre iertarea păcatelor voastre şi veţi primi darul Duhului Sfânt, căci vouă este dată făgăduinţa şi copiilor voştri şi tuturor celor de departe, pe oricâţi îi va chema Domnul Dumnezeul nostru” (Fapte 2, 38-39), au primit Botezul. Coroborat cu textul de la Sfântul Evanghelist Marcu, „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui...” (Marcu 16, 16) şi altele din Noul Testament (Fapte 22, 16; I Petru 3, 21), baptiştii consideră că botezul poate fi administrat numai celor adulţi, maturi, care pot să-şi exprime în mod conştient şi liber credinţa lor în Hristos. Însă, înaintea baptiştilor şi alţi erziarhi au proclamat botezul adulţilor, ceea ce determină pe unii istorici baptişti să-şi revendice o origine mai timpurie decât cea de obicei recunoscută, anume, mişcarea anabaptiştilor în secolul XVI. Adepţii lui Petru Bruys, petrobrusienii la începutul secolului XII, respingeau botezul copiilor, în nordul Franţei, atitudine condamnată de un fost călugăr benedictin Henric de Lausanne. Arnold de Brescia şi valdenzii, respingeau pedobaptismul. Dacă aceşti premergători ai baptismului reprezentau oarecum aspectul practic al problematicii, autorul moral al refuzului de a boteza copiii poate fi identificat în persoana lui Petru Abelard (1079-1142), care susţinea, împotriva lui Anselm de Canterbury, primatul raţiunii asupra credinţei, cunoscut în formulele scolastice consacrate „intelligo ut credam” (înţeleg ca să cred) spre deosebire de „credo ut intelligam” (cred ca să înţeleg). Corifeii mişcării de mai sus respingeau, în general, multe dintre adevărurile doctrinare şi practicile cultice creştine consacrate care vor fi respinse ulterior şi de baptişti şi de alte secte creştine: tot ceea ce nu are temei în Sfânta Scriptură este lipsit de valoare. Biserica adevărată este alcătuită numai din adepţii mişcării respective, nu există Taine prin care credinciosul primeşte harul

199 Dr. Alexa Popovici, Istoria baptiştilor în România, vol. I, Editura Bisericii Baptiste Române, Chicago, 1980, p. 9; Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, p. 103


86

mântuitor, nu este nevoie de preoţie sacramentală, semnul crucii este odios, nu trebuie să se facă jurăminte. Aceste atitudini şi concepţii s-au perpetuat peste veacuri şi s-au constituit într-o paralelă coexistentă şi parazitară Bisericii, concretizată astăzi prin puzderia de secte-denominaţiuni în spaţiul creştin”200.

Unul dintre curentele reformatoare radicale a fost anabaptismul, numit astfel pentru că nu recunoştea botezul copiilor şi „reboteza”, deci, credincioşii adulţi201.

Teorie înrudirii anabaptiste susţine că baptiştii se trag, direct sau indirect, din anabaptişti (aripa radicala a Reformei din sec.16). Din gruparea anabaptistă au făcut parte fraţii elveţieni, huteriţii şi menoniţii (adeptii lui Menno Simon). Teoria are o puternică confirmare în dovezile istorice. Deşi n-au preluat în întregime doctrinele teologiei anabaptiste (mai ales în ceea ce priveşte pacifismul şi non-rezistenţa, depunerea jurământului, interdicţia de a ocupa un oficiu public şi anumite detalii legate de natura întrupării), baptiştii sec.17 au continuat teologia credincioşilor care au primit botezul doar ca urmare a unei mărturisiri personale de credinţa în Iisus Cristos, a preoţiei celor din bănci şi a libertăţii religiei scoase de sub controlul statului şi reaşezata sub autoritatea unică a conştiinţei202.

În seara de 21 ianuarie 1525, unii credincioşi, aflaţi într-o divergenţă crescândă cu reformatorul Zwingli, se hotărăsc să se „reboteze”. Refuzul lor de a boteza copiii are consecinţe serioase: el implică faptul că Biserica trebuie să fie alcătuită doar din credincioşi convinşi, ce-şi manifestă credinţa trecând prin apele botezului. Dar o Biserică de „voluntari”, ce adună doar o parte a populaţiei, nu poate fi decât separată de stat. Refuzul oricărei întrepătrunderi între Biserică şi stat constituie, de fapt, un alt punct de fricţiune cu Zwingli, şi se poate înţelege lesne efectul revoluţionar al unei astfel de poziţii în contextul epocii.

200 Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, p. 104 201 Jean Francois Mayer, Sectele, p. 22 202 http://www.iosif-ton-mesaje.eu/ site citat la 25.04.2009

http://www.iosif-ton-mesaje.eu/


87

Aceşti primi anabaptişti nu se mulţumesc cu atât. După opinia lor, adevăraţii creştini nu primesc nici să ocupe funcţii publice, nici să poarte armele. Prescripţiile biblice trebuie urmate cu stricteţe, chiar în punctele considerate secundare de către alţi reformatori: astfel, din fidelitate faţă de Noul Testament, comuniunea trebuie săvârşită fără ceremonial, cu toată simplitatea, în casele credincioşilor.

Autorităţile întâmpină anabaptismul prin măsuri represive încă de la naşterea acestuia: de-a lungul întregii sale istorii, credinţa anabaptistă va avea numeroşi martiri.

Reprezentat de grupuri de o extremă diversitate, ana-baptismul secolului al XVI-lea are o dublă imagine. Prima e cea a unui anabaptism militant, tentat să recurgă chiar la mijloace violente pentru a grăbi venirea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ: este cazul grupului ce preia controlul oraşului german Minister şi instituie un regim teocratic; disputa sfârşeşte într-o baie de sânge, când, după un lung asediu, oraşul cade în mâinile trupelor prinţului episcop şi ale aliaţilor săi.

Amintirea tristă, lăsată în suflete de epopeea sângeroasă de la Minister, s-a răsfrânt adesea asupra celeilalte direcţii a anabaptismului, totuşi complet diferită, din moment ce este cu desăvârşire şi încăpăţânare paşnică, în ciuda nenumăratelor şi crudelor persecuţii suferite. Mennoniţii, amişii, hutterienii continuă până în zilele noastre acest al doilea curent.

Mennoniţii îşi datorează numele lui Menno Simons (1496—1561), preot catolic din Ţările de Jos, cucerit mai întâi de ideile lui Luther, apoi de convingerile anabaptiste. S-a străduit să organizeze comunităţile ce-i împărtăşeau credinţa. Astăzi, diversele ramuri ale familiei mennonite numără peste 700 000 de creştini în întreaga lume. Mennoniţii nu se mulţumesc să rămână credincioşi mărturiei lor de credinţă, de pacifism şi de simplitate biblică: după o perioadă de reculegere, ei s-au lansat încă din secolul al XIX-lea, în acţiuni misionare în afara Occidentului.

Mai cunoscuţi marelui public sunt fără îndoială amişii, născuţi din anabaptismul helveto-alsacian; ei nu se mai întâlnesc decât în America de Nord (şi printre câteva sute de emigranţi din Paraguay). Rigorismul lor i-a despărţit de alţi mennoniţi în secolul al XVII-lea. Se deosebesc în societate prin ataşamentul lor faţă de


88

mode vestimentare de acum trei secole şi prin reticenţele faţă de „progres”: mulţi dintre ei nu folosesc nici maşini, nici tractoare, şi se deplasează cu mijloace de transport trase de cai. Cu toate că nu recurg deloc la mijloace moderne (şi, poate, datorită acestui fapt...), excelează în activităţile agricole. „Amişii nu sunt nici rămăşiţe ale unei epoci apuse, nici oameni ce-au greşit secolul. Ei au ajuns la o concepţie diferită de cea a majorităţii oamenilor moderni, asupra modului de a trăi în lumea de astăzi” (John A. Hostetler)203.

Amişii duc astfel până la capăt refuzul de a se conforma lumii şi modelor sale. „Ei sunt convinşi că un discipol adevărat al lui Dsus Hristos va fi recunoscut nu numai prin comportamentul şi prin vorbele sale, ci şi prin aspectul său exterior” (Stephen Scott).

S-au văzut grupuri de amişi scindându-se ca urmare a unor dezbateri privind adoptarea unei inovaţii (de exemplu introducerea unor mijloace de locomoţie motorizate); în multe secte creştine au avut loc schisme din pricini pe care mulţi dintre noi le-ar considera drept amănunte lipsite de importanţă. Totuşi, am greşi dacă am rezuma aceste atitudini la un fanatism îngust: acest „purism” exprimă mai degrabă — şi nu fără oarecare dreptate — conştiinţa vie că, cedând într-o privinţă, se ajunge inevitabil la concesii tot mai mari faţă de „lumea” cea rea.

În secolul al XVI-lea, o parte a anabaptiştilor prigoniţi s-au retras în Moravia, unde s-au bucurat de o anumită libertate. Câţiva dintre ei s-au hotărât să renunţe la proprietatea individuală: aşa au apărut hutterienii (de la numele lui Jacob Hutter, ars pe rug în 1536). După multe incidente tragice, hutterienii au emigrat în secolul al XVIII-lea în Ucraina, apoi, în anii 1870, în America de Nord204.

Hutterienii nu refuză folosirea mijloacelor tehnice moderne în munca lor, dar duc o viaţă simplă şi practică, de asemenea, comunitatea bunurilor; în sânul comunităţii, fiecărui membru îi este încredinţată o muncă, fără să fie plătit. Hutterienii caută să împlinească mesajul biblic în prescripţiile lui cele mai

203 Jean Francois Mayer, Sectele, p. 23-24 204 Ibidem


89

radicale. „Iisus a respins, în chip limpede, proprietatea. Oricine merge cu el nu poate păstra nimic personal”, arăta hutterianul Andreas Ehrenpreis în 1650. „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde-ţi averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi” (Matei 19,21). Dincolo de renunţarea la bunuri ce ne leagă de iubirea de „lume”, calea creştină impune lepădarea de propria voinţă, pentru a te supune celei a lui Dumnezeu, prin viaţa comunitară. În toate aceste I puncte, concepţia hutteriană se apropie de spiritul ordinelor monastice205.

Confesiunea de la Schleitheim, un sat în apropiere de Schaffausen, a fost redactată de către Michael Sattler, unul dintre membrii „Uniunii frăţeşti a copiilor lui Dumnezeu credincioşi şi botezaţi”, care însă a fost prins, torturat şi ars pe rug la Bothenberg. Mărturisirea de credinţă anabaptistă arată, între alte puncte de vedere doctrinare, că Botezul trebuia oferit numai credincioşilor, frângerea pâinii trebuia făcută numai în prezenţa celor care au fost botezaţi, viaţa morală a membrilor comunităţii să fie cât mai rigoristă, iar aceştia, deşi trebuiau să se supună autorităţii statale, nu aveau voie să ocupe vreo dregătorie politică şi socială. Declarându-se ferm împotriva serviciului militar, a legilor care constrângeau libertatea de conştiinţă, a jurământului de supunere faţă de principi, a taxelor, a impozitelor, a proprietăţii particulare, a alcoolului, jocurilor de noroc, luxului, anabaptiştii au trecut la transpunerea în practică a cestor principii, la constituirea unui model socio-politic de organizare umană în contextul tulbure al vremii, atât în plan religios, dar şi prin mişcările ţărăneşti expresia concretă a acestora fiind războiul ţărănesc german din 1524-1525 condus de Thomas Muntzer. Astfel, anabaptiştii au reuşit să creeze la Muntzer „comunitatea celor aleşi”, un regim teocratic care suprima proprietatea şi regla viaţa personală a membrilor proprii până în cele mai mici detalii. Conducătorii comunităţii de la Minister au fost lutheranul Rotmann, care s-a rebotezat şi a trecut la anabaptişti, reuşind să convertească pe unii la programul ideologic ce includea comunitatea bunurilor şi ideea împărăţiei de o mie de ani, şi emigrantul olandez Jan Matthys,

205 Ibidem


90

brutar, autodeclarat profet al comunităţii, al cărui loc este preluat, după căderea lui în luptă, de către Jan van Leyden, autoproclamat „regele Sionului”, predicator entuziast, care, datorită numărului mare de femei necăsătorite din Munster şi, având ca model pe unii dintre patriarhii Vechiului Testament, a introdus poligamia, el însuşi căsătorindu-se cu 17 femei.

„Expresie a Reformei radicale, anabaptismul, prin comunitatea de la Munster, se constituie în temelia pe care s-a clădit antipedobaptismul modern”206. „Dieta de la Worms din 1535 a hotărât să desfiinţeze experimentul de la Munster, revendicativ, radical şi păgubitor psihic şi social, anabaptismul răspândit şi în Elveţia, Tirol, Italia septentrională, Germania meridională, Boemia şi Moravia, manifestându-se apoi pacifist, religios, spirirual-contemplativ. Grupuri din Germania şi Moravia, conduse iniţial de Iacob Hutter (1536), au continuat un mod de viaţă comună, însă persecutaţi au ajuns şi în alte părţi ale lumii, precum Ungaria şi Ucraina, dar mai ales, în secolul trecut, în America de Nord (Dakota de Sud) şi Canada (Manitoba), unde sunt cunoscuţi şi astăzi sub numele de luttheriţi, practicând agricultura în comun Mennonismul poate fi considerat tot o formă de anabaptism însă mai moderat şi fără dimensiunea socială radicală pe care o cunoscuse comunitatea de la Munster. Mişcarea îşi are originea în Olanda, unde Menno Simons (1496-1561) a îmbrăţişat opiniile anabaptiste renunţând la calitatea sa de preot romano-catolic în 1536. Cei care l-au urmat au renunţat la denumirea de anabaptişti din raţiuni de securitate, având în vedere persecuţiile şi decimările la care au fost supuşi aceştia. Mennoniţii administrau Botezul prin stropire, nu prin afundare în apă, şi în comunitatea lor erau adepţii unor principii între care amintim refuzul serviciului militar, refuzul

206 Ioan Bunaciu, Propoveduirea în Bisericile creştine baptiste, Bucureşti, 1976, p. 18-24; cf. Bruno Wurtz, Doctrinele principalelor secte ale creştinismului contemporan, Timişoara, 1988, p. 15-25; Ovidiu Drâmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. IV, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1994, p. 288-291; Earle E. Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor. O istorie a Bisericii creştine, Societatea Misionară Română, 1992, p. 296-300; Jaroslav Pelikan, op. cit., p. 315-318; P. 1. David, Călăuză creştină, Arad, 1987, p. 135-136; Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, p. 106


91

prestării jurământului, toleranţa religioasă şi, firesc, refuzul Botezului copiilor. Menno Simons a făcut mai multe călătorii, organizând comunităţi mennoniste în Olanda sau Germania. În anul 1676, menoniţilor li s-a acordat libertate religioasă în Olanda. În 1663 ia fiinţă prima comunitate mennonită din S.U.A., la Germantown (Pennsylvania). Astăzi există în lume 1,5 milioane de creştini mennoniţi dintre care 350.000 în S.U.A., 150.000 în India, 152.000 în Zair, 140.000 în ţările fostei U.R.S.S., 120.000 în Canada, 20.000 în Germania etc.”207.

„O verigă între anabaptism şi baptism, mennonismul a constituit spaţiul favorabil apariţiei Baptismului propriu-zis, pentru că personalitatea lui John Smyth, de care se leagă începuturile acestei secte creştine, a fost influenţată în emigraţia acestuia în Olanda, de atmosfera spirituală din acest spaţiu. Pe de altă parte, apariţia baptismului trebuie legată de atmosfera generală a Occidentului protestant de la începutul secolului al XVI-lea: Reforma din Anglia (1534) de sub Henric al VIII-lea şi conflictul noii Biserici Anglicane cu Biserica Romano-Catolică, diversitatea teologică a diferitelor direcţii din noua Biserică (episcopalienii, puritanii, independenţii, congregaţioniştii), persecuţiile la care erau supuşi unii dintre dizidenţi. Între aceştia se numără şi grupul congregaţionist de la Gainsborough, apărut în 1606, care, sub conducerea lui John Smyth (1554-1612), a emigrat în Olanda, la Amsterdam, în 1607. La Amsterdam, John Smyth şi alţi adepţi ai grupului său, între care Thomas Helwys şi John Murton, au primit, influenţaţi de mennonism, un Botez nou, prin stropire cu apă. Întorcându-se în Anglia, în 1612, Thomas Helwys (1550-1616) şi adepţii săi au întemeiat la Londra, în 1612, prima comunitate baptistă. Această primă comunitate, care practica Botezul prin stropire şi susţinea, în ceea ce priveşte doctrina teologică, idei arminiene, este cunoscută sub numele de baptiştii generali, care manifestau şi o toleranţă largă faţă de toate confesiunile. Din

207 Joseph Langton, Fils d'Abraham. Panorama des communautes juives, chretiennes et musulmanes, Edition Brepols, 1987, p. 148-151; cf. H.J. Goertz, Mennoniten în Okumene Lexicon. Kirchen, Religionen, Bewegungen, Lembeck-Knecht, Frankfurt am Main, 1987, p. 800-803; Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, p. 107


92

grupul baptiştilor generali s-au desprins baptiştii particulari, în 1633, în comunitatea baptistă a lui Henry Iacob, care au început să boteze prin afundare” 208.

Baptismul s-a structurat puternic în America, unde a fost adus, în 1639, de către Roger Williams. Cu toată aparenta unitate dată de denumirea generică, baptiştii s-au constituit în mai multe grupări, între care cele mai importante sunt următoarele: baptiştii celor şase principii; baptiştii de ziua a 7-a; baptiştii liberi; baptiştii unitarieni; baptiştii cufundători; baptiştii cuvântului; baptiştii frăţietăţii etc.

Trebuie înţeles că baptismul a apărut din dorinţa de a repara unele greşeli doctrinale şi liturgice romano-catolice:

a) Botezul prin stropire şi turnare, din comoditate; b) Despărţirea Botezului de Mirungere (confirmare); c) Formula antibiblică a săvârşitorului: eu te botez! Pe la 1900 s-au cristalizat următoarele principii:

autoritatea divină a Bibliei, necesitatea unei experienţe personale cu Dumnezeu pentru omul care devine membru al Bisericii; administrarea botezului numai adulţilor, care pot înţelege semnificaţia acestuia, spre deosebire de copii care nu sunt conştienţi de primirea botezului etc.

Baptiştii, ca toate sectele apărute înainte sau după mişcarea; baptismală, au concepţii comune: Credinţa (credulitatea) în Iisus; Biblia (traducerea lor); înlăturarea Sf. Tradiţii (menţinând „tradiţia” istoria cultului); tăgăduirea Sf. Fecioare, sfinţilor, îngerilor; nesocotirea obiectelor sfinte: cruce, icoane, moaşte; reţinerea a două simboluri (Botezul şi Cina comemorare), cinstirea Duminicii şi unor sărbători...209

„Deşi baptiştii au mai multe mărturisiri de credinţă, unitare în fond, totuşi ezită în structurarea unei doctrine unice,

208 Arminienii era adepţii teologului Iacob Arminius (1560-1609), care a contestat concepţia predestinaţiei absolute a lui Jean Calvin, reconsiderând aspectul libertăţii umane şi mărturisind că Hristos a murit pentru ca toţi oamenii să se mântuiască. Doctrina arminiană a fost condamnată la Sinodul de la Dordrecht, 1618, în Olanda; Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, p. 102-108 209 Diac. Prof. Dr. Petru I. David, Sectologie, p. 42-43


93

aceasta spun ei, din respectul pentru libertatea individuală care este cea mai importantă pentru baptism. Trebuie să menţionăm că au apărut mai multe mărturisiri de credinţă baptiste dintre care una mai importantă este cea din 1689, care, printre alte învăţături afirmă următoarele: „Nu vă ruşinaţi de credinţa voastră; amintiţi-vă că ea este Evanghelia străveche a martirilor, a celor care au mărturisit-o, a reformatorilor şi a sfinţilor. Mai presus de toate ea este adevărul lui Dumnezeu pe care porţile iadului nu îl pot birui. Vieţile voastre să fie o podoabă a credinţei voastre, exemplul vostru să vă împodobească crezul. Mai presus de toate trăiţi în Iisus Hristos, umblaţi în El, acordând crezare numai învăţăturilor pe care El le-a dat şi fiţi stăpâniţi de Duhul Sfânt. Ţineţi-vă cu putere de cuvântul lui Dumnezeu care vă este arătat aici”210.

Baza doctrinară. - Abia pe la 1900, s-au cristalizat câteva principii:

- autoritatea Bibliei; - necesitatea unei experienţe personale cu Dumnezeu

pentru omul care devine membrii al comunităţii baptiste; - administrarea botezului numai adulţilor care pot

înţelege semnificaţia acestuia, spre deosebire de copii, care nu sunt conştienţi de primirea botezului etc.

După unii istorici, baptiştii nu au un Crez oficial, confe-siunile de credinţă au fost stabilite în diverse locuri şi date. Se pare că prima confesiune de credinţă baptistă a fost adoptată în 1689, când au căpătat libertate deplină în Anglia, confesiunea aceasta fiind reeditată în 1855, 1958 şi 1966, după cum afirmă teologii baptişti.

Redăm din Mărturisirea de credinţă a Cultului baptist punctele doctrinare mai importante.

1. Scriptura este inspirată de Duhul Sfânt, este cuvântul lui Dumnezeu scris. Ca toţi sectanţii din România, şi baptiştii folosesc traducerea tendenţioasă a Bibliei britanice de Dimitrie Cornilescu.

210 Mărturisirea de credinţă baptistă de la 1689, f. a.; Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, p. 113


94

2. Dumnezeu este creatorul, susţinătorul tuturor lucrurilor, întreit în persoane, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

3. Omul este creat de Dumnezeu, trupul său e făcut din ţărână, iar natura spirituală e din Dumnezeu... El răspunde de faptele, vorbele şi gândurile lui.

4. Păcatul. Ademenit de diavol, omul nu a ascultat porunca lui Dumnezeu şi astfel au intrat în lume păcatul şi blestemul. Păcatul este lipsa de conformitate faţă de legea morală a lui Dumnezeu, fie în acţiune, fie în dispoziţie sau atitudine. Păcatul este universal, iar consecinţa acestuia este moartea spirituală.

5. Mântuirea este scăparea omului de sub urmările păcatului, omul nu se poate ascunde. Nu-şi poate ava mente, prin fapte bune, ca să-şi acopere trecutul vinovat. Mântuirea se dă prin harul lui Dumnezeu, care e gratuit. Omul păcătos prin naştere se poate mântui dacă îndeplineşte două condiţii: pocăinţa şi credinţa.

6. Naşterea din nou este regenerarea vieţii, înzestrarea cu o dispoziţie deosebită care cuprinde intelectul, sentimentele şi voinţa.

7. Biserica cuprinde totalitatea credincioşilor din toate timpurile. Nu e o organizaţie pământească „vizibilă”, ci orga-nismul viu, spiritual, al celor salvaţi, adică al celor care au crezut în Hristos şi au fost „născuţi din nou”...

8. Slujitorii cultului sunt de două categorii: pastorii şi diaconii. „Ordinarea” acestora se face prin punerea mâinilor. Pastorul se îngrijeşte de supravegherea, păstorirea şi cârmuirea spirituală... Diaconii ajută pe pastori în a administra bunurile materiale ale bisericii şi iniţiază acţiunile filantropice. „Preoţia” nu formează o clasă specială, ci o calitate pe care o are fie care credincios; ea e universală (subl. n.). Fiecare credincios e „un preot” şi are dreptul de a se apropia de Dumnezeu prin Iisus Hristos, fără alt mijlocitor.

9. Simbolurile Noului Testament- Biserica noutestamentară are două simboluri: a) Botezul şi b) Cina Domnului. Acestea nu sunt taine (subl. n.).

a) Botezul se săvârşeşte prin afundarea în numele Treimii. El este simbolul înmormântării omului vechi şi al învierii omului nou. Nu are calitatea de a curaţi păcatele, aceasta o face numai


95

sângele lui Hristos. Pentru ca cineva să poată fi botezat, el trebuie mai întâi să primească mântuirea - să se pocăiască şi să creadă.

Copiii, întrucât nu pot mărturisi că au îndeplinit aceste condiţii, nu sunt admişi pentru botez. Botezul se săvârşeşte numai la majorat.

b) Cina Domnului — simbolul morţii lui Hristos, pentru om, se compune din pâine şi vin, neamestecate. Nu are calitatea iertării păcatelor, este doar comemorarea iertării păcatelor prin jertfa lui Hristos. Cina se poate lua de către toţi aceia ce şi-au mărturisit credinţa în Hristos şi au fost botezaţi. Când primeşte cina, credinciosul are datoria de a se cerceta pe sine.

10. Ziua Domnului - Duminica este ziua de adunare, sfinţită de Dumnezeu prin învierea Fiului Său. Are caracter come morativ. Nu există sărbători închinate sfinţilor.

11. Viaţa de apoi – Până la venirea lui Hristos există o stare intermediară (subl. n. - purgatoriu?!). După judecata de apoi cei mântuiţi vor moşteni viaţa de veci în fericirea cerească, iar cei nemântuiţi vor fi lepădaţi de la faţa lui Dumnezeu în chinul veşnic.

12. Disciplina în biserică se asigură prin măsuri ca: mustrare, ridicarea drepturilor şi excluderea din biserică a celor care s-au abătut de la concepţia baptistă prin atitudine sau fapte.

13. Rugăciunea este starea de legătură intimă a omului cu Dumnezeu. Ea este exprimarea directă, de aceea nu este nevoie de cărţi de rugăciuni.

14. „Sfinţenia” se obţine prin lucrarea progresivă pe care o face Dumnezeu prin Duhul Sfânt, în viaţa celui salvat.

15. Căsătoria este orânduită de Dumnezeu. Creştinii trebuie să încheie o căsătorie numai în Domnul, adică numai cu credincioşii (baptişti). Divorţul este admis numai în caz de adulter dovedit sau de părăsire a căminului.

16. Raportul cultului cu societatea este conceput în sensul că statul este de la Dumnezeu, fiind investit cu putere pentru păstrarea dreptului, ordinii şi pentru pedepsirea răufăcătorilor. Cuvântul lui Dumnezeu îndeamnă la supunere faţă de legi...


96

17. Alte concepţii – sunt comune tuturor mişcărilor religioase211.

Totuşi, există anumite principii baptiste fără de care nu se poate înţelege esenţa acestui grup creştin, ca şi a celorlalte secte creştine şi care pot fi enunţate astfel:

1. Scriptura este unicul îndreptar pentru credinţă şi viaţă, şi de aceea baptiştii refuză orice tradiţie bisericească cu normă de viaţă creştină.

2. Baptiştii admit în comunitatea lor numai pe cei care în mod conştient şi liber se decid pentru Hristos, se botează pe baza mărturisirii de credinţă şi se antrenează în disciplina comunităţii.

3. Baptiştii înţeleg botezul ca moarte conform cu textul biblic din Epistola către Romani 6 a Sf. Apostol Pavel şi, de aceea, îl săvârşesc prin cufundare. Botezul copiilor mici care nici nu cred nici nu mărturisesc credinţa lor nu-1 consideră Botez şi de, aceea, admit rebotezarea.

4. Acceptă preoţia universală şi nu aprobă patronajul altei atribuţii, respectiv preoţia sacramentală, ci doar pe purtătorul duhului harismatic al autorităţii învăţătoreşti.

5. Ei consideră comunitatea locală ca independentă şi reprezentare a suprastructurii ecclesiale care este inevitabilă ca organizare.

6. „Baptiştii revendică libertatea conştiinţei creştine şi de aceea cer despărţirea Bisericii de Stat. De fapt această libertatea individuală este fundamentală în viziunea baptiştilor care au ca principiu o Biserică liberă într-un Stat liber. în acest sens putem consemna crezul pionierilor baptismului. Astfel Th. Helwys scria împotriva regelui Angliei: „Stăpânul nostru, regele, e doar un rege pământesc... religia oamenilor faţă de Dumnezeu este între Dumnezeu şi ei înşişi; regele nu va răspunde pentru aceasta, nici nu poate judeca între Dumnezeu şi om. Fie ei eretici, turci sau evrei, ori altceva, nu aparţine puterii lumeşti să-i pedepsească”. Roger Williams spunea că „omul nu are nici o putere de a face legi

211 Diac. Prof. Dr. Petru I. David, Invazia sectelor, vol. I, p. 105-107


97

care leagă conştiinţa”212. De aceea, se poate spune că „libertatea religioasă şi libertatea conştiinţei caracterizează pe baptişti mai mult decât ceea ce cred ei despre Taina Botezului căruia îi neagă caracterul sacramental în favoarea unei interpretări simbolice baptistul prin botez fiind creştinul care este un următor al lui Iisus Hristos şi un membru al comunităţii locale, care se autodefineşte ca baptistă”213.

„Mai important decât Botezul este comunitatea, Biserica, - Biserica universală - care nu este uniunea, comitetul de conducere, pastorul, suma tuturor baptiştilor, ci „societatea credincioşilor în Domnul nostru Iisus Hristos”. Deşi formată din mai multe grupări, organizate în diferite chipuri şi răspândită pretutindeni în lume, Biserica este totuşi în El, în Iisus Hristos, şi nu este organizaţie pământească vizibilă, ci organismul viu, spiritual al celor mântuiţi, al celor care au crezut în Iisus Hristos şi au fost născuţi din nou. Apartenenţa lor la Biserica universală nu este legată de botezul baptist, de structura comunităţii şi organizarea ei, ci Biserica este oriunde acolo unde un grup de credincioşi se numesc ca Biserică pe baza unei mărturisiri de credinţă personale. Însă, noua comunitate este de fapt o rupere de Biserică, un factor de contestare şi de disoluţie a Bisericii. Este o sectă (verbul latin: seco, -are = a tăia), ceva tăiat dintr-un întreg. Chiar dacă membrii acestei comunităţi se consideră pe ei înşişi Biserica, aceasta nu mai este o instituţie cu scopuri supranaturale care cuprinde şi pe cei drepţi şi pe cei păcătoşi, pentru mântuirea lor, ci este o comunitate exclusiv a credincioşilor renăscuţi în mod personal. Structurarea noii comunităţi, paralele Bisericii este consecinţa unui act subiectiv uman, generat de emoţionalitate şi nu consecinţa unui act divin întemeietor, respectiv jertfa, moartea şi învierea lui Hristos care premerge Cincizecimea, momentul

212 Friedrich Heyer, Konfessions-Kunde, Walterde Gruyter, Berlin New-York, 1977, p. 629-630; Denton Lotz, Baptists în Dictionary Ecumenical Mevement, Geneva, Grand Rapols, 1991, p. 86-88; C. Meister, Baptisen în Okumene Lexikon, p. 119-123; Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, p. 115 213 William J. Whalen, op. cit, p. 72; Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, p. 115


98

incipient al istoricitătii Bisericii care penetrează şi umple timpul şi spaţiul uman spre a-1 face mediu al împărăţiei lui Dumnezeu. Această modalitate nouă de înţelegere ecclesială, trecând cu buretele peste istoria Bisericii care este realitatea prezenţei şi lucrării efective a lui Hristos prin Duhul Sfânt în lume, lume care a înregistrat pentru conştiinţa şi spiritualitatea creştină modele de sfinţenie, de dăruire absolută lui Hristos şi care a marcat din temelii istoria şi cultura lumii se datorează, potrivit pretenţiei oricărui „ales”, revelaţiei individuale, iluminării prin lucrarea nemijlocită a lui Dumnezeu asupra individului uman. Credinţa în sensul tezaurului de învăţături mântuitoare şi harul divin trec în plan secund şi nu sunt hotărâtoare, determinante pentru mântuire, pentru viaţa în Hristos, pentru apartenenţa la Biserică. Citirea Bibliei, de exemplu, în mod automat produce această „renaştere” şi „trezire” personală care uneşte cu Hristos şi toţi cei care împărtăşesc o astfel de experienţă sunt treziţi personal la Dumnezeu, renăscuţi spiritual şi devin fraţi ai lui Hristos în adevărata Biserică ce reeditează unicitatea în istoria mântuirii a Cincizecimii”214.

„De fapt, această concepţie ecclesială este una fundamentalistă. Fundamentalismul este definit în general ca acea direcţie devoţională intensă faţă de cuvântul Bibliei, devoţiune ce consideră creştinismul centrat pe persoana lui Hristos prin convertire personală. Hristos este Mântuitorul personal şi aflarea lui în mod direct, prin revelaţie personală, elimină condiţionarea istorico-ecclesială şi teologico-spirituală a Revelaţiei ceea ce explică atitudinea ostilă faţă de Tradiţia Bisericii, de culturile care au receptat şi au dat un profil propriu Evangheliei. Interpretarea fundamentalistă a creştinismului capătă şi conotaţii milenariste, dualiste, antisociale, anticulturale, antiştiinţifice, un refuz al lumii, al realităţii şi refugiu în imaginar şi oniric. Cu toate acestea, prozelitismul sectar se manifestă viguros şi cu o intenţionalitate

214 Max Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, traducere de Ihor Lemnij, postfaţa de Ioan Mihăiescu, Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 148-152; Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, p. 116


99

redusă la efemer şi terestru, cu ignorarea spiritualităţii şi a etosului local. Termenul de fundamentalism este de origine anglo-saxonă şi trebuie localizat în mediul teologic american de după 1910 când au apărut cele 12 volume intitulate „The Fundamentals” ce cuprindeau 90 de articole redactate de mai mulţi teologi ce refuzau orice compromis cu modernitatea, cu liberalismul teologic specific unor curente ale lumii protestante şi care dădeau mărturie despre infailibilitatea absolută a Bibliei, expresie literară a adevărului divin”215.

V.1. Disidenţe baptiste De ce exista mai multe feluri de baptişti? Chiar dacă au

atâtea lucruri comune, mulţimea de biserici baptiste răspândite în toate ţările lumii civilizate cunoaşte o mare varietate în specificul crezului şi în manifestare. Mişcarea baptistă contemporană poate fi împărţită în trei curente majore: baptiştii ecumenici, baptiştii evanghelici conservatori şi baptiştii fundamentalişti.

1. Baptiştii ecumenici tolerează un mare spectru de convingeri, mergând de la cele mai conservative până la cele mai liberale. Ei accepta membralitatea deschisă (fără frecventarea consecventa a serviciilor divine), manifesta un interes deosebit pentru pace şi pentru respectarea drepturilor omului în ţările lumii, au tendinţa de a fi mai degrabă liberali în probleme legate de moralitate şi de ordine socială şi, aşa cum le arata şi numele, sunt foarte militanţi pentru unirea tuturor bisericilor creştine din lume şi a tuturor celorlalte forme de spiritualitate religioasa în mişcarea ecumenica.

2. Baptiştii evanghelici conservatori sunt grupul cel mai numeros şi activează sub un cadru de referinţă teologic conservator, proclamând imperativul unui înalt standard de moralitate, atât individual, cât şi în sfera publica. În problematica sociala, ei sunt aliaţi forţelor conservatoare care pun accent pe

215 Jared Wicks, Fondamentalisme în Dictionnaire de Theologii foundamentale, Bellarmin, Cerf, Paris, Montreal, 1992, p. 473 cf. Gille: Kepel, Dumnezeu îşi ia revanşa, Ed. Artemis, Bucuresti, 1994, p. 126-127; Kurt Hutten, Seher, Grubler Enthusiasten, Quell Verlag, Stuttgart, 1989, p. 175; Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, p. 113-117


100

responsabilitatea individului în faţa societăţii şi pe valorile muncii, cinstei şi hărniciei. Cu toate ca multe astfel de biserici cooperează în plan local sau internaţional cu alte biserici cu convingeri asemănătoare, baptiştii evanghelici se pronunţă împotriva ecumenismului mondial, pe care-l denunţă drept o periculoasa formă de compromitere a adevărului creştin.

3. Baptiştii fundamentalişti, militează activ împotriva teologiei liberale, au tendinţa de a fi dispensaţionalişti şi premilenişti în teologie, adopta un standard înalt de moralitate, şi sunt gata să duca spiritul separatist la extrem, trecând de la separarea de Stat la o anumita nuanţă de separare fata de societate. Ei au vederi profund conservatoare în sfera activităţii publice şi nu sunt gata de colaborare decât cu alte biserici fundamentaliste sau cu biserici evanghelice conservatoare. În cazul din urmă însă, fundamentaliştii rup orice fel de cooperare în clipa în care simt că o astfel de biserică întreţine legături şi cu biserici considerate liberale. Baptiştii aflaţi în cea de a doua şi cea de a treia categorie pun un accent deosebit pe activităţi misionare, atât în tara de baştină, cât şi peste hotare. Bineînţeles că există biserici baptiste care se încadrează undeva între gruparea evanghelică şi gruparea fundamentalistă. Totuşi, majoritatea bisericilor baptiste din lume se încadrează distinct într-una din cele trei categorii menţionate.

4. Tendinţe contemporane. Paradoxal, cea mai mare ameninţare la adresa identităţii distincte a baptiştilor nu vine nici de la mişcarea ecumenică şi nici din cauza persecuţiei din partea bisericilor naţionale majoritare (cu excepţia bisericilor baptiste aflate în fostele tari comuniste, unde, în democraţiile imature, bisericile istorice căuta să-şi recapete statutul de biserică naţională, cu statut privilegiat şi cu pretenţii de protecţie şi suport din partea Statului). În tarile democratice şi pluraliste, pericolul care-i paste pe baptişti este acela că încep să nu se mai deosebească de alte biserici evanghelice conservatoare. Şi iată de ce sămânţa pusă de Reformă şi de separatiştii secolului 17 a încolţit în secolele care au urmat şi a dus la apariţia unor biserici profund evanghelice în crez şi în manifestare. Din dorinţa de a colabora masiv cu aceste biserici la evanghelizarea comunităţii şi a lumii, pe alocuri, bisericile baptiste au început să scoată din numirea lor oficiala numele de baptista. În condiţiile unei extraordinare mobilităţi sociale,


101

populaţia secolului 20 tinde să creeze un sat global, în care multe din distincţiile tradiţionale, daca nu vor dispare cu desăvârşire, cel puţin se vor estompa, pierzându-şi din semnificaţia iniţială. Marele număr de creştini care au ieşit din structurile bisericilor istorice formează, în acest secol informatic, biserici ale comunităţii, în care Biblia este studiată şi respectată cu aceeaşi ardoare care a caracterizat creştinismul primelor secole. Tradusă în majoritatea limbilor de circulaţie, Biblia nu mai este astăzi apanajul exclusiv al clericilor, ci a ieşit din nou în arena publică, adunând în jurul ei o noua generaţie216.

„Începuturile baptismului se leagă de numele lui John Smyth, Thomas Helwys şi John Murton. În atmosfera generală a Occidentului începutului secolului XVII, marcat de reforma Bisericii din Anglia (1534) şi conflictul ei cu Biserica Romano-Catolică, de diversitatea teologică a noilor orientări creştine, episcopaliene, puritaniste, independente, congregaţioniste, mulţi membri ai acestora fiind persecutaţi, s-au refugiat în spaţii politice şi religioase mai liberale. Întemeietorii baptismului s-au refugiat din Anglia în Olanda, la Amsterdam. În 1607, influenţaţi de menonism, ei au primit al doilea botez, iar întorcându-se în Anglia în. 1612 au întemeiat la Londra prima comunitate baptistă, aceea a baptiştilor generali, care manifestau o larga toleranţă faţă de toate confesiunile creştine. Din rândul acestora ia 1633 s-a desprins gruparea baptiştilor particulari condusă de Henry Iacob. În America, baptismul are ca iniţiator pe Roger Williams, un protestant non-conformist care în 1639 implantează secta în Rhode Island - New-York. Continentul american va reprezenta aria de dezvoltare şi structurare a acestui curent sectar creştin care numără astăzi aproape 70.000.000 de adepţi dintre care peste 35.000.000 botezaţi. Deşi au ca deviză sintagma “nici un întemeietor uman, nici o autoritate umană, nici un crez uman”217 iar prin spiritul congregaţionist afirma autoritatea supremă a comunităţii locale, baptiştii şi-au formulat propriile lor mărturisiri de credinţă, importante fiind cele din 1677 de la Londra, apoi în 1689,

216 http://www.geocities.com/athens/delphi/5647/rel46.htm site citat la 25.04.2009 217 Gheorghe Petraru, op.cit., p. 240; William J. Wahlen, op.cit., p. 71

http://www.geocities.com/athens/delphi/5647/rel46.htm


102

Mărturisirea de credinţă de la Philadelphia 1707, şi cea de la New Hampshire, 1832, care lăsând în plan secund doctrina calvinistă a predestinaţiei insistă pe “angajarea personală a adulţilor”, pe autonomia comunităţilor locale faţă de stat şi de orice structură ecclesială”.218

Se prezintă ca un conglomerat de alianţe şi dizidente care se combină şi se divid dând naştere multor curente divergente în interiorul ei. Primii baptişti au venit din Anglia în secolul XVII, iar prima congregaţie pe pământ american apare în 1707. După o perioadă de organizare înfiinţează în 1832 Societate de misiune iar în 1837 Societate biblică. În 1845, Baptiştii se divizează datorită problemei sclaviei în Convenţia de Nord şi cea de Sud. în 1880 apare prima biserică baptistă a negrilor, cu numele de National Baptist Convention USA Inc. În paralel cu acestea au fost aduse din Europa şi alte curente baptiste ca Discipolii lui Hristos fondată de fraţii Crapbell, pastori prezbiterieni emigraţi în SUA la începutul secolului XIX, una din bisericile baptiste foarte active misionar şi astăzi. Din cele 77 de grupări din cadrul mişcării baptiste actuale cele mai importante alianţe sunt:

Baptist World Alliance are 32 de milioane de membrii în întreaga lume, în 94 de ţări fiind implicată astăzi mai ale în Federaţia Rusă. În 1905 a luat fiinţă Alianţa Baptistă Mondială ce este alcătuită din baptiştii de pretutindeni, având centrul la Washington, susţinând o misiune creştină mondială, de fapt un nou model de creştinism împotriva Bisericii şi ierarhiei ei sacramentale, atitudine ce este caracteristică tuturor sectelor. De aceea baptiştii practică un prozelitism corosiv în spaţiile creştine printr-o strategie dublă cum arată pastorul Alexa Popovici, de infiltrare şi de consolidare. Astfel, fiecare baptist, pentru a nu rămâne o „slugă leneşă” şi “pom neroditor”, are datoria de aduce la comunitate cel puţin “un singur snop” în viaţa sa. În România baptismul a pătruns prin maghiarii din Transilvania.

American Baptist Church în the USA cunoscută şi ca Asociaţia baptiştilor din Nord. În 1972 pornesc o puternică

218 Gheorghe Petraru, op.cit., p. 240; Joseph Longdon, Films d’Abraham. Panorama des communantes juives, chretiennes et musulmanes, Brepols, 1987, p. 54


103

campanie misionară, de când şi-au mutat birourile la Valley Forge Pennsylvania. În 1996 raportau 1,5 milioane de membrii în 5800 de congregaţii, 7 universităţi, 19 seminarii şi 122 de spitale

Southern Baptist Convention219 este cel mai mare corp baptist din SUA, organizat încă din 1845, orintându-se spre o misiune agresivă. Acest curent neoprotestant s-a structurat decisiv în America, expresia cea mai elocventă a acestei situaţii constituind-o “Convenţia baptistă de sud” - “copilul problemă al protestantismului american”220 prin faptul că a ajuns să fie cea mai mare comunitate neo-protestantă din America datorită unui misionarism zelos şi prin participarea la mişcările evanghelice, prin cruciadele de evanghelizare lansate mai ales de cunoscutul Billy Graham. Nu este afiliată la mişcarea ecumenică. Din punct de vedere misionar este “ locomotiva evanghelismului american”. Departamentul lor Foreign and Home Mission Broads sprijină peste 7000 de misionari instruiţi în 87 de limbi. Au o casă de presă proprie Broadmen and Holman Press,52 de universităţi şi 7 seminarii. În 1996 raportau ~ 16 milioane de membrii organizaţi în 40560 de congregaţii.

International Church of Christ, formată în 1979 prin desprindere de mişcarea Discipolii lui Hristos îşi propunea să restaureze creştinismul biblic prin transformarea membrilor săi în ucenici care să răspândească Evanghelia. Un program special pentru femei în cadrul Bisericii a fost dezvoltat de soţia conducătorului actual, Elena McKean care a ţinut seminarii feministe în toată lumea(la Seminarul de la Los Angeles -1997 au participat peste 9000 de femei). Kip McKean a devoltat un plan în care voia să evanghelizeze lumea într-o generaţie: un mic grup de ucenici să fie trimis în fiecare capitală a lumii întemeind acolo câte o congregaţie care să fie stâlpul misiunii în ţara respectivă. Planul a debutat în 1981 şi primele biserici le-a întemeiat la Londra, Paris, New York, Toronto, Stokolm, etc. Planul a fost gândit ca o mişcare

219 Winston Crawley, Global Mission: A Story to Tell: An Interpretation of Southern Baptist Foreign Missions, Nashville: Broadman Press, 1985 220 Gheorghe Petraru, op.cit., p. 240; Alexa Popovici, Istoria baptiştilor din România, I, Editura Bisericii Baptiste Române, Chicago, 1980, p. 215


104

de familie, aceste biserici trebuiau să întemeieze altele, dar să rămână toate unite. În 1997 avea 312 biserici în 124 de ţări.

Bisericile Baptiste Americane/S.U.A De la fondarea primei Biserici Baptiste în Rhode Island în

1638, baptiştii din America au format congregaţii locale autonome prin intermediul cărora îşi desfăşurau munca. Treptat, aceste biserici au început să se unească ca asociaţii de voluntariat, prima dintre ele fiind Asociaţia Philadelphia în 1707. Au urmat apoi altele în Carolina de Sud, Rhode Island, Massachusetts, New Jersey şi Virginia. Aceste asociaţii sprijineau construirea de biserici, colegii şi şcoli.

Frăţia Biblică Baptistă, Internaţională Frăţia Biblică Baptistă este unul dintre grupurile

„evanghelice mdependente”-poate grupul cel mai mare şi cel mai rapid ca dezvoltare de baptişti independenţi din S.U.A. - afiliat cu celelalte grupuri în predicarea şi învăţarea doctrinei baptiste ultraconservatoare221.

Conferinţa Generală Baptistă Ceea ce este cunoscută în zilele noastre drept Conferinţa

Generală Baptistă îşi are originile în Rock Island, Illinois, în 1852. Gustaf Palmquist, un profesor şi predicator laic sosise din Suedia în anul anterior pentru a deveni liderul spiritual al unui grup de emigranţi suedezi care fuseseră influenţaţi de mişcarea pietistă din cadrul Bisericii Naţionale Luterane Suedeze. La Galesburg, Illinois, el intră în contact cu baptiştii, iar la începutul anului 1852, este botezat şi numit pastor baptist. în timpul vizitei făcute imigranţilor suedezi din Rock Island, el câştigă primii adepţi pentru credinţa baptistă şi botează pe trei dintre ei în râul Mississippi pe 8 august 1852. Din acest umil început s-a format o confesiune de 135.000 de membri, 821 de biserici şi 14 conferinţe districtuale sau statale, în 1879, s-a organizat o conferinţă naţională - Conferinţa Generală Baptistă Suedeză a Americii.

Asociaţia Baptistă Misionară a Americii

221 Frank S. Mead, Frank S. Mead, Handbook of Denomination în the Unites States of Denomination în the Unites States, revised by Samuel S. Hill, Abingdon Press Nashville, 1995, p. 60


105

Organizat la Lirtle Rock, Arkansas, în mai 1950, ca Asociaţia Baptistă din America de Nord, acest grup şi-a schimbat numele, în 1968, în Asociaţia Misionară Baptistă a Americii. Grupul se concentrează pe dezvoltarea şi încurajarea cooperării misionare şi a avut o creştere surprinzătoare, numărând 1.312 biserici şi 230.127 de membri în 25 de state222.

Asociaţia Pastorală Bethel Fondat ca Alianţa Pastorală Evanghelistă la Evansville,

Indiana, în mai 1934, acest grup a fost inclus ca Adunarea Baptistă Bethel în martie 1960, apoi ca Asociaţie în 1972. Există 5.000 de membri în 18 biserici, 57 de clerici recunoscuţi şi 5 şcoli creştine -generale şi licee- cu 750 de elevi.

Asociaţia Baptistă Centrală Asociaţia a fost formată în 1956 şi e alcătuită din 37 de

biserici în Virginia, Tennessee, Kentucky, Indiana şi Carolina de Sud. Numărul de membri cunoscut în prezent este de aproximativ 4.000. Urmând doctrina şi organizarea baptistă uzuală, membrii săi de rang înalt nu au niciun fel de jurisdicţie asupra bisericilor membre. Un tabernacul, o casă de copii şi o tabără pentru tineri se găsesc la Jasper, Virginia.

Asociaţia Baptistă Conservatoare a Americii Asociaţia Baptistă Conservatoare este descrisă oficial ca o

frăţie voluntară de biserici baptiste suverane, autonome, independente şi care cred în Biblie... Asociaţia este complet separată de toate celelalte organizaţii...Bisericile componente sunt unite...printr-o dragoste puternică şi comună pentru faptele şi persoana lui Iisus Hristos şi pentru Cuvântul lui Dumnezeu, ca şi prin dragostea şi încrederea reciprocă223.

Asociaţiile de baptişti de pe Duck River (şi cele asemănătoare) (Biserica Baptistă a lui Hristos)

Limitaţi la 5 state sudice, baptiştii de pe Duck River îşi au originea în 1825, dintr-o mişcare de protest în cadrul vechii Asociaţii de pe Elk River, care avea o orientare puternic calvinistă. în 1843, rândurile contestatarilor au fost rupte de o dispută asupra

222 Ibidem, p. 62 223 Ibidem, p. 64


106

legitimităţii misiunilor şi sprijinului unei societăţi publicistice şi a unei şcoli denominaţionale. Cei ce s-au retras au devenit cunoscuţi ca baptişti misionari, ceilalţi, ca baptişti separatişti sau Bisericile Baptiste ale lui Hristos. Separarea continuă; în zilele noastre, există două Asociaţii de pe Duck River224.

Baptiştii Liberei Voinţe Ascensiunea baptiştilor liberei voinţe poate fi pusă pe

seama influenţei baptiştilor de gândire arminiană care au migrat în coloniile americane din Anglia. Denominaţia a fost organizată pe două fronturi aproape în acelaşi timp. Linia de Sud, sau mişcarea Palmer, a început în 1727 când Paul Palmer a înfiinţat o biserică la Chowan, în Carolina de Nord. Linia de Nord, sau mişcarea Randall, a început cu o congregaţie organizată de Benjamin Randall în 1780 în New Durham, New Hampshire. Ambele grupuri predicau doctrinele slavei şi izbăvirii necondiţionate şi liberei voinţe. Au existat încercări de unificare a grupurilor de Nord şi de Sud până la izbucnirea Războiului Civil. Grupul de Nord s-a extins cu mai mare rapiditate în vest şi sud-vest. în 1910 această linie de baptişti ai liberei voinţe s-a unificat cu denominaţia Baptistă de Nord, luând totodată şi 857 din cele 1.100 de biserici, toate proprietăţile denominaţiei şi mai multe colegii. În 1916 reprezentanţe ale bisericilor rămase din mişcarea Randall s-au reorganizat în Asociaţia Generală Cooperativă a Baptiştilor Liberei Voinţe.

Asociaţia Generală a Bisericilor Baptiste de rit obişnuit (vechi)

Douăzeci şi două de biserici ale Convenţiei Americane Baptiste au părăsit Convenţia în mai 1932 pentru a fonda Asociaţia Generală a Bisericilor Baptiste de rit obişnuit (vechi). Protestul lor era împotriva a ceea ce ei considerau ca tendinţe şi învăţături moderniste, negarea principiului istoric baptist al independenţei şi autonomiei congregaţiei locale, inegalitatea reprezentării în adunările convenţiei, controlul muncii misionare prin evaluările şi bugetul convenţiei şi întregul principiu al convenţiei în general225.



107

Biserica Baptistă Generală Biserica Baptistă Generală susţine că îşi trage numele şi

originea de la John Smyth şi Thomas Helwys şi de la grupul de baptişti organizat în Anglia şi Olanda în 1611 (vezi articolul general despre baptişti). Roger Williams este considerat a fi primul pastor din coloniile americane.

Conferinţa Generală a Bisericii Evanghelice Baptiste, Inc.

Biserica Evanghelică Baptistă, cunoscută anterior ca Biserica Evangheliei întregi, Inc., a fost organizată în 1935 de către membri ai mai multor biserici Baptiste ale Liberei Voinţe.

Biserica Baptistă Landmarkistă „Landmarkismul” este o atitudine a unora dintre baptişti

privitoare la natura bisericii şi a anumitor detalii din practica bisericească. Numele îşi are originea în scrierile lui James Madison Pendleton şi James Robinson Graves în Kentucky şi Tennessee din ultima parte a secolului al nouăsprezecelea, deşi landmarkiştii insistă că principiile lor datează din perioada apostolică226.

Convenţia Naţională Baptistă a Ainericii, Inc. „Baptiştii Naţionali” a fost numele unui aspect al vieţii

comunităţii baptiste de culoare încă din 1886. În cele 3 decenii de după Războiul Civil, atât baptiştii de culoare liberi, cât şi cei de curând eliberaţi îşi dezvoltau viaţa publică, incluzând o viaţă bisericească organizată. Până în 1876 toate statele din Sud, cu excepţia Floridei aveau o convenţie misionară naţională. Cu toate acestea, grupuri mai mici existau încă din 1830 în America Centrală, ca şi eforturi misionare organizate care datau din aceeaşi perioadă în Nord.

Convenţia Naţională Baptistă, S.U.A., Inc. Cel mai mare grup de baptişti de culoare din S.U.A., are o

istorie comună cu denominaţia „din America” (tocmai descrisă), pe parcursul anilor formatori. Originile sale oficiale datează din 1895, avându-şi multe rădăcini şi predecesori în perioada din jurul anului 1840. Până la conflictul creat de deţinerea controlului asupra editurii denominaţiei, în 1915, erau un singur grup Naţional

226 Ibidem, p. 68


108

Baptist. Odată cu crearea convenţiei „din America”, comitetul misionar străin a devenit centrul operaţional al grupului227.

Convenţia Naţională Misionară Baptistă a Americii Originea recentă a acestui grup de baptişti de culoare (a

fost înfiinţat în 1988) sugerează în mod exact gradul de moştenire istorică pe care îl împarte cu cele două grupări Naţionale Baptiste mai vechi. Din nou, problema controlului asupra publicaţiei denominaţiei a condus la o ruptură. Această nouă frăţie se opunea deţinerii şi conducerii familiei Boyd a congresului şcolii de duminică şi a editurii Convenţiei. Ei căutau un plan de organizare prin care Convenţia însăşi ar controla congresul şi activităţile publicistice.

Convenţia Naţională Primitivă Baptistă a S.U.A. Populaţia de culoare a Sudului, de-a lungul anilor de

sclavie şi război civil, îşi îndeplinea obligaţiile religioase alături de populaţia albă în diferitele biserici ale acestora. Aşa s-a întâmplat şi în cazul acestui grup, denumit anterior Biserica Baptistă Primitivă de Culoare. Membrii săi se duceau la biserica Primitivă Baptistă a albilor până la vremea emancipării, când credincioşii albi i-au ajutat să îşi înfiinţeze propriile biserici, să trimită scrisori de fraternitate şi recomandare, să numească diaconi şi preoţi şi ajutându-i în multe alte feluri228.

Conferinţa Baptistă Nord Americană Bisericile din această conferinţă îşi au începutul ca

biserici baptiste germane, înfiinţate în America de Nord de către imigranţii germani acum mai mult de un secol. Iniţial, ei s-au stabilit în New Jersey şi Pennsylvania, unde Quakerii ofereau libertatea religioasă perfectă pe care o căutau. Bisericile disipate au devenit mai târziu Conferinţa Baptistă Nord Americană, organizând primele biserici locale din 1840 până în 1851.

Baptiştii Originari Baptiştii originari au reputaţia de a fi cei mai stricţi

ortodocşi şi cei mai exclusivişti dintre baptişti. Grupul este unic prin faptul că nu a fost niciodată organizat ca o denominaţie şi nu



109

are niciun fel de corp administrativ (fiecare biserică ar trebui să „se autoguverneze conform legilor lui Hristos aşa cum se găsesc în Noul Testament şi niciun preot, asociaţie sau convenţie nu are nicio autoritate asupra bisericilor”) reprezentând un protest ce datează din secolul al nouăsprezecelea împotriva atunci recentelor introduse misiuni „bazate pe bani” şi societăţi de binefacere, a faptului că bisericile trebuiau să susţină misiuni, misionari şi şcoli de duminică. Punctul lor de vedere era că pe vremea apostolilor nu existau societăţi misionare şi niciuna dictată de Scriptură, de aceea nu ar trebui să existe niciuna nici acum229.

Convenţia Naţională Baptistă Progresistă, Inc. Precum s-a văzut, acest grup a luat fiinţă în 1961, după

mai mulţi ani de încordare şi discuţii, desprinzându-se de Convenţia Naţională Baptistă, S.U.A., Inc. Două probleme se desluşeau clar. Prima, absenţa unor limite pentru mandatul preşedintelui ales al grupului şi a doua, politica de detaşare de drepturile civile şi alte lupte pentru dreptate socială din timpul anilor revoluţionari ce au urmat deciziei Curţii Supreme din 1954 privitoare la desegregarea (eliminarea discriminării) utilităţilor publice.

Baptiştii Reformaţi Acest grup este mai degrabă o frăţie de biserici decât o

denominaţie şi este alcătuit din 300 până la 400 de congregaţii în S.U.A. şi Canada, nu toate purtând numele de reformate. Unele nu doresc să fie numite baptiste. Legătura care le uneşte este o aderenţă strictă la „calvinismul în cinci puncte”- credinţa în doctrinele depravării totale, alegerea necondiţionată, ispăşire limitată şi definită, harul irezistibil (sau invincibil) şi perseverenţa tuturor sfinţilor adevăraţi. Ei sunt de asemeni de acord în mare parte cu doctrinele sinodului de la Dordt, cu „doctrina anabaptistă a unei biserici chemate” şi Confesiunea Philadelphia230.

Baptiştii Separatişti în Hristos (Asociaţia Generală a Baptiştilor Separatişti)



110

Primii baptişti separatişti au sosit în S.U.A. În 1695, ca o secţie de refugiaţi ai mişcării separatiste din Anglia. Au fost în mod special activi pe vremea predicilor lui George Whitefield la începutul secolului al optsprezecelea şi în timpul conflictului dintre sectele Vechea Lumină şi Noua Lumină (Old Lighi şi New Light). Bisericile Baptisie Separatiste din această perioadă au fost marcate de un ealvinism blând.

Conferinţa Generală Baptistă de Ziua a Şaptea Diferind de alte grupuri de baptişti din punctul de vedere

al aderenţei la a şaptea zi ca sabat, baptiştii de ziua a şaptea (sau baptiştii sabatarieni, cum sunt numiţi adesea în Anglia) s-au organizat iniţial ca grup separat în America de Nord la Newport, Rhode Island, în 1671. Stephen Mumford venise aici din Anglia, cunoscând foarte bine pericolele nonconformismului religios, şi intrase într-o relaţie de acord cu cei care se retrăseseră din „Biserica (Baptistă) a Doctorului John Clarke” cu convingerea sabatului. Alte biserici au fost organizate în Philadelphia şi New Jersey şi din aceste trei centre, baptiştii de ziua a şaptea şi-au extins frontiera spre vest; acum, ei au 5.250 de membri în 90 de biserici şi frăţii231.

Convenţia Baptistă de Sud Era inevitabil ca baptiştii din Nord şi cei din Sud să nu se

separe din cauza chestiunii sclaviei, chiar şi înainte de izbucnirea Războiului Civil. Divergenţa dintre cele două părţi a început cu un sfert de secol înainte de Bull Run. Comitetul interimar pentru misiuni străine al baptiştilor îşi avea sediul central în Boston. Fiind localizat acolo, era în mod firesc puternic influenţat de mişcarea de abolire. A existat o dezbatere aprinsă între membrii comitetului şi, la începutul anilor 1840, a devenit evident faptul că acest comitet nu avea să accepte deţinători de sclavi ca misionari. Această chestiune a misionarilor şi a banilor pentru misiuni a constituit cauza imediată a separării. „Fraţii Nordului” au fost primii care au sugerat separarea; o lună mai târziu, în mai 1845, a fost organizată

231 Ibidem, p. 75


111

Convenţia Baptistă de Sud (CBS), stabilindu-şi totodată propriile comitete pentru misiuni străine şi locale232.

Baptiştii Uniţi Denominaţia baptiştilor uniţi reprezintă un amestec al mai

multor grupuri de baptişti separatişti şi obişnuiţi, în principal în statele Virginia, Kentucky şi Carolina (de Nord şi de Sud). În timp ce atât teologia arminiană, cât şi cea calvinistă erau păstrate de diversele grupuri, ele au păstrat o libertate perfectă în predicare şi organizare după unificare. Odată cu trecerea anilor, mulţi dintre membri s-au alăturat fie convenţiei baptiste de Nord, fie celei de Sud, dar Baptiştii Uniţi este încă recunoscută ca denominaţie separată, cu 63.641 de membri în 586 de biserici. Prima organizaţie a fost în Richmond, Virginia, în 1787; un al doilea grup a fost organizat în Kentucky în 1801, când două asociaţii-Salem şi Elkhorn (baptişti obişnuiţi) şi Kentucky de Sud (baptişti separatişti)- s-au unit.

Biserica Baptistă Unită a Liberei Voinţe În timp ce acest grup îşi datează originile odată cu cele ale

Bisericii Baptiste a Liberei Voinţe (a albilor), Biserica Baptistă Unită a Liberei Voinţe a fost independentă încă de la organizarea sa oficială în 1901. Membrii săi se găsesc în mare măsură în Carolina de Nord, Georgia, Florida, Mississippi, Louisiana şi Texas233.

Această trecere sumară în revistă a unor disidente baptismale, arată caracterul entropic al religiozităţii americane, în general, şi, în special, cu privire la diferitele mişcări neo-protestante; cu alte cuvinte sectarismul naşte sectarism.

VI. Mişcarea adventă Preliminarii Mişcările milenariste, deşi adesea în lipsa unei denumiri

clare de secta, au existat în Creştinism încă de la începuturi şi au



112

jucat un rol major în istoria bisericii. Stabilirea datei celei de a doua veniri a lui Hristos şi speculaţiile conform cărora evenimentele din ultima perioadă dovedesc că trăim în vremurile cele din urma, pot fi găsite în marea majoritate a grupărilor sectare de-a lungul istoriei. Mişcările care aşteaptă ca întoarcerea lui Hristos să pună capăt ordinii satanice actuale au devenit cunoscute în special în perioadele dificile ale marilor schimbări sociale. Una din primele secte milleriene bine documentate a fost cea montanistă care s-a răspândit din Phrygia, şi a inclus biserica părintelui Tertullian. O diferenţă majoră între bisericile principale şi mişcarea milleriana în 1830 a fost aceea ca pentru aceştia din urmă, noţiunile apocalipsei constituiau învăţătura principală. Aceste idei sunt încă proeminente în ramificaţiile mişcărilor moderne234.

„Primele grupuri utopice şi milenariste. În jurul anului 1800, chiar în perioada imediat următoare Războiului revoluţionar, societatea americană a traversat o A doua mare deşteptare (Second Great Awakening), perioada unor noi convertiri în masă, dar şi a unei mari explozii de grupări sau secte religioase235. New York-ul era cunoscut ca „teritoriul pârjolit” de fervoarea pietistă („burned-over district”) deoarece mulţi predicatori proveneau din această

234 Timothy Miller, America's Alternative Religious, State University of New York, 1995, p. 33 235 "Termenul Second Great Awaking (A doua mare deşteptare religioasă) se referă la contextul religios american de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea caracterizat, ca şi în cazul Marii Deşteptări dintre anii 1730-1740, prin mari campanii de evanghelizare în rândul coloniştilor neafiliaţi la vreo biserică. Predicile liderilor religioşi din toate denominaţiunile au dus la convertiri în masă, la lansarea primelor programe misionare, precum şi la apariţia unor grupări sau secte religioase. Dictionary of Christianity în America, coordinating editor, Daniel D. Reid; consulting editors, Robert D. Linder, InterVarsity Press, 1990, p. 1067-1068; John B. Boles, The Great Revival. 1787-1805. The Origins of the Southern Evangelical Mind, University Press of Kentucky 1972, (236 p.); Tim Shenton, Forgotten heroes of revival. Great men of the 18th century evangelical awakening, Leominster: Day One Publications 2004, (179 p.) apud Radu Petre Mureşan, Atitudinea Bisericilor Tradiţionale faţă de prozelitismul advent. Impactul în societatea contemporană, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2007, p. 70


113

zonă236. Charles Finey (1792-1875), de exemplu, şi-a îndreptat toată energia în stabilirea regatului lui Dumnezeu pe pământ, prin cât mai multe convertiri. El predica în 1830 că mileniul se va instaura în trei ani dacă adepţii lui continuă să muncească cu stăruinţă la propria lor mântuire”.

„La începutul secolului al XIX-lea, două mari curente dominau viaţa religioasă în America: pe de o parte aşteptările milenariste, pe de altă parte ideea de « restaurare a Bisericii Noului Testament ». Este momentul în care apar mai multe grupuri religioase care preconizau comuniunea bunurilor, îndepărtarea de societate şi stabilirea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Shakerii, cunoscuţi şi sub numele de „United Society of Believers în Christ's Second Corning”, sunt poate cei mai cunoscuţi între aceste grupuri religioase. Ei propovăduiau că a doua venire a lui Hristos avusese deja loc în persoana fondatoarei lor, Ann Lee (1736-1784), o emigrantă care sosise din Anglia în anul 1744. Shakerii considerau profeţia lui Daniel (VIII, 14) despre cele 2300 de zile, ca timpul trecut de la 533 î.d.Hr.(anul în care profeţia a fost făcută) şi până în 1747, începutul propovăduirii lui Ann Lee în America. Această credinţă a fost foarte puternică mai ales în perioada de redeşteptare a Shakerilor, cunoscută sub numele de „lucrarea mamei Ann”, care a avut loc în America la 50 de ani după moartea ei237. Tot pe fondul unor aşteptări mileniale, John Humphery

236 Termenul „burn-over district” a fost impus de studiul lui Whithney R. Cross, The Burned-over District. The Social and lntellectual History of Enthusiastic Religion în Western New York (1800-1850), New York 1950, (383 p.) apud Radu Petre Mureşan, Atitudinea Bisericilor Tradiţionale faţă de prozelitismul advent, p. 71 237 Ann Lee a fost muncitoare într-o fabrică de textile, apoi bucătăreasă în Manchester. După moartea celor patru copii, a devenit o adeptă a sectei, apoi şi-a asumat conducerea grupării. În urma unei viziuni, în 1774 a plecat în America împreună cu adepţii ei şi s-a stabilit la Niskeyuna, nu departe de Albany fiind venerată pentru puterile profetice, darul vindecării şi stările extatice. Aici a stabilit reguli comunitare foarte stricte şi a proclamat celibatul ca singura cale de mântuire. Christophe Bourseiller, Les faux Messies. Histoire d'une Anitente, Fayard, 1993, p. 172-175. Despre shakeri în general a se vedea Diac. Prof. Dr. Petre I. David, Invazia sectelor, vol. II, Editura Europolis, Constanţa, 1999, p. 346; Encydopedia of America Religion, ed. J. Gordon Melton, New York, 1999, p. 1255; Stephen J. Stein, The Shaker Experience în America. A History of the United Society of Believers, Yale University Press, 1992; Richard Francis, Ann the Word. The story of Ann


114

Noyes (1811-1866), fondatorul „Comunităţii Oneida”, credea că orice păcătos este curăţat în momentul aderării la comunitate şi purtat către perfecţiunea milenială şi s-a declarat, prin urmare, “plin de Duhul Sfânt şi fără de păcat”. John Humphery Noyes predica că instaurarea împărăţiei de 1000 de ani atârnă de voinţa credincioşilor de a trăi porunca dragostei divine, prin care el înţelegea „căsătoria complexă”238.

„În anii 1780-1790 începe să se impună treptat premilenarismul, atât în literatura academică, cât şi în mediul popular239. Adventismul propriu-zis ia naştere odată cu predica lui William Miller (1728-1849), un predicator laic baptist. Acesta, cercetând textul de la Daniel VIII, 14 (“Până la două mii trei sute de seri şi dimineţi: după aceasta templul îşi va avea din nou rostul lui”), a ajuns la concluzia că Hristos va veni în anul 1843240. Prima

Lee, female messiah, mother of the Shakers, the woman clothed with the sun, New York 2002, (388 p.); Thomas Merton, Seeking paradise: the spirit of the Shakers, edited with an introduction by Paul M. Pearson, New York 2003 (125 p.) apud Radu Petre Mureşan, Atitudinea Bisericilor Tradiţionale faţă de prozelitismul advent, p. 71 238 Acest sistem elaborat de John Humphery Noyes permitea tuturor bărbaţilor din comunitate să se „căsătorească” cu orice femeie, evitând însă naşterea copiilor. În 1847 a anunţat că regatul lui Dumnezeu a venit în comunitatea lor, prin vindecări miraculoase şi dobândirea unei stări spirituale care le permitea să-şi abandoneze bunurile materiale şi tovarăşii de viaţă. Vezi capitolul “John Humpphrey Noyes and the Oneida Community”, din Christianity în America, ed. by Mark A. Noll, N. Hatch, G. Marsden, D. Wells, J. Woodbridge, Michigan, 1983, p. 203-204; Michel Barkun, “The Wind Sweeping Over the Country: John Humphrey Noyes and the Rise of the Millerism”, în The Disappointed. Millerism and Millenarianism în the Nineteenth Century, ed. Roland Numbers and Jonathan Butler, Indiana University Press, 1987, p. 153-172 apud Radu Petre Mureşan, Atitudinea Bisericilor Tradiţionale faţă de prozelitismul advent, p. 71 239 Ruth Bloch vede în aceasta «declinul hegemoniei Bisericilor tradiţionale» (Visionary Republic. Millennial Themes în American Thought, 1756-1800, New York: Cambridge University Press 1985, p. 143). Ea comentează mai multe tratate din această vreme, cum ar fi operele influente ale lui Samuel Hopkins (1721-1803), A Treaiise on the Millenium., and the events which arefirst to take place, introductory to it, Edinburgh 1806 respectiv lucrarea lui Joshua Spaulding, Sentiments Concerning the Corning of Christ, Salem 1796 (120 p.) apud Radu Petre Mureşan, Atitudinea Bisericilor Tradiţionale faţă de prozelitismul advent, p. 72 240 William Miller pleca de la premisa că profeţiile biblice din cartea lui Daniel şi a Apocalipsei erau coduri care puteau fi descifrate. Acestea erau de două feluri:


115

prezentare publică a ideilor sale a avut loc în 1831, când a publicat o serie de articole în „Vermont Telegraph” şi a scris mai multe broşuri. Între 1834-1849 a ţinut o serie de conferinţe publice, multe din ele fiind cuprinse în broşura Evidence from the Scripture of the Second Corning of Christ, about the Year 1843 (Invederare din Biblie a celei de A doua veniri a lui Hristos în anul 1843), publicată în 1836241. Oamenii din jurul său au avut o mare contribuţie la succesul său, în special Joshua V. Himes (1805-1895), care a reuşit să dea mişcării milenariste un caracter de masă, prin răspândirea idelor sale în ziare ca The Midnight Cry şi Signes of the Times”242.

„Multele diferenţe dintre Adventiştii de ziua a 7-a şi principalele ramuri protestante includ: respingerea de către adventişti a ideii de veşnicie a sufletului, credinţa conform căreia cei morţi aşteaptă judecata într-o stare de inconştienţă şi punerea accentului pe Vechiul Testament în special în ceea ce priveşte

perioade de timp care erau descifrate prin substituirea unei zile pentru un an, în timp ce cifrele erau regate, împărăţii etc. Această formulă pretindea că a găsit-o chiar în Biblie (Iezechiel IV, 6): Dumnezeu 1-a îndemnat pe profet “să îndure păcatul casei lui Iuda pentru 40 de zile, pentru a închipiui “acelaşi număr de zile câţi au fost anii păcatului lor”. Folosind această metodă, William Miller a identificat o dată de început, anul 457 î.d.Hr., decretul lui Artarxerxes de a reconstrui Ierusalimul (Daniel IX, 25), la care a adăugat 2 300, obţinând anul 1843. Acesta era anul „curăţării sanctuarului”, în care el vedea Judecata de Apoi şi sfârşitul lumii. William Miller a acordat o mare atenţie şi textelor de la Apocalipsă, cap. XII-XXI, care se referă la fiară, bătălia Armaghedonului şi Noul Ierusalim, despre care credea că vor avea loc la a doua venire a lui Hristos. (Kenneth C. Newport, Apocalypse and Millenium. Studies în Biblical Exegesis, Cambridge University Press, 2000) apud Radu Petre Mureşan, Atitudinea Bisericilor Tradiţionale faţă de prozelitismul advent, p. 72 241 Spre deosebire de alţi predicatori ai timpului, care făceau parte din curentul “renaşterii” (revivalist), el nu era un predicator “harismatic” sau emoţional, ci folosea raţiunea şi logica spre a-şi convinge audienţa. Metoda hermeneutică pe care William Miller a adoptat-o în lectura Bibliei era comună protestanţilor din acea vreme şi anume că profeţiile biblice au fost sau vor fi complet sau literal împlinite şi că Biblia este suficientă pentru înţelegerea cuvântului lui Dumnezeu (biblicism) apud Radu Petre Mureşan, Atitudinea Bisericilor Tradiţionale faţă de prozelitismul advent, p. 72 242 Diac. Prof. Dr. Petre.I. David, Invazia sectelor, vol. I, Bucureşti, 1997, p. 131-133 apud Radu Petre Mureşan, Atitudinea Bisericilor Tradiţionale faţă de prozelitismul advent, p. 73


116

regulile alimentaţiei conform cărora biserica impune consumul cărnii provenite doar de la animalele care rumega hrana şi au copita divizata. Adventiştii de ziua a 7-a accepta în principiu doctrina trinităţii, salvarea prin sacrificiul lui Hristos, acceptă ideea că Biblia este în totalitate scrisă după cuvântul lui Dumnezeu şi o creaţie ex nihilo. Biserica a avut de asemenea întotdeauna misiuni importante în toată lumea, un mod de viaţă sănătos (membrii nu consumă ceai, cafea, alcool sau tutun), şi-au asumat responsabilitatea pentru educaţie şi programe de ajutorare. Au creat rapid câteva edituri mari care tipăresc acum masiv literatură inclusiv numeroase reviste despre sănătate (Life and health), teologie (Ministry), actualitate (Signs of the times), creatie (Origins), şi libertate religioasă (Liberty)”243.

Pr. David Pestroiu enumeră cauzele apariţiei sectelor: „Grupările sectare din epoca modernă şi contemporană, apărute în număr tot mai mare pe întreg pământul, nu urmăresc decât atragerea de adepţi, din calcule politice, financiare şi din ce în ce mai puţin din considerente religioase. Scopul existenţei lor este, adeseori, mascat sub forma pietistă a promovării unei deveniri spirituale atât de căutată de omul modern, dar, în realitate, ascunde interese materiale variate. Astăzi avem de-a face cu o adevărată „invazie” a sectelor244, care încearcă să-şi impună ideologiile şi practicile, vânzând iluzii şi înşelând „pe mulţi”, după cum suntem avertizaţi de însuşi Domnul Hristos (Matei, 24,24). Dacă ne vom concentra atenţia asupra Bisericii Creştine şi vom cerceta originea sectarismului contemporan şi a mişcărilor advente ca părţi integrante ale acestuia, ca şi amploarea cuprinsă de fărâmiţarea

243 Timothy Miller, America's Alternative Religious, p. 35 244 Acesta este şi titlul unei lucrări de referinţă în sectologie, avându-1 ca autor pe Diac. Prof. Dr. Petre I. David ( 3 volume: 1. De la erezii vechi Ia secte religioase ale timpului nostru, Editura Crist-1, Bucureşti, 1997, 511 p.; 2.„Proorocii” timpului, dascăli mincinoşi, anlihriştii „evanghelizatori”. Editura Europolis, Constanţa, 1999, 391 p.; 3.De la tălmăciri şi interpretări personale la traduceri biblice „controversate”, Ed. Europolis, Constanţa, 2000, 350 p.); Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, Editura Insei Print, Bucureşti, 2005, p. 15


117

religioasă în societatea timpurilor noastre, nu putem trece cu vederea mai multe cauze principale:

1. Traducerile eronate ale Sfintei Scripturi, cu mistificarea gravă a unor sensuri semantice, urmărind discreditarea religiei adevărate şi propunerea de noi valenţe ideologice, dezbrăcate de sensul mistic şi contestate sub aspectul adevăratei exegeze, însă „gustate” din plin de omul modern, secularizat. Vechiul Testament, bunăoară, îşi pierde din rolul său de pedagog către Hristos (Galateni 3,24) şi devine, pentru majoritatea sectelor contemporane, un fel de „pedagog” către Eshaton, fiind o sursă predilectă de inspiraţie pentru tot felul de „calcule” advente. La rândul său, Noul Testament îşi schimbă sensul central hristic şi evanghelic, propunând o nouă „veste bună”: apropiata (şi „calculata”) Parusie şi celelalte evenimente majore ce o vor însoţi: Armaghedonul, Judecata, presupusul „mileniu” etc.

2. Exegeza umbrită de interese prozelitiste, falsificând adevărul şi propunând o nouă învăţătură, lipsită de farul călăuzitor al Sfintei Tradiţii. Toţi liderii sectari se consideră teologi de valoare, dar interpretează textul sacru după bunul lor plac, fără să respecte o minimă deontologie ermineutică. Unii, nemulţumiţi că Scriptura nu le oferă sursa de inspiraţie pentru inovaţiile lor doctrinare, se grăbesc să considere drept „sacre” şi „inspirate” cărţi apocrife, documente şi scrieri omeneşti sau chiar propriile lor elucubraţii”245.

3. Propunerea unui nou tip de cultură, secularizată. Involuţia simţului estetic este, din păcate, o realitate a vremii noastre. Multe dintre valorile culturale au fost înlocuite, treptat, de kitsch şi imoralitate şi au fost impregnate de ateism. Macularea ideii de „frumos” şi pervertirea simţămintelor umane, uneori până la trepte degradante, sunt tot atâtea imbolduri pentru ca sectele să propună noi coordonate spaţiale şi temporale ale vieţii, în convenienţă cu ideologiile lor eronate.

245 De pildă, „Sfinţii ultimelor zile”, care adaugă la Scriptură „al treilea Testament” - „Cartea lui Mormon” sau „Martorii lui Iehova”, care completează Scriptura prin revistele bilunare „Turnul de veghere” şi „Treziţi-vâ!”; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 15


118

4. Afecţiunile psihice. S-a dovedit că paranoia unor conducători de secte şi grupări religioase (pretinşi „Mesia”, „guru”, „iniţiaţi”, „pastori” şi „predicatori”, „studenţi în Biblie” etc.) se află în tandem cu naivitatea, starea de depresie, confuzie spirituală sau schizofrenie a adepţilor lor. Sensibilitatea umană este degradată spre forme extreme: psihoza cataclismelor finale, frica de moarte, disperarea în faţa unui viitor „apocaliptic” îi determină pe mulţi dezechilibraţi să treacă la secte. Unii dintre ei se izolează de societate, iar alţii cad pradă ultimelor „ameninţări” venite în urma „profeţiilor” de peste hotare, unele fiind făcute în urma exagerării sau necunoaşterii fenomenelor naturale (eclipse, căderi de meteoriţi, comete, cutremure, inundaţii). Poluarea şi „efectul de seră”, prin influenţa exercitată asupra anotimpurilor, accentuează deruta celor inculţi sau înclinaţi spre calcule advente”246.

5. Întoarcerea în trecut. Atât în cinematografie, cât şi în informatică s-a realizat, prin efecte speciale, reconstituirea fidelă a unor vremuri de mult apuse, incluzând, fireşte, şi practicile religioase. Interesul public a fost enorm. Sectele nu puteau să nu speculeze acest lucru: şi-au „pigmentat” ceremoniile cu tot felul de manifestări mozaice, greco-romane, egiptene sau din religiile orientale. Mulţi naivi, exhibiţionişti şi excentrici au fost atraşi de idei precum: refacerea paradisului edenic sau retrăirea timpurilor mesianice şi apostolice etc. În unele cazuri, s-a mers de la promiscuitate şi imoralitate până la sinucidere în masă.

6. Arghirofilia. Deşi se adresează spiritului, sectele nu neglijează nici „cele trecătoare”. Câştigurile financiare sunt, de fapt, un scop în sine în lumea sectară. Averile nenumărate sunt destinate „investiţiilor”, adică susţinerii cu ajutoare materiale a muncii prozelitiste, urmând ca şi câştigurile ulterioare să fie pe măsură... Conducătorii religioşi sectari nu contenesc să-i ponegrească pe papă şi pe întâistătătorii Bisericii Ortodoxe, dar „uită” de proprietăţile uriaşe pe care ei înşişi le deţin. Lor li se adresează, de fapt, Mântuitorul: Povăţuitori orbi, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila... (Matei 23,24)”247.

246 Ibidem 247 Ibidem


119

7. Lipsa de activitate pastoral-misionară, slaba pregătire teologică şi necunoaşterea fenomenului sectar de către unii slujitori bisericeşti. în acest mod se creează terenul propice pentru agresiunile prozelitiste sectare. Acolo unde preotul nu-şi face datoria de păstor sau, mai grav, comite el însuşi fapte imorale, devenind un exemplu negativ, sectele se dezvoltă, inevitabil. În plus, incultura teologică a unor slujitori ai altarelor face ca, adeseori, în confruntările cu sectarii, sa câştige erezia în faţa dogmei, minciuna în faţa adevărului. Lipsa studiului permanent, a lecturii biblice şi patristice, indiferenţa faţă de prezenţa sectară în câmpul pastoral-misionar atribuit fac din unii preoţi prazi Uşoare şi sigure în faţa predicatorilor eterodocşi”248.

VI.1. Adventiştii de ziua a şaptea Adventiştii de ziua a Şaptea au constituit o organizare

stabilă în 1861 prin fondarea „Conferinţei de la Michigan a Adventiştilor de Ziua a Şaptea”; alegerea numelui a fost făcută după o dezbatere aprinsă: în acest nume sunt exprimate două elemente importante ale doctrinei adventiste: a doua venire a lui Hristos (Advent) şi ziua a şaptea (Sabatul). În 1863 a fost constituită Conferinţa Generală a Adventiştilor de Ziua a Şaptea, care conferinţă cuprindea 3.500 de membri şi aproximativ 30 de „pastori” împărţiţi în diferite federaţii locale, numite „Conferences” (Conferinţe)249.

Aşteptarea celei de-a doua veniri a lui Hristos a jucat un rol motor în multe mişcări neconformiste. Ea stă în centrul gândirii darbiste. Şi tot dintr-un punct de vedere milenarist trebuie să înţelegem întemeierea unui colegiu apostolic în Anglia anilor 1830: Revoluţia franceză încurajase speculaţiile profetice, iar catolicii apostolici erau convinşi de iminenţa reîntoarcerii lui Hristos; apostolatul existase la începutul răspândirii mesajului creştin şi trebuia, în mod logic, să reapară la sfârşitul acesteia. În cazul mişcării catolice apostolice, nu este lipsit de interes să

248 Ibidem, p. 14-16 249 http://www.adventist.ro/ site citat la 24.04.2009

http://www.adventist.ro/


120

remarcăm că acest sentiment de înfrigurată aşteptare milenaristă putea fi semnalat, printre alţii, şi la oameni aparţinând păturilor superioare ale societăţii. Foarte bogat, Drummond a făcut parte din Parlamentul britanic, la fel ca şi un alt apostol, fiu al unui prim-ministru. Iată-ne, deci, foarte departe de imaginea clasică, potrivit căreia milenarismul n-ar fi decât expresia, la adăpost religios, a nemulţumirii claselor sociale defavorizate Mult timp, influenţa dogmaticii marxiste a îngăduit să predomine această interpretare. Ea nu este întru totul nejustă, dar astăzi specialiştii sunt de acord în a recunoaşte complexitatea reacţiei milenariste. Aceasta nu se poate reduce la o explicaţie socio-politică, şi chiar dacă Bisericile oficiale preferă în general s-o uite, mişcările milenariste fac să renască, într-adevăr, o componentă esenţială a creştinismului primar...

Aşadar, aşteptarea apropiatei reîntoarceri a lui Hristos nu se mărgineşte la câteva secte izolate. Dar într-o mare măsură a ajuns semnul distinctiv al curentului adventist (de la cuvântul englezesc advent, adică venirea lui Hristos pentru domnia sa de o mie de ani)250.

Mişcarea adventistă251 în Statele Unite se datorează lui W. Miller, un fost pastor baptist care a ridicat iminenţa celei de a doua veniri.

„Adventiştii de ziua a 7-a. „Adventiştii fac parte din grupul sectelor apocaliptice care sunt fascinate de iminenta reîntoarcere a lui Hristos. Aceste secte prin calcule complicate dar arbitrare şi neîntemeiate teologic, prin combinaţii numerologice încearcă să prevadă sfârşitul lumii, bazându-se pe scrierile apocaliptice ale Vechiului şi Noului Testament”.252

„Mişcarea adventistă după cum remarcă sectologul Kurt Hutten trebuie înţeleasă prin cele două acte cronologice; până la 1844 anul calculat de William Miller pentru revenirea lui Hristos întru glorie şi respectiv, perioada impactului asupra adventismului

250 Jean Francois Mayer, Sectele, p. 37-38 251 R. Nikels, A Story of the Seventh -Day Church of God. Sheridan, 1977 252 Gheorghe Petraru, op.cit., p. 244; Richard Bergeron, Le cotege des fou de Dieu. Un chretien scrute les nouvelles religions, Editions Paulines, Apostolat des Editions, Montreal, Paris, 1990, p. 77


121

prin profeta Elena Gould White.253 Apariţia adventismului trebuie percepută în contextul istoric şi ideologic al începutului secolului XIX dominat de raţionalism şi deism, de ideile revoluţiei franceze. Însuşi W. Miller era un raţionalist influenţat de operele filosofului David Hume, ale iluministului Voltaire, ale politologului american Thomas Paine. Un spirit iscoditor, nesatisfăcut de viziunile celor mai sus menţionaţi, Miller se îndreaptă spre baptism. Evenimente cutremurătoare precum cutremurul de la Lisabona, 1755, “ziua întunecată” din 19 mai 1780 din S.U.A., Revoluţia franceză din 1789, “ploile de stele căzătoare” din 1799 şi 1833 au fost interpretate de Miller ca semne ale revenirii lui Hristos pe care a calculat-o cu exactitate pentru anul 1843, apoi 1844 pe baza unor numere biblice precum cele “2300 de seri şi dimineţi” (Daniel 8, 14), corelate cu evenimentul din 457 î. Hr. al reîntoarcerii din robia babiloniană a evreilor în timpul regelui Artaxerxes. Aşteptarea lui Hristos a fost desigur zadarnică însă Elena G. White a reuşit să oprească dezintegrarea totală a noii grupări milenariste convingând pe adepţi, în urma unor viziuni personale, că Hristos a revenit cu adevărat la 22 octombrie 1844 dar, invizibil, în Sfânta Sfintelor a Sanctuarului ceresc. Astfel s-a declanşat marele conflict între Hristos şi Satan. Adventismul se apropie astfel în plan ideologic de sistemele dualiste. Hristos în sanctuarul ceresc împlineşte “un minister în favoarea noastră”254 pentru a învinge în această încleştare ce aminteşte parcă de teomahiile mitologice. Elena G. White este în viziunea adventiştilor marele profet al timpurilor moderne iar secta adventistă se caracterizează prin „eshatologismul şi milenarismul său de nezdruncinat şi prin respectarea riguroasă a zilei sabatului (ziua a 7-a a săptămânii, sâmbăta) pe de o parte şi prin radicalismul său etic (nu alcool şi tabac, ţinuta sobră şi decentă, fără bijuterii şi farduri, fără jocuri de amuzament, cinema,

253 Gheorghe Petraru, op.cit., p. 245; Kurt Hutten, Seher, Grubler, Enthusiasten, Das Buch des traditionellen Sekten und religiosen Sonderbewegungen, Quell Verlag, Stuttgart, 1989, p. 35-36 254 Gheorghe Petraru, op.cit., p. 245; Richard Lehmann, Les Adventistes de septiemejour, Editions Brepols, 1987, p. 47


122

dans) şi o igienă grijulie (fără stimulente tip ceai sau cafea, regim vegetarian, abstinenţă de la carnea de porc, aer curat, exerciţii)”.255

Adventismul de ziua a şaptea îşi are originea în „marea trezire a celei de a doua veniri” ce a zguduit lumea religioasă cu puţin înainte de mijlocul secolului al XIX-lea, când în Marea Britanie şi pe continentul european s-a accentuat într-un mod exagerat cea de a doua venire a lui Iisus Hristos. Curând după aceea, multe dintre părerile Lumii Vechi despre interpretarea profetică au traversat Atlanticul şi au pătruns în cercurile teologice americane256.

Marea mişcare a celui de al doilea advent, ce a străbătut Statele Unite în anii 1840 îşi are originea în mare parte în activitatea lui William Miller, care în anul 1818 propovăduia cu o convingere nestrămutată că peste „aproximativ” 25 de ani, adică în 1843, Iisus Hristos avea să Se reîntoarcă. Cum a declarat Miller însuşi: „Astfel, în anul 1818, la sfârşitul unui studiu al Scripturilor de doi ani de zile, am ajuns la concluzia solemnă că după aproximativ 25 de ani de la acea vreme toate activităţile actualului nostru stat aveau să fie lichidate.”257

În continuare Miller a scris: Sunt de părere că timpul poate fi cunoscut de toţi cei care

doresc să înţeleagă şi vor să fie gata pentru cea de a doua venire a Sa. Şi sunt pe deplin convins că la un moment dat, între 21 martie 1843 şi 21 martie 1844, potrivit modului evreiesc de calcul al timpului, Hristos va veni şi îi va aduce cu Sine pe toţi sfinţii Lui şi că atunci El îl va răsplăti pe orice om după cum îi va fi lucrarea.258

Asociaţii lui au fixat în cele din urmă data de 22 octombrie 1844 ca dată finală când Iisus Hristos avea să Se reîntoarcă după sfinţii Lui, să aducă judecata asupra păcatului şi să întemeieze împărăţia lui Dumnezeu pe pământ.259

255 Gheorghe Petraru, op.cit., p. 245; Richard Bergeron, op.cit., p. 78-79 256 Walter Martin, Înpărăţia cultelor eretice, p. 541 257 Francis D. Nichol, The Midnight Cry, Washington, D.C., Review and Herald, 1944, p. 35 apud Walter Martin, Înpărăţia cultelor eretice, p. 521 258 Signs of the Times, 25 ianuarie 1843 apud Walter Martin, Înpărăţia cultelor eretice, p. 521 259 Walter Martin, Înpărăţia cultelor eretice, p. 521-522


123

Adventiştii lui Muller au trăit noaptea de 9 spre 10 oc-tombrie cu multă înfrigurare. Adunaţi într-o sală mare din Boston sau urcaţi pe acoperişuri şi pe coline, îmbrăcaţi în veşminte albe, ei au aşteptat toată noaptea sunetul trâmbiţei îngereşti care trebuia să vestească lumii coborârea lui Hristos.

Cei înşelaţi s-au văzut nevoiţi să se întoarcă la treburile lor, întrucât, aşa cum spuneau ei, „ceaşca mirosului plăcut al bucuriei nemuritoare zăcea acum spartă la picioarele lor”.

Muller a recunoscut a doua oară că s-a înşelat. El şi-a sfătuit adepţii să se întoarcă la baptişti. Dar calea întoarcerii eră imposibilă. Nu numai că baptiştii nu i-ar fi primit, dar era greu să renunţi la acele prea-frumoase închipuiri, să renunţi la acea împărăţie unică. Degeaba le-a spus Muller că s-a înşelat, „spe-ranţele mileniste” nu mai puteau fi abandonate atât de uşor.

În acele momente de derută pentru adventiştii lui Muller, care încep să se divizeze şi să se organizeze în diferite grupuri (Adventiştii Evangheliei, Creştinii Adventului, Uniunea Adventului etc.), apare o tânăra deliranta de 17 ani care va întemeia una din cele mai cunoscute secte adventiste: adventiştii de ziua a şaptea260.

Prin urmare, lăsând la o parte speculaţiile cronologice, teologia lui William Miller s-a deosebit de teologia adventistă de ziua a şaptea prin trei aspecte distincte: el a negat sabatul de ziua a şaptea, doctrina despre somnul sufletului şi nimicirea finală, fără cruţare, a celor nelegiuiţi - toate acestea fiind doctrine susţinute de confesiunea adventistă de ziua a şaptea. Şi el nu a îmbrăţişat niciodată teoriile referitoare la „sfântul Locaş” şi la „judecata cu caracter investigator” formulate de către adventiştii de ziua a şaptea.261

Aşa după cum am văzut, atunci când calculele milleriste au dat greş, se părea că toţi sunt pierduţi; însă tocmai în ziua următoare, într-un lan de porumb în apropiere de Port Gibson, New York, a avut loc un eveniment singular, ce a transformat cursul istoriei adventiste şi a determinat o reinterpretare a capitolelor 8 şi

260 Diac. Prof. Dr. Petru I. David, Invazia Sectelor, vol. 1, p. 131-133 261 Walter Martin, Înpărăţia cultelor eretice, p. 525


124

9 din cartea lui Daniel, interpretare ce reprezintă o cheie de boltă în concepţia adventiştilor de ziua a şaptea referitoare la profeţie.

Pe data de 23 octombrie 1844, în dimineaţa imediat următoare „marii dezamăgiri”, Hiram Edson, un adventist evlavios şi adept al lui William Miller, se îndrepta încet spre casă împreună cu prietenul său, O. R. L. Crosier.

Pentru a evita privirile batjocoritoare şi sarcasmele vecinilor lor, ei şi-au croit drum printr-un lan de porumb.

În timp ce înaintau în tăcere deplină şi meditaţie prin lanul de porumb, Hiram Edson s-a oprit, s-a afundat mai adânc în meditaţie, iar apoi, cu faţa îndreptată în sus, exprimând vădit o rugăciune de mulţumire din inimă pentru primirea luminii spirituale, a primit deodată o mare „revelaţie” spirituală, în cuvintele doctorului Froom:

Deodată în mintea lui s-a ivit pe neaşteptate gândul că există două faze ale slujirii lui Hristos în cerul cerurilor, exact ca în sfântul Locaş din vechime.

După propriile lui cuvinte, peste el a venit convingerea copleşitoare „că în loc ca marele nostru preot să fi ieşit din locul preasfânt al sfântului Locaş ceresc pentru a veni pe acest pământ în cea de a zecea zi a celei de a şaptea luni la sfârşitul celor 2.300 de zile, El a intrat în acea zi pentru prima dată în cea de a doua încăpere a sfântului Locaş şi că, înainte de venirea Lui pe acest pământ, El are de îndeplinit o lucrare în locul preasfânt”.

În cazul acesta, potrivit istoriei adventiste de ziua a şaptea, Hiram Edson a găsit motivul pentru care milleriştii fuseseră dezamăgiţi cu o zi în urmă. Ei se aşteptaseră ca Hristos să vină pe pământ pentru a curaţi sfântul Locaş, însă sfântul Locaş nu era pe pământ, ci era localizat în cer! în consecinţă, în loc să vină pe pământ, Hristos a trecut dintr-o „încăpere” a sfântului Locaş într-o altă „încăpere”, pentru a îndeplini o ultimă lucrare, cunoscută acum drept, judecata cu caracter investigator”!262

Transferând acest ritual vechi-testamentar în Noul Testament şi dând o interpretare extrem de literală Epistolei către

262 Walter Martin, Înpărăţia cultelor eretice, p. 526-527


125

Evrei, Edson şi Crosier au formulat doctrina „sfântului Locaş ceresc şi a judecăţii cu caracter investigator”.

Această concepţie este interpretată în prezent în sensul că în anul 1844 Hristos a început cea de a „doua fază” a slujirii Lui în sfântul Locaş ceresc şi de atunci încoace El reexaminează mereu cazurile credincioşilor, pentru a determina măsura în care aceştia sunt demni de viaţa veşnică. Mai mult, El va ieşi din cea de „a doua încăpere”, sau va isprăvi cea de „a doua fază” a slujirii Lui în sfântul Locaş, pentru a inaugura judecata asupra lumii la cea de a doua mare venire a Lui. Aceasta a fost în esenţă interpretarea care a modelat în teologia adventistă de ziua a şaptea concepţia ulterioară a „sfântului Locaş ceresc” şi a .judecăţii cu caracter investigator”. Astfel, bunii adventişti-millerişti erau îndreptăţiţi să aprobe lucrarea lui William Miller. Ei au afirmat chiar că Dumnezeu i-a îngăduit lui Miller să facă greşeli pentru o mai mare binecuvântare a „turmei mici”263.

Printre cei care aşteptau în noaptea de 9 spre 10 octombrie 1844 venirea lui Hristos se afla negreşit şi Hellen Harman. Însă eşecul lui Muller nu a „descumpănit-o”, ci dimpotrivă, 1-a speculat prompt şi cu succes.

La puţin timp, în decembrie, acelaşi an, Hellen Harman are o „revelaţie”: data de 22 octombrie 1844 (10 octombrie după calendarul neîndreptat) nu a fost calculată greşit. Hristos şi-a început lucrarea sa intrând, mai întâi, să cureţe Sanctuarul ceresc şi abia după aceea va coborî să întemeieze mileniul pe pământ. O parte din adventiştii lui Muller s-au grupat în jurul fecioarei vizionare Hellen Harman, atraşi de faptul că „speranţele” lor nu au fost totuşi înşelate”.

În 1846 Hellen Harman se „mărită” frăţeşte şi în Domnul cu James White, un bogătaş american, cu care va pune bazele doctrinare ale grupării mileniste de ziua a şaptea. Chiar în anul căsătoriei, Hellen White pretinde că are o „revelaţie” prin care Dumnezeu i-a poruncit să serbeze Sabatul în ziua a şaptea din

263 William Miller, Early Writings, Washington, D.C., Review and Herald Publishing Association, nd., p. 74


126

săptămână. Această idee i-a fost inspirată de fapt din scrierile unui alt adventist, căpitanul de vapor Iosif Bates264.

Aspecte doctrinare ale adventiştilor de ziua a şaptea Creştinii se împart în diferite curente de gândire asupra

doctrinelor Bibliei. În privinţa anumitor doctrine, adventiştii de ziua a şaptea se află într-un grup, în privinţa altor doctrine, ei sunt clasificaţi destul de diferit. Doctrinele neacceptate de adventiştii de ziua a şaptea sunt considerate ca nefiind bazate pe Cuvântul lui Dumnezeu. Practic toate principiile adventiştilor de ziua a şaptea sunt susţinute de una sau mai multe grupări creştine. Câteva le sunt specifice. Convingerile adventiste ar putea fi împărţite în relaţie cu convingerile altor creştini sub următoarele titluri:

G. White a făcut următoarea afirmaţie: Am ajuns la concluzia că diagrama din 1843 a fost

condusă de mâna Domnului şi că ea nu trebuie modificată; că datele au fost aşa cum a vrut El să fie, că mâna Lui a fost deasupra şi a ascuns o greşeală în unele dintre date, aşa încât nimeni nu a putut să o vadă până ce El nu Şi-a îndepărtat mâna.265

În eshatologismul adventist există tendinţa foarte răspândită de a aplica profeţiile lui Daniel şi ale Apocalipsei la timpurile prezente. Adepţii acestei direcţii caută indicii în evenimentele contemporane şi le leagă de semnele profetice. Cel mai cunoscut dintre aceştia este Charles Wheeling care a văzut în timpul războiului dintre Iran şi Irak lupta Armagedonului266. O altă grupare de interpreţi ai evenimentelor apocaliptice se distinge prin accentul pus pe statutul Ierusalimului la sfârşitul timpurilor. Ei văd în unificarea Israelului din 1967 începutul „sfârşitul timpurilor”, cu atât mai mult cu cât Ierusalimul a devenit capitala noului stat în anul 1980.

„În sfârşit, mai există o direcţie în adventismul de ziua a şaptea contemporan şi anume aceea care îi văd pe liderii adventişti atât de compromişi cu „lumea” şi pe membrii săi atât de „căldicei”

264 Diac. Prof. Dr. Petru I. David, Invazia Sectelor, vol. 1, p. 133-134 265 Walter Martin, Împărăţia cultelor eretice, p. 528 266 Charles Wheeling, Armageddon now, „Jamison”, 1992, p. 324; Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, p. 164


127

în spiritualitatea lor, încât „Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea” nu este pregătită să-L primească pe Hristos şi, astfel, este responsabilă pentru întârzierea Parusiei. Aceste tensiuni ating apogeul atunci când liderii adventişti se confruntă cu acuzaţii de erezie din partea unor grupări centrifuge şi încearcă să le supună unei discipline. Cu precădere se deplâng modificările doctrinei adventiste care au rezultat din dialogul cu evangheliştii Walter Ralston Martin şi Donald Grey Barnhouse în anii 1950 şi care au avut un mare imapct asupra eshatologiei adventiste, întărind convingerea că apostazia anunţată de Hellen G. White este chiar în Biserica Adventistă”267.

Un punct de vedere protestant asupra doctrinei advente

În 1872, în cadrul Bisericii adventiştilor de ziua a şaptea din Battle Creek, Michigan, Statele Unite ale Americii, se publică o expunere sumară a credinţei adventiste în 25 de puncte. Acest document, uşor revizuit şi dezvoltat la 28 de capitole a apărut în Anuarul denominaţiunii din anul 1889 şi în cel din anul 1905, după care a continuat să fie tipărit an de an, până în 1914. În urma cererilor insistente din partea conducătorilor bisericii adventiste din Africa, pentru prezentarea unei declaraţii sau mărturisiri de credinţă, care să ajute oficialităţile guvernamentale şi pe alţii la o mai clara înţelegere a bisericii adventiste, un comitet de patru persoane, incluzând şi pe preşedintele Conferinţei Generale, a pregătit o declaraţie cuprinzând „principalele elemente” ale credinţei, aşa cum „pot fi ele rezumate”. Această declaraţie, cuprinzând 22 de puncte fundamentale de credinţa, a fost publicată prima dată în Anuarul din 1931 şi a rămas neschimbată până în 1980, când sesiunea Conferinţei Generale a înlocuit această declaraţie a punctelor fundamentale de credinţă cu altă asemănătoare, dar mai cuprinzătoare, formulată în 27 de paragrafe, grupate sub titlul: „Puncte fundamentale de credinţă ale adventiştilor de ziua a şaptea”.

267 Ralph Larson, Apostasy is the Issue, voi. I-II, Cerrystone Press, 1993; Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, p. 164


128

Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea mărturiseşte credinţa trinitară şi cristologică a primelor Simboluri creştine. Ea acceptă şi mărturiseşte, de asemenea, doctrinele protestante exemplificate în formula „Sola Scriptura, Sola Fide, Sola Gratia” (Numai Scriptura, Numai Credinţa, Numai Harul). După falimentul profeţiilor lui Miller, Biserica n-a mai propus şi nici azi nu mai propune date privitoare la revenirea lui Hristos. Aceasta nu înseamnă că nu pune accent pe istoricitatea acestui eveniment şi pe necesitatea convertirii personale în vederea întâlnirii cu Dumnezeu. Pentru această Biserică Decalogul este proclamat ca legea morală supremă pentru întreaga omenire. Ziua a şaptea a săptămânii, zi dedicată odihnei este sâmbăta Sabatul şi nu duminica, aşa cum au celelalte Biserici creştine.

Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea neagă doctrina nemuririi sufletului şi crede că nemurirea promisă de Dumnezeu va fi dată credincioşilor din orice epocă istorică numai la învierea din urmă care se va realiza odată cu cea de-a doua venire a lui Hristos.

Cele mai mari rituri practicate în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea sunt:

- botezul, care însă nu este dat pruncilor, ci este conferit adulţilor capabili de a decide pentru adeziunea lor de credinţă; şi

- Sfânta Cină, adică comuniunea, împărtăşania, care este precedată de ritul spălării picioarelor, după exemplul dat de Iisus la Cina de Taină.

Chiar dacă în trecut această biserică era inclusă între sectele para-creştine, revizuirea doctrinei sale de către cercetători oneşti şi cu autoritate în domeniu, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea este – astăzi – considerată în interiorul principalelor curente protestante. Celelalte Biserici Protestante mai vechi, cum sunt de ex. Biserica Luterană şi Biserica valdenză, îi consideră pe adventiştii de ziua a şaptea ca o Biserică creştină autentică, fondată pe Sfintele Scripturi268.

„Aşa numiţii „Independent Ministere”, al căror mesaj se situează la marginea adventismului, s-au înmulţit în ultimii ani.

268 http://www.adventist.ro/ site citat la 24.04.2009

http://www.adventist.ro/


129

Conducerea „Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea” a fost atât de iritată de impactul predicii acestora, încât la Consiliul Anual al „Bisericii” din 1991 s-a votat o declaraţie care să condamne pe aceia care produc tulburări („Perth Declaration” 1991)269. Aceşti predicatori de la marginea adventismului sunt mult mai râvnitori în predicarea mesajului lor decât majoritatea curentului adventist. De multe ori, de la această dorinţă de a grăbi venirea adventului se ajunge la o contestare a conducerii şi chiar a învăţăturilor „Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea”.

Cu ocazia celei de a 150-a aniversări a „Marii dezamăgiri” din 1984, Robert S. Folkenberg (1941-), preşedintele Conferinţei Generale a adventiştilor de ziua a şaptea (1990-1999), a publicat o carte cu un titlu sugestiv, încă credem, în care reiterează doctrina tradiţională adventistă270. Adventismul de ziua a şaptea se face cunoscut prin manifestări de masă, sau prin folosirea la maximum a mass-mediei, iar mesajele transmise sunt concentrate asupra vremurilor din urmă. Se invocă frecvent „calendarul profeţiilor” care arată, spun ei, că „timpul sfârşitului” a început în anul 1798 şi, de asemenea, că anul 1844 este o dată majoră care anunţă cea de a doua venire a Domnului Iisus Hristos. La al 56-lea Congres mondial din 1995 (Utrecht, Olanda), a fost adoptată o declaraţie oficială, „Declaraţie adventistă care respinge fixarea de date pentru a doua venire a Domnului”, în care se arată că „aşteptând reîntoarcerea lui Hristos, adventiştii resping orice tentativă de a fixa o dată specifică legată de acest eveniment...” „Adventiştii nu au nici o încredere în aceste eforturi speculative, deoarece ele sunt în contradicţie cu cuvintele lui Hristos şi anume că, deşi oamenii pot recunoaşte că întoarcerea Lui este aproape, ei nu pot şti totuşi data exactă”. Într-o declaraţie despre starea adventismului în anul 2000 se arată că adventiştii aşteaptă cu nerăbdare întoarcerea lui Hristos, dar că nu speculează pe marginea

269 Robert S. Folkenberg, „Perth Declaration” about Independent Ministries, „Adventist Review”, 7 november, 1991, p. 14; Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, p. 165 270 Idem, We still Believe, Pacific Press Publishing Association, Nampa, Idaho, 1994; Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, p. 165


130

momentului istoric precis în care acest eveniment va avea loc. Prin urmare, ei nu acordă nici o importanţă profetică anului 2000, de vreme ce această dată nu este menţionată în Biblie”271.

„Cu toate acestea, mulţi teologi adventişti de ziua a şaptea au modificat conţinutul eshatologiei lor şi chiar schemele advente după colapsul Uniunii Sovietice în 1989. Adaptarea era necesară, deoarece nu mai existau protagoniştii necesari scenariului care să se încadreze în schema eshatologică a Ellenei G. White. S-au inventat însă alte direcţii destul de convenabile pentru discurs eshatologist politizat. Aceste direcţii sunt indicate de creşterea dramatică a puterii papale care a culminat cu rolul pe care Papa Ioan Paul al II-lea 1-a jucat la căderea comunismului, pe de o parte, şi afirmarea Statelor Unite ca o super-putere, capabilă, în alianţă cu papalitatea, să domine întreaga lume şi să înceapă persecutarea celor aleşi. De asemenea, discuţii eshatologiste sunt determinate şi de proliferarea spiritismului, concretizat mai ales în cazul mişcării „New Age,”pe de o parte, şi de apariţiile Fecioarei Măria în Biserica Romano-Catolică, pe de altă parte”272.

„Deşi sumbrul scenariu apocaliptic este descris ca aproape de deznodământ, parusia este în acelaşi timp departe pentru adventişti, care par să se simtă confortabil pe poziţia pe care o ocupă astăzi pe „piaţa religioasă”. Ei se distanţează de poziţiile tranşante de la începutul „Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea”(anti-catolicism, anti-stat etc) şi consideră că acelea erau manifestări comune printre denominaţiile protestante la acea vreme. în mod paradoxal, însă, majoritatea adventiştilor de ziua a şaptea nu mai situează mesajul apocaliptic în centrul predicii lor. Într-o anchetă realizată în 1991, printre 300 de pastori adventişti de ziua a şaptea din America, s-a evidenţiat faptul că pe parcursul unui an întreg numai trei predici, în medie, au fost dedicate

271 Statement about Adventism and the Year 2000. Declaraţia votată la întâlnirea Comitetului Executiv al Conferinţei Generale Adventiste, Silver Spring, Maryland, 29 septembrie, 1999; Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, p. 166 272 Mark Finley, Steven R. Mosley, Confidence amid Chaos, Pacific Press, Boise, 1995; Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, p. 166


131

exclusiv celei de a doua veniri a Domnului. Există o mare diferenţă între concepţiile celor care au intrat în „slujire” înainte de 1960, când o diplomă nu era obligatorie pentru a deveni pastor, şi cei care au intrat după această dată. Aceştia din urmă, influenţaţi de educaţia primită în marile universităţi, sunt mai puţin dispuşi să accepte declaraţiile eshatologiei adventiste tradiţionale. De asemenea, numai 28% dintre adventiştii intervievaţi au auzit în ultimul an o predică în care să se vorbească de semnificaţia celor 2300 de ani, de evenimentele profetice şi numai aceia care aveau o educaţie elementară, care se termină cu liceul, erau dispuşi să accepte eshatologia adventistă integral”273.

„Nivelul de educaţie este cheia pentru a înţelege de ce atenţia acordată predicii apocaliptice este relativ scăzută. Seminariile şi departamentele universităţilor adventiste evită, în general, abordarea tradiţională a eshatologiei. Această direcţie este confirmată de publicaţiile adventiste recente.

Astfel, teologul John Paulien este de părere că cea mai bună metodă de a înţelege punctul de vedere al Bibliei despre eshatologie şi scopul învăţăturilor biblice despre sfârşit nu este acela de a satisface curiozitatea noastră despre viitor, ci de a ne învăţa cum să trăim când aşteptăm sfârşitul”274.

„În ciuda credinţei lor că sfârşitul lumii este aproape, adventiştii tind să prindă rădăcini şi mai adânci în societate, prin aceasta luptând pentru întârzierea apocalipsei. Aceasta nu înseamnă că adventiştii au abandonat aşteptările eshatologice. Ei continuă să creadă că Iisus se va întoarce curând şi că totul se va întâmpla după scenariul prezis de White. Această aşteptare intensă a sfârşitului a atras numeroşi adepţi care au redescoperit entuziasmul primei generaţii de membri şi s-au angajat cu fervoare în prozeletism. „Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea” a învăţat însă lecţia în 1844 şi nu a fixat niciodată un termen precis pentru a

273 Encyclopedia of Millenialism and Millenial Movements, Richard Landes Editor, Routledge, 2000, p. 380; Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, p. 167 274 Jon Paulien, What Bible Says about the End-Time, Hagerstown, 1994, p. 34, 89; Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, p. 167


132

doua venire a Domnului, acest lucru devenind apanajul grupărilor care s-au separat de ea de-a lungul timpului. Această poziţie ambiguă a adventiştilor faţă de a doua venire este sintetizată în cuvintele lui Tom Dybdahl care afirmă: „Singurul fapt indiscutabil este că nu s-a întâmplat încă (a doua venire). Bunicii noştri credeau că nu vor apuca să îmbătrânească. La rândul nostru noi îmbătrânim... Mulţi dintre noi ne aflăm undeva la mijloc. Credem că promisiunea lui Hristos este adevărată, trăim cu speranţa celei de a doua veniri. Ne rugăm ca ea să fie curând. Dar în timp ce aşteptăm, nu putem ignora întrebările şi îndoielile”275.

„Există, aşadar, o anumită schimbare de paradigmă în concepţia eshatologică adventistă, generată de o circumspecţie normală în contextul eşecurilor datelor fixe ale parusiei, „profeţite” de diverşi lideri vânzători de iluzii.

d) Mâncare curată şi necurată. Adventiştii respectă legile dietare ale Vechiului Testament. Ei interzic membrilor proprii consumul de carne de porc sau anumiţi peşti al căăror consum este, de asemenea, interzis comunităţii ebraice. Îndeamnă şi la abstinenţă de alcool şi tutun, renunţarea la acestea fiind o dovadă de credinţă puternică276. Însă în anul 1976. Teologul adventist Ronald L. Numbers a argumentat că sfaturile medicale ale Hellenei G. White aveau o origine mai mult umană decât divină277. Însă, „Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea” a căutat întotdeauna să minimalizeze pericolul sciziunilor interne şi cercetătorii consideră că adventiştii au succes în menţinerea coerenţei mişcării, deşi au fost anumite grupări care s-au separat”278.

275 Tom Dybdahl, How to wait for the Second Conimg, „Spectrum”, Vol. 8/1, 1976, p. 33; Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, 168 276 William J. Whalen, Separated Brethren, a Survey of Protestant, p. 118; Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, p. 169 277 Ronald L. Numbers, Prophetess of Ellen G. White and the origins of Seventh-Day Adventist Health Reform, University of Tennessee Press Knoxville, 1992; Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, p. 169 278 Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, p. 163-169


133

VI.2. Disidente advente „Din cele 105 secte de natură adventistă existente în

Statele Unite cele mai importante sunt: Sunday Adventist s-a născut după marea dezamăgire din

1844 prin unirea a două fracţiuni conduse de Jghn Walsh şi respectiv Jonathan Cummings. Are o istorie zbuciumată, cu multe scindări, reuniri, schimbări de nume din cauza datei Parusiei şi a nemuririi sufletului. Respectă duminica şi este foarte activă din punct de vedere misionar. Are misiuni în Ghana, Liberia, Nigeria, Filipine, China etc.

Seventhy-day Adventist Church a fost întemeiată de Hellen White în 1860, iar în 1863 avea deja 125 de congregaţii cu 1500 de membrii. Se răspândeşte rapid în Elveţia(1874), Germania(1877), Egipt(1879), Rusia(1886), Japonia(1896), America de Sud(1894), Insulele din Pacific(1890). În 1997 aveau ~ 10 milioane de membrii, grupaţi în 43848 de comunităţi.

Adventiştii fac un prozelitism intens prin conferinţe, emisiuni radio, grupuri de studiu biblic. Ei sunt foarte agresivi faţă de Bisericile tradiţionale, mai ales faţă de Biserica Romano-Catolică în al cărei suveran pontif văd concretizarea numărului apocaliptic 666 dar şi faţă de Consiliul Ecumenic al Bisericilor şi în general faţă de tendinţele integratoare de astăzi. De fapt, putem interpreta această atitudine ca o tendinţă de a crea o singură Biserică mondială adventistă.”279

„Organizate în Biserici locale şi federaţii sau misiuni, în uniuni la nivel de ţări, diviziuni la nivel de regiuni geografice întinse (ex. Africa de Sud-Vest, Europa de Est etc.) şi Conferinţa generală cu sediul la Takoma Park - Washington S.U.A., numărul adventiştilor pe plan mondial este astăzi de peste 9.000.000.

În România, secta ai cărei primi reprezentanţi autohtoni au fost Petre Paulini şi Ştefan Demetrescu face prozelitism intens pentru a se infiltra şi stabiliza în cât mai multe localităţi având acelaşi plan ca al sectelor în general de a uzurpa moştenirea

279 Gheorghe Petraru, op.cit., p. 246; Richard Lehmann, op. cit., p. 121


134

ortodoxă şi de a o înlocui cu comunităţi de tip adventist, un plan diabolic pe care îl susţin cu finanţe şi bunuri materiale” 280.

Conferinţa Generală a Bisericii lui Dumnezeu Această biserică a rezultat din unirea mai multor grupuri

locale independente, cu aceeaşi credinţă, unele datând chiar din 1800; altele îşi au începuturile în jurul anului 1847, la sosirea coloniştilor englezi pe continent. Multe dintre ele s-au organizat sub denumirea de Biserica lui Hristos în Hristos Iisus, purtând totodată timp de mulţi ani şi denumirea de Biserica lui Dumnezeu de Credinţă Abrahamică. Numele generic din ziua de astăzi este Conferinţa Generală a Bisericii lui Dumnezeu, Morrow, Georgia.

Adventiştii de ziua a şaptea De departe cel mai mare grup adventist, ca număr de

membri, în Statele Unite şi în toată lumea, este Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, care îşi datează începuturile în anii 1840. A apărut ca urmare a ceea ce s-a numit „Marea Dezamăgire” şi anume eşecul profeţiei mileriţilor, care credeau că a doua venire a lui Hristos urma să fie pe 22 octombrie 1844281.

Din toate bisericile adventiste, cei mai activi misionar sun adventiştii de Ziua a Şaptea. Deţin o casă de presă, numită Seventh-day Adventist Publishing Association. Societatea misionară a fost organizată în 1970. Prima reţea de şcoli de Sabath este organizată în 1877. În anul 1903, staff-ul s-a mutat de la Batlle Creek la Washington D.C., iar în 1989 la Silver Sprig, Maryland, fiind activi în viaţa politică americană. Opera de misiune se desfăşoară în 230 de ţări împărţite în 12 diviziuni, 90 de uniuni şi 476 de conferinţe sau misiuni. Deţin 5416 şcoli, 89 de universităţi, 36 de şcoli industriale, 927 de licee conduse de Organizaţie. Din punct de vedere medical deţin 159 de spitale, 36 de clinici, 95 de centre pentru bătrâni, 23 de orfelinate şi multe dispensare. În toată lumea sunt deschise 97602 şcoli de sabat. Deţin 56 de edituri care tipăresc cărţi, broşuri, tractate în 245 de limbi. Specific sectei este

280 Gheorghe Petraru, op.cit., p. 246; Petru I. David, Călăuză pentru cunoaşterea şi apărarea dreptei credinţe în faţa prozelitismului sectant, Ed. Arhiepiscopiei Aradului, Bucureşti, 1987, p. 146 281 Frank S. Mead, Frank S. Mead, Handbook of Denomination în the Unites States of Denomination în the Unites States, p. 36-37


135

zeciuiala care se ridică la suma anuală declarată de 970.766.784 $. Veniturile totale se ridică la suma de 1.500.521.546$. Comitetul director este alcătuit dintr-un preşedinte, Jan Paulsen şi 6 vicepreşedinţi generali. Pe lângă departamentele administrative (Stewardship), centrala a creat următoarele departamente:

Adventist Chapelaincy Ministries(1985) cu 4 centre mari la Frankfurt, Yokohama, Seul şi Okinawa care are filiale în armată, sistemul de sănătate, instituţii de corecţie, etc.

Children'sministries(1995) Commimications (1972)-deţine o vastă reţea

radio(Adventist World Radio), TV(în special televiziune prin cablu)-77 de staţii în lume, internet, conduse prin Adventist Media Center Inc.cu sediul în Nebraska

Education(1902)-care are în SUA 25 de universităţi(dintre acestea se remarcă Andrew University, Griggs University şi Loma Linda University din California) şi 455 de astfel de instituţii în toată lumea.

Family ministries( 1995) Health Ministries - din 1980 este reorganizat şi

cuprinde Asociaţia internaţională a sănătăţii şi echilibrului Ministerial Association(1992) Public Affairs and Religious Liberty(1902) cu

sediul în New York care cuprinde şi Asociaţia internaţională a libertăţii religioase cu sediul la Silver Spring

Publishing(1902)-sunt 111 de reviste adventiste tipărite în SUA(în engleză 48)

Sabbath School and Personal Ministries Woman 's Ministries (1990) Youth (1917, reorganizat în 1995)282. Critici la adresa adventiştilor de ziua a şaptea Biserica Adventistă a fost criticată de multe ori, atât

pentru pretinsele doctrine heterodoxe, legate de Ellen G. White şi statutul ei în cadrul bisericii, cât şi de pretinsele atitudini şi

282 Ibidem


136

comportament exclusivist. Mulţi critici ai bisericii sunt foşti adventişti, cum ar fi D.M. Canright, Walter Rea şi Dale Ratzlaff.

Unele doctrine specific adventiste au fost identificate ca fiind heterodoxe, de către critici. Învăţăturile care au intrat sub cercetare amănunţită sunt perspectiva anihilaţionistă a iadului, judecata de cercetare (legată de perspectiva ispăşirii) şi unele perspective escatologice. Adventiştii au fost de multe ori acuzaţi de legalism, din cauza accentuării importanţei faptelor în cadrul credinţei, prin ţinerea legii morale şi a Sabatului.

În timp ce nişte experţi ai religiei cum ar fi Anthony Hoekema au clasificat adventismul ca fiind un grup sectant pe baza doctrinelor atipice, în general adventismul este văzut ca parte a bisericilor creştine tradiţional-istorice pe baza întâlnirilor şi discuţiilor cu protestanţii conservatori din ani 1950. Este de notat faptul că Billy Graham a invitat adventiştii să facă parte în campaniile lui după Eternity, o revistă creştină editată de Donald Barnhouse, şi a susţinut, în anul 1956 că adventiştii sunt creştini. The Truth about Seventh-day Adventists (Adevărul despre adventiştii de ziua a şaptea), scrisă de Walter Martin a marcat un punct de cotitură pentru felul în care era văzut adventismul.

„Este absolut posibil ca fiind un adventist de ziua a şaptea să fii un urmaş al lui Iisus Hristos în ciuda conceptelor heterodoxe…” - Walter Martin, Kingdom of the Cults.

Oficial pentru ca o persoană să poată adera la cultul Adventist de Ziua a Şaptea trebuie să cunoască şi să aprofundeze doctrina adventistă sintetizată în Cele 28 puncte de Doctrină Adventistă. Aderarea se face prin Botezul nou testamental, la maturitate când persoana este deplin conştientă de alegerea pe care o face. Botezul simbolizează un legământ pe care persoana îl încheie cu Dumnezeu, şi anume un legământ prin care îşi predă viaţa în mâna Lui283.

Statutul de profet modern al lui Ellen White a fost deseori criticat. Se argumentează că autoritatea atribuită scrierilor ei de către biserică contrazice principiul protestant Sola Scriptura. Ca răspuns, adventiştii au susţinut că prezenţa unui profet

283 http://www.geocities.com/athens/delphi/5647/rel44.htm site citat la 24.04.2009



137

contemporan nu este interzisă de Scriptură, ci indispensabilă bisericii, şi că Scriptura rămâne autoritatea finală, aceasta având un rol central şi în scrierile lui Ellen White. Walter T. Rea şi alţi critici au acuzat-o pe Ellen White de plagiat. După 10 ani de studiu asupra cărţii Hristos, Lumina Lumii de Ellen White, savantul Fred Veltman a descoperit că acele capitole pe care le studiase, conţineau unele lucruri care proveneau din alte surse fără a fi citate. Natura dependenţei literare trebuie văzută în contextul a ceea ce se accepta pe vremea aceea. S-a spus de asemenea că sursele din care s-a împrumutat erau cunoscute de către cititorii ei, eliminând astfel intenţia de a decepţiona. De asemenea, profeţii au folosit alte scrieri în alcătuirea cărţilor lor din Bibliei, fără a fi acuzaţi de plagiat284.

În final, se afirmă faptul că anumite practici şi crezuri adventiste sunt exclusiviste prin natura lor. Criticii non-adventişti şi-au exprimat îndoiala cu privire la părerea adventiştilor de a fi „biserica rămăşiţei”, şi asocierea tradiţională a Bisericii Catolice şi a altor denominaţiuni cu „Babilonul”.

Aceste atitudini fac legitimă convertirea creştinilor din alte denominaţiuni. Ca răspuns la astfel de critici, teologii adventişti au declarat că doctrina rămăşiţei nu exclude existenţa creştinilor autentici din alte denominaţiuni, ci este preocupată mai degrabă de instituţii.

„Recunoaştem pe deplin faptul încurajator că o mulţime de urmaşi ai lui Hristos sunt împrăştiaţi prin multele biserici ale creştinătăţii, inclusiv în biserica Romano-Catolică. Pe aceştia Dumnezeu îi recunoaşte ca fiind ai Lui. Aceştia nu fac parte din „Babilonul” descris în Apocalipsa.”285

VI.3. Martorii lui Iehova Gruparea sectară a „Martorilor lui Iehova” a apărut pe

pământ american, în secolul al XIX-lea, ca o dizidenţă desprinsă pe

284 http://www.cercetatiscripturile.org/ site citat la 24.04.2009 285 http://www.confesionala.ro/grupaje.php?mod=detalii&id=2 site citat la 24.04.2009

http://www.cercetatiscripturile.org/

http://www.confesionala.ro/grupaje.php?mod=detalii&id=2


138

linie neoprotestantă din Cultul Adventist de ziua a şaptea. Dacă vom încerca să alcătuim arborele genealogic al organizaţiei iehoviste, va trebui să mergem pe firul istoriei până la Reforma lutherană, adevărată poartă de intrare a sectarismului modern şi contemporan. Desfiinţarea ierarhiei sacramentale a fost premisa necesară şi suficientă pentru ca modurile de organizare a vieţii creştine să cunoască ramificaţii multiple. Lumea de azi este împânzită de congregaţii, confesiuni, culte şi secte izvorâte din protestantism, în marea lor majoritate.

In ordine cronologică, o primă apariţie cristalizată a unei forme de grupare neoprotestantă a fost cultul baptist. Dintre adepţii ei, Muller şi Snow au pus apoi bazele adventismului, calculând data Parusiei şi fixând milenarismul drept criteriu temporal eshatologic. Calculele privind data celei de-a doua veniri a Domnului au eşuat, însă, lamentabil (1843-1844) şi secta adventistă s-a aflat într-o stare critică, adepţii bulversaţi risipindu-se în fracţiuni multiple. Cea care a readus speranţa în tabăra adventă, prin noi calcule mileniste, dar şi prin reîntoarcerea vizibilă la practicile mozaice ancestrale a fost „profetesa” Hellen White, fondatoarea sectei adventist-reformiste. Deşi multe din prezicerile ei s-au dovedit a fi ridicole, ea are meritul de a fi ridicat moralul zdruncinat al adepţilor advenţi, dezamăgiţi de eşecul profetic muller-snow-ist.

Scrierile adventist-reformistei H. White au rămas extrem de populare pentru adventiştii de toate spiţele. Şi astăzi, tiraje impresionante continuă să fie tipărite, chiar cu sprijinul Cultului Adventist de ziua a şaptea. Din mirajul acestor cugetări va lua însă, naştere, una dintre cele mai active mişcări sectare la nivel mondial: „Martorii lui Iehova”.

Oprindu-ne puţin asupra genezei grupării, constatăm cu surprindere diferenţe majore între perioada acelor începuturi şi zilele noastre. Iniţiatorul mişcării, Charles Taze Russell (1852-1916), a avut drept scop declarat iniţierea unui riguros studiu al Scripturii, de aceea adepţii săi numindu-se la început „studenţi în Biblie”.

În adolescenţă şi-a negat tradiţia prezbiteriană de care aparţinea, alăturându-se puţin mai liberalei Biserici Congregaţionale, grup pe care de asemenea l-a părăsit. A negat


139

divinitatea lui IIisus Hristos şi învăţăturile biblice ale iadului şi pedepsei veşnice. Adventismul este cel ce l-a influenţat în negarea iadului, iar un grup dizident al Adventismului condus de N.H. Barbour, i-a stârnit interesul în studierea profeţiilor vremurilor sfârşitului. Astfel, de la N.H.Barbour, C.T.Russell a împrumutat crezul că Hristos urma sa se întoarcă invizibil pe pământ în anul 1874, şi ca anul 1914 era anul în care lumea trebuia să fie distrusă, după care se inaugura Mileniul (cei 1000 de ani de domnie literară a lui Hristos pe pământ). Când anul 1914 a venit şi a trecut, acesta a schimbat data la 1915. Însă, în anul 1916 Russell a murit lăsându-şi urmaşii deziluzionaţi şi stupefiaţi de prezicerile sale neîmplinite. Atunci, Joseph Franklin Rutherford a preluat controlul organizaţiei286.

„Născut într-o familie de presbiterieni din Pittsburgh, Pennsylvania, „din vechi seminţii mozaice”287, moştenite, se pare, pe filieră germană sau irlandeză, Russell s-a alăturat iniţial cu frenezie adepţilor adventului, fiind fascinat de calculele profetice ale sfârşitului lumii şi de ipoteticul „mileniu”. Nu l-au mulţumit, însă, restricţiile impuse de capii grupării adventiste (interzicerea consumului anumitor alimente, respectarea strictă a Sabatului, codurile morale rigide), precum şi fixarea unor consecinţe punitive în cazul neîndeplinirii lor: iadul şi muncile veşnice. Astfel, a ajuns să fie repede etichetat drept „disident în cadrul mişcării adventiştilor de ziua a şaptea”288. Starea materială bună i-a permis să călătorească în toată lumea, inclusiv în Palestina. Aici şi-a demonstrat pasiunea faţă de istoria biblică, mai cu seamă cea a Vechiului Testament, şi a cercetat personal Locurile Sfinte, înfiripându-şi deja în minte o nouă doctrină, axată, la început, pe dorinţa de a-i convinge pe „fraţii” adventişti de netemeinicia

286 http://www.geocities.com/Athens/Delphi/5647/rel51.htm site citat la 26.04.2009 287 P.I. David, Invazia sectelor, vol. I, p.216; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 19 288 Şerban Constantinescu, Năzbâtii teologice sau Falsa mărturie a aşa-zişilor martori ai lui Iehova, Gute Botschaft Verlag, Dillenburg, 1990, p.12; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 19

http://www.geocities.com/Athens/Delphi/5647/rel51.htm


140

credinţei în iad, de visul unui mileniu pământesc de fericire pentru „cei aleşi” şi, bineînţeles, de noi şi noi calcule ale Parusiei”.289

„Charles Taze Russell şi „Studenţii în Biblie”. Originile „Organizaţiei Martorii lui Jehova” se află în mişcarea adventistă a „Studenţilor în Biblie”, unul din numeroasele grupări care au rezultat din „Marea dezamăgire” milenaristă legată de anul 1844290. Fondatorul mişcării, Charles Taze Russel (1852-1916), a atras mulţi mileriţi care respingeau doctrinele tradiţionale creştine şi credeau în iminenta venire a lui Hristos291. O influenţă importantă asupra sistemului său doctrinar a exercitat-o Nelson Homer Barbour (1824-1908), editorul periodicului adventist “The Midnight Cry” (cunoscut apoi ca Herald of the Morning), care susţinea că Iisus trebuia să se întoarcă vizibil pe pământ în anul

289 Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 18-19 290 Pentru o introducere în istoricul “Organizaţiei Martorii lui Iehova”, a se vedea, Irving Hexham, “Jehovah's Witnesses” în , Dictionary of Christianity în America..., p. 590-591; James M. Penton, Apocalypse Delayed. The Story of the Jehovah 's Witnesses, Toronto, 1977; Jean-Marie Abgral, Les şedea de l'apocalypse. Gourous de Van 2000, Paris, 1999, p. 37-65; Ken Guido, Les Temoins de Jehovah. L'envers du decor. Paris, 1990, p. 15-24; Walter Martin, împărăţia cultelor eretice, Oradea, 2001, p. 45-63; Massimo Introvigne, Les Temoins de Jehovah, Les Editions du Cerf, 1990; Din punct de vedere catolic, Dictionnaire des groupes religieux aujourd'hui, ed. Jean Vernette, Claire Moncelon, Paris, 1995, p. 256-259; Din perspectiva martorilor, a se vedea Milton G. Henschel, “Who are Jehovah's Witnesses ?”, în A Guide to the Religions în America: the famous Look magazine series on religion, plus facts, figures, tables, charts, articles, and comprehensive reference material on churches and religious groups în the United States, Leo Rosten (ed), New York 1955, p. 58-65; Les Temoins de Jehovah. Predicateurs du royaume de Dieu, Brooklyn: Watchtower Bible and Tract Society of New York: International Bible Students Association, 1993 apud Radu Petre Mureşan, Atitudinea Bisericilor Tradiţionale faţă de prozelitismul advent, p. 90 291 Charles Taze Russel s-a născut în Allegheny, Pennsylvania, într-o famile prezbiteriană. La vârsta adolescenţei, el optează pentru credinţele congregaţionaliste, care erau mai laxe moral, pentru a se alătura în jurul anului 1870 unei grupări adventiste. Cu acest prilej, el îşi însuşeşte ideile adventiste referitoare la soarta sufletului după moarte şi mai ales cele despre a doua venire a lui Hristos apud Radu Petre Mureşan, Atitudinea Bisericilor Tradiţionale faţă de prozelitismul advent, p. 90


141

1874292. După eşecul acestei profeţii, o parte din adepţii lui Barbour au căutat argumente pentru a dovedi că data a fost justă. Astfel, s-a ajuns la concluzia că Hristos s-a întors într-adevăr în 1874, dar „invizibil” şi că acel moment marca începutul „secerişului” care urma să se sfârşească în anul 1914. În 1877, Charles Taze Russell şi Nelson Barbour au publicat împreună o lucrare intitulată Three Worlds în care sunt prezentate sistematic datele considerate semnificative pentru sfârşitul lumii. Astfel, anul 1798, când a fost arestat Papa Pius VI, reprezintă, în viziunea lor, sfârşitul celor 1260 de zile din profeţia lui Daniel; anul 1844 era sfârşitul celor „2300 de zile-ani” şi începutul aşteptării lui Hristos printre „fecioarele înţelepte” (Matei, XXV); anul 1874 marchează sfârşitul celor 1335 de la Daniel XII, 12. În acelaşi timp, a fost introdus şi anul 1914 care trebuia să reprezinte „sfârşitul acestui sistem de lucruri” 293.

Russel a fost prezentat lui Barbour în 1876 în Philadelphia pe când era într-o călătorie de afaceri. Acolo a obţinut o copie a publicaţiei lui Barbour „The Herold of the Mornig” şi a observat în conţinutul acesteia o similitudine cu propriile lui idei, în special concluzia ca Hristos de fapt s-a întors invizibil în 1874. L-a contactat imediat pe Barbour şi a aranjat o serie de întâlniri pe cheltuiala lui Russel. Suportul principal pe baza căruia a ajuns la concluzia că scriptura vorbeşte despre venirea invizibilă a lui

292 În Three Worlds and the Harvest of the World {Cele trei lumi şi Secerişul lumii), Rochester, 1877, 194 p., Nelson H. Barbour credea că 6000 de ani de la începutul creaţiei la Adam se terminau în 1873, iar IIisus urma să revină pe pământ în 1874. Alegerea acestei date corespundea unui calcul extrem de complex, care avea ca punct de plecare distrugerea Ierusalimului în 625 î.d.Hr., dată contestată însă de istorici apud Radu Petre Mureşan, Atitudinea Bisericilor Tradiţionale faţă de prozelitismul advent, p. 90 293 Bernard Blandre, Russell, Barbour et le retour de Jesus en 1874, “ Revue de l'Histoire des Religions”, nr. 1/1979 ; Autorul arată că această direcţie i-a fost sugerată de unul din colaboratori, B. W. Keith (devenit mai târziu redactor la “Watch Tower” al lui Russell) care a remarcat că, în limba greacă, cuvântul « parusia », tradus de obicei prin „venire” însemna şi „ prezenţă”. Deşi cea mai mare parte a cititorilor nu au acceptat această explicaţie, Charles Taze Russell a găsit-o acceptabilă şi a preluat-o ca atare, susţinând că „O nouă viziune a adevărului nu trebuie să contrazică niciodată o alta mai veche” („Watchtower”, February 1881, p.3) apud Radu Petre Mureşan, Atitudinea Bisericilor Tradiţionale faţă de prozelitismul advent, p. 91


142

Hristos vine de la Christadelphian Benjamin Wilson care a dat naştere la Noul Testament bilingv numit The Diaglott. În Matei 24:27, 37, 39 a interpretat/tradus din greceşte cuvântul XXXX prin „prezenta” în loc de „venire” cum este utilizat în aproape toate celelalte versiuni engleze. Din aceasta Russel şi Barbour au concluzionat faptul ca acest cuvânt grecesc XXXX se referă de fapt nu la o venire fizică ci la o prezenţă invizibilă294.

„Ruptura dintre cei doi lideri adventişti a avut loc în 1878, când Charles Taze Russell susţinea că „sfinţii” vor fi ridicaţi la cer în acel an. Organizaţia „Studenţilor în Biblie” îşi are începuturile în 1879, când Charles Taze Russell a pus bazele unui periodic propriu, «Zion's Watch Tower şi Herald of Christ Presence » în realizarea căruia el a cooptat numeroşi redactori şi editori ai lui Nelson Barbour. În 1881 apărea şi Watch Tower Society. În 1886 Charles Taze Russell a început să scrie The Plan of the Ages (Planul Vastelor) care era primul volum din seria Millenial Dawn (Zorii Mileniului), cunoscută mai târziu sub numele de Studies în the Scriptures (Studii în Scripturi). Lucrarea a furnizat o bază ideologică substanţială pentru cititorii revistei Watch Tower (Turnul de Veghere). Învăţătura cuprinsă în cele 6 volume ale Studiilor în Scripturi nu este originală. Un conflict mondial va duce la dispariţia tuturor sistemelor politice şi sociale existente şi va culmina cu a doua venire a lui Hristos şi stabilirea împărăţiei sale milenare. Charles Taze Russell a început treptat să se distanţeze de principalele ramuri neo-protestante şi chiar de adventişti, prin numeroase învăţături care vor conferi originalitate mişcării: a respins credinţa în iad ca loc al chinurilor veşnice, a precizat doctrina despre întoarcerea invizibilă în 1874 şi despre prezenţa lui Hristos, şi a construit o nouă doctrină a răscumpărării”295.

„Mai mult, Charles Teze Russell începe să vadă din ce în ce mai mult celelalte biserici ca apostate şi să considere mişcarea întemeiată de el ca “restabilirea adevărului” pierdut de-a lungul

294 Timothy Miller, America's Alternative Religious, p. 35 295 Radu Petre Mureşan, Atitudinea Bisericilor Tradiţionale faţă de prozelitismul advent, p. 92


143

secolelor; învăţătura lui devenea prin urmare sinonimă cu adevărul. El a început să ceară adepţilor să citească Sfânta Scriptură doar după ce vor studia amănunţit operele sale, deoarece simpla citire a Bibliei, putea conduce, spunea el, la „tenebre spirituale”. Autoritatea lui se impune treptat în cadrul mişcării şi o serie de iniţiative prozelite au pecetluit succesul mişcării pe care o fondase. Astfel, Charles Taze Russell începe evanghelizarea „de la uşă la uşă”, renunţând la ideea de a răspândii publicaţiile lui duminica, în momentul când membrii celorlalte denominaţiuni ieşeau din biserici. Între 1908-1913, Charles Taze Russel a făcut un tur al lumii, apoi a vizitat în fiecare an Europa şi Orientul Apropiat, vorbind în faţa unor mari audienţe (unele imaginare, însă imens mediatizate) şi supervizând administrarea afacerilor Watch Tower. Russell era însoţit de o suită numeroasă, astfel încât utiliza fie automobile, vapoare, fie un tren special care transporta până la 240 de persoane. În Europa, prima misiune a luat fiinţă în Danemarca (1895), urmată apoi de alte misiuni în Elveţia, Italia şi Franţa (1903)296”.

„O altă metodă utilizată de Charles Taze Russell, comună reformatorilor, a fost de a atrage atenţia asupra învăţăturilor lui

296 James Beckford, The Trumpet of Prophecy. A Sociological Sludy of Jehovah Witnesses, Oxford, 1975, p. 6-10. La apariţia cărţii Millenial Dawn, Charles Taze Russell a reuşit să încurajeze grupurile locale de „studenţi” să dedice una din întâlnirile lor săptămânale studiului cărţii lui (republicat ca The plan of God în brief: an abridged version of the larger work “The divine plan of the ages”, Nottingham: Bible Fellowship Union 1993 (103 p.) Curând, s-a format o „ecclesia” a adepţilor săi şi Charles Taze Russell a improvizat un « serviciu religios » care includea „rugăciuni frăţeşti, conferinţe şi sfaturi” (Bernard Blandre, Les Temoins de Jehovah. Un siecle d'histoire. Paris, 1987). În mod bizar, Charles Taze Russell nu a avut succes în Marea Britanie şi nici până astăzi martorii nu au găsit acolo un teren propice de dezvoltare. James Bekford explică acest lucru arătând că era vorba de o rezistenţă a bisericilor din Anglia faţă de procesul de polarizare care diviza cele mai multe Biserici americane între aripa fundamentalistă şi cea modernă (James Beckford, op.cit, p.12). Martorii au avut un oarecare impact în nord-vestul Angliei şi în Scoţia, exact în teritoriile expuse prozelitismului mormon la începuturile sale. La începutul secolului XX, apar primele comunităţi ruselite mai mari de 100 de persoane la Londra şi Glasgow, în timp ce comunităţi mai mici se conturau în oraşele provinciale apud Radu Petre Mureşan, Atitudinea Bisericilor Tradiţionale faţă de prozelitismul advent, p. 92


144

prin întâlniri publice. Succesul acestora reflecta puterea structurilor centrale, precum şi abilitatea lui Russell de a manipula adepţii în împlinirea scopurilor Organizaţiei. Cu toate acestea, sciziunile nu au putut fi împiedicate. Cauzele acestor se găseau în dezacordul multora dintre adepţi faţă de ideile sale doctrinare şi de viziunea sa organizatorică, dar un rol important l-au jucat şi problemele sale personale (divorţul şi numeroase afaceri oneroase etc). Felul autoritar în care-şi impunea opiniile şi tendinţa de a se diferenţia de ceilalţi membrii ai conducerii, au generat de asemenea multe nemulţumiri, chiar şi printre cei mai devotaţi colaboratori. Cu toate acestea, el a lăsat într-o stare prosperă Societatea Studenţilor în Biblie, printr-un sistem ingenios, prin care profitul din vânzarea tractatelor se scurgea spre el prin intermediul unei societăţi în care pastorul deţinea 99% din acţiuni”297.

297 O parte a liderilor au refuzat totuşi cu încăpăţânare să colaboreze cu Charles Taze Russell în programul lui evanghelic şi se mulţumeau doar să subscrie la ideile lui. Charles Taze Russell a exercitat o mare presiune, mai ales după 1890, pentru consolidarea autorităţii sale. Nemulţumirile „bătrânilor” erau legate de mai multe aspecte: faptul că erau descurajaţi să interpreteze liber Scripturile; că erau îndemnaţi mai mult să studieze scrierile lui Charles Taze Russell; felul cum erau numiţi în funcţie aceşti lideri (de către cartierul general); marea putere a aşa numiţilor „peregrini” (pilgrims) care erau mâna dreaptă a lui Charles Taze Russel în teritoriu.. Cea mai importantă dintre dizidente a fost New Convenant (1909). în acelaşi timp, imaginea vieţii sale personale era umbrită de o serie de scandaluri. în primul rând, el a pierdut sprijinul soţiei sale, care a avut o personalitate puternică şi a stimulat creşterea interesului pentru scrierile lui Charles Taze Russell. în urma divorţului pronunţat în favoarea soţiei sale, el a refuzat, în semn de protest, să plătească suma impusă de Curtea de Juraţi. Ca urmare, partea sa din Watch Tower Society şi United Sates Investment Company a fost confiscată. Colegii săi, directori ai Societăţii, l-au salvat de la ruşinea de a fi arestat, adunând între 1909-1913 suma de 9.000 dolari pentru a plăti datoriile. Studiile arată că eşecul vieţii de familie la Charles Taze Russell a generat anti-feminismul său pe care-1 va imprima şi mişcării (a se vedea pe larg, R. Toupin, Le dossier du “Pasteur” Russell, “Sciences Eccleziastiques” nr.10 (1958), p. 497-519). Pe de altă parte, procesele în care Charles Taze Russell era implicat, ca urmare a iniţierii sau participării la tot felul de afaceri oneroase, se ţineau lanţ: „Washington Post” (1909); „The Brookly Eagle” (1911) şi „afacerea grâului miraculos”. În 1904, un fermier îl convinge pe Charles Taze Russell de calităţile unui soi de grâu, foarte rentabil, care era un semn al vremurilor paradisiace. Charles Taze Russell popularizează vânzarea lui prin intermediul societăţii „Turnului de Veghere” şi obţine un profit de 1800 $; Afacerea „Reverendul J.J. Ross” (1912) a însemnat alt


145

Credintele principale care diferentiază Martorii de principalele biserici Protestante includ negarea trinităţii şi credinţa că Dumnezeu Tatăl a existat singur din eternitate. Dumnezeu a creat mai întâi pe fiul Sau, Iisus Hristos, care este „mai puţin” Dumnezeu, inferior tatălui. Susţinerea acestei idei include Ioan 14:28 unde Iisus a spus „Tatăl meu este mai mare decât mine” şi Ioan 5:19 unde Iisus a spus ca el (Iisus) „nu poate face nimic de la Sine”. Ei spun ca Duhul Sfânt nu este a 3-a persoana a trinităţii, sau măcar o persoană ci pur şi simplu forţa activă a lui Dumnezeu. Ei citează din Fapte 1:8, în care Iisus spune: „Veţi lua putere când Duhul Sfânt va fi venit peste voi” şi în Efeseni 5:18 : „Fiţi plini de Duh”, motivând că doar o forţă imaterială poate coborî asupra unei persoane în acest mod298.

„La moartea lui Charles Taze Russel, „Societatea Turnul de Veghere” a traversat o criză de autoritate care era cu atât mai acută cu cât ca se datora şi eşecului profeţiei privitoare la sfârşitul „acestui sistem rău de lucruri” în anul 1914. Transformarea organizaţiei lui Russsell în „Chganizaţia Martorii lui Iehova” şi consolidarea ei au loc în timpul preşedinţiei lui Joseph Franklin Rutheford (1869-1942)299, unul din asociaţii cei mai apropiaţi ai lui Charles Taze Russell. Între 1919-1932, Joseph Franklin Rutheford a modificat, în mod sistematic, toate aspectele sectei: normele şi

eşec pentru Russell. Rev J-J Ross era un pastor canadian care denunţase sistemul doctrinar al lui Russell. În cadrul procesului de calomnie, pe care Russell însuşi îl intentase, s-a dovedit că nu cunoştea deloc limba greacă, deşi declarase exact contrariul. Detaliilor acestor scandaluri la Walter Martin, împărăţia cultelor eretice, p. 46-47. Martin Walter citează pasaje din principala publicaţie împotriva “Studenţilor în Biblie”,din The Brooklyn Daily Eagle apud Radu Petre Mureşan, Atitudinea Bisericilor Tradiţionale faţă de prozelitismul advent, p. 93 298 Timothy Miller, America's Alternative Religious, p. 37 299 Joseph Franklin Rutheford (1869-1942), cunoscut şi ca «judecătorul Rutheford», a fost al doilea preşedinte al Watch Tower Society, organizaţia legală folosită de “Martorii lui Iehova”. Rutheford s-a născut în Missouri, într-o familie baptistă. A studiat dreptul şi a fost judecător într-unui din districtele judiciare ale statului Missouri. În jurul anului 1894 a venit în contact cu scrierile lui Russell, apoi s-a botezat ca « Student în Biblie » în 1906, La moartea lui Russell în 1916, Rutheford a devenit preşedinte al Watch Tower Society şi a deţinut această funcţie până la moartea sa, în 1942 apud Radu Petre Mureşan, Atitudinea Bisericilor Tradiţionale faţă de prozelitismul advent, p. 93


146

valorile sale, ideologia, modalităţile de evanghelizare, structura internă, calitatea membrilor. Sub conducerea lui, structura Organizaţiei, relativ suplă până atunci, s-a transformat într-o organizaţie teocratică aproape militaristă”300.

„Succesiunea lui nu au fost unanim acceptată şi a provocat numeroase schisme „rusellite”301. Criza pe care o traversa organizaţia a fost accentuată şi de judecarea şi condamnarea lui Joseph Franklin Rutheford şi a altor şapte lideri ai Societăţii în 1918 care a dus la vinderea centrului de la Brookly Bethel şi restrângerea programului editorial. Cauza acestei situaţii a fost, pe de o parte, antimilitarismul profesat de martori, iar pe de altă parte editarea celui de al şaptelea volum al Studies from the Scriptures, prezentat ca opera lui Charles Taze Russell, dar, în realitate, modificat la indicaţiile lui Joseph Franklin Rutheford. După câteva luni de închisoare, Joseph Franklin Rutheford şi ceilalţi ruseliţi sunt eliberaţi. Acest moment reprezintă „faza eroică” a mişcării, la care fac referinţă frecvent publicaţiile Organizaţiei. Gruparea îşi revine repede, cartierul general este mutat la Columbia Heights,

300 Societatea «Martorii lui Iehova» pare mai degrabă unul din grupurile schismatice, decât o continuatoare a mişcării lui Charles Taze Rusell. Alain Rogerson, Temoins de Jehovah et Etudiants de la Bible. Qui est Schismatique?, „Social Compass”, voi. XXIV 1977, p. 33-45. Autorul descrie pe larg procesul separării „Studenţilor în Biblie” fideli lui Charles Taze Russell de „Turnul de Veghere” (p. 34-35); Radu Petre Mureşan, Atitudinea Bisericilor Tradiţionale faţă de prozelitismul advent, p. 93 301 Printre acestea „Biserica Regatului lui Dumnezeu”, fondată în Elveţia de Alexander Freytag (1870-1947); „Biserica Creştină Milenaristă”, implantată în special printre emigranţii italieni din Statele Unite etc. În 1984 erau mai mult de 50 de grupuri ruselite active în mai multe ţări. Astăzi acest număr a crescut, din cauza eşecului profeţiei despre anul 1975 şi după criza organizaţională din 1980 în urma căreia Frederik Franz vice-preşedinte (nepotul Preşedintelui Frederick W. Franz) a părăsit Organizaţia. Vezi The Encydopedia of American Religions, ed. By Gordon Melton, Detroit, 1999, p. 116-118. A se vedea şi Jerry Bergman, Jehovah Witnesses and Kindred Groups. A Histoncal Compendium and Bibliography, Garland, 1984. În România sunt mai multe grupuri dizidente (nouă sunt active), printre care Asociaţia “Credinţa adevărată Martorii lui Iehova” (http://the-true-jw.oltenia.ro/index-ro.html) şi « Asociaţia Creştină Studenţii în Biblie» (http://www.agsconsulting.com/acsb/), care au un număr semnificativ de membri apud Radu Petre Mureşan, Atitudinea Bisericilor Tradiţionale faţă de prozelitismul advent, p. 94

http://the-true-jw.oltenia.ro/index-ro.html

http://the-true-jw.oltenia.ro/index-ro.html


147

Brooklyn şi activitatea editorială se reia în forţă. Este momentul în care Joseph Franklin Rutheford începe să predice că Hristos s-a întors invizibil în 1914 şi că Armaghedonul era iminent.

În 1931 la congresul de la Cedar Point, „Studenţii în Biblie” îşi schimbă denumirea în „Martorii lui Iehova” (Jehovah's Witnesses), denumire împrumutată susţin ei din Isaia XLIII, 10. Joseph Franklin Rutheford (1869-1942) a pus bazele marii expansiuni misionare a iehovismului. Programul său a fost continuat de Nathan Knorr (1905-1977), care a elaborat un program coerent de misiune302, de Frederick W. Franz (1977-1992) şi de Milton G. Henschel (1992-2003). Din anul 2003, preşedinte al Organizaţiei este Don A. Adams (1925-) iar vice-preşedinţi Robert W. Wallen şi William F. Malenfant”303.

Martorii lui Iehova sunt reprezentativi pentru ansamblul mişcărilor religioase nonconformiste desprinse din trunchiul iudeo-creştin. Insistenţa cu care merg din poartă în poartă este o trăsătură familiară a peisajului religios din multe ţări. De aceea, vom dezvol-ta puţin această notă.

Iehovismul, care se situează la origine pe linia adventismului primitiv, se apropie de iudaism prin concepţia sa despre Dumnezeu (cel al Vechiului Testament) şi de “fundamentalism” prin interpretarea literală a Bibliei304.

Dacă astăzi adventiştii au relaţii civilizate cu alte Biserici, cu totul alta este situaţia Martorilor lui Iehova, proveniţi şi ei dintr-o ramură adventistă. Ei au la origine mişcarea învăţăceilor Bibliei, creată de americanul Charles Taze Russell (1852—1916). În 1870, Russell intrase în legătură cu un grup de adventişti (ce nu ţineau sabatul), care vesteau reîntoarcerea lui Hristos în 1873 sau 1874. Russell a ajuns la ciudata convingere că Iisus era prezent din 1874,

302 Bazele acestuia se găsesc în cărţile Theocratic Aid to Kingdom Publishers, Watchtower Bible & Tract Society, 1945; Let Cod Be True, Watchtower Bible & Tract Society, 1946; Make Sure of All Things, Watchtower Bible & Tract Society, 1953 apud Radu Petre Mureşan, Atitudinea Bisericilor Tradiţionale faţă de prozelitismul advent, p. 95 303 Radu Petre Mureşan, Atitudinea Bisericilor Tradiţionale faţă de prozelitismul advent, p. 90-95 304 Jean Vernette, Sectele, p. 45


148

dar nevăzut. Apoi a declarat că sfârşitul domniilor acestei lumi şi întemeierea împărăţiei lui Dumnezeu pe Pământ vor avea loc în 1914. În plus, el respingea noţiunea de Treime, aşa cum fac în continuare Martorii lui Iehova. Larg răspândite, cărţile şi articolele lui Russell i-au adus acestuia recunoaşterea ca vestit predicator. Din 1879—1880, au apărut congregaţii ale învăţăceilor Bibliei în estul Statelor Unite, iar un prim grup european s-a constituit în Anglia încă din 1884.

Evenimentele internaţionale care au marcat anul 1914 nu au fost chiar cele prevăzute de Russell. Totuşi, Martorii lui Iehova continuă să considere şi astăzi anul 1914 ca pe o dată importantă, ce marchează un fel de început al sfârşitului pentru lumea actuală: din 1914 „Iisus este «prezent», în sensul că şi-a luat puterea împărătească în împărăţia lui Dumnezeu. Evident, din moment ce această împărăţie se află în Cer şi nu pe Pământ, noi n-am putut fi martorii înscăunării sale” (Turnul de Veghe, 1.8.86). Ne găsim astfel din nou în faţa unei explicaţii ce aşează evenimentul aşteptat dincolo de lumea pământească.

De ce oare n-a venit încă Iisus? Pentru că „vestea cea mare a împărăţiei” trebuie să fie mai întâi propovăduită „de către toată suflarea pământească” tuturor popoarelor. Aici se află explicaţia viului prozelitism căruia i se consacră. Martorii lui Iehova până în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. Acţionează sistematic, împărţind oraşele şi regiunile pe zone şi făcând statistici minuţioase.

Părerea potrivit căreia Martorii lui Iehova se sprijină doar pe Biblie ascunde deci o realitate uşor diferită: citirea cu regularitate a Bibliei este indispensabilă, însă „indicaţii suplimentare ne sunt date de slujitorul credincios şi înţelept”, căci „duhul lui Iehova” îi ajută pe aceşti „creştini unşi” „să-i înţeleagă treptat voia” (Turnul de Veghe, 1.11.90)305.

În plus, în repetate rânduri, evenimente anunţate mai mult sau mai l puţin explicit de conducătorii Martorilor lui Iehova nu s-au împlinit: „sfârşitul actualei stări de lucruri” era aşteptat pentru 1975. Cu umor, istoricul canadian M. James Penton şi-a intitulat



149

recenta istorie a Martorilor lui Iehova Apocalypse Delayed (Apocalipsul întârziat sau amânat).

De ce oare aceste schimbări şi dezamăgiri nu ucid mişcarea? Martorii citează, de obicei, următorul verset biblic: „Calea drepţilor e ca zarea dimineţii, ce se măreşte mereu până ce face ziua mare” (Pilde, 4,18). Ei cred, deci, într-o „lumină crescândă” ce-i învăluie tot mai mult pe credincioşi, mulţumită lămuririlor aduse de „slujitor”. Se poate explica astfel orice evoluţie doctrinară: „Dacă uneori organizaţia face unele adaptări, din ele va rezulta întotdeauna o îmbunătăţire” (Turnul de Veghe, 15.3.82)306.

Alături de Martorii lui Iehova, multe alte grupuri milenariste vestesc apropiata întemeiere a unei „minunate lumi ce va veni”, a cărei descriere (uneori uimitor de amănunţită) este totodată un protest împotriva dezordinii, nedreptăţii, nesiguranţei şi decăderii principiilor morale ale lumii actuale. Înfiinţată de către Herbert W. Armstrong (1892—1986), Biserica universală a lui Dumnezeu, care s-a transformat mult în ultimii ani la iniţiativa conducătorilor ei, dornici să se apropie de versiunile mai clasice ale creştinismului, şi-a axat mult timp propaganda pe prezentarea entuziastă a virtuţilor orânduirii viitoare supusă, în sfârşit, legilor lui Dumnezeu şi nu rătăcirilor omeneşti. „Sărăcia şi neştiinţa vor dispărea. Chipurile vor radia de fericire. Animalele nu vor mai fi sălbatice. Aerul, apa şi pământul nu vor mai fi poluate. Vom bea de-acum înainte apă curată şi proaspătă, limpede precum cristalul. Aerul pe care-l vom respira va fi curat, sănătos şi nepoluat”. (Herbert W. Armstrong) Milenarismul este iluzia unei soluţionări definitive a tuturor problemelor omenirii, a unei ieşiri din istorie spre o epocă de unitate perfectă şi armonie veşnică307.

Doctrina Martorii lui Iehova cred că întreaga Biblie constituie

cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, ei spun că în loc să adere la vreun crez sau principiu bazat pe tradiţii omeneşti, caută principii

306 Ibidem, p. 45-46 307 Jean Francois Mayer, Sectele, p. 46-48


150

în Biblie pentru absolut toate convingerile lor. Ei spun că susţin Regatul lui Dumnezeu, nu vreun sistem politic, economic sau social al unei naţiuni din cadrul acestei lumi. De aceea nu votează în cadrul alegerilor parlamentare sau prezidenţiale, se menţin neutri din punct de vedere politic şi militar, nu salută drapelul naţional. Totodată ei refuză să îndeplinească serviciul militar, spunând că Iisus a poruncit să ne iubim semenii, iar crima de orice natură este o încălcare a legilor Bibliei, inclusiv una din cele 10 porunci: „să nu ucizi”. (Matei 22:39; Exod 20:13)

Martorii lui Iehova nu sărbătoresc zile de naştere, Crăciunul, Paştele, 8 Martie sau alte zile, refuză transfuziile de sânge.

Argumente: a) Ziua de naştere Definiţie: Ziua în care s-a născut o persoană sau

aniversarea acestei zile. În unele locuri, aniversarea zilei de naştere, mai ales a unui copil, se desfăşoară în cadrul unei petreceri la care se oferă daruri. Practică nebiblică.

Prezintă Biblia aniversarea zilei de naştere într-o lumină favorabilă? Biblia nu vorbeşte decât despre două aniversări de acest fel: Gen. 40:20–22: „A treia zi era ziua de naştere a faraonului. El a dat un ospăţ ... Şefului paharnicilor i-a dat înapoi funcţia de paharnic ... Însă pe şeful brutarilor l-a atârnat pe un stâlp“. Mat. 14:6–10: „Pe când se sărbătorea ziua de naştere a lui Irod, fiica Irodiadei a dansat înaintea oaspeţilor. Lui Irod i-a plăcut atât de mult, încât a promis cu jurământ că îi va da orice va cere. Atunci, îndemnată de mama sa, ea a zis: «Dă-mi aici, pe o tavă, capul lui Ioan Botezătorul». ... Şi a trimis să i se taie capul lui Ioan în închisoare“. Tot ce se găseşte în Biblie a fost scris cu un scop (2 Tim. 3:16, 17). Martorii lui Iehova înţeleg că Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, vorbeşte în mod nefavorabil despre aniversarea zilei de naştere şi de aceea evită această practică. Cum priveau primii creştini şi iudeii din timpurile biblice aniversarea zilei de naştere? „Noţiunea de aniversare a zilei de naştere era cu totul străină gândirii creştinilor din acea perioadă.“ — Allgemeine Geschichte der christlichen Religion und Kirche, de Augustus Neander, 1842, vol. I, p. 518. „În vremurile de mai târziu, evreii considerau aniversarea zilei de naştere o formă de închinare idolatră, concepţie


151

confirmată din plin de ceea ce vedeau ei în ritualurile legate de această zi.“ — The Imperial Bible-Dictionary, de Patrick Fairbairn (Londra, 1874), vol. I, p. 225. Care este originea obiceiurilor populare legate de aniversarea zilei de naştere? „Diversele obiceiuri care însoţesc astăzi aniversarea zilei de naştere au o lungă istorie. Ele îşi au rădăcinile în magie şi religie. Obiceiurile de a transmite felicitări, de a oferi daruri şi de a sărbători evenimentul — la lumina lumânărilor — aveau în vechime rolul de a-l ocroti de demoni pe cel sărbătorit şi de a-i garanta siguranţa pentru următorul an de viaţă. ... Până în secolul al patrulea, creştinismul a respins sărbătorirea zilei de naştere, considerând-o un obicei păgân.“ — Schwäbische Zeitung (supliment al periodicului Zeit und Welt), 3/4 aprilie 1981, p. 4. „Grecii credeau că orice persoană are un spirit ocrotitor, sau demon, care asistă la naşterea ei şi veghează asupra ei în cursul vieţii. Acest spirit avea o relaţie mistică cu zeul a cărui zi de naştere corespundea cu cea a persoanei. Romanii împărtăşeau şi ei această concepţie. ... Această idee s-a înrădăcinat în gândirea religioasă a oamenilor, iar o reflectare a ei este credinţa în îngerul păzitor, în zâna bună şi în sfântul patron. ... Obiceiul lumânărilor aprinse, înfipte în tort, a început la greci. ... Pe altarele din templu [dedicat lui Artemis] se puneau prăjituri cu miere, rotunde ca luna, şi se aprindeau lumânări. ... Potrivit credinţei populare, lumânările de la sărbătoarea zilei de naştere aveau o putere magică specială de a îndeplini dorinţele. ... Lumânările şi focurile sacrificiale au avut o semnificaţie mistică deosebită încă de pe timpul când omul a început să le înalţe altare zeilor săi. Lumânările sunt deci un omagiu adus copilului care-şi sărbătoreşte ziua de naştere; ele îi aduc onoare şi noroc. ... Felicitările şi urările de fericire fac parte din sărbătorirea acestei zile. ... Iniţial, ideea îşi avea rădăcinile în magie. ... Felicitările transmise cu ocazia zilei de naştere au puterea de a influenţa în bine sau în rău, fiindcă în această zi cel sărbătorit este mai aproape de lumea spiritelor.“ — The Lore of Birthdays, de Ralph şi Adelin Linton (New York, 1952), p. 8, 18–20. Nu este nimic de obiectat cu privire la reuniunile care se ţin în alte


152

momente cu membrii familiei şi cu prietenii pentru a mânca, a bea şi a se bucura308.

b) Crăciunul O enciclopedie spune: „Sărbătorirea Crăciunului nu este

stabilită de Dumnezeu şi nici nu-şi are originea în N[oul] T[estament]. Nimic din N[oul] T[estament], şi cu atât mai puţin din vreo altă sursă, nu ne permite să stabilim cu certitudine ziua naşterii lui Hristos“. — Cyclopædia, de M’Clintock şi Strong (New York, 1871), vol. II, p. 276. Conform cu Luca 2:8-11 păstorii stăteau noaptea pe câmp când s-a născut Iisus. O carte afirmă: „Turmele ... erau ţinute iarna în adăposturi; chiar şi numai de aici se poate vedea că data tradiţională a Crăciunului, stabilită să fie iarna, este puţin probabil să fie corectă, întrucât Evanghelia afirmă că păstorii se aflau pe câmp“. — Daily Life în the Time of Jesus, de Henri Daniel-Rops (New York, 1962), p. 228. Iată ce se spune într-o enciclopedie: „Motivul pentru care sărbătoarea Crăciunului se ţine la 25 decembrie este destul de obscur, dar în general se crede că această zi a fost aleasă ca să coincidă cu sărbătorile păgâne care se ţineau în preajma solstiţiului de iarnă, când zilele încep să crească, pentru a se celebra «renaşterea soarelui». ... Saturnaliile romane (o sărbătoare dedicată lui Saturn, zeul agriculturii, şi forţei reînnoite a soarelui) se ţineau tot în acea perioadă şi se consideră că unele obiceiuri de Crăciun îşi au rădăcinile în această sărbătoare păgână antică“. — The Encyclopedia Americana (1977), vol. VI, p. 666. O altă lucrare declară: „Data naşterii lui Hristos nu se cunoaşte. Evangheliile nu indică nici ziua, nici luna ... Potrivit ipotezei lui H. Usener . . ., care este acceptată în prezent de cei mai mulţi erudiţi, data naşterii lui Hristos a fost fixată la solstiţiul de iarnă (25 decembrie în calendarul iulian, 6 ianuarie în cel egiptean), pentru că în această zi, în care soarele îşi începe drumul înapoi spre cerul nordic, închinătorii păgâni ai lui Mithra celebrau dies natalis Solis Invicti (ziua naşterii soarelui invincibil). La 25 decembrie 274, Aurelian a proclamat zeul-soare drept principalul zeu protector al imperiului şi i-a dedicat un templu în Campus Martius. Crăciunul a luat fiinţă

308 http://ro.wikipedia.org/wiki/Martorii_lui_Iehova site citat la 26.04.2009

http://ro.wikipedia.org/wiki/Martorii_lui_Iehova


153

într-un timp când cultul soarelui era deosebit de înfloritor la Roma“. — New Catholic Encyclopedia (1967), vol. III, p. 656309.

c) Care este originea Paştelui creştinătăţii şi a obiceiurilor legate de el?

O enciclopedie afirmă: „În Noul Testament sau în scrierile Părinţilor apostolici nu există nicio menţiune cu privire la sărbătorirea Paştelui creştinătăţii. Sfinţenia unor zile speciale este o idee străină gândirii primilor creştini“. — The Encyclopædia Britannica (1910), vol. VIII, p. 828. Într-o altă lucrare se spune: „Multe obiceiuri păgâne, care celebrau venirea primăverii, au fost asociate cu Paştele. Oul este simbolul germinării care are loc la începutul primăverii. ... Iepurele este un simbol păgân care a reprezentat întotdeauna fertilitatea“. — The Catholic Encyclopedia (1913), vol. V, p. 227. În unele limbi, cum ar fi engleza şi germana, chiar numele sărbătorii (Easter şi Ostern) aminteşte de originile sale păgâne. În acest sens, Alexander Hislop a scris: „Ce înseamnă termenul Easter? Acesta nu este un nume creştin, ci poartă pecetea originii sale caldeene. Easter nu este altceva decât Astarteea, unul dintre titlurile lui Beltis, regina cerului, al cărei nume ... este Iştar, potrivit descoperirii făcute de Layard pe nişte monumente asiriene. ... Aceasta îi este istoria. Tradiţiile populare din perioada sărbătoririi lui confirmă pe deplin mărturia istoriei cu privire la caracterul babilonian al acestei sărbători. Plăcintele calde cu semnul crucii din Vinerea Mare şi ouăle vopsite din Duminica Paştelui apăreau în ritualurile caldeenilor exact ca în prezent“. — The Two Babylons (New York, 1943), p. 103, 107, 108;

d) Care este originea sărbătorii în cinstea mamei? (8 Martie)

O enciclopedie spune că această sărbătoare „provine de la cultul mamei practicat în Grecia antică. La idele lui martie, în toată Asia Mică se celebra cultul mamei, care includea ceremonii în onoarea zeiţei Cibele sau Rhea, Marea Mamă a zeilor“. — The Encyclopædia Britannica (1959), vol. XV, p. 849310.

e) Transfuziile de sânge

309 http://www.watchtower.org/ site citat la 26.04.2009 310 http://www.jw-media.org/ site citat la 26.04.2009

http://www.watchtower.org/

http://www.jw-media.org/


154

Minucius Felix (sec. III e.n.): „Noi, creştinii, ... atât ne ferim de sângele omenesc, încât nu mâncăm nici sângele animalelor, care se mănâncă“. — Octavius, în româneşte de Eliodar Enescu, Institutul de editură creştină al sfintei episcopii R. Vâlcii, 1930, p. 55, par. 30. Interdicţia biblică se referă şi la sângele uman? Da. Aşa au înţeles lucrurile primii creştini. În Faptele 15:29 este dată porunca: ‘să vă abţineţi de la sânge’. Nu se spune să vă abţineţi numai de la sângele de animal (compară cu Leviticul 17:10, unde se interzice consumarea ‘sângelui de orice fel’). Tertulian (care a scris în apărarea convingerilor primilor creştini) spunea: „Înţelegem că interzicerea «sângelui» este valabilă cu mult mai mult în cazul sângelui uman“. — The Ante-Nicene Fathers, vol. IV, p. 86.

Echivalează într-adevăr o transfuzie cu faptul de a mânca sânge?

În spital, când un pacient nu poate fi alimentat pe cale orală, este alimentat intravenos. Ei bine, dacă cineva, care n-a mâncat niciodată sânge, l-ar accepta sub formă de transfuzie, ar asculta oare de porunca de ‘a se abţine de la sânge’ (Fap. 15:29)? Să ilustrăm acest lucru luând cazul unei persoane căreia medicul i-a spus să se abţină de la alcool. Ar respecta persoana respectivă această prescripţie dacă nu ar mai bea alcool, dar şi l-ar injecta direct în venă? Dacă un pacient refuză transfuzia de sânge, există terapii alternative? În unele cazuri, pentru mărirea volumului plasmatic se pot folosi soluţia salină, soluţia Ringer şi dextranul, disponibile în aproape toate spitalele moderne. De fapt, prin folosirea acestor produse se evită riscurile legate de transfuziile de sânge. O publicaţie medicală face observaţia: „Riscurilor transfuziei de sânge le iau locul avantajele substituenţilor de plasmă: se evită infecţiile bacteriene sau virale, reacţiile la transfuzie şi sensibilizarea Rh“ (Canadian Anaesthetists’ Society Journal, ianuarie 1975, p. 12). Martorii lui Iehova nu au obiecţii de ordin religios cu privire la folosirea substituenţilor nesanguini de plasmă. Întrucât nu acceptă sânge, Martorii lui Iehova beneficiază în realitate de tratamente medicale mai eficiente. Iată ce a scris un medic: „Nu încape îndoială că, atunci când operează fără transfuzie, [chirurgul] tinde să-şi perfecţioneze tehnica chirurgicală. El devine puţin mai hotărât să închidă fiecare vas care


155

sângerează“. — American Journal of Obstetrics and Gynecology, 1 iunie 1968, p. 395. Toate intervenţiile chirurgicale se pot efectua cu succes fără transfuzie de sânge. Printre acestea se numără intervenţiile pe cord deschis, neurochirurgia, amputarea unui membru şi extirparea totală a unor organe afectate de cancer. Într-un jurnal medical, dr. Philip Roen a declarat: „Nu am ezitat să efectuăm intervenţiile chirurgicale nici chiar atunci când ni s-a interzis înlocuirea sângelui“ (New York State Journal of Medicine, 15 octombrie 1972, p. 2527). Dr. Denton Cooley, de la Institutul de Cardiologie din Texas, a spus: „Rezultatele obţinute cu Martorii lui Iehova [folosind substituenţi nesanguini de plasmă] ne-au impresionat atât de mult, încât începem să folosim această metodă în cazul tuturor pacienţilor noştri cardiaci“ (Union din San Diego, 27 decembrie 1970, p. A-10). „Chirurgia pe cord deschis «fără sânge», aplicată iniţial în cazul adulţilor care fac parte din secta Martorilor lui Iehova fiindcă religia lor interzice transfuziile de sânge, este aplicată acum cu succes în operaţii pe cord delicate, efectuate la nou-născuţi şi la copii.“ — Cardiovascular News, februarie 1984, p. 5311.

Din lucrarea lui Ch. Russell, „Cheia Bibliei” şi din buchetul de cântări ale iehoviştilor, „Imnele zorilor mileniului”, se pot desprinde câteva concepţii iehoviste. Zicem iehoviste, fiindcă după condamnarea lui Russell ca „eretic”, condamnare măiestrit aranjată de juristul şi „fratele său”, J. Rutherford, s-a renunţat la titulatura de „russellist” şi s-au accentuat direcţiile mileniste; studişti ai Vechiului Testament, calculaţi, cercetători serioşi ai Bibliei, studenţi ai textelor, dar mai ales „martori ai credinţei zilelor noastre” etc.

f) Biblia - Este cartea lor de referinţă, pe care o acceptă ca fiind în intregime inspirată de Dumnezeu. De aceea, o consideră ca fiind utilă pentru oamenii din toate categoriile sociale sau culturale312.

1. Ei pretind cunoaşterea exactă a venirii celei de a doua (aşa cum am arătat mai sus);

311 http://www.watchtower.org/ site citat la 26.04.2009 312 http://ro.wikipedia.org/wiki/Martorii_lui_Iehova site citat la 26.04.2009




156

2. Împărăţia de 1000 de ani cu cei drepţi, cei aleşi (care sunt numai iehoviştii). Martorii cred că Regatul lui Dumnezeu (Împărăţia pe care o cer în rugăciunea-model Tatăl nostru) este singura speranţă pentru neamul omenesc; că acesta este un guvern real; că el va distruge în curând actualul sistem de lucruri, inclusiv toate guvernele, şi ca va aduce un sistem nou în care va domni dreptatea, păstrându-i în viata pe cei găsiţi drepţi de Iisus313;

3. Resping şi nu înţeleg Sfânta Treime: a) există un Dumnezeu - idee; b) Iisus Hristos nu este Dumnezeu, ci o creatură a lui Dumnezeu. El a fost un simplu om, a fost acuzat ca orice profet în afara legii mozaice, a fost răstignit şi a murit ca om pentru totdeauna, dar el pentru supunere a căpătat nemurirea; c) Duhul nu este o persoană a Dumnezeirii, ci numai o energie a Tatălui, deci nu există Sfânta Treime.

4. Dumnezeu nu are început şi nici sfârşit, este nemuritor. Credincioşii se închină lui Iehova, că singurul Dumnezeu adevărat şi le vorbesc oamenilor în mod deschis despre el, despre numele Său (revelat în Biblie), şi despre scopurile Sale. Ei cred că Dumnezeu poate fi cunoscut prin intermediul studiului Bibliei, şi imitat în calităţile sale (iubire, dreptate, înţelepciune etc) urmând îndeaproape exemplul lui Iisus Hristos314.

5. Nu există suflet nemuritor, omul este o simplă fiinţă cu raţiune. Nu există nemurire. Învierea este un dar deosebit dat de Dumnezeu celor aleşi (iehovişti) şi ascultarea, aşa cum a lacul Iisus, este condiţia „alegerii”. Sufletul omului după moarte doarme: „în numele lui Iisus tot genunchiul să se plece al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filip II, 10). Ei tălmăcesc astfel: cele cereşti = îngerii, cele pământeşti = cei aleşi oamenii (iehoviştii), iar cele dedesubt = morţii (conf. Ps. XXVII, 1).

Mortul nu ştie nimic: „Cei vii, în adevăr, ştiu că vor muri, dar cei morţi nu ştiu nimic şi nu mai au nici o răsplată, fiindcă până şi pomenirea li se uită” (Ecclesiastul IX, 5). Iehoviştii nu înţeleg că

313 http://www.watchtower.org/ site citat la 26.04.2009 314 http://www.razboiulnevazut.com/martorii-lui-iehova1.html site citat la 26.04.2009


http://www.razboiulnevazut.com/martorii-lui-iehova1.html


157

aici este vorba de moartea fizică, naturală şi sunt bicisnici şi tari în cerbicie, negând învierea lui Hristos, „începutul învierii noastre”. Dar şi Solomon, datorită inspiraţiei Sfântului Duh, intuieşte vremurile mesianice, spunând: „până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost şi până nu se întoarce duhul la Dumnezeu care 1-a dat” (Ecclesiastul XII, 7).

Şi iehoviştilor le răspunde Mântuitorul prin apostrofarea saducheilor - strămoşilor, care nu credeau în înviere: „... rătăciţi neştiind Scripturile... n-aţi citit ceea ce s-a zis vouă de la Dumnezeu... Eu sunt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Iacob. Nu este Dumnezeu al morţilor, ci al viilor...” (Matei XXII, 29, 31-32).

1. Nu există iad şi nici chinuri veşnice. Păcătoşii „la înviere” - la trezire - vor fi nimiciţi: „Plata păcatului este moartea” (Rom. VI, 23). În Biblie, cuvântul „şeol” înseamnă mormânt, locul umbrelor, unde toţi merg, iar locul „iadului” în Noul Testament trebuie înţeles simbolic Martorii lui Iehova cred că, începând din 1914, trăim zilele din urmă ale acestui sistem rău de lucruri (Matei 24:2, Timotei 3:1-5); că timpul rămas se scurge cu rapiditate, şi că cei care iubesc dreptatea vor supravieţui şi vor continua să traiască pe un pământ purificat. Că Dumnezeu va interveni tocmai pentru a salva rasa umană, şi nu pentru a o distruge. Că fără această intervenţie divină, omenirea ar fi condamnată să-şi repete greşelile, de data aceasta, cu consecinţe catastrofale pentru viaţa de pe întreaga planeta315.

2. Viaţa cerească. Credincioşii cred că numai 144.000 de creştini (unşi cu spirit) vor participa împreună cu Iisus Hristos la Regatul ceresc de 1000 ani (Mileniu), guvernând împreuna cu Iisus, din ceruri, peste pământ (Apocalipsa 14:1). Ei nu cred că cerul ar fi răsplata pentru toţi cei buni, ci pamântul, pe care au fost creaţi. Biblia ar fi clara în acest aspect, arătând că cei ce merg la cer se duc acolo pentru a domni, nu pentru a trăi în paradis (Apocalipsa 20:6). Aceşti 144.000 de oameni ar fi fost aleşi de Dumnezeu, după bunul Său plac, printre ei fiind apostolii şi

315 http://www.razboiulnevazut.com/martorii-lui-iehova1.html site citat la 26.04.2009

http://www.razboiulnevazut.com/martorii-lui-iehova1.html


158

creştinii din primul secol, ca şi creştinii fideli Bibliei pe parcursul istoriei. Actualmente s-ar mai afla pe pamânt numai câteva mii de creştini fideli care îşi exprimă această speranţă cerească, fapt care arată că timpul în care Iisus va interveni este foarte aproape316.

3. Moartea. Biblia arată că morţii sunt absolut inconştienţi, că ei nu se află în vreun domeniu spiritual unde să simtă plăcere sau durere (Ecleziastul 9:5,10); ca ei nu mai există decât în memoria lui Dumnezeu, fapt pentru care speranţa lor de viaţă viitoare depinde de o înviere a morţilor. Această speranţă este însă sigura (Ioan 11:25,26) şi se bazează pe jertfa de răscumpărare a lui Iisus Hristos (1 Corinteni 15). De ea vor beneficia, practic, toţi cei corecţi şi drepţi, care au murit. Doar cei care refuză cu încăpăţânare şi în cunoştinţă de cauză să accepte mesajul de salvare al lui Dumnezeu, precum şi cei care vor fi distruşi odată cu acest sistem nelegiuit, nu vor avea parte de înviere317.

4. Pământul. Scopul iniţial al lui Iehova cu privire la pământ va fi împlinit; el a creat viaţa şi oamenii pentru a se dezvolta cu bucurie pe un pământ paradisiac; deşi de mii de ani oamenii rebeli au transformat pământul într-un infern, Iehova nu a renunţat la scopul său; astfel, după înlăturarea răutăţii de pe pământ, acesta va fi populat în întregime de o societate de oameni drepţi (Psalm 29), care se vor închina lui Iehova şi care vor primi darul vieţii eterne, ca oameni perfecţi. Pe acest pământ readus la starea de paradis, vor fi înviaţi cei ce au murit de-a lungul secolelor, drepţi sau nedrepţi, pentru a fi învăţaţi despre adevăratul Dumnezeu şi pentru a li se da posibilitatea de a beneficia de aceste binecuvântări. Cei ce vor asculta vor rămâne veşnic în viaţă. Ceilalţi, vor fi distruşi pentru totdeauna, pentru că au fost de ajuns mileniile în care oamenii rebeli au făcut ce au vrut pe acest Pământ318.

Se ştie că Mântuitorul Hristos s-a coborât la iad pentru a dezlega pe cei din veac adormiţi întru nădejdea învierii, venirii lui Mesia. A distrus moartea şi locaşul ei, nefiinţa, iadul, pentru a

316 http://www.jw-media.org/ site citat la 26.04.2009 317 http://www.watchtower.org/ site citat la 26.04.2009 318 http://www.geocities.com/Athens/Delphi/5647/rel51.htm site citat la 26.04.2009





159

şterge păcatul strămoşesc şi aceasta prin propria Sa jertfa, nu simbolic. Mai precis, Domnul Hristos nu vorbeşte de „lumea umbrelor”, de nefiinţă, ci de o stare a fericirii – săracul Lazăr – şi o plată a nelegiuirii - bogatul nemilostiv. Şi parcă pentru astăzi a spus Mântuitorul: „dacă nu ascultă de Moise (Lege) şi de profeţi, chiar dacă ar învia cineva din morţi, nu vor crede” (Luca XVI, 31). În bibliile iehove, cuvântul iad a fost înlocuit cu „... umbră” (Luca XVI, 23). Însuşi Domnul, pe cruce, asigură pe cel pedepsit: „Adevăr îţi spun, chiar astăzi vei fi cu Mine în rai...” (Luca XXIII, 43).

„Învierea”, zic iehovtştii, va fi o restaurare sau restabilire a lucrurilor aşa cum le-a făcut Dumnezeu la început. Este ştiut că teoria „apocatastazei” a lui Origen, influenţat de Platon, a fost condamnată de Biserică cu aproape 1500 de ani înainte de Russell şi adepţii săi.

5. Nu acceptă nici o sărbătoare, cele care există au fost impuse. Este firesc, neavând nimic comun cu credinţa în nemurire, au înlăturat şi evenimentele legate de activitatea Sfintei Treimi în pregătirea omenirii pentru venirea Mântuitorului Hristos.

Totuşi, împart istoria omenirii în trei epoci: 1) de la creaţie până la potop, lumea a fost condusă de îngeri (II Petru III, 6); 2) de la potop la a doua venire a Domnului (1874), lumea a fost sub stăpânirea satanei; 3) de la 1874 până la o perioadă de 40 de ani a urmat o vreme de încercări care au culminat cu războiul, început în 1914. Venirea lui Iisus, aşa cum am mai arătat, a avut loc numai în Duh (spirit), încă în anul 1874. Pentru Hristos însă, toţi cei morţi până la anul 1914 sunt numai în somnolenţă. Ei vor fi puşi din nou la încercare în împărăţia lui Dumnezeu de 1000 de ani (1914-2914), prin înviere şi dacă nu se vor cuminţi, vor fi distruşi pentru totdeauna. Acesta este „planul lui Dumnezeu” cu omenirea, pe care „1-a descoperit” Ch. Russell în Biblie.

Mai sunt şi alte puncte comune cu adventiştii şi de asemenea alte concepţii sectare, spiritualiste, teozofice şi mai ales belicoase, revanşarde. În ultima vreme, în Apus, o parte din „martori” s-au raliat unor partide politice şi grupări violente mondiale, s-au angajat în „hegira” şi cel aproape de Muntele sacru,


160

Megida. „Armaghedonul este instigarea permanentă a istorici din Orient, a adepţilor iehovişti319.

Există o fiinţă unică din veci de veci, Dumnezeu Iehova, Creatorul şi Păstrătorul întregului Univers şi al tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute.

Cuvântul sau Logosul este „un dumnezeu”, un dumnezeu puternic, „începutul întregii Creaţii” a lui Iehova şi agentul său activ în crearea tuturor lucrurilor. Logosul a fost făcut om în persoana omului Iisus şi a suferit moartea ca preţ al răscumpărării sau al izbăvirii pentru oamenii ascultători.

Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, inerant, infailibil şi inspirat, aşa cum a fost dat iniţial, şi a fost păstrat de El în calitate de revelator al scopurilor Sale.

Satan a fost un înger măreţ care s-a răzvrătit împotriva lui Iehova şi i-a contestat suveranitatea. Prin Satan păcatul şi moartea au venit peste om. Soarta lui Satan este anihilarea împreună cu toţi adepţii lui.

Omul a fost creat după chipul lui Iehova, însă a păcătuit în mod voluntar; de atunci toţi oamenii se nasc păcătoşi şi sunt „din ţărână”. Aceia care îl urmează cu credincioşie pe Iisus Hristos până la moarte vor moşteni Regatul ceresc împreună cu el. Oamenii cu bune intenţii care îl acceptă pe Iehova şi conducerea lui teocratică se vor bucura de „noul pământ”; toţi ceilalţi care îl resping pe Iehova vor fi anihilaţi.

Ispăşirea este o răscumpărare plătită lui Iehova de Hristos Iisus şi este aplicabilă tuturor celor care o acceptă în neprihănire. Pe scurt, moartea lui Iisus a înlăturat consecinţele păcatului lui Adam din urmaşii lui şi a pus bazele Noii Lumi a neprihănirii, care include Mileniul domniei lui Hristos.

Omul Hristos Iisus a fost înviat ca şi creatură spirituală divină după ce a oferit preţul de răscumpărare pentru omul ascultător.

Sufletul omului nu este veşnic, ci e muritor şi poate muri. Animalele au şi ele suflete, deşi omul are preeminenţă prin creaţia lui specială.

319 Diac. Prof. Dr. Petru I. David, Sectologie, p. 96-98


161

Iadul, care înseamnă un loc al „chinului în flăcări”, unde rămân păcătoşii după moarte până la înviere, nu există. Aceasta este o doctrină a „religiei organizate”, şi nu a Bibliei. Iadul este mormântul comun al omenirii, ad litteram sheol (în ebraică), „un loc al odihnei în nădejde”, unde răposaţii dorm până la învierea lor de către Dumnezeu Iehova.

Pedeapsa Veşnică este o pedeapsă fără sfârşit. Ea nu înseamnă „chinul veşnic” al sufletelor vii. Anihilarea, a doua moarte, este soarta tuturor acelora care-1 resping pe Dumnezeu Iehova şi ea este veşnică.

Iisus Hristos s-a întors pe pământ în anul 1914 d.Cr., 1-a dat afară pe Satan din cer şi urmează să răstoarne organizaţia lui Satan, să întemeieze Regatul teocratic milenar şi să reabiliteze numele lui Dumnezeu Iehova. El nu s-a reîntors într-o formă materială ci este invizibil, în calitate de Logos.

Regatul lui Iehova este suprem şi ca atare nu poate fi compatibil cu prezenta guvernare umană („organizaţia vizibilă a Diavolului”) şi orice supunere faţă de aceasta, sub orice formă ce contravine supunerii datorate Lui, este o încălcare a Scripturii320.

g) Martorii lui Iehova şi forma de guvernământ Martorii lui Iehova refuză să omagieze în vreun fel

steagul vreunei naţiuni sau chiar să apere propria lor naţiune de atacul din partea unui duşman. Patriotismul manifestat prin purtarea armelor nu intră în convingerile lor, întrucât ei pretind că sunt ambasadorii lui Iehova şi ca atare ei se consideră dezlegaţi de supunerea faţă de oricare altă formă de guvernământ decât cea a lui Iehova. Sinceritatea este o nestemată inestimabilă în acest veac de nesiguranţă, şi fără îndoială martorii lui Iehova se cred pe ei înşişi sinceri, însă toate argumentele lor nu folosesc la nimic de vreme ce Sf. Pavel arată clar în Romani 13:1-7 că formele de guvernământ umane sunt instituite de către Dumnezeu. Pavel intră în amănunte pentru a pune în valoare faptul că „Stăpânirile cele mai înalte” (legile guvernamentale omeneşti) sunt îngăduite şi consfinţite de către Dumnezeu. În calitate de aşa-zişi urmaşi ai Cuvântului Său, martorii ar trebui să acorde atenţie atât lui Hristos, cât şi lui Pavel



162

şi „să dea Cezarului ce este al Cezarului”, ceea ce în contextul din Romani 13:1-7 semnifică evident supunerea faţă de legea guvernamentală. Pavel risipeşte orice îndoială cu privire la această problemă, iar în încheiere vom cita învăţătura lui:

Să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu. De aceea, cine se împotriveşte stăpânirii, se împotriveşte rânduielii puse de Dumnezeu; şi cei ce se împotrivesc îşi vor lua osânda. Dregătorii nu sunt de temut pentru o faptă bună, ci pentru una rea. Vrei dar să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele, şi vei avea laudă de la ea. El este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar, dacă faci răul, teme-te, căci nu degeaba poartă sabia. El este în slujba lui Dumnezeu, ca să-L răzbune şi să pedepsească pe cel ce face rău. De aceea trebuie să fiţi supuşi nu numai de frica pedepsei, ci şi din îndemnul cugetului. Tot pentru aceasta să plătiţi şi birurile. Căci dregătorii sunt nişte slujitori ai lui Dumnezeu, făcând necurmat tocmai slujba aceasta. Daţi tuturor ce sunteţi datori să daţi: cui datoraţi birul, daţi-i birul; cui datoraţi vama, daţi-i vama; cui datoraţi frica, daţi-i frica; cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea321.

„Martorii lui Iehova sunt printre cele mai virulente grupări antitrinitare actuale. Dorinţa lor este de a răstălmăci textele Bibliei în scopul promovării ideii de Dumnezeu unipersonal (Tatăl - Iehova), Creator al Fiului şi al Duhului Sfânt, care îi sunt subordonaţi. Însă argumentele pe care le aduc în sprijinul ideilor lor - adeseori susţinute cu un rar fanatism, pălesc în faţa realităţii. De pildă, exprimarea la plural (Facere 1,26-27; 11,7) este considerată de „martori” dovada că Iisus era „asociatul” intim, Meşterul lucrător şi Purtătorul de Cuvânt al lui Dumnezeu322. Această afirmaţie se sprijină numai pe supoziţii, nu şi pe texte biblice. La fel se întâmplă şi în cazul interpretării textului trinitar clasic, Matei 28, 19-20, în care botezul în numele Sfintei Treimi este degradat, de fapt, la o formă adaptată specificului sectei: „în

321 Walter Martin, Înpărăţia cultelor eretice, p. 126-127 322 W.T. Turnul de veghere, 15 ianuarie 1992, p. 21; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 61


163

numele lui Iehova, ca Dumnezeu Atotputernic, al lui Iisus ca Mesia şi al Duhului Sfânt, ca forţă activă a lui Dumnezeu”, însăilările iehoviste nu pot fi acceptate, întrucât denaturează sensul iniţial, în plus, botezul exprimă adeziunea liberă la un crez: dedicarea vieţii lui Dumnezeu. Hristos arată limpede, prin formula botezului, în ce fel este Acesta: Treime de Persoane. Un botez în numele unui Mesia pământesc şi al unei energii impersonale nu poate fi acceptat. Prin afirmaţia: „nu ştim cât de mare este statura lui Iehova...”, „martorii” arată că ar fi dispuşi să limiteze măreţia supremă a lui Dumnezeu - situaţie în care starea lor de religie se relativizează” 323.

„Dogma Sfintei Treimi, formulată antinomic, este considerată de iehovişti ca fiind plină de „termeni teologici confuzi” şi „explicaţii încurcate”324. „Martorii” pun semnul egalităţii intre „mister” şi „dezordine”, pentru a concluziona că „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al dezordinii” (I Corinteni 14, 33). Inutil de spus că alăturarea este forţată. În detractările lor, iehoviştii pleacă de la o premisă greşită: „Dacă Trinitatea există, atunci trebuie să se vorbească despre ea în mod clar în toată Scriptura”325. Atunci, de ce n-ar vorbi Scriptura şi despre atomi, plasmă, energie electrică, unde radio, raze X etc. - realităţi a căror existenţă nu este contestată? Răspunsul este simplu: capacitatea de înţelegere a raţiunii umane este limitată, chiar şi i în prezent - nemaivorbind de epoca scrierii cărţilor Bibliei.

„Martorii” sunt incapabili să facă distincţia între „fiinţă” şi „persoană”: Biblia vorbeşte despre Dumnezeu ca despre o singură persoană. Arunci când Dumnezeu se exprimă, el o face în calitate de fiinţă unică şi indivizibilă”326.

323 Idem, Turnul de veghere, 1 decembrie 1996, p. 16; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 61 324 Idem, Trebuie să crezi în Trinitate?, p. 4; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 61 325 Ibidem, p. 5; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 61 326 Ibidem, p. 13; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 62


164

„Ignoranţa, ca şi frustrarea, generate de neînţelegeri familiale grave, duc la concluzii greşite pe care „martorii” le iau în ce priveşte religia creştină. Iată ce declară o „martoră”: Ce ciudat! Ei cred în trei dumnezei, însă tata mi-a zis că nu există nici măcar unul! Când am cerut alte lămuriri, mi s-a explicat că un ou are trei părţi, însă, în realitate, este doar un singur ou”327.

„Acuzaţia de triteism nu este nouă; interesantă este însă maniera în care este descrisă şi comparaţia plastică, extrem de nefavorabilă argumentării în sine, atâta timp cât nu este sprijinită şi pe alte dovezi scripturistiee şi patristice concludente. Efectul prozelitist este maxim: religia creştină este coborâtă în rândul credinţelor primitive, politeist-fetişiste.

Vizita Sfintei Treimi făcută lui Avraam la Stejarul Mamvri este, pentru iehovişti, o solie a unor „mesageri de la Iehova”328. Deşi Avraam s-a închinat în faţa oaspeţilor pană la pământ (Facere 18,2), „martorii” spun că aceasta este o formă de onoare adusă acelor personalităţi cereşti. Totuşi, ei nu acordă cinstire prin salutul steagului sau imnului, şi nici altor creaturi. Unde e adevărul?

Vorbind despre aceeaşi teofanie de la stejarul Mamvri, „martorii” afirmă: Avraam a avut, la un moment dat, trei oaspeţi, dintre care unuia i s-a adresat cu apelativul Iehova. Aceşti oaspeţi erau, de fapt, îngeri, dar unul dintre ei îl reprezenta pe Iehova”329.

„Această interpretare uimeşte prin faptul că, pentru o grupare care accentuează atât de mult importanţa folosirii exclusive a numelui „Iehova” pentru Dumnezeu, actul lui Avraam ar trebui să fie condamnat ca o blasfemie. Totuşi, „martorii” încearcă o justificare — evident forţată – atunci când vorbesc despre înger ca fiind un intermediar, prin care Avraam comunica cu Dumnezeu. Dacă ar fi fost aşa, cu siguranţă Scriptura ar fi

327 Cassie Bright, Prea mulţi dumnezei, până când l-am găsit pe Cel Adevărat. În W.T., Treziţi-vă!, 22 mai 1997, p. 12; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 62 328 W.T., Turnul de veghere, 1 octombrie 1996, p. 12; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 62 329 Idem, Să ne apropiem de Iehova, p. 202; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 62


165

consemnat acest lucru. Deci, exegeza iehovistă în cazul de faţă e compusă din pure speculaţii.

Textul I Ioan 5,7 este considerat „un fragment apocrif'330, o interpolare din partea unui „trinitarian înfocat”, datând din secolul IV. Inutil de spus că aceasta este perioada din care datează cele mai multe manuscrise biblice, care includ textul în cauză”331.

„Reţinem faptul că „martorii lui Iehova” afirmă existenţa revelaţiei divine, sub forma a două aspecte: naturală şi „suplimentară”. Aceasta din urmă este, în opinia lor, Biblia însăşi332.

Prin afirmaţii precum: „Iisus Hristos...a reflectat în mod perfect personalitatea Tatălui său ceresc”333 sau „Iisus însuşi a fost un misionar, pe care Tatăl Său, Iehova, 1-a trimis din cer într-un teritoriu străin - pământul”334, „martorii” neagă explicit dumnezeirea Fiului, considerat o proiecţie a lui Dumnezeu şi nu Dumnezeu însuşi. Aceeaşi idee rezidă şi în afirmaţia că, „pentru o perioadă nespecificată, Dumnezeu s-a bucurat de o asociere personală cu acest Fiu unic-născut”, dar s-a privat de ea în momentul când 1-a dat pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16-I7)”335.

„Prologul ioaneic este interpretat de iehovişti în sens subordinaţianist numirea de „Logos” dată lui Hristos este pusă în legătură cu aşa-zisa lui menire de „purtător de cuvânt al lui

330 Idem, Turnul de veghere. 15 martie 1994, p. 26: 1 octombrie 1997, p. 13; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 62 331 Quoniam tres sunt, qui testimonium dant în Caelo: Pater, Verbum et Spiritus Sanctus: et hi tres unum sunt. (Novum Testamentul Graece et Latine, Utrumque textum cum aparatu critico imprimendum curavit Eberhard Nestle, Editio vicesima secunda (Nestle-Aland), United Bible Societies, London, 1963, p. 606); Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 63 332 W.T., Turnul de veghere, 15 aprilie 1995. p. 4; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 61-63 333 W.T., Treziţi-vă!, 22 octombrie 1997, p.11; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 69 334 Idem, Treziţi-vă!, 22 noiembrie 1994, p. 3; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 69 335 Idem, Turnul de veghere, 15 ianuarie 1992, p.9; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 69


166

Iehova”336. În versiunea N.W.T., în loc de Cuvântul era Dumnezeu, găsim „Cuvântul era un dumnezeu”337, deşi nici o justificare nu-i îndreptăţeşte pe „martori” să transforme Θεός într-un substantiv comun cu articol nehotărât, mai ales în condiţiile în care este, ca valoare sintactică, un nume predicativ ce precedă verbul. „Regula lui Colwell”, care interzice „manevra” iehovistă, este considerată „discutabilă” şi „artificială”.

Pentru a combate învăţătura ortodoxă privind veşnicia Fiului, „martorii” iau ca reper expresia Unul-născut (Ioan 8, 14)338, despre care afirmă că nu susţine deofiinţimea cu Tatăl, ci numai singularitatea Sa ca Fiu, asemenea lui Isaac. Uită, însă, că la Ioan 1,1 Cuvântul era întru 'nceput, adică veşnic.

Potrivit iehoviştilor, Hristos nu a avut sfinţenia fiinţial. Prin afirmaţia că El „a fost foarte atent să nu facă nici o nedreptate”, ei condiţionează lipsa păcatului în Hristos de practicarea unei virtuţi – atenţia”339.

„Traducând textul Evrei 1,3, iehoviştii spun că Iisus este „reprezentarea exactă a Fiinţei Lui [Iehova]”340. Afirmaţia este incorectă, întrucât Fiinţa divină nu poate fi cunoscută, deci nici reprezentată faţă de creaturi. Hristos se împărtăşeşte de Fiinţa divină în mod egal şi identic cu Tatăl şi cu Duhul. Textul chenotic clasic ortodox afirmă că Hristos, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi el întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine... (Filipeni 2,6-7). „Martorii” propun o traducere eretică: Hristos...deşi exista informa lui Dumnezeu, n-a avut intenţia unei acaparări, adică să fie egal cu Dumnezeu.. (N.W.) Din textul ortodox, reiese clar că realitatea chenozei nu schimbă cu nimic relaţiile intratrinitare, în timp ce „martorii” propun o variantă ce

336 Idem, Turnul de veghere, 1 aprilie 1993, p. 11; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 69 337 Idem, Trebuie să crezi în Trinitate?, p. 27- 28; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 69 338 Ibidem, p. 15-16; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 69 339 Idem, Sa ne apropiem de Iehova, p. 154; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 69 340 Idem, Treziţi-vă!, 8 iulie 1994, p. 27; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 70


167

strică în mod grav deofiinţimea celor Trei Persoane. în plus, ei adaptează chenoza teoriei lor privind întruparea, vorbind despre o „golire de corpul spiritual”341 al lui Hristos, Care, în opinia lor, exista în Cer anterior întrupării sub chipul Arhanghelului Mihail. Încetarea existenţei Fiului în Cer, prin voinţă proprie, ca interpretare eronată a chenozei, este considerată de Wilbur Lingle o formă de sinucidere - inacceptabilă din punct de vedere biblic”342.

„Martorii neagă valoarea întrupării lui Mesia. Ei consideră că viaţa şi activitatea Sa de Mântuitor al lumii a început odată cu botezul Său în anul 29 e.n.343 Şi textele profetice referitoare la dumnezeirea lui Iisus sunt ţinta mistificărilor iehoviste. Bunăoară, profeţia din Isaia 9,5-6, unde Mesia e numit Dumnezeu tare este răstălmăcită, în sensul unei variante iehoviste prin care Hristos este numit un dumnezeu, laolaltă cu îngerii, dar nu Dumnezeul Atotputernic344. La fel interpretează şi profeţia Isaia 7,14, care aminteşte numele lui Mesia (Dumnezeu este cu noi) şi care, în variantă iehovistă, arată doar grija lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc. Însă cea mai năstruşnică interpretare iehovistă este dată mărturisirii lui Toma: Domnul meu şi Dumnezeul meu (Ioan 20,28): „Toma pare să fi recunoscut în Iisus pe Purtătorul de Cuvânt al lui Dumnezeu”, asemenea personajelor vechi-testamentare, care se adresau unor îngeri-mesageri ca lui Dumnezeu este o rugăciune adresată Tatălui, o „exclamaţie de uimire”, făcută „sub influenţa emoţiei”345. Hristos, însă, nu venise ca reprezentant al Tatălui. Exclamaţia lui Toma nu se îndrepta

341 Idem, Să ne apropiem de Iehova, p. 144; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 70 342 Wilbur Lingle, Abordarea cu dragoste a „Martorilor lui Iehova”, Făgăraş, 1997, p. 68; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 70 343 Idem, Turnul de veghere, I februarie 1998. p. 13; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 70 344 Idem, Turnul de veghere. 15 ianuarie 1992. p. 22. În acelaşi pasaj biblic, Hristos este numit şi Fiu, şi Părinte; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 70 345 Idem, Trebuie să crezi în Trinitate?, p. 29; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 70


168

către Tatăl, ci către Fiul, Care tocmai îl convinsese de realitatea învierii Sale. Expresia „Domn” referitoare la Hristos este interpretată de „martori” prin „Rege”, Stăpân”346.

„Închinarea adusă de îngeri lui Iisus, evocată în Evrei 1,6 este, pentru „martori”, relativă, şi „este îndreptată, prin intermediul lui, către Iehova”. Acest demers explicativ este, de asemenea, interpolat, fără justificare contextuală. Traducerea ortodoxă este neechivocă: Şi să se închine Lui toţi îngerii lui Dumnezeu (Evrei 1,6)” 347.

Unul din textele invocate de „martori” este şi Evrei 2,9, unde se afirmă că Hristos a fost micşorat cu puţin faţă de îngeri, deci, concluzionează ei, nu avea cum să fie Dumnezeu. Din context, însă, vedem că Sfântul Apostol Pavel se referă aici la omenitatea lui Hristos, care a suferit moartea pentru fiecare om.

„Martorii lui Iehova traduc greşit şi textul Fapte 20, 28: „...Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele propriului Său Fiu” (în loc de Sângele Său), justificând: „Desigur, nu sângele lui Dumnezeu a fost vărsat, ci sângele Fiului Său”348. Evident, nu înţeleg Taina Sfintei Treimi, încercând explicaţii puerile pentru un fals grosolan. Similar, descoperim şi mistificarea textului original de la Romani 9,5: „...din care a ieşit Cristosul, conform cărnii: Dumnezeu, care este deasupra tuturor, să fie binecuvântat pentru totdeauna, amin!”349. În realitate, acest citat este un viguros suport al deofiinţimii: din care, după trup, e Hristos, Cel ce peste toate este Dumnezeu binecuvântat în veci, amin!

Ideea iehovistă că „Hristos nu era parţial spirit când se afla pe pământ”350 se bazează pe textul Petru 3, 18, unde se afirmă

346 Idem, Turnul de veghere. 15 iunie 1994, p, 28; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 70 347 Idem, Turnul de veghere, 15 ianuarie 1992. p. 23; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 71 348 Idem, Să aducem argumente din Scripturi, p. 405; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 71 349 Ibidem; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 71 350 Idem, Turnul de veghere, 15 ianuarie 1992, p. 21; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 71


169

că Hristos, omorât fiind cu trupul, a fost viu făcut cu duhul. Aici, însă, nu se afirmă o separare de tip dioprosopist între Hristos ca trup şi Hristos ca duh, ci contextul ne lămureşte că este vorba de a doua Persoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu-Fiul.

Negarea Dumnezeirii lui Hristos este strâns legată de contestarea slăvitei Sale învieri. Deşi vorbesc despre Hristos ca despre un simplu om, iar când explică alcătuirea firii umane infirmă existenţa sufletului, „martorii” susţin: „Hristos n-a înviat cu trupul, ci în spirit...Omul Iisus Hristos a murit şi rămâne mort ca om”, „veşnic invizibil”351. La înviere, Iisus s-a materializat într-un corp care avea semnele lăsate de ţintuirea lui pe stâlp”352.

„Martorii prezintă, aşadar, învierea ca o farsă: în loc să specifice „în propriul Lui corp”, ei utilizează expresia „într-un corp” (oarecare). Este consecinţa lipsei lor de credinţă faţă de suflet, deşi Hristos, înainte de a muri, îşi încredinţează Duhul Tatălui (Luca 23,46).

În comentariul asupra textului Ioan 2, 19-22, iehoviştii susţin că Hristos era răspunzător de învierea Sa, datorită vieţii Sale integre, nu pentru că ar avea natură divină, care să-L „autoînvieze din morţi”353. Ei aduc ca argument textul Fapte 2, 32: Dumnezeu L-a înviat pe acest Iisus. Acest verset, însă, nu exprimă o idee contrară învăţăturii ortodoxe, ci, dimpotrivă, o potenţează, arătând că învierea este un dar divin. Contextul este lămuritor: predica Sfântului Petru se adresa unor iudei, care şi participaseră, poate, la actul răstignirii lui Hristos, întrucât nu-L recunoscuseră ca Fiu al lui Dumnezeu; în chip magistral, Petru, fără să submineze divinitatea lui Hristos („Dumnezeu L-a înviat”, adică firea divină pe care o deţine plenar), aduce în prim-plan o minune săvârşită

351 Şerban Constantinescu, Năzbâtii teologice sau Falsa mărturie a aşa-zişilor martori ai lui Iehova op. cit., p. 43 - 44; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 71 352 W.T., Turnul de veghere. 15 martie 1997, p. 6; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 71 353 Idem, Să aducem..., p. 410; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 72


170

asupra trupului Lui (firii Sale umane), insistând astfel asupra realităţii omenităţii Sale”354.

Martorii lui Iehova cred că, aşa cum spune Biblia, Iisus este Fiul lui Dumnezeu, începutul creaţiei sale. Ei acceptă că el este cel prin care a fost creat universul fizic şi cel spiritual, şi că lui i-au fost supuse toate de către Tatăl său, Iehova (în afară de Tatăl însuşi, bineînţeles). Ei cred că Iisus a avut o existenţă preumană în cerurile spirituale, ca Logos, sau purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu, şi că viaţa Sa a fost transferată în uterul unei fecioare iudaice, Maria; că el şi-a depus viaţa Sa umană perfectă în folosul tuturor celor care urmau a asculta de el şi a-i imita modul Său de viaţă; că această viaţa perfectă răscumpara din moarte pe toţi urmaşii lui Adam, deci toată omenirea, şi că pe baza ei, cei care exercită credinţa în jertfa sa de răscumpărare pot dobândi darul vieţii veşnice, scopul iniţial al existenţei omenirii fiind astfel împlinit. Ei cred că Iisus Hristos a fost înviat de Dumnezeu în spirit, şi ca atare a fost ridicat deasupra oricărei fiinţe din univers, ca spirit nemuritor dătător de viaţă (1 Corinteni 15, 1 Petru 3:18); ei cred că Hristos guvernează deja din ceruri, începând din anul 1914, ca Rege al Regatului lui Dumnezeu, şi că în această calitate el va interveni în curând în istoria omenirii, înlăturând răutatea şi pe cei răi de pe pământ (1 Corinteni 15, Ioan 20:17)355.

Un prim argument adus de catre Martorii lui Iehova la negarea divinităţii lui Iisus Hristos a fost luat din Evanghelia lui Ioan (14:28): „Aţi auzit că v-am spus: mă duc şi ma voi întoarce la voi. Daca m-aţi iubi, v-aţi fi bucurat că v-am zis: mă duc la Tatăt, caci Tatăl este mai mare decât mine!”. Cum ar putut fi Iisus egal cu Dumnezeu, când el însuşi afirmă că Tătăl (Dumnezeu) este mai mare decât el?

Un al doilea argument se găseşte în Epistola lui Pavel către Coloseni (1:15). Pe acesta îl folosesc Martorii lui Iehova pentru a susţine ca Iisus nu este Dumnezeu, ci o fiinţă creată de Dumnezeu: „Este chipul Dumnezeului cel nevăzut, cel întâi născut

354 Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 72 355 http://ro.wikipedia.org/wiki/Martorii_lui_Iehova site citat la 26.04.2009



171

din toată zidirea”. Cum poate fi Iisus Dumnezeu când citim aici că el a fost prima fiinţă creată din toata creaţia lui Dumnezeu? Dacă a fost primul creat, înseamnă ca el nu este Dumnezeu, fiindcă a avut un început!

Un al treilea argument pe care Martorii lui Iehova il prezintă pentru a nega divinitatea lui Iisus este Apocalipsa dupa Ioan (3:14): „Începutul zidirii lui Dumnezeu”. Cum poate Iisus fi Dumnezeu când aici se spune că el a fost începutul creaţiei/zidirii lui Dumnezeu şi prin urmare nu exista din vesnicie?356

„Despre trupul lui Hristos, „martorii” spun că a fost făcut să dispară, ca şi trupul lui Moise357. Ei vorbesc despre „descompunerea” acestuia, ca şi despre o şi mai ciudată schimbare a stării sale de agregare, de la cea solidă, la cea gazoasă358. Tot ei susţin că „la moartea sa, Iisus a renunţat pentru totdeauna la viaţa sa umană”359.

„Se încearcă, de fapt, acreditarea ideii că Hristos-omul s-a unit în chip dioprosopist cu Arhanghelul Mihail: după moartea pe Cruce, omul Hristos a murit şi a rămas numai îngerul. Fantezia acestor afirmaţii rezidă tocmai în deplina lor contradicţie cu textul Scripturii: Iisus Hristos, Martorul Cel credincios, ...vine cu norii şi orice ochi 11 va vedea, şi cei ce L-au străpuns, şi se vor jeli... (Apocalipsa 1, 5-7). Ca om, Hristos îl încredinţează pe Toma după înviere că nu e o nălucă (Ioan 20, 27-28) şi mănâncă peşte fript şi un fagure cu miere în faţa ucenicilor Săi (Luca 24, 42-43) — deci învierea Sa s-a produs în chip real, ca o transfigurare a întregii fiinţe umane, deci şi a trupului Său. Apostolii, Femeile Mironosiţe şi mulţi alţi martori oculari (peste cinci sute de fraţi -1 Corinteni 15,4) s-au convins că Hristos a înviat. Sfântul Apostol Pavel şi-a întemeiat întreaga predică pe învierea Lui Hristos: Şi dacă Hristos

356 http://www.watchtower.org/ site citat la 26.04.2009 357 Idem, Tu poţi trăi pentru totdeauna în paradis pe pământ, 1986., p. 144; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 72 358 Idem, Cunoştinţa care conduce la viaţa veşnică, Ediţia a II-a, 1996, p. 37; W. Lingle, Abordarea cu dragoste a „Martorilor lui Iehova”, p. 72; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 72 359 W.T., Cunoştinţa care conduce la viaţa veşnică, p. 68; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 72



172

n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră (I Corinteni 15,14).

Totuşi, „Martorii lui Iehova” consideră că „moartea omului Iisus Cristos...este cel mai important eveniment din istorie”360.

„În fiecare an, ei comemorează (deşi sunt ostili ideii de sărbătoare în sine) moartea Mântuitorului. Fără înviere, această moarte rămâne un act singular, lipsit de relevanţă şi inutil, după cum tot Pavel Apostolul arată: Căci dacă, pe când eram vrăşmaşi, ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, împăcaţi fiind, ne vom mântui prin viaţa Lui (Romani 5,10).

Dumnezeirea lui Hristos este mărturisită limpede şi de Sfântul Ioan Botezătorul, preluând o profeţie vechi-testamentară: Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: «îndreptaţi calea Domnului», precum a zis Isaia proorocul (Ioan 1,23). Iar în cartea lui Isaia găsim: Un glas strigă: «în pustiu gătiţi calea Domnului, drepte faceţi în loc neumblat cărările Dumnezeului nostm» (Isaia 40,3). Similitudinea între cele două texte este evidentă, numai că Isaia vorbeşte despre Dumnezeu-IHWH (implicit, despre Sfânta Treime), în timp ce Sfântul Ioan arată că profeţia se împlineşte prin el, iar „calea Domnului” este, de fapt, venirea lui Mesia - Fiul lui Dumnezeu întrupat. „Martorii lui Iehova” susţin că dogma unirii ipostatice întunecă mesajul Bibliei”361.

„Ei consideră că Hristos şi-a arătat credinţa în Tatăl prin rugăciunile adresate Acestuia, care sunt expresia clară a omenităţii Fiului lui Dumnezeu. Prin această concepţie, „martorii” se apropie de considerarea cerintiană a lui Hristos „simplu om”. În realitate, din rugăciunile şi dialogurile Sale cu Tatăl, Hristos se arată supus unor limite umane (de pildă, paharul suferinţei - Luca 22, 42-44), nu pentru a nu mai fi considerat Fiu al lui Dumnezeu, căci dovedise cu claritate acest lucru, ci tocmai pentru a sublinia o dată

360 Idem, Treziţi-vă!, 22 martie 1999,. coperta-spate; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 72 361 Idem, Turnul de veghere, 15 octombrie 1994. p. 13; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 73


173

în plus realitatea firii Sale umane, ce ar fi putut fi (şi a şi fost - a se vedea dochetismul) contestată.

Iehoviştii îi acuză pe teologii creştini că susţin faptul că Hristos nu poate crede în cuvântul lui Dumnezeu; fiind El însuşi Logosul divin, El poate doar să proclame acest cuvânt”362.

„Evident, Hristos se descoperă pe Sine ca fiind Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14,6). A susţine necredinţa lui Hristos faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, pe care îl revelează chiar în Sine, este o absurditate: ar însemna o autonegare - total improprie Fiului lui Dumnezeu.

„De vreme ce Iisus a spus despre sine că este «Fiul lui Dumnezeu» şi că «Tatăl l-a trimis», Martorii lui Iehova cred că Dumnezeu îi este superior lui Iisus” - găsim stipulat într-o publicaţie iehovistă. Totuşi, la o analiză atentă, nici unul dintre textele de mai sus nu justifică faptul că Iisus ar fi creat de Dumnezeu sau că I-ar fi subordonat. Nici filiaţia, nici trimiterea, nu presupun un raport de subordonare; în ceea ce priveşte crearea Fiului de către Tatăl, ea nu poate fi justificată prin naştere, mai ales dacă se face prin analogie cu naşterea omenească: familia umană nu creează copii, ci împlineşte o menire stabilită de Dumnezeu, ce presupune aplicarea unui cod genetic prescris de către El” 363.

Martorii lui Iehova se străduiesc să nu facă parte din lume, aşa cum a spus Iisus discipolilor săi (Ioan 17:14-18; 18:36). Ei nu se retrag în mănăstiri, ci manifestă o adevarată iubire creştina faţă de aproapele. Ei nu participă nici la politică, nici la războaie. Ei se îngrijesc de necesităţile materiale ale familiilor lor, dar evită căutarea bunurilor materiale sau ambiţiile specifice lumii, precum şi goana după plăceri. Astfel, Martorii lui Iehova s-au remarcat ca fiind o fraternitate unită prin iubire şi printr-o înaltă moralitate364.

Martorii lui Iehova pun pe primul loc în viaţă aplicarea în viaţă a principiilor din Biblie, indiferent de locul în care se află. Ei nu admit comportamentul duplicitar. Fiecare persoană, indiferent

362 Ibidem, p. 14; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 73 363 Idem, Care sunt convingerile Martorilor lui Iehova?, f.an ap., p.2; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 73 364 http://www.watchtower.org/ site citat la 26.04.2009



174

de modul de viaţă din trecut sau de mediul social şi cultural din care provine, poate să devină şi să rămână un Martor al lui Iehova, numai dacă abandonează practicile condamnate de Biblie şi urmează neîncetat sfaturile divine. Nici un membru al Martorilor lui Iehova nu poate încalca principiile biblice sau legile ţării fără a fi mustrat sau chiar exclus din congregaţia creştină365.

„Parabola despre separarea oilor de capre este, evident, expresia alegorică a Judecăţii de Apoi. Acţiunea de Judecător, precizează „martorii”, are un caracter temporal limitat, şi nu poate fi identificată cu domnia Sa ca Rege, pe care iehoviştii o socotesc, de asemenea, temporală, avându-şi originea fixată în anul 1914 prin calcule eshatologice specifice”366.

„Tuturor acestor detractări li se poate răspunde prin cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Iar (Tatăl) către Fiul (zice): Tronul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului; şi toiagul dreptăţii este toiagul împărăţiei Tale. Iubit-ai dreptatea şi ai urât fărădelegea; pentru aceea, Te-a uns pe Tine, Dumnezeule, Dumnezeul Tău...(Evrei 1, 8-9).

Pentru „martori”, studierea Bibliei în mod individual, serviciul de teren şi participarea la întruniri sunt „modalităţi esenţiale” prin care aceştia pot „primi spiritul sfânt al lui Iehova”367. Aşadar, ei contestă caracterul personal şi Dumnezeirea Sfântului Duh, socotindu-L pe acesta o simplă energie care le dă putere în activităţile lor prozelitiste, „forţa activă a lui Dumnezeu, folosită de Iehova la creaţie şi la inspirarea scriitorilor Bibliei, precum şi în alte feluri”368.

„De pildă, adepţii sectei consideră că însănătoşirea celor afectaţi de suferinţe „pe plan mintal şi emoţional” este consecinţa

365 http://www.jw-media.org/ site citat la 26.04.2009 366 Idem, Turnul de veghere, 15 decembrie 1995, p. 30; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 74 367 Idem, Treziţi-vă!. 22 octombrie 1997, p. 18; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 74 368 Idem, Turnul de veghere, 15 martie 1992, p. 15; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 74



175

directă a puterii de a susţine pe care o are spiritul lui Dumnezeu”369.

„Observăm, deci, la „Martorii lui Iehova”, atribuirea unor capacităţi proniatoare Duhului Sfânt, orientate strict spre scopul atragerii noilor adepţi. Privit ca o energie impersonală, Duhul nu participă la comuniunea Persoanelor Treimice, deci nu are şi nu dă viaţă. În Ortodoxie, Duhul Sfânt susţine, prin apropriere, opera proniatoare a Tatălui, fiind prezent în imanenţa lumii ca Persoană sfinţitoare şi desăvârşitoare. Ori, pentru „Martorii lui Iehova”, însăşi negarea acestei prezenţe personale, coroborată cu atribuirea faţă de Duhul a unor funcţii de recuperare mentală şi emoţională, constituie o izbitoare similitudine cu unele precepte spiritiste sau orientaliste de tip new-age, oricât ar contesta ei acest lucru.

Textele din Vechiul Testament invocate de iehovişti pentru a susţine că Duhul este doar o forţă puternică a lui Dumnezeu sunt Judecători 14,6; 15,14, unde se descrie puterea dată lui Samson de Duhul Domnului, precum şi de la Zaharia 4,6 şi Isaia 44,3, unde Duhul acţionează în mod similar. Din aceste texte nu reiese, însă, că Duhul n-ar fi Persoană, ci sunt descrise doar acţiunile Sale concrete.

Existenţa păcatelor împotriva Duhului Sfânt, care nu pot fi iertate (Marcu 3, 29) este o dovadă limpede a faptului că Acesta este o Persoană. „Martorii” ignoră acest lucru, permiţându-şi să comenteze că versetul în cauză face referire la acţiunile deliberate întreprinse împotriva scopurilor lui Iehova”370.

„Funcţiile limbajului, ca forme de comunicare imprimate de raţionalitate sunt dovezi ale caracterului personal. În privinţa Duhului Sfânt, asemenea acte sunt edificatoare pentru considerarea sa ca Persoană Treimică, iar textele scripturistice oferite ca suport sunt clare: Duhul grăieşte lămurit (1 Timotei 4,1), Precum zice Duhul Sfânt...(Evrei 3,7); Duhul zice Bisericilor...(Apocalipsa 2,11). În plus, Duhul Sfânt are şi rol didactic, fiind lăsat de Hristos

369 Idem, Treziţi-vă!, 8 decembrie 1996, p. 11; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 74 370 Idem, Să ne apropiem de Iehova, p. 31; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 75


176

spre a-i învăţa pe ucenici toate şi spre a le aminti cele predate de El (Ioan 14,26). Este numit Duhul Adevărului şi Cel ce-i călăuzeşte pe ucenici la Adevăr, prin vestirea celor viitoare (Ioan 16, 13).

Textul Fapte 2,4 le prilejuieşte iehoviştilor întrebarea: Dacă apostolii au fost umpluţi de Duh Sfânt, cum au fost ei „umpluţi” cu o persoană?”371

„Căutând să explice acest text, protestanţii au ajuns la o echivalare eronată: Duhul Sfânt=har. Potrivit învăţăturii ortodoxe, harul nu se poate identifica, în nici un caz, cu Dumnezeu; el este o lucrare a Sa asupra lumii, având natură energetică şi provenind prin emanaţie, nu prin creaţie. În acest sens, „umplerea cu Duhul” nu mai este o enigmă sau un subiect de controverse, ci o realitate palpabilă: Dumnezeu coboară în imanenţa lumii, pe firul energiilor Sale necreate.

Afirmaţia că „spiritul sfânt este comparabil, într-o anumită măsură, cu electricitatea” este nefondată”372. „Duhul are menirea de a învăţa (Ioan 15,26), deci nu poate fi o simplă energie impersonală. „Martorii”, însă, contrar tuturor evidenţelor, susţin că aceasta este o simplă personificare, şi nu un atribut personal divin, oferind ca exemplu chiar textul Matei 28, 19-20. Aici, botezul în numele Duhului Sfânt este privit prin prisma unei exprimări figurative, similară cu în numele Legii”373.

„Omit, însă, să arate că, în acelaşi verset, botezul se cere a fi făcut şi în numele Tatălui şi al Fiului, care sunt Persoane reale. Ar fi inadmisibil ca, în cadrul aceleiaşi enumerări, să întâlnim mai multe sensuri ale exprimării (literală şi simbolică); mai ales că repetiţia conjuncţiei şi indică în mod clar aspectul de egalitate.

Apostolii, însă, cunoşteau foarte bine că Duhul Sfânt este Dumnezeu. Aceasta reiese din mustrarea lui Anania de către Petru: Anania, de ce a umplut Satana inima ta, ca să minţi tu Duhului Sfânt...N-ai minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu (Fapte 5, 3-4).

371 Idem, Tu poţi..., p. 40; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 75 372 Idem, Trebuie să crezi în Trinitate?, p. 20; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 75 373 lbidem, p. 22; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 75


177

După iehovişti, una din menirile Duhului Sfânt este aceea de a-i ajuta în tâlcuirea Scripturii”374.

„În fapt, constatând atâtea erori în explicaţiile lor, ne este imposibil să le dăm dreptate.

Afirmaţia că Duhul Sfânt este o forţă impersonală a Divinităţii cade, în contextul citatului din Fapte 10,38: ...L-a uns pe El (pe Hristos) Dumnezeu cu Duhul Sfânt şi cu putere... Dacă Duhul Sfânt ar fi el însuşi o putere, cum afirmă iehoviştii, atunci textul de mai sus ar deveni un pleonasm, greu de pus pe seama personalităţii elevate a Sfântului Luca. Acesta ştia adevărata esenţă a Duhului - divină în fapt - şi cunoştea şi misiunea sfinţitoare a acestuia. Din context, sensul expresiei cu putere, referindu-se la Hristos, este strâns legat de latura taumaturgică a activităţii Sale pământeşti, ca manifestare a demnităţii împărăteşti a Iui Mesia. „Martorii” vorbesc, însă, de o „energie” a lui Iisus Hristos prezentată drept sursă a vindecărilor minunate pe care Acesta le săvârşea”375.

„O altă funcţie a Spiritului Sfânt atribuită de iehovişti este alegerea celor 144.000 de bărbaţi care vor forma, împreună cu Hristos, un „guvern ceresc” ce va veghea la bunul mers al lucrurilor în paradisul pământesc. Această „chemare cerească”376 umbreşte întru totul dreptatea divină şi, asemeni Predestinaţiei protestante, intervine în mod arbitrar asupra neamului omenesc, lipsit de orice putere de autodeterminare.

„Iehova oferă Spiritul Sfânt numai celor dispuşi să se lase atraşi de el”- afirmă „martorii”. Iată, din nou, predestinaţia!” 377

„Sintagma „Fiul lui Dumnezeu”, utilizată pentru a denumi Persoana a Doua a Sfintei Treimi, Mântuitorul Hristos, constituie,

374 Idem, Turnul de veghere, 1 februarie 1994, p. 10; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 75 375 de pildă, vindecarea femeii cu curgere de sânge - a se vedea Idem, Cel mai mare Om care a trăit vreodată. Ediţia a II-a, 2002, fără paginaţie, cap. 46; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 76 376 Idem, Treziţi-vă! 8 aprilie 1997, p.10; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 76 377 Idem, Turnul de veghere, 1 martie 1996, p. 5; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 76


178

pentru „martori”, cheia formulării doctrinei lor eretice, antitrinitare. Subordonarea Fiului faţă de Tatăl şi negarea caracterului personal al Duhului Sfânt constituie reînvierea vechilor erezii arianiste şi pnevmatomahe, sub o nouă înfăţişare.

Arianismul ca teorie eretică a încercat în mod nefericit să explice relaţia intra-trinitară ca o proiecţie a interacţiunii Dumnezeu - lume. Tributar panteismului greco-roman care idolatriza divinităţi cosmice, Arie nu făcea o despărţire prea clară între lume şi Dumnezeu”378.

„Din această cauză, el a ajuns să afirme că Fiul există prin voinţa Tatălui, deci este creat. I se recunoaşte, totuşi, întâietatea faţă de celelalte creaturi, dar I se neagă deofiinţimea cu Tatăl. În combaterea acestei erezii, Sfinţii Părinţi afirmă în primul rând că numele de Fiu implică noţiunea de născut, iar a fi născut înseamnă a veni din fiinţa Tatălui, iar nu din voinţa Lui”379.

„De asemenea, teologia ortodoxă susţine, în baza Prologului ioaneic, atributul de Logos creator al lui Hristos: Fiul lui Dumnezeu, prin care toate s-au făcut (Ioan 1, 3) coboară mesianic în imanenţa lumii, păstrându-şi Fiinţa divină comună cu Tatăl şi Duhul Sfânt, în transcendenţa iubirii perihoretice. Astfel, Hristos a fost, este şi va fi Fiul lui Dumnezeu celui viu (Marcu 8,29), după cum însuşi mărturiseşte: Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine (Ioan 14,11)”380.

„Atunci când susţin că „Iisus Cristos este prima fiinţă spirituală pe care Iehova a creat-o”, „Martorii” nu admit dumnezeirea Fiului, trecându-L în rândul creaturilor, într-un clar raport de subordonare faţă de Tatăl. Afirmaţia contravine textului Facere 1,1, unde se arată clar lucrarea creatoare a lui Dumnezeu la

378 Pr. Lect. Dr. Ştefan Buchiu, Învăţătura despre Logosul divin la Sfântul Atanasie cel Mare, în Ortodoxia, anul LI, nr. 3-4, iulie-decembrie 2000. p. 34; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 76 379 Afirmaţia aparţine Sfântului Atanasie cel Mare şi este redată de Pr. Lect. Dr. Ştefan Buchiu, Învăţătura despre Logosul divin la Sfântul Atanasie cel Mare, p.33; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 77 380 W.T., Treziţi-vă!, 22 noiembrie 1996, p. 5; Idem, Există un Creator Care se interesează de voi?, 1998, p. 87; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 77


179

început: lumea spirituală şi cea materială. Cât despre Hristos, versetul Ioan 1,1 numindu-L Logos şi, în acelaşi timp, Dumnezeu, precizează identitatea de fiinţă a Acestuia cu Tatăl, precum şi participarea Lui concretă la actul creaţiei, făcută prin Cuvânt.

Subordinaţianismul iehovist reiese şi din afirmaţia că „Hristos rămâne în continuare supus Tatălui Său - Iehova”381, şi din acreditarea faptului că El „a fost înviat” de către Tatăl”382.

„Cum pot explica, însă, revelaţia existenţială din textul Ioan 10, 30: Eu şi Tatăl Meu una suntem? Iar Hristos, când îşi profeţeşte învierea, se exprimă limpede că va învia (Matei 16,21; 17,23; 20,19; 27,63; Marcu 8,31; 9,31; 10,34; Luca 9,22; 18,33; 24,46), nu că va fi înviat.

Textul Ioan 14, 28, în care găsim afirmaţia lui Hristos: Tatăl este mai mare decât Mine, se explică prin context: firea umană a Fiului este, implicit, inferioară firii divine primită de la Tatăl; Persoana divină a Fiului nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată inferioară Persoanei Tatălui. Supremaţia iehovistă a Tatălui are, drept suport, o formă subtilă de mândrie: El nu îşi împarte poziţia cu nimeni altcineva”383.

„Antitrinitarismul iehovist se vădeşte şi din modul de abordare a relaţiilor între Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt: Iehova s-a folosit de Spiritul său Sfânt, sau de forţa sa activă, pentru a-I da naştere lui Iisus în calitate de Fiu spiritual al Său”384.

„Conceput astfel, Iehova apare lipsit de atributul atotputerniciei, întrucât naşterea Fiului nu este privită ca un act fiinţial, generat ad intra, adică în taina esenţei divine, mai presus de mintea omenească, ci, mai degrabă, un act de creaţie, care nu este opera exclusivă a Tatălui, ci presupune o contribuţie esenţială din partea Duhului Sfânt, după cum reiese clar, din semantica

381 Idem, Treziţi-vă!, 22 noiembrie 1996, p. 5; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 77 382 Ibidem; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 77 383 Idem, Să aducem..., p. 112; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 77 384 Idem, Turnul de veghere, 15 februarie 1998, p. 13; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 77


180

verbului a folosi la diateza reflexivă, din textul citat. O altă problemă generată de naşterea Fiului o constituie raportarea ei temporală. Deşi acest act este atemporal: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut...(Psalmul 2,7); Din pântece mai înainte de Luceafăr Te-am născut...(Psalmul 109,3), „martorii” au curajul să afirme că el s-a petrecut în momentul botezului din Iordan. Ca suport, ei se folosesc de textul Marcu 1,11, care redă cuvintele Tatălui la botezul lui Hristos: Tu eşti Fiul Meu Cel iubii, întru Care am binevoit. Acest text nu sugerează în nici un caz naşterea Fiului din Tatăl, iar sintagma „am binevoit” este o confirmare a întrupării lui Mesia, ca act la care, prin apropriere, participă şi Tatăl cu bună vrerea Sa. Folosirea perfectului compus este edificatoare: acţiunea a început în trecut şi a fost finalizată în trecut - deci, încercarea de a o pune în legătură cu botezul Domnului este neviabilă.

O altă chestiune aprins dezbătută în context subordinaţianist este trimiterea Fiului de la Tatăl (Ioan 5,30; Ioan 7,29), care, în concepţia iehovistă, L-ar pune pe Iisus în inferioritate faţă de Părintele Său. Falsitatea acestei argumentări rezidă în faptul că utilizează o lucrare ad extra pentru a justifica o teorie privind relaţiile treimice ad intra. În nici un caz, lumea nu poate fi determinantă pentru Divinitate, ci ea este determinată (creată, susţinută şi proniată, mântuită şi sfinţită) de Cauza care a generat-o - Dumnezeu.

Interpretarea textului I Corinteni 11, 3: Capul lui Hristos este Dumnezeu imprimă pseudo-teologiei iehoviste un sens arianist. În realitate, aici este vorba de impregnarea firii umane din Hristos cu raţionalitate divină, aşa, cum Hristos este, şi ca Logos, Fiul Tatălui. La fel de greşit utilizează „martorii” textul I Corinteni 15, 28: Iar când toate-I vor fi supuse Lui, atunci şi Fiul I se va supune Celui Care 1 le-a supus Lui pe toate, pentru ca Dumnezeu să fie totul întru toate. Din context, reiese că, la Parusie, firea umană ipostaziată în Hristos şi adusă la starea de îndumnezeire prin har, nu poate fi confundată în sens panteist cu Fiinţa Divină însăşi.


181

Tot o formă de subordonare este considerată a reieşi din textul Evrei 5, 8: Şi cu toate că era Fiu, din cele ce-a pătimit a învăţat ascultarea385”.

„Şi aici se nesocoteşte taina unirii ipostatice: cu firea umană, Hristos a trebuit să se manifeste plenar, experiind în Sine toate cele omeneşti, mai puţin înclinaţia spre păcat.

De asemenea, şi exclusivitatea „vederii” Tatălui de către Fiul, susţinută prin textele Ioan 1,18 şi Ioan 6,46, se poate explica numai perihoretic; în nici un caz nu poate fi un argument antitrinitar. La fel, şi şederea lui Hristos de-a dreapta Tatălui (Evrei 12,2) oglindeşte restabilirea chipului căzut al firii umane, chemat la îndumnezeirea prin har, şi nu o relaţie externă, de subordonare a Fiului faţă de Tatăl. Iudeii căutau să-L omoare pe Hristos pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său, făcându-se pe Sine deopotrivă cu Dumnezeu (Ioan 5, 18).

Din comentariul iehovist asupra Epifaniei (Matei 3, 16-17), deducem cu uşurinţă că „martorii” nu au pătruns, în cercetările lor asupra teologiei creştine autentice, în adâncul dogmei Sfintei Treimi, oprindu-se la mai puţin elaborata teorie a ereticilor monarhieni. Astfel, ei întreabă, retoric, vorbind despre persoanele treimice: în timpul botezului lui Iisus, unde se aflau Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt? Toţi aceştia trei erau unul singur?”386.

„Biserica Creştină i-a combătut pe monarhieni, care învăţau că dogma Sfintei Treimi se bazează pe apariţia în lume a aceluiaşi Dumnezeu - Persoană, însă sub mai multe înfăţişări (de Tată, Fiu şi Duh Sfânt). Evident, teofania de la Botez este un argument solid şi elocvent în combaterea acestei învăţături.

Patripasianismul îşi găseşte ecou în învăţătura iehovistă, promotoare a credinţei într-un Dumnezeu a Cărui inimă este chinuită de suferinţă din cauza durerii slujitorilor săi”387.

385 Idem, Trebuie să crezi în Trinitate?, p. 19; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 78 386 Idem, Treziţi-vă!, 8 noiembrie 1994, p. 11; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 79 387 Idem, Treziţi-vă!, 8 iulie 1994, p. 27; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 79


182

„Dacă Arie, în nebunia lui, îl socotea pe Hristos eon, iehoviştii nu sunt prea departe când încearcă identificarea lui cu Arhanghelul Mihail: în Iuda 9, Iisus, cunoscut sub numele de Mihail, este numit „arhanghelul”, ceea ce înseamnă că el este cel mai mare înger sau îngerul principal”388.

„Sfânta Scriptură cunoaşte şi alte exemple de arhangheli: Gavriil, Rafael; în plus, din textul invocat reiese clar că Mihail, când s-a împotrivit diavolului, n-a îndrăznit să aducă judecată de hulă, ci a zis: „Să te certe pe tine Domnul”. Dacă Mihail ar fi fost acelaşi cu Hristos, n-ar fi avut nici o problemă în a-1 judeca pe diavol, când El este Dreptul Judecător, - şi al stăpânitorului acestei lumi (Ioan 16,11). De fapt, Mihail este numit în Scriptură marele voievod (Daniel 12, 1); în nici un caz, nu el are cel mai înalt rang îngeresc. Identificându-L pe Hristos - când cu Arhanghelul Mihail, când cu „cel mai mare om care a trăit vreodată”, secta iehovă alunecă, inevitabil, spre dioprosopism. Sfântul Apostol Pavel, exprimându-se limpede, arată că Hristos într-adevăr, nu a luat firea îngerilor, ci sămânţa lui Avraam a luat (Evrei 2,16); deci, n-a avut natură îngerească nici înainte, nici după întrupare” 389.

„Legat de personalitatea lui Hristos, „martorii” creează o serie de metamorfoze, fără bază biblică: Arhanghelul Mihail şi-a încetat existenţa, în momentul în care s-a întrupat în Hristos. Apoi, omul Hristos a murit „pentru totdeauna”390, iar Iehova 1-a înviat, dar nu ca om, ci ca Arhanghel Mihail, recreat din memorie. Astfel de teorii sunt în contradicţie flagrantă cu textele Scripturii, care arată omenitatea lui Hristos şi după învierea Sa. Iehoviştii limitează existenţa Fiului lui Dumnezeu întrupat la o simplă viaţă

388 Idem, Treziţi-vă!, 22 noiembrie 1996, p. 5; Idem, Tu poţi..., p. 191; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 79 389 Idem, Treziţi-vă!, 22 octombrie 1995, p. 25; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 79 390 Charles Taze Russell, Studii în Scripturi, vol. 5. p. 454, apud J. Ankerberg; J. Weldon, Realitatea despre Martorii lui Iehova, în colecţia Ancora, Editura Agape, Făgăraş, 1996, p. 21; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 80


183

umană obişnuită. Trupul Său a fost înlăturat în mod miraculos, ca dovadă a învierii Sale”391.

„Arătările lui Hristos devin, astfel, tot atâtea farse, iar imaginea sa de Mântuitor al neamului omenesc este discreditată.

Martorii învierii îl numesc, însă, ca şi până atunci, „Iisus Hristos” şi „învăţător”. Nimeni nu-L confundă cu un înger, convinşi fiind de realitatea trupului său carnal. Toma însuşi se convinge; de asemenea, şi ucenicii care-L văd mâncând. După înviere, Hristos se arată ucenicilor, care cred că văd un duh; însă acesta le spune: Pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, cum Mă vedeţi pe Mine că am (Luca 24, 39). Dacă acum Hristos este Mihail, atunci, potrivit lui W. Lingle, „aceasta a fost una din faptele cele mai mari de impostură pe care le-a cunoscut vreodată lumea”392. Cu trupul omenesc, Hristos se înalţă apoi la cer, unde Omul Iisus Hristos devine Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni (I Timotei 2,5). În plus, Sfântul Apostol Pavel dă mărturie că Iisus Hristos, ieri, azi şi în veci, este Acelaşi (Evrei 13, 8). În concluzie, cercetători avizaţi afirmă că Cristosul Martorilor lui Iehova nu este Cristosul Bibliei”393.

„Într-o operă iehovistă, este oferit ca argument şi textul I Tesaloniceni 4, 16, care menţionează glasul arhanghelului, care precede învierea morţilor. Uită, însă, şi continuarea versetului: iar cei morţi întru Hristos vor învia întâi. Dacă Hristos ar fi fost arhanghelul, atunci exprimarea versetului devine pleonastică.

Referitor la întruparea Cuvântului, „martorii” încearcă o asemănare cu fecundarea umană in vitro”394.

„Comparaţia este o blasfemie, întrucât curăţia Maicii Domnului a rămas neatinsă: zămislirea lui Iisus depăşeşte condiţia unei conceperi umane obişnuite, ca rezultat al unei uniri sexuale,

391 W.T., Biblia - Cuvântul lui Dumnezeu sau al oamenilor?, 1991, p. 80; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 80 392 W. Lingle, Abordarea cu dragoste a „Martorilor lui Iehova”, p. 73-74; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 80 393 J. Ankerberg; J. Weldon, Realitatea despre Martorii lui Iehova, p. 22; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 80 394 W.T., Există un Creator..., p. 146; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 80


184

fie ea realizată chiar şi în eprubetă. Minimalizarea rolului întrupării Fiului, în privinţa mântuirii neamului omenesc, are, la „martorii lui Iehova”, o dublă conotaţie: afirmarea, pe de o parte, a unei existenţe cereşti, de tip spiritual, a lui Hristos - înainte şi după întrupare, având drept scop negarea Sa ca Persoană Treimică - şi, în acelaşi timp, umbrirea rolului extrem de important jucat în istoria mântuirii de către Maica Fiului lui Dumnezeu. Acest lucru reiese şi din interpretarea iehovistă a textului protoevangheliei de la Facere 3, 15, unde femeia a cărei sămânţă este Hristos nu este considerată Sfânta Fecioară Măria, ci „organizaţia cerească” din care ar fi provenit El” 395.

„Martorii susţin că, „dacă Iisus ar trebui să vină şi să se aşeze pe un tron omenesc, poziţia sa ar deveni inferioară poziţiei îngerilor”396 şi acreditează ideea că, pentru a-şi arăta gloria, ar trebui să fie invizibil, asemeni creaturilor cereşti. Nimic mai fals. Tocmai în unirea ipostatică stau măreţia şi slava Sa mântuitoare. Să nu uităm că, în faţa Celui Vechi de Zile se prezintă Fiul Omului, nu un înger (Daniel 7, 13).

Odată ce şi-a dat trupul ca jertfă, Hristos nu şi-1 va putea relua pentru a redeveni om - spun „martorii”. Ei aduc ca argument şi un verset: Ioan 14, 19: încă puţin timp şi lumea nu Mă va mai vedea. Uită, însă, să redea şi continuarea lui: voi, însă, Mă veţi vedea, pentru că Eu sunt viu şi voi veţi fi vii.

Ca o similitudine cu arianismul, ideologia „martorilor” nu ezită să-L separe ierarhic pe Hristos de Tatăl, îndrăznind chiar să-L numească „un dumnezeu”397, şi nu „Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat”, cum mărturisim în Crezul niceeo-constantinopolitan. Pentru „martori”, numele Iehova este marca

395 Idem, Biblia - cuvântul lui Dumnezeu sau al oamenilor?, p. 158; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 81 396 Idem, Tu poţi..., p. 143; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 81 397 „Numele de dumnezeu este dat celor puternici” - afirmaţie redată de Ş. Constantinescu, Năzbâtii teologice sau Falsa mărturie a aşa-zişilor martori ai lui Iehova, p.39. Se sugerează aici utilizarea, de către ..martori”, a cuvântului „dumnezeu”' drept substantiv comun. O formulare asemănătoare găsim şi în Idem. Numele divin care va dăinui pentru totdeauna, p.20: „există milioane de dumnezei în faţa cărora se închină omenirea”, (subl.n.)


185

divinităţii; expresia Dumnezeu este considerată a fi mai degrabă un titlu, „la fel ca «preşedinte»“398”.

„Este evidentă necunoaşterea şi lipsa de apreciere faţă de filonul lingvistic latin al limbii române, care utilizează încă de la formarea sa cuvântul Dumnezeu pentru a denumi Divinitatea Tripersonală Ortodoxă.

Pentru a-şi susţine erorile subordinaţianiste, „martorii” nu s-au sfiit să modifice textul Scripturii, traducând în mod intenţionat „a Marelui Dumnezeu şi a Salvatorului nostru Cristos Iisus”, în loc de Marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos (Tit 2, 13). Tot în varianta lor, textul Coloseni 2,9 a devenit: „în El (Hristos) locuieşte în mod corporal toată plenitudinea calităţii divine”399, în loc de deplinătatea dumnezeirii. Un alt exemplu concludent este modificarea iehovistă a textului Ioan 8, 58: Hristos afirmă despre Sine: Mai înainte de a fi fost Avraam, Eu sunt, dar „martorii”, deranjaţi de faptul că o astfel de formulare la prezent sugerează o existenţă perpetuă a Fiului lui Dumnezeu, se grăbesc să o schimbe, folosind timpul trecut: „Mai înainte ca Avraam să vină în existenţă, eu am fost”. O astfel de denaturare este cu atât mai gravă, cu cât are ca subiect înseşi cuvintele Mântuitorului”400.

„O proiecţie arianistă este şi concepţia iehovistă despre participarea Fiului la creaţie. Dacă Arie îl considera pe Hristos eon şi demiurg, „martorii” îl numesc „Meşterul lui Iehova”. Lipsiţi de filonul cugetării patristice, antinomică, dar, în acelaşi timp, perfect logică, ei nu pot gândi aspectul participativ al Logosului la geneza lumii din perspectiva aproprierii lucrărilor ad extra ale Persoanelor Sfintei Treimi, Care sunt şi rămân Egale, Perfecte şi perihoretic Unite prin comuniunea de viaţă şi iubire în Dumnezeu-Unul”401.

398 W.T.. Martorii lui Iehova din România, p.4; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 81 399 W.T., Să aducem argumente... p. 407; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 81 400 În original: ego sum; εγω ειμι. A se vedea Nestle-Aland. ed. cit., p. 259. Prezentul verbului a fi este o noţiune gramaticală elementară, pentru orice traducător; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 82 401 W.T., Treziţi-vă!, 8 mai 1997, p. 16; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 82


186

„În negarea Sfintei Treimi, se aduc ca argumente şi textele Deuteronom 6,4 şi Zaharia 14,9, care nu anulează cu nimic dogma, ci subliniază o dată în plus deofiinţimea Persoanelor.

„Martorii” nu reuşesc să definească prea bine relaţia Fiului cu Tatăl, în context subordinaţianist. Uneori, ei încearcă să se apropie de adevărul revelat, atunci când susţin că lIisus este „reprezentarea exactă a însăşi fiinţei lui Iehova”402, cu menţiunea că o „reprezentare”, oricât de „exactă” ar fi, nu înseamnă, totuşi, separare faţă de ceea ce obiectivează. Alteori, Hristos este numit „prim elev”403 al lui Dumnezeu. În aceste condiţii, ucenicii n-ar fi recunoscut în El atributul atotştiinţei, zicând: Tu ai cuvintele vieţii veşnice...(Ioan 6,68). Oricum, El este numit de „martori” „Primul născut din toată creaţia”, El însuşi creat direct, fără colaborarea nimănui404, unicul Fiu născut al lui Dumnezeu”405.

„Aceste afirmaţii exprimă confuzia iehovistă în privinţa sursei de existenţă a Fiului: însăşi noţiunea de „naştere” presupune o împărtăşire a fiinţei, şi nu un act creator, cum am mai arătat.

Subordinaţianismul se manifestă şi în privinţa închinării în rugăciune, care, pentru „martori”, nu se face decât Tatălui - Iehova. Deşi la Filipeni 2,10 stă scris că întru numele lui lIisus tot genunchiul să se plece, iehoviştii îşi permit să schimbe sensul iniţial prin formula eronată prin intermediul lui Iisus”406.

„Despre chemarea numelui lui Hristos în tot locul stă mărturie şi textul I Corinteni 1,2, dar nici acesta nu-i prea convingător pentru „martori”, care consideră „chemarea” ca o recunoaştere a domniei lui ca Rege, şi nu o formă de rugăciune adresată Lui. Iehoviştii, de fapt, au oscilat, în timp, asupra acestei

402 Idem, Turnul de veghere, 15 octombrie 1994, p. 25; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 82 403 Idem, Turnul de veghere, 15 decembrie 1996, p. 14; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 82 404 Idem, Turnul de veghere, 1 februarie 1997, p. 12; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 82 405 Idem, Să aducem..., p. 273; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 82 406 Idem, Turnul de veghere, 15 decembrie 1994, p. 24; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 82


187

dogme: iniţial au acceptat o formă a închinării înaintea lui Hristos, pe care, actualmente, o neagă.

Pentru a-şi susţine tezele subordinaţianiste, „martorii” se folosesc şi de textul Luca 22, 42: Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă. Acesta arată, însă, existenţa celor două voinţe în Hristos, corespunzătoare celor două firi: divină şi umană, combătând monotelismul - sursă eretică de inspiraţie a antitrinitarismului iehovist.

Tributari sistemelor doctrinare occidentale, „martorii” au împrumutat formula catolică a satisfacţiei substitutive. Răscumpărarea devine, astfel, un simplu act reparator al onoarei jignite a Tatălui, fără vreo implicaţie în sens ontologic - ca refacere a firii umane decăzute, ipostaziată în Hristos şi transfigurată chiar în clipa jertfei pe cruce. Pentru „martori”, nu jertfa în sine contează, ci „preţul” ei, oferit Tatălui după înălţarea la cer”407.

„Iehoviştii condiţionează Răscumpărarea dusă de Hristos de promovarea unui concept teologic inedit: teoria celor două „controverse de importanţă vitală”408. Prima dintre acestea se referă la contestarea de către Satana şi protopărinţi a suveranităţii divine în Eden, iar a două priveşte denigrarea integrităţii slujitorilor lui Dumnezeu, după exemplul lui Iov. În ambele situaţii, Dumnezeu a hotărât scurgerea unui timp, necesar justificării riguroase a contradicţiilor în cauză, care nu s-ar fi putut dezlega printr-o măsură bruscă de distrugere a calomniatorilor.

Caracterul strict juridic expiator al jertfei lui Hristos este, pentru „martori”, o notă teologică de bază, urmând filierei cugetării apusene. Ei îl numesc pe Hristos mijlocul legal de eliberare a omenirii din consecinţele păcatului adamic”409.

„Observăm şi faptul că Răscumpărarea nu are, pentru „martori”, puterea de a şterge păcatul strămoşesc în sine, ci numai urmările lui; ei susţin, de fapt, că nu salvarea neamului omenesc

407 a se vedea Idem, Turnul de veghere, 15 decembrie 1996, p. 5; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 83 408 Idem. Să aducem..., p. 281; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 83 409 Idem, Martorii lui Iehova. Care sunt convingerile lor?, 1993, p. 3; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 83


188

este motivul primordial al întrupării Fiului lui Dumnezeu, ci lămurirea unor „controverse” create de Satana, prin calomnierea numelui divin”410.

„Pnevmatomahia iehovistă este o formă nouă a cunoscutei erezii macedonianiste. În veacul al patrulea creştin, Macedonie a pus bazele acestei învăţături greşite ca o continuare a subordinaţionismului arianist, susţinând că Duhul Sfânt nu participă egal şi identic cu Tatăl şi Fiul la comuniunea de viaţă şi iubire specifică Fiinţei Divine. „Martorii” declară, la rândul lor, un raport clar de subordonare în relaţia Duhului cu Tatăl, atunci când II numesc „Degetul lui Dumnezeu”411, precum şi în relaţia cu Fiul: Hristos îşi deschidea inima, permiţându-i spiritului lui Dumnezeu să-L pătrundă.

Atât în traducerea N.W.T., cât şi în toate scrierile lor martorii” înlocuiesc cuvântul har cu „bunătate nemeritată”, pentru a-i contesta sensul de „energie”, pe care vor s-o identifice cu Duhul Sfânt”412.

Martorii lui Iehova susţin că transfuzia şi mâncarea de sânge, în unele situaţii, este nebiblică şi este interzisă de Dumnezeu, aducând în sprijin următorul text biblic (Faptele Apostolilor 15:28-29): „Să vă feriţi de lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de dobitoace sugrumate, şi de curvie, lucruri de care, daca vă veţi păzi, va fi bine cu voi”. Acest pasaj reaminteşte interdicţia Vechiului Testament împotriva mâncatului şi băutului de sânge de la animale (Geneza 9:3-4): „Tot ce se mişcă şi are viaţă, să vă slujească de hrană: toate acestea vi le dau, ca şi iarba verde. Numai carne cu viaţa ei, adică sângele ei, să nu mâncaţi”413.

„Contestarea dumnezeirii Duhului Sfânt nu putea rămâne fără replică din partea Sfinţilor Părinţi, care condamnă erezia pnevmatomahă la al doilea Sinod Ecumenic. Teza atanasiană:

410 a se vedea Idem, Cunoştinţa..., p. 69-74; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 83 411 Idem, Cel mai mare Om care a trăit vreodată, Ediţia a II-a, 2004, cap. 75; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 83 412 Idem, Treziţi-vă!, 22 ianuarie 1994, p.11; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 83 413 http://www.geocities.com/Athens/Delphi/5647/rel51.htm site citat la 26.04.2009



189

Tatăl le face pe toate prin Fiul în Duhul Sfânt a devenit distinctivă pentru teologia ortodoxă a aproprierii participative a Celor Trei Persoane în imanenţa lumii, presupunând cele trei etape distincte: creaţia, mântuirea ei şi sfinţirea. Pr. Dr. Ştefan Buchiu afirmă explicit: „Dacă Duhul Sfânt nu ar fi Dumnezeu, creaţia nu ar mai fi în Dumnezeu, nu s-ar mai odihni în Dumnezeu, n-ar mai înainta către El”. Chemata la îndumnezeirea după har, creaţia parcurge un proces, dinamic către iubirea şi desăvârşirea Tatălui, prin Logosul cel necreat şi creator, pe firul energiilor divine necreate ale Duhului Sfânt” 414.

Prietenii Omului sunt desprinşi din rândurile Martorilor lui Iehova prin fondatorul lor din Elveţia, Alexandre Freytag (1870-1947), care mărturisea în 1920 că primise misiunea de a-i instrui pe oameni pentru cunoaşterea vieţii eterne încă de pe pământ. La moartea sa se produce o sciziune. Un învăţător francez, Bernard Sayerce (1912-1963), se prezintă ca persoana desemnată de către fondator spre a-i fi succesor. Secretara sa, Lydie Sartre (1898-1972), îi va urma şi va decide “revenirea la pământ”, alegând Lot-et-Garonne pentru întemeierea paradisului terestru”, sarcină căreia i se vor închina Joseph Neyrand (+1981) şi succesorii săi. Doctrina lor este o filantropie cu coloratură evanghelică (referinţă ce dispare la “Prietenii fără frontiere” care le urmează în 1986). Prietenii Omului întemeiază “pământul nou” care este lumea de mâine (nu există lumea de dincolo)415.

Biserica universală a Domnului. Mişcare tipic americană, apropiată de iehovism în anumite privinţe, a fost fondată de H. W. Armstrong (+1986). Ea practică o lectură foarte fundamentalistă a Bibliei. Este cunoscută mai ales printr-o emisiune de radio: Lumea ce va veni şi o revistă gratuită: Purul Adevăr (8 milioane de abonaţi, în şapte limbi)416.

414 Pr. Lect. Dr. Ştefan Buchiu, Învăţătura despre Logosul divin la Sfântul Atanasie cel Mare, p. 37; Pr. David Pestroiu, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova”, p. 84 415 Jean Vernette, Sectele, p. 60 416 Ibidem, p. 60


190

VII. Mişcarea pietistă Preliminarii „Evangheliştii reprezintă o categorie de creştini de o

diversitate tipologică aparte şi cu orientări teologice diverse, fundamentaliste, conversioniste, harismatice, taumaturgice Separaţi de Biserică, evangheliştii consideră, paradoxal, că ei înşişi alcătuiesc adevărata Biserică fiind cunoscuţi doar de Domnul. Biserica este invizibilă dar acolo unde se adună la Cina Domnului se constituie comunitatea creştină ai cărei membri se pot în acest fel şi recunoaşte între ei ca aparţinând de această grupare creştină. De fapt, evangheliştii reprezintă expresia şi consecinţa ultimă a eclesiologiei protestante ce accentua caracterul invizibil al Bisericii417, ei alcătuind Biserica în sensul spiritual al cuvântului, Biserica adevărată ai cărei membri sunt cunoscuţi doar de Domnul şi care se adună pentru a celebra Cina Domnului, unde Iisus Hristos este prezent de fiecare dată când cei care sunt ai Săi se adună în numele Lui” 418.

„Evanghelismul începe în Europa cu acel fenomen de „trezire” („revival”) experiat în comunităţi diverse precum cele ale adepţilor lui Edward Irving (1792-1834) întemeietorul Bisericii Neo-Apostolice, ale darbyştilor sau „Fraţii Plymouth”, sectă întemeiată de John Nelson Darby (1800-1882), ale perfecţioniştilor, ale aşa-numiţilor „creştini” sau „evange-lisches Bruderverein” şi ale evanghelicilor americani - Evangelicals. Evangheliştii americani consideră că America a cunoscut trei valuri de „trezire”, respectiv în anii 1730-1740, 1787-1825 şi 1865-1900”419.

417 Jaroslaw Pelikan, The Christicm Tradition, vol. IV, p. 316; Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, p. 129 418 Biserica sau Adunarea, vol. III, Gute Botschaft Verlag (G.V.B.), Dillenburg, fără an, p. 284-285; Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, p. 129 419 David J. Bosch, Dynamique de la mission chretienne, Histoire et avenir des modèles missionnaires, Labor et Fides, 1996, p. 371-382; Gabriel Fackre, Evangelical, Evangelicalism în The Westminster Dictionary of the Christian


191

„Încă din momentul apariţiei acestor mişcări s-a pus foarte des întrebarea care ar fi cauzele apariţiei lor. În primul rând majoritatea Părinţilor Bisericii au spus că rătăcirile de la adevărata Biserică ar fi cauzate de influenţele demonice care prin insuflarea mândriei îi fac pe unii să se creadă trimişi şi mesageri ai voii divine. Alte cauze ar fi dorinţa de noutate a omului, dorinţa sa de a fi conducător şi nu în ultimul rând slăbirea credinţei în Dumnezeu. Pe lângă aceste cauze mai sunt încă foarte multe de ordin social, moral, cultural. Pătrunzând în lumea modernă cauzele apariţiei acestor grupări par a se naşte din ce în ce mai puţina credinţă a contemporanilor şi din dorinţa lor, asemenea lui Adam, de a se îndumnezei fără Dumnezeu, de a-şi fi lor totul, noţiune care exclude posibilitate ca odată fiecare să dea răspuns pentru faptele sale. În lumea modernă două sunt cauzele care duc la naşterea diferitelor grupări pseudo-religioase şi la prozelitismul pe care ele îl practică. Aceste două cauze sunt: laicizarea şi secularizarea.

Laicizarea este în viaţa socială un proces îndelungat şi lent de îndepărtare a populaţiei de preocupările religioase. Ea îngrijorează mai ales Bisericile tradiţionale, cu mulţi credincioşi, care constată a scădere lentă a preocupărilor religioase: nu mai sunt respectate recomandările bisericeşti, oamenii frecventează tot mai rar locaşurile de cult, se preocupă mai mult de „cele lumeşti”. Laicizarea se manifestă ca: tentaţia spre valorile umane, acordarea priorităţii succesului în detrimentul umilinţei, tendinţa de reformă în Biserică, reducerea distanţei dintre sacru şi lume, modernismul care încalcă specificul domeniului religios. Acest proces de

Theology, edited by Alan Richardson and John Bowden, Philadelphia, 1983, p. 191-192; Whiliam J. Whalen, op. cit., p. 66-67; Kurt Hutten, Seher, Grubler, Enthusiasten,p. 262-265; Joseph Langton, Fils d'Abraham, p. 110-116; Philippe Larcre, L'Essor des Eglises evangeliques, Centurion, Paris, 1992, consideră că „trezirea separatistă se produce în Anglia prin metodism care avea legături cu pietismul german şi „fraţii moravi” şi în acest context trebuie situate separările din secolul XIX: Irwing, Darby, Armata Salvării - întemeietor William Booth (1829-1912) prezentă astăzi şi în România, mişcările de sfinţenie (Holyness Church) înnoirea harismatică la care se adaugă „oamenii de afaceri ai Evangheliei”, mişcarea iniţiată de evanghelistul armean Demos Shakarian (1952) sau „Tineretul în misiune” condusă de Loren Cunningham (1960); Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, p. 130


192

deteologizare ar însemna: deconfesionalizare, declericalizare, desacralizare. Oamenii nu se mai referă la o confesiune, sporeşte migraţia interconfesională, se practică pluralismul religios.

Dacă laicizarea neglijează sacrul, secularizarea îl abandonează. O caracteristică esenţială a secularizării este contestarea Bisericilor tradiţionale. Evangheliştii şi sectele au, în general, un suport teologic şi dogmatic şubred, nu reuşesc să combată convingător vechile teologii, dar le contestă. În preocuparea lor se află cu prioritate aspectele exterioare: practica, fastul, ierarhia, manifestarea Bisericii ca instituţie.

Secularizarea se disociază de declinul religiozităţii, are în vedere aspectele vizibile, formale, instituţiile. Prin secularizare se produce un transfer, o mutaţie a valorilor dinspre religios spre laic”420.

„Luând naştere într-o societate în care religiozitatea este văzută doar ca un factor ca oricare altul, sectele duc o luptă de aşa zisă evanghelizare, de reîntoarcere a oamenilor spre Dumnezeu. Ei propun lumii moderne întoarcerea la adevăratele valori creştine, susţinând că ele doar deţin adevărul şi că Bisericile tradiţionale nu ar fi decât mijloace de îngustare culturală şi spirituală a credincioşilor. Activitatea misionară a acestor grupări este una violentă, chiar dacă ei nu recunosc acest lucru, şi aceasta se face mai ales acolo unde Hristos este deja prezent. Ei vin cu noutatea, cu proclamarea adevăratei biserici, de parcă de două mii de ani lumea ar fi fost lipsită de prezenţa lui Dumnezeu, a iubirii lui Hristos. În acest context, ei uită că „misiunea creştină înseamnă proclamarea Evangheliei în lume, Evanghelia mântuirii, a împărăţiei lui Dumnezeu, care reprezintă în acelaşi timp şi viaţa cea nouă adusă lumii prin întruparea Mântuitorului Iisus Hristos. Cel dintâi care vesteşte împărăţia lui Dumnezeu este Mântuitorul Hristos, trimisul Tatălui. După Mântuitorul Hristos, cei care propovăduiesc Evanghelia, cei care primesc această putere la

420 Constantin Cuciuc, Sociologia religiilor, Editura Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti, 2003, p. 207-209; Michael Harper, Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre Ortodoxie, traducere din limba engleză de Elena Tâmpănariu, Editura Teofania, Sibiu, 2002, p. 20- 38,49; Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, p. 132


193

Cincizecime - de a predica Evanghelia şi a instaura biserici - sunt apostolii, iar după ei episcopii şi preoţii - ierarhia sacramentală a Bisericii”421.

„Ca şi celelalte grupări creştine, creştinii după Evanghelie numiţi şi evanghelişti îşi arogă titlul de biserică mântuitoare. Ei au apărut în Europa, în Elveţia mai exact, de unde mai apoi s-au răspândit în întreaga lume. Potrivit concepţiei lor ei alcătuiesc Biserica adevărată, fiind cunoscuţi doar de Domnul, alcătuiesc Biserica în sensul spiritual al cuvântului, o Biserică care nu este limitată de noţiunea de instituţie şi care nu este structurată ierarhic şi sacramental.

Evanghelismul susţine că a venit în lume cu adevărata înţelegere a Evangheliei şi că înainte de ei nu a existat un creştinism autentic. Personalităţile marcante ale creştinismului primelor veacuri sunt puse într-o lumină nefavorabilă, experienţa creştină autentică laică sau monahală este prezentată ireverenţios pentru că, în viziunea evanghelică, autenticii mărturisitori ai lui Hristos sunt ereticii, pavlicienii în est, apoi catarii, albigenzii, valdenzii, prereformatorii în vest. Mai mult, nici reformatorii Martin Luther şi Jean Calvin nu cunoşteau multe adevăruri ale cuvântului lui Dumnezeu, pentru că au rămas la concepţia mântuirii prin credinţa în Hristos şi jertfa Lui, care a dat naştere unor sisteme bisericeşti izolate unele de altele, alcătuite din toţi locuitorii unei ţări, la o anumită vârstă, după o instrucţie religioasă care nu înseamnă nicidecum naştere din nou”422.

VII.1. Creştinii după Evanghelie

421 Pr. Gheorghe Petraru, Misiologie Ortodoxă, Editura Panfilius, Iaşi, 2002, p. 51; Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, p. 132 422 Lect. Pr. Gheorghe Petraru, Lect. Pr. Gheorghe Popa, Creştinii după Evanghelie, în „Analele Ştiinţifice ale Universităţii «Al. I. Cuza» Iaşi”, Teologie III, 1995-1996, p. 156; Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, p. 129-133


194

Cultul evanghelist apare în Elvetia, în sec. XIX, purtând

numele de Chrétiens. Neavând un întemeietor, susţin că „iniţiatorul „mişcării din care fac parte este Hristos, a cărui învăţătura, cuprinsă în Sfânta Scriptură, constituie «doctrina» cultului Creştin după Evanghelie”. Au un amestec din doctrina zwingliniană, calvină, baptistă423.

Creştinii după Evanghelie nu au avut un întemeietor şi un sistematizator doctrinar, considerând că iniţiatorul mişcării din care fac parte este însuşi Domnul Iisus Hristos a cărui învăţătură, cuprinsă în Sfânta Scriptură constituie doctrina cultului evanghelist. Neavând un întemeietor propriu-zis „doctrina lor este un amestec din concepţiile lui Zwingli, ale baptiştilor, ale lui J.N. Darby, George M. Muller, Fr. Bernay”424.

„Evanghelismul apare într-o perioadă de profunde schimbări în mentalitatea şi modul de viaţă al omului european. Această perioadă este marcată de urmările Revoluţii franceze şi de războaiele napoleoniene, de independenţa Americii care a afectat din plin regatul Marii Britanii, de trecerea de la civilizaţia agricolă la cea industrială. Aceste evenimente sociale au fost dublate de altele de ordin religios - moral, mai ales de criza provocată de iluminism, raţionalism şi deism. În acest moment de cumpănă pentru societatea europeană apare şi această mişcare care potrivit adepţilor săi avea o doctrină mai curată, autoritatea Scripturii şi a mântuirii prin har şi credinţa în Hristos”425.

„Cel care a început o mişcare de înnoire în viaţa creştinilor cu coordonatele principale ale evangheliştilor, a fost Eduard Irwing (1792-1834). El a fost pastor presbiterian şi a început să predice venirea a doua a lui Hristos la parohia sa din Londra. Datorită predicilor sale a fost exclus din sânul acestei comunităţi, punând ulterior bazele unei noi grupări, Biserica

423 http://www.ber.ro/ site citat la 26.04.2009 424 Diac. P.I. David, Călăuză creştină. Sectologie, Editura Episcopiei Argeşului, Curtea de Argeş, 1994, 151; Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, p. 134 425 Lect. Pr. Gheorghe Petraru, Lect. Pr. Gheorghe Popa, art. cit., p. 157; Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, p. 134

http://www.ber.ro/


195

Apostolică sau irwingienii. Adepţii săi erau caracterizaţi de aşteptarea venirii iminente a Mântuitorului Hristos. Dintre adepţi săi s-au ales 12 persoane, numite apostoli, care trebuiau să-1 înconjoare pe Hristos la venirea Sa întru slavă. În 1836 Irwing face o profeţie potrivit căreia Domnul Iisus Hristos voia să împartă celor 12 apostoli domnia seminţiilor lui Israel şi fiecare trebuia să primească un spaţiu pentru propovăduire. În 1837 cei 12 apostoli au plecat în misiunea de evanghelizare şi de chemare la adevărata credinţă, misiune care a durat 1260 de zile, timp în care au pătruns din Germania până în America.

Adepţii lui Eduard Irwing au fost numiţi irwingieni. Cu timpul învăţătura lor s-a îndepărtat de crezul iniţial, preluând elemente din învăţătura romano-catolică, dar cu toate acestea pot fi numiţi pe drept cuvânt pionerii evanghelismului de azi.

Pe lângă irwingieni o altă rădăcină autentică a evanghe-liştilor de azi au fost darbyştii, numiţi aşa după John Nelson Darby (1800-1882). Acesta a fost preot în Biserica Anglicană într-o perioadă în care apăruseră în Anglia şi Irlanda numeroase grupuri de fraţi sau sfinţi care se îndeletniceau cu o lectură insistentă a Scripturii şi care s-au rupt de Biserica oficială acuzând-o de lipsă de vigoare şi slăbiciune. Urmând exemplul acestor fraţii, Darby rupe şi el în 1835 legăturile cu Biserica Anglicană şi, implicit, cu ceilalţi creştini, grupul condus de el erijându-se într-o mişcare extremistă. Într-o broşură apărută la Dublin, intitulată „Consideraţii asupra naturii şi unităţi Bisericii lui Hristos”, Darby îşi expune concepţia sa despre adevărata Biserică, concepţie care stă şi azi la baza eclesiologiei evangheliste. Astfel el spune: „Cel care caută interesele unei anumite denominaţiuni este vrăjmaş al lucrări Duhului lui Dumnezeu, iar cei care cred în puterea şi venirea Domnului Iisus Hristos trebuie să se păzească de un astfel de spirit... Nici o strângere laolaltă, dacă nu este formată pentru a cuprinde pe toţi copiii lui Dumnezeu, pe temelia completă a împărăţiei Fiului, nu poate afla plinătatea binecuvântării pentru că nu o are în vedere şi credinţa ei n-o cuprinde... Simbolul exterior şi mijlocul de a exprima unitatea este participarea 1a Cina Domnului: «Pentru că noi care suntem mulţi suntem o singură pâine»... Unitatea este adevărul în care Biserica se glorifică, dar unitatea care are ca scop să favorizeze şi să asigure propriile noastre


196

interese nu este unitatea Bisericii; este o confederaţie care tăgăduieşte natura şi nădejdea Bisericii.

Unitatea care este într-adevăr cea a Bisericii este unitatea Duhului şi nu poate fi realizată decât în lucrările Duhului”426.

„Darby şi-a răspândit ideile sale religioase călătorind foarte mult atât în Europa cât şi în America, având ca centru misionar Geneva. Evangheliştii erau mai puţin preocupaţi de latura doctrinară a creştinismului şi puneau un accent deosebit pe partea practică a acestuia, întemeindu-şi viaţa pe studiul Bibliei şi pe rugăciune.

Un fenomen mai interesant din istoria răspândirii Evanghelismului s-a petrecut în America unde se cunosc trei perioade de trezire la adevărul Evangheliei. Prima între anii 1730-1740, când în micile comunităţi se accentuau experienţele harice personale. A doua perioadă poate fi încadrată cronologic între anii 1787-1825. Acum se intensifică şi mai mult experienţele personale dar se diminuează interesul pentru adevărul dogmatic şi pentru instituţionalizare creştină. Un moment important s-a petrecut în 1846 când se constituie Alianţa Evanghelică, la Londra, formaţiune care avea ca scop contracararea misiunii romano-catolice pe o parte, iar pe de altă parte avea ca scop coordonarea diferitelor acţiuni protestante, fie în domeniul filantropic, fie în cel de răspândire a Evangheliei. A treia fază a aşa numitei treziri a avut loc între anii 1865-1900. în această perioadă evangheliştii au înţeles că momentul iluminării spirituale este esenţial pentru gândire şi acţiune. în această perioadă evanghelismul şi-a dobândit identitate între celelalte grupări creştine, punctele sale doctrinare reprezentative fiind: a) experienţa convertirii b) importanţa covârşitoare a Bibliei şi c) ineranţa revelaţiei divine.

Cei 800 de participanţi de la Londra în 1846 au sintetizat programul misionar al Alianţei, prezentă astăzi şi în România.

Doctrina evanghelică reuneşte atât elemente conservatoare teologiei protestante dar, mai ales, se întemeiază pe

426 Biserica sau Adunarea, vol. III, Gute Botschaft Verlag, Dillenburg, (G.B.V.), p. 319; Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, p. 136


197

principiile pietismului clasic promovate de Iacob Spener şi şcoala sa. Forţa evanghelismului o constituie tot Statele Unite ale Americii, unde evanghelicii grupaţi în „Biserica Evanghelică” ce continuă precedenta „Asociaţie Evanghelică Naţională” reprezintă, potrivit unui sondaj Gallup din 1986, aproximativ 33% dintre americani. Cu şcoala teologică Fuller, editând revista „Christianity Today”, cu teologi precum Carl Henry Norman Geisler, G. Marsden, K. S. Kantzer, Miliard J. Erickson, evanghelicii reprezintă o putere în lumea creştină, cu un program misionar ambiţios, cu tendinţe prozelitiste ce încearcă impunerea în lume a unui creştinism de tip american La scară mondială evanghelicii sunt organizaţi în „Asocia Evanghelică Mondială” şi „Comitetul Lausanne pentru Evanghelizarea lumii”, unele grupări făcând parte din Consiliul Ecumenic al Bisericilor şi mai ales din comisia „Misiune şi Evanghelizare”427.

Pe plan mondial numărul creştinilor evanghelici se ridică la aproximativ 120000000.

Specific doctrinar al „pocăiţilor” Şi creştinii după Evanghelie, pe lângă punctele comune cu

toate sectele, au un specific doctrinar, un minimum de credinţă pentru a putea fi identificaţi.

1. Respectă Biblia şi în aceasta îşi justifică „credinţa”. Folosesc şi tipăresc Sf. Scriptură, în traducerea lui Cornilescu, în tiraje de masă în ediţii „Biblia britanică” (USB).

2. Cele două simboluri (imitarea şi comemorarea): a) Botezul este unul, dar are trei feţe: Botezul apei, care nu mântuieşte, este un simplu ritual.

Botezul Sfântului Duh, care poate fi primit deodată sau după cel al apei; Moartea Domnului.

b) Cina Domnului, Masa Domnului este un act de comemorare ce aminteşte de ceea ce a instituit Iisus în noaptea în care a fost vândut. Conform relatărilor celor trei Evanghelişti şi ale

427 Biserica Evanghelică Română. Date caracteristice, Bucureşti, 1992, p. 8; Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, p. 137


198

Apostolului Pavel, rezultă că frângerea pâinii a fost instituită de Hristos. Se folosesc pâine şi vin.

3. Eshatologia „pocăiţilor” Ca toţi sectanţii care şi-au ales sfârşitul prin părăsirea Dreptei credinţe, şi Creştinii după Evanghelie au o concepţie proprie. Anume: Mileniul - sau domnia de o mie de ani. Mileniul va fi precedat de „întoarcerea în mărire” sau a doua venire a Domnului. „Pocăiţii” susţin că cele două veniri ale Domnului cuprind fiecare câte două etape: una tainică şi una publică.

Etapa tainică: când va veni să-şi răpească Biserica nu va atinge pământul, ci numai Biserica îl va vedea (I Tes. IV, 4-17), adică numai pocăiţii;

Etapa publică va fi după 7 ani de la răpire, când va veni cu slavă şi cu putere pe norii cerului (Matei XXIV, 30; Marcu XIII, 26, XIV, 62).

Satana va fi legat pentru 1000 de ani, iar Iisus va întemeia pe pământ împărăţia păcii - Mileniul - (Apoc. XX, 2-3; Isaia XI, 6-10). Ei ştiu că „revenirea în slavă a lui Iisus va fi după răpirea Bisericii; să ne purtăm în aşa fel ca să ajungem cu orice chip clipa răpirii. Când în cer se va săvârşi nunta Mirelui, iar pe pământ marea strâmtoare, atunci Hristos va veni cu Biserica să domnească o mie de ani pe pământ...”

Aşadar, Mileniul, după „pocăiţi” este Domnia lui Iisus pe pământ, domnie proorocită în Vechiul Testament, este împlinirea făgăduinţelor făcute lui Avraam şi David, făgăduinţe pe care însuşi Hristos Ic-a arătat în diferite pilde, pe care numai „pocăiţii” Ic pricep!

Caracteristicile mileniului: 1) Pacea deplină şi armonia între oameni (Isaia LXVI, 20-24); 2) Dreptatea va domni peste pământ, răul va fi înlăturat îndată după dreptate (Ieremia XXIII, 5-6; Isaia LXVI, 24); 3) Timp de propăşire pentru Israel (Zaharia XIV, 16; Isaia XI. 9).

4. Starea sufletului unui „pocăit”: 1. Există patru judecăţi: a) a celor credincioşi, făcută în cer, cu mult înainte de judecata cea marc a păcătoşilor; b) a celor în viaţă la venirea a doua a Domnului, când va începe mileniul şi când se vor despărţi oile de capre; c) a păcătoşilor, la sfârşitul mileniului; d) a îngerilor săi.


199

2. Există Trei ceruri: a) cerul întâi (atmosfera cu norii şi zarea albastră); b) cerul al doilea - al stelelor din jurul pământului; c) cerul al treilea - sau Raiul lui Dumnezeu în care sălăşluiesc îngerii şi sufletele drepţilor şi care este locul de odihnă şi aşteptare.

La judecata din urmă, cerurile I şi al II-lea vor arde şi tot pământul va l! mistuit prin foc. Numai Cerul al Treilea va rămâne şi acela va li pentru „creştinii adevăraţi, cei după Evanghelie”.

5. La venirea a doua se va face convertirea iudeilor...

a) Sărbători religioase şi zilele de ceremonii: Educaţia creştinească a copiilor este o obligaţie faţă de

Dumnezeu. Această lucrare este bazată pe textele clasice de îndemnuri la învăţătura, din Scriptură (Deut. IV, 9; VI, 5-7; Efes. V,1-4; şi din art. 1 lit. „i” din Statutul Cultului). Aceasta educaţie se face în adunare.

Intrarea în comunitate se face după catehizare, după ce o persoana, indiferent de sex, a ascultat Evanghelia şi a crezut-o428.

Duminica, ziua întâi a săptămânii, ziua în care a înviat Domnul Iisus Hristos. Se oficiază cina. Adunarea de duminică după-amiază constă din evanghelizare, rugă, cântări şi din nou, atenţie sporită asupra copiilor şi tineretului.

b) Alte sărbători: Botezul Domnului (6 ianuarie); Buna Vestire (25 martie); Pastile (Ziua 1 şi a Il-a); înălţarea Domnului (la 40 de zile după Paşti); Rusaliile (Coborârea Duhului Sfânt, întemeierea Bisericii); Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie) şi Sfântul Prooroc Ilie (20 iulie); Schimbarea la Faţă (6 august); Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (8 noiembrie); Naşterea Domnului (25 şi 26 decembrie).

c) Diferite zile de adunări: în prima săptămână a anului se ţin întruniri de rugăciune în fiecare seară, iar în săptămâna dinaintea Paştilor (Săptămâna Patimilor) se strâng la rugăciune şi la citiri din Evanghelie, despre Patimile Domnului, în fiecare seară. De asemenea, adepţii se adună la rugăciune şi vestire de „zidire sufletească”, miercuri şi joi scara sau la diverse ocazii: vizite ale

428 http://www.Creştinortodox.ro/secte-si-culte/72855-cultul-Creştinilor-dupa-evanghelie site citat la 26.04.2009

http://www.crestinortodox.ro/secte-si-culte/72855-cultul-crestinilor-dupa-evanghelie



200

fraţilor din ţară sau în mod special pentru cele primite de la „fraţii” din afară429.

Adunarea locală (comunitatea) se compune din membrii aceleiaşi localităţi (oraş, comună) sau din membrii mai multor localităţi învecinate. Adunarea locală are cel puţin 20 de membri majori, se poate întruni dimpreună cu alte adunări locale, spre a avea împreună numărul minim de membri şi pentru a putea căpăta personalitate juridică.

Grupurile de adepţi sub numărul de 20 de membri se pot aduna şi funcţiona doar pe baza unei autorizaţii, eliberată de Uniune, cu avizul autorităţilor locale.

Odată pe an, delegaţiile Adunărilor locale se adună la o Conferinţă religioasă. Fiecare comunitate (adunare locala) este condusă de doi-cinci fraţi bătrâni (prezbiteri), adică acei credincioşi „întorşi” la Dumnezeu de mai mult timp... şi sunt bine întemeiaţi în învăţăturile Evangheliei. Fraţii bătrâni ai unei Adunări locale sunt şi reprezentanţii legali ai ei în faţa oricărei autorităţi.

Uniunea şi Delegaţia formează Comunităţile (Adunarile locale) Cultului Creştinilor după Evanghelie din întreaga ţară.

Uniunea are ca for suprem Conferinţa generală pe ţara. Deşi Cultul Creştinilor după Evanghelie (cele doua

variante: 1. de nuanţă pietistă originar din Elveţia, în frunte cu un prim delegat; 2. de nuanţă tudoristă sau „după Evanghelie”, în frunte cu al doilea delegat) nu are dizidenţe, totuşi, o seamă de „pocăiţi” îşi duc existenţa şi la umbra acestui cult.

După 1989, adepţii celor doua delegaţii s-au împărţit şi s-au despărţit430.

În timpul primului război mondial, apare gruparea „Creştinii după Scriptură”, condusă de preotul ortodox apostat Tudor Popescu, care, mai apoi, va fuziona cu „Creştinii după Evanghelie” (1937).

429 Diac. Prof. Dr. Petru I. David, Sectologie, p. 69-71 430 http://www.Creştinortodox.ro/secte-si-culte/72855-cultul-Creştinilor-dupa-evanghelie site citat la 26.04.2009




201

La biserica Sf. Ştefan - „Cuibul cu barză” (Bucureşti) au activat: pr. Tudor Popescu şi cântăreţul Dimitrie Cornilescu. Pentru a scăpa de încorporare, Cornilescu intră în monahism şi se stabileşte nu la o mănăstire, ci la moşia prinţesei Calimachi Raluca de la Stănceşti - Botoşani, unde traduce Biblia în varianta care-i poartă numele (şi care va deveni în scurtă vreme cartea de căpătâi a tuturor sectelor). Apoi, se întoarce la Bucureşti, unde, împreună cu pr. Tudor Popescu, aplică metode neoprotestante în biserică: renunţă la cult, ţin şedinţe duminicale serale, practică rugăciunea liberă şi tâlcuirea proprie a Scripturii. Cornilescu se retrage şi pleacă din ţară, iar Tudor Popescu e caterisit şi cumpără, împreună cu R. Calimachi, un imobil în Cotroceni, pe care-l vor dedica noului cult.

Fuziunea între Creştinii dupa Evanghelie şi Creştinii după Scriptură este menţionată în Legea cultelor, ele numindu-se Ramura 1 şi Ramura 2. Diferenţe: cei din Ramura 1 au botezul exclusiv pentru adulţi şi acceptă instrumentele în cult; ceilalti nu431.

VIII. Mişcarea fundamentalistă Preliminarii Mişcarea fundamentalistă432 începe în Anglia în 1820 sub

conducerea lui Nelson Derby care urmărea să restaureze Biserica prin adoptarea stilului de viaţă biblic şi să lupte împotriva modernismului. Aderenţii îşi stabilesc un Credo în Conferinţa de la Niagara din 1890 unde mărturisesc întoarcerea premilenară a lui Hristos, reforma teologiei moderniste precum şi inspiraţia şi infailibilitatea Scripturii. Mişcarea , la începutul secolului XX organizează două mari institute de instruire care sunt şi astăzi de mare prestigiu: Moody Bible Institute-Chicago şi Bible Institute of

431 http://www.Creştinortodox.ro/secte-si-culte/72855-cultul-Creştinilor-dupa-evanghelie site citat la 26.04.2009 432 G. M. Marsden, Fundamentalism an the American Culture, Atlanta, 1980;B. Shelly*, A History of the Conservative Baptists, New Jersey, 1981;Enciclopedy..., p. 477-505




202

Los Angeles-Biola. Există două mari ramuri: una care militează pentru separarea de orice formă de apostazie, inclusiv de mişcările ecumenice şi o alta care se asociază cu neo-evangheliştii, fiind preocupată de latura socială. Expresia lor este National Association of Evangelical (NAE). La acest curent au aderat foarte multe biserici baptiste şi luterane dând naştere la 36 de grupuri fundamentaliste. Cele mai importante sunt Evangelical Church Alliance (1996), Evangelical Messengers Association (1993-Cleveland), Greater Gospel World Outreach (1964)

Mişcarea de desăvârşire (holiness)433 a fost întemeiata de metodistul John Wesley pe baza textului de la Matei V, 28. Elementul distinctiv este învăţătura despre” a doua binecuvântare” care este îndreptarea prin iubire. Astăzi mişcarea are şi alte biserici decât metodiste(baptiste, evangheliste, adventiste). Structura lor ecumenică este Christian Holiness Association. Bisericile reprezentative sunt:

Christian and Missionary Alliance, formată la sfârşitul secolului trecut îşi propunea să promoveze curentul desăvârşirii printr-o misiune agresivă. În 1991 avea 1180 de misionari în 52 de ţări.

Church of Nazarene-Kansas City, înfiinţată în 1885 de P. Breşe, fost pastor metodist, este foarte activă misionar, având misiuni în 110 ţări. Deţine o casă de presă(Nazarene Publishing Company), 30 de colegii şi universităţi în toată lumea, precum şi multe spitale şi clinici. În 1991 avea 1,7 milioane membrii.

Salvation Army este o mişcare caritablă şi religioasă internaţională, organizată şi operând după modelul armatei. Întemeită în 1865 de un pastor metodist, V. Booth. Liderul mişcării deţine titlul de general iar pastorii de ofiţeri. Programul social este unul din cele mai puternice, mai ales în caz de dezastre, dar activează şi în spitale, închisori, orfelinate, etc.

În 1995 avea 453000 de membrii în SUA, grupaţi în 1260 de biserici.

433 V. Synan, The Holiness-Pentecostal Movement în the United State.New York. 1971 :The Enciclopedy...p. 355- 379


203

VIII.1. Penticostalii Penticostalismul este gruparea sectară pentru care

experienţa creştină fundamentală este aceea a Botezului cu Duhul Sfânt al cărui semn incontestabil este vorbirea în limbi. Numele de penticostali vine de la cuvântul grecesc πεντικοστα: = cincizeci - şi este în relaţie cu evenimentul Cincizecimii şi pogorârea Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli, moment esenţial în istoria mântuirii pe care însă penticostalii îl înţeleg într-un mod specific. O altă denumire pentru penticostalism sau Biserica lui Dumnezeu apostolică este cea germană de „Pfingstbewegung”, iar această mişcare în ansamblul său are ca trăsătură caracteristică trăirea evenimentului de la Rusalii care se manifestă cel mai elocvent prin vorbirea în limbi şi profeţie (Fapte 2, 4; 2, 17).

Originea penticostalilor este în America, mai exact începutul acestei secte poate fi identificat în acele „Holiness Movements”. Astfel, în 1879 predicatorul baptist B. M. Irwin, în nou înfiinţata „Iowa Holiness Association” a început să predice, ca o a treia experienţă după convertire şi mântuire, „Botezul Cu Sfântul Duh şi cu foc”. Mai marii comunităţii, respingând această „erezie”, Irwin a întemeiat în 1895 „Asociaţia sfinţilor din Iowa botezaţi cu foc”. În 1900 predicatorul metodist A. B. Crumpler a întemeiat o asociaţie asemănătoare. Ambele s-au unificat în 1911 sub denumirea de „Penticostal Holiness Church”.

„Totuşi, începutul propriu-zis al mişcării penticostale este legat de numele lui Charles F. Parham, pastor metodist, care a deschis o şcoala biblică la Topeka în Kansas în 1900, unde programul de studii era dedicat integral cunoaşterii Bibliei. Celor 40 de cursanţi, Parham, care credea în Botezul cu Duhul Sfânt, le-a cerut să cerceteze Biblia şi să descopere dacă există vreo evidenţă fizică, materială, concretă a Botezului cu Duhul Sfânt. Aceştia au ajuns la concluzia că evidenţa sigură a primirii Botezului Duhului era faptul că cel botezat începea să vorbească în limbi. Prima persoană care a avut această experienţă a fost domnişoara Agnes Ozman, care la 1 ianuarie 1901 a pretins că a vorbit în limbi. Această dată este considerată ca începutul mişcării penticostale. Experienţa s-a extins şi la ceilalţi membri ai şcolii biblice, Parham susţinând că Biserica modernă ar trebui să posede toate darurile


204

„Cincizecimii, că fiecare creştin ar trebui să primească un al doilea Botez şi că fiecare creştin botezat ar trebui să dea mărturie despre acest fapt prin vorbirea în limbi”434.

„Parham şi adepţii săi au început să-şi răspândească ideile mai întâi în Kansas şi Missouri.

Un alt moment important legat de începuturile penticosta-lismului este acela al activităţii pastorului de culoare metodist, W.J.Seymour, orb de un ochi şi şchiop, invitat să predice la Los Angeles de către predicatoarea Neeley Terry, în 1906. La 9 aprilie, acelaşi an, W.J. Seymour pretindea că a experimentat pentru prima dată „revărsarea Duhului”, experienţe repetate apoi în Azusa Street, într-o biserică metodistă care a devenit, astfel, centru mondial al penticostalismului la începuturile acestuia. Aceste experienţe se concretizau în aşa zisele vorbiri în limbi, profeţii, minuni”435.

„Beneficiari ai acestor experienţe erau, în general, oamenii aparţinând unor categorii marginalizate ale societăţii, care astfel îşi depăşeau frustrările: negri, emigranţi. Aceasta a determinat pe un bun cunoscător al penticostalismului să spună despre acesta că este „creştinismul primitiv al celor mai puţini educaţi”436, deşi, ulterior, au aderat la acest curent creştin şi oameni reprezentând profesii însemnate pe plan social precum profesori sau chiar milionari. De la Los Angeles, misionarii penticostali „au implantat această nouă religie extatică”437 în alte centre importante americane, New York, Chicago, aceasta cu o deosebită repeziciune datorată mai ales exotismului şi dimensiunii vitaliste, emoţionale a noii mişcări religioase în contrast cu raţionalismul protestant. Se ajungea în adunările penticostale până

434 William Whalen, Separated Brethren, Huntington, 1979, p. 111-112; Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, p. 172 435 Kurt Hutten, Seher. Griibler, Enthusiasten, p. 305; Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, p. 172 436 Nils Bloch-Hoels, The Penticostal Movement, Humanities Press, New-York, 1965, la William Whalen, Separated Brethren, p. 110; Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România,. 173 437 William Whalen, op. cit, p. 112; Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, p. 173


205

la manifestări dintre cele mai exuberante, transă, dans sacru ce eliberau de rigiditatea unui anumit cod religios specific Occidentului creştin şi care erau mai aproape de alte spaţii culturale precum Africa sau India. Aceasta, de fapt, explică impactul penticostalismului actual asupra unor largi categorii de populaţie precum ţiganii din Franţa, diferite comunităţi umane din Brazilia, recent şi ţiganii din România” 438.

„Mai înainte de a arăta expansiunea penticostalismului în lume este de evidenţiat faptul că în spaţiul american, centrul penticostalismului mondial, acesta s-a structurat într-o diversitate de denominaţiuni între care amintim următoarele: Adunările lui Dumnezeu (Assemblies of God) cu centrul în Springfield, statul Missouri, unde funcţionează un aparat birocratic de aproape 1000 de persoane, cu colegiul. „Evangel College”, cu editura „Central Biblic Institute” şi „Gospel Publishing House” ce editează 7 reviste, precum şi postul de radio „Revivaltime” cu mii de misionari în America şi în toata lumea. „Adunările lui Dumnezeu” reprezintă în America cel mai numeros grup penticostal.

O altă grupare penticostală este cea intitulată Bisericile lui Dumnezeu (Churches of God) al căror întemeietor a fost pastorul baptist Richard Spurling (1886) şi cărora le-a dat o orientare penticostală A. J.Tomlinson, numindu-le astfel începând cu 1907. Centrul acestei grupări penticostale este Tennessee, Cleveland. În această grupare un rol important l-au avut şi femeile între care s-a remarcat Aimee Semple Mc Pherson Hutton care a făcut misiune în Australia, China şi Anglia, şi a construit templul Angelus din Los Angeles cu 5500 de locuri.

Cel mai reprezentativ personaj al penticostalismului american este Oral Roberts ordinat în „Penticostal Holiness Church” care a creat o organizaţie evanghelizatoare şi cel mai mare colegiu penticostal, în 1965, „Oral Roberts University” din Tulsa (Oklahoma). Alte disidenţe penticostale mai importante sunt: Biserica sfântă Unită a Americii, Adunările penticostale ale lumii,

438 Jean Francois Meyer, Les sectes, Nonconfonnismes Chretiens et nouvelles religions, Cerf, Paris, 1987, p. 48; Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, p. 173


206

Biserica creştină din America de nord, Comunitatea penticostală din America de Nord.

Şi în Europa se poate detecta un nucleu penticostal, desigur nu cel de amploarea penticostalismului american, în Ţara Galilor, Anglia, în anii 1901-1905, unde predica lui Evan Roberts, miner, dă naştere unei mişcări de acest tip care a avut „repercusiuni considerabile asupra dezvoltării mişcării penticostale moderne”439.

„Din America de Nord, penticostalismul se extinde în America de Sud unde cunoaşte până astăzi o mare extindere şi un impact puternic asupra populaţiei. În Europa primii predicatori penticostali sunt norvegianul Thomas B. Barrat, care în 1906 în timpul unei vizite la New York „a primit Botezul Domnului” şi a înfiinţat în 1907, la Oslo, prima comunitate penticostală, şi preotul anglican A.A. Boddy care a întemeiat prima comunitate penticostală în Anglia, unde ulterior, în 1925 au luat fiinţă „Adunările lui Dumnezeu” din Marea Britanie şi Islanda. Penticostalismul s-a extins şi în alte ţări ale Europei şi cunoaşte o expansiune în toată lumea, astăzi numărul credincioşilor acestei mişcări, organizaţi în denominaţiuni independente, fiind de peste 60 milioane dintre care jumătate aparţin „Bisericilor indigene” negre. O personalitate importantă a penticostalismului a fost David J. du Plessis (1905-1987) supranumit Mister Pentecost”440.

Părintele profersor Petru I. David aduce căteva lămuriri cu privire la acest subiect: „Cultul penticostal, sau Biserica lui Dumnezeu cea apostolică, este recunoscut de către Statul român. Cultul penticostal este organizaţia cea mai reprezentativă a Mişcării „fundamentaliştilor” moderni. Dacă baptiştii se deosebesc prin „botezul la maturitate” şi imitaţia botezului lui Iisus, iar

439 Joseph Longton, Fils d'Abraham, p. 186; cf. Jean Francois Meyer, Les sectes, p. 50; Gilles Kepel, Dumnezeu îsi ia revanşa, p. 148-149; Richard Bergeron, Le cortege desfills de Dieu, Editions Paulines, Montreal, 1990, p. 84-89; Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, p. 174 440 Confessing the Apostolic Faith. Penticostal Churches and the Ecumenical Movement, în „Pnevma”. The Journal of the Society for Penticostal Studies, 9.1.1987, p. 31; Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, p. 171-175


207

adventiştii „au fixat” şi „au calculat” împărăţia de o mie de ani şi „venirea” Domnului, iar creştinii Evanghelici -sau ai Scripturii „au descoperit” alte ceruri şi judecăţi, - penticostalii sau spiriţii, tremurătorii sau „posedaţii” de duh, vizionarii şi profeţii, „vorbitorii” în limbi, „tâlcuitorii” acestora încep un ev nou, cu anul 1901, contrapunând mişcării harismatice, care a cuprins Biserica Apusului, concepţia lor de „chemaţi” ai Duhului şi împărţitori de daruri.

Indiferent de momentul apariţiei lor, ei se cred „martorii” Cincizecimii, posesorii şi transmiţătorii, aleşii celei de a treia ere a mântuirii, era Sfântului Duh. Având de partea lor destui deliranţi şi halucinanţi, găsim în Biserica Apusului atâtea teorii şi concepţii „teologice”, aducând „la Domnul” nenumăraţi adepţi baptismali, advenţi, iehovi, nazirei, metodişti şi pietişti, „spiriţii” moderni au reuşit într-o jumătate de secol să aibă adepţi pe toate continentele”441.

Indiferent de concepţia lor religioasă, penticostalii s-au adaptat mediilor sociale, multe organizaţii penticostale s-au angajat în acţiuni de binefacere, mai ales în fostele colonii. Ei înţeleg, în unele cazuri, mişcările de eliberare naţională şi colonială, nu sunt de acord cu neocolonialismul şi ideologia acestuia justificată prin Biblie.

Penticostalismul îşi are originea în iudeo-creştinism, în gnosticismul alexandrin şi se justifică prin erezia pnevmatologică. Ei au reformat baptismul, „simbolul” botezului lui Ioan Botezătorul, înlocuindu-1 cu „botezul duhului”; au renunţat la „calcule” advente şi menţin un mileniu sui-generis; încurajează activitatea feminină în predica Evanghelici şi justificarea femeii ca un mediu propice al „descoperirii” duhului. Unele secte consideră pe „duhul” principiul feminin al Sf. Treimi?!. Nu este de mirare că femeile - îndeosebi bigote, halucinante, delirante, cuprinse de vise apocaliptice şi „vorbitoare” în limbi îngereşti, isterice sau lipsite de căldura căminului şi responsabilităţii sociale - sunt cele care populează şi difuzează „posedarea” duhului...442

441 Diac. Prof. Dr. Petru I. David, Sectologie, p. 73-74 442 Ibidem


208

Biserica Răsăriteană consideră că şi această mişcare este o reacţie firească a sufletelor de creştini lipsite de participarea la actele liturgice, lipsite de transmiterea harului Sf. Duh, prin Tainele Bisericii. Formalismului şi pretenţiei Vaticanului de a stăpâni multe .Biserici ale Apusului, li s-a răspuns prin mişcarea penticostală.

Dacă cercetăm din punct de vedere istoric acest fenomen, vom găsi o vorbire biblică în limbi, ca lucrare a Duhului Sfânt, numită şi „Glossolalia rusalină” , şi vom găsi şi o falsă vorbire în limbi, la penticostali, care nu e decât o imitaţie de influenţă păgână...

Episcopul Irineu (+202) de Lugdunum - Lyonul de azi - este singurul dintre scriitorii bisericeşti care aminteşte existenţa acestui dar. În cartea sa, „împotriva ereziilor”, spune: „mai avem câţiva fraţi în biserică ce au daruri profetice şi prin duhul vorbesc tot felul de limbaje”... Când Sf. Ioan Gură de Aur explică capitolul XIV din 1 Corinteni, arată deschis că „acest dar descris de Pavel este necunoscut în biserică în zilele noastre. Fericitul Augustin (comentând textul I Ioan III, 24) consemnează: „Acestea au fost semnele cerute de împrejurările timpului de atunci. Căci a fost necesar să se recurgă la acea exprimare a Duhului Sfânt în toate limbile, pentru ca să se arate că Evanghelia lui Dumnezeu trebuie să fie propovăduită în toate limbile pe întreg pământul. Lucrul acesta s-a făcut ca un fapt al trecutului”...443

Despre vorbirea în limbi aminteşte apologetul Tertulian (+ 240), dar de sigur că el s-a referit la practica montaniştilor, de care a fost puternic influenţat, devenind el însuşi un adept al acestei erezii. În cartea sa. De anima, consemnează: „Există astăzi între noi o soră”, care are în parte darul „viziunii”, ea le primeşte în biserică, în timpul slujbelor de Duminică, în transă, sub influenţa Duhului. Tertulian s-a referit la Maximilia, care a supravieţuit ereziilor lui Montanus şi Priscilei. Ea şi-a părăsit soţul pentru a trece la secta lor. Ne putem da seama ce fel de „soră” a putut fi şi

443 Ibidem, p. 75-76


209

ce fel de „descoperiri” a putut avea într-o astfel de stare moral-spirituală, de tulburări hormonale444.

Persoana care a făcut mare vâlvă în problema vorbirii în limbi a fost Montanus. Analizând datele ce ne-au rămas, precum şi felul cum „a vorbit în limbi”, putem socoti această practică a lui ca o falsă vorbire în limbi, în contrast cu cea rusalină. Înainte de întoarcerea sa la Evanghelie, Montanus a fost popă idolesc la temple păgâne, în special în cultul Cybelei. Ereticul avea un temperament „entuziast” şi nestăpânit. Montanus, după „convertirea” la creştinism, a atras atenţia prin viziunile şi transele sale şi în asemenea stări ţinea cuvântări, în „limbi diferite”. Iată ce spune Apolinarie, episcop de Herapole (170 d. Hr.) despre Montanus: „El şi-a ieşit din minţi şi intrând dintr-o dată .într-un fel de delir şi extaz, a început să vorbească fără sens, să bolborosească şi să rostească lucruri stranii. „Deci acestea erau aşa-numitele limbi străine, vorbe fără sens, bolboroseli fără nimic clar în ele, nimic neexplicabil, totul a fost o sforţare a nervilor zdruncinaţi de practicile entuziaste, încă de pe când era popă idolesc. Intrând în creştinism, a adus cu sine acest balast de practici mistico-gnostice, dar dacă Irineu a scris în cartea sa despre vorbirea în limbi, sigur că s-a referit la Montanus cu care era contemporan. După moartea lui Montanus, vorbirea în limbi a dispărut, deşi curentul montanist a rămas, dar fără practicarea vorbirii în limbi, până în veacul IV.

În Cartagina a existat până în secolul al IV-lea o sectă care se numea „tertulianistă” şi păstra unele influenţe montaniste, iar numele şi-1 avea de la Tertulian. După ce vorbirea în limbi s-a stins la montanişti, nu mai întâlnim grupări de creştini să aibă această practică până în anul 1700 când apar cominarzii. Glossolalia o mai găsim ca fenomen izolat la anumiţi indivizi cu înclinaţii fanatice, vizionare şi mistică bolnăvicioasă.

Fenomene fizice diverse acompaniau faptul convulsiei: spume la gură, suspine şi „vorbiri în limbi”... Aici avem de-a face nu cu o vorbire rusalină, ci cu o pseudovorbire în limbi ca produs al unor nervi zdruncinaţi din cauza suferinţelor îndurate445.

444 Ibidem 445 Ibidem, p. 77-78


210

Mai târziu, vorbirea în limbi o găsim la „irvingieni”. Numele vine de la pastorul Irving Eduard Godet. Vorbirea lor în limbi nu dura mai mult de cinci minute, câteodată erau doar câteva sunete, vorbirea era însoţită de gălăgie, suspine, adeseori de veselie, de râsete, de isterism chiar de plâns amarnic, îndelung... Din descrierea acestui fenomene dăm seama că vorbirea irvingienilor este străină de vorbirea în limbi de la Rusalii, că ea nu era decât produsul sforţărilor de nervi şi de aceea o considerăm o falsă vorbire în limbi, nu avea în ea nimic inspirat, era pur şi simplu o stare patologică, ventrilocă... Fenomenul s-a transmis quakerilor şi mormonilor până în zilele noastre, „practicată” de penticostali... Este aceeaşi „tehnică” montanistă, adică străină cu totul de spiritul rusalin, de inspiraţia Sf. Duh446.

Scriitorul francez Rene Pache, în cartea sa Lucrarea Duhului, scrie despre vorbirea în limbi: „Cerinţele unei dovezi vizibile de primire a Duhului Sfânt a făcut să apară uimitoare dovezi fizice: lătrături, smucituri violente, ţipete şi strigăte, dansuri sălbatice, leşinuri şi altele de felul acesta, atât la metodiştii lui Wisley, cât şi la quakeri şi montanişti. „Toate aceste apucături şi unele mai exagerate le-au moştenit vorbitorii în limbi din zilele noastre, deşi vor sa susţină că lucrarea rusalină a Duhului Sfânt continuă prin ei, „dar prin învăţături şi practici sunt departe de spiritul rusalin”.

Dureros că toţi posedaţii, toţi bolnavii psihic, în loc de cercetarea medicilor de specialitate, sunt cooptaţi de aceste adunări. Aici. boala ia alte forme: de delir provocat, de transă, de posedarea duhului vorbirii în limbi, încât fenomenul devine morbid, iar indivizii inconştienţi, mai ales că. În dese cazuri, se oferă droguri („moarte” albă).

Doctrina din perspectiva proprie Pocăinţa - Marcu 1:15; Luca 13:3; Fapte 3:19. Pocăinţa

este schimbarea gândirii, a scopului şi a poziţiei în bine faţă de Dumnezeu. Este o porunca divină şi înseamnă întoarcerea la Dumnezeu de pe căile rătăcitoare a firii umane, căinţa pentru viaţa trăită în păcat şi recunoştinţa faţă de Dumnezeu. O pocăinţă sinceră

446 Ibidem


211

mărturiseşte şi părăseşte păcatul - Marcu 1:15; Isaia 1:16-19; Tit 2:11-13; Fapte 2:38. Pocăinţa transformă întreaga personalitate şi schimbarea trebuie să aibă loc în gândire (Luca 15:17), sentimente (2 Cor. 7:10), voinţă (Luca 15:20).

Naşterea din nou - Ioan 3:3; 1 Petru 1:23; 1 Ioan 3:9. Pentru ca omul să poată trăi după voia lui Dumnezeu şi pentru ca firea lui cea veche să fie dezbrăcată de puterea ei, el trebuie să fie născut din nou, adică din Dumnezeu - Tit 3:5. Transformarea sufletească în fiinţa omului este efectuată de Duhul Sfânt prin Cuvântul lui Dumnezeu. Ioan 3:3-5; 2 Cor. 5:17., Iacov 1:18.

Înnoirea - Romani 12:2. Este transformarea făcută de Duhul Sfânt în inima celui ce crede în Dumnezeu.

Justificarea - Rom. 5:1; Tit 3:7. Prin credinţa în Domnul Iisus şi acceptarea jertfei Lui Dumnezeu, Tatăl te socoteşte ca fiind neprihănit - adică fără nici o vinovăţie înaintea Lui.

Sfinţirea 5.1. Sfinţirea de drept. E darul ceresc în urma faptului de a fi socotit neprihănit de Dumnezeu. Rom. 5:2; 1 Cor. 1:30; 1 Tes. 4:3; Evrei 13:12. Biblia declară că orice om întors la Dumnezeu, curăţit, iertat şi născut din nou este considerat ca sfinţit de Dumnezeu Tatăl, prin jertfa Domnului Iisus Hristos. 5.2. Sfinţirea practică - Luca 1:75; 1 Tes. 4:7; Evrei 12:14. Sfinţit înseamnă despărţit cu totul de păcat şi pus deoparte pentru Sfinţirea începe odată cu pocăinţa şi naşterea din nou şi este un proces care continuă toata viaţa. Sfinţirea se realizează prin sângele lui Iisus, prin lucrarea Duhului Sfânt şi prin Cuvânt. 1 Cor. 1:2; 6:10-11; Ioan 17:17; 1 Ioan 1:7; 1 Petru 1:2447.

Botezul în apă - Mt. 28:19; Mc. 1:9-10; Fapte 8:36-38, Ioan 3:22 Oricine crede potrivit Evangheliei urmează această poruncă biblică, cerând să fie botezat în apă. Se face în numele Tatălui, al Fiului şi a Duhului Sfânt, printr-o singură scufundare în apă - Matei 28:19; Marcu 16:16; Rom. 6:3-4; Fapte 10:47. Doctrina Bisericii Penticostale nu învaţă şi nu este de acord cu botezul făcut copiilor mici. Copiii mici sunt aduşi în Biserică pentru a se cere binecuvântarea Domnului peste ei - Marcu 10:13-16. Botezul a fost poruncit de Iisus (Matei 28:19). El însuşi a fost

447 http://www.biserici.ro/home1024.html site citat la 27.04.2009

http://www.biserici.ro/home1024.html


212

botezat (Matei 3:13-16). Dumnezeu a confirmat botezul lui Iisus (Luca 3:22), iar ucenicii l-au practicat şi învăţat (Fapte 2:38-41; 16:33; 19:1-6).

Botezul cu Duhul Sfânt După ce inima a fost curăţită prin sângele lui Iisus şi înnoită prin lucrarea naşterii din nou, botezul cu Duhul Sfânt este o umplere cu putere pentru slujire şi pentru mărturisirea lui Iisus - Mt. 3:11; Lc. 24:49-53; Fapte 1:4-8. Acest botez trebuie cerut şi aşteptat prin trăirea unei vieţii sfinte înaintea lui Dumnezeu. Fapte 1:4-8; 2:4; 19:1-6; 1 Tes. 5:19; Gal. 5:16.Botezul cu Duhul Sfânt este trăirea unei experienţe deosebite cu Dumnezeu de care poate beneficia orice om care a experimentat în viaţa lui pocăinţa şi naşterea din nou.

Vorbirea în alte limbi Este semnul iniţial al botezului cu Duhul Sfânt (Ioan 15:26; Fapte 2:4; 10:44-46; 19:1-7.) Ca dar al Duhului Sfânt, vorbirea în alte limbi este o vorbire fluentă, cursivă şi inteligibilă. (1 Cor. 14:13-22.) Cel care vorbeşte în alte limbi este pe deplin conştient. Vorbirea în alte limbi trebuie să fie în contextul unei vieţi trăite în sfinţenie. Ea trebuie să fie diferenţiată de alte vorbiri în limbi care nu sunt inspirate de la Duhul Sfânt.

Darurile Duhului Sfânt - 1 Cor. 12:1-11, 28, 31; 14:1. Din Sfintele Scripturi reiese că Duhul Sfânt are daruri pe care El le împarte credincioşilor după cum voieşte (1 Cor. 11). Darurile Duhului Sfânt sunt date credincioşilor în vederea lucrării de slujire. Nu toţi credincioşii primesc astfel de daruri, însă toţi sunt chemaţi a le dori şi a umbla pe calea cea mai aleasă a dragostei.

Roada Duhului Sfânt - Rom. 6:22; Gal. 5:22-23; Efes. 5:9. Roada Duhului este semnul unei vieţi sfinte. După ce am devenit copii a lui Dumnezeu trebuie să ne lăsăm cârmuiţi de Duhul Sfânt pentru a putea rodi. Acolo unde nu este roada Duhului Sfânt, nu poate fi o viaţă plăcută lui Dumnezeu. Roada este necesară pentru identificarea relaţiei cu Dumnezeu. (1 Cor. 13:1-3; Mt. 7:20; 1 Ioan 2:9-11).

Semne şi Minuni Sunt lucrări care aparţin lui Dumnezeu şi pe care El le face prin credincioşii aleşi în mod special pentru aceasta (Marcu 16:17-20; Rom. 15:18-19; Evrei 2:4).

Vindecarea Divină Este dată prin jertfa Domnului Iisus pentru toţi cei mântuiţi (Ps. 103:3; Isaia 53:4-5; Matei 8:17; Iacov 5:14-16; 1 Petru 2:24). Rugăciunea pentru bolnavi şi ungerea cu


213

untdelemn este un aşezământ rânduit de Domnul Iisus şi de apostoli (Marcu 6:12-13; Iacov 5:14-15). Pentru cei care cred, vindecarea intră în acelaşi plan de mântuire ca şi iertarea păcatelor. De aceea Biblia îndeamnă că în caz de boală credincioşii pot chema presbiterii să se roage pentru ei, ungându-i cu untdelemn în Numele Domnului. Aceasta nu înseamnă că cei credincioşi combat asistenţa medicală, dimpotrivă ei recunosc în ea ca fiind un instrument de vindecare în mâna lui Dumnezeu (Matei 8:16-17; Marcu 2:15-17; 16:17-18; Isaia 38:21). Cauzele bolilor pot fi păcatul, atac din partea diavolului, călcarea unor legi naturale, o pedeapsă a Domnului, bătrâneţea, o încercare îngăduită de Domnul. Căile de vindecare pot fi pe cale naturală, prin contribuţia noastră cu tratament sau odihnă, sau pe cale supranaturală în urma intervenţiei spontane a lui Dumnezeu448.

Cina Domnului - Matei 26:26-29; 1 Cor. 11:23-26. Cina Domnului reprezintă noul legământ în jertfa Domnului Iisus, jertfa care a fost dată pentru omenirea întreagă. Cei care participă la acest act trebuie să ştie că vrednicia lor este în jertfa Domnului Iisus dar se cere şi din partea lor o cercetare lăuntrică înaintea acestei lucrări. Actul cinei se poate oficia ori de câte ori este posibil, fără deosebire de zile sau dată - 1 Cor. 11:23-26.

Spălarea picioarelor - Ioan 13:4-17; 1 Tim. 5:9-10. După cină Domnul Iisus a spălat picioarele ucenicilor Săi. Acesta nu este doar un obicei tradiţional în Israel ci şi un act care trebuie practicat în semn de umilinţă şi dragoste frăţească, conştienţi în acelaşi timp că este şi un act de slujire (Ioan 13:1-17; Fapte 2:42; 1 Tim. 5:10).

Zeciuiala şi dărnicia - Gen. 14:18-20; 28:20-22; Maleahi 3:10; Luca 11:42; 1 Cor. 9:6-9; Evrei 7:1-21 Din punct de vedere biblic noi nu suntem posesori, ci numai administratori a ceea ce Dumnezeu ne-a dat (Ps. 24:1; 1 Cor. 6:19-20). Dărnicia este o rânduială biblică în baza căreia fiecare credincios este dator să susţină Biserica şi lucrarea Domnului (1 Cor. 16:1; Evrei 7:4-10; 2 Cor 9:7; Luca 6:38). Învăţătura Vechiului cât şi a Noului Testament arată foarte clar că a zecea parte din venitul nostru aparţine lui Dumnezeu ( Maleahi 3:10; Luca 11:42).

448 http://ro.wordpress.com/tag/penticostali/ site citat la 27.04.2009

http://ro.wordpress.com/tag/penticostali/


214

A doua venire a Domnului Iisus 16.1 Răpirea Bisericii. Iisus va veni în văzduh. Cei morţi în Domnul vor învia şi împreună cu cei vii care sunt copii a lui Dumnezeu vor fi răpiţi împreună cu El în nori, după ce în prealabil a avut loc procesul schimbării fizice (1 Cor. 15:52; 1 Tes. 4:15-17; 2 Tes. 2:1). Răpirea este faza care cuprinde venirea secretă a lui Iisus în văzduh în vederea răpirii Bisericii Sale (1 Tes. 4:13-17; 5:9; Isaia 26:20; 1 Tes. 1:10; Rom. 5:9). Biserica va fi în cer la nunta Mielului unde va fi răsplătită (2 Cor. 5:10; Rom. 14:10; 1 Petru 4:17; 1 Cor. 3:10-15). 16.2. Venirea vizibilă a lui Iisus. După nunta Mielului, împreună cu Mireasa Sa, va avea loc arătarea lui Iisus pe norii cerului, pentru instaurarea împăraţiei de o mie de ani (Zah. 14:4; 1Tes. 4:14; 2Tes. 1:7-10; Apoc. 20:4; Apoc. 1:7). Iisus intervine pentru a salva Israelul şi a întemeia Împărăţia de o mie de ani, timp în care pământul întreg va fi stăpânit de o pace deplină. În acest timp satan va fi legat (Iuda 14:15; Apoc. 5:10; 19:11-21; 1 Cor. 15:54-55). La sfârşitul miei de ani, satan va fi dezlegat. În urma multor evenimente care vor avea loc în această perioadă va avea loc judecata lui Dumnezeu cu privire la satan şi la toţi cei al căror nume nu a fost scris în Cartea Vieţii. Sentinţa judecăţii lor va fi iazul de foc, adică moartea a doua (Apoc.20:7-15). În urma acestor evenimente escatologice, pământul şi cerul vor fi reânnoite, pe tot întinsul noului Univers va locui neprihănirea, moartea nu va mai fi, va începe veşnicia lui Dumnezeu (Apoc. 21:1-5).

Viaţa veşnică Va fi răsplata pentru cei care au trăit o viaţă sfântă de neprihănire (Matei 25:46; Ioan 10:28; Rom. 6:22; 1 Ioan 5:11-13).

Pedeapsa veşnică Va fi plata pentru cei păcătoşi care nu au trăit conform voii lui Dumnezeu (Mt. 25:41-46; 2 Tes. 1:8-9; Apoc. 20:10-15).

Abţinerea totală De la fumat, droguri şi băuturi alcoolice (Efes. 5:18; Prov. 20:1; Isaia 28:7; 1 Cor. 5:11; 6:10; Gal. 5:21).

Mâncare şi băutură Ca şi oameni credincioşi se cere a fi cumpătaţi în aceste aspecte (Rom. 14:2-3, 17; 1 Cor. 8:8-13; 1 Tim. 4:1-5).

Ziua Domnului - Rom. 13:1-2; 14:5-6; Col. 2:16-17. Iisus a înviat din morţi duminica, în prima zi a săptămâni şi


215

Biserica primară se strângea duminica pentru serviciile divine (Ioan 20:19-26; Fapte 2:1; 20:7; 1 Cor. 16:2).

Simplitatea (modestia) - Rom. 12:1-2; Iacov 4:4; 1 Cor. 9:27. Conform cu ideea biblică, modestia este o calitate spirituală lăuntrică, exteriorizată printr-o trăire cuviincioasă în toate aspectele vieţii. Credincioşii trebuie să urmărească a fi un exemplu pozitiv pentru societatea în care trăiesc449.

A nu aparţine unor secte religioase secrete Ioan 18:20; 2 Cor. 6:14-17

Jurământul - Mt. 5:34-36; Iacov 5:12; Ps. 119:106. Jurământul este o mărturie solemnă bazată pe conştiinţă şi se depune în faţa instanţelor legale de stat (Evrei 6:16-17).

Căsătoria şi recăsătoria - Mt. 19:7-9; Mc. 10:11-12; Luca 16:18; 1 Cor. 7:2, 10-11. Căsătoria este instituită de Dumnezeu şi este legământul dintre un bărbat şi o femeie. Prin căsătorie cei doi devin un singur trup şi au datoria de a se ajuta şi iubi reciproc. Conform Scripturilor fiecare este liber să decidă cine să-i fie partenerul de viaţă cu o singură condiţie, să fie în Domnul (1 Cor. 7:38-39). Căsătoria se oficiază în Biserică numai în urma căsătoriei civile. Nu sunt admise: căsătoria unui credincios cu un necredincios, concubinajul, desfrâul, necurăţia, avorturile, prostituţia, homosexualitatea şi lesbianismul.(Rom.1:22-32; 2 Cor 6:14). Căsătoria nu se poate deslega decât în cazul când unul din cei doi a căzut în păcat de curvie (adulter) dovedit (Mt. 19:1-12) sau când unul din cei doi soţi au încetat din viaţă. Domnul Dumnezeu urăşte despărţirea, aşa că ce a unit Dumnezeu omul să nu despărţească. (Gen. 2:18-24; Evrei 13:4; Rom. 7:1-3; 1 Cor. 6:18).

Postul Este abţinerea de la mâncare şi băutură de orice fel pe un timp hotărât de fiecare în parte. El are ca scop însoţirea rugăciunii pentru apropierea de Dumnezeu.(Mt. 6:16, 17:21; Marcu 2:20; Isaia 58:1-14).

449 http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Penticostal%C4%83 site citat la 27.04.2009

http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Penticostal%C4%83


216

Atitudinea noastră faţă de alte confesiuni religioase — a se trăi în pace cu toţi oamenii dar mărturisindu-se adevărul450.

Ca orice mişcare sectară şi penticostalii au un minimum doctrinar ce îi identifică şi-i separă de puzderia neoprotestantă a sec. XX. În afara punctelor comune ale neoprotestanţilor împotriva Bisericii, penticostalii se remarcă prin:

1. Biblia, (traducere penticostală), singura normă de credinţă. Biserica Penticostală crede ca Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, dat omului prin inspiraţie divina. Inspiraţia este fenomenul supranatural prin care Dumnezeu a dirijat scrierea Scripturii în aşa fel încât acesta sa poarte pecetea autorităţii şi aprobării divine. Fiecare cuvânt al Bibliei este inspirat. Oamenii au comunicat cuvântul sfânt „mânaţi de Spiritul Sfânt”. Biblia este fără greşeala, aşa cum a fost scrisa ea în manuscrisele originale şi este singura normă de credinţă şi comportare creştina. Inspiraţia se refera în primul rând la manuscrisele originale. Copiile şi traducerile corecte sunt inspirate într-un sens derivat. Sunt mii de manuscrise ale Cuvântului lui Dumnezeu, manuscrise venind din locuri şi vremuri diferite, dar marea lor majoritate concura la susţinerea faptului că ceea ce avem noi în mâini este Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu. Biblia nu are nevoie de verificare externă, ci se auto-dovedeşte; este clara, nu are nimic obscur în natura ei. Omul nu poate înţelege semnificaţia Scripturii, dar cei ce o primesc în credinţă, vor beneficia de adevărul ei etern. Una din lucrurile Spiritului Sfânt este să mărturisească credinciosului despre veridicitatea acestor Scripturi şi de a-i dezvolta abilitatea de a înţelege însemnătatea adevărului revelat. Canonul Scripturii este închis şi este constituit din 66 cărţi. Procesul revelaţiei şi al inspiraţiei au încetat odată cu încheierea canonului. Adevăraţii creştini sunt acei care adoptă lozinca Reformei: Sola Scriptura (Scriptura şi nimic altceva)451.

2. Sf. Treime, un singur Dumnezeu cu atributele cunoscute. Sf Duh constituie baza (fundamentul) doctrinei

450 http://eseuri.resursecrestine.ro/eseuri-Istoria-Bisericii-Penticostale-577.htm site citat la 27.04.2009 451 http://www.geocities.com/athens/delphi/5647/rel49.htm site citat la 27.04.2009

http://eseuri.resursecrestine.ro/eseuri-Istoria-Bisericii-Penticostale-577.htm



217

penticostalilor. Duhul are 9 daruri principale acordate adepţilor şi poate fi identificat în diferite „simboluri”... Pentru penticostali, Duhul constituie „revelaţia” deschisă...452 Biserica penticostală crede într-un singur Dumnezeu, care este Spirit infinit şi perfect, în care toate îşi iau sursa, suportul şi sfârşitul. Existenţa lui Dumnezeu nu este demonstrată direct în Biblie, ci subînţeleasă. Revelaţia generala îl descoperă pe Dumnezeu întregii omeniri prin creaţie şi prin conştiinţa. Revelaţia prezintă pe tot cuprinsul Bibliei un Dumnezeu plin de iubire, mila şi indurare. Dumnezeu nu este o putere cosmică sau o forţă impersonală, ci este un Dumnezeu personal.

Personalitatea lui este demonstrată prin calităţile ce le posedă: conştientă de sine, auto-determinare, viaţă, inteligenţă, scop, acţiune, libertate, sentimente, voinţă.

Caracterul lui Dumnezeu este manifestat în atributele pe care le posedă. Aceste atribute se împart în doua categorii: 1. naturale (legate de măreţia sa), 2. morale (legate de bunătatea sa). Din atributele naturale fac parte: atotputernicia, atotştiinţa, atotprezenţa, veşnicia, infinitatea, neschimbarea. Din atributele morale fac parte: sfinţenia, neprihănirea, dreptatea, adevărul, harul, dragostea, mila. Din totdeauna Dumnezeu exista în Trinitate: Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt. Aceste trei persoane sunt absolut egale în esenţă, iar aceasta esenţă este nedespărţită, simultana şi eterna. Dumnezeu a creat universul printr-un act direct de creaţie, în şase zile de douăzeci şi patru de ore, nu printr-un proces de evoluţie. El a creat aceasta lume şi tot ce exista din nimic453.

Biserica Penticostală crede că păcatul este abaterea sau neconformarea la legea morala a lui Dumnezeu în acţiune, în dispoziţie sau în gândire. Originea păcatului este odată cu căderea lui Satana, apoi a intrat în rasa umană prin Adam şi este astăzi universal. Păcatul include necurăţie şi în acelaşi timp vinovăţie. Păcatul este în esenţă egoism, deoarece caută să înalţe voia creaturii deasupra Creatorului. Adam, reprezentantul rasei umane,

452 Diac. Prof. Dr. Petru I. David, Sectologie, p. 79-80 453 http://eseuri.resursecrestine.ro/eseuri-Istoria-Bisericii-Penticostale-577.htm site citat la 27.04.2009



218

a atras întreaga omenire în depravare totală şi condamnare în faţa lui Dumnezeu. Păcatul este imputat tuturor oamenilor, deoarece Adam a fost reprezentantul rasei umane. Consecinţa păcatului este moartea fizica (separarea sufletului de trup) şi spirituala (separarea spiritului de Dumnezeu)454.

Biserica Penticostală crede că omenirea este condamnată şi că are nevoie de mântuire din partea lui Dumnezeu. Dumnezeu a pregătit mântuire prin Iisus Hristos. Mântuirea este un dar de la Dumnezeu şi nu poate fi meritat prin nici o virtute sau activitate omenească. Mântuirea se primeşte prin credinţa personală şi încredere în Iisus Hristos pe baza sângelui vărsat ca singura jertfa pentru păcat. Mântuirea este sigură şi veşnică în Hristos, deoarece mântuirea este de la Dumnezeu455.

3. Simboluri: Botezul şi Cina. Botezul în Duhul Sfânt este o îmbrăcare cu putere.

Puterea se poate primi şi prin „punerea” mâinilor... Botezul cu apă oficiat de pastori se săvârşeşte cu o singură afundare... Se admit la botezare şi copiii conştienţi de credinţa lor.

Cina Domnului se oficiază duminica, precum şi în alte zile, folosindu-se azimă şi must După ceremonie are loc oficiul „spălării” picioarelor.

Corpul spiritual îl constituie pastorii şi diaconii... Căsătoria are loc numai între adepţii sectei. 4. Există îngeri-plinători ai voii divine - şi diavolul sau

satana: „Luceafărul aurorei”. Biserica Penticostală crede ca toţi îngerii au fost creaţi direct de Dumnezeu în primele momente ale primei zile de creaţie. Îngerii sunt fiinţe spirituale limitate, ce poseda putere şi inteligenta supranaturala. Ei au conştienţă de sine şi autodeterminare. Sunt diferite ranguri şi ordine de îngeri: heruvimi, serafimi, arhangheli şi un mare număr de îngeri simpli. Ei sunt fără de păcat, nemuritori şi incapabili de procreare. Îngerii pot fi clasificaţi în două mari categorii: a) cei ce şi-au păstrat vrednicia şi b) cei ce si-au pierdut poziţia iniţială de sfinţenie şi l-

454 http://www.geocities.com/athens/delphi/5647/rel49.htm site citat la 27.04.2009 455 http://eseuri.resursecrestine.ro/eseuri-Istoria-Bisericii-Penticostale-577.htm site citat la 27.04.2009




219

au urmat pe Satana în rebeliunea împotriva lui Dumnezeu. Cei ce l-au urmat pe Satana sunt activi în activitatea de a frâna activitatea lui Dumnezeu şi de a lovi pe copiii lui Dumnezeu cu necazuri. Seful trupelor demonice este Satana, o persoana cu mare putere. El este autorul păcatului, fiind vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al copiilor lui. Este condamnat să piardă bătălia cu Dumnezeu. Va fi aruncat în Abis (Adâncuri) pentru o mie de ani în timpul Mileniului. după aceea, va fi dezlegat putina vreme, iar apoi va fi aruncat în iazul de foc cu toţi îngerii lui, pentru toata veşnicia456.

5. Izbăvirea este numai cu harul lui Dumnezeu, fără faptele legii ca în V. Testament (predestinaţie, hazard-destin...).

6. „Darul” glossolaliei şi a „tâlcuirii limbilor”: extazul şi delirul (transa).

Biserica Penticostală crede că biserica este trupul lui Hristos, alcătuită din toţi credincioşii botezaţi cu Spiritul Sfânt, fie în cer, fie pe pământ, mântuiţi între ziua Rusaliilor şi răpirea bisericii. Biserica este distinctă faţă de mozaism şi de Împărăţia lui Dumnezeu. Biserica locala este un grup de credincioşi botezaţi prin cufundare, care se întâlnesc pentru evanghelizare, edificare, părtăşie şi închinare. Hristos este capul bisericii şi singurul conducător în materie de practică şi credinţă. Bisericii i-au fost date câteva privilegii de Dumnezeu: botezul cu Spiritul Sfânt, a fi în Hristos şi Hristos a fi în Biserica, Biblia, preoţia credincioşilor, o părtăşie universala în Trup. Privilegiile pe care are încă să le primească sunt: Noul Ierusalim şi o poziţie speciala în împărăţia lui Dumnezeu. Noi credem în forma congregaţionalistă de guvernământ în biserică. Biserica locala este autonomă. Slujitorul bisericii sunt pastorul şi diaconii. Biblia este clară cu privire la calităţile acestor slujitori. Deşi există în unele pasaje din Biblie pluralitate de pastori, nu se găseşte niciodată inegalitate între ei. Termenii pastor, episcop, bătrân, se referă la aceeaşi slujbă. Cele doua simboluri ale Bisericii sunt: Botezul şi Cina Domnului. Botezul este cufundarea celui ce mărturiseşte pe Iisus în apă, ca simbol al unirii cu Hristos. Cina Domnului a fost instituită de Hristos şi este un memorial al morţii lui Iisus, o proclamare a

456 http://www.geocities.com/athens/delphi/5647/rel49.htm site citat la 27.04.2009



220

acesteia şi o promisiune a revenirii lui. Noi credem în semnele distinctive ale bisericii baptiste:

1. Autoritatea absoluta a Scripturii; 2. Membrii născuţi din nou; 3. Botezul celor ce cred, prin cufundare; 4. Autonomia bisericii locale; 5. Separarea de lume şi de tot ce este păcat; 6. Libertatea sufletului. Noi credem că biserica trebuie să fie separată de lume şi

de orice alianţă nebiblica, spre a păstra puritatea mesajului evangheliei. Biserica locală trebuie să refuze colaborarea cu orice organizaţie care deviază de la normele Bibliei. Credem de asemenea ca biserica trebuie să se separe de creştinii care trăiesc în neorânduiala, care nu trăiesc după Cuvântul lui Dumnezeu, care deviază de la doctrinele credinţei creştine, care se angajează în alianţe păgâne. Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă sa ne ferim de cei ce aduc învăţături străine de la Cuvântul lui Dumnezeu. Ziua de închinare publica este ziua de Duminica, sau ziua întâi a săptămânii. Sărbători închinate sfinţilor, biserica penticostală nu celebrează. Biserica are dreptul şi obligaţia de a exercita disciplina asupra celor ce se abat de la învăţătura Bibliei, aduc dezbinări, trăiesc în neorânduiala. Noi credem ca dărnicia creştina este o virtute care trebuie să împodobească pe fiecare membru al bisericii. Tot ce avem este de la Dumnezeu, ale lui sunt toate, dar în bunătatea lui el ne poartă de grija dăruindu-ne ce avem nevoie pentru trăirea zilnică. A zecea parte îi aparţine lui prin hotărârea lui şi toţi creştinii trebuie să dea Domnului zece la suta. Ceea ce dăm peste 10% se numeşte cu adevărat dărnicie creştină457.

7. Mijloace de întărire: postul, rugăciunea, pocăinţa, practici cultice în casa de adunare şi în afară.

8. Se respectă Duminica şi alte sărbători458. 9. Eshatonul penticostal (fundamentalist). Hristos va veni

să-şi „răpească”. Biserica pentru 1000 de ani (mileniul) cu „aleşii” săi (penticostalii). Biserica Penticostală crede ca Iisus a iniţiat

457 http://www.geocities.com/athens/delphi/5647/rel49.htm site citat la 27.04.2009 458 Diac. Prof. Dr. Petru I. David, Sectologie, p. 79-80



221

perioada zilelor din urmă. El a promis că se va întoarce, iar aceasta reîntoarcere poate surveni în orice clipa. În clipa revenirii sale, Iisus va începe profeţită Zi a Domnului, prin răpirea bisericii. În acel moment, biserica (credincioşii) va fi luată în cer pentru desăvârşirea mântuirii, pentru a sta înaintea Scaunului de judecată şi pentru ospăţul nuntii Mielului. După Răpire, pe pământ va urma o perioadă de necaz cum n-a mai fost vreo data pe pământ. Pământul va experimenta un timp de judecată şi de mânie, de necomparat cu orice altă perioadă din istoria omenirii, scopul fiind redobândirea pământului pentru împărăţia lui Dumnezeu. Mulţi se vor întoarce la Dumnezeu în acest timp de necaz, sub influenţa predicării de către cei doi martori din Apocalipsa şi a celor 144.000 de evanghelişti. Trei serii de judecăţi devastatoare vor veni asupra pământului. Noi credem ca Iisus va veni la sfârşitul perioadei de necaz, împreună cu sfinţii, pentru a nimici pe vrăjmaşii lui şi pentru a întemeia împărăţia de 1.000 de ani. Diavolul va fi legat în timpul Mileniului, iar Hristos va domni în deplina dreptate. Locuitorii împărăţiei vor fi sfinţii Vechiului Testament, sfinţii ce-au supravieţuit necazul cel mare şi biserica care va domni împreună cu Iisus. După 1.000 de ani, Satana va fi dezlegat şi va aduna o armata să lupte din nou împotriva lui Dumnezeu. Iisus va zdrobi aceasta armata şi pe Satana şi imediat după aceea va începe judecata finala în fata marelui tron alb de judecata, unde toţi cei ce-au murit fără să fie mântuiţi vor fi condamnaţi şi aruncaţi în iazul de foc pentru toata veşnicia. Cerul şi pământul actual vor fi dizolvate, şi un cer nou şi pământ nou vor fi făcute, unde va locui neprihănirea. Acest lucru va marca începutul stării eterne, în care toţi răscumpăraţii din toate vremurile se vor bucura pentru veşnicie de prezenta lui Dumnezeu459.

Părintele profersor Petru I. David spune că: „Prozelitismul penticostal este activ pe toate continentele. Se manifestă prin mass-media, instituţii de învăţământ seminariale şi superioare, prin cărţi, reviste, edituri, muzică (instrumentală şi vocală), grija pentru bolnavi, asistenţă socială în toate compartimentele, ajutor în

459 http://eseuri.resursecrestine.ro/eseuri-Istoria-Bisericii-Penticostale-577.htm site citat la 27.04.2009



222

comunitate şi pentru forurile internaţionale (în cazuri de necesitate, îndeosebi)”460.

Secta penticostală se referă la experienţa primilor creştini din Ierusalim în ziua de Rusalii: „Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi.” (Fapte 2,4).

Această experienţă este în legătură cu speranţa milenaristă: apostolul Petru o înfăţişează ca pe împlinirea profeţiilor după care Dumnezeu şi-ar pogorî Duhul „peste tot trupul” în zilele de pe urmă (Fapte 2,16—21). Penticostalii moderni se declară convinşi de apropiata reîntoarcere a lui Hristos, pe care-o socotesc unul dintre „adevărurile lor esenţiale”; celelalte trei sunt: mântuirea întru Hristos, tămăduirea dumnezeiască şi botezul întru Sfântul Duh. Toate acestea rezumate într-o formulă celebră: Iisus mântuieşte, Iisus tămăduieşte, Iisus botează, Iisus se reîntoarce.

„Botezul întru Sfântul Duh este o experienţă ce urmează convertirii. Pentru un penticostal, este o experienţă prin care o persoană, stăpânită de Duh, vorbeşte într-o limbă pe care n-a învăţat-o niciodată (...) şi, prin Duhul ce sălăşluieşte în el, primeşte puterea de a depune mărturie şi pavăza necesară pentru a sluji cauzei lui Hristos” (George R. Stotts). Vorbirea în alte limbi (sau glossolalia) este întâiul semn că cineva a primit botezul întru Sfântul Duh. Adesea, cuvintele întrebuinţate nu aparţin nici unei limbi cunoscute.

Pe lângă Botezul întru Sfântul Duh, penticostalii cred în existenţa unui anumit număr de daruri spirituale privind viaţa Bisericii: de exemplu, darul tămăduirii, darul profeţiei, darul limbilor (manifestându-se în acelaşi mod ca vorbirea „în limbi”, ca semn al botezului întru Duh, dar menit Bisericii în viaţa sa de fiecare zi), darul tălmăcirii limbilor (cuvintele rostite în limbi nu sunt „traduse”, decât dacă o persoană din adunare a primit puterea de a le interpreta) etc.

În mod schematic, se poate spune că mişcarea penti-costală a apărut la începutul secolului XX, pe ogorul unei mişcări

460 Diac. Prof. Dr. Petru I. David, Sectologie, p. 79-80


223

de trezire religioasă, ea însăşi ieşită din metodismul american. În Europa, calea fusese netezită de „trezirea” Ţării Galilor (1904—1906), ce „a avut mari repercusiuni asupra dezvoltării mişcării penticostale moderne” (George R. Stotts)461.

Dar existaseră antecedente. Cea mai veche denumire penticostală, Biserica lui Dumnezeu din Cleveland (Tennessee), ce numără înjur de două milioane de membri în lume, are la origine un grup înfiinţat în 1886, care cunoscuse experienţe spirituale de tip penticostal încă din 1896. Am putea găsi şi alte exemple de-a lungul istoriei creştinismului: să ne aducem aminte, de pildă, că Biserica catolică apostolică cunoscuse şi ea vorbirea în limbi, manifestări profetice şi tămăduiri miraculoase.

Adunările lui Dumnezeu constituie cea mai importantă mişcare penticostală din lume: 2 milioane de credincioşi în Statele Unite şi peste 20 de milioane pe restul globului (potrivit statisticilor publicate de mişcare), cu un procent de creştere uluitor. Din 1947, un mare număr de Biserici penticostale se adună cu regularitate în cadrul Conferinţei) penticostale mondiale.

Duhul suflă încotro vrea; în paralel cu neîncrederea în ecumenismul „instituţional”, neîncredere ce merge mână în mână cu o direcţie doctrinară în general conservatoare, există în avântul penticostal o tendinţă de a depăşi graniţele confesionale. Alături de mişcarea penticostală „clasică”, a apărut în sânul „marilor Biserici” o mişcare charismatică (charisme = daruri spirituale), sau neopenticostală. Departe de a se despărţi de Biserici, aceşti creştini doresc să contribuie la reînnoirea lor. Curentul s-a dezvoltat în protestantismul american, la începutul anilor 1960. Cât despre „reînnoirea charismatică” catolică, ea începe în 1967, în mijlocul unui grup de studenţi americani, influenţaţi de experienţa penticostală. În schimb, în Bisericile ortodoxe, în ciuda interesului arătat de către anumiţi preoţi, în special în Statele Unite, şi a organizării câtorva conferinţe ortodoxe charismatice în această ţară, mişcarea charismatică a fost întâmpinată cu mult mai multă

461 Ibidem


224

rezervă şi n-a produs un curent asemănător celui pe care-l putem observa în Biserica romano-catolică462.

VIII.2. Disidente penticostale „Gruparea creştină a penticostalilor - de la πεντηκοστα =

cincizeci, denumire relaţională a evenimentului Cincizecimii, constituie o expresie concludentă a fundamentalismului prezent. Experienţa Botezului cu Duhul Sfânt ale cărui semne icontestabile sunt vorbirea în limbi - glosolalia- şi profeţia sunt caracteristicile esenţiale ale penticostalismului cunoscut în general sub denumirea de “Bisericile lui Dumnezeu apostolice” sau după numirea lor în limba germană “Pfingstbewegung”.463 Fără o doctrină teologică articulată, consistentă, penticostalismul rămâne la dimensiunea unei simple experienţe religioase, uneori iraţionale şi nearticulate lingvistic, redusă la cuvinte incoerente, fără logică. De multe ori suspinele, gemetele, strigătele nearticulate sunt modelul spiritual suprem. Membrii acestei grupări caută un “contact personal cu Duhul prin reînnoirea experienţei Cincizecimii şi prin manifestarea harismelor”,464 “postulatul fundamental al sectelor penticostale” rezidă în faptul că din când în când în decursul istoriei sale “Biserica investighează fenomene analoge celui al Cincizecimii, adică, coborârea Duhului şi manifestarea harismelor”.465

„Având în vedere mediul social al apariţiei şi dezvoltării penticostalismului, în plan religios una din marile mişcări ale secolului XX pe lângă fundamentalismul islamic, acesta este numit ca mişcarea populară creştină a secolului XX”.466

În anii 70 cunoaşte un declin din cauza marelui scandal în jurul lui Marjoe Gortner, care conducea şedinţe de vindecare apelând la megie. În anii 80 un renumit magicin american, James

462 Jean Francois Mayer, Sectele, p. 48-51 463 Gheorghe Petraru, op.cit., p. 246; Kurt Hutten, op.cit., p. 303 464 Gheorghe Petraru, op.cit., p. 246; Richard Bergeron, op.cit., p. 84 465 Gheorghe Petraru, op.cit., p. 247; Richard Bergeron, op.cit., p. 84 466 Gheorghe Petraru, op.cit., p. 247; Confessing the Apostolic Faith. Penticostal Churches and the Ecumenical Movement în „Pnevma”. The Journal of the Society for Penticostal Studies, 9.1.1987, p.31.


225

Randi a deconspirat mai mulţi vindecători care foloseau trucuri de scenă pentru a da impresia de minune. Ultima din multele organizaţii de vindecare este Ordinul Sf Luca doctorul. Pentru secolul nostru, trei date sunt de importanţă deosebită;

1901-prima vorbire în limbi la Colegiul Biblic Topeka, Kansas, care este începutul mişcării penticostale.

1906-vorbirea în limbi în Biserica din Los Angeles 1914-desprinderea bisericii Assemblies of God,467 datorită

controversei despre “a doua binecuvântare”(botezul cu Duhul Sfânt).

După al doilea război mondial, penticostalii tind să-şi diminueze influenţa emoţională, să încerce colaborarea cu structurile ecumenice, mai ales prin Pentecostal Fellowship of North America, reprezentată de David Duplesiss468. În anii 60, au loc renaşteri penticostale ca de exemplu curentul de vindecare, condus de W.Branham, un pastor din Jeffrsouville, Indiana, care s-a declarat ultimul profet al Bisericii iar ucenicii l-au considerat vocea lui Dumnezeu. Curentul s-a dezmembrat după moartea sa în trei mari grupări doctrinare la rândul lor divizate în nenumărate familii etnice şi rasiale.

„Astfel, originea acestei mişcări se află în cercurile sărace, marginalizate, de emigranţi, ale societăţii americane, în cartierele populaţiei de culoare, marcate de şomaj, alcoolism etc. Printre întemeietorii penticostalismului sunt Charles F. Parham, pastor metodist la a cărui şcoală biblică din Topeka-Kansas la 1 ianuarie 1901 prin una dintre cursantele sale, Agnes Ozman, s-a reeditat experienţa glosolaliei, extinsă apoi şi la ceilalţi cursanţi şi W. J. Seymour, pastor de culoare, orb şi şchiop care la 9 aprilie 1906 în casa de rugăciuni din Azusa Street - Los Angeles a pretins că a experiat pentru prima dată “revărsarea Duhului”, concretizată

467 E. Blumhofer. The Assemblies of God:a chapter în the Story of american Pentecostalism. Princeton University, 1989 Press 468 Lider marcant al Mişcării Charismatice penticostale şi zelos ecumenist. A aparţinut Bisericii Assemblie of God din anul 1949.Este singurul penticostal invitat să asiste la o sesiune a Conciliului II Vatican în 1964. A intermediat dialogul cu catolicii între 1987-1992. Este primul penticostal care a primit de la Papă medalia Good Merit pentru servicii aduse creştismului - 1983, Dictionary....p67


226

în experienţe diverse precum “vorbirea în limbi, profeţii şi minuni”.469

Concomitent cu apariţia curentului penticostalist în America, şi în Europa au loc manifestări de aceeaşi natură, elocvent fiind în această privinţă cazul tânărului miner Evan Roberts din Ţara Galilor care a început şi el să predice despre lucrarea harismelor din Biserica primara în timpul său. Penticostalismul a rămas marcat de pecetea americană însă şi chiar în America există mai multe diviziuni penticostale între care cele mai importante sunt cele numite “Adunările lui Dumnezeu” (Assemblies of God) cu centrul în Springfield-Missouri, unde au colegiul “Evangel College” cu editurile “Central Biblic Institute” şi “Gospel Publishing House” ce editează 7 reviste, cu postul de radio “Revivaltime”, ce a pregătit şi pregăteşte mii de misionari pentru America şi întreaga lume. O altă grupare penticostală este aceea intitulată “Biserica lui Dumnezeu” (Church of God) al cărei întemeietor a fost pastorul baptist Richard Spurlinş, urmat de A. J. Tomlison având centrul în Tenessee, la Cleveland. în această grupare un rol important l-au avut şi femeile între care s-a remarcat Aimee Semple McPhershon Hutton care a construit celebrul templu penticostal “Angelus”cu 5500 de locuri. Alte personaje reprezentative ale penticostalismului sunt David J. du Plessis (1905-1987) supranumit şi “Mister Pentecost” şi Oral Roberts, cel mai influent pastor penticostal în America de astăzi care a creat o organizaţie evanghelizatoare şi de asemenea cel mai mare colegiu penticostal (în 1965) la Tulsa în Oklahoma - “Oral Roberts University”. În Europa penticostalismul este adus de către norvegianul Thomas B. Barrat în 1906. În timpul unei vizite la New-York a primit “botezul Duhului” şi reîntors în Europa în 1907 a înfiinţat la Oslo prima comunitate penticostală.

Frank S. Mead enumeră care sunt principalele disidenţe penticostale. El spune că astăzi, în SUA, sunt 256 grupări penticostale, (din care 23 ale negrilor), cele mai active misionar fiind:

469 Gheorghe Petraru, op.cit., p. 247; Kurt Hutten, op.cit., p. 305


227

The Apostolic Faith Mission of Portland , înfiinţată în 1906 de o laică metodistă L.Crawford, care a descoperit că avea darul de a vorbi în chineză. Şi-a stabilit cartierul la Portland, Oregon, începând o activitate misionară deosebită. Punctul central doctrinar este botezul cu Duhul Sfânt. Astăzi secta are misiuni în 32 de ţări, cea mai puternică fiind cea din Nigeria care dispune de 5.ooo de misionari470.

Church of God, Cleveland, întemeiată la sfârşitul secolului trecut de pastorul baptist R. Spurling, dar denumirea actuală o primeşte în 1907. Predică revenirea la Biserica primară. Are misiuni în 27 de ţări şi trei institute de educaţie şi o casă de presă God Publishig House

International Pentecostal Holiness Church, Oklahoma City-cunoscută sub acest nume din 1975 este o continuare a curentului de sfinţire de la sfârşitul secolului trecut prin “botezul foculfii” şi botezul dragostei arzătoare, iniţiat de B. Irwin şi John Fletcher. Ei consideră că botezul cu Duhul Sfânt aduce vorbirea în limbi. Au în frunte un episcop şi un comitet general. Agenţia de misiune este World Mission Broad (1904)care coordoneză misiuni în peste 72 de ţări. Casa de presă este Lifespring Resources

Assemblies of God este cea mai activă din punct de vedere misionar dintre bisericile penticostale. În 1997 avea 2,4 milioane de membrii în SUA şi 25,3 milioane în lume. Au unul din cele mai mari case de presă din lume, Gospel Publishing House, institute de educaţie( Assemblies of God Theological Seminary, Central Bible College-Springfield, Trinity Bible College-Dakota, Valley Forge Christian College-Pennsylvania).

Biserica Penticostală Multe dintre aceste grupuri au fie un fundament metodist

sau baptist şi sunt preocupate în primul rând de perfecţiune, sfinţenie şi experienţa penticostală471.

Declaraţiile lor de credinţă sunt adesea lungi, complicate şi foarte repetitive, dar în structura lor se regăsesc anumite tendinţe şi elemente comune. Majoritatea cred în Sfânta Treime, păcatul

470 Frank S. Mead, Handbook of Denomination în the Unites States, p. 237-238 471 Ibidem


228

originar, mântuirea prin Sângele răscumpărător al lui Hristos, naşterea din Fecioară şi dumnezeirea lui Iisus, inspiraţia divină de infailibilitate textuală a Scripturii, manifestările şi „binecuvântările” lucrării Duhului Sfânt- botezul de foc al Duhului Sfânt-premilenialism şi răsplăţi şi pedepse viitoare. Două ritualuri se găsesc în majoritatea grupurilor: botezul, de obicei prin scufundare şi Cina Cea de Taină. Spălarea picioarelor este adesea observată în legătură cu Cina Cea de Taină. Mulţi practică vindecarea divină.

Variind în dimensiune de la grupuri mici la întâlniri uriaşe, biserici penticostale se găsesc în fiecare stat al uniunii, cu precădere în Sud, Vest şi în partea central-vestică. Ele poartă o mare varietate de nume care nu includ întotdeauna cuvântul penticostal- de exemplu, cel mai mare grup, Adunările lui Dumnezeu, cu mai mult de două miloane de membri şi majoritatea grupurilor aparţinând Bisericii lui Dumnezeu. Nu este posibilă o contabilizare exactă a tuturor membrilor, deoarece unele grupuri nu emit niciodată raporturi statistice472.

Consiliul General al Adunărilor lui Dumnezeu Al doilea ca mărime dintre grupurile penticostale, cu

2.257.846 de membri şi 11.689 de biserici, Consiliul General al Adunărilor lui Dumnezeu este de fapt un grup de biserici şi adunări care s-au unificat la Hot Springs, Arkansas în 1914. Fondatorii erau foşti pastori de convingere evanghelică care au dorit să se unifice pentru o predicare mai eficientă şi pentru o cruciadă misionară sporită. A fost un membru fondator al Asociaţiei Naţionale a Evangheliştilor (1943), în care este cea mai mare denominaţie.

Frăţia Elini Înfiinţat în 1947, acest corp este un rezultat al Frăţiei

Preoţeşti Elim orientată pe misionarism, fondată în 1932, precum şi al muncii absolvenţilor Institutului Biblic Elim din Lima, New York, fondat în 1924. Tiparul organizaţional este congregaţional şi doctrina este în principal premilenială, păstrând doctrinele uzuale ale credinţei într-o Biblie inspirată şi infailibilă, Sfânta Treime,

472 Ibidem, p. 239-240


229

sanctificare, botezul Duhului Sfânt, vindecarea divină şi învierea celor mântuiţi şi nemântuiţi pentru răsplata sau pedeapsa veşnică. Aproximativ 20.000 de membri se găsesc în 180 de biserici şi misionarii lucrează în Africa, Asia, Europa şi America de Sud. Sediul central se găseşte în fostul campus al Seminarului Metodist din Genesee, achiziţionat în 1951. Adunările sunt membre ale Frăţiei Penticostale a Americii de Nord şi Asociaţiei Naţionale a Evangheliştilor473.

Adunările Independente ale lui Dumnezeu, Internaţional

Un grup al Sfinţeniei, aceasta este o asociaţie neafiliată neînregistrată de biserici penticostale, uneori numită Philadelphia. Membrii au un fond suedez şi lucrează îndeaproape cu mişcarea penticostală suedeză, împreună cu care desfăşoară un program misionar extins. Se spune că biserica lor misionară din Brazilia este cea mai mare biserică protestantă din acea ţară, având „aproape jumătate de milion de adepţi”. Există de asemeni 200 de misionari în Filipine, Africa şi India.

Guvernarea urmăreşte tiparul autonom al altor grupuri penticostale. Există 800 de biserici, 1.800 de pastori şi evanghelişti şi 12 şcoli Biblice474.

Biserica Penticostală Internaţională a lui Hristos Biserica Penticostală Internaţională a lui Hristos, cu sediul

în London, Ohio, a apărut ca rezultat al unificării Adunărilor Penticostale Internaţionale cu Biserica Penticostală a lui Hristos în 1976. Numărul total al adepţilor este de 3.561 în 76 de biserici din S.U.A.

Adunările Internaţionale Penticostale au fost fondate oficial în 1921 şi îşi aveau sediul în Atlanta, Georgia. S-au dezvoltat din înfiinţarea Mesagerului Mirelui în 1907, care continuă să fie instituţia oficială. Biserica Penticostală a lui Hristos a fost organizată în 1917 de către John Stroup în Flatwoods, Kentucky, cu sedii ulterioare în Ashland, Kentucky şi London, Ohio.

473 Ibidem 474 Ibidem, p. 241-242


230

Adunările Penticostale ale Lumii, Inc. Acest grup este cea mai veche organizaţie de tip

„unicitate” - adică numai Iisus- din Statele Unite. A fost fondată oficial în 1907, dar îşi ia locul în mişcarea Penticostal-Apostolică care îşi datează originile „direct în Ziua Pogorârii Sfântului Duh, 33 î.Hr.” Deviza „Numai Iisus” este bazată pe Cuvântul lui Dumnezeu (Sfânta Scriptură, Versiunea Regelui James), care povesteşte despre moartea, îngroparea şi învierea lui Iisus Hristos. Ţelul Adunărilor Penticostale ale Lumii, Inc. este de a răspândi acel mesaj, Evanghelia, tuturor oamenilor.

De la început, acest grup a fost desegregat. A rămas astfel, în mod semnificativ, până în ziua de astăzi. Liderul este în unele cazuri alb şi în altele negru. Adunările Penticostale ale Lumii, Inc. sunt atât de devotate caracterului atotcuprinzător, încât nu păstrează înregistrări ale membrilor printre rândurile rasiale475.

Biserica Penticostală a lui Dumnezeu Acest grup cu sediul în Joplin, Missouri, a fost organizat

în Chicago pe 30 decembrie, 1919. Numele de Adunările Penticostale ale S.U.A. a fost folosit până la convenţia generală din 22 februarie 1922, când a fost schimbat în Biserica Penticostală a lui Dumnezeu. Timp de câţiva ani „a Americii” era o parte a numelui, dar s-a renunţat la ea în 1979.

Biserica Baptistă Penticostală a Liberei Voinţe, Inc. Precum sugerează şi numele, acesta este un grup

penticostal care a luat fiinţă în 1959 prin unirea a trei conferinţe Baptiste ale Liberei Voinţe în Carolina de Nord. Doctrina este un amestec de credinţe baptiste şi penticostale, incluzând renaşterea prin credinţa în Sângele vărsat al lui Hristos, sanctificarea ca o a doua lucrare categorică de iertare (următoare renaşterii), botezul penticostal al Duhului Sfânt, vindecarea divină şi a doua venire premilenială a lui Hristos. Colegiul Biblic Heritage a fost fondat în septembrie 1972.

Biserica Penticostală a Sfinţeniei, Internaţional Biserica a fost organizată în 1898 la Anderson, Carolina

de Sud, de către câteva asociaţii ale Sfinţeniei; la vremea aceea era

475 Ibidem


231

numită Biserica Botezului cu Foc a Sfinţeniei. în acelaşi an, în Goldsboro, Carolina de Nord, a fost organizat un alt grup ca Biserica Penticostală a Sfinţeniei. Cele două grupuri s-au unit în 1911 şi un al treilea grup, Biserica Penticostală a Tabernaclului, li s-a alăturat în 1915. Există 137.313 membri în 1.582 de biserici în S.U.A. şi 241.255 membri în câmpuri de misiune străine. Principalele efective se găsesc în Carolina (de Nord şi de Sud), Virginia, Oklahoma, Florida, Texas şi California,

Biserica Penticostală Unită, Internaţional Această biserică a fost fondată în 1945 prin uniunea

Adunărilor Penticostale ale lui lIisus Hristos şi Bisericii Penticostale, Inc. Ambele grupuri au fost formate de către Penticostalii Unicităţii, care s-au retras din Adunările lui Dumnezeu în 1916.

Biserica Penticostală Unită, Internaţional predică botezul cu apă în numele lui lIisus Hristos şi botezul Duhului Sfânt. Un cod al Sfinţeniei include dezacordul faţă de societăţile secrete, băile mixte, tăierea părului femeilor, distracţiile lumeşti, televizoare şi îmbrăcămintea indecentă476.

În ceea ce priveşte Cultul Penticostal din România, şi aici dizidenta îşi spune cuvântul. Adepţii maghiari sunt liberali şi independenţi. Fraţii lor penticostali dintre români n-au rămas mai pre jos.

Iată câteva grupuri acoperite de Cultul oficial sau în luptă cu aceştia.

1. Creştinii botezaţi cu Duhul Sfânt, conduşi de ungurul Alex. Sodoy.

2. Ucenicii Domnului Hristos, conduşi de Ioan Popa şi Ioan Crişan.

3. Biserica Apostolică de Ziua a 7-a (Cluj). 4. Biserica (Penticostală) universalilor, condusă de

Victor Chirilă. 5. Penticostalii „negri” (Gruparea al 13-lea

apostol), jud. Timiş.

476 Ibidem, p. 243


232

6. Încercări de unire a penticostalilor, în două grupuri: a) Creştinii liberali şi b) Misiunea apostolică liberă.

7. Biserica Nouapostolică (Penticostală) Internaţională. Apărută în România după 1990, are sediul la Constanţa. În fruntea comunităţii (din 1843) se află un „patriarh”: din 1988, patriarh a fost ales Richard Fehr cu sediul la Londra.

Acum nu se mai îndoieşte nimeni de ce la Recensământ, penticostalii sunt în fruntea cultelor neoprolcstante, cu 1,00%477.

IX. Mişcarea mesianismului modern Preliminarii „Deşi ideea mesianică este specifică religiei iudaice şi

creştine, sensului istoriei şi împlinirii acesteia prin şi întru Dumnezeu, care s-a revelat deplin în Cuvântul Său (Ioan 3,16; Evrei 1,1-2) ce va reveni întru glorie la sfârşitul chipului actual al lumii, existând o identitate personală între Iisus Hristos “chip de rob” (Filipeni 2,7) şi Iisus Hristos ce va veni întru slavă la parusie, totuşi istoria creştină cunoaşte mulţi falşi Mesia aşa cum de altfel, datorită credulităţii unora, care îi vor urma, a profeţit însuşi Mântuitorul Iisus Hristos (Matei 24,24). Totuşi şi alte religii împărtăşesc ideea venirii sau revenirii la sfârşitul timpului a unor trimişi divini: Maytreia în budism, Mahdi („Călăuzit de Dumnezeu”) în islam. Cu toate acestea, falşii Mesia abundă în istorie ceea ce impune un spirit critic şi discernământ spiritual faţă de acest fenomen. De altfel o apariţie recentă asupra acestei probleme în istoria religioasă a omenirii, a lui Christoffe Bourseiller, trece în revistă pe secole pe cei care au pretins a fi Mesia sau întruparea divinului începând cu Simon Magul, Teudas, Iuda Zelotul despre care dau mărturie chiar scrierile Noului Testament478. Chiar astăzi există printre noi mai mulţi indivizi care

477 Diac. Prof. Dr. Petru I. David, Sectologie, p. 80-81 478 Christofe Bourseiller, Lesfaux Messies, Fayard, Paris, 1993, p. 32; Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, Editura Trinitas. Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 2000, p. 225


233

se consideră a fi Mesia, încarnări ale divinităţii, fie că aceştia aparţin spaţiului religios occidental creştin sau celui asiatic. Nume precum Moon, Francisc-Maytreia, Visarion, Sathya Sai Baba, sunt astăzi cunoscute opiniei publice, toţi revendicând o legitimă filiaţie abrahamică”479.

„Acestor Mesia li se alătură şi alţii din prima jumătate a secolului XX precum Krishnamurti, George Roux, (Hristos din Montfavet) George Baker, (Tatăl divin din Harlem) precum şi mai noi, Iahweh ben Iahweh -mare maestru al Templului iubirii, Roger Quatremere, Norman Bloom, Jean Pierre Galliano - întruparea lui Hristos împreună cu partenera sa, Maud Pison, Fecioara Măria şi regina Atlantidei, Hullon Mitchell Jr. - un Mesia rasist ce duce lupta finală împotriva “diavolilor albi”.

Astfel de situaţii inimaginabile se explică prin ignoranţa religioasă pe de o parte şi prin orgoliul diabolic al unora de a se considera divini, egali cu Dumnezeu pe de altă parte, aceasta în virtutea faptului că pentru unii Hristos este un nou mod de gândire, anume acela a conştiinţei cosmice iar venirea lui Hristos nu este nimic altceva decât descoperirea identităţii inteligenţei noastre cu Inteligenţa supremă. Hristos în noi este eul divin. Aceasta este mântuirea, împărăţia Cerurilor: a deveni hristic, a se pierde în Originea Sa”480.

„Iată deci că la originea acestui fals mesianism stau concepţiile panteiste, sistemele de gândire ce nu fac diferenţa între eu - non-eu, sistemul care confundă periculos alteritatea absolută a divinului cu contingenţa, cu lumea, cu omul”481.

Trebuie să facem următoarea observaţie cu privire la includerea în cadrul mesianismului modern a unor personaje ce nu au de a face cu creştinismul în general sau cu mişcările neo-protestante în special. Moon sau Baba aparţin lumii orientale

479 Christofe Bourseiller, Lesfaux Messies, p. 14; Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 256 480 Richard Bergeron, Les coteges des fou de Dieu. Un chretien scrute les nouvelles religions, Editions Paulines, Apostolat des Editions, Montreal, Paris, 1990, p. 152; Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 256 481 Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 255-256


234

necreştine, totuşi, impactul lor este unul major în Occident, în interiorul creştinismului

IX.1. Moon Biserica Unificării sau, să o denumim complet Asociaţia

Duhului Sfânt pentru Unificarea Creştinismului Mondial, a fost fondata în Korea în 1954. Deşi membrii prefera sa se intituleze Unificatorii, ei sunt cunoscuţi în lume şi în media ca „Moonies” – denumire datorată fondatorului mişcării Sun Myung Moon482.

„Cel mai reprezentativ “Mesia” al timpului nostru este Yun Myung Mun care a devenit printr-un “joc de cuvinte anglo-coreean”. Sun Myung Moon, născut în Coreea la 6 ianuarie 1920 din părinţi convertiţi la presbiterianism483. În duminica Paştilor din 1936 pretinde că a avut o viziune în care i-a apărut Hristos poruncindu-i să stabilească împărăţia cerurilor pe pământ. În 1954 întemeiază “Asociaţia pentru Unificarea creştinismului Mondial pentru a pune capăt suferinţelor lui Dumnezeu şi ale umanităţii”484.

„De fapt secta în programul său doreşte nu doar unificarea creştinismului ci a tuturor religiilor, a ideologiilor, a cercetărilor ştiinţifice mondiale, a culturii mondiale. Secta aspiră la o universitalitate absolută patronată de Moon însuşi.485 El este al doilea Mesia care va îndeplini toate făgăduinţele lui Dumnezeu pe care Iisus Hristos în timpul Său, datorită morţii pe cruce nu le-a putut împlini. “Iisus şi toate lucrurile spirituale se şterg în faţa; noului stăpân şi Martor”,486 Moon. În 1960 Moon s-a căsătorit, a patra oară, cu Hak Ja Han “Noua Evă, Mama Universului”

482 Timothy Miller, America's Alternative Religious, p. 223 483 Roger Ikor, Les sectes, etat d’urgence, Albin Michel, Paris, 1995, p. 159 apud Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 256 484 Ibidem apud Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 257 485 W. Haack, Des sectes pour les jeunes, trduit d’allemand par Francois Vial, Mame, 1980, p. 26 apud Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 257 486 Ibidem, p. 27 apud Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 257


235

întemeind “familia” iar “nunţile Mielului” au dus la naşterea a 13 copii”.487

Coreea a fost una din ţările asiatice în care prozelitismul catolic şi protestant a fost şi este foarte puternic. În Seul se află cea mai mare biserică penticostală din lume, numărând aproximativ un milion de membri.

Sun Myung Moon s-a născut în 1920 într-o provincie din actuala Coree de Nord. Când el avea 10 ani, familia lui s-a convertit la o formă penticostală de prezbiterianism, care încuraja vedeniile şi alte practici atribuite Duhului Sfânt. În 1936, la vârsta de 16 ani, Moon a pretins că a avut o vedenie în care Iisus Hristos însuşi l-a anunţat că a fost ales de Dumnezeu pentru a duce la capăt restaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Ulterior el a pretins că a primit şi alte revelaţii, însă nu le-a făcut publice până în 1946.

După terminarea liceului din Seul, Moon a plecat să studieze la o universitate din Japonia. Nu a absolvit facultatea iar după înfrângerea Japoniei în al doilea război mondial el s-a întors în Coreea. Între 1948 şi 1950 a fost întemniţat de către comuniştii nord-coreeni. În 1954, în perioada de sărăcie şi instabilitate politică şi economică de după Războiul Coreei (1950-1953), Moon înfiinţează Biserica Unificării, cunoscută oficial ca “Asociaţia Sfântului Duh pentru Unificarea Creştinismului Mondial”488.

Walter Martin vorbeşte şi el despre această sectă: „Biserica Unificării, întemeiată şi condusă de reverendul de origine, coreeană Sun Myung Moon, reprezintă un nou gen de influenţă cultică, populară în America zilelor noastre. Caracteristicile distinctive ale acestui gen de cult eretic sunt: (1) o atracţie specială pentru tinerii educaţi din păturile de mijloc ale societăţii; (2) obiceiul de a desfăşura afaceri, mai ales în vederea recrutării, sub felurite pseudonime sau în mod anonim; (3) occidentalizarea unor idei religioase orientale; şi (4) răstălmăcirea

487 Roger Ikor, Les sectes, p. 159 apud Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 257 488 http://bisericasecreta.wordpress.com/2008/02/02/biserica-unificarii-a-lui-sun-myung-moon-sectanti-sau-spioni/ site citat la 27.04.2009

http://bisericasecreta.wordpress.com/2008/02/02/biserica-unificarii-a-lui-sun-myung-moon-sectanti-sau-spioni/

http://bisericasecreta.wordpress.com/2008/02/02/biserica-unificarii-a-lui-sun-myung-moon-sectanti-sau-spioni/


236

Scripturilor pentru a-i convinge pe cei din afara mişcării respective că orientarea religioasa orientală a cultului eretic în cauză este compatibilă cu creştinismul biblic şi că de fapt este împlinirea lui. Grupări de genul Bisericii Unificării sunt în plus caracterizate prin ceea ce pare a fi o presiune psihologică evidentă, generalizată şi constrângătoare, asupra membrilor de a se conforma şi a rămâne loiali grupului cu orice preţ. După cum am observat în capitolele de început ale prezentei cărţi, această presiune psihologică este prezentă în toate cultele eretice. S-ar putea ca acest fapt să fie mai evident în cazul grupărilor recent ajunse în America şi ai căror convertiţi sunt în marea lor majoritate tineri ale căror familii au fost expuse în mică măsură sau deloc grupării respective”489.

Yong Myung Moon (Dragonul Strălucitor Lună) s-a născut în provincia Pyungan Buk-do a Coreii de Nord din zilele noastre, la data de 6 ianuarie 1920. Există dovezi că tânărul Moon s-a ocupat printre altele de practici spiritiste şi el relatează că la vârsta de 16 ani a fost vizitat de însuşi Iisus Hristos într-o viziune. În această viziune Iisus Hristos ar fi declarat că lumea avea să fie transformată prin Moon. Totuşi, poziţia unică de conducere şi autoritate spirituală a lui Moon, ca de altfel şi practicile şi învăţăturile lui doctrinare unice, par a nu fi fost formulate până prin anii 1940490.

În anul 1945, Moon a primit revelaţia care a iniţiat Biserica Unificării. În cadrul acestei ceremonii vizionare, Moon a fost declarat drept cel prin intermediul căruia avea să fie mântuită lumea:

După nouă ani de căutare şi încordare, adevărul lui Dumnezeu a fost pecetluit în mâinile lui [ale lui Moon]. În momentul acela, el a devenit cuceritorul absolut al cerului şi al pământului. În acea zi a victoriei întreaga lume spirituală s-a plecat adânc înaintea lui, deoarece el nu numai că s-a eliberat pe sine pe de-a-ntregul de acuzările lui Satan, dar de-acuma era în stare să îl acuze pe Satan înaintea lui Dumnezeu. Satan i s-a predat cu totul în acea zi, deoarece el se înălţase la poziţia de fiu adevărat al lui

489 Walter Martin, Înpărăţia cultelor eretice, p. 427 490 Walter Martin, Înpărăţia cultelor eretice, p. 427-428


237

Dumnezeu. Mijlocul de subjugare al lui Satan a devenit atunci disponibil pentru întreaga omenire491.

„Moon este “Părintele”, conducătorii pe ţări ai mişcării sunt “Părintele ţării” respective şi au rolul de a racola noi membri în “familia” lui Moon “smulgând pe oameni de sub puterea Satanei”. Prozelitismul sectei este intens având în vedere că fiecare convertit trebuie să aducă la “familie” un nou membru pe lună, doi în luna următoare şi din ce în ce mai mulţi.492 Părinţii adevăraţi, supremi ai familiei sunt Moon şi soţia sa. Despre sine Moon spune că: Dumnezeu trăieşte în mine şi eu sunt întruparea Sa. Lumea întreagă este în mâinile mele şi eu vreau să ridic şi să supun lumea”.493

„În realitate secta este o “mişcare esenţial politică cu faţadă religioasă”494 implicată în numeroase acţiuni financiare ilicite ceea ce a dus la scandaluri multiple şi la arestarea de 6 ori a liderului Moon.”495

„De fapt secta s-a remarcat ca o “cruciadă anticomunistă”, semnificativă fiind şi întâlnirea dintre Moon şi ex-preşedintele sovietic , M. Gorbaciov în 1990 la Moscova, un scop important al sectei fiind şi (acela al unificării Coreei, ţara cea mai religioasă din lume în viziunea liderului sectei, loc unde Dumnezeu şi Satana se vor confrunta decisiv pentru instituirea, după învingerea răului, a împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ”.496

491 Sun Myung Moon, Message Io the World Unification Family, Washington D.C., The Holy Spirit Association for the Unification of World Christianity, 1964, p. 4 apud Walter Martin, Înpărăţia cultelor eretice, p. 428 492 W. Haack, op. cit, p. 28 apud Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 257 493 Ibidem, p. 33 apud Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 257 494 Constantin Cuciuc, op. cit., p.92 apud Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 257 495 Ibidem; cf. Mose Durst, To Bigotry, no Sanction? Reverend Sun Myng Moon and the Vnification Church, Chicago, 1984 apud Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 257 496 Constantin Cuciuc, op. cit., p. 89 apud Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 258


238

În anul 1946, ca simbol al autorităţii lui spirituale, el şi-a schimbat numele în Sun Myung Moon („Strălucitorul Soare şi strălucitoarea Lună”).

În următorii trei ani, Moon a fost întemniţat de două ori de autorităţile comuniste, iar adepţii lui pretind că aceasta a fost o persecuţie datorită credinţei lui. Criticii însă citează nişte documente, ce se pretind a fi oficiale, care indică faptul că problemele lui cu liderii comunişti au fost din cauza preocupărilor lui capitaliste şi/sau bigamiei lui.

Moon a fost eliberat din închisoarea comunistă şi s-a mutat la Pusan, în Coreea de Sud. Acolo el şi-a continuat slujba unică de predicare, combinându-şi propriile revelaţii spiritiste cu mai familiara terminologie creştină şi şi-a întemeiat biserica la Seul, în anul 1954. Noua biserică a fost denumită Asociaţia Duhului Sfânt pentru Unificarea Creştinismului Mondial şi încă de la începutul ei ea a determinat o serie de controverse. În anul 1955, Moon a fost arestat de oficialităţile Coreii de Sud şi acuzat de evaziune fiscală şi promiscuitate sexuală. Deşi ulterior acuzaţiile au fost înlăturate, mărturii ale unor foşti membri care la vremea aceea făceau parte din biserică dau credit acuzaţiei că o practică de început a nou-înfiinţatei biserici le cerea membrelor ei să fie „purificate” prin raporturi sexuale cu reverendul Moon. Autorul creştin James Bjornstad a relatat comentariile unui fost adept al lui Moon:

Unul din cei care multă vreme l-au urmat pe reverendul Moon a adăugat nişte informaţii interesante cu privire la acesta. El a spus: „Este cu totul posibil ca acele ritualuri sexuale să fi constituit o parte din biserica primară din Coreea. De vreme ce păcatul originar a venit prin intermediul raporturilor sexuale pe care femeia [Eva] le-ar fi avut cu Lucifer, raporturi prin care ea a dobândit caracteristicile lui rele, este cât se poate de logic ca reversul, raporturile sexuale ale femeii cu bărbatul desăvârşit, raporturi prin care ea putea dobândi caracteristicile lui desăvârşite, să lichideze păcatul originar. Aşadar, după cum Adam a dobândit caracteristicile rele ale lui Satan de la Eva prin intermediul


239

raporturilor sexuale, la fel bărbatul va dobândi caracteristicile desăvârşite prin intermediul raporturilor sexuale cu femeia.”497

„Biblia” Bisericii Unificării, lucrarea Divine Principie, a fost publicată în anul 1957. Ea a fost, de fapt, scrisă de un membru al bisericii, dar conţine toate învăţăturile lui Moon către adepţii săi. Mooniştii înţeleg şi interpretează Biblia prin intermediul ultimei versiuni a lucrării Divine Principie. Acest fapt valabil pentru toate cultele eretice, se aplică şi membrilor Bisericii Unificării care nu pot înţelege Biblia aşa cum este în realitate. Ea trebuie să le fie explicată de către organizaţie şi de „profetul” lui Dumnezeu pentru vremea noastră: rev. Sun Myung Moon.498

Principiul Divin interpreteaza istoria ca o serie de incercari cheie pentru restaurarea planului original a lui Dumnezeu. Iisus a fost menit să îndeplinească aceasta misiune, dar a fost ucis înainte să se căsătorească şi să pună bazele familiei ideale centrata pe Dumnezeu; ca o consecinţă el a fost capabil sa ofere lumii numai salvarea spirituala.

Conform teologiei Unificarii, o citire atenta a istoriei din vremea lui Iisus demonstrează ca Domnul celui de-al doilea Advent s-a născut în Korea intre 1917-1930. Unificatorii cred că Moon este Mesia şi datorită acestui lucru, prin căsătoria cu actuala soţie în 1960, el a pus bazele instituirii Regatului Cerului pe pământ. Bătălia finală dintre Dumnezeu şi Satan fusese revelată ca având loc între „divinitate”, reprezentată de Biserica Unificării, şi comunismul ateu. În plus, elaborarea teologiei, centrată în principal pe Moon şi familia lui, cu utilizarea din abundenţă a numerelor şi datelor semnificative, este diseminată în rândul membrilor sub forma unor transcrieri ale discursurilor lui Moon. S-a afirmat frecvent ca Moon a primit mult mai multe revelaţii care trebuie să fie eliberate499.

„În ceea ce priveşte doctrina sectei, aceasta este cuprinsă în lucrarea “Principiile divine” o carte care aşa cum susţin membrii

497 James Bjornstad, The Moon îs Not the Sun, MN, Bethany House, 1976, p. 31 apud Walter Martin, Înpărăţia cultelor eretice, p. 429 498 Walter Martin, Înpărăţia cultelor eretice, p. 428-429 499 Timothy Miller, America's Alternative Religious, p. 224


240

mişcării împlineşte şi depăşeşte Noul Testament aşa cum acesta a împlinit şi a depăşit Vechiul Testament.500 De aceea persoana lui Hristos este minimalizată şi în mod straniu în doctrină se accentuează şi se vorbeşte mai mult despre Satan, universul acestuia fiind identificat cu tot ceea ce nu aparţine sectei. Istoria este împărţită în perioade de 2.000 de ani. Creaţia omului a avut loc acum 6.000 de ani, acum 4.000 de ani Avraam a fost ales ca fiu al făgăduinţei, acum 2.000 de ani a fost Iisus Hristos iar astăzi Regele-Mesia este Moon, care prin Coreea, Noul Israel va învinge puterea răului.501 Un loc important în doctrina sectei îl ocupă al treilea război mondial, care “va reunifica comunismul şi socialismul fie prin arme, fie prin ideologie” ceea ce dovedeşte incompatibilitatea dintre sectă şi religie în general şi creştinism în special axat pe valorile morale şi spirituale”502.

Moon şi soţia lui afirmă că ei formează familia ideală pe pământ, după modelul lui Adam şi Eva înainte de cădere. Cei doi au mai mulţi copii, o parte dintre ei înfiaţi. E interesant că lui Moon i-au trebuit ceva încercări în realizarea familiei perfecte, actuala lui soţie fiind a patra Eva din viaţa lui!

Începând din anii 1980, Moon, pozând în anti-comunist înfocat, a început să câştige aliaţi printre grupurile politice conservatoare din SUA, pe care le-a ajutat cu contribuţii financiare. Activităţile lui politice i-au câştigat un respect de care nu s-a bucurat niciodată în anii 1970, perioadă în care grupuri de părinţi şi foşti membri ai sectei l-au acuzat în mass-media de tehnici de spălare a creierului pentru recrutarea de membri. Secta promovează obedienţa absolută faţă de Moon. Membrii trebuie să se supună directivelor venite de sus până în cele mai mărunte detalii ale vieţii personale, cum ar fi cele legate de alimentaţie sau de petrecerea timpului liber. De regula, membrii sunt determinaţi să rupă legăturile cu familia, rudele fiind considerate “neiluminate”. Ocazional apar în mass-media relatări despre

500 W. Haack, op. cit., p. 43 apud Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 258 501 Ibidem, p. 36 apud Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 258 502 Ibidem, p. 38 apud Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 258


241

cununii în masă efectuate de “reverendul” Moon pe stadioane, în cadrul unor ceremonii fastuoase în care el “cunună” simultan sute de cupluri.

Moon conduce actualmente un imperiu financiar clădit cu banii şi forta de muncă a membrilor. El deţine companii în Coreea de Sud şi în Japonia, unde produce arme pentru guvernul coreean, extract de ginseng şi vase de porţelan. Din cauza actelor de evaziune fiscală, el a primit interdicţie de intrare în unele tări. În 1982 a avut de executat în SUA o condamnare de 18 luni de închisoare pentru evaziune fiscală.

Moon desfăşoară o intensă activitate mascată prin intermediul unor organisme internaţionale create de el, care aparent nu au nimic de-a face cu religia, ca de exemplu: Congresul internaţional pentru unitatea oamenilor de ştiinţă (ICUS), Academia profesorilor pentru pacea mondială (PWPA), Congresul mondial al mijloacelor de informare în masă (WMC), Fundaţia internaţională pentru ajutor şi prietenie (IRFF). Numărul acestor organizaţii ar depăşi cifra de 100. Activităţile sunt disimulate, iar secta reuşeşte să aducă la congresele lor chiar teologi ortodocşi. Nu e de mirare că nu demult “teologi” ai Bisericii Unificării au conferenţiat în două rânduri şi la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. Această sectă ne poate da măsura rătăcirilor, a blasfemiilor care se aduc lui Dumnezeu de oameni ce pretind a fi creştini şi încearcă să “creştineze” şi pe alţii.

Tineri cu viziuni idealiste sau romantice dar fără discernământ care se încred orbeşte în “Părinţii Adevăraţi” ajung să-i respingă pe cei din a căror dragoste s-au născut alegând să trăiască în “matrix”-ul moonist - o lume bizară a înşelăciunilor şi iluziilor diavoleşti în care guvernează dinastia pretinsului mesia şi în care aceşti tineri amăgiţi sunt foarte mulţumiţi să cerşească, să postească, să iubească şi, în definitiv, să trăiască - “în numele Părinţilor Adevăraţi”503.

„Cultul sectei se caracterizează prin adorarea “părinţilor adevăraţi” respectiv Moon şi soţia sa. În fiecare duminică membrii sectei se adună la un mic altar pentru serviciul religios. Există un

503 http://www.odaiadesus.ro/moon.html site citat la 27.04.2009

http://www.odaiadesus.ro/moon.html


242

rit al “sării sacre” cu care se sfinţeşte casa, hrana, hainele, maşina iar posedarea “ţărânii sacre” din Coreea este iarăşi o binecuvântare, deosebită pentru cei racolaţi la sectă. Specifice sectei sunt acele căsătorii în grupuri imense când bărbaţi şi femei, membri ai sectei de cel puţin trei ani, care au adus la mişcare cel puţin trei membri şi o anumită sumă de bani sunt binecuvântaţi de Moon însuşi pentru a convieţui împreună, indiferent dacă există între soţi şi soţie afinităţi, iubire. Această ceremonie are loc pe stadioane. O astfel de “binecuvântare” în 1995 au primit 360.000 de perechi din 160 de naţiuni”504.

Unii dintre ei, fanatizaţi prin tehnicile de manipulare ale sectarilor moonisti, şi-au încheiat activitatea “istorică a omenirii pentru acceptarea lui Moon ca al doilea Iisus Hristos la spitalele de psihiatrie. Ca să vă daţi seama de proporţiile manipulării la care sunt supuşi aceşti tineri vă propunem să citiţi următorul document – textul jurământului candidaţilor la „cununia” moonista:

„Eu înaintez cererea de cununie, pentru a contribui la realizarea erei Testamentului încheiat şi a construi Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ slujind reverendului Sun Myung Moon şi dnei Hak Ja Han Moon ca unor Părinţi Adevăraţi ai omenirii. Eu accept căsătoria internaţională şi alegerea cuplurilor în baza fotografiilor. Eu promit păstrarea unui devotament veşnic şi absolut soţului, respectarea fidelităţii conjugale şi a unei atitudini sfinte faţă de sexualitate. Eu promit să nu divorţez niciodată. Eu voi lua parte la ceremonia de trei zile doar după ce voi obţine o permisiune speciala şi voi îndeplini misiunea încredinţată”

Biserica moonistă, interzisă de ceva vreme în Franţa pe motiv ca cei racolaţi erau impuşi de lideri să-şi doneze averea adunării, se ascunde şi acţionează în Republica Moldova, sub acoperirea a cinci asociaţii obşteşti: Organizaţia Tineretului Studenţesc “CARP”, preşedinte Mihai Calestru, Federaţia Familiilor pentru Unificare şi Pace în lume din R. Moldova, cu sediul pe strada Varnav 13, preşedinte Sabina Gorceac, Federaţia Femeilor pentru Pace în Lume, preşedinte Ludmila Bolboceanu, tot

504 Constantin Cuciuc, op. cit., p. 91 apud Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 258


243

ea fiind şefa Directiei pentru Educaţie şi Promovarea Cadrelor din cadrul Ministerului Educaţiei, Asociaţia Internaţională pentru Educaţie, lider Valerian Grau şi ultima, înregistrată mai recent, “Serviciul pentru Pace”, preşedinte Valeriu Bujac.

Prin intermediul acestor organizaţii misionarii moonişti pătrund în Republica Moldova şi promovează interesele sectei, iar prin conturile organizaţiilor respective banii moonistilor sunt transferaţi sub formă de donaţii ajungând la liderii Chişinăueni ai sectei505.

„De fapt aceşti oameni sunt manevraţi subtil de Moon pentru a fi o mână de lucru ieftină în concernele lui transnaţionale. Tinerii sunt îndoctrinaţi prin procedee de spălare a creierului, iar cuplurile sunt separate - chiar dacă au copii - aceştia fiind lăsaţi altor membri ai sectei, sau sunt trimişi la orfelinate pentru ca în anumite condiţii mai dure să-şi fortifice caracterul prin privare de hrană, restricţii la somn, luarea banilor sau a bunurilor personale, renunţarea la relaţiile conjugale, etc. Aceste situaţii inumane duc de fapt la depresii, la maladii psihice şi mentale”506.

„Prin acestea de fapt se urmăreşte “eliberarea” individului de mediul său de viaţă tradiţional, normal, spre “o depăşire a diviziunilor politice, eclesiale, naţionale, sociale, de rasă.Se creează însă un universalism al terorii psihice şi de grup patronat de indivizi perverşi ce manipulează categorii de oameni labili psihic şi marginalizaţi social”507.

Potrivit sectologului rus Al. Dvorchin, “Biserica Unificării” sau “Asociaţia Sfântului Duh pentru Unificarea Creştinismului Mondial” a fost înfiinţată de coreeanul Sun Myung Moon şi câtiva prieteni de-ai lui - ofiţeri din securitatea coreeana – care au folosit organizaţia în scopuri politice. Biserica Unificarii a devenit foarte populară după 1971, an în care Moon a început o campanie spectaculoasa de prozelitism în SUA.

505 http://www.razboiulnevazut.com/biserica-unificarii.html site citat la 27.04.2009 506 Roger Ikor, Les sectes, etat d’urgence, p. 162 apud Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 259 507 W. Haack, op. cit., p. 28 apud Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 259

http://www.razboiulnevazut.com/biserica-unificarii.html


244

În cuvântările sale exaltate din acea perioadă Moon declara că a avut o vedenie, în care Dumnezeu i-a incredinţat misiunea de a continua lucrarea Mântuitorului Hristos pe care Acesta n-a putut-o îndeplini pentru că a fost răstignit. Moon se consideră al doilea Mesia sau al treilea Adam, care va duce la îndeplinire planul lui Dumnezeu de Unificare a omenirii. Prin naşterea lui şi mai ales prin constituirea „Familiei Părinţilor Adevăraţi”, pe care acesta a format-o la 40 de ani căsătorindu-se cu fiica de doar 16 ani a unei slujitoarea din casa lui, el afirma că s-a intrat în Noua Era, în Epoca de Aur, a regenerării neamului omenesc. “Domnul” şi “mesia” acestei epoci este Moon.

Secta promovează cultul lui Moon, numindu-l “părinte”, aşa cum îl numesc şi pe Dumnezeu. Moonistii spun că Biblia nu este completă, ea trebuie întregită cu cartea lui Moon, “Principiile divine”. Moon ajungând proprietarul unor mari întreprinderi, desfăşoară o activitate mascată, prin intermediul unor organisme internaţionale create de el, care aparent nu au nimic de-a face nici cu Biserica nici cu credinţa.

În site-urile sectei, Moon repeta obsedant că l-a cununat pe Iisus Hristos cu o coreancă, iar Satana, pentru greşelile comise faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, şi-a cerut iertare de la dânsul personal.

Influenţa puternică a lui Moon se bazează în exclusivitate pe bani, minciuna şi dictatura. El a pătruns în spaţiul ex-sovietic prin intermediul lui Mihail Gorbaciov. Presa moscovită a scris că, pentru această favoare Moon ar fi plătit sume serioase în fondul lui Gorbaciov. Mass media americană menţiona într-un timp, că Moon ar fi transferat în contul personal al lui George Bush două milioane de dolari onorariu pentru câteva cuvântări rostite la întruniri mooniste.

Moonismul s-a infiltrat în sistemul de învăţământ. Primii misionari moonişti - jurnalistul italian Maurizio

Evaristo şi ucraineanul Ivan Bugrii - au început să „predice” în Republica Moldova din 1993 organizând seminare pentru studenţii de la Universitatea de Stat din Moldova şi pentru liceenii de la „Dante Alighieri”. Moonistii cântau la chitară pentru invitaţii lor, le prezentau filme artistice interesante şi, în sfirsit, le propuneau să participe la „seminare mai aprofundate de studiere a Principiilor


245

Divine”, seminare care se desfăşurau în centre de agrement din Ucraina. Treptat ei şi-au făcut relaţii în Ministerul Învăţământului şi, mai târziu au reuşit să se întâlnească chiar cu Preşedintele Republicii, Mircea Snegur.

Activitatea misionarilor moonisti a luat amploare şi ei au început să desfăşoare seminare la liceul „Gheorghe Asachi”, gimnaziul „Ştefan cel Mare”, Şcoala de Arte „A. Stircea”, Universitatea tehnică, Universitatea Agrară, Universitatea Pedagogică „Ion Creangă”, Casa Armatei.

În 1997, 1999, 2000 şi 2001 moonistii au retrasmis la Chişinău ceremonia Festivalului Mondial al Culturii şi Sportului în cadrul căreia au fost „binecuvântaţi” adică „cununaţi” şi tineri moldoveni.

Publicaţia „JURNAL de Chişinău” a scris că în 1999 şi 2000, la Chişinău “Noua Eva”, soţia lui Sun Myung Moon, a ţinut predici în Palatul Republicii despre principiile morale la circa 600 oameni, printre care şefi şi şefi-adjunţi din cadrul Direcţiilor judeţene de învăţământ şi directori de şcoli şi licee din republică. Seminarul i-a costat pe organizatori, după datele oficiale, circa 150 mii de lei, invitaţii de onoare fiind cazaţi în hotelul “Codru” (costul unei camere – 49 de dolari).

Apoi, pe parcursul anului 2001, în majoritatea judeţelor Republicii Moldova, inclusiv în municipiul Chişinău, Asociaţia Internaţională pentru Educaţie a desfăşurat seminare pentru şefi de Direcţii, directori de scoli şi cadre didactice. Participanţii nici nu bănuiau că involuntar au căzut victime ale unor aşi în spălarea creierului. Sabina Gorceac, preşedintele Federaţiei Familiilor pentru Unificare şi Pace în Lume, într-o lămurire oferită Ministerului Justiţiei declara că organizarea seminarelor judeţene a fost posibilă graţie acordului direct al ex-ministrului Învăţământului, Ilie Vancea, actualmente ambasador extraordinar al Republicii Moldova în Belarus, care a pus semnătura sa pe documentele în cauză508.

Walter Martin adaugă că Teologia Bisericii Unificării este contrară Bibliei.

508 http://www.consortiumnews.com/archive/moon.html site citat la 27.04.2009

http://www.consortiumnews.com/archive/moon.html


246

Dumnezeu. „Pozitivitatea esenţială a lui Dumnezeu şi negativitatea Lui esenţială sunt atributele caracterului Său esenţial şi a formei Sale esenţiale... Noi numim pozitivitatea şi negativitatea lui Dumnezeu «masculinitate» şi respectiv «feminitate».”“

„Dumnezeu fie că a proiectat întreaga Lui valoare de Sine în obiectul Lui, fie că nu a creat absolut nimic... Astfel omul este forma vizibilă a lui Dumnezeu, iar Dumnezeu este forma invizibilă a omului. Subiectul şi obiectul sunt una în esenţă. Dumnezeu şi omul sunt una. Omul este Dumnezeu încarnat.”509

În teologia Bisericii Unificării cu privire la Dumnezeu există urme ale mormonismului şi ale spiritismului, colorate însă cu mereu-prezentul accent psiho-sexual al lui Moon510.

Iisus Hristos. „Principiul nu tăgăduieşte credinţa susţinută de mulţi creştini că Iisus este Dumnezeu, de vreme ce un (orice) om perfecţionat este un singur trup cu Dumnezeu.”

„Trebuie să înţelegem că aceasta (Ioan 8:58) mai semnifică şi faptul că Iisus nu a fost Dumnezeu însuşi. Pe pământ Iisus a fost un om la fel ca şi noi, cu excepţia faptului că el a fost fără păcatul originar.”511

Teologia Bisericii Unificării tăgăduieşte, de asemenea, şi învierea în trup a lui Iisus Hristos dintre cei morţi şi afirmă că El a fost înviat ca duh.” în lumina discuţiei pe care Domnul nostru a avut-o cu Toma, aşa după cum este ea consemnată în capitolul 20 din Ioan, şi în lumina arătării Lui înaintea ucenicilor Săi, unde Şi-a oferit trupul spre a fi examinat ca dovadă tangibilă a învierii (Luca 24:36-39), teologia Bisericii Unificării se năruieşte. Pasaje ca Ioan 2:19-22 şi Ioan 20:28 pot fi folosite cât se poate de eficient pentru a le dovedi „mooniştilor” natura grosolană a erorii domnului Moon în acest punct crucial al doctrinei creştine.

Mântuirea. „Trebuie să ne dăm seama că prin răstignirea pe cruce, Dumnezeu şi Iisus au pierdut totul. ...în momentul

509 Sun Myung Moon, New Hope, Washington, D.C., HSA-UWC, 1974, p. 5 apud Walter Martin, Înpărăţia cultelor eretice, p. 433 510 Walter Martin, Înpărăţia cultelor eretice, p. 433 511 Ibidem, p. 434


247

răstignirii, nu mai era nimic - nimic - nici naţiune a lui Israel, nici credinţă iudaică, nici ucenici, nici familie, absolut nimic, nici creştinism. Nu era nici o răscumpărare; nu era nici o mântuire; şi nu era nici un început al creştinismului. Astfel că acolo, pe cruce, nu a fost dată mântuirea.”512

Moon conduce actualmente un imperiu financiar cladit cu banii şi forţa de munca a membrilor. El deţine companii în Coreea de Sud şi în Japonia, unde produce arme pentru guvernul coreean, extract de ginseng şi vase de porţelan. Din cauza actelor de evaziune fiscală, el a primit interdicţie de intrare în unele ţări. În 1982 a avut de executat în SUA o condamnare de 18 luni de închisoare pentru evaziune fiscală.

Moon reuşeşte să amăgească mii de tineri impunându-i să cerşească şi să lucreze pentru el. Îi ameţeşte cu invenţii şi povesti religioase pe care cu greu le-ar crede copiii. Prezentam mai jos un fragment din capitolul „Ispăşirea prin donaţii băneşti şi restaurarea a trei copii” a discursului lui Moon „Restaurarea şi Binecuvântarea”:

„Iisus a venit ca Părintele Adevărat, sau ca Tatăl Adevărat, dar Iuda l-a vândut. Fapta lui simbolizează trădarea întregii omeniri. În consecinţă toţi oamenii, ca urmaşi ai trădatorilor, i-au trădat pe părinţii Adevăraţi. Şi noi trebuie să contribuim pentru a ispăşi „vânzarea” Părinţilor Adevăraţi. (Moon se referă la el şi la soţia lui, Hak Ja Han care s-au autoproclamat Părinţi Adevăraţi ai întregii omeniri).

Pentru 30 de arginţi un om l-a izgonit pe părintele Adevărat de pe pământ şi a stricat cu totul providenţa Dumnezeiască de 1000 de ani. În acest moment Satana a triumfat asupra întregii lumi. Pentru a ne ispăşi, noi trebuie să aducem lui Dumnezeu donaţii băneşti anuale timp de 4 ani. Suma donaţiei fiind exprimată prin numărul 3, simbolizează preţul pentru vânzarea trădătoare a Părintelui Adevărat. Perioada de 4 ani simbolizează Estul şi Vestul, Nordul şi Sudul.

512 Sun Myung Moon, The Way ofthe World, Washington, D.C., HSA-UWC, 1973, p. 13 apud Walter Martin, Înpărăţia cultelor eretice, p. 434


248

În Coreea aceasta înseamnă că noi trebuie să facem donaţii anuale de 3000 won (aproximativ 2543 dolari SUA potrivit cursului din mai 2004) timp de 4 ani (adică în total 10.172 de dolari SUA). Aceşti bani trebuie să fie câştigaţi cu lacrimi şi sudoare. Lucrând ca să obţineţi această sumă, trebuie să vă gândiţi la voia lui Dumnezeu mai mult decât la propria viaţă.”

620 dolari - contribuţii pentru căsătorie În decursul ultimilor ani mooniştii au desfăşurat la

Chişinău mai multe „Blasing”-uri – ceremonii de cununie prin care, după cum afirmă Moon, omul se altoieşte la „arborele părintelui adevărat”. De fapt, „blasing”-ul e doar o doar o metodă vicleană de câştigat bani.

Şi bărbaţi şi femei depun cereri pentru blesing. Fiecare completează anchete la care anexează doua fotografii 8×10 cm sau 20×25cm şi trimite dosarul Reverendului Moon. Acesta fiind „inspirat” de Dumnezeu alege şi formează perechi ideale. Vreo 15 ani în urma Moon făcea cunoştinţă personal cu candidaţii la „blasing” – intră într-o încăpere plină cu tineri şi conducându-se de „directive şi indicaţii de sus” cupla perechi care mai târziu deveneau soţ şi soţie.

Dar dupa câteva „dereglări” ale „mecanismului divin” (întâmplător a căsătorit fraţi cu surorile lor de sânge) Moon a trecut la sistemul de anchete: în aceste documente sunt indicate toate datele pretendenţilor şi este imposibil să greşeşti. Ultimul timp – pentru a economisi timpul – Moon încredinţează alegerea „perechilor ideale” colaboratorilor săi din oficiile locale ale sectei. Anterior, până la „blasing” tinerii erau obligaţi să lucreze în beneficiul sectei de la trei la şapte ani, fără a avea relaţii sexuale în acest răstimp şi să postească şapte zile doar cu apă.

Acum unui candidat îi este suficient să plătească „comitetului de binecuvântare” 10 dolari contribuţie pentru „ispăşirea păcatelor” şi 300 dolari – pentru ceremonia propriu zisă a „blasing”-ului. În total 620 de dolari de la o pereche. Pentru locuitorii Republicii Moldova sunt prevăzute reduceri – plata


249

minimală pentru blasing – 40 de dolari. Dar oricum restul banilor trebuiesc câştigaţi mai târziu513.

În România secta şi-a făcut apariţia după 1990 prin “Federaţia familiilor pentru pacea lumii” condusă de Florin Ilie şi Florică Niculescu căsătoriţi de Moon cu femei străine, având sediul în Bucureşti.

În comunicatul de presa prezentat jurnaliştilor la 23 mai 1999, în legătură cu vizita dnei Hak Ja Han Moon la Chişinău, se spune că Federaţia Familiilor pentru Unificare şi Pace în lume a fost înfiinţată în Republica Moldova în octombrie 1996 “pentru a întări prestigiul familiei în societate la etapa zguduirilor naţionale în Moldova contemporană”. Potrivit comunicatului, “în anul 1997 în cadrul Festivalelor Familiei peste 160000 de cupluri conjugale din Moldova şi-au reedificat căsătoriile, devenind astfel participanţi ai Mişcării pentru Familia Adevarată şi Iubirea Curată”.

IX.2. Sathya Sai Baba „Sathya Sai Baba514, fondatorul acestei noi mişcări

religioase, după numele său real Ratnakaran Sathyanarayan Raju, s-a născut la 23 noiembrie 1926, în Puttaparthi, statul Andra Pradesh (India). Astăzi, naşterea sa este încărcată de tot felul de elemente legendare, între care faptul că, fiind sugar, un şarpe cobra, ascuns sub patul său, nu i-a făcut nici un rău iar, într-o altă împrejurare, diferite instrumente muzicale, ascunse în casa în care se afla, au început să cânte de la sine. În data de 23 mai 1935, susţin adepţii săi, Raju şi-a adunat familia

513 http://www.answers.com/Sun Myung Moon?nafid=26&afid=TBarDefLink site citat la 27.04.2009 514 Sathya Sai Baba e un guru mai puternic, având milioane de adepţi. Este un om cu o putere ocultă considerabilă. Un prieten al autorilor, Tal Brooke, a fost principalul discipol american timp de aproape doi ani al lui Baba şi tocmai a scris o expunere aprofundată despre Sai Baba: The Lord of the Air (Advent Books, New York). Această carte se bazează pe o experienţă personală şi dă în vileag unele dintre secretele întunecate referitoare la Sai Baba, secrete până acum necunoscute de public. Clifford Wilson, John Weldon, op.cit., p. 10; Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, p. 176

http://www.answers.com/Sun%20Myung%20Moon?nafid=26&afid=TBarDefLink


250

şi prietenii, în faţa cărora ar fi „materializat” spontan o serie de dulciuri şi flori, descoperindu-se ca „Sai Baba” („Sai” înseamnă „mamă divină”, iar „Baba”, „tată divin”), reprezentând o reîncarnare a legendarului Sai Baba din Shirdi”515.

Iată un caz de nouă mişcare religioasă ce nu va putea fi considerată drept articol de export pentru occidentali: chiar în India, discipolii lui Sathya Sai Baba se numără cu milioanele. El susţine într-adevăr caracterul universal al misiunii sale: „Lumea este casa mea, curăţ mai întâi camera mea, care este India, apoi voi trece în celelalte încăperi...” 516

„Sai Baba din Shirdi a fost un sincretist de factură hinduisto-islamică, care a murit la 15 octombrie 1918 chiar în moscheia în care a învăţat şi a locuit până atunci. Pretenţia tânărului Baba de a fi o întrupare a „adevăratului” Sai Baba a fost contestată chiar de propria sa familie, fapt ce a condus la despărţirea sa de familie la 20 octombrie 1940, deşi în prealabil a făcut eforturi mari pentru a o convinge de veridicitatea afirmaţiilor sale, aruncând în aer flori de iasomie, despre care susţinea că, la căderea pe pământ, prin felul cum sunt poziţionate, înscriu numele său, respectiv „Sai Baba”.

Acest personaj dubios, ca oricare dintre aceşti semănători de iluzii în mediul credulilor vremii noastre, Sathya Sai Baba, s-a născut în 1926 şi pretinde a fi reîncarnarea lui Shiva şi Shakti, a mai multor întemeietori de religii între care şi Iisus Hristos, el fiind cel care asigură unificarea şi împlinirea marilor religii ale lumii. La 14 ani a avut o experienţă care 1-a marcat pentru toată viaţa, anume a strigat o dată cu atâta putere încât a rămas inconştient toată ziua. Considerându-1 posedat, părinţii l-au supus unui tratament psihiatric pe care datorită severităţii şi durităţii copilul 1-a abandonat.

A început să facă „minuni”, materializând bomboane şi flori, considerând că el este reîncarnarea spiritului unui mistic

515 K. Raghavan, Ghid pentru cultura şi spiritualitatea indiană, trad. rom., Bucureşti-Chişinău, 1992, p. 50 ; Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, p. 176 516 Jean Francois Mayer, Sectele, p. 80


251

indian “proslăvit ca Dumnezeu”, Sai Baba din Shirdi, mort cu opt ani înainte de naşterea lui”517.

„Sai (“mama divină”) şi Baba (“tată divin”) indică pretenţia lui Sathya de a fi “Dumnezeu”, “puterea divină care nu are limite”518. Aceasta presupune extinderea autorităţii sale la scară universală, mai ales că pretinsele sale minuni, precum materializarea obiectelor, vindecări, citirea gândurilor de la distanţă, apariţii în mai multe locuri în acelaşi timp, clarviziune, erau conforme cu dorinţele grupurilor pe care le manipula, grupuri avide de exotism şi de miraculos, de situaţii diametral opuse exigenţelor credinţei şi vieţii spirituale, isterizate şi hipnotizate fanatic de liderul fără scrupule”519.

„Ceea ce i-a adus lui Sai Baba o mare popularitate şi venerare din partea adepţilor săi a fost, în primul rând, această pretenţie de a săvârşi tot felul de miracole: materializări de obiecte, vindecări, clarviziune, citirea gândurilor cuiva de la distanţă, apariţii în mai multe locuri simultan etc. Materializările pretinse de adepţii săi, constând în tot felul de talismane, crucifixuri, ceasuri, flori, cărţi, fotografii erau „realizate” după principiul cerere — ofertă, contribuind la popularizarea tot mai crescândă a „maestrului”. Creşterea tot mai mare a numărului adepţilor a condus, în anul 1966, la constituirea unei mari comunităţi (oshram) la Prasanthi Nilayam, alături de un spital şi un centru de studii vedice”520.

„Mişcarea a început a prinde teren tot mai mult. În anul 1968 Sai Baba afirma că el a venit ca să reclădească India, ceea ce a dus ca până în 1977 să apară circa 2000 de “Satya Samitis” (comitete Satya), pentru împlinirea marii misiuni521. Din aceste Sathya Samitis s-au format “Sai Seva Dals” (pentru bărbaţi) şi

517 Ernst Valea, Creştinismul şi spiritualitatea indiană, Ariei, Timişoara, 1992, p. 126; Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, Editura Trinitas, Iaşi, 2000, p. 259 518 Ibidem; Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 259 519 Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 259-260 520 Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 260 521 Friedrich Wilhelm Haack, Guruismus und Guru Bewegungen, Evangelischer Presserband fur Bayern, Munchen, 1982, p. 106; Emil Jurcan, Maestrul oriental şi duhovnicul creştin, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 76


252

„Sai Mahila Mandals” (pentru femei). S-au organizat instituţii şcolare Sai, pentru propagarea ideilor noii religii522, fundaţii editoriale, ashramuri în America şi Europa, iar în ultimii ani şi în România. Se încearcă aşadar fundamentarea unui imperiu mondial al religiei noului dumnezeu venit pe pământ. Chemarea la miracolele lui Sai Baba sunt incitante şi în acelaşi timp provocatoare: Minunile lui Krshna şi ale lui Iisus trebuie să le credeţi, cele ale lui Sai Baba le puteţi vedea”523.

„În prezent, mişcarea are milioane de adepţi, răspândiţi pe toate continentele lumii. În cea. 30 de ţări există birouri naţionale, adevărate centre de coordonare a activităţilor mişcării. De asemenea, există tot felul de centre locale, unde se organizează comunicări, reprezentări video sau diferite dezbateri. Uneori, adepţii mişcării încearcă să implice în asemenea activităţi şi diferiţi responsabili din domeniul social şi al acţiunilor legate de tineret, ba chiar organizează aceste activităţi în anumite spaţii care, de drept, aparţin Bisericilor. Inclusiv la Bucureşti, după 1989, fiinţează deja o filială numită pompos: Centrul de studii şi cercetări spirituale Sai Baba”524.

Doctrină „In principiu, mişcarea nu prezintă o doctrină clar

formulată, întrucât Sai Baba pretinde că mesajul său se identifică cu propria sa viaţă, cu propria sa experienţă. în general, el obişnuieşte să preia tot felul de elemente din hinduism, creştinism şi alte religii, pe care le scoate din contextul respectiv şi le adaptează, fără scrupule, la propriile sale afirmaţii. Concepţia sa despre Dumnezeu este una tipic hinduistă, în sensul că Absolutul este Brahman, Energia supremă, care se regăseşte parţial în fiecare dintre noi. Toţi

522 Amintim în acest sens: Sri Sathya Sai College (Brindavan, Whitefield), Ananthapur College for Girls, Sri Sathya Sai College of Arts and Science (Kadugodi), Sri Sathya Sai Education Foundation (Bombay), Sai Baba Society (Tustin/California); Friedrich Wilhelm Haack, Guruismus und Guru Bewegungen, p. 107-108; Emil Jurcan, Maestrul oriental şi duhovnicul creştin, p. 76 523 Friedrich Wilhelm Haack, Guruismus und Guru Bewegungen, p. 106; Emil Jurcan, Maestrul oriental şi duhovnicul creştin, p. 76-77 524 Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, p. 177-178


253

oamenii sunt de natură divină, fiind locuiţi de atman. El însuşi a venit în lume pentru a-i face pe oameni conştienţi de propria lor divinitate. Deosebirea dintre el şi ceilalţi oameni este aceea că el a devenit conştient de propria sa natură divină, în vreme ce semenii săi n-au realizat acest lucru: „Eu sunt Dumnezeu. Puterea mea este divină şi nu are limite. Nu există vreo forţă naturală sau supranaturală care să mă poate opri.” Nimeni nu poate deveni conştient de propria sa natură divină fără ajutorul lui Sai Baba: „Nu este nimic ce eu nu pot vedea, nu este nici un loc căruia eu să nu-i ştiu drumul, nici o problemă pe care eu să n-o pot rezolva. Suficienţa mea este necondiţionată. Eu sunt totalitatea”525.

Nu acesta este însă esenţialul: important este că Sai Baba este un avatar, adică o „întrupare divină” — sau, mai bine zis, precizează Michel Coquet într-o lucrare despre Sai Baba, „o rază izvorâtă din imuabila divinitate”. „Mă întrupez din eră în eră, ca să-i ocrotesc pe oamenii virtuoşi (...), pentru a institui moralitatea şi virtutea pe o temelie trainică. De fiecare dată când domneşte dezordinea, Domnul se întrupează şi ia înfăţişare omenească pentru a arăta omenirii drumul către Pace. În zilele noastre, conflictele şi dezbinarea distrug Pacea şi Unitatea atât în familii, cât şi în şcoli, atât în domeniul religios, cât şi în cel social, iar toate naţiunile se află în criză. Sfinţii şi înţelepţii au aşteptat cu nerăbdare venirea Domnului (...) şi eu am venit. Sarcina mea principală constă în a reînvia Vedele şi a-i apăra pe credincioşi, indiferent de religia lor.”

„În fiecare clipă cunosc prezentul, trecutul şi viitorul fiecăruia dintre voi”. Mii de credincioşi, atât indieni cât şi occidentali, afirmă că au trăit experienţa harurilor tămăduirii, ubicuităţii şi omniscienţei lui Sathya Sai Baba: de exemplu, acesta ar fi răspuns cererilor lor, în cazuri de urgenţă, la mii de kilometri distanţă.

Din pornire, Sathya Sai Baba desfide orice încercare de explicare pe cale „raţională” în privinţa sa: „Niciodată nu-mi veţi putea pătrunde taina. Ceea ce aveţi de făcut este să vă cufundaţi în

525 J.S. Hislop, My Baba and I, Prasanti Nilayam, Anantapur, f.a., p. 131 sq. ; Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, p. 178


254

ea şi să vă lăsaţi pătrunşi de ea. Discuţiile ! sunt inutile .Dacă vreţi să cunoaşteţi adâncimea oceanului, cufundaţi-vă în el! Dacă vreţi să cunoaşteţi gustul apei de mare, gustaţi-o!”

Simbolul folosit de mişcarea lui Sathya Sai Baba adună simbolurile a cinci mari religii. Căci „religia lui Sai este esenţa tuturor religiilor şi credinţelor”, ea „le hrăneşte şi le sprijină pe toate celelalte”: „îngăduiţi tuturor credinţelor diferite să supravieţuiască, lăsaţi-le să înflorească pentru ca slava lui Dumnezeu să poată fi înălţată în toate limbile şi pe toate tonurile.” Potrivit lui Sathya Sai Baba, nu trebuie să accepţi un maestru respingându-i pe ceilalţi: toate religiile îşi au misiunea lor, suntem liberi să-1 slăvim pe Dumnezeu sub forma pe care o vrem, după riturile ce ne sunt cunoscute, „şi veţi realiza că vă apropiaţi de mine”.

„Un creştin trebuie să devină un mai bun creştin, un musulman un mai bun musulman, un hindus un mai bun hindus”: găsim astfel de declaraţii în multe noi mişcări religioase, mai ales de origine indiană sau extrem-orientală. Descoperim, de fapt, aici o năzuinţă pe care am putea-o numi suprareligioasă: toate tradiţiile sunt recunoscute, dar mişcarea vine într-un fel să le „îndrume”; pretinde că deţine esenţa, le transcende sau aduce adevărata înţelegere lăuntrică a mesajului lor. Cercetătorul german Reinhart Hummel numeşte „ecumenism monocentric” propunerile de dialog, cu perspective în aparenţă foarte largi şi deschise, emise de multe mişcări. Unele curente spirituale manifestă surprinzătoare capacităţi „integratoare”...

Dacă participaţi vreodată la bhajans-urile (cântările de credinţă) ale credincioşilor lui Sathya Sai Baba, veţi vedea portretul acestuia înconjurat, de exemplu, de o statuie a lui Buddha şi de o zeitate hindusă, de o reprezentare a lui Hristos şi de o icoană a Fecioarei. Fascinat sau uimit, veţi începe atunci să vă întrebaţi: să fie oare aceasta o prefigurare a atmosferei religioase multiculturale a lumii de mâine?526

„Problema întrupării lui Dumnezeu este una din îndrăzneţele afirmaţii, pe care le face Sathya şi prin care



255

încearcă să-şi recruteze noi adepţi. El este “binecuvântatul Avatar al acestei ere”527, care a venit pentru conştientizarea lumii de divinitatea sa. Omul se eliberează din ciclul reîncarnărilor numai prin detaşarea de toate rădăcinile vieţii şi ataşarea lui de Dumnezeu, care este în cele din urmă el, Sathya Sai Baba. Pentru a-şi întări această afirmaţie Baba este un “mare făcător de minuni”, pe care orice fachir le-ar putea face: apariţii de cruci, de inele, etc, cu care îi captează pe adepţi ca să creadă orbeşte în el.

Problema răului este tratată de Sai Baba pe baza ignoranţei. Plecând de la afirmaţia lui Shri Ramakrishna că Dumnezeu a creat lumea ca o piesă de teatru şi că fără ticăloşi nu ar mai putea fi considerată o dramă, Baba conchide că Dumnezeu fiind numai iubire, acţiunile negative sunt acţiuni ale ego-ului”528.

„O altă problemă pe care Sathya a ocolit-o cu multă isteţime, este întrebarea cu privire la salvarea omenirii: ce se întâmplă cu calamităţile, bolile şi războaiele, care există în lume? La aceasta răspunde în modul în care fiecare dintre aceşti inventatori de religii ar face-o. Există, zice el, două modalităţi, prin care avatarul poate interveni: una directă, prin oprirea imediată a calamităţilor existente, şi alta de durată, prin ridicarea oamenilor la “un nivel superior de conştiinţă, care să le permită să înţeleagă adevărul legilor spirituale”529. Suferinţele cosmice sunt, după Sathya, chiar necesare, deoarece ele poartă lanţul karmic, care este o legitate imuabilă. Aici întâlnim teza unui determinism, în care nici chiar Divinul nu poate interveni, ceea ce este totuşi departe de propusa fericire a tezei hinduse Sat-Cit-Ananda”530.

527 Dr. John S. Hislop, Al meu Baba şi eu, Editura Centrului Sri Sathya Sai Baba, Bucureşti, 1998 , p.95; Emil Jurcan, Maestrul oriental şi duhovnicul creştin, p. 79 528 Dr. John S. Hislop, Al meu Baba şi eu, p. 100; Emil Jurcan, Maestrul oriental şi duhovnicul creştin, p. 80 529 Dr. John S. Hislop, Al meu Baba şi eu, p. 104; Emil Jurcan, Maestrul oriental şi duhovnicul creştin, p. 81 530 Emil Jurcan, Maestrul oriental şi duhovnicul creştin, p. 79-82


256

„Mergând pe linia armoniei religioase reprezentate de sincretismul neohinduist, Sai Baba promovează, în fapt, un pseudo-ecumenism, care s-ar dori o nivelare, o amalgamare a tuturor culturilor şi religiilor. în acest context, în cadrul meditaţiei recomandate de către Sai Baba, pot fi utilizate ca mantra sau ca imagine pentru meditaţie, după preferinţe, chipul lui Krishna, Rama, Hristos sau Sai Baba. Totuşi, în ciuda acestei aparente toleranţe, nici o altă religie nu-şi găseşte locul alături de „religia Sai”, întrucât adevărata devoţiune faţă de Dumnezeu nu poate fi realizată concret decât în devoţiunea faţă de însuşi Sai Baba, fundament şi „esenţă a tuturor religiilor”531; venerarea sa este cea mai sigură cale spre eliberare, spre mântuire”532.

Din punct de vedere creştin se poate afirma că diagnosticul pus de părinţi (posesiune demonică), este cel potrivit. Aşa se pot explica puterile magice pe care le manifestă Sai Baba. Căci el nu este un simplu iluzionist, un simplu farsor. El are puteri asemănătoare cu cele pe care le găsim în viaţa Sfântului Mucenic Ciprian, acolo unde este descris ceea ce făcea acesta câtă vreme a fost vrăjitor, până să primească botezul creştin: „ştia felurite năluciri drăceşti; se desprinsese a schimba văzduhul, a porni vântul, a slobozi tunete şi ploi, a tulbura valurile mării, a face stricăciune în răsaduri, grădini şi câmpii, a aduce vătămări şi răni asupra oamenilor (...) pe unii îi învăţa să zboare prin văzduh, pe alţii să plutească cu luntre prin nori, pe alţii i-a făcut să umble pe ape”.

Mai mulţi clerici ortodocşi au afirmat despre Sai Baba că este doar un iluzionist.

Acest gen de ritualuri sunt clasice în vrăjitorie. Sai Baba ieste în realitate un vrăjitor modern care, pentru a sluji mai bine diavolului, pretinde că este reprezentantul lui Dumnezeu.

La citirea unor astfel de afirmaţii apare ca un reflex : întrebarea: totuşi, cum de Sai Baba este luat în serios? Credulitatea

531 H. Gasper, J. Miiller, Fr. Valentine (Hrsg.), Lexikon der Sekten, p. 904 sq ; Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, p. 179 532 Ibidem, p. 905 ; Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, p. 179


257

oamenilor este mare şi lucrarea diavolului este greu de observat pentru cei lipsiţi de discernământ. Pentru cei care cred că numai orientalii lipsiţi de studii universitare pot să venereze un astfel de guru, reproducem mărturia unui psihiatru din San Diego?: „Nu există nici o îndoială în mintea mea că Sai Baba este divin. Eu însumi sunt complet uimit auzindu-mă zicând un asemenea lucru, eu care sunt un om raţional, un om de ştiinţă. Cred că Sai Baba este o încarnare a lui Dumnezeu... Ce ciudat, că doar în urmă cu câteva zile eram încă aşa de sceptic. Ieri am trăit mai multe miracole... Baba îmi permite să văd de aproape această putere minunată...

Sunt martorul în carnea mea a unei experienţe uluitoare, de o mie de ori mai surprinzătoare decât basmele cu zâne pe care le povesteam celor patru copii ai mei... după ce-am văzut măreţia lui Sai Baba, nu pot decât să accept deplin ceea ce zice”533.

Grav este că adepţi ai lui Sai Baba au apărut şi în România, la Bucureşti fiinţând o filială numită “Centrul de Studii şi cercetări spirituale Sai Baba”, ce propagă învăţăturile acestuia, şi anume nouă reguli de comportament, zece principii ale lui Sai Baba şi unele teze ale doctrinei lui.

„Sai Baba, adepţii acestuia din România, în broşurile editate, afirmă, spre a semăna confuzie, că “Baba nu propagă un cult sau o religie nouă, ci urmăreşte să întărească şi să dezvolte credinţa omului indiferent de religia căreia aparţine”534. Cu siguranţă că aceşti adepţi în frunte cu liderul lor nu au nici un interes în a afirma şi proclama credinţa ortodoxă cu toată aparenta naivitate pe care o afişează”535.

X. Grupări sincretiste de sorginte iudaică Mormonii

533 Danion Vasile; Pr. Ilarion Olaru, Dărâmarea idolilor şi apostazia New Age, Editura Credinţa noastră, Bucureşti, 2001, p. 111-114 534 Ernst Valea, Creştinismul şi spiritualitatea indiană, p. 129; Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 260 535 Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 260


258

Biserica lui Iisus Hristos a „sfinţilor zilelor din urmă” diferă de toate cultele şi sectele religioase active în Statele Unite prin aceea că are de departe cea mai fascinantă istorie, şi încă una demnă de a fi luată în seamă de toţi cercetătorii religiilor ce îşi au originea pe continentul american.

Doctrina din perspectiva evaluării proprie Biserica lui Iisus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă

afirmă că este singura biserică adevărată de pe pământ. Mormonii cred că s-a întâmplat o apostazie pe tot cuprinsul primei biserici după moartea apostolilor în secolul I d.H. Autoritatea adevărată a bisericii nu putea să fie reconstruită prin studierea scripturii sau prin munca teologilor, ci a trebuit ca biserica să fie reînnoită prin revelaţii date de Dumnezeu. Mormonii se consideră creştini, dar nu se văd ca o parte a tradiţiilor ortodoxe, catolice sau protestante. Cu toate că Biserica Mormonă susţine că celelalte biserici sunt imperfecte şi fără autoritate divină, mormonii nu cred că adepţii decedaţi ai altor biserici ar fi fost neapărat condamnaţi în infern, datorită credinţei lor în doctrina botezului pentru morţi (vedeţi mai jos)536.

Walter Martin spune despre mormoni, după cum sunt numiţi cel mai frecvent, că sunt împărţiţi în două grupe principale: Biserica lui Iisus Hristos a sfinţilor zilelor din urmă, cu sediul central în Salt Lake City, Utah, şi Biserica reorganizată a lui Iisus Hristos a sfinţilor zilelor din urmă, cu sediul central în Independence, Missouri. Astăzi, la peste 150 de ani de la întemeierea mişcării, mormonii numără mai mult de 5,3 milioane de aderenţi, posedă o parte considerabilă din bogăţia agricolă şi industrială a Americii şi străbat întreaga lume în activităţile lor misionare, concurând energic creştinismul evanghelic din SUA. Prima grupare, ce constituie preocuparea principală a acestui capitol, a pretins în aprilie 1983 că are peste 5,1 milioane de membri. Biserica reorganizată are doar ceva mai mult de 200.000

536 http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_lui_IIisus_Hristos_a_Sfin%C5%A3ilor_din_Zilele_din_Urm%C4%83 site citat la 27.04.2009

http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_lui_IIisus_Hristos_a_Sfin%C5%A3ilor_din_Zilele_din_Urm%C4%83

http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_lui_IIisus_Hristos_a_Sfin%C5%A3ilor_din_Zilele_din_Urm%C4%83


259

de membri răspândiţi în întreaga lume, iar în unele locuri a fost acceptată ca „sectă a fundamentalismului”537.

Germenii a ceea ce avea să devină mai târziu religia mormonă au fost „incubaţi” în mintea unui oarecare Joseph Smith, jr., „Profetul”, cunoscut : mai bine locuitorilor din Palmyra, New York, în 1816 pur şi simplu ca „Joe Smith”

Joseph Smith, sr., era un mistic, un om care îşi petrecea majoritatea timpului său săpând după comori imaginare (era deosebit de stăpânit de legendara comoară a Căpitanului Kidd!). Pe lângă această slăbiciune, el încerca uneori să-şi bată propriile monezi, ceea ce nu o dată 1-a adus în conflict categoric cu poliţia locală. Acest fapt este, fireşte, bine cunoscut oricărui cercetător documentat al mormonismului şi este susţinut de mărturia regretatului judecător, eminenţa sa Daniel Woodart de la tribunalul districtual din Windsor, Vermont, fost vecin al familiei Smith. În anul 1870, judecătorul Woodart a dat o declaraţie oficială în Historical Magazine, care afirma că bătrânul Smith era în mod hotărât un vânător de comori şi că „de asemenea a fost implicat, împreună cu un oarecare Jack Downing, în falsificarea de bani, dar a infirmat dovezile statului şi a scăpat de pedeapsă”538.

Mă voi întoarce acum la figura centrală a cercetării noastre, Joseph Smith, jr. Anul 1820 s-a dovedit a fi adevăratul început al chemării profetului, deoarece se pretinde că în acel an el a fost destinatarul unei viziuni extraordinare, în care Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul S-au materializat şi i-au vorbit tânărului Smith pe când acesta se ruga cu evlavie într-o pădure din apropierea casei. Profetul consemnează în amănunţime întâmplarea în cartea sa The Pearl of Great Price [Perla de mare preţ] (Joseph Smith - Istoria 1:1-25), unde se arată că cele două „personaje” şi-au format o părere oarecum nefavorabilă despre biserica creştină, şi ca atare despre lume în general, şi au ; anunţat că este necesară o restabilire a adevăratului creştinism, şi că el, Joseph Smith, jr., a fost ales să lanseze noua dispensaţie.

537 Walter Martin, Înpărăţia cultelor eretice, p. 212 538 Historical Magazine, News Series, voi. 8, Nr. 5, noiembrie 1870, p. 315-316 apud Walter Martin, Înpărăţia cultelor eretice, p. 217


260

Este interesant de observat că Smith nu părea să fi fost prea mişcat de viziunea cerească, întrucât la scurt timp după aceea el şi-a reluat obiceiul de a săpa după comori împreună cu tatăl şi fratele lui, care erau hotărâţi să dezgroape prada Căpitanului Kidd cu ajutorul unor „pietre vestitoare”, a unor „vergele magice” sau prin simpla săpare539.

În anul 1820 Joseph Smith, jr., a pretins că ar fi avut o viziune cerească, prin care, a spus el, a fost ales în calitate de profet uns al Domnului pentru această dispensaţie, deşi abia în anul 1823, odată cu apariţia îngerului Moroni lângă patul pe care tremura Smith, jr., a început el să aibă efectiv de a face cu „tăbliţele de aur”, sau cu ceea ce avea să devină mai târziu Cartea lui Mormon.

Potrivit relatării lui Smith în legătură cu această revelaţie extraordinară care este consemnată în Perla de mare preţ (Joseph Smith - Istoria 1:29-54) îngerul Moroni, fiul glorificat al unui oarecare Mormon, omul după al cărui nume este intitulată faimoasa carte omonimă, a apărut lângă patul lui Joseph şi a repetat de trei ori însărcinarea adresată vânătorului de comori chipurile cuprins de un sentiment de respect, teamă şi uimire. Deşi Smith nu a aşternut pe hârtie această relatare decât câţiva ani mai târziu, gafa pe care a făcut-o la transmiterea proclamaţiei îngereştii nu poate fi scuzată nici chiar de această întârziere. Confuzia apare mai ales în prima ediţie a cărţii Perla de mare preţ, unde cel ce se numea iniţial Moroni este menţionat a fi mesagerul, dar în cea de a doua, Joseph, cu aceeaşi autoritate profetică, îl identifică pe mesager drept Nephi, un personaj cu totul diferit, pe care îl găsim şi în Cartea lui Mormon! Această nefericită contrazicere în cadrul sistemului divin de comunicare a fost remediată mai târziu de scribii mormoni grijulii, preocupaţi să depisteze toate gafele istorice şi faptice din scrierile lui Smith, Young şi ale altor scriitori mormoni timpurii, scrieri ce nu pot fi lămurite uşor. Din această cauză, în ediţiile curente ambele „revelaţii” coincid, identificându-1 pe Moroni drept vizitatorul de la miezul nopţii. Oricum, este evident că pentru mormonul credincios este aproape tot una care



261

dintre cei doi, Nephi sau Moroni, a purtat mesajul adresat lui Smith540.

Dupa „ Prima Viziune” avuta la vârsta de 15 ani, Smith a continuat sa primească vizite angelice în mod regulat. Acestea s-au învârtit în special în jurul descoperirilor revelate de un raport stravechi conform căruia unii dintre locuitorii continentului American descind din vechii israeliţi. De-a lungul unei perioade de patru ani, Smith s-a întâlnit cu un „personaj” numit Moroni. Moroni l-a îndrumat pe Smith spre un deal situat în apropierea casei familiei Smith din NewYork unde, sub o piatra mare, acesta a povestit ca a găsit o însemnare străveche gravata pe placi care aveau aspect de aur, împreună cu alte câteva obiecte. (?)

Primind o putere specială de la Dumnezeu pentru traducerea limbii necunoscute, Smith a publicat Cartea lui Mormon în Martie 1830. Înfiinţarea oficială a bisericii a urmat în 6 Aprilie 1830541.

„Teza esenţială a mormonilor este aceea că Iisus Hristos a proclamat Evanghelia sa indienilor din S.U.A. după înălţarea Sa la cer şi a întemeiat o Biserică şi în vest, în America, ale cărei rădăcini s-au pierdut. În afara de aceste placi, Moroni i-a spus să aşeze două cristale unite printr-o rama de argint şi să le fixeze pe piept, foştii Urim şi Tumim de la evrei, un fel de ochelari divini, cu care să descifreze scrierile de pe plăci”542.

În vreme ce mormonii creşteau la număr şi prosperau în Nauvoo, Illinois, şi practica poligamiei începuse să fie cunoscută atât de cea mai mare parte a comunităţii mormone, cât şi de cei din afară, a crescut şi neîncrederea în Joseph Smith, mai ales după ce unul dintre foştii lui asistenţi, John C. Bennett, a dat în vileag cu îndrăzneală practica poligamiei la Nauvoo. Când profetul (sau „generalul”, cum îi plăcea să fie cunoscut în această etapă a carierei sale) nu a mai putut tolera această critică crescândă şi a ordonat distrugerea celui mai ameninţător purtător de cuvânt al ei,

540 Ibidem, p. 219 541 Timothy Miller, America's Alternative Religious, p. 47 542 Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, p. 220


262

o publicaţie antimormonă intitulată The Nauvoo Expositor, statul Illinois a găsit de cuviinţă să intervină. „Profetul” a fost închis împreună cu fratele lui Hyrum, la Carthage, Illinois în aşteptarea procesului pentru vina de a fi distrus publicaţia Expositor. Cu toate acestea, la data de 27 iunie 1844, o gloată ce număra aproximativ două sute de persoane a asaltat închisoarea din Carthage şi i-au asasinat în mod brutal pe Smith şi pe fratele acestuia, Hyrum, aşezând astfel cu forţa, nedorita coroană a martirajului timpuriu pe capul profetului, ce se împotrivea cu vigoare agresorilor, asigurându-i astfel nemurirea în cadrul istoriei mormone, în calitate de „adevărat clar-văzător”.

În urma asasinării lui Joseph Smith, majoritatea mormonilor au acceptat conducerea lui Brigham Young, în vârstă de patruzeci şi trei de ani la acea dată, omul care în prealabil îi dusese pe mormoni la loc sigur din faţa mâniei cetăţenilor din Missouri543.

„Succesiunea lui Joseph Smith nu s-a făcut fără probleme, în contextul în care adepţii s-au împărţit în peste 25 de grupuri diferite, fiecare pretinzând că este adevărata „Biserică”. Preluarea conducerii de către Bringhatn Young (1801-1877), unul din cei 12 apostoli, a fost puternic contestată. În 1852 mai multe grupuri din Illinois s-au adunat în jurul lui Joseph Smith (1832-1914), fiul „profetului”, şi au format ceea ce va deveni Reorganized Church of Jesus Christ of Latter Day Saints.(1860)544. Bringham Young a condus exodul mormonilor din Illinois în Marele Bazin Salt Lake (1846-1848), unde poligamia a putut fi practicată în voie şi unde s-

543 Walter Martin, Înpărăţia cultelor eretice, p. 224-225 544 Encyclopedia of the American Religious Experience. Studies of Traditions andMovements, by Charles H. Lippy, Peter W. Williams, Charles Scribner’s Sons, 1988, p. 607-608. Emma Smith, văduva lui Joseph Smith a rămas cu acest grup. Primul sediu al grupării a fost în Plano, Illinois (1865), apoi Lamoni, Iowa (1881). În două procese legate de dreptul de proprietate al « Bisericii Mormone » de dinainte de 1844, acest grup minoritar a câştigat proprietatea templului din Kirtland şi dreptul de a se aşeza în Missouri. Oraşul Kirtland a devenit sediul „Bisericii Reorganizate” şi Auditorium-ul acesteia ocupă o porţiune strategică din locul desemnat de Joseph Smith pentru construirea templului. Mişcarea a respins încă de la început poligamia şi chiar a încercat să arate că Joseph Smith nu a practicat-o apud Radu Petre Mureşan, Atitudinea Bisericilor Tradiţionale faţă de prozelitismul advent, p. 76


263

au concentrat eforturile mormonilor pentru a construi împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Aici Bringham Young a putut pune în aplicare idealul „Regatului Sionului” în care autorităţi ecleziastice exercitau în acelaşi timp funcţiuni politice, juridice şi economice, în cadrul unui sistem cooperativ numit „Ordinul unit al lui Enoh”545. Însă cea mai şocantă caracteristică a acestui regat utopic a fost practicarea poligamiei, care a accentuat separaţia faţă de „neamuri” dar care a exacerbat în acelaşi timp resentimentele împotriva lor546. Cu toate acestea, „Biserica Mormonă” a militat pentru alipirea Utah-ului la Uniunea Statelor Americane (1850), fără ca prin aceasta să se piardă specificitatea mormonismului”547.

Utah şi Mormonii au fost ageate de guvernul federal doar pentru o perioadă scurtă de timp. Când războiul dintre State a luat sfârşit şi reorganizarea era în curs de execuţie, oficialităţile federale au început să îi urmărească din nou pe mormoni datorită problemei legata de poligamie. Legislaţia împotriva poligamiei a fost aprobată în Congres şi mulţi conducători mormoni au fost arestaţi, au părăsit ţara sau s-au ascuns. În final, cedând presiunilor guvernamentale în 1890, Wilford Woodruff, la vremea aceea preşedintele Bisericii Mormone, a emis o declaraţie prin care

545 Cea mai bună lucrare despre Bringham Young aparţine lui Leonard Arrington, Brigham Young. American Moses, New York, 1985, (522 p.). Alte lucrări importante, Newell G. Bringhurst, Brigham Young and ihe Expanding American Frontier, Boston; Toronto: Little, Brown and Company 1986 (246 p); A se vedea şi Susa Young Gates and Leah E. Widtsoe, The Life Story of Brigham Young, New York: Macmillan 1930; Clifford L. Stott, Search For Sanctuary. Brigham Young and Ihe White Mountain Expedition, Salt Lake City: University of Utah Press 1984 apud Radu Petre Mureşan, Atitudinea Bisericilor Tradiţionale faţă de prozelitismul advent, p. 76 546 Între numeroasele studii dedicate poligamiei mormone menţionăm Jean-Francois Mayer, Les Mormons et la polygamie. Trois Textes mormons du XIXe siecle et langue francaise, precedes d'une introduction a l'histoire et a la pratique du mariage plural chez les Saints des derniers jours, Fribourg 1986; Richard Van Wagoner, Mormon Poligamy. A History, Salt Lake City, 1989; Sarrah Gordon, The Mormon Question. Poligamy and Constituţional Conflict în Nineteenth-Century America, Londra 2002 apud Radu Petre Mureşan, Atitudinea Bisericilor Tradiţionale faţă de prozelitismul advent, p. 76 547 Radu Petre Mureşan, Atitudinea Bisericilor Tradiţionale faţă de prozelitismul advent, p. 75-76


264

ordona încetarea poligamiei „pentru salvarea temporara a bisericii”.

Poligamia a fost unul dintre aspectele care ar fi putut distruge Biserica Mormona în SUA daca liderii ei nu ar fi cedat în final presiunii guvernului în 1890. Presiunea Statelor Unite a creat o reputaţie atât de negativă, încât Reorganizarea Sfinţilor din Zilele din Urma au adoptat prefixul „Reorganizarea” spre sfârşitul lui 1860 pentru a se distanţa de Sfinţii Zilelor din Urmă din Utah. Până la acea vreme ambele biserici utilizaseră acelaşi nume. Dincolo de hotarele Statelor Unite, poligamia crează încă probleme în multe zone datorită Sfinţilor Zilelor din urmă, din oricare categorie548.

Young a fost un om curajos şi perseverent, stăpânit de o natură chibzuită, însă înclinată spre crize de cruzime, ce sunt acum în mod convenabil uitate de către istoricii mormoni. O dovadă a hotărârii lui de a controla Utahul a fost ordinul pe care 1-a dat pentru masacrarea a peste o sută de imigranţi nemormoni, acţiune devenită cunoscută în zilele noastre drept Masacrul de la Muntele Meadows. În acest caz particular, din raţiuni cunoscute doar de el însuşi, Young i-a încredinţat episcopului John D. Lee misiunea de a anihila imigranţii lipsiţi efectiv de ajutor care se aflau într-un tren de marfă. Episcopul Lee s-a achitat cu credincioşie de această sarcină, iar douăzeci de I ani mai târziu el a fost închis, judecat, condamnat şi executat de guvernul Statelor Unite pentru această acţiune maliţioasă şi totalitară.

O nouă revelaţie - „Biblia mormonă” Întemeierea mişcării Sfinţii Zilelor din Urmă se bazează

pe Cartea lui Mormon. Această carte a fost folosită de primii misionari care au încercat să convingă persoane să se alăture bisericii lor. În timp ce marea majoritate a bisericilor Sfinţilor Zilelor din Urmă considera Cartea lui Mormon parte a canonului Scripturii, părerile şi credinţele despre aceasta au căpătat o paletă largă de puncte de vedere. Biserica Mormona îşi menţine credinţa conform căreia Cartea lui Mormon este o poveste adevărată, cu oameni reali, în timp ce mulţi alţii (deşi nu toţi) din Biserica

548 Timothy Miller, America's Alternative Religious, p. 49


265

Reorganizata nu o mai vad în aceasta lumina. Biserica Reorganizata tinde mai mult spre pluralism în toate aspectele credinţei, fata de Biserica Mormona care are o abordare catehetica a tuturor convingerilor549.

Cu excepţia versiunii King James a Bibliei, pe care mormonii o acceptă ca parte a Cuvântului lui Dumnezeu „în măsura în care este tradusă în mod corect”, ei au mai adăugat Doctrină şi legăminte Perla de mare preţ şi cartea iniţială, Cartea lui Mormon, la canonul a ceea ce ei ar numi scriptură autorizată - adică cele „patru lucrări standard”. Ultima dintre cele menţionate, deoarece ocupă un loc esenţial în teologia şi istoria mormonă şi în consecinţă trebuie examinată cu atenţie550.

„Mormonii consideră că Biblia a fost coruptă în perioada „Marii Apostazii” (de la moartea apostolilor şi până la apariţia mişcării lor), că îi lipsesc multe din părţile esenţiale şi că, prin urmare, nu conţine „plinătatea Evangheliei lui Hristos”551. Cartea lui Mormon susţine că înainte de descoperirea Americii de către Cristofor Columb continentul a fost populat de mai multe civilizaţii. Un rol important l-ar fi jucat evreii care au reuşit să fugă în America în ajunul cuceririi babiloniene (sec. VI î.d.Hr.) şi au format două popoare: nefiţii, cărora Hristos li s-a arătat după învierea Sa, şi lamaniţii, vechi strămoşi ai indienilor de astăzi. După numeroase bătălii între aceste grupuri, nefiţii, poporul cel drept, a fost decimat de lamaniţi. Numai profetul Mormon şi fiul său Moroni au reuşit să supravieţuiască şi au îngropat Cartea lui Mormon (384 d.Hr.), cu speranţa că Dumnezeu o va descoperi într-o zi descendenţilor lor spirituali. În ultimii ani, o serie de lucrări cu o prestanţă ştiinţifică incontestabilă au pus sub semnul întrebării autenticitatea relatării lui Joseph Smith, având în vedere trecutul său legat de căutarea de comori (money-digging) şi chiar şi-au

549 Timothy Miller, America's Alternative Religious, p. 51 550 Walter Martin, Înpărăţia cultelor eretice, p. 225-226 551 Philip L. Barlow, Mormons and the Bible. The place of the ihe Latler-Day Sainls în the American Religion, Oxford University Press 1991 apud Radu Petre Mureşan, Atitudinea Bisericilor Tradiţionale faţă de prozelitismul advent, p. 77


266

exprimă dubii că ar fi existat vreodată Cartea lui Mormon552. Literatura antimormonă ia în considerare şi posibilitatea ca Joseph Smith să fi compilat sau plagiat anumite lucrări care circulau cu succes în epocă, ca de exemplu lucrarea lui Ethan Smith, „View of the Hebrews”, Vermont, 1825”553.

Pentru mormoni însă, respectivele învăţături sunt cât se poate de normale, fiind promovate de „Cartea lui Mormon” care are prioritate faţă de Biblie. Se consideră că Dumnezeu este cel care a lăsat „Cartea lui Mormon” tocmai pentru a clarifica Biblia care, din pricina ambiguităţilor din ea, a dat naştere atâtor confesiuni creştine.

Toţi tinerii mormoni în vârstă de 21 de ani, fete sau băieţi, efectuează un stagiu de 2 ani de misionarism într-o ţară stabilită de profet. Ei sunt uşor de recunoscut pe străzi după îmbrăcămintea identică (cămaşă albă şi pantaloni negri pentru băieţi, cămaşă şi fustă lungă pentru fete, la care se adaugă un ecuson negru cu

552 A se vedea Cartea lui Mormon. Un alt testament al lui Iisus Hristos, Salt Lake City, 1998 ediţia românească. Înainte să „traducă” Cartea lui Mormon, Joseph Smith şi întreaga lui familie se ocupau de căutarea comorilor ascunse cu ajutorul unor pietre magice. Vezi, Walter Martin, împărăţia Cultelor eretice. Oradea, 2001, p. 212-289 (în special „Dovezi ştiinţifice împotriva Cărţii lui Mormon”, p. 230-233). Autorul arată că în textul de pe plăcuţe sunt plagieri masive ale versiunii King James a Bibliei); Irvig Hexham and Karla Poewe, Understanting Cults and New Religions, Grand Rapids, 1996 («Mormonism: a New Religion Based on a New Mithology » p. 55-56 ) descriu Cartea lui Mormon ca un „roman de aventuri”. Istoricii resping Cartea lui Mormon deoarece nu s-a descoperit nici o dovadă arheologică ce ar putea confirma existenţa acelor civilizaţii precolumbiene. Pe de altă parte, criticii denunţă numeroase schimbări în Cartea lui Mormon şi celalate scrieri oficiale: Sandra şi Jerald Tunner, foşti membri marcanţi ai biserici mormone au identificat peste 3000 de astfel de schimbări făcute în decursul vremii (The Changing World of the Mormonism, Moody Press 1981) apud Radu Petre Mureşan, Atitudinea Bisericilor Tradiţionale faţă de prozelitismul advent, p. 78 553 Această carte susţinea ideea că indienii din America sunt descendenţi ai triburilor pierdute ale lui Israel. Influenţa pe care această lucrare a avut-o asupra Cărţii lui Mormon a fost demonstrată de Brigham Roberts (1857-1933), unul din principalii istorici şi apologeţi ai mormonismului (vezi Studies ofthe Book of Mormon, Chicago, 1985). Vezi şi contribuţia lui Massimo Introvigne, „Les Mormons: une „nouvelle tradition religieuse?” în Jean Francois Mayer, La naissance des nouvelles religions, Geneve 2004 apud Radu Petre Mureşan, Atitudinea Bisericilor Tradiţionale faţă de prozelitismul advent, p. 78


267

numele misionarului). Toţi băieţii devin automat la vârsta de 21 de ani prezbiteri.

Mormonii acordă un interes deosebit felului de vieţuire. Spre deosebire de majoritatea altor culte, mântuirea nu este căpătată automat prin credinţă în jertfa de pe Cruce. Este important şi felul în care trăiesc. Întrucât biserica lor le pune la dispoziţie multe moduri de petrecere a timpului liber, tinerii mormoni nu au probleme cu drogurile sau cu delicvenţa. Teologia mormonilor este într-o continuă dezvoltare, permanent adăugându-se revelaţiile Profetului care conduce organizaţia. Actualmente femeile mormone duc o campanie de acceptare a lor ca prezbiteri, alături de bărbaţi554.

„Deşi se accentuează importanţa Bibliei şi a „Cărţii lui Mormon” ca surse ale credinţei lor, totuşi acestea sunt privite în lumina revelaţiilor lui Joseph Smith şi a „profeţilor” care i-au succedat. Alături de Cartea lui Mormon, cele mai importante cărţi ale mormonilor sunt Doctrină şi legăminte care conţine revelaţiile lui Joseph Smith şi Perla de mare preţ, în care sunt reunite alte profeţii precum şi Cartea lui Moise şi Cartea lui Avraam. Trebuie spus că multe revelaţii primite de „profeţii-preşedinţi” în ultimele decenii le contrazic pe cele de la începuturile mormonismului. Acest lucru se datorează doctrinei revelaţiei continue555 care îndeplineşte o dublă funcţie în mormonism: este legitimativă, deoarece stă la baza autorităţii profetului în viaţă, dar este şi adaptativă, schimbându-se în funcţie de necesităţi”556.

Evaluarea structurii complexe a Cărţii lui Mormon este o sarcină dificilă şi cititorul este îndemnat să folosească bibliografia de la sfârşitul acestei cărţi, în cazul în care doreşte unele studii exhaustive557.

554 http://www.geocities.com/athens/delphi/5647/rel57.htm site citat la 27.04.2009 555 2 Nefi 28, 29. Vezi Massimo Introvigne, « II canone aperto: rivelazione e nouve rivelazioni nella teologia e nella storia dei Mormoni », în Le nuove rivelazioni, Leumann, 1991, p. 27-85 apud Radu Petre Mureşan, Atitudinea Bisericilor Tradiţionale faţă de prozelitismul advent, p. 78 556 Radu Petre Mureşan, Atitudinea Bisericilor Tradiţionale faţă de prozelitismul advent, p. 77-78 557 Walter Martin, Înpărăţia cultelor eretice, p. 227



268

Pentru “sfinţii zilelor din urmă”, Cartea lui Mormon reprezintă “cuvântul lui Dumnezeu” şi are aceeaşi autoritate ca şi Vechiul şi Noul Testament. Acest “al treilea testament” povesteşte despre populaţiile americane precolumbiene (de origine iudaică!) şi despre vizita pe care Iisus a făcut-o în America la scurt timp după înălţarea sa la cer (!). Astfel, Cartea lui Mormon povesteşte cum o familie de evrei din Ierusalim a plecat pe mare, în jurul anului 586 î.Hr., ajungând pe continentul american. Aceştia ar fi - nici mai mult, nici mai puţin - strămoşii indienilor americani!

Falsul iese repede la iveală, Charles S. Braden, în lucrarea sa despre cărţile sacre afirmând că la baza “Cărţii lui Mormon” ar fi un roman al pastorului protestant Salamon Spaulding. Spaulding povesteşte că pieile roşii din America descind din “seminţiile rătăcite ale lui Israel”, care au ajuns miraculos pe noul continent. Spaulding a încredinţat manuscrisul unei tipografii dar s-a îmbolnăvit şi lucrarea lui a dispărut. Văduva sa a afirmat că manuscrisul a stat la baza credinţei mormonilor…

Întemeietorul sectei este în continuare urmărit de ghinion. “Revelaţia” sa potrivit căreia un bărbat se poate căsători cu mai multe soţii, i-a fost fatală. Opinia publică de atunci şi alte religii au reacţionat violent împotriva poligamiei. Când Smith şi-a depus candidatura la preşedinţia Statelor Unite a fost arestat iar mulţimea dezlănţuită l-a linşat în iunie 1844. Reuşeşte să scape Brigham Young care devine noul “profet”. Acesta se instalează împreună cu adepţii săi în Utah, într-un ţinut sălbatic care avea să devină centrul internaţional al mormonilor cu capitala la Salt Lake City558.

„Conform doctrinei mormone, introducerea Cărţii lui Mormon în canonul sectei s-a „bazat pe convingerea evreilor şi neevreilor că Iisus este Hristosul, eternul Dumnezeu”. De fapt, mormonismul este „una din cele mai eficiente imitaţii, inventate vreodată, ale creştinismului biblic”559. Cât despre textul descoperit de Smith, cu toate neclarităţile ce le implică, cercetările au

558 http://www.calauzaortodoxa.ro/sectologie/biserica-sfintilor-din-ultimele-zile-mormonii/ site citat la 27.04.2009 559 Kenneth Boa, Cults, World Religions, And You, Victor Books, Wheaten, IL, 977, p. 64; Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, p. 223

http://www.calauzaortodoxa.ro/sectologie/biserica-sfintilor-din-ultimele-zile-mormonii/

http://www.calauzaortodoxa.ro/sectologie/biserica-sfintilor-din-ultimele-zile-mormonii/


269

demonstrat că acesta este „o creaţie recentă” cu similitudini din ediţia Bibliei King James”560.

Mormonii includ Biblia printre cele 4 cărţi pe care ei le consideră Scripturile Mormone. Crezul în Iisus Hristos este central credinţei lor, după cum indică chiar denumirea lor oficială de „Biserica lui Iisus Hristos a Sfinţilor din urmă” (engl. „The Church of Jesus Christ of Latter-Day Saints”). Biserica mormonă este o organizaţie non-clericală condusă de un profet, 12 apostoli şi 5 cvorumuri ale celor 70. Actualul lider spiritual al Mormonilor este profetul de 85 de ani B.Hinckley, iar sediul central al Bisericii se află în statul american Utah.

Conceptele religioase ale Mormonilor sunt cuprinse în aşa-numitul „Cuvânt de înţelepciune” care le interzice să întreţină relaţii sexuale înainte de căsătorie, să fumeze, să se drogheze, să consume băuturi alcoolice, cafea şi ceai negru. În schimb, sunt sfătuiţi să mănânce multe fructe, cereale şi carne puţina. Teoretic, fiecare mormon trebuie să respecte cele 10 porunci testamentare, să se roage zilnic de cel puţin trei ori şi să citească în fiecare zi câte o jumătate de oră din „Cartea lui Mormon”.

Mormonii au săli de adunare în care se strâng în fiecare duminica. Pe lângă acestea există şi temple în care prezbiterii mormoni oficiază ceremonii, cum ar fi botezul pentru morţi sau legarea căsătoriilor pentru veşnicie. Prin ceremonia de legare a căsătoriei pentru veşnicie, se consideră că soţul şi soţia vor rămâne căsătoriţi şi după moarte. Aceasta îl face pe un nemormon să-şi amintească cuvintele lui Iisus din Scriptură, potrivit cărora în Cer nu există căsătorii. Mormonii duc o muncă susţinută de identificare a strămoşilor lor care au murit nebotezaţi ca Mormoni. Ei merg la templu şi se botează în numele acestor strămoşi, în speranţa că acel botez le va îmbunătăţi strămoşilor situaţia la Judecata de Apoi561.

„Personajul principal al sectei Joseph Smith, un lider harismatic în peisajul religios al sectei, considera că Biserica adevărată a încetat să mai existe după moartea Apostolilor, însă la

560 Kurt Hutten, Seher, Griibler, Enthusiasten, p. 462; Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, p. 223 561 http://www.razboiulnevazut.com/mormonii.html site citat la 27.04.2009

http://www.razboiulnevazut.com/mormonii.html


270

15 mai 1829 Ioan Botezătorul şi Apostolii Petru, Iacob şi Ioan i-au conferit dreptul de a boteza şi preoţia lui Aaron şi a lui Melchisedec pentru a restaura autentica religie revelată de Iisus Hristos şi a instaura regimul teocratic562. Smith a candidat chiar la preşedenţia S.U.A. În România, secta este prezentă după 1989 prin misionarii sectei, în general americani, înregistrându-se primele botezuri”563.

Teologia mormonilor Aproape de la întemeierea ei, biserica mormonă a pretins

că posedă ceea ce nici o altă biserică din zilele noastre nu a pretins, şi anume preoţiile care se trag din Aaron şi Melhisedec.

Mormonii susţin că la data de 15 mai 1829, Joseph Smith şi Oliver Cowdery au primit din mâna lui Ioan Botezătorul preoţia care se trage din Aaron şi că „preoţia care se trage din Melhisedec le-a fost conferită lui Joseph Smith şi Oliver Cowdery prin slujirea lui Petru, Iacov şi Ioan la scurt timp după conferirea ordinului aaronic”564.

Dar cel mai important fapt este restaurarea prin intervenţie supranaturală, în 1829, a Sacerdoţiului lui Aaron, apoi a Sacerdoţiului lui Melchisedec. Acest eveniment a avut loc înainte de organizarea noii Biserici (ce datează din 6 aprilie 1830). Căci mormonii văd izvorul autorităţii necesare pentru restaurarea Bisericii în întemeierea unui sacerdoţiu ce a primit împuternicire de la Dumnezeu. Un astfel de sacerdoţiu a existat în Biserica originară, explică ei, dar a dispărut cu timpul. Între primele secole

562 Jean Vernette, Sectele, p. 62; Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, p. 223 563 Constantin Cuciuc, Religii noi în România, Editura Gnosis, Bucureşti, 1996, p. 83; Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, p. 223 564 John A. Widtsoe, The Priesthood and Church Government, Salt Lake City, UT, Deseret Book Company, 1939, p. 107 apud Walter Martin, Înpărăţia cultelor eretice, p. 249


271

ale erei noastre şi epopeea mormonilor au existat credincioşi sinceri, dar nu şi un „sacerdoţiu” adevărat565.

În teologia mormonismului, atât ordinul lui Melhisedec, cât şi cel al lui Aron sunt considerate a fi o singură preoţie „neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al anilor” (Doctrină şi legăminte 84:17) şi numai prin autoritatea conferită de această singură preoţie, susţin ei, oamenii vorbesc şi acţionează în numele Domnului pentru mântuirea omenirii. Pentru ca acest lucru să poată fi clar înţeles, trebuie să analizăm următorul citat din principala carte mormonă despre preoţie:

Această Preoţie care se bucură de autoritate este destinată să-i ajute pe oameni în toate strădaniile vieţii lor, atât în cele vremelnice, cât şi în cele spirituale. În consecinţă, există diviziuni sau funcţii ale Preoţiei, fiecăreia dintre ele fiindu-i încredinţată o răspundere precisă, corespunzătoare unei anumite nevoi omeneşti.

Profetul Joseph Smith a spus cândva că întreaga Preoţie este melhisedecă. Cu alte cuvinte că Preoţia care se trage din Melhisedec cuprinde toate funcţiile şi toate împuternicirile din cadrul Preoţiei. Acest lucru este afirmat clar în Doctrină şi legăminte, secţiunea 107, versetul 5: „Toate celelalte împuterniciri sau funcţii din cadrul bisericii sunt anexe ale acestei Preoţii.”

Există două Preoţii despre care ni se vorbeşte în Scripturi, cea care se trage din Melhisedec şi cea care se trage din Aaron sau levitică. Deşi există două Preoţii, Preoţia melhisedecă include Preoţia aaronică sau levitică; ea este conducătorul suprem şi deţine autoritatea cea mai înaltă ce-i revine Preoţiei şi cheile împărăţiei lui Dumnezeu din toate perioadele lumii până la cea mai recentă perioadă de prosperitate de pe pământ, şi ea este canalul prin inter-mediul căruia se revelează din cer întreaga cunoaştere, întreaga doctrină, întregul plan de mântuire şi orice problemă importantă.”566

Prin urmare, concepţia mormonă despre preoţie afirmă că Dumnezeu a stabilit în cadrul bisericii preşedinţi, apostoli, mari

565 Jean Francois Mayer, Sectele, p. 31-32 566 John A. Widtsoe, The Priesthood and Church Government, p. 102-103 apud Walter Martin, Înpărăţia cultelor eretice, p. 249


272

preoţi, pe cei şaptezeci, prezbiteri; şi că fiecare dintre aceste funcţii are parte de o împuternicire specifică567.

Doctrina mormonă despre Dumnezeu este sintetizată de Walter Martin.

Majoritatea cercetătorilor documentaţi ai creştinismului recunosc faptul că nimeni nu poate nega existenţa singurului Dumnezeu adevărat al Scripturii şi să pretindă în acelaşi timp că este creştin. Scriitorii Noului Testament, precum şi Domnul nostru însuşi, au propovăduit că nu există decât un singur Dumnezeu, şi toţi teologii bisericii au afirmat încă de la începuturile istoriei bisericii că creştinismul este monoteist în cel mai strict sens al cuvântului, într-adevăr, tocmai acest lucru a făcut ca atât creştinismul, cât şi iudaismul din care ieşise să se deosebească atât de radical de societăţile păgâne politeiste ale Romei şi ale Greciei. Biblia este extrem de fermă când declară că Dumnezeu nu recunoaşte existenţa nici unei alte „divinităţi”. De fapt, de multe ori Domnul Şi-a rezumat unicitatea prin următoarea revelaţie:

„Voi sunteţi martorii Mei - zice Domnul - voi şi Robul Meu pe care L-am ales, ca să ştiţi, ca să Mă credeţi şi să înţelegeţi că Eu sunt: înainte de Mine n-a fost făcut nici un Dumnezeu, şi după Mine nu va fi, Eu, Eu sunt Domnul, şi afară de Mine nu este nici un Mântuitor!”... „Aşa vorbeşte Domnul, împăratul lui Israel şi Răscumpărătorul lui, Domnul oştirilor: «Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, şi afară de Mine, nu este alt Dumnezeu... Voi îmi sunteţi martori! Este oare un alt Dumnezeu afară de Mine? Nu este altă Stâncă, nu cunosc alta!»“ ...”Eu sunt Domnul, şi nu mai este altul, afară de Mine nu este Dumnezeu. Eu te-am încins, înainte ca tu să Mă cunoşti... Nu este alt Dumnezeu decât Mine, Eu sunt singurul Dumnezeu drept şi mântuitor, alt Dumnezeu afară de Mine nu este. Întoarceţi-vă la Mine, şi veţi fi mântuiţi toţi cei ce sunteţi la marginile pământului! Căci Eu sunt Dumnezeu, şi nu altul.” (Isaia 43:10, 11; 44:6, 8; 45:5, 21, 22)568.

567 Walter Martin, Înpărăţia cultelor eretice, p. 248-249 568 Walter Martin, Înpărăţia cultelor eretice, p. 255-256


273

Cele patru principii importante referitoare la relaţia dintre Dumnezeu şi om, de la care trebuie să plecam în analiza doctrinei mormone sub acest aspect sunt următoarele569:

1. Oamenii pot să devină dumnezei, adică fiinţe exaltate (această doctrină este asemănătoare cu cea pe care o propovăduia diavolul în Gradina Edenului şi care a determinat căderea omului);

2. Exista mai mulţi dumnezei; 3. Aceşti dumnezei exista unul deasupra celuilalt, într-o

înlănţuire infinită; 4. Dumnezeu a fost odată la fel cum este acum omul. Joseph Smith a spus că dacă omul nu poate să înţeleagă

adevărata natura a lui Dumnezeu, el nu poate să-şi înţeleagă propria sa natura. El Îl înţelege pe Dumnezeu ca pe un om exaltat, divinizat. Între Dumnezeu şi om nu este deci o diferenţă de natură, ontologică, ci mai degrabă o diferenţa calitativă, adică dumnezeirea este cel mai desăvârşit grad al aceleiaşi esenţe din care suntem făcuţi şi noi. Altfel spus, Dumnezeu a ajuns Dumnezeu printr-un proces de progresie, de devenire, deci de transformare.

Mormonii susţin că, la fel ca şi Hristos, Tatăl are un trup înviat, din carne şi oase (Doctrină şi Legăminte – D&L 130:22). Dumnezeu nu este deci extratemporal şi extraspaţial, ci trăieşte la fel ca şi noi, într-un spaţiu şi are, la fel ca şi noi, un început. Datorita faptului ca a ajuns la exaltare, El posedă însă toate perfecţiunile, fiind atotputernic şi atoateştiutor.

Datorita infinitei iubiri a lui Dumnezeu, El Şi-a dorit să o împartă pe aceasta cu alţii, astfel încât, mai înainte de crearea universului, El a creat spirite-copii. Aceste spirite au fost crescute de El, împreună cu o Mamă cerească, care coexistă cu El. Primul dintre aceşti copii născuţi este Iisus Hristos, care a fost cunoscut înainte de întrupare ca Iehova. El este deci fratele mai mare al tuturor oamenilor. Spre deosebire de oameni însă, care trebuie să

569 Jordan Vajda, “The Doctrine of Exaltation, or Becoming a God” , pe site-ul Universitatii Brigham Young: http://maxwellinstitute.byu.edu/publications/paperschapter.php?paperid=7&chapid=62 – accesat la 09.04.2008

http://maxwellinstitute.byu.edu/publications/paperschapter.php?paperid=7&chapid=62



274

trecem prin viaţa muritoare pentru a ajunge la nivelul de exaltare, despre Hristos aflăm din doctrina mormonă că a atins acest prag înainte de întrupare, El ajutând ca Dumnezeu la organizarea lumii din materia preexistenta.

Mormonii consideră că exaltarea, adică cel mai înalt grad de perfecţiune ce poate fi atins de om, se poate obţine doar în urma unui efort de familie. Adică, omul se poate mântui singur, însă ca să ajungă o fiinţa exaltată el trebuie să facă parte dintr-o familie pecetluită la templu. Se crede despre aceste persoane că vor trăi veşnic în prezenta Tatălui şi a lui Iisus Hristos (D&L, 76), că vor deveni la rândul lor dumnezei, că vor avea copii de spirit, formând o familie veşnică570. Pe scurt, bărbaţii mormoni care vor deveni dumnezei prin exaltare vor avea tot ce au Tatăl Ceresc şi Fiul, adică toata puterea, slava, domnia, înţelepciunea, cunoaşterea, etc.

Condiţiile pentru dobândirea exaltării, în afară de cele obişnuite pentru orice adept al Bisericii Mormone, sunt următoarele:

- primirea botezului mormon; - primirea aşezării mâinilor pe cap, pentru acordarea

darului Duhului Sfânt; - primirea înzestrării în templu (un fel de confirmare,

diferita de botez); - căsătoria pentru timp şi eternitate (pecetluirea căsătoriei

în templu, după o rânduială speciala); - propovăduirea învăţăturii mormone, etc. Acesta este, după mormoni, modul în care Tatăl a devenit

Dumnezeu, trecând deci prin ceea ce trecem şi noi şi având ca şi noi slăbiciuni, încercări, ispite. Astfel, El are acum compasiune şi mila faţă de noi, dorind să ajungem ca şi El571.

Teologia mormonă este politeistă, afirmând în consecinţă că universul este locuit de diferiţi dumnezei care procreează copii

570 Principiile Evangheliei, publicată de către Biserica lui Iisus Hristos ai Sfinţilor din Zilele din Urma, Salt Lake City, Utah, 1982, p. 309 571 Jordan Vajda, “Theosis and Exaltation: în Dialogue”, pe site-ul Universitatii Brigham Young: http://maxwellinstitute.byu.edu/publications/paperschapter.php?paperid=7&chapid=63 – accesat la 09.04.2008




275

spirituali, care la rândul lor sunt îmbrăcaţi cu diferite trupuri pe diferite planete, „Elohim” fiind dumnezeul acestei planete (învăţătura lui Brigham conform căreia Adam este Tatăl nostru ceresc este acum negată în mod oficial de autorităţile mormone, însă ei rămân neclintiţi la credinţa că Dumnezeul nostru este un om înviat, glorificat). Pe lângă aceasta, „inspiratele” declaraţii ale lui Joseph Smith dezvăluie faptul că el a început ca unitarian, a progresat la triteism şi a încheiat apoi în cel mai deplin politeism, în directă contradicţie cu revelaţiile Vechiului şi Noului Testament, după cum am văzut. Doctrina mormonă a Trinităţii este o denaturare grosolană a poziţiei biblice, deşi ei încearcă să-şi învăluie nefasta doctrină într-o terminologie semiortodoxă. Ne-am ocupat deja de această problemă, însă este necesară o permanentă revenire asupra ei, ca nu cumva terminologia mormonă să se răspândească necontestată572.

„Deşi se consideră o restaurare a Bisericii din primele secole creştine, mormonismul se îndepărtează de la linia creştină şi este privit ca o nouă tradiţie religioasă datorită numeroasele sale credinţe şi practici distincte573. Învăţăturile „Bisericii Mormone” se circumscriu unui cadru evoluţionist cunoscut sub numele de doctrina eternei progresii. Această credinţă este concentrată în formularea: „Ceea ce omul este, Dumnezeu a fost, ceea ce Dumnezeu este, omul poate să devină”574. Doctrina eternei progresii deschide uşa politeismului, afirmând nu numai că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt trei dumnezei diferiţi, dar că toţi oamenii

572 Ibidem, p. 260-261 573 Davis Bitton, Les mormons, Les Editions du Cerf, 1989, p.37-57 apud Radu Petre Mureşan, Atitudinea Bisericilor Tradiţionale faţă de prozelitismul advent, p. 78 574 D&C 130, 22; „Dumnezeu însuşi a fost odată aşa cum suntem noi acum şi este un om înălţat ce sade pe tronul din ceruri” (Teachings of the prophet Joseph Smith: laken from his sermons and writings as they are found în the Documentary history and other publications of the church and written or published în the days of the Prophet's ministry, Salt Lake City, Deseret new press, 1938 (408 p.), p. 345-347) apud Radu Petre Mureşan, Atitudinea Bisericilor Tradiţionale faţă de prozelitismul advent, p. 79


276

sunt dumnezei575. Poziţia mormonilor faţă de Sfânta Treime este rezumată în prezentarea pe care apostolul Richard Evans o face mormonismului în compendiul A Guide to America Religion. La întrebarea „Cred mormonii în Sfânta Treime?” răspunsul a fost următorul: „Da. Sfinţii Ultimelor zile acceptă dumnezeirea ca trei persoane distincte: Tatăl, Fiul Iisus Hristos, care este unul cu Tatăl în scop, dar separat de El şi Duhul Sfânt, un personaj spiritual”576. Lucrurile se complică şi mai mult când un alt apostol spune: Iisus Hristos a fost şi este Iehova Vechiului Testament, Dumnezeul lui, Adam şi Noe, al lui Avraam, Isaac şi Iacob. Când el a vorbit profeţilor a vorbit în numele Tatălui... Iehova al Vechiului Testament a devenit Iisus Hristos al Noului Testament când el s-a născut ca muritor”577.

„O altă credinţă importantă este că oamenii sunt emanaţii spirituale ale lui Dumnezeu Tatăl şi că toţi oamenii au trăit cu Dumnezeu, ca fiinţe spirituale, într-o viaţă anterioară. În această viaţă de acum, oamenii experimentează existenţa fizică, inclusiv moartea şi apoi vor putea să se întoarcă şi să trăiască în prezenţa lui Dumnezeu pentru veşnicie. Prin urmare viaţa pe pământ este un test care va determina în cele din urmă care persoane sunt vrednice să se întoarcă şi să trăiască cu Dumnezeu. După moarte, oamenii

575 lbidem, p. 370; Bruce R. McConckie, Mormon Doctrine, second edition, Salt Lake City 2000, p. 576-577. O carte reprezentativă pentru învăţătura mormonă în secolul al XlX-lea a fost scrisă de Parley Parker Pratt (1807-1857) unul din cei mai mari apologeţi ai mormonismului. Key to the science of theology. Designed as an introduction to the first principles of spiritual philosophy; religion; law and government; as delivered by the ancients, and as restored în this age, for the final development of universal peace, truth and knowledge. By Parley P. Pratt. Liverpool, 1855 (137 pagini). Textul original, republicat apoi în anul 1891 cu multe ediţii ulterioare, ne permite să vedem schimbările semnificative care au fost aduse mormonismului de-a lungul timpului apud Radu Petre Mureşan, Atitudinea Bisericilor Tradiţionale faţă de prozelitismul advent, p. 79 576 Richard Evans, “What is a Mormon?”, în A Guide to Religions în America, ed. Leo Calvin Rosten, New York 1955, p. 93. A se vedea şi “Jesus selon mormons” în Jean Vernette, Jesus au perii des sectes. Esotehsme, gnoses et nouvelle religiosite, Desclee, 1999, p. 60-66; Jean Marie Abgral, Lessectes del'apocalypse. Gourous de Van 2000, Paris, 1999, p. 67-80 apud Radu Petre Mureşan, Atitudinea Bisericilor Tradiţionale faţă de prozelitismul advent, p. 79 577 Robert E. Wells, Our Message to the World, “Ensign”, Noiembrie. 1995, p. 65


277

sunt plasaţi în trei „stări de slavă”, telestială, terestră sau celestă, în funcţie de faptele pe care le-au făcut pe pământ, credinţă care derivă din înţelegerea arbitrară a învăţăturii Sfântului Apostol Pavel (II Corinteni XII, 1-4).

Altă învăţătură tipică a mormonilor este cea referitoare la botezul morţilor. Mormonii cred că toate persoanele decedate, care aşteaptă timpul învierii şi al judecăţii vor avea posibilitatea să accepte mesajul Evangheliei în lumea spiritelor. Credinţele lor reflectă specificul mediului protestant din secolul al XIX-lea la care se adaugă influenţa ideilor lui Emanuel Swedenborg (1688-1772)578, credinţe masonice şi folclorul american”579.

Biserica Sfinţilor din Zilele din Urmă vede lumea spiritelor ca un loc de aşteptare, un loc provizoriu, în care sufletul omului ajunge după ce moare. În acest loc însă, sufletul nu stă degeaba, ci este chemat să înveţe mai multe despre Dumnezeu. În această stare, sufletele bune vor sta până la începerea Mileniului,

578 Emanuel Swedenborg (1688-1772) a fost un filozof suedez, dar şi teolog, chimist (alchimist), anatomist, care şi-a consacrat întreaga viaţă investigaţiilor ştiinţifice. În egală măsură şi-a îndreptat atenţia şi asupra teologiei şi metafizicii şi a avut numeroase trăiri mistice. Lucrările lui au fost scrise în urma unor viziuni şi au avut un mare impact asupra contemporanilor. Dintre acestea meţionăm: Heavenly Mysteries Contained în Sacred Scriptures (publicate în seria “Arcana caelestia”, 8 vol., între anii 1749-1756); De telluribus, în 1758; Apocalypse Revealed. În 1766, translated by F. Coulson. 2 vols., London: Swedenborg Society 1970; Brief Exposilion of the Doctrine of the New Church, Signified by the New Jerusalem în the Book of Revelation, 1769, translated by R. Stanley, London: Swedenborg Society,1952; Contimiation Concerning the Last Judgment, and Concerning the Spiritual World, 1763, translated by D. Harley. London: Swedenborg Society 1961; Last Judgment (and Babylon Destroyed) în 1758, translated by D. Harley, London: Swedenborg Society, 1961; Messiah About to Come. Concerning the Messiah About to Come and Concerning the Kingdom of God and the Last Judgment. A posthumous publication. Translated and edited by A. Acton. Bryn Athyn, PA: Academy of the New Church, 1949; Emanuel Swedenborg, Introducing the New Jerusalem, transl. from the original Latin by John Chadwick, edited and revised by Stephen McNeilly, London: The Swedenborg Society 2003 (211 p.) apud Radu Petre Mureşan, Atitudinea Bisericilor Tradiţionale faţă de prozelitismul advent, p. 80 579 Jerald and Sandra Tanner, The Changing World of Mormonism, Chicago, Moody Press 1980 apud Radu Petre Mureşan, Atitudinea Bisericilor Tradiţionale faţă de prozelitismul advent, p. 80


278

când vor fi înviate pentru a domni împreună cu Hristos pe pământ, iar sufletele rele vor sta până la Judecata Universală.

Potrivit mormonilor, fiinţele spirituale sunt antropomorfe, însă trupul lor are o formă perfectă. După ce moare, omul îşi păstrează temperamentul, atitudinile şi ataşamentul sau împotrivirea faţă de o anumită învăţătură (Alma 34:34). Despre spirite se crede că au aceleaşi pofte şi dorinţe pe care le-au avut când au trăit pe pământ. Toate spiritele, indiferent de vârsta la care au murit, sunt în stare adultă.

În Cartea lui Mormon se spune că lumea spiritelor este împărţită în două diviziuni. La Alma 40:12-14 citim: şi apoi se va întâmpla că spiritele celor care au fost drepţi sunt primite într-o stare de fericire, care este numită paradis, o stare de odihnă, o stare de pace în care se vor odihni de toate necazurile lor şi de toate grijile şi întristările. 13. Şi apoi se va întâmpla că spiritele celor păcătoşi, da, ale acelora care sunt răi – căci iată, ele nu au nici parte şi nici părticică din Spiritul Domnului; căci iată, ei aleg lucruri rele în loc de bune; de aceea, spiritul diavolului a intrat în ei şi a pus stăpânire pe casa lor – şi aceştia vor fi aruncaţi în întunericul de afară; acolo va fi plâns şi scrâşniri de dinţi; şi aceasta din cauza nedreptăţilor lor, ei fiind înrobiţi de către voinţa diavolului. 14. Acum, aceasta este starea păcătoşilor, da, în întuneric, o stare de groaznică şi înfricoşată aşteptare a indignării arzătoare şi a mâniei lui Dumnezeu asupra lor; astfel, ei rămân în această stare, tot aşa cum cei drepţi rămân în paradis până la timpul învierii.

Aşadar, cei buni sunt separaţi de cei răi, după faptele lor şi după cum au trăit în viaţa pământească. O concepţie specifică este aceea că spiritele pot progresa, adică pot trece de la o treaptă la alta, dacă acceptă principiile Evangheliei şi trăiesc respectându-le.

În lumea spiritelor, Biserica este concepută ca fiind organizată, fiecare generaţie de oameni avânt în frunte un profet. De asemenea, deţinătorii preoţiei, misionarii, apostolii continuă să aibă responsabilităţile pe care le avea în timpul vieţii. Un alt aspect important este acela al legăturilor de familie. Mormonii consideră că spiritele vor sta organizate, grupate în familii, însă dacă cineva


279

nu şi-a îndeplinit misiunea pe pământ, nu poate sta alături de familia sa.

Exegeţii mormoni au interpretat în sens literar textul de la 1 Petru 3:19 (... duhurilor ţinute în închisoare) spunând că sufletele celor păcătoşi sunt ţinute într-un fel de închisoare pentru că nu au primit Evanghelie. Ele au însă libertatea de a alege, chiar şi după moarte, să accepte Evanghelia şi astfel să treacă în paradis. În închisoarea spiritelor vor rămâne doar aceia care au respins Evanghelia după ce le-a fost predicată pe pământ şi care nu au acceptat-o nici când le-a fost predicată după moartea trupească. După ce vor suferi un timp pentru păcatele lor, le va fi permis să moştenească gloria cea mai mică, anume împărăţia telestială. Astfel, observăm că ei nu cred în veşnicia chinurilor iadului, ceea ce seamănă cu erezia lui Origen referitoare la Apocatastaza, erezie condamnată de Sinoadele Ecumenice580.

„Cultul are două feluri de rituri, unele, publice în capele, altele, secrete, care se desfăşoară în temple. Cultul public cuprinde „Şcoala de Duminică” şi „adunarea Cinei” bazate pe rugăciuni şi cântări. Ceremoniile din templu, care prezintă asemănări frapante cu ritualul masonic şi sunt rezervate numai celor iniţiaţi se referă în principal la patru practici: botezul pentru cei morţi, înzestrarea (endowments), o binecuvântare specială spirituală oferită membrilor valoroşi, căsătoria celestă şi pecetluirea (sealing) care stabileşte structurile de familie pentru eternitate”581.

„Membrii sunt în general botezaţi la vârsta de 8 ani; preoţia aaronică este conferită băieţilor la vârsta de 12 ani când sunt hirotoniţi ca diaconi. La vârsta de 16 ani ei sunt preoţi şi au autoritatea de a boteza şi a binecuvânta. După vârsta de 18 ani ei

580 Grant Underwood, Early Mormon Millenarianism: Another Look, Church History, Vol. 54, No. 2, p. 222 581 Mai există şi ritualuri speciale de binecuvântare a episcopilor, apostolilor şi patriarhului, apoi cele de consacrare a Profetului-Preşedinte etc. Despre ceremoniile secrete din templu, Deborah Laake, Ceremonies secretes. Journal intime d'une femme chez Ies Mormons, Editions Filipacchi, 1995; Despre legăturile cu ritualul masonic, Richard N. Osteling and Joan K. Ostling, Mormon America. The Power and the Promise, San Francisco, 1999, p. 193-196 apud Radu Petre Mureşan, Atitudinea Bisericilor Tradiţionale faţă de prozelitismul advent, p. 80


280

primesc preoţia lui Melhisedec care le oferă autoritatea de a transmite „harul Duhului Sfânt” prin punerea mâinilor.

Mormonii au nişte coduri morale stricte, se abţin de la droguri, tabac, alcool, ceai şi cafea. Tinerii sunt încurajaţi să se abţină de la relaţii sexuale premaritale, de la pornografie, limbaj indecent şi jocuri de noroc. Membrii plătesc zeciuială 10% din veniturile lor. Mormonii au un deosebit respect pentru educaţie şi de asemenea pentru tot ceea ce ţine de activităţi recreative: sportul, festivalurile de teatru, hobby-urile etc. Mutual Improvement Association sponsorizează multe din aceste activităţi cultural-recreative care încep cu o rugăciune şi se termină cu un imn mormon. Corul Tabernacolului, format din 350 de membrii este renumit în întreaga lume”582.

Biserica lui Iisus Hristos a „sfinţilor zilelor din urmă” se proclamă împotriva Dumnezeului incomprehensibil, lipsit de „trup, membre sau pasiuni”, considerând că aşa ceva nu poate exista şi îşi afirmă cu putere credinţa în Dumnezeul viu şi adevărat al Scripturii şi al revelaţiei, supunerea faţă de el Iisus Hristos este Fiul lui Elohim, atât ca vlăstar spiritual, cât şi trupesc; cu alte cuvinte, Elohim este literalmente Tatăl duhului lui Iisus Hristos şi de asemenea al trupului în care Iisus Hristos şi-a îndeplinit misiunea în carne... Iehova, care este Iisus Hristos, Fiul lui Elohim, este numit „Tatăl”... în cartea Jesus the Christ, capitolul IV. (pag. 48, 466, 467) se afirmă că Iisus Hristos, pe care îl cunoaştem de asemenea ca Iehova, a fost organul executiv al Tatălui, Elohim, în lucrarea de creaţie583.

Duhul Sfânt în mormonism După ce am discutat natura şi atributele lui Dumnezeu în

opoziţie cu mitologia mormonă şi cu panteonul ei de divinităţi poligame, rămâne ca să înţelegem care este învăţătura mormonă referitoare la cea de a treia Persoană a Trinităţii creştine, de vreme ce ei binevoiesc să o descrie drept „o persoană de duh”.

582 Radu Petre Mureşan, Atitudinea Bisericilor Tradiţionale faţă de prozelitismul advent, p. 78-81 583 Walter Martin, Înpărăţia cultelor eretice, p. 261


281

Este interesant de observat că, în dorinţa lor de a imita creştinismul autentic, atunci când este posibil, mormonii îl descriu pe Duhul Sfânt în următorii termeni:

„Termenul Duh Sfânt şi sinonimele lui comune, Duhul lui Dumnezeu, Duhul Domnului sau pur şi simplu Duhul, Mângâietorul şi Duhul Adevărului apar în Scripturi cu sensuri evident diferite, referindu-se în unele cazuri la persoana lui Dumnezeu Duhul Sfânt, iar în alte cazuri la puterea şi autoritatea acestui măreţ personaj sau la forţa prin intermediul căreia slujeşte... Fără îndoială că Duhul Sfânt posedă puteri şi sentimente personale; aceste atribute există în El în mod perfect. Astfel, el învaţă şi călăuzeşte, mărturiseşte despre Tatăl şi despre Fiul, condamnă, mustră, vorbeşte, porunceşte, împuterniceşte... Acestea nu sunt expresii în sens figurat, ci afirmaţii directe despre atributele şi caracteristicile Duhului Sfânt”584.

Aici există o contradicţie în teologia mormonă, dacă e existat vreodată o astfel de teologie. Talmage declară că Duhul Sfânt este o persoană de Duh, evident „o fiinţă imaterială” şi evident Dumnezeu, neposedând totuşi o formă de natură materială; deci nefiind limitată în întindere şi spaţiu şi, prin urmare, având posibilitatea de a ocupa la un moment dat mai mult decât un singur spaţiu limitat, în contradicţie directă cu afirmaţia anterioară a lui Talmage din aceeaşi carte. Aşadar pentru mormoni „un lucru fără părţi componente nu poate fi întreg, iar un trup imaterial nu poate exista”, dar cu toate acestea, conform lucrării Doctrină şi legăminte, Duhul Sfânt este „o persoană de Duh” şi unul dintre dumnezeii mormoni. Şi, ceea ce le întrece pe toate: „El este o fiinţă imaterială, având o formă spirituală şi proporţii definite!” S-ar părea că teologia mormonă a ajuns acum realmente confuză până la temelie; dar Talmage nu este de acord cu Talmage, la fel cum nu este nici Doctrină şi legăminte; ei sunt obligaţi să adopte atitudinea logică de a afirma într-un caz materialitatea lui Dumnezeu şi de a nega materialitatea aceasta în cazul următor, când , este vorba de Duhul Sfânt. Ar fi edificator de văzut cum împacă teologii mormoni această contradicţie logică şi teologică.

584 Ibidem, p. 266


282

Parley P. Pratt, eminentul teolog mormon, a complicat şi mai mult doctrina Duhului Sfânt în teologia mormonă atunci când a scris: „Acest lucru duce la cercetarea acelei substanţe numită Duhul Sfânt sau Lumina lui Hristos... Există o substanţă divină, un fluid sau o esenţă divină, numită Duh, difuzată peste tot printre elementele eterne... Acest element divin, sau Spirit, este agentul imediat, activ sau conducător în toate puterile sfinte miraculoase... Cea mai pură, cea mai rafinată şi subtilă dintre toate aceste substanţe, şi cea care este cel mai puţin înţeleasă sau chiar şi recunoscută, de către oamenii mai puţin documentaţi, este substanţa numită Duhul Sfânt”585.

Am putea analiza şi mai departe doctrina mormonă a Duhului Sfânt, oprindu-ne mai ales asupra unui capitol interesant din cartea preşedintelui Charles Penrose, Mormon Doctrine (Salt Lake City, 1888), în care de peste douăzeci de ori el se referă la Duhul Sfânt ca la un „ceva” impersonal, lipsit de personalitate, deşi în obişnuita schemă politeistă mormonă, Duhul Sfânt este înzestrat cu divinitate. Penrose îşi încheie comentariul său prin afirmaţia: „După cum botezul este naşterea din apă, tot aşa confirmarea este naşterea din Duhul Sfânt sau botezul cu Duhul. Amândouă sunt necesare pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu... Posesorul Duhului Sfânt este infinit de bogat; cei care îl primesc, pot să îl şi piardă, cei care-1 pierd fiind cei mai săraci, dar există diferite grade în care Duhul Sfânt poate fi posedat. Mulţi dintre cei care îl obţin, umblă, dar numai într-o anumită măsură, în lumina lui. Însă sunt puţini cei care trăiesc conform şoaptelor lui şi vin prin intermediul lui în comuniune intimă cu fiinţele cereşti de cel mai înalt rang. Pentru aceştia lumina lui creşte în strălucire tot mai puternic din zi în zi”586.

Mântuitorul mormon Dar Mântuitorul mormonismului este o persoană cu totul

diferită, după cum ne revelează în mod clar publicaţiile mormone oficiale. Salvatorul mormon nu este cea de a doua Persoană a Trinităţii creştine; cum am văzut mai sus, mormonii resping

585 Ibidem, p. 266-267 586 Ibidem, p. 268


283

doctrina creştină a Trinităţii; iar el nu este nici măcar o replică întocmită cu grijă a Răscumpărătorului din Noul Testament. În teologia mormonă, Hristos, în calitate de spirit preexistent, nu a fost numai fratele spiritual al Diavolului, ci şi-a sărbătorit propria căsătorie cu „Maria şi Marta, fapt prin care a putut să-şi vadă sămânţa înainte de a fi fost răstignit”. După cum am văzut anterior, până şi concepţia mormonă despre naşterea din ; fecioară îl deosebeşte pe „Hristosul” lor de Hristosul Bibliei.

Pe lângă această concepţie revoltătoare, Brigham Young a afirmat categoric că jertfa adusă de Iisus Hristos pe cruce, sub forma propriului Său sânge. a fost ineficace pentru curăţirea unor păcate. Brigham a mers încă şi mai departe propovăduind doctrina „ispăşirii sângelui”, o doctrină respinsă în prezent, dar care nu a fost niciodată repudiată în mod oficial. Pentru a înţelege mai bine limitarea puterii de curăţire a sângelui Iu Hristos, despre care vorbeşte Young, vom recurge la propriile lui cuvinte:

„Să presupunem că l-ai găsit pe fratele tău în pat cu soţia ta şi îi străpung cu o suliţă pe amândoi, tu vei fi justificat, iar ei vor ispăşi pentru păcatul Io şi vor fi primiţi în împărăţia lui Dumnezeu. În asemenea caz, eu aş proceda aşa, fără întârziere; şi astfel stând lucrurile, nu am nici o soţie pe care să Iubesc atât de mult încât să nu-i străpung inima cu o suliţă, şi aş face-o cu mâinile curate...587

Hristosul mormonilor nu poate mântui, deoarece, după cum îl descrie apostolul Pavel, el este „un alt Iisus”, subiectul unei „alte Evanghelii” şi iniţiatorul unui „alt duh”, al cărui vestitor (mesagerul îngeresc Moroni) a fost anticipat de către Apostol (Galateni 1:8 şi 9) şi care, împreună cu întreaga lui revelaţie, trebuie considerat „anatema” sau mai aproape de sensul strict al cuvântului în greacă, „blestemat” de Dumnezeu588.

Referitor la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos pe pământ, mormonii au o doctrină destul de complicată, confuză, nu de puţine ori fiindu-ne dat să obţinem răspunsuri contradictorii pe această temă de la misionari sau chiar să nu primim nici un răspuns. Principalele lor cărţi doctrinare (Cartea lui Mormon,

587 Ibidem, p. 279 588 Ibidem, p. 280


284

Doctrină şi Legăminte, Perla cea de Mare Preţ) abundă în referiri la sfârşitul lumii, însă se poate sesiza lipsa unei viziuni unitare, la fel ca şi în cazul altor învăţături ale acestei secte. Fostul preşedinte al Americii, Wilford Woodruff, care făcea parte din cei „Doisprezece Apostoli” ai cultului mormon, îndemna pe membrii acestui cult: „Sfinţii din zilele de pe urma trebuie să fie liniştiţi, atenţi şi înţelepţi în faţa Domnului. Să caute semnele vremurilor şi să fie sinceri şi credincioşi”589.

Pentru a structura informaţiile, vom prezenta acum punctual lucrurile pe care mormonii consideră că Hristos le va face la a doua Sa venire:

• El va curăţa pământul de tot ce este rău, toate lucrurile trecătoare urmând a fi arse printr-un foc purificator (D&L 101:24-25). Oamenii răi vor fi distruşi: „orice suflet care nu va auzi cuvintele Profetului, va fi distrus”590

• Mântuitorul Hristos va judeca popoarele şi îi va despărţi pe cei buni de cei răi, stăpânind cu cei buni pe pământ timp de 1000 de ani. Ei au ajuns la această învăţătură bazându-se pe o traducere greşită a textului de la Apoc. 20:4 (...au împărăţit cu Hristos mii de ani. Mormonii afirmă însă că la a doua venire a Domnului vor fi înviaţi doar cei buni. Ne întrebăm deci, despre ce judecată poate să fie vorba, dacă oricum există pe pământ doar oameni buni, pentru că cei răi nu au fost înviaţi?

În timpul Mileniului, oamenii se vor ocupa cu construirea de temple, în care să slujească lui Dumnezeu şi în care să îndeplinească anumite datorii faţă de morţii din familiile lor, până la Adam, care nu au apucat să cunoască Evanghelia Restaurată.

• El va termina învierea. Aceia care au obţinut privilegiul de a ieşi din morminte la învierea drepţilor, de la începutul Mileniului, vor fi luaţi pentru a-L întâmpina pe Iisus. De remarcat, că despre aceştia mormonii cred că vor moştenii împărăţia celestială, adică cel mai înalt grad de fericire veşnică, de

589 G. Homer Durham The Discourses of Wilford Woodruff - Preparing for the Second Coming of Jesus Christ, (1946), p. 250 590 Messages of the First Presidency “Preparing for the Second Coming of Christ,” Teachings of Presidents of the Church: Joseph F. Smith, p. 389


285

după Judecata Universală (D&L 76:50-70). După începerea Mileniului, cei ce vor primi o slavă terestrială vor fi înviaţi (D&L 88:99). Când toţi aceşti oameni vor învia, prima înviere va fi terminată.

Cei răi, care trăiesc în timpul celei de-a doua veniri a Domnului vor fi distruşi fizic. Ei, împreună cu cei răi care au murit deja, vor trebui să aştepte până la sfârşitul Mileniului înainte să poată ieşi din morminte. La sfârşitul Mileniului va avea loc a doua înviere. Atunci vor învia toţi morţii care rămăseseră în morminte spre a fi judecaţi. Despre aceştia se crede că pot moşteni fie împărăţia celestială, fie că vor fi aruncaţi în întuneric cu diavolii.

• El Îşi va ocupa locul ce I se cuvine de drept, ca rege al cerului şi al pământului, întemeind o guvernare politică, administrativă pe pământ, Biserica urmând să devină o parte din această împărăţie, un fel de aparat administrativ (Articolele de Credinţă, 10).

Mulţi dintre adepţii acestei secte au văzut în Joseph Smith dovada incontestabilă a revenirii lui Hristos pe pământ. Oamenii se afiliau la biserica întemeiată de el, sperând ca la a doua venire a Domnului, să se afle astfel în partea dreaptă a Sa. Deşi mult mai temperat decât alţi întemeietori de secte, însuşi Smith a fost tentat să exploateze credinţa în iminenţa sosirii Mileniului, promiţându-le apostolilor că vor apuca să vadă gloria lui Dumnezeu pe pământ. El nu a precizat însă niciodată un moment exact al instaurării Împărăţiei pe pământ. Articolele de credinţă mormone declară: “Credem în adunarea propriu-zisă a lui Israel şi în restaurarea celor 10 triburi; credem că Sionul va fi construit pe acest continent (America); credem că Hristos va domni personal pe Pământ şi că pământul va fi înnoit şi îşi va primi gloria paradisiacă”.

Escatologia mormonă În Doctrină şi Legăminte sunt cuprinse în special, potrivit

credinţei mormonilor, revelaţiile care i-au fost făcute lui Joseph Smith de către Dumnezeu. Într-una dintre acestea, citim: „ Eu Mă voi descoperi din cer cu putere şi mare slava (...) şi voi trăi în dreptate cu oamenii pe Pământ 1000 de ani şi cei răi nu vor mai rezista” (D&L 29.11). Doctrina mormonă susţine că anumite semne şi evenimente îi vor avertiza atunci când timpul celei de-a


286

Doua Veniri va fi aproape. Aceştia numesc Cea de-a Doua Venire „ziua măreaţa şi groaznică a Domnului” (D&L,110.16).

Aceasta venire este aşteptată de aşa-zişii discipoli ai cultului lui Iisus, văzând în ea un timp de pace şi de bucurie. Dar înainte să vină Salvatorul, oamenii de pe Pământ vor trece prin mari încercări să calamităţi. Acestea constituie perioada de pregătire spirituală şi trupeasca care va întâmpina Venirea lui Iisus pe Pământ.

Pentru mormoni, referitor la această problemă, există patru puncte sigure:

1. Salvatorul se va întoarce pe cu slavă, pentru a domni în persoană în timpul Mileniului.

2. La vremea venirii Sale va avea loc o nimicire a celor răi şi o înviere a celor buni.

3. Nimeni nu cunoaşte vremea venirii Sale. 4. Putem cunoaşte din anumite semne apropierea

sfârşitului. Mormonii susţin deci faptul ca Iisus le-a dat semne care

reprezintă evenimentele ce vor arata când este aproape a doua Venire a Salvatorului. Aceste semne au fost revelate în special profeţilor Săi. Unele dintre cele care prevestesc a Doua Venire a lui Iisus Hristos s-au petrecut deja sau sunt în curs de împlinire iar altele se vor împlini în viitor. Semnele celei de-a Doua Veniri sunt în special următoarele:

Răutăţi pe pământ, războaie şi neînţelegeri: conform cărţii „Doctrine şi Legăminte”, profeţii au avertizat că Pământul va trece printr-o mare agitaţie prin răutăţi, războaie şi suferinţe: „Dragostea oamenilor se va raci şi nedreptăţile se vor înmulţi”(45.27); „şi toate lucrurile vor fi tulburate şi (...) groaza se va abate asupra tuturor oamenilor”(88.91). Trebuie să ne aşteptam la cutremure, ciumă, foamete, mari furtuni tunete şi fulgere. Elder Dallin H Oaks, din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli, aduce ca dovadă în acest sens faptul că în ultimii 10 ani numărul cutremurelor, s-a dublat faţă de perioada precedentă591.

591 Elder Dallin H. Oaks, Pregătirea pentru a Doua Venire în revista Liahona, mai 2004, p. 7


287

Furtuni cu grindina vor distruge toate recoltele de pe Pământ (88.90, 29.16 şi Matei, 24.7). Iisus Le-a spus ucenicilor Lui că războiul va cuprinde întreg Pământul: „Veţi auzi de războaie şi vesti de războaie (...) Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie împotriva altei împărăţii.” (Mat. 24.6-7). Aceste războaie vor continua până va izbucni un ultim mare război, cel mai distrugător cunoscut de lume; iar în mijlocul acestui război Salvatorul va apărea (Bruce R. McConkie, „Mormon Doctrine, P.732).

Referitor la semnele petrecute deja, susţin că pretutindeni se găseşte răutate, popoarele sunt tot timpul în război, au loc cutremure şi multe calamităţi, mulţi oameni suferă în urma furtunilor devastatoare, a secete, a foametei şi a bolilor. Însa adepţii cultului sunt siguri ca aceste calamităţi vor fi şi mai severe înainte ca Domnul sa vina.

Restaurarea Evangheliei şi a preoţiei. Mormonii consideră că după moartea Apostolilor, mesajul Evangheliei lui Hristos a fost transformat, modificat de oameni rău-voitori. De aceea, într-una dintre revelaţiile din Doctrina şi Legăminte, ei cred că Domnul a spus, referitor la restaurarea adevăratei Sale Evanghelii: „Lumina va răsări printre cei care stau în întuneric şi va fi plenitudinea Evangheliei Mele”(D&L, 45.28). Interpretând greşit cuvintele Apostolului Ioan, ei îl aduc pe acesta ca mărturie, spunând că el însuşi a văzut ca Evanghelia va fi vestita de către un înger (Apoc, 14.6). În împlinirea acestor profeţii, îngerul Moroni şi alţi mesageri cereşti i-au adus lui Joseph Smith Evanghelia lui Iisus Hristos, pe parcursul mai multor ani. De asemenea, mormonii consideră că odată cu preceptele Evangheliei a dispărut şi autoritatea preoţiei Domnului, care a fost restaurată tot prin Joseph Smith592.

Apariţia Cărţii lui Mormon. Domnul le-a vestit Nefiţilor despre un alt semn: cartea lui Mormon va apărea pentru urmaşii lor (3 Nefi 21). În Vechiul Testament, profeţii Ilie şi Ezechiel, au prevestit apariţia Cărţii lui Mormon (Isaia 20.4-18 ; Ezechiel

592 Elder Robert D. Hales, Pregătiri pentru restaurare şi a Doua Venire: “Mâna Mea va fi asupra voastră” în revista Liahona, noiembrie 2005, p. 89


288

37.16-20). Aceste profeţii au fost împlinite deoarece Cartea lui Mormon a apărut şi este data în întreaga lume.

Evanghelia este predicata întregii lumi. Un alt semn al venirii lui Iisus este faptul ca „Evanghelia Împărăţiei va fi propovăduită în toata lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor”(Matei 24.14). Toata lumea va auzi plenitudinea Evangheliei în propria limba ( D&L 90.11). Înainte de a Doua Venire, Domnul va asigura o cale pentru a aduce adevărul tuturor naţiunilor. Aşa putem explica eforturile deosebite depuse de mormoni pe plan misionar, prin expediţii de evanghelizare în toată lumea. Ei împart exemplare gratuite din Cartea lui Mormon şi se oferă foarte insistent să îţi vorbească despre credinţa lor. Pe parcursul a mulţi ani de experienţă în acest domeniu, ei şi-au perfecţionat tehnicile de propovăduire, care nu se face la întâmplare, ci după un program bine stabilit. Se studiază anumite lecţii, într-o anumită ordine, omul fiind prins în mreaja acestei învăţături greşite fără să-şi dea seama.

Venirea lui Ilie. Potrivit mormonilor, profetul Maleahi a prezis ca înainte ca Hristos sa vină a doua oară, profetul Ilie va coborî pe pământ, va restaura puterile de pecetluire astfel încât familiile sa poate fi pecetluite. El va inspira oamenii pentru a se ocupa de strămoşii şi descendenţii lor (Maleahi, 4.5-6 ; D&L. 2). Profetul Joseph Smith susţine că în aprilie 1836 proorocul Ilie i s-a arătat. De atunci, interesul pentru genealogie şi pentru istoria familiei a crescut. Rânduielile de pecetluire trebuie realizate în temple pentru cei vii şi pentru cei morţi.

Lamaniţii vor deveni un mare popor. Domnul a spus: „Înainte ca Măreaţa zi a Domnului să vina (...), lamaniţii vor învia ca un trandafir (D&L, 49.24). Un mare număr de lamaniţi din America de Nord şi sudul Oceanului Pacific au primit şi primesc binecuvântările Evangheliei.

Zidirea Noului Ierusalim. Aproape de venirea lui Iisus, mormonii vor zidi un oraş drept, un oraş al lui Dumnezeu, numit Noul Ierusalim ( 3 Nefi 21.23-25). Domnul a spus că oraşul va fi zidit în statul Missouri în SUA (D&L 84,3-4). De zidirea acestui oraş se leagă concepţia potrivit căreia Hristos va domni pe pământ în timpul Mileniului în mod real, palpabil, dintr-un oraş-capitală a lumii.


289

Acestea sunt numai câteva din semnele pe care le-a dat Domnul Hristos, dar mormonii consideră că în Scripturi sunt descrise şi se afla mai multe semne, chiar dacă momentan noi nu putem să le înţelegem pe toate. Mormonii nu specifica exact data Venirii Domnului, deşi Joseph Smith a sugerat într-o oarecare măsură anumiţi ani. Aceştia susţin că nimeni nu ştie cu excepţia Tatălui nostru ceresc. Ei spun ca Salvatorul a propovăduit despre aceasta venire prin pilda smochinului, ale cărui mlădiţe fragede sunt semn al venirii verii.

Motivul pentru care Domnul a dat aceste semne este ca oamenii să-şi poată pune vieţile în ordine şi să se pregătească pentru acele vremuri care vor veni. Nu trebuie sa fim îngrijoraţi de calamităţi, ci trebuie să aşteptăm cu bucurie venirea Salvatorului şi să fim fericiţi. Domnul a spus: „ Nu fiţi tulburaţi, pentru că, atunci când toate aceste lucruri [semnele] se vor întâmpla, veţi şti că promisiunile pe care vi le-am făcut vor fi împlinite” (D&L 45.35). El a spus că cei care sunt drepţi nu vor fi distruşi la sosirea Sa „ci vor suporta ziua. şi pământul le va fi dat lor drept moştenire (...) şi copiii lor vor creşte fără păcate (...) pentru ca Domnul va fi în mijlocul lor şi slava Lui va fi asupra Lor şi El va fi Împăratul şi Legiuitorul lor.”(D&L 45.57-59).

Crezând în a doua venire literală a lui Hristos, mormonii propovăduiesc că la revenirea Lui iudeii se vor aduna deja în Palestina, iar mormonii se vor aduna în mod miraculos împreună în Missouri şi că judecata Domnului va fi revărsată pretutindeni peste pământ, cu excepţia vechiului şi noului Ierusalim. (Vezi Doctrină şi legăminte 29:9-11.)

Mormonii au de asemenea ceva în comun cu anglo-israelismul, crezând, ca şi aceştia, în restaurarea celor zece triburi pierdute. Diferenţa constă în faptul că anglo-israeliţii cred că cele zece triburi pierdute sunt poporul englez, în timp ce mormonii cred că cele zece triburi pierdute sunt undeva în regiunea polară şi că acestea vor fi eliberate şi strămutate în Sion (Missouri), unde : toate bogăţiile pe care le-au adunat vor fi împărţite cu restul „sfinţilor”. „Oamenii au cheltuit milioane de dolari şi sute de vieţi pentru a găsi o ţară dincolo de Polul Nord; şi totuşi, ei vor găsi acea ţară - o ţară rodnică şi călduroasă, locuită de cele zece triburi ale lui Israel, o ţară străbătută de un râu, pe unul dintre cele două


290

maluri ale sale locuind jumătate din tribul lui Mânase, care este mai numeros decât celelalte. Aşa a spus profetul (Joseph Smith)”.

Mormonii cred de asemenea în învierea în trup a tuturor oamenilor şi în mântuirea într-un rai trietajat593.

„Mântuirea omului este condiţionată de următoarele condiţii:

1. Credinţa în Iisus ca Hristos, în Joseph ca profet, în Brigham ca succesor al acestuia. în cele din urmă, cel care dă „paşaport” pentru împărăţia lui Dumnezeu este Joseph Smith;

2. Hristos este fiul cel întâi născut al lui Dumnezeu dar există şi un al doilea fiu, Lucifer, cei doi fiind fraţi;

3. Iisus ar fi avut două soţii legitime: Măria Magdalena şi Marta, fapt prin care mormonii şi-au justificat practicarea poligamiei;

4. Nici una dintre celelalte biserici creştine nu este autentică. Biserica lui Iisus s-a stins odată cu moartea apostolilor. Joseph Smith este profetul lui Iisus şi a readus pe pământ singura biserică adevărată, cea mormonă;

5. Cea de-a doua venire a lui Iisus va fi în America, unde se află adevăratul popor care se va mântui şi unde Iisus a refăcut biserica sa care se stinsese în vechime;

6. „Pământul făgăduit”, ales de Dumnezeu pentru oamenii drepţi este în Missouri, unde s-au stabilit Adam şi Eva după ce au plecat din Rai;

7. Fecioara Măria a fost soţia legitimă a lui Dumnezeu din care s-a născut Iisus Hristos. Cuvintele lui Brigham Young referitoare la acest aspect pot figura în fruntea unui top al blasfemiilor: „Iisus a fost zămislit de Tatăl Său tot aşa cum noi am fost zămisliţi de taţii noştri”;

8. Oamenii care au săvârşit păcate grave trebuie să se sinucidă pentru a le fi iertate păcatele. Joseph Fielding Smith, istoricul mormon, precizează: Omul poate comite anumite păcate foarte grave care îl vor aşeza dincolo de puterea sângelui ispăşitor al lui Hristos. Dacă lucrul acesta se întâmplă, atunci, pentru a fi



291

mântuit, el trebuie să-şi sacrifice propria viaţă pentru a ispăşi pentru acel păcat”594.

În teologia mormonă există trei ceruri: unul telest, unul terest şi unul celest. Cerul cel mai de jos este destinat păgânilor care au respins Evanghelia şi celor care la vremea aceea vor suferi în iad, aşteptând ultima înviere. Cel de al doilea cer va fi locuit de creştinii care nu au acceptat mesajul mormon, de mormonii care nu au trăit la nivelul cerinţelor bisericii lor şi de oamenii de bine ai altor religii, care au respins revelaţiile „sfinţilor”. Cel din urmă cer, cel celest, este la rândul lui împărţit în alte trei niveluri, dintre care cel superior reprezintă stadiul de divinitate sau stăpânirea unei împărăţii împreună cu familia. Această stare specială are ca premisă obligatorie faptul ca mormonul care candidează la această stare să fi fost pecetluit prin căsătoria celestă într-un templu mormon în timp ce se afla încă pe pământ. Chiar şi în împărăţia celestă, la stadiul de divinitate se ajunge prin progres lent, iar în cele din urmă fiecare dintre cei care ajung dumnezei, împreună cu familia sa, va stăpâni şi va popula o planetă distinctă, a lui proprie595.

„Doctrina mormonă include şi o concepţie stranie despre aşa-numita preexistenţă şi mama cereasca. Deosebit de creştinism, care învaţă că viaţa umana a început pe pământ, secta mormonă crede într-un loc cunoscut ca preexistentă unde fiecare persoană umană care a trăit vreodată pe pământ, care trăieşte astăzi sau care va trăi vreodată pe pământ s-a născut din tatăl ceresc şi mama cerească. Dumnezeu Tatăl este căsătorit cu Mama Cerească, la fel cum sunt căsătoriţi oamenii pe pământ. Dumnezeu Tatăl şi Mama cerească dau naştere la copii în acelaşi fel în care soţii şi soţiile au copii. Fiecare persoană care a existat vreodată pe pământ a trăit odată cu Tatăl Ceresc şi cu Mama Cereasca, în această dimensiune preexistentă. După cum afirmă Bruce R. Conkie, un apostol al sectei mormone, „preexistenta” este un termen folosit în mod uzual, pentru a descrie existenţa înainte de moarte a spiritului

594 Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, p. 323-233 595 Walter Martin, Înpărăţia cultelor eretice, p. 286


292

copiilor lui Dumnezeu Tatăl. Vorbind despre această existenţă anterioară în spirit, prima Preşedinţie a mormonilor arată că „toţi bărbaţii şi toate femeile sunt asemănători cu Tatăl şi Mama universali şi sunt, la modul literal, fii şi fiice ale Divinităţii; ca spirite, ei au fost „sămânţa unei paternităţi cereşti”. Aceste fiinţe spirite, sămânţa unor părinţi slăviţi, au fost bărbaţi şi femei care, în toate privinţele, arată la fel ca toate fiinţele muritoare, cu excepţia faptului că, corpurile lor spirituale au fost făcute din substanţe cu mult mai pure şi mai fine decât elementele din care sunt făcute corpurile muritoare”. Dumnezeu Tatăl nu este căsătorit doar cu o soţie, ci poate avea mai multe soţii. Tatăl Ceresc este poligam, şi acest fapt a constituit argumentul instaurării oficiale a poligamiei în anul 1852 în statul Utah, ceea ce a atras repercusiuni din partea autorităţilor asupra mişcării. Dar, falsa învăţătura a mormonilor nu se opreşte la acest punct. În plus faţa de Tatăl Ceresc, dumnezeul care domneşte peste planeta noastră, există mulţi alţi taţi cereşti, care domnesc peste propriile lor planete şi peste proprii lor copii. Tatăl ceresc şi Mama cerească creează milioane de spirite copii. Mama Cerească este veşnic însărcinată. La rândul lor, aceşti copii spirit sunt trimişi pe o planeta unde primesc corpuri muritoare. Odată ajunşi pe planeta lor, fiecare bărbat şi fiecare femeie trebuie să se închine Tatălui lui Ceresc ca şi dumnezeului lor, cu toate că acest dumnezeu este doar unul dintre mulţi alţi dumnezei. Pentru că noi trăim pe pământ, tatăl nostru ceresc este dumnezeul căruia noi ne închinăm. Totuşi, dacă am fi locuit pe o altă planetă, ar fi trebuit să ne închinam unui alt Dumnezeu”596.

Comparaţie între învăţătura creştină şi ereziile mormone

1. Sfânta Scriptură învaţă că există un singur Dumnezeu şi că în afara de El nu mai există altul (Deut. 6:4; Isaia 43:10,11; 44:6,8; 45:21,22; 46:9; Marcu 12:29-34). În contrast, mormonii susţin că există mai mulţi dumnezei (Cartea lui Avraam 4:3), şi că noi, la rândul nostru, putem deveni dumnezei într-o împărăţie

596 Brian Young, Jurnalul Discursurilor, vol. I, Liverpool: F.D. Richards, 1855, p. 60; Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, p. 228-230


293

cerească. De asemenea, mormonii învaţă că cei ce ating dumnezeirea vor avea copii spirituali, care li se vor ruga şi închina acestora.

2. Sfânta Scriptură învaţă că Dumnezeu este duh (Ioan 4:24; 1 Tim. 6:15,16), că nu este un om (Numeri 23:19; Osea 11:9; Romani 1:22,23) şi că a existat dintotdeauna ca Dumnezeu - omnipotent, omniprezent şi omniscient (Psalmii 90:2, 139:7-10; Apocalipsa 19:6; Maleahi 3:6). În contrast, mormonii învaţă că Dumnezeu a fost cândva om ca noi, care a progresat ajungând dumnezeu, având acum un trup de carne şi oase. Mormonii învaţă că însuşi Dumnezeu are un tată şi un străbunic, şi aşa până la infinit.

3. Sfânta Scriptură învaţă că Iisus este singurul Fiu al lui Dumnezeu, că a existat dintotdeauna, că este veşnic asemenea Tatălui şi egal cu acesta (Ioan 1:1,14; 10:30; Coloseni 2:9). Deşi nu era cu nimic mai prejos decât Dumnezeu, Iisus s-a făcut trup pentru mântuirea omenirii. Întruparea Lui a avut loc în chip minunat de la Sfântul Duh, prin naşterea dintr-o fecioară (Mat.1:18-23; Luca 1:34,25). În contrast, mormonii învaţă că Iisus Hristos este fratele nostru mai mare care a ajuns progresiv la dumnezeire după ce a fost mai întâi procreat, ca un copil spiritual, de către Tatăl ceresc şi o mamă cerească şi apoi, conceput fizic (trupeşte) de către Tatăl ceresc şi o mama pământeană.

4. Sfânta Scriptură învaţă că Sfântul Duh este Dumnezeu şi că este omniprezent (1 Regi 8:27; Psalm 139:7-10; Ieremia 23:34; Fapte 5:3,4). În contrast, mormonii învaţă că Sfântul Duh este un duh sub forma unui om şi că doar influenţa lui este prezentă pretutindeni.

5. Sfânta Scriptură învaţă că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh nu sunt Dumnezei diferiţi, separaţi, ci doar persoane ale Sfintei Treimi. În Noul Testament, Fiul, Sfântul Duh şi Tatăl sunt identificaţi separaţi, ca Dumnezeu, şi fiecare în parte este arătat lucrând ca Dumnezeu (Fiul: Marcu 2:5-12; Ioan 20:28; Filip.2:10,11; Sfântul Duh: Fapte 5:3,4; 2Cor.3:17,18; 13:14). Totuşi, Scriptura învaţă că aceştia trei sunt un singur Dumnezeu. În contrast, mormonii învaţă că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt trei Dumnezei diferiţi.


294

6. Sfânta Scriptură învaţă că omul a căzut în păcat şi că această cădere a fost un mare rău, prin care păcatul a pătruns în lume aducând condamnare şi moarte tuturor oamenilor. Astfel, noi ne naştem având o natura păcătoasă şi vom fi judecaţi pentru păcatele pe care le săvârşim (Ezechiel 18:1-20; Romani 5:12-21). În contrast, mormonii învaţă că păcatul lui Adam a fost un pas necesar în planul vieţii şi o mare binecuvântare pentru noi toţi.

7. Sfânta Scriptură învaţă că Biserica a fost întemeiată odată pentru totdeauna de către Iisus Hristos şi că niciodată nu a dispărut şi nu va dispărea de pe pământ (Matei 16:18; Ioan 17:11; 1 Cor.3:11). În contrast, mormonii învaţă, asemenea tuturor neoprotestanţilor, că la scurt timp de la moartea Apostolilor Biserica lui Hristos a căzut într-o apostazie generală, „cu excepţia acelora care au ajuns la cunoştinţa evangheliei restaurate” a sectei mormone597.

Una din sectele cele mai periculoase care acţionează şi pe teritoriul României este cea a mormonilor sau a “sfinţilor ultimelor zile” - o sectă apăruta în SUA în anul 1830. Secta are astăzi un virulent caracter prozelitist în întreaga lume, reuşind să pătrundă în peste 150 de ţări şi să racoleze peste 15.000.000 de adepţi. Situaţia financiară a sectei este de invidiat, toţi adepţii fiind obligaţi să cedeze a zecea parte din venit (zeciuiala).

Din propria experienţa putem spune că secta mormonilor practică de departe cel mai agresiv prozelitism. În acest sens sunt bine organizaţi şi pregătiţi. Mereu în grupuri de câte doi, cu ghiozdanul în spate şi ecusonul în piept mormonii bântuie străzile mai multor oraşe importante, între care Bucureştiul este o “ţintă” favorită. Tunşi scurt, îmbrăcaţi în cămăşi albe cu cravate negre, este imposibil să nu fie remarcaţi în mulţime. Majoritatea americani, cu vârste între 20 şi 30 de ani, ei îşi întrerup pentru doi ani studiile universitare sau serviciile şi, din banii părinţilor, pleacă acolo unde secta nu este cunoscută. În România sunt, prin rotaţie, cam 300 de “misionari” la care se adaugă românii “botezaţi” care difuzează la rândul lor ereziile mormone. Numărul acestora este într-o creştere vertiginoasă, atingând în prezent câteva mii.

597 http://www.odaiadesus.ro/mormoni.html site citat la 27.04.2009

http://www.odaiadesus.ro/mormoni.html


295

Această sectă ne poate da măsura rătăcirilor, a blasfemiilor care se aduc lui Dumnezeu de către oameni ce pretind a fi creştini şi încearcă să “încreştineze” şi pe alţii598.

XI. Disidenţe în cadrul Bisericii Ortodoxe Române XI.1. Biserica ortodoxă secretă – studiu de

caz XI.1.1. Preliminarii „Mântuitorul Iisus Hristos S-a rugat ca om în Grădina

Ghetsimani pentru unitatea în credinţă a tuturor celor care fac parte din Biserica Sa (Ioan 17, 3) şi pentru ca această unitate să fie îndreptată spre comuniunea deplină cu Dumnezeu Tatăl. Acest lucru înseamnă că dezbinarea sau dezintegrarea oamenilor nu are legătură cu Dumnezeu sau cu a Sa lucrare: ea este „opera” diavolului.

Fenomenul sectar este urmare a căderii primilor oameni şi a permanentizării consecinţelor acestei căderi. Secta reprezintă antiteza Bisericii iar pericolul pe care îl actualizează se referă la o absolutizare a tot ceea înseamnă relativ în creaţia lui Dumnezeu în sfera valorilor.

Nici Ortodoxia, continuarea Bisericii una a primului mileniu creştin nu a fost exceptată de apariţia formaţiunilor sectare. Sectele apărute în sânul Bisericii Ortodoxe în general sunt de natură mistică şi liturgică, caracteristici specifice Ortodoxiei. Faptul acesta demonstrează că fiecare sectă poarta amprenta confesională a Bisericii – mamă, care are propria sa structură spirituală şi spiritul specific”599.

598 www.mormonii.ro site citat la 27.04.2009 599 cf. Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 193

http://www.mormonii.ro/


296

Sectele au tendinţa de a se deosebi atât la nivelul doctrinei cât şi a disciplinei de Biserica Ortodoxă mamă. La majoritatea titlul este ales în aşa măsură încât să reflecteze această deosebire; există şi excepţii în care o sectă se autointitulează ca fiind Biserică Ortodoxă. Un asemenea caz îl reprezintă Biserica „ortodoxă” secretă înfiinţată de maistrul Constantin Dogaru din Tecuci. Această grupare continuă seria sectarismului eclesial apărut şi manifestat în Ortodoxia românească cum ar fi „fenomenul” Pucioasa, „fenomenul” Vladimireşti, „fenomenul” Ioneşti, turma Sfântului Ilie, etc. Din titlu ne dăm seama de caracterul esoteric al grupării şi de faptul că în mintea tulburată a întemeietorului creştinismul este un fel de religie de mistere. De la început trebuie să recunoaştem structura eminamente sectară de factură penticostală a grupării. Toate mişcările neoprotestante dezvoltă o concepţie străină Ortodoxiei cu privire la revelaţie. La toate acestea există conceptul de „revelaţie deschisă”. Acest lucru permite întemeietorilor şi naivilor racolaţi să se erijeze în continuatori ai lucrării soteriologice săvârşite de Mântuitorul Iisus Hristos. Acest lucru înseamnă deopotrivă şi o negare a divinităţii Mântuitorului deoarece poate exista perfectibilitate a activităţii Sale. Acest lucru este valabil şi la gruparea amintită.

Tot de factură neoprotestantă este şi existenţa „conceptului alesului” care, în cazul de faţă este exacerbat accentul fiind pus bineînţeles pe persoana şi activitatea lui Constantin Dogaru; însă acest concept este extins şi la nivelul României ca centru religios mondial unde se va sălăşlui noul Ierusalim ce va fi construit după cum i s-a „transmis” de sus cu materiale ce nu au fost încă inventate şi la poporul român ce va juca un rol hotărâtor ca popor ales în mileniul III şi în împărăţia lui Dumnezeu.

În aceeaşi direcţie afinităţile grupului Dogaru cu mişcările neoprotestante şi sectare se observă şi din faptul că există tendinţa de a proiecta la nivelul spectrului nevăzut ceresc realităţile cotidiene cu profund caracter pământesc. Tot aşa cum martorii lui Iehova, de exemplu, consideră regatul lui Dumnezeu ca având valenţe materiale, iar fericirea şi mântuirea se confundă cu aspiraţiile omeneşti secularizate, tot aşa şi în cazul grupării Dogaru avem această confuzie între realităţile pământeşti şi cele cereşti (cum ar fi evlaviometrul care măsoară la nivel ceresc evlavia


297

creştinilor pe pământ sau propunerea din partea unui înger inventat de Dogaru de a se înfiinţa o televiziune cerească) şi acestea arată existenţa unor grave disfuncţionalităţi psihosomatice. Mai mult, există tendinţa de a conferi tuturor complexelor şi frustrărilor personale un statut şi o justificare cerească din partea lui Dumnezeu. În acest sens Dogaru chiar se consideră întemeietorul unui noi ordini mondiale, religioase, morale şi sociale care să rezolve nu atât problemele umanităţii cât problemele sale personale.

Constantin Dogaru este înconjurat de un grup redacţional ce-l are în prim plan pe profesorul Ştefan Dumitru din Bucureşti care este principalul ideolog al grupării (el semnează prefeţele la majoritatea cărţilor) şi pe Nicolae Negrilă din Craiova care coordonează activitatea editurii Sfânta Ortodoxie din Craiova unde s-au tipărit majoritatea „lucrărilor” transmise de sus. Reţeaua sectară cuprinde şi alte oraşe (Braşov, Constanţa, Tulcea, Piteşti, Vaslui, etc.) şi este de remarcat forţa financiară a grupării care a permis editarea a zeci de cărţi de factură ocultă ufolatrică. Comportamentul întemeietorului se încadrează clar în sfera patologicului cu grave tulburări de comportament cu un accentuat delir psihotic având şi un comportament violent.

Şi în acest caz observăm ca în cadrul tuturor grupărilor sectare existenţa celor două elemente fundamentale în recunoaşterea şi combaterea unei secte:

1. avem un individ ce pretinde că primeşte transmisii astrale, că este chiar comunicator special trimis de Domnul Iisus Hristos, că este un sfânt înger (Constantin - Hamimas) care face naveta între cer şi pământ, că face parte din sfântul consiliu îngeresc şi este când preot când arhiereu autentic al Bisericii adevărate;

2. avem, din păcate, un grup de naivi care cred cu tărie aceste aberaţii şi care, în loc să-l ajute să-şi vină în fire printr-un tratament medical adecvat, încurajează manifestarea bolnavă a întemeietorului secte.

Un alt aspect important al grupării îl reprezintă pretenţia întemeietorului de a fi martor al mai multor teofanii, mariofanii şi anghelofanii acreditând ideea că este binecuvântată activitatea sa de comunicator ceresc şi totodată ameninţând cu pedepse divine


298

dar şi lumeşti pe cei care, fie nu vor crede în această „lucrare”, fie se vor opune acesteia. Observăm o diabolică abilitate a maistrului Constantin Dogaru ce urmăreşte atragerea tuturor naivilor şi căutătorilor de iluzii, fie prin promisiuni divine, fie prin ameninţări şi dezastre. Mai mult, el se foloseşte în această încercare de manipulare mentală şi de anumiţi ierarhi ortodocşi, deşi în majoritatea transmisiilor cereşti clerul ortodox este supus unor aspre critici, la toate nivelurile sugerâdu-se necesitatea înlocuirii acestuia, inclusiv a Sfântului Sinod cu un cler binecuvântat de Sfânta Treime şi promovat de maistru Constantin Dogaru, cler care să cuprindă o nouă ierarhie vocaţională, nu interesată de venituri şi interese materiale (aceasta o spune un individ care pe majoritatea coperţilor publicate lasă adresa şi numerele de telefoane pentru sponsorizări). Ierarhii ortodocşi de care se foloseşte maistru Dogaru, deşi nu-şi mai pot asuma rolul de mijlocitori pentru lume, totuşi sunt investiţi de „întemeietor” cu un scop utilitarist, acela de trasmiţători către Sfântul sinod al BOR a mesajelor divine secrete. Este vorba de IPS Bartolomeu, arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului, care chipurile îi mulţumeşte maistrului nostru pentru primirea unui acatistier (este vorba de „Acatistierul ortodox pentru iluminarea minţii, curăţire de păcate, izgonire de duhuri rele şi însănătoşire”), insinuând ca IPS Sa ar binecuvântat toate acatistierele publicate (Acatistul iluminării Duhului Sfânt, Acatistul binecuvântatei tări – România, Acatistului prealuminatului Stelea). În acelaşi acatistier, la pagina 135, se reproduce o scrisoare de mulţumire a PS Galaction pentru darul primit de la maistrul Constantin Dogaru (este vorba de paraclisul Sfintei Treimi); cu acest prilej PS Sa se bucură sincer în imaginaţia maistrului pentru râvna pe care acesta o are în trăirea şi mărturisirea adevăratei credinţe. Un alt ierarh important ortodox vehiculat de către Constantin Dogaru este IPS Nicolae, Mitropolitul Banatului care i-ar fi trimis o scrisoare de mulţumire pentru volumul „Soborul şi acatistierul Sfinţilor Apostoli” şi care totodată îl şi binecuvintează, drept pentru care pe foaia de titlu scrie „Apare cu binecuvântarea IPS Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului”.

Constantin Dogaru pretinde că are viziuni chiar şi cu Satan pe care fie îl pune la punct, fie îl îndeamnă să se pocăiască şi


299

mai mult dă amănunte privitoare la activitatea demonilor („când se împărtăşesc creştinii Satan plânge cu lacrimi ca măslinele altoite”)600. Sfinţii Apostoli, Părinţii Apostolici şi alţi sfinţi îi comunică acestuia mesaje pentru România, pentru români, pentru creştinii catolici şi protestanţi, dar şi pentru necreştini – observăm aşadar o încercare de extindere a orizontului prozelitist al grupării. Maica Veronica de la Vladimireşti601, călugării Sebastian şi Valerian din Corod602, „nea Ion” de la Ioneştii de Argeş603 şi mulţi alţii au legătură directă cu activitatea sa. De asemenea, îl menţionează şi pe părintele Ioan Iovan ce a slujit în Mănăstirea Vladimireşti, care ca şi cei menţionaţi au avut descoperiri sfinte şi au suferit pentru dreapta credinţă ortodoxă din partea securităţii comuniste. Însă, şi în acest domeniu sectar există şi concurenţă: Tania Cuţov din Ploieşti care are aproximativ aceleaşi pretenţii, dar ale cărei transmisii diferă în multe puncte (de exemplu a scris că sunt 12 ceruri şi nu 10). Datorită acestui fapt a trebuit ca însăşi Maica Domnului să intervină pentru ca cei doi să se pună de acord la nivel terestru cu „scrierile inspirate de sus”. Sunt menţionaţi şi unii preoţi care ar adera la ideile lui Dogaru – Victor Lungănoiu din Craiova604. Ierarhia Bisericii „ortodoxe” secrete are şi componenţă feminină: arhieriţa Silvia Georghe ce slujeşte împreună cu Hosu Doina din acelaşi oraş, Mihaela Manu – reporter la un ziar local din Vaslui şi nu în ultimul rând Ana Maria Voinea patroana fundaţiei şi a ziarului Har, conducătoarea grupului din Bucureşti.

XI.1.2. Doctrină Constantin Dogaru construieşte o doctrină ce nu poate să

fie încadrată într-o anumită mişcare neoprotestantă sau sectară datorită sincretinsmului consistent pe care îl are gruparea.

600 Biblia Maicii Domnului, p. 175 601 Ibidem, p. 489 602 Ibidem, p. 489 603 Ibidem, p. 494 604 Ibidem, p. 499


300

Încadrarea teologică a grupării este practic imposibilă datorită lipsei de logică, de coerenţă, de înşiruirea aberantă de credinţe, idei, „transmisiuni cereşti” considerate infailibile datorită paternităţii divine a acesora. Este vorba de o erezie ce se manifestă plenar pe mai multe dimensuini însoţită de o abatere gravă de la disciplina şi practica religiosă ortodoxă. Analiza doctrinară a grupării trebuie să se săvârşească pe mai multe planuri: planul profetic, planul liturgic, planul taumaturgic şi planul canonic.

1. Planul profetic încadrează mişcarea între grupările milenariste de factură adventă chiar dacă parusia nu ocupă locul principal în discursul profetic. Mişcarea lui Dogaru are din acest punct de vedere legătură cu „fenomenul” de la Pucioasa pe care, deşi nu-l nominalizează îl asumă prin desele trimiteri la noul Ierusalim. De asemenea, tot pe acest plan există apropieri între doctrina profetică a lui Dogaru şi erezia pnevmatoforă a „gherasimiţilor” de la Mănăstirea Cocoş, judeţul Tulcea precum şi cu viziunile maicii Veronica de la Vladimireşti. Toate acestea atestă afinitatea grupării secrete a lui Dogaru cu ideologia New Age. Datorită exacerbării lucrării Sfântului Duh gruparea secretă are afinităţi cu toate mişcările neoprotestante şi sectare prin „revelaţia deschisă”, dar mai ales cu mişcarea penticostală sau fundamentalistă. În acest sens, maistrul nostru publică la editura Sfânta Ortodoxie (Deva, 2002) cartea „Duhul Sfânt în România” care va fi continuată prin publicarea părţii a II–a şi a III–a la editura Sfera din Bârlad în anul 2001.

Tot pe acest plan avem informaţiile despre împărăţia cerurilor, detalii despre locuitorii netrupeşti ai altor dimensiuni decât cele pământeşti, informaţii privind organizarea cerească cu ajutorul teofaniilor, mariofaniilor şi în special anghelofaniilor. Materialul aferent acestui aspect este foarte bogat: „Sistemul ceresc de întrajutorare”, Editura Sfânta Ortodoxie, Craiova, 2000; „Sfinte comunicări despre România”, „Despre civilizaţiile cosmice” şi „Despre viitorul planetei Pământ”, Editura Sfânta Ortodoxie, Craiova, 2000, „Sfânta Pertuţie divină”, Editura Hyperion, Craiova, 2001, „Sfântul Tron Divin, Editura Hyperion, Craiova, 2002, „Sfânta organizare a opalului”, Editura Hyperion, Craiova, 2003, „Cerul cristoforic”, Editura Hyperion, etc.


301

Având în vedere bogăţia informaţiilor şi caracterul hilar al acestora putem să considerăm ca realistă şi existenţa unei posesii demonice în cazul Dogaru şi al adepţilor acestuia; este vorba de acea demonizarea asimptomatică ce este mai periculoasă decât cea care prezintă simptome, iar realitatea acestei stări este dată de conţinutul antieclesial, antiierarhic şi anticreştin în numele Ortodoxiei adevărate dar secrete. Ideologul grupării, Ştefan Dumitru este cel mai „informat” dintre toţi cei care participă la redactarea şi tipărirea publicaţiilor, acesta dezvoltă în prefeţele făcute diferitelor cărţi „învăţătura” secretă „ortodoxă”. Astfel avem, pe de-o parte informaţii cu privire la sfânta organizare a cerului care cuprinde diferite paliere organizate ierarhic, apoi ierarhiile îngereşti şi structurile ierarhice ale diferitelor ceruri. Organizarea cerului începe cu „Sfântul Consiliu divin” unde se regăsesc persoanele Sfintei Treimi. Apoi urmează „Sfânta Pertuţie divină” care este un consiliu de administrare a universului condusă de Maica Domnului şi cele mai evoluate şi preaînalte puteri îngereşti. Mai există „Marele şi sfântul tron divin”, un mare edificiu ceresco – divin la a cărui înţelegere se ajunge prin dobândirea sfintei gramatici cereşti. Sfântul tron divin, ca edificiu cel mai sfânt posibil, face legătura între Sfânta Treime şi sfintele personalităţi divine. Ca o anexă a sfântului tron divin este „rama divină” unde nu intră oricine ci doar spiritele evoluate şi îngerii „supersavanţi”. Tronul divin văzut de aproape este extrem de strălucitor iar de departe se poate observa şi sfânta „slavă divină”. Această minunată slavă divină se vede parţial şi din cerul întâi. Tronul divin are 36 de laturi sfinte iar fiecare latură are câte o denumire cerească şi din fiecare latură pot ieşi mii şi milioane de raze sfinte de orice fel de categorie dumnezeiască. Comunicarea „cerească” despre „Sfântul Tron divin” îl descoperă pe maistrul Constantin din Tecuci într-o lumină de smerenie vis-à-vis de identitatea lui cerească spre a nu ne speria noi din România şi din toată lumea. De asemenea, această transmisie ne descoperă faptul că civilizaţia actuală va fi distrusă aproape în totalitatea pentru


302

păcatele ei şi după ea va veni civilizaţia sfântă care începe tocmai prin aceste descoperiri ale maistrului Dogaru605.

Cu privire la organizarea ierarhică a cerurilor această inovaţie – aberaţie care vorbeşte de existenţa a zece ceruri. Fiecare dintre cerurile 1-9 constituie subiect pentru redactarea unei cărţi. Cerul zece este numit „opal” şi despre sfânta lui organizare se vorbeşte într-o carte specială. În această carte se descoperă un lucru aşteptat. Adepţii maistrului Dogaru sunt toţi oameni cu probleme de ordin psihic şi somatic nerezolvate şi cu activităţi în planul ocultismului, spre exemplu un adept – colaborator, Nicolae Craioveanu susţinea la 15 martie 2003 examenul legat de terapiile complementare şi susţinea că a fost numit lector „Anatecor” şi că va scrie capitolul „Terapia cu biocâmp” care va face parte din manualul: „Bazele fundamentale ale terapiilor complementare”. Acesta cerea detalii de la mentorul Dogaru despre: „marele spectograf ceresc, depsre spectograful României şi al ţărilor creştine, despre marele holograf deschis spre univers, etc.”. Pentru Dogaru şi acoliţii săi toate aceste aberaţii sunt sfinte „misiuni divine” şi ei se consideră „executanţi fără şovăire” ai acestora. În acest sens profesorul Ştefan Dumitru vorbeşte despre marea lucrare divină din România iar existenţa tuturor cărţilor scoase de gruparea secretă Dogaru reprezintă semnul concret, palpabil că aceasta este o realitate de necontestat; cărţile reprezintă dovada materială că ea există şi cuvântul lui Dumnezeu vine prin ele; toţi cei care nu cred şi nu participă la această mare lucrare divină perpetuează ignoranţa şi necredinţa iar acestea devin zid în calea luminării poporului român606.

Ideologul Ştefan Dumitru se foloseşte de teologumena Sfântului Dionisie Pseodo-areopagitul cu privire la ierarhia îngerească (cele nouă cete) şi pune bazele împreună cu Dogaru şi Negrilă unui nou ciclu de cărţi referitoare la locuitorii cerurilor: fiecare ceată îngerească face obiectul unui studiu diferenţiat, cetele îngereşti de la începătorii până la heruvimi constituie câte o carte,

605 Sfântul Tron divin, Editura Hyperion, Craiova, 2001, pp. 3-5 606 Sintei organizări a opalului, carte scrisă în colaborare cu Nicolae Negrilă, Editura Hyperion, Craiova, 2003, pp. 5-12


303

cea mai voluminoasă fiind cea consacrată cetei îngereşti a începătorilor, probabil datorită faptului că sunt cei mai apropiaţi de noi oamenii şi de pământ. În aceste cărţi se dau amănunte despre organizările îngereşti superioare şi se accentuează legătura indestructibilă între cer şi pământ. Astfel, se vorbeşte la nivelul cetei îngereşti a heruvimilor de „sfânta entorie a pământului” care este formată din peste 201 de sfinţi heruvimi care protejează pământul „spre a nu fi distrus de forţe cosmice, de forţele lui interioare, de acţiunile unor indivizi tereştrii sau extratereştrii care au mentalităţi şi scopuri războinice şi distructive”. Bineînţeles că această organizare are şi un „sfânt comandament” care, paradoxal sau nu, se află în cerul al V-lea. Orice gând sau rugăciune care are legătură cu pământul, cu dăinuirea sau transformarea lui este ascultat şi stocat în gaza de informaţii ce se află în cerul al V-lea607. Tot pe acest plan trebuie să amintim şi comunicările făcute de Maica Domnului, de Sfinţii Apostoli, de Părinţii Apostolici către România, bineînţeles prin intermediul maistrului Constantin Dogaru.

2. „Planul liturgic al deviaţiilor eretice este la fel de coplex şi bine reprezentat în mulţimea cărţilor publicate. În general sectele care exarcebează dimensiunea liturgică a Bisericii din care s-au desprins, fie pretind o identificare panteistă cu principiul divin (hlâştii, molocanii, scapeţii, duhoborţii, inochentiştii, turma Sfântului Ilie, etc.), sau consideră cultul ca un tot absolut, sfânt şi intangibil la orice reformă eclesiastică (rascolnicii, stiliştii, schismaticii, etc.)”608.

Gruparea secretă Dogaru imită până la un punct publicaţiile liturgice canonice ortodoxe, adăugând acatiste şi paraclise noi în conformitate cu imaginaţia debordantă patologică. Deviaţiile liturgice se întrepătrund cu inovaţiile liturgice într-un amalgam bolnav în care găsim rugăciuni (începătoare, doxologia mare), creaţii de rugăciuni personale cu ectenii ale vindecării609.

607 Sfânta entorie a pământului, Editura Sfânta Ortodoxie,Craiova, 2000, p. 3 608 Pr. Gheorghe Petraru, op.cit., p. 194 609 Sabia Sfântului Arhanghel Mihail, Craiova, 2003, p. 92


304

Publicaţiile cele mai importante cu caracter liturgic sunt: „Acatistier ortodox pentru luminarea minţii”, „Acatistier ortodox al Maicii Domnului”, „Acatistier ortodox al Domnului Iisus Hristos”, „Acatistier a sfintelor femei şi fecioare”, „Soborul şi acatistierul artodox al Sfinţilor Apostoli”, „Acatistul slavei dumnezeieşti”. El afirmă într-un mod aberant că acatistele lui au efect chiar şi asupra celor nebotezaţi. Pe lângă acatistiere avem şi paraclise: „Paraclisul sfintei încoronări a Maicii Domnului” (se citeşte pentru a avea succes în viaţă, pentru cei ce au funcţii de conducere în anumite instituţii de stat sau bisericeşti), „Paraclisul tânguirii Maicii Domnului” (se citeşte şi se dă de pomană pentru a scoate anumite suflete din iad, ori a ridica un suflet dintr-un cer în altul). Rugăciunile recomandate de către maistrul „iluminat” Dogaru sunt combinate cu o alimentaţie naturistă bazată pe foarte multe sucuri ce face parte dintr-un sistem complex de iluminare şi purificare pe care îl întâlnim la secta eshatologică „Fiii luminii”, condusă de Francisc Maitreya. Lucrul cel mai grav îl constituie devalorizarea Sfintei Liturghii prin alcătuirea şi publicarea „Liturghiei Maicii Domnului”. Foloseşte în aceasta textul Liturghiei Sfântului Ioan pe care îl modifică adăugând rugăciuni şi ectenii în cinstea Maicii Domnului, o altă prescure, care în locul agneţului cu inscripţia Is, Hr, Ni, Ka apare un altul cu iniţialele M,D,O,R (Maica Domnului ocrotitoarea României). La acestea se adaugă interdicţii ce vizează pe simoniaci, homosexuali, sodomiţi sau colaboraţionişti. Mai mult Constantin Dogaru pretinde că a obţinut aprobarea IPS Mitropolit Daniel al Moldovei şi Bucovinei (Adresa Mitropoliei nr. 5227/2005) pentru a săvârşi împreună cu alţi bărbaţi şi femei, toţi îmbrăcaţi în veşminte o astfel de liturghie în casa lui Toader Ţepeş, fost ajutor de mecanic de locomotivă la Taşca în vârstă de peste 80 de ani.

3. Planul taumaturgic este unul important deoarece asigură succesul prozelitist şi ascendentul manipulator faţă de anumite categorii de oameni suferinzi. Există publicaţii care se referă special la acest aspect: „Efectul destructiv al credinţei asupra elementelor negative”, „Tehnologia lucrului cu gândul sfânt”, „Dicţionar ştiinţifico – spiritual”, „Sfânt tratat de medicină”, etc.

Pe acest plan maistrul nostru practică un sincretism între spiritualismul aberant al grupării şi elemente „ştiinţifice”, moderne


305

(nu este vorba de ştiinţa medicală consacrată ci de medicina alternativă). La acestea adaugă şi elemente de medicină ce va sa vină, de terapie cosmică viitoare, toate transmise fie de sfinţi heruvimi vindecători, fie de alţi sfinţi îngeri. Vorbeşte în acest sens de boli incurabile care vor apărea cum ar fi boala numită „eurofilis” care va fi, chipurile, mai devastatoare decât ebola sau SIDA. Însă pentru ca adepţii şi tulburaţii de toate categoriile să nu cadă în deznădejde tot prin inspiraţie cosmică se descoperă ca întărire faptul că vor exista viitoare instituţii de cercetare medicală şi de vindecare a bolilor incurabile în ţara sfântă ortodoxă România.

Datorită pretenţiilor tămăduitoare, în calitatea sa de „preot” şi „arhiereu” a săvârşit de mai multe ori Sfânta Taină a Maslului, taină care face parte din cele şapte ale Bisericii, care au origine apostolică şi nu dumnezeiască, pe când cele săvârşite de Biserica ortodoxă secretă sunt în număr de opt şi au instituire dumnezeiască. Activitatea terapeutică a sectei este extrem de periculoasă deoarece prin regimurile alimentare severe provoacă disfuncţii biologice majore şi face atingere integrităţii persoanei umane.

4. Planul canonic face referiri la atitudinea antibisericească şi antiierarhică specifică tuturor sectelor. În primul rând el separă radical pe Dumnezeu de Biserică iar această abordare dihotomică de tip maniheic constituie baza tuturor atacurilor referitoare la existenţa şi lucrarea Bisericii. În opinia sa ierarhii şi întregul cler luptă contra sfintelor noutăţi cereşti şi obstrucţionează sfânta şi marea lucrare de cunoaştere a „sfintelor personalităţi cereşti şi a împărăţiei cerurilor”. Îşi permite sa avertizeze ierarhia ortodoxă canonică pentru a se depăşi toate neînţelegerile şi toată lucrarea spre dezbinare. Îl deranjează foarte mult aşa – numitele pretenţii clericale, cum ar fi: numai preoţii au har, numai clerul explică cele sfinte, numai clerul sau ierarhia numeşte pe cei aleşi. Acestea toate sunt erori din punctul lui de vedere şi toţi cei care vor să se mântuiască trebuie să se păzească categoric de acestea. În sprijinul acestor aberaţii el vine cu nişte exemple de oameni aleşi cărora li s-au arătat Dumnezeu sau Maica Domnului şi care niciunul nu era cleric (Petrache Lupu, maica


306

Veronica, cei trei tineri din Babilon, moş Gheorghe Lazăr din România, etc.)

„Logica” gândirii lui Dogaru este elocventă. El citează la un moment dat pe un preot care îi spunea că tot ce nu aprobă ierarhia este erezie. Concluzia lui Dogaru este stupefiantă: ierarhii n-au aprobat asfaltul dar merg cu maşinile pe şosele, n-au aprobat fabricarea pânzeturilor dar se îmbracă cu ele etc., deci nu au putere de decizie nici în cele bisericeşti.

Hirotonirile necanonice săvârşite de Dogaru reprezintă grave abateri canonice şi ele stau la baza întemeierii ierarhiei secrete ortodoxe care s-ar deosebi de ierarhia ortodoxă consacrată prin faptul că nu iau bani pentru propovăduirea cuvântului Domnului.

Nu doar Biserica şi ierarhia sunt devalorizate ci şi întreaga doctrină ortodoxă şi scrierile sfinte. La fel ca şi mormonii care consideră biblia ca fiind „poluată” şi Dogaru consideră insuficientă Sfânta Scriptură, drept pentru care a primit poruncă de sus să alcătuiască alte biblii: „Biblia Sfinţilor Părinţi”, „Biblia Sfintelor Oştiri Cereşti”, „Biblia Maicii Domnului”, „Biblia mileniului III”, toate având pretenţia inspiraţiei de la Dumnezeu. Cea mai voluminoasă este „Biblia Maicii Domnului” concepută de Constantin Dogaru împreună cu Ştefan Dumitru şi conţine texte diverse liturgice şi patristice amestecate cu invenţii proprii de calitate mediocră. Scopul scrierii este unul „profund”: Maica Domnului merită să aibă o biblie întrucât este membră cerească de onoare în cadrul Sfintei Pertuţii divine610. În această lucrare avem capitolele I şi II din evangheliile lui Matei şi Luca, capitolul I din evanghelia lui Ioan, textul vieţii Maicii Domnului a Sfântului Maxim Mârturisitorul; se adaugă apoi minunile Maicii Domnului urmate apoi de minunile maicii Veronica; apoi diverse acatiste şi paraclise, cărţi populare (brâul, visul şi epistolia Maicii Domnului), diverse cântări închinate sfintei fecioare şi liturghia Maicii Domnului.

Toată activitatea Bisericii Ortodoxe secrete este necanonică şi antiortodoxă şi cade sub anatema Bisericii universale

610 Biblia Maicii Domnului”, p. 7


307

prin faptul că defaimă Ortodoxia conform canonului 6 al sinodului de la Gangra. Activitatea lui Dogaru ca ierarh şi preot precum şi toate „hirotoniile” săvârşite de el, precum şi toate slujbele săvârşite de cei „hirotoniţi” de acesta sunt nule potrivit canonului 4 al sinodului II ecumenic.

Răspândirea scrierilor apocrife de către eretici cade sub incidenţa canonului 60 apostolic. Săvârşirea Sfintei Liturghii în case particulare este interzisă de canonul 58 al sinodului local de la Laodiceea. Tainele ereticilor nu pot fi recunoscute potrivit canonului 1 al Sfântului Vasile cel Mare. Bisericile ereticilor nu pot fi recunoscute ca fiind autentice conform canonului 46 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul. Mireanul care învaţă cele ale credinţei în chip obştesc fără să fie mandatat de episcop intră sub pedeapsa afuriseniei după canonul 64 al sinodului Trulan. Canonul 32 al sinodului de la Laodiceea opreşte primirea binecuvântării ori a darurilor binecuvântate de la eretici.

La toate acestea se adaugă şi practicile necanonice legate de exorcizare, legate de pretenţia săvârşirii exorcizării de către Constantin Dogaru pe fondul unui comportament violent caracteristic tuturor bolnavilor psihic ce-şi exteriorizează complexele şi frustrările. Comportamentul violent este atât în familie unde-i terorizează soţia, cât şi la nivelul adepţilor unde impune regimuri alimentare severe ce se soldează cu grave îmbolnăviri.

XI.1.3. În loc de concluzii Gruparea „Biserica Ortodoxă secretă” este una din cele

mai periculoase secte nou apărute datorită sincretismului religios practicat, a prozelitismului agresiv, şi a naivităţii şi lipsei de cultură teologică a unor creştini. Absolut toate proferările acestui individ şi a grupării sale sunt blasfemiatoare la adresa lui Dumnezeu, a creaţiei, a Bisericii şi mântuirii. În comportamentul pseudoreligios al acestora se regăsesc aproape toate deviaţiile doctrinare şi disciplinare pe care le întâlnim în diversitatea fenomenului sectar, astfel putem afirma că avem de-a face cu un mic New Age de factură „ortodoxă” cu specific românesc. Pericolul este amplificat şi e faptul că se foloseşte în mod


308

nejustificat de numele unor ierarhi, a unor duhovnici şi clerici cunoscuţi, fie pentru a-şi legitima publicaţiile proprii fie pentru a prezenta mişcarea sa ca având precursori celebri. De asemenea, are o abilitate deosebită de a crea legături cu diverse grupuri eretice şi schismatice din România după modelul formaţiunilor neoprotestante care desi se deosebesc din punct de vedere doctrinar sunt toate reunite într-o singură formaţiune intitulată „Adunarea lui Dumnezeu din România”; în acest sens exstă pericolul unei instituţionalizări a tuturor grupurilor eretice, nerecunoscute oficial de autorităţile române sub conducerea abilă a lui Constantin Dogaru.

Având în vedere toate acestea considerăm de maximă urgenţă informarea cu caracter profilactic a tuturor credincioşilor Bisericii Ortodoxe Române şi adoptarea unei hotărâri sinodale de anatematizare a grupării „Biserica Ortodoxă secretă”.

XII. Concluzii Analizarea fenomenului sectar cu multiplele ramificaţii,

reprezintă o încercare de conştientizare a pericolului din interior şi din exterior care-l vizează pe creştinul ortodox. Fenomenul sectar este întreţinut de puterile de stat seculare şi oculte, se vădesc alianţe (contra naturii) între secte, atei şi indiferenţi religioşi împotriva Ortodoxiei şi a creştinismului în general.

Raportul între Biserică şi lume vădeşte diferenţele fundamentale între Ortodoxie şi secte. Dacă Ortodoxia încearcă o recuperare a lumii în calitatea ei de creaţie a lui Dumnezeu prin purificarea ei de păcat, patimi şi de consecinţele despărţirii de Dumnezeu, perspectiva eterodoxă tinde fie spre aggiornare, o adaptare şi nivelare a planului teologic cu cel secular, fie « bisericile » iau chipul şi asemănarea lumii seculare şi în acest sens observăm că utilitarismul, hedonismul ca şi obscuratismul lumii devin fundamente ale bisericilor creştine.

Fenomenul sectar analizat descoperă pe cel ce stă în spatele şi sprijină întregul demers anarhic – sectar, care direcţionează acest antihrism în numele lui Hristos, tendinţele anti-ecclesiale în care se neagă şi dumnezeirea Mântuitorului Iisus pe care-l socoteşte un om mai special, profet, guru, iluminat sau chiar


309

unul la fel de pătimaş şi neputincios ca noi ; tendinţele antie-cclesiale conduc la concluzii stupide cum ar fi identitatea între dogma Bisericii şi ideologiile felurite sectare. De aceea, lucrarea vrăjmaşului lui Dumnezeu este reală şi nocivă şi nu trebuie subestimată. Ea se desfăşoară (dacă ar fi să-l parafrazăm pe Părintele Savatie Baştovoi) pe mai multe planuri: !) un plan ar fi acela al ateismului – cel rău încearcă să-l determine pe om să-l nege pe Dumnezeu, într-un ateism care poate să fie «soft» şi să eşueze doar în diferentism religios, sau poate să fie» hard» şi să ia formele violente ale anti-teismului dictaturilor criminale ce au avut la bază adevărate satanalogii (ideologii ce îmbină materialismul, ateismul şi ocultismul într-un context naturalist). Această încercare vedem că nu a avut succes,pentru că nu se poate distruge de către omul căzut o realitate ontologică creată de Dumnezeu – religiozitatea omului – şi nu s-a putut crea omul nou al marxismului, complet ateizat; 2) dacă pe acest plan, diavolul nu a realizat ceea ce-şi propusese, a încercat să deturneze demersul religios al omului. Astfel i-a pregătit o altă capcană, pentru intelectuali compromiterea Ortodoxiei într-un soi de teosofie, o aspiraţie pur intelectualistă cu valenţe oculte a trăirii religioase, iar pentru omul de rând compromiterea Ortodoxiei printr-o abordare pietistă, unde superstiţia i-a locul adevăratei credinţe. 3) Dacă credinciosul ortodox depăşeşte şi această capcană, diavolul îi mai întinde una: îi prezintă vreo 5000 de variante ale creştinismului, surogate relative la adevărata religiozitate, în speranţa că omul contemporan ca eşua într-un din aceste forme creştine de vieţuire; 4) iar dacă se scapă şi de această capcană, diavolul încearcă să-l determine pe omul zilelor noastre – printr-o lucrare susţinută la nivelul mândriei – să-şi confecţioneze» un creştinism propriu după chipul şi asemănarea lui, în funcţie de aşteptările, nevoile şi comoditatea ce-l caracterizează. Iată câte obstacole trebuie depăşite pe cale cea strâmtă a trăirii în Hristos şi în Biserică.

Observăm o mutaţie ce a apărut la nivelul sectelor mai ales în ultimele decenii ale secolului al XX-lea; dacă în trecut accentul cădea pe interpretarea textelor scripturistice, pe efectul lecturii particulare a Bibliei, deci pe controversa biblică, acum se constată o schimbare radicală în sensul ca se accentuează «trăirile» în cadrul adunărilor sectare, diavolul induce anumite simţiri care îl


310

pot convinge pe naiv că acolo este adevărata religiozitate, este de fapt vorba de o adevărată manipulare a sentimentelor.

Un alt aspect care trebuie punctat este pe cât de real, pe atât de comic. Este vorba de o realitate cu care se confruntă toate sectele, în sensul că acestea se confruntă cu un adevărat fenomen sectar. Poate că bunul Dumnezeu îngăduie acest lucru pe de o parte să-i facă pe sectanţi « tradiţionali » confruntaţi cu diversele « disidenţe « interne să înţeleagă ceea ce au făcut şi ei adevăratei Biserici, pe de altă parte să sublinieze ca odată apărut şi derulat fenomenul sectar nu se mai opreşte.

Sectele ridică patimile şi faţeta întunecată violentă a omului căzut la rang de cult, astfel crima, suicidul şi violenţa devin în unele cazuri comportamente religioase. De asemenea există o legătură şi similaritate foarte mare între ideologiile seculare şi ideologiile sectare, datorită faptului ca amândouă aparţin aceleiaşi realităţi.

Sectele trăiesc acut sentimentul, «pierderii absolutului» pe care-l sesizează sectologii occidentali, de aceea ei sunt predispuşi să se hrănească cu surogate, cu iluziile «mesianice» ale unor aşa-zişi lideri religioşi, guru, iluminaţi etc.

O ultimă observaţie a fenomenului sectar se referă la «mutaţii» la nivelul prozelitismului: dacă până nu demult prozelitismul stradal era foarte intens, bine organizat şi agresiv şi viza oameni simpli şi chiar pe cei marginalizaţi şi în nevoi, în ultimul timp, observăm interesul pentru oameni cu decizie politică, economică şi socială. Îi vedem pe aceşti nefericiţi în proximitatea consiliilor judeţene, a primăriilor, a factorilor şi forurilor de decizie, schimbare care ar trebui sa ne pună serios pe gânduri.

Nu ne rămâne decât să luptăm şi să sperăm, să fim apologeţi şi misionari creştini adevăraţi, şi să nu ne descurajăm în faţa avalanşei sectare, mai ales acum în condiţiile aderării la structurile europene.

Sectele dezvoltă o particularitate ce se observă pregnant în comportamentul lor legat oarecum de cultul alesului. Astfel fiecare sectă are tendinţa să considere întregul fenomen sectar anterior fie eronat, fie premergător apariţiei sectei din punct de vedere istoric. Pe de altă parte, se conturează tendinţa de a considera, fenomenul sectar ca fiind eretic şi întrebuinţează un


311

bogat arsenal pentru a vădi şi combate această realitate. Este cazul – ca să dau un exemplu – pastorul baptist Walter Martin care se întrebuinţează serios în a combate fenomenul sectar ulterior ca fiind eretic, deci însăşi structura «teologiei» sale este din perspectiva Ortodoxiei, în egală măsură eretic. Totuşi am folosit materialele sale, pentru a demonstra continuitatea ereziilor de toarte felurile în cadrul fenomenului sectar.

Bilbiografie selectivă


312

1. Ankerberg, J.; Weldon, J., Realitatea despre

Martorii lui Iehova, în colecţia Ancora, Editura Agape, Făgăraş, 1996

2. Bergeron, Richard, Le cortege desfills de Dieu, Editions Paulines, Montreal, 1990

3. Idem, Le cotege des fou de Dieu. Un chretien scrute les nouvelles religions, Editions Paulines, Apostolat des Editions, Montreal, Paris, 1990

4. Biserica Evanghelică Română. Date caracteristice, Bucureşti, 1992

5. Biserica sau Adunarea, vol. III, Gute Botschaft Verlag (G.V.B.), Dillenburg, (f. an)

6. Bitton, Davis, Les mormons, Les Editions du Cerf, 1989

7. Bjornstad, James, The Moon is Not the Sun, MN, Bethany House, 1976

8. Bloch-Hoels, Nils, The Penticostal Movement, Humanities Press, New-York, 1965

9. Blumhofer, E., The Assemblies of God:a chapter în the Story of american Pentecostalism, Princeton University, 1989

10. Boa Kenneth, Cults, World Religions, And You, Victor Books, Wheaten, IL, 977

11. Bodogae, Teodor, Psihologie sectară, în R.T. nr. 10, 1938

12. Boles, John B., The Great Revival. 1787-1805. The Origins of the Southern Evangelical Mind, University Press of Kentucky 1972

13. Bosch, David, La dinamique de la mission chretienne. Histoire et avenir des modeles missionnaires, Haho-Karthala-Labor et fides, Lome, Paris, Geneve, 1995

14. Bourseiller, Christophe, Les faux Messies. Histoire d'une Anitente, Fayard, 1993

15. Buchiu, Pr. Lect. Dr. Ştefan, Învăţătura despre Logosul divin la Sfântul Atanasie cel Mare, în Ortodoxia, anul LI, nr. 3-4, iulie-decembrie 2000


313

16. Bunaciu, Ioan, Propoveduirea în Bisericile creştine baptiste, Bucureşti, 1976

17. Cairns, Earle E., Creştinismul de-a lungul secolelor. O istorie a Bisericii creştine, Societatea Misionară Română, 1992

18. Candea, S., Psihologia conversiunii,R.T., nr. 5-6, 1930

19. Idem, Psihologia sectei, R.T., nr. 10, 1938 20. Cassie Bright, Prea mulţi dumnezei, până când

l-am găsit pe Cel Adevărat, în W.T., Treziţi-vă!, 22 mai 1997 21. Catalan, Jean-Francois, Omul şi religia sa. O

perspectivă psihologică, traducere de Andreea Bratsoin, Editura Polimark, Bucureşti, 1997

22. Chelcea, Spetimiu, Stereotipurile şi reprezentarea socială a identităţii naţionale, în rev. Psihologia, nr.5-6, 2000

23. Chery, H. Ch., L’offensive des sects, Les Editions du Cerf, Paris, 1959

24. Clemen, C., Die Anwendung der Psycoanalyse auf Mytologie und Religiousgeschichte, Leipzig, 1928

25. Confessing the Apostolic Faith. Penticostal Churches and the Ecumenical Movement, în „Pnevma. The Journal of the Society for Penticostal Studies, 9.1.1987

26. Constantinescu, Şerban, Năzbâtii teologice sau Falsa mărturie a aşa-zişilor martori ai lui Iehova, Gute Botschaft Verlag, Dillenburg, 1990

27. Cotta, Jaques, Martin, Pascal, Dans le secret des sects, Flammarion, Paris, 1992

28. Crawley, Winston, Global Mission: A Story to Tell: An Interpretation of Southern Baptist Foreign Missions, Nashville: Broadman Press, 1985

29. Cross, Whithney R., The Burned-over District. The Social and lntellectual History of Enthusiastic Religion în Western New York (1800-1850), New York 1950

30. Cuciuc, Constantin, Religii noi în România, Editura Gnosis, Bucureşti, 1996

31. Idem, Sociologia religiilor, Editura Fundaţiei „România de mâine, Bucureşti, 2003


314

32. Cutanu, C., Impactul sectelor orientale asupra lumii creştine, în rev. Teologica (III), nr.3-4, 1999, Arad

33. d’Eaubonne, Francois, Dossier Sa omme sects, Editura Alain Moreau, Paris, 1982

34. David, Diac. Prof. Dr. Petru I., Călăuză creştină pentru cunoaşterea şi apărarea dreptei credinţe în faţa prozelitismului sectant, Editura Arhiepiscopiei Aradului, Bucureşti, 1987

35. Idem, Călăuză creştină. Sectologie, Editura Episcopiei Argeşului, Curtea de Argeş, 1994

36. Idem, Invazia sectelor, vol. I, Editura Christ, Bucureşti, 1997

37. Idem, Invazia sectelor, vol. II, Editura Europolis, Constanţa, 1999

38. Idem, Sectologie sau apărarea dreptei credinţe, Editura Sfintei Arhiepiscopii a Tomisului, Constanţa, 1998

39. Idem, Sectele religioase – pericol al vieţii şi moralei şi al societăţii contemporane, în rev. G.B., nr.5, 1985

40. Idem, Călăuză pentru cunoaşterea şi apărarea dreptei credinţe în faţa prozelitismului sectant, Editura Arhiepiscopiei Aradului, Bucureşti, 1987

41. Dictionar de psihologie, Editura Babel, Bucureşti, 1997

42. Dictionary of Christianity în America, coordinating editor, Daniel D. Reid; consulting editors, Robert D. Linder, InterVarsity Press, 1990

43. Dicţionar de psihologie, Editura Babel, Bucureşti, 1997

44. Drâmba, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. IV, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1994

45. Duchesne, Jean, Une Eglise de sects? în Communio volumul L’eglise, une secte?, XVI, 2, mars-avril 1991

46. Durham, G. Homer, The Discourses of Wilford Woodruff - Preparing for the Second Coming of Jesus Christ, (1946)


315

47. Durst, Mose, To Bigotry, no Sanction? Reverend Sun Myng Moon and the Vnification Church, Chicago, 1984

48. Dybdahl, Tom, How to wait for the Second Conimg, „Spectrum, Vol. 8/1, 1976

49. Encyclopedia of Millenialism and Millenial Movements, Richard Landes Editor, Routledge, 2000

50. Encydopedia of America Religion, Editura J. Gordon Melton, New York, 1999

51. Fackre, Gabriel, Evangelical, Evangelicalism în The Westminster Dictionary of the Christian Theology, edited by Alan Richardson and John Bowden, Philadelphia, 1983

52. Fatis, Oliver, Mottu, Henry, Campiche, Roland J., Basset, Jean-Claude, Fuchus, Erich, Pour sortir l’oecumenisme de Purgatoire, Lbor et Fides, Geneve, 1993

53. Finley, Mark, Mosley, Steven R., Confidence amid Chaos, Pacific Press, Boise, 1995

54. Folkenberg, Robert S., Perth Declaration about Independent Ministries, Adventist Review, 7 november, 1991

55. Idem, We still Believe, Pacific Press Publishing Association, Nampa, Idaho, 1994

56. Francis, Richard, Ann the Word. The story of Ann Lee, female messiah, mother of the Shakers, the woman clothed with the sun, New York 2002

57. Gavriluţă, N., Mentalităţi şi ritualuri magico - religioase, Editura Polirom, Iaşi, 1998

58. Gărmăcea, Corneliu, De ce devenim adepţii unei secte?, în Psihologia VII, 6(40), 1997

59. Găvărescu, J., Există acţiuni dezinteresate?, Iaşi, 1891

60. Goertz, H.J., Mennoniten în Okumene Lexicon. Kirchen, Religionen, Bewegungen, Lembeck-Knecht, Frankfurt am Main, 1987

61. Haack, W., Des sectes pour les jeunes, trduit d’allemand par Francois Vial, Mame, 1980

62. Hales, Elder Robert D., Pregătiri pentru restaurare şi a Doua Venire: Mâna Mea va fi asupra voastră, în revista Liahona, noiembrie 2005


316

63. Harper, Michael, Lumina cea adevărată. Călătoria unui evanghelic spre Ortodoxie, traducere din limba engleză de Elena Tâmpănariu, Editura Teofania, Sibiu, 2002

64. Heyer, Friedrich, Konfessions-Kunde, Walterde Gruyter, Berlin New-York, 1977

65. Hutten, Kurt, Seher, Grubler, Enthusiasten, Das Buch des traditionellen Sekten und religiosen Sonderbewegungen, Quell Verlag, Stuttgart, 1989

66. Iacob, Luminiţa, Despre complexe, în Psihologia (X), 4, 2000

67. Ikor, Roger, Les sectes, etat d’urgence, Albin Michel, Paris, 1995

68. Îndrumări misionare, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1986

69. Jung, C. G., Tipuri psihologice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998

70. Idem, Despre arhetipurile inconştientului colectiv, în R.I.T.L 3-4/84, 1-3, 1992

71. Idem, Imaginea omului şi imaginea lui Dumnezeu, Editura Teora, Bucuresti, 1997

72. Idem, Personalitate şi transfer, Editura Teora, Bucuresti, 1997

73. Idem, Religie şi psihologie, `n C.S.C., 20 dec.1993//90s

74. Kepel, Gille, Dumnezeu îşi ia revanşa, Editura Artemis, Bucuresti, 1994

75. Langton, Joseph, Fils d'Abraham. Panorama des communautes juives, chretiennes et musulmanes, Edition Brepols, 1987

76. Larcre, Philippe, L'Essor des Eglises evangeliques, Centurion, Paris, 1992

77. Larson, Ralph, Apostasy is the Issue, vol. I-II, Cerrystone Press, 1993

78. Lehmann, Richard, Les Adventistes de septiemejour, Editions Brepols, 1987

79. Lingle, Wilbur, Abordarea cu dragoste a „Martorilor lui Iehova, Făgăraş, 1997


317

80. Lippy, Charles H., Williams, Peter W., Encyclopedia of the American Religious Experience. Studies of Traditions and Movements, , Charles Scribner’s Sons, 1988

81. Longdon, Joseph, Films d’Abraham. Panorama des communantes juives, chretiennes et musulmanes, Brepols, 1987

82. Lotz, Denton, Baptists în Dictionary Ecumenical Mevement, Geneva, Grand Rapols, 1991

83. Manaranche, Andre, Rue de Evangile, Fayard, Paris, 1987

84. Marsden, G. M., Fundamentalism an the American Culture, Atlanta, 1980

85. Mead, Frank S., Handbook of Denomination în the Unites States of Denomination în the Unites States, revised by Samuel S. Hill, Abingdon Press Nashville, 1995

86. Merton, Thomas, Seeking paradise: the spirit of the Shakers, edited with an introduction by Paul M. Pearson, New York, 2003

87. Meslin, M., Ştiinţa religiilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993

88. Meyer, Jean Francois, Les sectes, Nonconfonnismes Chretiens et nouvelles religions, Cerf, Paris, 1987

89. Mieth, Dietmar, La dignite de l’homme est inviolable, Que signifie le marche selon ce principe? în Concilium, vol. Hors de marche point du salut, 270, 1997

90. Miller, Timothy, America's Alternative Religious, State University of New York, 1995

91. Moon, Sun Myung, Message Io the World Unification Family, Washington D.C., The Holy Spirit Association for the Unification of World Christianity, 1964

92. Idem, New Hope, Washington, D.C., HSA-UWC, 1974

93. Idem, The Way ofthe World, Washington, D.C., HSA-UWC, 1973

94. Mucchell, A.i, Noua psihologie, Editura Stiinţifică, Bucureşti, 1995


318

95. Mureşan, Radu Petre, Atitudinea Bisericilor Tradiţionale faţă de prozelitismul advent. Impactul în societatea contemporană, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2007

96. Neculau, A., Ce sunt reprezentările sociale?, în rev. Psihologia 5-6/2000

97. Nichol, Francis D., The Midnight Cry, Washington, D.C., Review and Herald, 1944

98. Nikels, R., A Story of the Seventh -Day Church of God. Sheridan, 1977

99. Numbers, Ronald L., Prophetess of Ellen G. White and the origins of Seventh-Day Adventist Health Reform, University of Tennessee Press Knoxville, 1992

100. Oaks, Elder Dallin H., Pregătirea pentru a Doua Venire, în revista Liahona, mai 2004

101. Paulien, Jon, What Bible Says about the End-Time, Hagerstown, 1994

102. Pelikan, Jaroslav, The Christian Tradition. A History of the Development of Doctrine, Vol. IV, Reformation of Church and Dogma, (1300-1700), Chicago and London, 1984

103. Pestroiu, Pr. David, Ortodoxia în faţa prozelitismului „Martorilor lui Iehova, Editura Insei Print, Bucureşti, 2005

104. Petraru, Lect. Pr. Gheorghe, Popa, Lect. Pr. Gheorghe, Creştinii după Evanghelie, în „Analele Ştiinţifice ale Universităţii «Al. I. Cuza» Iaşi, Teologie III, 1995-1996

105. Idem, Secte neoprotestante şi noi mişcări religioase în România, Editura Universitaria, Craiova, 2006

106. Idem, Misiologie Ortodoxă, Editura Panfilius, Iaşi, 2002

107. Petraru, Pr. Gheorghe, Ortodoxie şi prozelitism, Editura Trinitas, Iaşi, 2000

108. Popescu, D., Hristos – Biserică - Societate, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1998

109. Popovici, Dr. Alexa, Istoria baptiştilor în România, vol. I, Editura Bisericii Baptiste Române, Chicago, 1980


319

110. Popovici, I., Omul şi Dumnezeul – om, Editura Deisis, Sibiu, 1997

111. Principiile Evangheliei, publicată de către Biserica lui Iisus Hristos ai Sfinţilor din Zilele din Urma, Salt Lake City, Utah, 1982

112. Puhalo, Arhiepiscopul Lazăr, Abordarea persoanei educate în epoca post – creştină, în Noua Reprezentare a Lumii. Studii inter- şi transdisciplinare, Nr. 4, coordonatori Dr. Magda Stavinschi şi Pr. Dr. Doru Costache, Editura XXI: Eonul Dogmatic, Bucureşti, 2005

113. Raghavan, K., Ghid pentru cultura şi spiritualitatea indiană, trad. rom., Bucureşti-Chişinău, 1992

114. Ries, Julien, Religion, Magie et sects. Une approche phenomenologique, Louvain-la-Neuve, 1981

115. Sabia Sfântului Arhanghel Mihail, Craiova, 2003

116. Sava, Gh., Istoricitatea fenomenului sectar şi de apărare a dreptei credinţe, în Îndrumări bisericeşti, misionare şi patriotice, nr. 7, 1998

117. Sfânta entorie a pământului, Editura Sfânta Ortodoxie,Craiova, 2000

118. Sfântul Tron divin, Editura Hyperion, Craiova, 2001

119. Shelly, B., A History of the Conservative Baptists, New Jersey, 1981

120. Shenton, Tim, Forgotten heroes of revival. Great men of the 18th century evangelical awakening, Leominster: Day One Publications 2004

121. Sintei organizări a opalului, carte scrisă în colaborare cu Nicolae Negrilă, Editura Hyperion, Craiova, 2003

122. Stein, Stephen J., The Shaker Experience în America. A History of the United Society of Believers, Yale University Press, 1992

123. Synan, V., The Holiness-Pentecostal Movement în the United State, New York. 1971

124. Tanase, L., Sectarismul religios,în Glasul Bisericii nr. 1-4, 1996


320

125. Tipuri psihologice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997

126. Trifa, Iosif, Cum am cunoscut eu Biblia, în Revista Teologică, nr. 8-11, Sibiu, 1921

127. Underwood, Grant, Early Mormon Millenarianism: Another Look, Church History, Vol. 54, No. 2

128. Valea, Ernst, Creştinismul şi spiritualitatea indiană, Ariei, Timişoara, 1992

129. Vasilescu, E., Suflet şi viaţă, Bucureşti, 1993 130. Vernette, Jean, Sectele, Editura Meridiane, 1996 131. Idem, Jesus au peril des sects. Esoterisme,

gnoses et nouvelle religiosite, Desclee, Paris, 1990 132. Vulcănescu, M., Dimensiunea românească a

istoriei în Dreptul la memorie, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1992, vol.3

133. Wach, Joachim, Sociologia religiei, Editura Polirom, Iaşi, 1997

134. Idem, Sociologie de la religion, traduit de l’Anglais par Maurice Lefevre, Payot, Paris, 1995

135. Weber, Max, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, traducere de Ihor Lemnij, postfaţa de Ioan Mihăiescu, Humanitas, Bucureşti, 1993

136. Wells, Robert E., Our Message to the World, Ensign, Noiembrie. 1995

137. Whalen, William J., Separated Brethren, a Survey of Protestant, Anglican, Eastern Orthodox and other Denominations în the United States, Huntington, 1979

138. Whalen, William, Separated Brethren, Huntington, 1979

139. Wheeling, Charles, Armageddon now, Jamison, 1992

140. Wicks, Jared, Fondamentalisme în Dictionnaire de Theologii foundamentale, Bellarmin, Cerf, Paris, Montreal, 1992

141. Widtsoe, John A., The Priesthood and Church Government, Salt Lake City, UT, Deseret Book Company, 1939

142. Wilson, Bryan, Les sects religieuses, Hachette, Paris, 1977


321

143. Idem, Religion în Sociolocical Perspective, Oxford, New-York, 1982

144. Woodrow, Alain, Les nouvelles sects, Seuil, Paris, 1977

145. Wurtz, Bruno, Doctrinele principalelor secte ale creştinismului contemporan, Timişoara, 1988

146. Young, Brian, Jurnalul Discursurilor, vol. I, Liverpool: F.D. Richards, 1855

147. Zaharia, M., Sentimentul religios. Psihologia şi patologia lui, Editura Socec & CO S.A., Bucureşti, 1925

Carte Fenomenul Sectar Crestin

Documents

Transcript of Carte Fenomenul Sectar Crestin