Carte-Elemente-de-Drept.pdf

DOINA PETICĂ ROMAN

CORINA PETICĂ ROMAN ANA MUNTEAN

ELEMENTE DE DREPT- Curs universitar –

Editura Alma Mater- Sibiu 2009 -

Prof. univ. dr. DOINA PETICĂ ROMAN

Lector univ. dr. CORINA PETICĂ ROMAN

Av. Baroul Sibiu ANA MUNTEAN



CUPRINS

CAPITOLUL I

ELEMENTE DE TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI .....................

11

Secţiunea 1: Originea dreptului ................................................................. 11

Secţiunea 2: Noţiunea de drept. Accepţiunile noţiunii de „drept” ............. 12

Secţiunea 3: Tipologia dreptului ................................................................ 13

Secţiunea 4: Principiile fundamentale ale dreptului ................................. 15

Secţiunea 5: Normele juridice .................................................................... 17

5.1. Definiţia normei juridice ................................................. 17

5.2 Trăsăturile normei juridice ................................................ 17

5.3 Structura normei juridice .................................................. 18

5.4 Clasificarea normelor juridice .......................................... 21

5.5 Acţiunea normelor juridice în timp ................................... 22

Secţiunea 6: Izvoarele dreptului .................................................................. 25

6.1 Noţiune ............................................................................ 25

6.2 Sensuri şi caracteristici ................................................... 25

6.3 Caracteristicile izvoarelor dreptului ................................. 26

6.4 Sistemul izvoarelor dreptului român contemporan ........... 26

A. Actele normative ale autorităţilor publice ............ 27

B. Actele normative subordonate legii

ale autorităţilor publice ......................................... 28

C. Alte izvoare ale dreptului ...................................... 28

Secţiunea 7: Raporturile juridice ................................................................ 29

7.1 Noţiune ............................................................................. 29

7.2 Trăsăturile caracteristice .................................................. 30

7.3 Elementele (structura) raportului juridic .......................... 30

A. Părţile raportului juridic ........................................ 30

B. Conţinutul raportului juridic .................................. 31

C. Obiectul raportului juridic ..................................... 32

7.4 Formarea, modificarea şi încetarea raporturilor juridice .... 32

Secţiunea 8: Sistemul de drept şi diviziunile sistemului de drept ............... 34

8.1 Ramura de drept ................................................................ 34

Secţiunea 9: Răspunderea juridică ............................................................. 35

9.1 Noţiune .............................................................................. 35

9.2 Condiţiile răspunderii juridice .......................................... 35

9.3 Formele răspunderii juridice ............................................ 36

9.4 Principiile răspunderii juridice ......................................... 37

BIBLIOGRAFIE ................................................................................................ 38

CAPITOLUL II

ELEMENTE DE DREPT CONSTITUŢIONAL ....................................... 39

Secţiunea 1: Dreptul constituţional – Noţiune, particularităţi ................. 39

1.1 Noţiune ............................................................................. 39

1.2. Particularităţile dreptului constituţional

(criteriul obiectului reglementării juridice) .......................... 39

Secţiunea 2: Normele de drept constituţional ............................................. 40

Secţiunea 3: Izvoarele dreptului constituţional .......................................... 40

Secţiunea 4: Constituţia .............................................................................. 41

4.1.Constituţia României – Noţiune, structură ....................... 42

4.2 Structura Constituţiei ....................................................... 42

Secţiunea 5: Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ............. 43

5.1 Dispoziţii comune ............................................................. 43

5.2 Drepturile şi libertăţile fundamentale ............................... 45

5.3 Îndatoririle fundamentale .................................................. 62

Secţiunea 6: Autorităţile publice ................................................................ 63

6.1 Parlamentul ...................................................................... 63

6.2 Legiferarea. Categorii de legi ........................................... 71

6.3 Preşedintele României ...................................................... 77

6.4 Guvernul ........................................................................... 85

6.5 Autoritatea judecătorească ............................................... 90

6.6 Ministerul Public ............................................................... 93

6.7 Consiliul Superior al Magistraturii ................................... 95

Secţiunea 7: Economia şi finanţele publice .............................................. 96

7.1 Economia ......................................................................... 96

7.2 Proprietatea ...................................................................... 99

7.3 Sistemul financiar ........................................................... 103

Secţiunea 8: Revizuirea Constituţiei .......................................................... 106

Secţiunea 9: Sinteză a propunerilor pentru o Constituţie

a Uniunii Europene ............................................................. 107

9.1 Consideraţii introductive ................................................ 107

9.2 Prezentare succintă a imaginii Uniunii Europene

în lumina Constituţiei U.E ............................................. 108

BIBLIOGRAFIE ............................................................................................... 112

CAPITOLUL III

ELEMENTE DE DREPT ADMINISTRATIV ......................................... 113

Secţiunea 1: Noţiunea de Administraţie şi Administraţie Publică .......... 113

Secţiunea 2: Dreptul administrativ şi administraţia publică ................... 115

2.1 Noţiunea de drept administrativ ..................................... 115

2.2 Trăsăturile dreptului administrativ ................................. 116

Secţiunea 3: Normele de drept administrativ ............................................ 117

3.1 Definiţia normei de drept administrativ .......................... 117

3.2 Caracteristicile normei de drept administrativ ................ 117

3.3 Clasificarea normelor de drept administrativ .................. 118

Secţiunea 4: Raporturile juridice de drept administrativ ......................... 119

4.1 Definiţie .......................................................................... 119

4.2 Trăsături caracteristice .................................................... 119

4.3 Clasificarea raporturilor de drept administrativ ............... 120

Secţiunea 5: Actul de drept administrativ sau actul administrativ ........... 121

5.1 Noţiune ............................................................................ 121

5.2 Trăsăturile actului administrativ ...................................... 121

5.3 Clasificarea actelor administrative .................................. 122

5.4 Intrarea în vigoare a actelor administrative ...................... 123

5.5 Forţa probantă a actelor administrative ........................... 124

5.6 Modul de încetare a efectelor juridice

ale actelor administrative ................................................ 124

Secţiunea 6: Căile administrative de atac ................................................. 125

6.1 Noţiune – formă .............................................................. 125

6.2 Clasificarea căilor administrative de atac ........................ 126

Secţiunea 7: Organizarea administraţiei publice centrale ....................... 127

7.1 Organizarea administrativă a teritoriului ........................ 127

7.2 Sarcinile, competenţa şi capacitatea

autorităţilor administraţiei publice .................................. 127

7.3 Guvernul României ......................................................... 128

7.4 Ministerele ....................................................................... 131

Secţiunea 8: Administraţia publică locală ............................................... 131

8.1 Principiile administraţiei publice locale .......................... 132

8.2 Consiliul local .................................................................. 134

8.3 Primarul ............................................................................ 140

8.4 Consiliul Judeţean ............................................................ 144

8.5 Prefectul .......................................................................... 147

BIBLIOGRAFIE ............................................................................................... 151

CAPITOLUL IV

ELEMENTE DE DREPT CIVIL ................................................................. 154

Secţiunea 1: Raportul juridic civil ............................................................. 154

1.1 Noţiune ............................................................................ 154

1.2 Caracterele raportului juridic civil ................................... 154

1.3 Elementele raportului juridic civil ................................... 155

A. Părţile raportului juridic civil .............................. 156

B. Conţinutul raportului juridic civil ......................... 158

C. Obiectul raportului juridic civil ........................... 161

Secţiunea 2: Actul juridic ........................................................................... 163

2.1 Noţiune ............................................................................ 163

2.2 Clasificarea actelor juridice ............................................. 163

2.3 Condiţiile actului juridic .................................................. 166

A. Capacitatea de a încheia un act juridic ................ 166

B. Consimţământul .................................................... 166

C. Obiectul actului juridic civil ................................. 170

D. Cauza actului juridic civil .................................... 171

2.4 Forma actului juridic civil ............................................... 172

2.5 Efectele actului juridic civil ........................................... 173

Secţiunea 3: Contractul ca izvor de obligaţii ............................................ 176

3.1 Noţiune ............................................................................ 176

3.2 Clasificarea contractelor .................................................. 176

3.3 Încheierea contractelor ..................................................... 179

3.4 Efectele contractului ........................................................ 182

Secţiunea 4: Executarea directă a obligaţiilor .......................................... 188

4.1 Plata ................................................................................. 188

Secţiunea 5: Garanţiile reale ..................................................................... 190

5.1 Gajul (art. 1685 Cod civil) .............................................. 190

5.2 Ipoteca ............................................................................. 193

5.3 Privilegiile ....................................................................... 195

BIBLIOGRAFIE ................................................................................................. 196

CAPITOLUL V

ELEMENTE DE DREPTUL MUNCII ................................................. 197

Secţiunea 1: Noţiunea sintagmei „dreptul muncii” ................................... 197

Secţiunea 2: Obiectul dreptului muncii ..................................................... 197

Secţiunea 3: Izvoarele dreptului muncii .................................................. 199

3.1 Categorii de izvoare ale dreptului muncii ......................... 199

Secţiunea 4: Principiile dreptului muncii ................................................. 202

Secţiunea 5: Dialogul social ...................................................................... 203

Secţiunea 6: Patronatele ............................................................................ 204

Secţiunea 7: Sindicatele .............................................................................. 204

Secţiunea 8: Formarea profesională ......................................................... 204

Secţiunea 9: Contractul colectiv de muncă .............................................. 206

Secţiunea 10: Contractul individual de muncă ......................................... 209

10.1 Noţiune .......................................................................... 209

10.2 Elementele contractului individual de muncă ................ 209

10.3 Trăsăturile contractului individual de muncă ............... 210

10.4 Condiţii la încheierea contractului individual de muncă ..210

10.5 Conţinutul contractului individual de muncă ................. 211

10.6 Clauze ce pot fi inserate în contractul individual

de muncă ........................................................................ 212

10.7 Forţa obligatorie a contractului individual de muncă .... 214

Secţiunea 11: Suspendarea contractului individual de muncă ................. 214

Secţiunea 12: Modificarea contractului individual de muncă .................. 217

Secţiunea 13: Încetarea contractului individual de muncă ..................... 217

Secţiunea 14: Nulitatea contractului individual de muncă ...................... 219

14.1 Trăsături specifice nulităţii ce afectează

contractul de muncă ...................................................... 219

Secţiunea 15: Concedierea ......................................................................... 220

15.1 Cazurile de concediere pentru motive imputabile

salariatului ...................................................................... 220

15.2 Concedierea pentru motive neimputabile salariatului .... 221

15.3 Obligativitatea ofertei de redistribuire în muncă ........... 222

15.4 Situaţii în care concedierea salariaţilor

nu poate fi dispusă ......................................................... 223

15.5 Concedierea colectivă ................................................... 224

15.6 Decizia de concediere ................................................... 224

15.7 Sancţionarea concedierilor nelegale .............................. 225

Secţiunea 16: Demisia ................................................................................ 226

Secţiunea 17: Contractele individuale de muncă speciale ........................ 227

Secţiunea 18: Carnetele de muncă ............................................................. 228

18.1 Definiţie. Caracteristici .................................................. 228

18.2 Obligativitatea întocmirii carnetului de muncă ............. 229

Secţiunea 19: Salarizarea .......................................................................... 229

19.1 Elementele salariului ...................................................... 230

19.2 Categorii de salarii ......................................................... 230

19.3 Principiile salarizării sunt .............................................. 231

19.4 Formele de salarizare cunoscute în legislaţia noastră .... 231

19.5 Modalităţi de salarizare .................................................. 231

19.6 Contribuţii ce se percep în legatură cu salariul .............. 232

Secţiunea 20: Timpul de muncă ................................................................. 232

20.1 Categoriile timpului de muncă ...................................... 233

20.2 Formele timpului de odihnă .......................................... 233

Secţiunea 21: Răspunderea disciplinară ................................................... 234

21.1 Noţiunea de disciplină a muncii ..................................... 234

21.2 Trăsături ......................................................................... 234

21.3 Răspunderea disciplinară ............................................... 234

21.4 Trăsăturile răspunderii disciplinare ............................... 235

21.5 Obiectul abaterii disciplinare ........................................ 235

21.6 Latura obiectivă .............................................................. 235

21.7 Subiectul abaterii disciplinare ....................................... 236

21.8 Latura subiectivă ........................................................... 236

21.9 Sancţiunile disciplinare .................................................. 236

21.10 Clasificarea sancţiunilor disciplinare ........................... 237

21.11 Cercetarea disciplinară ................................................. 238

21.12 Individualizarea aplicării sancţiunii disciplinare .......... 239

21.13 Termenele de aplicare a sancţiunilor disciplinare ........ 239

21.14 Decizia de sanctionare ................................................. 240

Secţiunea 22: Răspunderea patrimonială ................................................. 240

22.1 Definiţie ......................................................................... 240

22.2 Trăsăturile răspunderii patrimoniale .............................. 241

22.3 Răspunderea patrimonială a angajatorului

faţă de salariaţi .............................................................. 241

22.4 Formele răspunderii patrimoniale a salariaţilor ............. 242

22.5 Condiiţiile de fond ale răspunderii patrimoniale

a salariaţilor .................................................................. 244

22.6 Proceduri de recuperare a prejudiciilor

de către angajator .......................................................... 244

Secţiunea 23: Conflictele de muncă ........................................................... 245

23.1 Noţiune .......................................................................... 245

23.2 Clasificarea conflictelor de muncă ................................ 245

23.3 Situaţii când pot fi declanşate conflicte de interese ...... 246

23.4 Proceduri de soluţionare ................................................. 246

23.5 Conflicte de drepturi ...................................................... 246

23.6 Greva .............................................................................. 247

BIBLIOGRAFIE ................................................................................................ 249

CAPITOLUL VI

Elemente de drept penal - PARTEA GENERALĂ ................................ 252

Secţiunea 1: Dreptul penal - ramură a dreptului public ........................... 252

Secţiunea 2: Izvoarele dreptului penal ...................................................... 252

Secţiunea 3: Raportul juridic penal ......................................................... 253

Secţiunea 4: Infracţiunea. Instituţie fundamentală a dreptului penal .... 254

4.1 Noţiune, caracteristici ..................................................... 254

4.2 Conţinutul infracţiunii .....................................................

256

Secţiunea 5: Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei ................. 259

5.1 Clasificarea cauzelor care înlătură

caracterul penal al faptei .................................................. 259

5.2 Enumerarea cauzelor care înlătură

caracterul penal al faptei ................................................. 260

Secţiunea 6: Pluralitatea de infracţiuni. Pluralitatea de infractori .........

260

6.1 Pluralitatea de infracţiuni ................................................

260

Secţiunea 7: Felurile participaţiei penale ................................................. 263

7.1 Autoratul şi coautoratul ................................................... 263

7.2 Instigarea ......................................................................... 263

7.3 Complicitatea ................................................................... 266

7.4 Participaţia improprie ..................................................... 267

Secţiunea 8: Răspunderea penală ............................................................. 269

8.1 Noţiune – caracterizare ................................................... 269

8.2 Principiile răspunderii penale .......................................... 270

8.3 Durata şi etapele răspunderii penale ................................ 273

8.4 Înlocuirea răspunderii penale ........................................... 274

Secţiunea 9: Cauzele care înlătură răspunderea penală

sau consecinţele condamnării .............................................. 275

9.1 Cauzele care înlătură răspunderea penală ........................ 275

Secţiunea 10: Sancţiunile de drept penal .................................................

286

10.1 Noţiune ........................................................................... 286

10.2 Caracterele sancţiunilor de drept penal .......................... 287

10.3 Categoriile sancţiunilor de drept penal ........................... 287

10.4 Principiile sancţiunilor de drept penal ............................ 287

10.5 Individualizarea pedepselor ........................................... 291

10.6 Circumstanţe atenuante ................................................... 292

10.7 Circumstanţe agravante ................................................. 293

10.8 Stările de atenuare a pedepselor ..................................... 293

10.9 Stările de agravare a pedepselor ..................................... 294

BIBLIOGRAFIE ................................................................................................ 297

CAPITOLUL VII

ELEMENTE DE DREPT PENAL - Partea specială ............................... 298

Secţiunea 1: Elemente introductive. Noţiune ............................................

298

Secţiunea 2: Obiectul .................................................................................. 299

Secţiunea 3: Partea specială a dreptului penal şi legalitatea .................... 300

Secţiunea 4: Definirea conţinutului infracţiunii în legea penală ............. 302

Secţiunea 5: Sistemul părţii speciale a dreptului penal ............................. 303

Secţiunea 6: Denumirea infracţiunilor ...................................................... 304

Secţiunea 7: Infracţiuni la regimul stabilit pentru anumite

activităţi economice ..............................................................

305

7.1 Definiţie ........................................................................... 305

7.2 Caracterizare generală ...................................................... 305

7.3 Categorii de infracţiuni economice,

stabilite după modul de reglementare .............................. 307

7.4 Definirea unor infracţiuni economice

care sunt mai frecvent întâlnite în practica judiciară.

Prezentare sintetică a elementelor constitutive ............... 307

BIBLIOGRAFIE ................................................................................................. 315

CAPITOLUL I

ELEMENTE DE TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Secţiunea 1: Originea dreptului

Înaintea apariţiei societăţii organizate în structuri şi instituţii sociale,

bazată pe reguli cu un caracter de normă juridică, omenirea a trăit într-o formă

biosocială numită orânduirea gentilică sau comuna primitivă.

Orânduirea gentilică a avut ca element fundamental al organizării

sociale, ginta.

Mai multe ginte înrudite formau o frăţie, iar mai multe frăţii alcătuiau un

trib.

În orânduirea gentilică nu exista o organizare de tip statal şi, prin urmare,

nici dreptul.

Relaţiile dintre oameni se bazau pe reguli de conduită de tip tradiţional

ce impuneau respectul nesilit al tuturor. Încălcarea acestor reguli atrăgea reacţia

generală a întregii comunităţi sau a victimei, privită ca subiect individual.

Apariţia celor trei diviziuni sociale a muncii – prima, creşterea

animalelor şi apariţia păstoritului; a doua, despărţirea meseriilor de agricultură; a

treia, realizarea unui schimb organizat, stabil şi permanent, specializat şi facilitat

de apariţia bunurilor a condus, pe plan social, la constituirea comunităţilor

teritoriale săteşti, alcătuite din mai multe familii înrudite între ele şi aşezate în

acelaşi teritoriu.

Se simte tot mai mult nevoia unei organizări sociale a puterii, care să

înlocuiască vechea formă a democraţiei militare, asigurând noii pături înstărite

apărarea şi consolidarea privilegiilor dobândite, noua formă de organizare

reprezentând-o statul 1 .

Statul este expresia organizată şi manifestă a puterii publice, pe un

anumit teritoriu, exercitată prin intermediul autorităţilor specializate asupra unei

populaţii, fiind un fenomen social specific societăţii umane superior constituite2.

Apariţia statului presupune existenţa unor reguli, obligatorii, care servesc

intereselor generale ale societăţii şi interesele specifice individuale, garantate la

nevoie, în respectarea şi realizarea lor, de forţa de constrângere a statului. Aşa

fiind, apariţia statului determină şi existenţa dreptului.

Secţiunea 2: Noţiunea de drept. Accepţiunile noţiunii de „drept”

Cuvântul „drept” este folosit în mai multe accepţiuni.

Într-un prim sens, cuvântul drept semnifică ştiinţa dreptului – ansamblu

de idei, noţiuni, concepte şi principii care explică dreptul şi prin intermediul

cărora dreptul poate fi gândit3.

Într-un alt sens, dreptul este şi o tehnică şi artă. Dreptul, ca ansamblu de

norme care organizează viaţa în comun, este o tehnică a convieţuirii umane,

destinată să disciplinizeze convieţuirea umană şi să apere societatea de excese.

Acest ansamblu alcătuieşte dreptul obiectiv.

În afara acestei accepţiuni, cuvântul drept mai semnifică şi facultatea

unui subiect de a-şi valorifica sau de a-şi apăra împotriva terţilor un anumit

interes, protejat de lege.

Acesta este dreptul subiectiv şi el implică categoria de libertate.

Cuvântul „drept” mai este asociat ca adjectiv în aprecierile de natură

morală (ex: om drept, pedeapsă dreaptă etc.).

1 Ioan Santai, Teoria Generală a Dreptului, Editura Riso-print, Cluj-Napoca, 2007, p. 192 Ioan Santai, op. cit., p. 193 Prof. univ. dr. Nicolae Popa, judecător la Curtea Constituţională, Teoria Generală a Dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1998, p. 44

Romanii credeau în veşnicia dreptului, în sensul că acolo unde există

societate există şi drept.

Hugo Gratino (1583 - 1645), reprezentantul de seamă al Şcolii Dreptului

Natural, consideră dreptul natural ca totalitatea principiilor pe care raţiunea le

dictează pentru satisfacerea înclinării naturale a omului pentru viaţa socială.

Kant concepe dreptul în dependenţă cu ideile morale, ca o totalitate a

condiţiilor în care voinţa liberă a fiecăruia poate coexista cu voinţa liberă a

tuturor, potrivit unei legi universale de libertate.

Dreptul, se arată într-o lucrare americană „este unul din cele mai

profunde concerne ale civilizaţiei omului, pentru că el oferă protecţia contra

tiraniei şi anarhiei, este unul din instrumentele principale ale societăţii pentru

conservarea libertăţii şi ordinei împotriva amestecului arbitrar în interesele

individuale”4.

Prof. Nicolae Popa defineşte5 dreptul ca fiind „ansamblul regulilor

asigurate şi garantate de către stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea

comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într-un climat

specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale

omului şi statornicirii spiritului de dreptate”.

Într-o altă definiţie6, dreptul reprezintă „ansamblul normelor generale de

conduită, obligatorii de respectat, instituite sau recunoscute (sancţionate) de stat,

exprimând voinţa socială generală şi care au ca scop reglementarea relaţiilor

sociale în conformitate cu interesele fundamentale ale societăţii, iar respectarea

lor este garantată prin forţa de constrângere a statului”.

Secţiunea 3: Tipologia dreptului

Istoria dreptului scoate la iveală sisteme suprapuse de drept, fapt ce

conduce la problema tipologiei acestor sisteme, a clasificărilor.

4 M. Bergman, The Historical Background of American Low, in Talks on American Law, New York, p. 35 Prof. univ. dr. Nicolae Popa, op. cit., p. 976 Ioan Santai, op. cit., p. 27

Clasificarea tipurilor de drept trebuie să plece de la considerarea laturilor

conţinutului dreptului, cât şi de la trăsăturile specifice ale modului de exprimare

a acestui conţinut7.

S-au cristalizat, în acest sens, mai multe criterii de clasificare:

A. După criteriul sistemelor de organizare socială există: dreptul

sclavagist, dreptul feudal, dreptul burghez, dreptul socialist.

B. Potrivit apartenenţei dreptului la un bazin de civilizaţie juridică

(familia de drept) se poate vorbi de: familia romano-germanică, anglo-saxonă

(common law), dreptul socialist, dreptul musulman, dreptul hindus, dreptul

chinez, dreptul japonez (al Extremului Orient), dreptul Africii negre şi al

Madagascarului.

C. Dreptul comunităţilor europene

Se compune din: drept instituţional comunitar şi substanţial comunitar.

Ordinea juridică comunitară poate fi asemuită cu una de tip federal sau

confederal.

Fiind vorba de o tipologie juridică nouă, este nevoie mai întâi de

existenţa unei voinţe autonome, voinţă care nu reprezintă o sumă aritmetică a

voinţelor individuale ale statelor membre U.E. În acest proces, statele se obligă

să se supună unei voinţe juridice distincte de a lor. Uniunea Europeană îmbină

într-o dialectică specifică supranaţionalul cu naţionalul în cadrul unui ordin cu

determinaţii calitative noi8.

Din punct de vedere al voinţei generale, care comandă elaborarea

normativă şi conturează ordinea juridică comunitară, tipul dreptului comunitar

se structurează în: drept originar şi drept derivat.

Dreptul comunitar originar îşi are izvoarele mai întâi în tratatele

constitutive (cel de la Paris şi cel de la Roma) şi în acordurile care au modificat

şi adoptat pe cele constitutive.

Dreptul comunitar derivat este alcătuit din actele unilaterale ale

instituţiilor comunitare (regulamente, directive, decizii, recomandări).

7 Prof. univ. dr. Nicolae Popa, op. cit., p. 848 Prof. univ. dr. Nicolae Popa, op. cit., p. 89

Secţiunea 4: Principiile fundamentale ale dreptului

Sistemul de drept dispune de anumite reguli fundamentale esenţiale, care

stau la baza normelor ce compun diverse ramuri de drept. Există principii care se

regăsesc în toate normele de drept (principiul egalităţii), altele doar la nivelul

unor ramuri de drept (principiul separaţiei puterilor în stat – în dreptul

constituţional şi administrativ).

În literatura juridică actuală părerile sunt diferite atât în ceea ce priveşte

numărul, denumirea şi conţinutul principiilor.

Prof. Ioan Santai9, formulează şi enumeră principiile fundamentale ale

dreptului, după cum urmează:

a) principiul exercitării suverane, de către popor, a puterii de stat prin

organele sale reprezentative, în interesul întregii societăţi, astfel

încât nici un grup sau persoană să nu-şi poată aroga exercitarea

suveranităţii în nume propriu;

b) principiul pluralismului politic, în conformitate cu care în societatea

noastră se pot constitui şi funcţiona partide politice, în condiţiile

prevăzute de lege, care participă la definirea şi exprimarea

voinţei politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională,

ordinea constituţională şi principiile democraţiei;

c) principiul separaţiei puterilor în stat, în temeiul căruia realizarea

puterii revine celor trei mari sisteme de autorităţi publice

independente unele faţă de altele, dar cu posibilităţi reciproce de

control. Ne referim la puterea legislativă creatoare de legi,

puterea executivă chemată să le aplice şi puterea judecătorească

investită cu soluţionarea încălcării lor şi stabilirea răspunderii

juridice;

9 Ioan Santai, op. cit., p. 38

d) principiul egalităţii juridice a tuturor cetăţenilor atât între ei cât şi în

faţa legii, inclusiv a organelor de stat, indiferent de rasă,

naţionalitate, sex, vârstă, religie, grad de cultură sau avere;

e) principiul deplinei protecţii juridice a drepturilor cetăţeneşti pe care

autorităţile publice sunt obligate să le respecte şi să le protejeze,

nefiind admis nici un privilegiu în beneficiul uneia dintre

categoriile sociale, restrângerea acestora fiind posibilă numai în

cazurile expres limitativ şi temporar prevăzute de legislaţie;

f) principiul umanismului juridic reflectat în caracterul stimulativ,

protector şi neoprimant al reglementărilor juridice, cât şi în

scopul, felul şi limitele răspunderii juridice care urmăreşte

reeducarea şi reintegrarea socială, deplină a celui care încalcă

legea, fără a-l supune la suferinţe inutile ori la înjosirea

demnităţii umane;

g) principiul apărării ordinei de drept şi a legalităţii, în conformitate cu

care toate subiectele de drept, persoane fizice şi juridice, cetăţeni

români şi străini, autorităţi de stat şi organizaţii nestatale, au

îndatorirea fundamentală de a respecta legea şi toate celelalte

acte juridice întemeiate pe cea aplicabilă raporturilor sociale în

care participă sub garanţia sancţiunilor, în caz de încălcare a

regulilor juridice.

Secţiunea 5: Normele juridice

5.1. Definiţia normei juridice

În societate se stabilesc raporturi sociale, fie în cadrul procesului

producţiei, repartiţiei sau schimbului de bunuri, fie în procesul conducerii

societăţii (relaţii politice), ori în cadrul practicării credinţei (relaţii religioase).

Acest lucru presupune existenţa unor reguli de conduită, exprimate prin

intermediul normelor care pot fi economice, politice, religioase etc10.

Normele sociale devin juridice în situaţia în care determină

obligativitatea respectării lor de către membrii societăţii, prin aplicarea forţei de

constrângere a statului.

Prof. I. Santai11 defineşte norma juridică, ca fiind acea categorie a

normelor sociale instituite sau recunoscute de stat, obligatoriu de respectat în

raporturile dintre subiectele de drept, sub garanţia intervenţiei, la nevoie, a forţei

de constrângere a statului, în situaţia încălcării lor.

Într-o altă definiţie12, norma juridică este: o regulă generală şi

obligatorie de conduită, al cărui scop este acela de a asigura ordinea socială,

regulă ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, în caz de nevoie prin

constrângere.

5.2 Trăsăturile normei juridice

a) Este o regulă de conduită.

- norma juridică are un caracter general şi impersonal. Ea se aplică în

mod unitar tuturor situaţiilor reglementate, care cad sub incidenţa

ei. Ea este impersonală întrucât nu se adresează unui subiect

10 M. Stoica, Introducere în studiul dreptului, Tipografia A.S.E., Bucureşti, 1975, p. 811 Ioan Santai, op. cit., p. 4912 Prof. univ. dr. Nicolae Popa, op. cit., p. 189

predeterminat ci tuturor acelora care, întrunind condiţiile stipulate

în ea, sunt supuse şi aplicării normei;

- norma juridică prescrie o conduită tipică, stabilind un etalon de urmat

de către subiectele de drept, atunci când intră în raporturi juridice;

- norma juridică este abstractă;

- norma juridică este de aplicabilitate repetată, în funcţie de numărul

situaţiilor şi a persoanelor ce necesită aplicarea normei.

b) Norma juridică are un caracter obligatoriu.

Acest lucru presupune respectarea ei, iar în caz contrar,

posibilitatea intervenţiei statului în procesul aplicării dreptului.

c) Norma juridică are un caracter voluţional, în sensul că legiuitorul reflectă în

normă voinţa umană care, în manifestările sale concrete, trebuie să fie

conformă cu voinţa consacrată prin norma juridică.

d) Norma juridică determină anumite efecte juridice dând naştere, modificând

sau desfiinţând drepturi şi obligaţii, atunci când subiectele de drept intră

în relaţia juridică reglementată de ea.

e) Încălcarea normei atrage răspunderea celui vinovat. Prin răspundere se

urmăreşte repararea prejudiciului cauzat sau sancţionarea celui vinovat.

Declanşarea răspunderii juridice este însoţită de aplicarea constrângerii

de stat.

Constrângerea juridică poate viza bunurile, veniturile celui

vinovat sau chiar persoana acestuia, în funcţie de natura răspunderii şi de

felul sancţiunilor aplicate.

5.3 Structura normei juridice

Norma juridică are o structură internă logico-juridică şi structură externă

dată de modul de exprimare al reglementării în cadrul actului normativ.

Din punct de vedere al structurii sale logice, norma juridică este alcătuită

din următoarele elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.

A) Ipoteza este acea parte a normei juridice care stabileşte condiţiile de

aplicare a regulii de drept, indicând împrejurările în care anumite fapte

dobândesc semnificaţia juridică.

Ipoteza poate fi: determinată, când sunt stabilite, în mod absolut,

condiţiile de aplicare a normei (ex: prevederea potrivit căreia cetăţeanul are

dreptul la un singur vot pentru Comera Deputaţilor, Senat şi Preşedintele

României) sau relativ determinată atunci când conţinutul faptic concret al

normei este lăsat la aprecierea subiectului de drept. De exemplu, posibilitatea de

a dona un bun sau de a dispune prin testament.

După gradul de complexitate, ipoteza poate fi simplă (infracţiunea de

omor) sau complexă, când se prevăd mai multe împrejurări prin a căror reunire

(cumulare) totală, sau parţială, devine posibilă aplicarea normei (ex: arestarea

unei persoane se poate dispune când s-a comis o infracţiune pentru care legea

prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar lăsarea în libertate a autorului

reprezintă un pericol pentru ordinea publică).

După numărul împrejurărilor avute în vedere pentru aplicarea normei,

ipoteza poate fi unică atunci când o singură împrejurare a fost prevăzută pentru

a declanşa incidenţa legii (ex: infracţiunea de violare de domiciliu) sau

alternativă (ex: abuzul de încredere este infracţiunea săvârşită de cel care deţine,

cu orice titlu, un bun mobil al altuia şi-l însuşeşte, sau dispune de acesta pe

nedrept, ori refuză să-l restituie).

După modul de enunţare a condiţiilor de aplicare, ipoteza poate fi

generică sau cauzală.

În primul caz poate fi dată ca exemplu infracţiunea de furt şi în al doilea

caz abuzul de încredere.

B) Dispoziţia alcătuieşte miezul normei juridice.

În dispoziţie sunt cuprinse drepturile şi obligaţiile subiectelor

participante la raporturile sociale, conduita acestora. Pentru acest motiv se

afirmă că dispoziţia normei juridice formează conţinutul acesteia.

Dispoziţia normei juridice poate să ordone o anumită conduită –

dispoziţie onerativă. De exemplu, plătitorii de impozite trebuie să depună

declaraţia de venit la un anumit termen.

Prin dispoziţie se poate prevedea obligaţia de abţinere de la săvârşirea

unei fapte – dispoziţie prohibitivă. De exemplu, obligaţia de a nu conduce

autoturismul în stare de ebrietate. În aceste cazuri dispoziţia este determinată.

Dispoziţia poate cuprinde anumite permisiuni şi, în acest caz, este relativ

determinată (ex: la căsătorie soţii pot păstra numele avut înainte de căsătorie,

pot prelua numele reunite sau numele unuia dintre soţi).

C) Sancţiunea reprezintă pedeapsa aplicată celui ce nu a respectat

dispoziţiile normei. Sancţiunea este o consecinţă a nerespectării normei şi a

existenţei instituţiei răspunderii juridice a celui vinovat. Ea poate viza persoana,

patrimoniul ori actele juridice întocmite fără respectarea legii.

Sancţiunile, pentru a fi eficace, trebuie să se bazeze pe un sistem

armonizat de valori şi criterii.

Ele nu trebuie să fie disproporţionat de mari faţă de efectele faptei,

pentru a nu se ajunge la efecte distructive ale elementului uman.

„Legiuitorul - scria – Lucian Blaga trebuie să reglementeze nu doar

spiritul de supunere, ci şi spiritul de libertate care există în oameni”13.

Sancţiunile pot fi clasificate după mai multe criterii:

a) după natura juridică, pot fi: penale, civile, administrative, disciplinare

etc;

b) după scopul urmărit, pot fi: reparatorii, de constrângere-represive, de

anulare sau desfiinţare a unui act;

c) după conţinutul lor, pot fi: patrimoniale (materiale) sau

nepatrimoniale (personale);

d) după modul de determinare, sunt: absolut determinate (nulitatea

absolută) sau relativ determinate (aplicarea pedepsei între

limitele minime şi maxime ale pedepsei);

13 Lucian Blaga, Elanul insului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977, p. 174

e) după numărul lor, pot fi: unice (pedeapsa închisorii) sau multiple.

Acestea pot fi alternative (pedeapsa închisorii sau amenda) şi

cumulative (pedeapsa închisorii şi confiscarea parţială a averii);

f) după ramura de drept în care intervin, pot fi: administrative, penale,

civile, disciplinare, financiare etc.

5.4 Clasificarea normelor juridice

Se realizează după un număr limitat de criterii, fapt ce ajută la o mai

bună înţelegere a sensului şi caracterului normei.

A) Unul din criteriile importante este cel al conduitei prescrise

subiectelor de drept.

Din acest punct de vedere, normele sunt:

- onerative – prescriu obligaţia de a săvârşi o anumită acţiune. Ex: persoanele ce

au capacitate contributivă sunt obligate să plătească impozite şi taxe.

- prohibitive – interzic săvârşirea unei acţiuni, obligând la o conduită pasivă. Ex:

normele penale sau electorale. Este interzis să votezi de două sau mai multe ori;

- permisive – subiectul are facultatea de a opta pentru o anumită conduită. Ex:

Preşedintele României poate participa la şedinţa Guvernului. Normele permisive

pot fi: de împuternicire, supletive, de stimulare şi de recomandare.

B) După caracterul lor, normele pot fi imperative şi dispozitive.

Normele imperative prescriu o conduită obligatorie, care constă într-

o acţiune sau inacţiune.

C) După gradul lor de generalitate, normele pot fi generale, speciale şi

de excepţie.

D) După modul de redactare, normele pot fi complete şi incomplete.

Cele complete cuprind toate elementele structurale (ipoteză,

dispoziţie, sancţiune), iar cele incomplete nu cuprind toate

elementele, făcându-se trimitere la alte categorii de norme ce există

sau urmează a fi emise.

5.5 Acţiunea normelor juridice în timp

A) Momentul din care începe să producă efecte juridice.

Principiul fundamental este cel al aplicării imediate a legii noi.

Raţiunea instituirii principiului aplicării imediate a noii legi se justifică

prin superioritatea noii reglementări care reprezintă, de regulă, un progres juridic

în materie, asigurarea unei stabilităţi juridice şi promovarea încrederii în ea, prin

situaţiile nou create14.

Legile se publică în Monitorul Oficial al României (Partea I-a), după ce

au fost adoptate de parlament şi promulgate de Preşedintele Republicii. Potrivit

art. 78 din Constituţia revizuită şi republicată, legea intră în vigoare la 3 zile de

la publicare, sau la o dată ulterioară, prevăzută în textul ei.

Legea se aplică acţiunilor ce se întreprind după intrarea ei în vigoare. De

aici concluzia că ea acţionează numai pentru viitor, ea neavând un caracter

retroactiv. Sunt şi excepţii de la acest principiu şi dăm ca exemplu actele de

amnistie şi cele de graţiere.

B) Durata producerii efectelor juridice.

Este perioada de timp în care actul normativ produce efecte juridice şi

anume perioada cuprinsă între momentul intrării în vigoare a actului şi cel al

ieşirii din vigoare.

Actele normative ies din vigoare prin abrogare, care poate fi expresă sau

tacită.

În cazul abrogării exprese, noul act normativ prevede că vechiul act iese

din vigoare.

Abrogarea tacită apare în situaţia în care actul nou este contradictoriu

celui vechi şi se impune în acest mod.


Abrogarea se realizează numai prin acte normative având cel puţin forţa

juridică egală cu actul desfiinţat.

Actele normative îşi încetează efectele şi prin căderea în desuetudine,

care apare ca urmare a schimbării condiţiilor social-economice şi politice, ce nu

permit aplicarea vechilor norme (Ex: Codul Comercial în perioada socialistă).

În sfârşit, actul normativ îşi încetează existenţa prin ajungerea la termen

(ex: Legea de adoptare a bugetului este o lege ce produce efecte pentru o

perioadă determinată de timp: 1 an sau 3 ani).

C) Acţiunea normelor juridice în spaţiu

Norma juridică acţionează asupra teritoriului statului şi asupra

cetăţenilor săi.

Pentru acest considerent susţinem că este teritorială şi personală.

În cazul statelor federale, sau federative, actele organelor federale, sau

federative ori unionale, produc efecte asupra teritoriului tuturor statelor membre

ale federaţiei, iar actele acestora din urmă au efecte limitate numai în teritoriul

statului component.

Se poate vorbi de aspectul intern aplicării legii în spaţiu, în sensul că ea

este aplicabilă în interiorul statului şi de aspectul extern al acţiunii legilor în

spaţiu.

În sens juridic, teritoriul15 cuprinde suprafaţa terestră (uscatul), apele

interioare, marea teritorială, precum şi subsolul şi spaţiul aerian aferent acestuia.

Actele şi faptele săvârşite pe navele şi aeronavele româneşti, aflate în afara

graniţelor naţionale, sunt considerate a fi săvârşite pe teritoriul ţării.

În ceea ce priveşte aplicarea legii asupra persoanelor, acestea pot fi

persoane fizice sau juridice.

Principiul general de drept internaţional public, admis în drept, este acela

că fiecare stat îşi exercită deplina suveranitate a puterii sale publice asupra

tuturor persoanelor care se află pe teritoriul său, chiar dacă acestea nu au

15 L. Takacs, M. Niciu, Drept internaţional public, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 132

cetăţenia lui, cu excepţia personalului misiunilor diplomatice, ce dispune de

privilegii şi imunităţi.

În ceea ce priveşte cetăţenii români, legile naţionale îşi extind incidenţa

şi atunci când aceştia se află în străinătate16, iar legea penală se aplică chiar

infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean

român sau dacă, neavând nici o cetăţenie, are domiciliul în ţară (principiul

personalităţii legii penale17).

Imunitatea diplomatică constă în exceptarea personalului diplomatic de

la jurisdicţia statului de reşedinţă al misiunii şi rezidă în inviolabilitatea

personalului, a teritoriului şi a clădirii misiunii diplomatice, cât şi a bunurilor

diplomaţilor.

Străinii aflaţi pe teritoriul unui stat pot avea unul din următoarele

regimuri juridice:

- regimul naţional, caz în care au aceleaşi drepturi civile ca şi cetăţenii

statului de reşedinţă;

- regimul special, bazat pe reciprocitate, când aceştia au drepturile

stabilite prin legi şi tratate;

- regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate, când statul acordă

cetăţenilor străini, aflaţi pe teritoriul său, drepturi egale cu cele

acordate cetăţenilor oricărui stat terţ, fără nici o discriminare.

Acest regim se aplică în relaţiile comerciale ce vizează taxele

vamale.

Secţiunea 6: Izvoarele dreptului

6.1 Noţiune

Varietatea relaţiilor sociale conduce la o multitudine de norme juridice

cu specificul determinat de relaţiile sociale pe care le reflectă. Aceste modalităţi

16 Art. 2 alin (2) din Codul civil17 I. Filipescu, Drept internaţional privat, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p. 163

specifice de exprimare a conţinutului dreptului poartă denumirea de izvoare ale

dreptului sau surse ale acestuia.

Izvorul de drept a fost definit18, în literatura de specialitate, ca fiind

forma specifică pe care o îmbracă la un moment dat voinţa socială generală

pentru a impune ca obligatorii anumite reguli în modul de desfăşurare a

raporturilor sociale, determinate de modul de exprimare a regulilor juridice.

6.2 Sensuri şi caracteristici

Noţiunea de izvor de drept are mai multe sensuri.

A) După criteriul raportului dintre conţinut şi formă, există izvor

material şi izvor formal.

Primul exprimă condiţiile materiale şi spirituale care determină apariţia

unei reglementări, iar al doilea reprezintă forma prin care se exteriorizează

voinţa socială.

B) După caracterul sursei normative, distingem izvoare directe

(imediate) ale dreptului (actele normative) şi izvoare indirecte, necuprinse în

acte normative, dar care fac trimitere, cum ar fi obiceiul, regulile de convieţuire

socială etc.

C) După sursa de cunoaştere a dreptului, în sens istoric, distingem

izvoare scrise (documente, inscripţii) şi izvoare nescrise, precum elemente

arheologice, tradiţii orale etc.

6.3 Caracteristicile izvoarelor dreptului

Existenţa mai multor forme de exprimare ale dreptului, în care dreptul

scris este forma principală şi determinantă.


Obiceiul juridic sau cutuma, ca şi regulile de convieţuire socială,

constituie numai în mod excepţional izvoare de drept şi numai în domeniul în

care legea face trimitere la ele.

Nu se recunoaşte practicii judiciare şi doctrinei juridice, caracterul de

izvor de drept.

6.4 Sistemul izvoarelor dreptului român contemporan

Este compus din diferite acte normative şi alte categorii.

Referindu-ne la acte normative, acestea pot fi:

- actele normative ale organelor statului (organele puterii

legislative şi ale celei executive) din care fac parte legea şi actele

subordonate legii;

- actele normative ale diferitelor organizaţii, asociaţii,

persoane juridice, toate cu caracter nestatal privat;

- alte categorii de izvoare, cum sunt contractul normativ şi,

în mod cu totul excepţional, obiceiul juridic sau cutuma, precum şi

regulile de convieţuire socială;

- practica judiciară şi doctrina juridică, care nu sunt

considerate izvoare ale dreptului, în sistemul nostru de drept.

A. Actele normative ale autorităţilor publice

Legea are un sens juridic, ea fiind actul normativ emanat de la puterea

legislativă şi în sens politico-juridic, desemnând orice normă de drept provenind

de la un organ de stat şi exprimată printr-un act normativ.

Clasificarea legilor se face după mai multe criterii19:

a) după însemnătate şi forţă juridică, se disting:


- legi fundamentale sau constituţionale;

- legi organice (Legea de organizare şi funcţionare a Curţii

Constituţionale);

- legi ordinare (Legea taxelor de timbru);

- legi excepţionale şi temporare (Legea declarării stării de

necesitate);

b) după conţinut, pot fi:

- materiale – Codul civil, Codul fiscal;

- procedurale – Codul de procedură civilă şi cel de procedură

fiscală;

c) după ramura de drept:

- legi civile;

- penale;

- administrative;

- financiare

d) în statele federale distingem legile federaţiei şi legile statelor

componente.

B. Actele normative subordonate legii ale autorităţilor publice

- Decretele prezidenţiale.

- Hotărârile guvernului.

- Ordonanţele guvernului.

- Ordinele cu caracter normativ şi instrucţiunile

miniştrilor.

- Actele normative ale organelor locale ale

administraţiei publice cuprind: hotărâri, dispoziţii şi ordine.

- Tratatele, acordurile şi convenţiile internaţionale la

care România este parte, constituie izvoare externe ale dreptului.

C. Alte izvoare ale dreptului

Actele normative ale organizaţiilor nestatale (neguvernamentale).

Aceste organizaţii încheie numeroase acte juridice, cum sunt cele

civile, comerciale, de dreptul muncii. Uneori, emit acte unilaterale

specifice, cu caracter individual şi chiar normativ, ce pot produce efecte

chiar în afara lor, fiind recunoscute sau sancţionate de stat şi garantate, în

aplicarea lor, prin forţa de constrângere publică20.

Obiceiul juridic sau cutuma.

Obiceiul juridic reprezintă o regulă de conduită, constituită în

decursul vremii, neelaborată de stat, dar ulterior recunoscută de acesta,

exprimând voinţa unei colectivităţi care o aplică în mod constant şi o

consideră obligatorie, garantată la nevoie prin forţa publică de

constrângere.

Obiceiul constituie, în istoria izvoarelor dreptului, prima formă de

exprimare generală şi obligatorie, căreia statul a căutat la început sa-i

asigure forţă juridică.

În dreptul contemporan putem observa scăderea considerabilă a

cutumei, ca pondere în sistemul izvoarelor dreptului.

Contractul normativ.

Este un acord de voinţă care stabileşte reguli cu caracter general,

ce se are în vedere, cu ocazia încheierii contractelor concrete.

Actualmente, în dreptul intern, contractul normativ se manifestă sub

forma contractului colectiv de muncă, iar pe plan extern se manifestă sub

forma tratatului internaţional bi şi multi lateral.

Reguli de convieţuire socială.

Ele reprezintă un izvor indirect al dreptului, în măsura în care

legea face trimitere expresă la ele.


Secţiunea 7: Raporturile juridice

7.1 Noţiune

Raporturile juridice sunt21 o categorie a raporturilor sociale reglementate

prin normele juridice a căror formare, modificare şi desfiinţare se produce, de

regulă, prin intervenţia unui fapt juridic şi în cadrul cărora părţile apar ca titulare

de drepturi şi obligaţii, a căror realizare este asigurată, la nevoie, prin forţa de

constrângere a statului.

7.2 Trăsăturile caracteristice

a) Sunt o categorie a raporturilor sociale, întrucât se referă la relaţii ce se

stabilesc între oameni, fie luaţi individual, fie organizaţi şi al căror

conţinut este reglementat prin norme juridice.

b) Sunt raporturi ideologice întrucât, înainte de a se forma, trec prin conştiinţa

oamenilor.

c) Raporturile juridice au un caracter dublu voliţional, întrucât sunt bazate pe

voinţa legiuitorului şi pe voinţa părţilor aflate în relaţia de drept

concretă.

7.3 Elementele (structura) raportului juridic

A. Părţile raportului juridic

Sunt indivizi umani luaţi în mod separat sau organizat, ca titulari de

drepturi sau de obligaţii. Pentru formarea unui raport juridic este necesară


prezenţa a minim două subiecte cu drepturi şi obligaţii, constituite în părţi ale

raportului juridic.

Pentru a intra în relaţii ce pot conduce la consecinţe juridice, prin

formarea unui raport juridic, subiectele trebuie să dispună de capacitate juridică.

Aceasta exprimă opţiunea de a avea drepturi şi obligaţii proprii, executate în

cadrul relaţiei la care participă.

Capacitatea juridică poate fi generală şi specială.

În dreptul civil se face distincţia între capacitatea de folosinţă

(aptitudinea generală de a dobândi drepturi şi obligaţii) şi capacitatea de

exerciţiu (capacitatea de a-şi exercita personal drepturile şi de a-şi asuma

obligaţii).

Capacitatea de folosinţă apare de la naşterea copilului sau chiar înainte,

cu condiţia ca acesta să se nască viu, dar nu viabil. Capacitatea de exerciţiu se

dobândeşte la majorat (la vârsta de 18 ani), iar între 14 – 18 ani minorii au o

capacitate de exerciţiu restrânsă.

Clasificarea subiectelor de drept se face după mai multe criterii.

După natura dreptului sau obligaţiei născute titularului, se distinge

subiectul activ sau creditor şi subiectul pasiv sau debitor.

După prezenţa condiţiilor necesare a fi întrunite în persoana subiectului

din raportul juridic, distingem: subiecte calificate (ex: organele financiare) şi

subiecte necalificate.

După numărul subiecţilor participanţi la raportul juridic, distingem

subiecte unice (persoană fizică), subiecte colective (persoana juridică).

B. Conţinutul raportului juridic

Este format din drepturile şi obligaţiile privite în conexiune şi

interdependenţă.

Dreptul subiectiv – este dreptul recunoscut unei părţi din cadrul unui

raport juridic virtual sau posibil a se forma dintr-un raport juridic existent, în

mod concret.

Obligaţia – este corelativă dreptului subiectiv. Reprezintă îndatorirea

stabilită prin lege titularului ei de a avea o conduită determinată, pe care este

nevoit să o urmeze corespunzător interesului titularului dreptului subiectiv şi

care îi poate fi impusă, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului22.

Clasificarea drepturilor subiective şi a obligaţiilor

După importanţă pot fi: fundamentale (prevăzute de constituţie) şi

nefundamentale (consacrate prin diferite acte normative).

După natura lor juridică se clasifică în funcţie de ramura de drept (civil,

financiar, administrativ, penal, procesual).

După conţinutul lor, drepturile şi obligaţiile pot fi materiale şi

procesuale.

După gradul de opozabilitate pot fi: drepturi absolute şi drepturi relative.

După natura conţinutului, drepturile şi obligaţiile pot fi: patrimoniale

(evaluabile în bani) şi personale nepatrimoniale (dreptul la nume, onoare etc.).

C. Obiectul raportului juridic

Este conduita pe care trebuie să o aibă părţile din relaţia juridică concret

stabilită în conformitate cu drepturile şi obligaţiile ce le revin.

Conduita poate consta dintr-o atitudine activă sau pasivă.

7.4 Formarea, modificarea şi încetarea raporturilor juridice

Raporturile juridice sunt condiţionate de existenţa unor fapte şi acte

juridice.


Noţiunea de fapte juridice

S-a consacrat în literatura de specialitate că evenimentele din natură şi

societate, precum şi diversele acţiuni omeneşti care vizează viaţa socială şi

relaţiile dintre indivizi umani, sunt împrejurări reale, cunoscute sub termenul

generic de fapte23.

Faptele juridice se definesc24 ca reprezentând împrejurările care, potrivit

normelor juridice, determină apariţia, modificarea şi desfiinţarea raporturilor

juridice, respectiv a drepturilor şi obligaţiilor care le alcătuiesc conţinutul.

Clasificarea faptelor juridice :

a) în sensul larg, faptele juridice se pot clasifica în: evenimente, acţiuni, care pot fi

licite şi ilicite;

b) o altă clasificare este în acte juridice şi fapte material-juridice.

Actele juridice

Actele juridice sunt manifestări de voinţă, făcute cu intenţia de a produce

efecte juridice în acord cu reglementarea legală.

Clasificarea lor se face după mai multe criterii:

- după natura raporturilor juridice, actele juridice pot fi acte de

drept constituţional, acte civile, administrative, financiare;

- după întinderea efectelor, sunt acte juridice normative şi acte

individuale;

- după caracterul voinţei pe care o exprimă, actele juridice se

clasifică în acte uni, bi şi multilaterale;

- după efectele pe care le produc, pot fi:

• constitutive de drepturi (o hotărâre de divorţ);

• acte translative de drepturi (contractul de vânzare-

cumpărare);

23 M. Stoica, Introducere în studiul dreptului, Tipografia A.S.E., Bucureşti, 1975, p. 6724 Ioan Santai, op. cit., p. 100

• acte declarative de drepturi: care se cunosc, drepturi

preexistente actului (actul de partajare a bunului

între proprietari);

- după conţinutul lor, actele juridice pot fi: de drept materiale şi de

drept procedurale;

- după modul de realizare, sunt acte pure şi simple, acte complexe şi

acte afectate de modalităţi.

Secţiunea 8: Sistemul de drept şi diviziunile sistemului de drept

Este rezultatul unităţii ramurilor şi instituţiilor dreptului.

El este diferit de sistemul legislaţiei, care reprezintă o organizare a

legislaţiei pe baza unor criterii alese de legiuitor.

8.1 Ramura de drept

Cea mai largă grupare de norme juridice o constituie ramura de drept.

Ramura de drept este25 ansamblul normelor juridice care reglementează

relaţiile sociale dintr-un anumit domeniu al vieţii sociale, în baza unei metode

specifice de reglementare şi a unor principii comune.

În dreptul român contemporan se regăsesc următoarele ramuri de drept:

drept constituţional, drept administrativ, drept financiar, drept civil, drept

comercial, dreptul muncii, dreptul familiei, dreptul penal, drept internaţional

privat, dreptul comerţului internaţional, dreptul internaţional public etc.

Diversificarea raporturilor sociale economice, ca urmare a existenţei

economiei de piaţă, a condus la apariţia unor noi ramuri de drept, cum ar fi:

dreptul concurenţei, dreptul de proprietate industrială, dreptul asigurărilor,

dreptul proprietăţii intelectuale, dreptul bancar şi valutar, dreptul umanitar etc.

În cadrul fiecărei ramuri de drept, normele juridice se grupează în

ansambluri normative mai reduse – instituţii juridice.

Instituţia juridică se defineşte ca o totalitate de norme juridice, organic

legate, aparţinătoare unei ramuri de drept, norme ce reglementează un grup de

relaţii sociale înrudite după metoda de reglementare specifică ramurii respective.

25 Nicolae Popa, op. cit., p. 248

Secţiunea 9: Răspunderea juridică

9.1 Noţiune

Situaţiile de normalitate socială se manifestă prin comportări umane care

respectă norma de drept printr-o conduită care nu se abate de la prevederile

acesteia.

Încălcarea dreptului şi antrenarea răspunderii juridice sunt situaţii de

excepţie.

Norma juridică încălcată reprezintă singurul temei al răspunderii

juridice.

Răspunderea juridică se defineşte26 ca fiind acea formă a răspunderii

sociale stabilită de stat în urma încălcării normelor de drept printr-un fapt ilicit

care determină suportarea consecinţelor corespunzătoare de către cel vinovat,

inclusiv prin utilizarea forţei de constrângere a statului, în scopul restabilirii

ordinii de drept astfel lezate.

9.2 Condiţiile răspunderii juridice

Reprezintă un cumul de factori esenţiali ce se cer a fi întruniţi pentru a se

avea cadrul necesar obligării celui vinovat la suportarea consecinţelor conduitei

sale.

Acestea sunt:

a) fapta ilicită ce se poate manifesta printr-o acţiune sau inacţiune.

Formele concrete ale conduitei ilicite pot fi infracţiuni,

contravenţii, abateri disciplinare, fapte ilicite sau

delicte civile etc.;

b) vinovăţia este atitudinea psihică a celui ce comite o faptă ilicită

faţă de fapta sa şi faţă de consecinţele acesteia.


Formele vinovăţiei sunt: intenţia şi culpa. Intenţia

poate fi directă (subiectul acţionează deliberat) şi

indirectă (se cunosc rezultatele faptei şi se privesc cu

indiferenţă).

Culpa este o formă a vinovăţiei ce constă în faptul

că subiectul nu prevede consecinţele faptei sale, deşi

trebuie să le prevadă sau prevăzându-le speră, în mod

uşuratic, să nu se producă. Altfel spus, culpa se poate

manifesta sub forma imprudenţei sau a neglijenţei;

c) legătura cauzală. Acest lucru presupune ca rezultatul ilicit să fie

consecinţa nemijlocită a acţiunii sale (acţiunea să fie

cauza producerii efectului păgubitor pentru ordinea de

drept).

Sunt autori27 care consideră că ar mai fi o condiţie a răspunderii juridice

şi anume subiectul răspunderii juridice, care poate fi persoană fizică sau

persoană juridică.

9.3 Formele răspunderii juridice

Prin acestea se înţeleg modurile concrete în care se manifestă

răspunderea juridică, cum ar fi: scopul urmărit, natura faptei ilicite şi a normei

încălcate, gradul de pericol social al faptei, caracterul sancţiunilor etc.

A) după scopul urmărit există răspundere cu scop reparator şi

răspundere cu scop sancţionator. La rândul lor, sancţiunile pot fi

patrimoniale (amendă, penalităţi de întârziere pentru nelivrarea în

termen a produselor contractate etc.) şi nepatrimoniale

(administrative – avertisment, disciplinare – mustrare, interdicţii,

în dreptul penal);


B) după felul raportului juridic, generat prin faptă ilicită în care sens

fiecare ramură de drept are un gen propriu de răspundere juridică.

De exemplu:

- în dreptul penal intervin răspunderea penală pentru

faptele considerate a fi infracţiuni, cu aplicarea

pedepselor privative de libertate şi a celor

complementare;

- în dreptul civil există răspunderea patrimonială civilă

care poate fi contractuală sau delictuală;

- în dreptul muncii intervine răspunderea disciplinară

sau/şi răspunderea patrimonială contractuală.

9.4 Principiile răspunderii juridice

Deşi se poate observa că răspunderea juridică se manifestă în mod variat,

ea este guvernată de o serie de principii, cum ar fi:

- principiul legalităţii;

- principiul răspunderii pentru vină;

- principiul răspunderii personale;

- prezumţia de nevinovăţie;

- principiul proporţionalizării sancţiunii în raport de gravitatea faptei,

de circumstanţele săvârşirii sale etc.

BIBLIOGRAFIE

• Ioan Santai, Teoria Generală a Dreptului, Editura Riso-print, Cluj-Napoca,

2007

• Prof. univ. dr. Nicolae Popa, judecător la Curtea Constituţională, Teoria

Generală a Dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1998

• M. Bergman, The Historical Background of American Low, in Talks on

American Law, New York

• M. Stoica, Introducere în studiul dreptului, Tipografia A.S.E., Bucureşti,

1975

• Lucian Blaga, Elanul insului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977

• L. Takocs, M. Niciu, Drept internaţional public, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1976

• Filipescu, Drept internaţional privat, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1979

* * *

Codul civil

CAPITOLUL II

ELEMENTE DE DREPT CONSTITUŢIONAL

Secţiunea 1: Dreptul constituţional – Noţiune, particularităţi

1.1 Noţiune

Constituie ansamblul de norme juridice ce vizează raporturile sociale

fundamentale care se nasc, se modifică sau se sting în sfera instaurării,

menţinerii şi exercitării puterii publice, ca putere statală.

Într-o altă concepţiune poate fi privit ca disciplina juridică ce

abordează acea parte a dreptului public intern care grupează regulile aplicabile

statului, determinându-i obligaţiile ce-i revin, puterile al căror titulari sunt,

precum şi organizarea internă (Leon Duguit).

Dreptul constituţional reprezintă o ramură principală a dreptului

public, având un obiect specific de reglementare.

1.2. Particularităţile dreptului constituţional

(criteriul obiectului reglementării juridice)

Raporturile de drept constituţional sunt:

- raporturi juridice fundamentale, reglementate de Constituţie şi alte

norme de drept constituţional;

- iau naştere, se modifică, se sting în sfera instituirii, menţinerii şi

exercitării puterii publice ca putere statală;

- cel puţin unul dintre subiectele raporturilor de drept constituţional

deţine o competenţă specifică de drept constituţional şi este un

subiect calificat, fie prin această competenţă de care dispune, fie

prin prioritate de competenţă acordată de Constituţie faţă de un

alt subiect de drept constituţional.

Subiectele raporturilor de drept constituţional sunt :

- statul, fie deţinătorul puterii publice, fie un organ reprezentativ

(Parlamentul, Guvernul, Preşedintele);

- poporul – deţinătorul suveranităţii consacrate la art. 2 din Constituţia

României, unde se arată: „suveranitatea naţională aparţine

poporului român, care o exercită prin organele sale

reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi

corecte, precum şi prin referendum”;

- partidele, formaţiunile politice şi alte organizaţii cu caracter politic

(de exemplu, când propun candidaţii la alegeri);

- cetăţenii, sunt subiecte de drept constituţional fie în mod individual

(drept de vot), fie în mod colectiv (organizarea în circumscripţii

electorale).

Secţiunea 2: Normele de drept constituţional

Sunt acele reguli de conduită, general obligatorii, care reglementează

relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi

exercitării puterii, norme cuprinse în constituţie dar şi în alte acte normative care

sunt izvoare de drept constituţional.

Secţiunea 3: Izvoarele dreptului constituţional

Izvoarele materiale – cuprind totalitatea condiţiilor vieţii social-

economice şi politice care determină existenţa normei juridice.

Izvoare formale – sunt acele modalităţi de materializare a dreptului,

expresia acestuia, respectiv: constituţia (care se bucură de supremaţie faţă de

celelalte izvoare), legea, regulamentele parlamentare, ordonanţele guvernului,

tratatele internaţionale. Obiceiul juridic (cutuma) şi jurisprudenţa Curţii

Constituţionale sunt doar surse de inspiraţie, neputând modifica sau stinge

norme juridice constituţionale.

Secţiunea 4: Constituţia

Noţiunea de constituţie poate fi definită în funcţie de elementele sale de

conţinut din diferitele etape ale evoluţiei constituţionale. Caracteristici constante

în toate definiţiile constituţiei sunt acelea de: lege fundamentală, forţă juridică

superioară, principiile puterii şi a statului.

În opinia lui Antonie Iorgovan, constituţia este „aşezământul politic şi

juridic fundamental care reglementează relaţiile sociale esenţiale în procesul

instaurării, organizării şi exercitării puterii publice ca putere statală,

statornicind structurile social economice şi politice, precum şi drepturile şi

îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, proiectând direcţiile definitorii ale

evoluţiei viitoare a societăţii”.

Din economia acestei definiţii putem extrage câteva dintre trăsăturile

principale ale Constituţiei:

- caracter de lege;

- obiect specific de reglementare, relaţii sociale care apar în sfera

puterii de stat, a drepturilor fundamentale şi libertăţilor

cetăţeneşti;

- caracter de lege fundamentală (forţă juridică superioară celorlalte

acte normative);

- formă scrisă şi sistematică;

- existenţa unor proceduri distincte de adoptare şi modificare.

Prin urmare, Constituţia este actul normativ cu forţă juridică superioară

tuturor celorlalte acte normative, care reglementează acele relaţii sociale

fundamentale, esenţiale în procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a

puterii statale28.

28 Bianca Selejan Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Hamangiu, 2008, p. 18

4.1.Constituţia României – Noţiune, structură

Constituţia României este legea fundamentală a statului român, care

reglementează, printre altele, principiile generale de organizare a statului,

drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor şi autorităţile

publice fundamentale.

Actuala formă a Constituţiei a intrat în vigoare pe 29 octombrie 2003 şi

a fost adoptată în urma unui referendum naţional, care a avut loc pe 18 şi 19

octombrie 2003.

Scopul revizuirii Constituţiei, din cursul anului 2003, a urmărit nu doar

să elimine, pe cât posibil, imperfecţiunile textului observate mai ales în practică,

ci, în primul rând, să permită integrarea României în structurile euroatlantice.

4.2 Structura Constituţiei

Constituţia din 1991, aşa cum a fost modificată în 2003, cuprinde 156 de

articole împărţite în 8 titluri, respectiv :

- titlul I – principii generale

- titlul II – drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale

- titlul III – autorităţile publice

- titlul IV – economia şi finanţele publice

- titlul V – Curtea Constituţională

- titlul VI – Integrarea euroatlantică

- titlul VII – revizuirea Constituţiei

- titlul VIII – Dispoziţii finale şi tranzitorii

Secţiunea 5: Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale

Drepturile omului au apărut în istorie ca un instrument de protecţie a

individului în raporturile sale cu colectivitatea, având ca principală funcţie

http://ro.wikipedia.org/wiki/2003

http://ro.wikipedia.org/wiki/Referendum

http://ro.wikipedia.org/wiki/2003

http://ro.wikipedia.org/wiki/29_octombrie

http://ro.wikipedia.org/wiki/Rom%C3%A2nia

limitarea puterii politice pentru a permite libera şi deplina manifestare a fiinţei

umane. Istoria conceptului de drepturi ale omului se caracterizează printr-o

extrem de rapidă şi largă răspândire a sa, mai întâi la nivelul continentului

european şi mai apoi la nivel internaţional, într-un context istoric, social şi

economic ce a favorizat şi uneori chiar a jucat un rol catalizator pentru această

largă difuzare. Proclamarea drepturilor omului în documente şi texte

internaţionale se găsesc începând cu secolul XX şi se accelerează în mod vădit

în special după cel de-al doilea război mondial, astfel apărând Declaraţia

Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948, precum şi cele

două Pacte internaţionale referitoare unul la drepturile politice şi sociale şi

celălalt la drepturile economice, sociale şi culturale, adoptate împreună în data

de 16 decembrie 1966.

5.1 Dispoziţii comune

Universalitatea (art. 15)

Universalitatea drepturilor şi obligaţiilor se referă atât la sfera propriu-

zisă a drepturilor, cât şi la titulari. Sub primul aspect, ea exprimă vocaţia omului,

a cetăţeanului, pe planul realităţilor juridice interne ale fiecărei ţări, de a

beneficia de toate drepturile şi libertăţile. Sub cel de-al doilea aspect,

universalitatea exprimă ideea conform căreia toţi cetăţenii unui stat se pot

bucura de aceste drepturi şi libertăţi.

Egalitatea în drepturi (art. 16)

Este prin ea însăşi o egalitate de şanse pe care Constituţia o acordă

tuturor cetăţenilor, în faţa legii, autorităţilor publice, fără privilegii şi

discriminări.

Cetăţenii români în străinătate (art. 17)

Cetăţenia este de fapt legătura politică şi juridică dintre cetăţean şi stat

care, prin efectele sale, determină statutul juridic al persoanei, oriunde s-ar afla

ea, atât în interiorul cât şi în afara frontierelor. De aceea, în temeiul acestei

apartenenţe cetăţenii români care se află în străinătate au dreptul să apeleze la

protecţia autorităţilor române, iar acestea au obligaţia constituţională de a le

acorda protecţia necesară.

Cetăţenii străini şi apatrizii (art. 18) - din România se pot bucura de

toate drepturile şi libertăţile afară de acelea pentru care Constituţia sau legea

impun calitatea de cetăţean român.

Extrădarea şi expulzarea (art. 19) - sunt două măsuri foarte grave care

privesc prin excelenţă libertatea individuală şi dreptul la liberă circulaţie. De

regulă, pot fi extrădaţi sau expulzaţi numai cetăţenii străini şi apatrizii. Ca atare,

legiuitorul constituant român a completat art. 19 cu o excepţie, stabilind că prin

derogare de la prevederile al. 1, cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza

convenţiilor internaţionale la care România este parte în condiţiile legi şi pe bază

de reciprocitate.

Extrădarea – este instituţia juridică ce permite unui stat de a cere altui

stat pe teritoriul căruia s-a refugiat unul dintre cetăţenii săi să îl predea.

Expulzarea – este instituţia juridică în virtutea căreia autorităţile

publice dintr-un stat pot să oblige o persoană (cetăţean străin sau apatrid) să

părăsească ţara, punând astfel capăt în mod silit şederii acestei persoane pe

teritoriul său.

Tratatele internaţionale privind drepturile omului(art.20)

Articolul 20 cuprinde două reguli care privesc de fapt transpunerea în

practică a dispoziţiilor constituţionale privind drepturile, libertăţile şi îndatoririle

fundamentale.

Dispoziţiile acestui articol trebuie interpretate prin coroborarea lor mai

ales cu art. 11, care consacră corelaţia dintre dreptul internaţional şi dreptul

intern, ele fiind o aplicaţiune specifică a acestei corelaţii în domeniul drepturilor

constituţionale.

Accesul liber la justiţie (art. 21)

În sistemul Constituţiei României, justiţia a devenit una din garanţiile

exercitării efective a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Justiţia se înfăptuieşte

în numele legii, de către judecătorii care sunt independenţi şi se supun numai

legii. Prin generalitatea formulării sale, art. 21 permite oricărei persoane accesul

la justiţie: cetăţean român, cetăţean străin sau apatrid. În al doilea rând el

permite accesul la justiţie pentru apărarea oricărui drept sau libertate şi a oricărui

interes legitim, indiferent dacă acestea rezultă din Constituţie sau din legi.

5.2 Drepturile şi libertăţile fundamentale

Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică - ART. 22

Articolul 22 reglementează trei drepturi fundamentale într-un unic

conţinut normativ, anume: dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică şi dreptul

la integritate psihică.

Dreptul la viaţă este cel mai natural drept al omului, fiind consacrat

încă din primele declaraţii de drepturi, precum Magna Charta Libertatum,

Petition of Right sau Declaraţia de independenţă a Statelor Unite. Astfel,

Declaraţia Universală a drepturilor omului stabileşte în art. 3 că „Orice om are

dreptul la viaţă, libertate şi la inviolabilitatea persoanei”. Convenţia europeană

pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale consacră în art.

2 că „ Dreptul oricărei persoane la viaţă este protejat de lege. Moartea nu

poate fi aplicată în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale

pronunţate de către un tribunal, în cazul în care infracţiunea este sancţionată

de lege cu această pedeapsă”, iar Pactul privitor la drepturile civile şi politice

stabileşte în art. 6 pct. 1 că „Dreptul la viaţă este inerent persoanei umane.

Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în

mod arbitrar”.

Dreptul la integritatea fizică - este garantat chiar prin Constituţie,

rezultând astfel obligaţii autorităţilor publice de a o asigura. Orice atingere adusă

integrităţii fizice a persoanei va trebui sancţionată de lege, iar dacă ea se

impune, totuşi, din considerente de ordin social, ea se poate face numai prin

lege, în condiţiile articolului 53 din Constituţie (de ex. vaccinarea pentru

combaterea unei epidemii, recoltarea de sânge pentru dovedirea intoxicaţiei

alcoolice, efectuarea unui operaţii chirurgicale cu acordul pacientului etc.).

Dreptul la integritate psihică este ocrotit şi considerat de valoare

constituţională, omul fiind conceput - sub aspect juridic - ca un complex de

elemente în care fizicul şi psihicul nu pot fi despărţite. Mutilarea uneia sau alteia

dintre integrităţi este contrară drepturilor umane. Respectul vieţii, integrităţii

fizice şi a integrităţii psihice implică în mod firesc interzicerea torturii, a

pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, ceea ce face în mod

expres articolul 22 alineatul (2).

Libertatea individuală - ART. 23

Articolul 23 din Constituţie, foloseşte două expresii:

a) Libertatea individuală, în contextul art. 23 din Constituţie, priveşte

libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se putea comporta şi mişca liberă,

de a nu fi ţinută în sclavie sau în orice altă servitute, de a nu fi reţinută, arestată

sau deţinută decât în cazurile şi după formele expres prevăzute de Constituţie şi

legi.

b) Siguranţă a persoanei, exprimă ansamblul garanţiilor care protejează

persoana în situaţia în care autorităţile publice, în aplicarea Constituţiei şi

legilor, iau anumite măsuri care privesc libertatea individuală, garanţii, care

asigură că aceste măsuri să nu fie ilegale. Acest sistem de garanţii permite

realizarea represiunii faptelor antisociale (nelegale, infracţiunilor), dar în acelaşi

timp asigură inocenţilor ocrotirea juridică necesară.

http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?den=act2_1&par1=2#t2c2s0a23

Percheziţia e o măsură reglementată în Codul de procedură penală în

capitolul denumit „Mijloace de probă” şi precizată astfel: „Când persoana

căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau vreun înscris... tăgăduieşte

existenţa sau deţinerea acestora, precum şi ori de câte ori pentru descoperirea

şi strângerea probelor este necesar, organul de urmărire penală sau instanţa de

judecată poate dispune efectuarea unei percheziţii”. Prin ea însăşi percheziţia

priveşte direct libertatea individuală şi mai ales siguranţa persoanei în

accepţiunea formulată înainte. De aceea percheziţia se poate efectua numai în

cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.

Reţinerea este o măsură procesual-penală, preventivă, prin care

persoana faţă de care există unele indicii că a săvârşit o faptă, prevăzută şi

pedepsită de lege, este privată de libertatea sa, de către autorităţile competente

pe o durată strict limitată. Fiind o măsură care priveşte libertatea individuală,

reţinerea este reglementată prin Constituţie şi, în detaliu, prin legislaţia penală.

În legătură cu durata maximă a reţinerii, care nu poate depăşi 24 de ore, ea

trebuie interpretată ca o durată ce nu poate fi depăşită şi nu ca o durată practicată

în orice caz de reţinere.

Arestarea e o măsură care atinge grav libertatea individuală, ea având

consecinţe mari, uneori nebănuite, asupra reputaţiei persoanei, a vieţii sale

intime şi familiale, a fericirii sale. Arestarea se face numai pe baza unui mandat

de arestare, emis de judecător.

În faza urmăririi penale, arestarea preventivă se poate dispune pentru cel

mult 30 de zile şi se poate prelungi cu cel mult 30 de zile de fiecare dată, fără ca

durata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile.

În cursul judecăţii, durata arestării preventive nu poate fi mai mare de 60

de zile, acesta fiind intervalul de timp maxim pe care îl are la dispoziţie instanţa

de judecată pentru a verifica periodic legalitatea şi temeinicia luării măsurii

arestării.

Dreptul la apărare - ART. 24

Lato sensu dreptul la apărare cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilor

procedurale care oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva acuzaţiilor

ce i se aduc, să conteste învinuirile, să scoată la iveală nevinovăţia sa. În

procesele civile, comerciale, de muncă, de contencios administrativ, dreptul la

apărare, ca totalitate de drepturi şi reguli procedurale, oferă părţilor posibilitatea

de a-şi valorifica pretenţiile sale de a dovedi netemeinicia pretenţiilor

adversarului. În această accepţiune largă se include şi posibilitatea folosirii

avocatului.

Stricto sensu, dreptul la apărare cuprinde doar posibilitatea folosirii unui

avocat.

Libera circulaţie - ART. 25

Este un drept care asigură libertatea de mişcare a cetăţeanului.

Constituţia reglementează ambele aspecte care formează conţinutul dreptului la

libera circulaţie şi anume: libera circulaţie pe teritoriul României şi libera

circulaţie în afara teritoriului.

Libera circulaţie nu poate fi absolută, ea trebuie să se desfăşoare potrivit

unor reguli, cu îndeplinirea şi respectarea unor condiţii, stabilite de lege.

Cât priveşte libera circulaţie a cetăţenilor români în străinătate, ea este

de asemenea garantată prin permiterea emigrării şi revenirii în ţară.

Documentele juridice internaţionale prevăd că nimeni nu poate fi privat, în mod

arbitrar, de dreptul de a intra în propria sa ţară şi că străinul care se află în mod

legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în executarea unei decizii,

luate în conformitate cu legea şi, dacă raţiuni imperioase de securitate naţională

nu se opun.

Viaţa intimă, familială şi privată – ART. 26

Constituţia impune autorităţilor publice obligarea de a respecta şi ocroti

viaţa intimă, familială şi privată, recunoscându-se de fapt că orice persoană

fizică, orice om, are dreptul la propria sa viaţă intimă, familială şi privată.

Constituţia obligă autorităţile publice la respectul vieţii intime, familiale şi

private şi la ocrotirea împotriva oricăror atentate din partea oricărui subiect de

drept (om sau autoritate, grup etc.). Nimeni nu poate să se amestece în viaţa


intimă, familială sau privată a persoanei, fără consimţământul acesteia,

consimţământ care desigur trebuie să fie explicit (sau să reiasă că a fost

explicit) şi exprimat liber. Autorităţile publice trebuie să ia toate măsurile

posibile şi rezonabile pentru a ocroti viaţa intimă, familială şi privată a

persoanei. Astfel, judecătorii au obligaţia de a declara şedinţă secretă de

judecată în procesele în care publicitatea ar afecta aceste valori, fără să aducă

vreun serviciu legii sau justiţiei. Se consideră, de asemenea, că este un atentat la

viaţa intimă a persoanei ascultarea, înregistrarea sau transmiterea printr-un

aparat oarecare a imaginilor sau a vorbelor pronunţate de o persoană, fără

consimţământul acesteia. Intră, de asemenea, în dimensiunile vieţii intime,

familiale şi private, dreptul exclusiv al persoanei la propria imagine.

Dreptul la propria imagine şi respectul intimităţii sunt inseparabile. Este

de asemenea interzisă şi desigur sancţionată aducerea la cunoştinţa publică a

aspectelor din viaţa conjugală a persoanei.

Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi e de fapt un aspect al

vieţii intime şi private, fiind unul din cele mai naturale, inalienabile şi

imprescriptibile drepturi ale omului. Acest drept este cunoscut şi sub denumirea

de dreptul persoanei de a dispune de corpul său sau cea de libertate corporală.

Multă vreme această libertate a fost refuzată din motive religioase, morale sau

din motive cutumiare. De aceea ea apare implicit în legislaţii mult mai târziu

decât alte drepturi şi libertăţi.

Drepturile persoanei de a dispune de ea însăşi cuprinde cel puţin două

aspecte:

- numai persoana poate dispune de fiinţa sa, de integritatea sa fizică şi

de libertatea sa;

- prin exercitarea acestui drept persoana nu trebuie să încalce

drepturile altora, ordinea publică sau bunele moravuri. Acest

drept are o valoare aparte pentru viaţa şi libertatea persoanei.

Omul are dreptul de a participa sau nu ca subiect de anchete,

investigaţii, cercetări sociologice, psihologice, medicale sau de altă natură, de a

accepta să se supună unor experimente medicale, ştiinţifice, de a accepta prin

acte juridice transplantul de organe şi ţesuturi umane, de a participa ca subiect la

operaţiile de inginerie genetică etc. Uneori aceste drepturi se confundă cu

dreptul la sinucidere, ceea ce este o eroare, pentru că sinuciderea prin ea însăşi

este în afara oricărei reglementări convenţionale sau legale.

Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi îşi găseşte temeiul juridic şi

în art. 7 din Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice, potrivit

căruia nimeni nu poate fi supus torturii şi unor pedepse sau tratamente crude,

inumane sau degradante şi care interzice, în special, „ca o persoană să fie

supusă, fără consimţământul său, unei experienţe medicale sau ştiinţifice”.

Inviolabilitatea domiciliului – ART. 27

Respectul personalităţii umane implică şi respectul domiciliului său,

care cuprinde două aspecte şi anume: inviolabilitatea domiciliului şi libera

alegere, schimbarea sau folosirea domiciliului. Cât priveşte cel de al doilea

aspect, el şi-a găsit exprimarea juridică în art. 25 din Constituţie privind libera

circulaţie.

Inviolabilitatea domiciliului exprimă juridic interdicţia pătrunderii în

domiciliul unei persoane. Deşi art. 27 marchează acest drept prin expresia

inviolabilitatea domiciliului, în conţinutul alineatului (1) se vorbeşte de

domiciliu şi reşedinţă. Trebuie avut în vedere că în Dreptul constituţional (şi în

cel public, în general) noţiunea de domiciliu are o accepţiune diferită de cea pe

care i-o dă Dreptul civil. Se ştie că în Dreptul civil, domiciliul unei persoane

fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa sa statornică şi principală. În Dreptul

constituţional noţiunea de domiciliu are o accepţiune largă, cuprinzând practic

atât domiciliul, în sensul Dreptului civil, cât şi reşedinţa unei persoane fizice.

Noţiunea de domiciliu nu se confundă cu aceea de proprietate, sau de

proprietar.

Prin alin. (2) textul constituţional urmăreşte limitarea situaţilor în care

prin lege se poate deroga de la principiul constituţional de bază în sensul căruia

nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul sau reşedinţa unei persoane,

fără învoirea acesteia (excepţii: percheziţiile domiciliare, arestarea unei

persoane, executarea silită a hotărârii judecătoreşti, luarea măsurilor

asiguratorii).

Secretul corespondenţei - ART. 28

Un principiu fundamental care urmăreşte să protejeze posibilitatea

persoanei fizice de a-şi comunica prin scris, telefon sau prin alte mijloace de

comunicare gândurile şi opiniile sale, fără a-i fi cunoscute de alţii, cenzurate sau

făcute publice este inviolabilitatea corespondenţei. Acest principiu este

rezultatul unei îndelungate istorii, în care nu au lipsit abuzurile, primitivismul,

încălcările repetate. Formulat simplu, prin art. 28 din Constituţie, secretul

corespondenţei are totuşi un conţinut complex, plin de semnificaţii şi aspecte

juridice.

Prin corespondenţă textul constituţional înţelege scrisori, telegrame,

trimiteri poştale de orice fel, altele decât scrisorile şi telegramele, convorbirile

telefonice şi alte mijloace legale de comunicare. Formularea art. 28 încearcă să

surprindă, şi reuşeşte, gama largă de forme şi mijloace prin care oamenii

comunică între ei.

Libertatea conştiinţei - ART. 29

Este posibilitatea persoanei fizice de a avea şi de a-şi exprima în

particular sau în public o anumită concepţie despre lumea înconjurătoare, de a

împărtăşi sau nu o credinţă religioasă, de a aparţine sau nu unui cult religios, de

a îndeplini sau nu ritualul cerut de acea credinţă. Libertatea conştiinţei ca

libertate fundamentală cetăţenească are un conţinut complex, ea încorporează

mai multe aspecte, mai multe „libertăţi”. Aceste aspecte sunt şi trebuie analizate

numai împreună pentru că există şi se pot concretiza numai împreună şi pentru

că ele configurează din punct de vedere juridic un singur drept, o singură

libertate.

Libertatea conştiinţei e o libertate esenţială, ea comandă existenţa şi conţ

altor libertăţi, precum libertatea cuvântului, libertatea presei, libertatea asocierii,


pentru că, în fond, aceste libertăţi sunt mijloace de exprimare a gândurilor,

religiei, opiniilor.

Libertatea de exprimare - ART. 30

Constituţia defineşte ce anume se poate exprima liber şi prin ce forme şi

mijloace se poate realiza un asemenea lucru. În legătură cu primul aspect, pot fi

exprimate liber, gândurile, opiniile, credinţele şi creaţiile de orice fel. Această

formulare largă exprimă atât domeniul reglementat cât şi imposibilitatea

nominalizării prin Constituţie a tuturor creaţiilor spirituale pe care mintea

iscoditoare a omului le poate imagina şi realiza, fantezia umană fiind nemăsurată

şi imprevizibilă. De aceea, prin formularea creaţii de orice fel textul

constituţional reuşeşte să fie eficient şi cuprinzător. Cât priveşte formele şi

mijloacele de exprimare (cel de al doilea aspect) formularea constituţiei este de

asemenea cuprinzătoare, acestea fiind: viu grai, scrisul, imaginile, sunetele, alte

mijloace de comunicare în public. Constituţia României interzice cenzura de

orice fel. Este o prevedere constituţională decisivă pentru libera exprimare. De

asemenea, este interzisă suprimarea publicaţiilor. Libertatea de exprimare

permite cetăţenilor (de altfel oricui, în general) de a participa la viaţa politică,

socială şi culturală, manifestându-şi public gândurile, opiniile, credinţele etc.

Dreptul la informaţie - ART. 31

Este un drept receptat de Constituţia România din marile instrumente

juridice internaţionale în acest domeniu. El este un adevărat drept fundamental

deoarece dezvoltarea materială şi spirituală a omului, exercitarea libertăţilor

prevăzute prin Constituţie şi mai ales a acelora prin care se exprimă gândurile,

opiniile, credinţele religioase şi creaţiile de orice fel, implică şi posibilitatea de a

putea recepţiona date şi informaţii privind viaţa socială, politică, economică,

ştiinţifică şi culturală.

Dreptul la învăţătură - ART. 32

Este o parte a dreptului la educaţie, la care orice om are vocaţie, precum

şi mijlocul principal de formare şi perfecţionare a forţei de muncă. Dreptul la

învăţătură este un drept social-cultural prin conţinutul său, prin semnificaţiile




sale juridice şi prin numărul mare de subiecte de drept implicate în realizarea sa.

În ce priveşte conţinutul, se poate remarca nu numai multitudinea elementelor

componente, ci şi un specific juridic rezultând din îmbinarea libertăţii cu

obligaţia. Pentru că dreptul la învăţătură este, în acelaşi timp şi o îndatorire, fapt

ce explică obligativitatea unor forme de învăţământ (primar, general etc.), acest

conţinut mixt determină şi specificul reglementărilor constituţionale şi

bineînţeles legale. Apoi, dreptul la învăţătură, ca drept fundamental trebuie

astfel organizat încât să asigure şanse juridice egale oamenilor, ceea ce implică

folosirea cu prioritate a criteriului competenţei profesionale şi interzicerea

discriminărilor sau privilegiilor. Exercitarea dreptului la învăţătură trebuie să

aibă ca finalitate educarea persoanelor (omul, cetăţeanul) pentru ca să devină,

profesional şi civic, capabilă de a avea un rol util în societate. Prin dreptul la

învăţătură trebuie să se urmărească deplina dezvoltare a personalităţii umane şi a

simţului demnităţii sale, întărirea respectului pentru drepturile şi libertăţile

publice, favorizarea înţelegerii, toleranţei şi prieteniei între popoare, grupuri

rasiale, etnice sau religioase, promovarea ideii de pace. Iată numai câteva

temeiuri pe care se sprijină reglementările constituţionale în acest domeniu,

temeiuri ce rezultă din pactele şi tratatele internaţionale în domeniu. Constituţia

prin art. 32 stabileşte formele organizatorice prin care se realizează dreptul la

învăţătură şi anume: învăţământul general obligatoriu, învăţământul liceal,

învăţământul profesional, învăţământul superior. Desigur Constituţia nu

enumără toate formele de învăţământ posibile, ci doar pe cele principale.

Dar, prin formularea „alte forme de instrucţie şi perfecţionare”, permite

crearea şi existenţa şi a altor forme prin care dreptul la învăţătură se va putea

realiza. Organizarea şi desfăşurarea învăţământului trebuie să se realizeze în

limba oficială a statului. Potrivit art. 13, în România limba oficială este limba

română.

Accesul la cultură - ART. 33

Este un drept fundamental nou, introdus în urma revizuirii Constituţiei

din 2003, adevărat complement al dreptului la învăţătură exprimat în legea


fundamentală şi, împreună cu aceasta, parte integrantă a unui drept la educaţie

văzut într-un sens mai larg, de posibilitate neîngrădită şi nediscriminatorie de

acces la informaţia cu caracter educativ şi cultural. Noua reglementare

constituţională pune accentul pe posibilitatea persoanei de a-şi dezvolta

spiritualitatea, care nu trebuie să fie îngrădită de nimeni, nici de autorităţile

publice, dar nici de alte persoane.

Dreptul la ocrotirea sănătăţii - ART. 34

Este un drept fundamental cetăţenesc receptat în Constituţia României,

îndeosebi din Pactul internaţional relativ la drepturilor economice, sociale şi

culturale. Acest Pact în art. 9 nominalizează dreptul persoanei la securitate

socială, aici intrând şi asigurările sociale, iar în art. 12 nominalizează dreptul

persoanei de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică şi mentală. Textul

constituţional răspunde exigenţelor juridice şi practice în domeniul ocrotirii

sănătăţii. Garantând dreptul la ocrotirea sănătăţii, articolul 34 stabileşte obligaţii

corelative clare şi ferme în sarcina statului şi anume de a lua măsurile ce se

impun pentru asigurarea igienei şi sănătăţii publice.

Dreptul la mediu sănătos - ART. 35

Constituţia precizează că statul recunoaşte oricărei persoane dreptul la

un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic, astfel arătând că titularii

acestui drept nu sunt doar cetăţenii români, ci orice subiecte individuale de

drept. Pentru a realiza acest obiectiv statul este ţinut să instituie şi să asigure

cadrul legislativ necesar pentru exercitarea deplină a dreptului.



Dreptul de vot - ART. 36

Este un drept fundamental înscris, de regulă în categoria drepturilor

electorale fundamentale, denumite şi drepturi exclusiv politice, întrucât prin

intermediul lor cetăţenii participă în mod direct la guvernare.

Dreptul de a alege poate fi considerat un drept complex, care conţine

elemente constituţionale ( votul cu toate trăsăturile sale) şi elemente de nivelul

legii, de natura reglementărilor constituţionale fiind doar votul ( sau dreptul la

vot). În schimb se utilizează termenul de vot atunci când cetăţenii se pronunţă

pentru sau contra unei reguli sau hotărâri, existând sinonimie între votare şi

referendum.

În România, votul este universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.

Cetăţeanul român poate participa la vot dacă a împlinit vârsta de 18 ani cel mai

târziu până în ziua alegerilor inclusiv, dacă este în deplinătatea facultăţilor

mintale (Constituţia nu acordă drept de vot debililor ori alienaţilor mintali puşi

sub interdicţie) şi are aptitudinea morală de a vota ( Constituţia stabileşte că nu

o au persoanele condamnate prin hotărâre judecătorească definitivă, la

pierderea drepturilor electorale).

Dreptul de a fi ales - ART. 37

Cel de-al doilea drept fundamental exclusiv politic , de tradiţie, respectiv

dreptul de a fi ales, este reglementat în Constituţie la art.37. Fiind vorba de un

drept prin care cetăţenii pot participa la guvernare şi el revine doar unei categorii

precis delimitate de subiecte de drept. Din analiza dispoziţiilor constituţionale

rezultă că un cetăţean poate fi ales ca deputat, senator, şef de stat sau în alte

organe reprezentative dacă are drept de vot şi dacă îndeplineşte şi celelalte

condiţii stabilite de constituant.

Dreptul de a fi ales în Parlamentul European - ART. 38

Drepturile electorale sunt prin excelenţă drepturi cetăţeneşti

fundamentale. În clasificările date drepturilor fundamentale, drepturile electorale

sunt grupate de regulă într-o categorie distinctă numită drepturi exclusiv

politice.




Libertatea întrunirilor - ART. 39

Este o libertate cu caracter social-politic care constă în posibilitatea

oamenilor de a se întruni în reuniuni private sau publice pentru a-şi exprima

gândurile, opiniile, credinţele. Prin conţinutul său această libertate se află într-o

strânsă corelaţie cu libertatea conştiinţei, precum şi cu libertatea de exprimare.

Este şi motivul pentru care în mod tradiţional şi constant aceste libertăţi sunt

clasificate în aceeaşi categorie de drepturi, cele social-politice, denumite şi

libertăţi de opinie.

Dreptul de asociere - ART. 40

Este un drept fundamental social-politic, clasificat de regulă în categoria

libertăţilor de opinie, alături de libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare etc.

cu care şi prin care se explică în ce priveşte conţinutul său. Acest drept cuprinde

posibilitatea cetăţenilor români de a se asocia, în mod liber, în partide sau

formaţiuni politice, în sindicate, patronate sau alte forme şi tipuri de organizaţii,

ligi şi uniuni, cu scopul de a participa la viaţa politică, ştiinţifică, socială şi

culturală, pentru realizarea unei serii de interese legitime comune.

Munca şi protecţia socială a muncii - ART. 41

Este un drept social-economic de tradiţie. Reglementat prin Constituţie

în art. 41 dreptul la muncă e un drept cu un conţinut juridic complex. Prin

exprimarea „dreptului la muncă nu poate fi îngrădit”, reglementarea

constituţională pune în valoare conceptul ştiinţific de drept subiectiv la muncă,

precum şi importanţa acestui drept atât pentru om cât şi pentru societate. Acest

drept fundamental nu poate fi îngrădit pentru că, într-o viziune ştiinţifică

îndeobşte admisă, dreptul la muncă este dreptul fiinţei umane de a trăi

procurându-şi resursele necesare vieţii prin munca sa. Într-o asemenea viziune,

dreptul la muncă este un drept inerent fiinţei umane, natural şi imprescriptibil.

Libertatea alegerii profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei şi libertatea alegerii

locului de muncă intră în conţinutul dreptului la muncă.

Protecţia socială a muncii este de asemenea un domeniu complex şi de

majoră importanţă. Este exprimată aici corelaţia strânsă dintre dreptul la muncă




şi asistenţa socială a muncii. Dreptul la protecţia socială pe care-1 au salariaţii

include aspecte clar formulate în textul constituţional şi care vor forma obiectul

legilor din acest domeniu.

Aceste componente alte dreptului la protecţia socială sunt: securitatea şi

igiena muncii; regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor; salariul minim brut

pe ţară; repaosul săptămânal; concediul de odihnă plătit; prestarea muncii în

condiţii grele etc.

Egalitatea salarizării femeilor şi bărbaţilor pentru muncă egală,

exprimă în domeniul muncii, egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii

proclamată prin articolele 4 şi 16 din Constituţie. Această dispoziţie

constituţională va trebui atent observată şi desigur respectată fără abateri, atât în

elaborarea normelor juridice privind munca precum şi în încheierea oricăror

convenţii (contracte) de muncă. Încălcarea acestei reguli constituţionale va

constitui temeiul imbatabil al declarării nulităţii sau anulării (după caz) a

oricăror acte privind salarizarea. Art. 41 garantează atât dreptul la negocieri

colective în domeniul muncii şi al protecţiei sociale a muncii, cât şi caracterul

obligatoriu al convenţiilor colective de muncă.

Interzicerea muncii forţate - ART. 42

Am explicat că dreptul la muncă implică libertatea alegerii profesiei

precum şi libertatea alegerii locului de muncă şi că, din punct de vedere juridic,

în sistemul juridic românesc el nu este şi o obligaţie. Mai mult dreptul la muncă

este o expresie a libertăţii şi personalităţii umane în complexitatea dimensiunilor

lor juridice. Aşa văzute lucrurile, este firesc că o persoană are dreptul la muncă,

dar nu poate fi obligat să desfăşoare o muncă pe care nu şi-a ales-o ( sau nu a

acceptat-o liber) sau să muncească într-un loc de muncă pe care nu l-a ales sau

acceptat liber.

Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice, în contextul

libertăţilor individuale, arată că nimeni nu va putea fi ţinut în sclavie, în

servitute şi nu va putea fi constrâns să îndeplinească o muncă forţată sau

obligatorie ( art.8).


Dreptul la grevă - ART. 43

Este prin natura sa atât un drept social-economic, cât şi un drept social-

politic.

Greva înseamnă încetarea colectivă şi voluntară a muncii de către

salariaţii unei întreprinderi, compartiment, sector de muncă, încetare prin care se

urmăreşte obţinerea prin constrângere a modificării condiţiilor de munca şi de

viaţă.

Dreptul la grevă se află într-o strânsă corelaţie cu alte drepturi şi libertăţi

precum libertatea întrunirilor, libertatea negocierilor colective, dr. de asociere şi

mai ales cu asocierea în sindicate. De altfel este uşor de observat că potrivit art.

9 din Constituţie, sindicatele contribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea

intereselor profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor, iar potrivit

articolului 43 al. 1, greva are ca scop apărarea intereselor profesionale,

economice şi sociale. Exercitarea dreptului la grevă intervine atunci când

celelalte mijloace de rezolvare a conflictului de muncă au eşuat, fiind astfel

soluţia ultimă, extremă prin care patronatul (administraţia) trebuie convins să

satisfacă revendicările salariaţilor.

Dreptul de proprietate privată - ART. 44

Este un drept fundamental de veche tradiţie în catalogul drepturilor şi

libertăţilor fundamentale, garantat fiecărui cetăţean. Constituţia României

garantează în art. 44 dreptul de proprietate privată, precum şi creanţele asupra

statului, ocrotind în mod egal proprietatea privată, indiferent de proprietar.

Exprimând realitatea în sensul căreia nu există drepturi absolute, Constituţia dă

legii posibilitatea de a stabili conţinutul şi limitele dreptului reglementat prin art.

44.

Libertatea economică - ART. 45

În legislaţia noastră fundamentală libertatea economică a fost introdusă

abia ca urmare a revizuirii constituţionale din 2003, deşi despre dezideratul unei

economii de piaţă se făcea vorbire şi anterior modificării Constituţiei, în art.134

(vechea numerotare). A fost astfel consacrată la nivel constituţional nu doar




libertatea de asociere (art. 40), ca expresie particulară a libertăţii conştiinţei (art.

29), ci şi libera exercitare a unor activităţi lucrative, prin care se urmăreşte

obţinerea sau împărţirea de beneficii. Art. 54 din Constituţie reglementează acest

drept ca pe o libertate din prima generaţie, precizând că dreptul oricărei

persoane de a desfăşura o activitate economică este liber, statul garantând doar

accesul neîngrădit la libera iniţiativă, precum şi exercitarea acestuia.

Dreptul la moştenire - ART. 46

În mod firesc dreptul de proprietate presupune şi dreptul de moştenire,

dreptul în temeiul căruia o persoană poate dobândi pe cale succesorală, în

condiţiile legii, orice bun. Acest drept este reglementat prin art. 46 din

Constituţie care stabileşte că „Dreptul la moştenire e garantat”.

Nivelul de trai - ART. 47

Prin conţinutul său dreptul la un nivel de trai decent este un drept

complex care include îndeosebi: drepturile la condiţii rezonabile de existenţă şi

la ameliorarea lor continuă; dreptul la hrană, îmbrăcăminte şi locuinţă

satisfăcătoare. Desigur, traiul decent se realizează prioritar prin munca

cetăţeanului şi a familiei sale, dar statul trebuie să contribuie decisiv la

ameliorarea condiţiilor de viaţă pentru a se realiza standardele civilizaţiei. De

aceea Constituţia obligă statul la luarea măsurilor de dezvoltare economică şi de

protecţie şi asistenţă socială corespunzătoare.

Familia - ART.48

Un alt drept fundamental al fiinţei umane este de a se căsători şi de a-şi

întemeia o familie. De altfel, aşa cum arată chiar Pactul internaţional relativ la

drepturile economice, sociale şi culturale (art.10) familia este elementul natural

şi fundamental al societăţii. Art. 48 al Constituţiei exprimă această realitate prin

garantarea libertăţii căsătoriei liber consimţite. Dreptul la căsătorie revine

bărbatului şi femeii începând de la vârsta nubilă.

Protecţia copiilor şi a tinerilor - ART.49

Pentru aceste categorii de persoane Constituţia garantează un regim

special de protecţie şi de asistenţă. Potrivit art. 41 tinerii au dreptul la măsuri





speciale de protecţie socială a muncii. Aliniatul 4 din art. 49 din Constituţie

stabileşte interdicţia angajării ca salariaţi a tinerilor sub vârsta de 15 ani. Această

interdicţie valorifică în planul legislaţiei interne o regulă internaţională în sensul

căreia vârsta minimă de angajare într-o funcţie salarizată sau într-o muncă nu

trebuie să fie inferioară vârstei până la care şcolarizarea este obligatorie şi nici

într-un caz sub 15 ani.

În primul rând sunt nominalizate măsurile mai importante şi certe,

domenii în care obligaţiile statului sunt clar concretizate, în acest sens se

stabileşte obligaţia statului de a acorda alocaţii pentru copii şi ajutoare pentru

îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap. Caracterul deschis al prevederilor

constituţionale spre dinamica vieţii şi exigenţelor acesteia dar şi a posibilităţilor,

mai ales materiale ale statului, este exprimat prin posibilitatea acordată legii de a

stabili şi alte forme de protecţie socială, în al doilea rând, textul constituţional

interzice acţiunile care ar contraveni acestui drept, în acest sens se interzice

exploatarea minorilor.

Protecţia persoanelor cu handicap - ART. 50

Este un drept fundamental aparte, prev. în art. 50 din Constituţie. Acest

drept priveşte o categorie de oameni care fiind defavorizaţi de soartă trebuie

sprijiniţi spre a se bucura de condiţia umană. De aceea Constituţia obligă statul

la o politică naţională care să asigure protecţia persoanelor cu handicap în toate

domeniile vieţii şi, desigur, egalitatea şanselor.

Dreptul de petiţionare - ART.51

Este un drept cetăţenesc de tradiţie în sistemul juridic românesc.

Exercitarea dreptului de petiţionare este o modalitate eficientă de rezolvare a

unor probleme personale sau care privesc o colectivitate. Acest drept este

încadrat în clasificările de drepturi în categoria drepturilor garanţii, el fiind şi o

garanţie juridică generală pentru celelalte drepturi şi libertăţi. În condiţiile art.

51 din Constituţie, dreptul de petiţionare poate fi exercitat fie individual, de

către cetăţean, fie de către un grup de cetăţeni, fie de către organizaţii legal

constituite. Petiţiile adresate autorităţilor publice şi care, deci, se bucură de



regimul juridic stabilit prin art. 51 din Constituţie, se fac numai în numele

petiţionarilor sau în situaţia de la alin. 2, în numele colectivelor pe care

organizaţiile petiţionare le reprezintă. De aici rezultă că orice petiţie trebuie

semnată şi deci, trebuie să conţină datele de identificare a petiţionarului. Prin

formularea sa clară, textul constituţional nu priveşte şi deci, nici nu protejează

juridic petiţiile anonime. Acesta dă dispoziţiei constituţionale şi un evident

caracter moral. Scutirea de taxă pentru exercitarea drepturilor de petiţionare este

o regulă constituţională care asigură acestor drepturi posibilitatea realizării sale

depline.

Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică - ART. 52

Este un dreptul fundamental, încadrat tradiţional în marea categorie a

drepturilor garanţii, alături de dreptul de petiţionare, cu care, de altfel, se află

într-o strânsă corelaţie Art. 52 din Constituţie e temeiul constituţional al

răspunderii autorităţilor publice pentru vătămările produse cetăţenilor prin

încălcarea sau nesocotirea drepturilor şi libertăţilor acestora. Aceasta înseamnă

că toate celelalte dispoziţiilor legale îşi au suportul juridic în art. 52 din

Constituţia cu care trebuie corelate.

Răspunderea autorităţilor publice, potrivit art. 52 intervine în situaţia

clar definită şi anume: când emit un act administrativ prin care vătămă o

persoană, când nu soluţionează în termenul legal o cerere a unei persoane, când

prin erori judiciare săvârşite în procese se produc prejudicii. Art. 52 din

Constituţie nominalizează şi pretenţiile pe care le poate formula cetăţeanul,

acestea fiind reglementate şi în legea 554/2004 a contenciosului administrativ ,

respectiv :

a) recunoaşterea dreptului pretins;

b) anularea actului;

c) repararea pagubei.

Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi - ART. 53

Este un drept fundamental, încadrat tradiţional în marea categorie a

drepturilor garanţii, alături de dreptul de petiţionare, cu care, de altfel, se află



într-o strânsă corelaţie. Art.52 din Constituţie este temeiul constituţional al

răspunderii autorităţilor publice pentru vătămările produse cetăţenilor prin

încălcarea sau nesocotirea drepturilor, libertăţilor şi după revizuirea Constituţiei

din 2003, realizată în acest caz pentru corelarea cu art.21 şi a intereselor legitime

ale acestora. De aici rezultă că toate celelalte dispoziţii legale îşi au suportul

juridic în art.52 din Constituţie, cu care trebuie corelate.

5.3 Îndatoririle fundamentale

Fidelitatea faţă de ţară - ART. 54

Această îndatorire, prev. prin art. 54 din Constituţie, e urmarea firească

a cetăţeniei. Ea are drept urmare obligaţia celor cărora le sunt încredinţate

funcţii publice precum şi a militarilor de a îndeplini aceste funcţii cu bună

credinţă şi de a depune jurământul cerut de lege.

Apărarea ţării - ART. 55

Îndatorirea de apărare a patriei, prev. prin art. 55 din Constituţie, impune

cetăţenilor să fie întotdeauna pregătiţi pentru a da riposta cuvenită atât în cazul

unei agresiuni armate, cât şi în cazul altor acţiuni îndreptate împotriva ţării.

Aceste îndatoriri aparţin tuturor cetăţenilor români, bărbaţi şi femei, fără

deosebire de origine naţională, religie, ocupaţie şi pregătire profesională.

Contribuţii financiare - ART. 56

Sunt acele îndatoriri ale cetăţenilor de a contribui, prin impozite şi taxe,

la cheltuielile publice. E o îndatorire firească, mai ales dacă ţinem seama de

numeroasele prestaţii, în special cu caracter social, pe care acelaşi stat este

obligat să le realizeze în beneficiul cetăţenilor săi. De precizat şi faptul că

obligaţiile se referă la orice fel de cheltuieli publice şi nu doar la cele legate de

constituirea veniturilor bugetului de stat sau ale bugetului asigurărilor sociale de

stat.




Secţiunea 6: Autorităţile publice

6.1 Parlamentul

Organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate

legiuitoare a ţării.

Primordialitatea celor două Camere ale Parlamentului, Camera

Deputaţilor şi Senatul, conferă regimului politic constituţional caracterul său

de regim parlamentar, chiar dacă urmare a alegrii Preşedintelui de către corpul

electoral, acesta are din punct de vedere şi un caracter mixt. De asemenea, cum e

firesc într-un asemenea regim politic, Guvernul răspunde politic faţă de

Parlament, care îl poate demite prin adoptarea unei moţiuni de cenzură.

Parlamentul poate angaja răspunderea Preşedintelui României, chiar

dacă acesta se bucură de o legitimitate similară Parlamentului, fiind ales ca şi

parlamentul prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.

Organizarea Parlamentului.

Camerele Parlamentului, precum şi Parlamentul în întregul său sunt

organisme colegiale, cu o compoziţie numeroasă, care lucrează şi decid numai în

plenul lor, în sesiuni. Pentru ca munca parlamentarilor să se desfăşoare în bune

condiţii, pentru ca proiectele de legi, de decizii, de hotărâri, să fie pregătite, se

organizează şi formaţiuni restrânse de lucru, care sunt parţiale şi închise. Astfel,

s-a realizat o organizare internă a deputaţilor sau senatorilor, organizare

cuprinzând birouri, comitete, comisii, grupuri.

Aceste structuri interne, de lucru, sunt organisme şi îşi desfăşoară

activitatea potrivit regulilor fiecărei camere. Ele sunt alese, numite, formate de

către fiecare cameră, fără amestecul executivului (Guvern).

Grupurile Parlamentare

Sunt forme organizatorice facultative constituite în Parlament după

afinităţi politice. Nu există o lege principală între grupurile parlamentare şi

partidele politice reprezentate în Parlament:

- apartenenţa unui parlamentar la un partid politic nu conduce

obligatoriu la apartenenţa la un grup parlamentar, aşa cum excluderea unui

parlamentar din partid nu antrenează şi excluderea lui din grupul parlamentar

sau din Parlament;

- apartenenţa la un grup parlamentar creează însă unele avantaje

membrilor acestuia: grupurile sunt cele care propun membrii componenţi ai

comisiilor parlamentare. Grupurile sunt cele care pot adresa interpelări în

Camera Deputaţilor etc.

Birourile Parlamentare

Sunt organele interne de conducere ale celor două Camere (numai când

cele 2 Camere lucrează în şedinţă comună conducerea e asigurată de către un

comitet parlamentar).

Conducerea fiecărei Camere în parte e asigurată de către un birou numit

şi birou permanent, deşi numai preşedintele acestui birou (care este şi

preşedintele camerei respective) este ales pe toată durata mandatului; restul

membrilor biroului sunt aleşi numai pe durata unei sesiuni (dar pot fi realeşi).

Birourile sunt formate din: preşedinte, 4 vicepreşedinţi (care asigură

prin rotaţie conducerea Camerei în absenţa preşedintelui), 2 secretari

(pregătesc lucrările şedinţelor), 2 chestori (casierii Camerei şi asigură poliţia

şedinţelor).

Biroul permanent se constituie după regula proporţionalităţii, trebuind să

reflecte configuraţia politică a Camerei. Numai preşedintele se alege prin vot

secret.

Comisiile Permanente

Sunt alese pe toată durata mandatului, sunt comisii specializate care, de

regulă, corespund cu configuraţia Guvernului (câte 14 comisii permanente

pentru fiecare Cameră).

Rolul comisiilor permanente este:

- să studieze proiectele de legi dispuse la Cameră;

- să avizeze aceste proiecte;

- să redacteze unele proiecte de legi;

- să controleze Guvernul.

Comisiile Temporare (Ad-Hoc) - se aleg pentru orice problemă sau

domeniu care trebuie anchetat sau perfecţionat. De regulă însă, astfel de comisii

se aleg în scop de anchetă, iar existenţa lor încetează când şi-au îndeplinit

misiunea.

Originea comisiilor parlamentare este britanică, dar cea mai mare

răspândire şi cel mai mare prestigiu le au în Congresul american.

În Parlamentul român se pot înfiinţa:

- comisii speciale (select commitees) – sunt desemnate pentru a examina

o problemă aparte şi pentru a face recomandări Camerei în acest sens;

- comisii comune (se compun din membrii ai celor 2 Camere atunci

când există un scop comun de importanţă majoră, de exemplu, comisia de

elaborare a legii pentru revizuirea Constituţiei);

- comisiile de anchetă – sunt comisii specializate care au unele

competenţe de natură judiciară. Pot cita martori, pot solicita experţi sau elabora

expertize.

Alte tipuri de comisii:

Comisia întregii Camere – este formată din toţi membrii Camerei; este

convocată rar şi de regulă pentru probleme deosebite (de natură constituţională

sau fiscală).

Comisiile fără specialitate (standing commitees) – sunt comisii

constituite şi menţinute în stare latentă şi cărora, de obicei, li se încredinţează

examinarea unor proiecte de legi.

Comisiile de mediere:

- medierea apare atunci când între textele aceleiaşi legi adoptate de cele

două Camere apar diferenţe de exprimare.

Funcţionarea Parlamentului. Mandatul Parlamentului

În România, mandatul parlamentul este de 4 ani şi începe la data când au

avut loc alegerile. Mandatul se încheie la termen (dar poate fi prelungit în caz

de război sau catastrofă prin lege organică) dar se poate încheia şi mai devreme

de termen în caz de dizolvare a parlamentului de către şeful statului sau în caz

de autodizolvare.

Parlamentul nu poate fi dizolvat de preşedinte în ultimele 6 luni ale

mandatului acestuia, în stare de urgenţă, de asediu sau război.

Alegerile parlamentare au loc în cel mult 3 luni de la expirarea

mandatului vechiului parlament sau de la dizolvarea acestuia. Parlamentul nou

ales se întruneşte în cel mult 20 de zile de la data scrutinului, la convocarea

Preşedintelui României. Până la prima şedinţă, mandatul vechilor Camere se

prelungeşte, dar cu împuterniciri reduse.

Sesiune Parlamentară - este forma principală de lucru a Parlamentului.

Există două categorii de sesiuni:

- sesiuni ordinare – sesiunile în care Camera este obligată să se

întrunească; sunt două sesiuni ordinare: februarie – 30 iunie şi septembrie – 31

decembrie;

- sesiuni extraordinare – se organizează în afara sesiunii ordinare, atunci

când este nevoie la convocarea preşedinţilor celor două Camere, a unei treimi

din numărul de senatori sau deputaţi sau chiar la convocarea Preşedintelui

României.

Parlamentul se convoacă de drept în 24 de ore atunci când se

declanşează agresiune armată împotriva României sau în 48 de ore, atunci când

s-a instituit starea de asediu ori starea de urgenţă.

Camerele parlamentare îşi desfăşoară activitatea periodic, principala

formă de lucru fiind sesiunea (ordinară sau extraordinară).

Şedinţele Parlamentului - sunt întâlniri de lucru ale membrilor celor

două Camere. Camerele lucrează în şedinţe separate şi uneori în şedinţe comune;

- şedinţele sunt publice, dacă nu se hotărăşte altfel;

- şedinţele se ţin la sediu, 4 zile pe săptămână (luni-joi), vinerea fiind zi

de lucru în teritoriu;

- şedinţele sunt conduse de preşedintele Camerei sau de către

vicepreşedinţi prin rotaţie;

- primele şedinţe sunt conduse de către decanii de vârstă;

- la şedinţele Parlamentului pot participa: membrii Guvernului

(oricând), diplomaţii, presa, cetăţeni autorizaţi;

- prezenţa la şedinţe este obligatorie; lucrările sunt valabile dacă se

întruneşte cvorumul (adică nr. minimum necesar de prezenţă) şi care pentru

fiecare Cameră înseamnă jumătate + 1 din nr. total de membrii (Senatul are 137

de membrii).

- înscrierile la cuvânt sunt aprobate de birou şi înscrise în ordinea de zi;

nu se admite dialogul căci se vorbeşte numai de la tribună;

- dezbaterile se înregistrează, se stenografiază şi se publică în M. Of., cu

excepţia celor secrete;

- ordinea de zi este propusă de biroul permanent şi aprobată prin vot de

Cameră;

- opoziţiei i se dă posibilitatea să se exprime.

Sisteme de vot în Parlament - camerele parlamemtare hotărăsc prin vot

deschis sau secret, stabilind pentru fiecare problemă în parte şi felul votului.

Votarea deschisă se exprimă prin ridicarea de mâini, apel nominal,

ridicare în picioare sau vot electronic.

Votarea problemelor prin apel nominal se face în modul următor:

- preşedintele explică obiectivul votării şi sensul cuvintelor pentru şi

contra;

- unul dintre secretari dă citire numelui şi prenumelui deputaţilor;

- fiecare deputat/senator răspunde pro sau contra.

După terminarea apelului se repetă numele şi prenumele deputaţilor,

respectiv al senatorilor care nu au răspuns.

Votul secret se exprimă prin buletine, prin bile sau electronic.

Regulamentele de funcţionare stabilesc ca fiind obligatorii votul cu buletine

atunci când sunt alese persoane în funcţii, iar votul prin bile în cazul votării

legilor sau a unor hotărâri.

Proiectul sau propunerea de revizuire a Constituţiei trebuie adoptate de

Camera Deputaţilor şi Senat cu o majoritate de cel puţin 2/3 din numărul

membrilor fiecărei camere. Dacă prin procesul de mediere nu se ajunge la un

acord, cele două camere, în şedinţă somună, hotărăsc cu votul a cel puţin 3/4 din

nr deputaţilor şi senatorilor. (art. 151). Tot cu votul a cel puţin 2/3 din numărul

deputaţilor şi senatorilor, camerele Parlamentului, în şedinţă comună, hotărăsc

punerea sub acuzare a preşedintelui României pentru înaltă trădare art. 96 alin.1.

Legile organice şi regulamentele camerelor se adoptă cu votul

majorităţii membrilor fiecărei camere (art. 76 alin. 1). La fel se cere şi pt

suspendarea din funcţie a Preşedintului României (art. 95 alin. 1), pentru

învestitura Guvernului (art. 103 alin. 3), pentru adoptarea moţiunii de cenzură

(art. 113 alin. 1).

Alegerea Camerelor

Principiul alegerii parlamentarilor de către corpul electoral prin vot

universal, egal, direct, secret şi liber exprimat este de esenţa democraţiei

reprezentative începând încă din secolul XX.

Mandatul parlamentarilor ce alcătuiesc Camerele Parlamentului este

de 4 ani. Potrivit legii de revizuire a Constituţiei din 2003, termenul la care

mandatul parlamentarilor ar expira se prelungeşte de drept pe perioada stării de

mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă. Alegerile generale pot avea loc

în cel mult 3 luni de la expirarea mandatului parlamentarilor sau de la dizolvarea

Parlamentului. De la data alegerilor, în termen de cel mult 20 zile, parlamentarii

sunt întruniţi de Preşedintele României în cadrul noului Parlament. Pe această

perioadă mandatul se prelungeşte de drept până la întrunirea legală a Camerelor

Parlamentului potrivit art. 70 al. 1, adică până la validarea mandatului fiecărui

parlamentar, asigurându-se astfel continuitatea vieţii statale la nivelul funcţiei de

parlamentar şi a Camerelor Parlamentului, întrucât până la validare

parlamentarii nu intră în deplinătatea executării mandatului, pe durata respectivă

ei nu pot revizui Constituţia şi nu pot adopta, modifica sau abroga legi organice.

Organizarea internă

Principiul autonomiei parlamentare – este de esenţa parlamentarismului.

El presupune autonomia regulamentară, autonomia financiară şi autonomia

instituţională.

Sesiuni

Sesiunea – este perioada în care Camerele Parlamentului se pot întruni

în şedinţe pentru a-şi exercita competenţa şi de a adopta legi sau alte acte de

competenţa lor. Sesiunile pot fi ordinare în perioada februarie şi sfârşitul lunii

iunie şi respectiv septembrie şi finele lunii decembrie, precum şi extraordinare la

cererea Preşedintelui României a biroului permanent al fiecărei Camere sau a

unei treimi din parlamentarii fiecărei Camere.

În temeiul autonomiei parlamentare, convocarea Camerelor în sesiune

ordinară sau extraordinară se face de preşedinţii acestora.

Caracterul public al şedinţelor

Transparenţa implică şi publicitatea. De aceea în condiţiile prevăzute de

regulamentele parlamentare, participarea publicului, reprezentanţilor mass-

media, ambasadori, invitaţi, cetăţeni - este liberă.

Actele juridice şi cvorumul legal

Sunt 2 norme instituite prin acest articol: prima priveşte atribuţiile

Camerelor Parlamentului de a adopta legi, hotărâri şi moţiuni, iar a doua priveşte

cvorumul necesar pentru adoptarea acestora, care este prezenţa majorităţii

membrilor.

Statutul deputaţilor şi al senatorilor

Mandatul reprezentativ

Principiul mandatului reprezentativ este specific democraţiei

parlamentare. De aceea parlamentarii sunt în serviciul poporului, ceea ce implică

nulitatea mandatului imperativ, adică în care reprezentantul este obligat să aducă

la îndeplinire întocmai voinţele celor reprezentaţi.

Mandatul deputaţilor şi al senatorilor

Validarea alegerilor constă în verificarea regularităţii scrutinului. Ea se

face de Camerele Parlamentului. De aceea este o condiţie a legitimităţii

lucrărilor fiecărei Camere. Prin legea de revizuire din 2003, obligaţia depunerii

jurământului a devenit o condiţie pentru exercitarea mandatului după validare.

Jurământul este individual şi conţinutul său se stabileşte prin lege organică.

Incompatibilităţi

Incompatibilitatea – este interdicţia cumulului funcţiei de parlamentar cu

o altă funcţie publică. Constituţia stabileşte două incompatibilităţi : cumulul

calităţii de deputat şi senator, precum şi cumulul acestei calităţi cu exercitarea

oricărei funcţii de autoritate, adică a cărei îndeplinire presupune putere de stat,

fiind o demnitate sau o funcţie publică. Potrivit principiilor regimului

parlamentar sunt exceptaţi membrii Guvernului, întrucât aceştia sunt investiţi de

însuşi Parlament. Celelalte incompatibilităţi se stabilesc de legea organică.

Imunitatea parlamentară

Imunitatea este de două feluri şi anume: lipsa de răspundere juridică –

penală, civilă, contravenţională etc. – cu caracter permanent, pentru voturile sau

opiniile politice ale parlamentarilor şi posibilitatea parlamentarului de a nu fi

reţinut arestat sau percheziţionat fără încuviinţarea Camerei din care face parte.

6.2 Legiferarea. Categorii de legi

Articolul 73 stabileşte clasificarea legilor în sistemul constituţional

român, astfel:

- legi constituţionale – cele de revizuire a Constituţiei;

- legi organice – cele prevăzute la al.3;

- legi ordinare – sunt celelalte legi care nu au caracter constituţional

sau organic.

Iniţiativa legislativă

Presupune dreptul unor subiecte de drept calificate de a sesiza una din

Camerele Parlamentului şi obligaţia Camerei respective de a se pronunţa asupra

acestei sesizări, adoptând-o sau respingând-o. Iniţiativa aparţine Guvernului,

fiecărui deputat sau senator (ceea ce nu exclude posibilitatea ca ei să o

formuleze colectiv) sau unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de

vot, care trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare,

inclusiv în mun. Bucureşti, să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături ale

susţinătorilor. Cele arătate nu privesc iniţiativa pentru revizuirea Constituţiei.

În ce priveşte iniţiativa cetăţenească – aceasta nu poate avea ca

obiect probleme fiscale, amnistia, graţierea, având în vedere importanţa lor.

Sesizarea Camerelor

În temeiul art.75 din Constituţia României, republicată, Camera

Deputaţilor se pronunţă în calitate de primă Cameră (Camera de reflecţie)

sesizată asupra proiectelor de legi şi propunerilor legislative pentru ratificarea

tratatelor sau a altor acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă

din aplicarea acestora, precum şi asupra anumitor proiecte de legi organice,

enumerate expres şi limitativ de Constituţie.

Camera Deputaţilor ca primă Cameră sesizată se pronunţă în termen de

45 de zile; pentru coduri şi alte legi de complexitate deosebită termenul este de

60 de zile, iar pentru legile de aprobare a ordonanţelor de urgenţă de 30 de zile.

În cazul depăşirii acestor termene se consideră că proiectele de legi sau

propunerile legislative au fost adoptate şi se trimit Senatului în vederea

dezbaterii şi adoptării.

Pentru proiectele de legi şi propunerile legislative de nivelul legilor

ordinare, altele decât cele care privesc tratatele, acordurile internaţionale şi

măsurile legislative ce rezultă din aplicarea acestora, precum şi pentru proiectele

de legi organice, altele decât cele prevăzute de art.75 alin.1 din Constituţie,

Camera Deputaţilor se pronunţă în calitate de Cameră decizională.

Proiectele de legi sau propunerile legislative se supun dezbaterii

Camerei Deputaţilor cu avizul Consiliului Legislativ. După primirea şi

înregistrarea acestora, Biroul permanent al Camerei le distribuie parlamentarilor

şi le trimite comisiilor permanente pentru examinarea în fond sau pentru avizare.

După primirea proiectelor de legi sau a propunerilor legislative,

deputaţii, grupurile parlamentare şi Guvernul pot face amendamente motivate în

scris la proiectele sau propunerile legislative respective, potrivit regulamentului

Camerei, iar acestea se supun examinării comisiilor competente.

Comisia permanentă sesizată în fond întocmeşte un raport care va

propune adoptarea, cu modificări sau respingerea proiectului de lege sau a

propunerii legislative examinate şi va cuprinde amendamentele admise şi

amendamentele respinse.

Raportul se referă şi la avizele celorlalte comisii, avizul Consiliului

Legislativ, punctul de vedere al Guvernului, precum şi la alte avize, dacă este

cazul.

Raportul întocmit de comisia sesizată în fond se difuzează de către

Biroul permanent membrilor Camerei şi Guvernului.

Proiectele de lege şi propunerile legislative, pentru care s-a întocmit un

raport din partea comisiei sesizate în fond, se înscriu pe ordinea de zi a Camerei.

După aprobarea ordinii de zi de către Cameră, proiectele de lege şi

propunerile legislative se supun dezbaterii şi adoptării, în succesiunea în care ele

au fost înscrise în ordinea de zi.

Derularea procedurii legislative în plenul Camerei comportă o dezbatere

generală asupra proiectului de lege sau a propunerii legislative şi o dezbatere pe

articole dacă în raportul comisiei sesizate în fond există amendamente admise

sau respinse.

Dezbaterea generală este precedată de prezentarea de către iniţiator a

motivelor care au condus la promovarea iniţiativei legislative. Intervenţia

iniţiatorului este urmată de prezentarea raportului comisiei permanente sesizate

în fond. Raportul este prezentat de preşedintele comisiei sau de un raportor

desemnat de aceasta. După prezentarea raportului, preşedintele de şedinţă dă

cuvântul deputaţilor, în ordinea înscrierii lor la cuvânt. Iniţiatorul proiectului sau

al propunerii legislative, preşedintele comisiei sesizate în fond sau raportorul

acesteia au dreptul să ia cuvântul înainte de închiderea dezbaterii generale.

În faza dezbaterilor generale, nu pot fi propuse amendamente. Dacă în

raportul comisiei se propune respingerea iniţiativei legislative, după încheierea

dezbaterii generale preşedintele de şedinţă supune votului Camerei iniţiativa, sau

votul poate fi dat şi într-o şedinţă specială de vot.

Dacă în raportul comisiei sesizate în fond există amendamente admise

sau respinse, Camera trece la dezbaterea pe articole a iniţiativei legislative.

La discutarea articolelor pot lua cuvântul: deputaţii, reprezentantul

Guvernului sau al iniţiatorului şi raportorul comisiei sesizate în fond. În luările

de cuvânt, pot fi făcute doar amendamente ce privesc probleme de corelare

tehnico-legislativă, gramaticale sau lingvistice.

Discutarea articolelor începe cu amendamentele depuse la comisii,

admise şi respinse. În cazul în care amendamentele au consecinţe importante

asupra proiectului de lege sau propunerii legislative, preşedintele de şedinţă

poate hotărî trimiterea textelor în discuţie comisiilor sesizate în fond. Iniţiatorul

amendamentului şi reprezentantul Guvernului au dreptul să fie ascultaţi în cadrul

comisiei.

Camera se pronunţă prin vot distinct asupra fiecărui amendament, cu

votul majorităţii deputaţilor prezenţi. Dacă există cvorum legal, proiectul de lege

sau propunerea legislativă în ansamblu se supune Camerei spre adoptare în

forma rezultată din dezbaterea pe articole. Proiectele sau propunerile de

revizuire a Constituţiei se adoptă cu majoritate de cel puţin 2/3 din numărul

membrilor fiecărei Camere. Legile organice se adoptă cu votul majorităţii

membrilor fiecărei Camere. Legile ordinare se adoptă cu votul majorităţii

membrilor prezenţi din fiecare Cameră.

Proiectele de legi şi propunerile legislative adoptate sau respinse de

Camera Deputaţilor ca primă Cameră sesizată se semnează de preşedintele

acesteia.

Proiectele de legi şi propunerile legislative adoptate sau respinse de

Camera Deputaţilor ca primă Cameră sesizată se înaintează Senatului, în calitate

de Cameră decizională, cu menţionarea prevederilor care ţin de competenţa

decizională a Camerei Deputaţilor, dacă este cazul. Guvernul va fi înştiinţat

despre aceasta.

Legea adoptată de Camera Deputaţilor cu privire la care Senatul s-a

pronunţat ca primă Cameră sesizată ori, după caz, în calitate de Cameră

decizională pentru unele prevederi, semnată de preşedintele Camerei Deputaţilor

şi de preşedintele Senatului, se comunică, cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre

promulgare, Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi

Avocatului Poporului şi se depune la secretarul general al Camerei Deputaţilor

şi la secretarul general al Senatului, în vederea exercitării dreptului de sesizare a

Curţii Constituţionale. Dacă legea este adoptată în procedură de urgenţă,

termenul este de două zile.

După împlinirea termenelor de mai sus legea se trimite, sub semnătura

preşedintelui Camerei Deputaţilor, Preşedintelui României în vederea

promulgării.

Adoptarea legilor şi a hotărârilor

Legile organice şi hotărârile se adoptă, la votul final, cu majoritatea

absolută a parlamentarilor Camerei. Legile ordinare şi alte hotărâri de cât cele de

mai sus se adoptă tot la votul final, cu majoritatea relativă. Din alt punct de

vedere, fiecare cameră a Parlamentului poate adopta un proiect de lege sau o

propunere legislativă în procedură de urgenţă.

Promulgarea legii

Constituie ultima fază a procedurii legislative. Ea este un atribut al

Preşedintelui României şi se realizează prin emiterea unui decret prezidenţial în

temeiul căruia legea urmează să fie numerotată şi publicată. Preşedintele

României trebuie să asigure promulgarea legii în cel mai mult 20 de zile de la

data primirii.

Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură

dată, reexaminarea legii. Reexaminarea legii de către Camera Deputaţilor, va

avea loc în cel mult 30 de zile de la primirea cererii. Reexaminarea legii se

efectuează mai întâi de Camera Deputaţilor dacă aceasta a fost prima Cameră

sesizată.

Cererea Preşedintelui României privind reexaminarea unei legi va fi

examinată de comisia permanentă sesizată în fond cu proiectul de lege sau cu

propunerea legislativă; aceasta va întocmi un raport în care va face propuneri cu

privire la obiecţiile formulate în cererea de reexaminare.

Raportul comisiei împreună cu cererea de reexaminare se supun

dezbaterii Camerei Deputaţilor după regulile procedurii legislative. Promulgarea

legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare

sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat

constituţionalitatea.

Intrarea în vigoare a legii

Legea se publică în Monitorul Oficial al României. Prin legea de

revizuire a Constituţiei nr.429/2003, s-a prevăzut un termen de 3 zile de la

publicarea pentru intrarea sa în vigoare, dacă în textul ei nu s-a prevăzut o altă

dată.

Consiliul Legislativ

Rolul acestei instituţii în coordonarea, sistematizarea şi unificarea

legislaţiei, precum şi în asigurarea respectării regulilor de tehnică legislativă,

prevăzute de altfel printr-o lege specială, este indisolubil legat de întărirea

statului de drept şi mai ales de realizarea predictibilităţii legii.

Consiliul Legislativ a existat ca instituţie autonomă şi în Constituţia din

1923, iar în cadrul actualei Constituţii el îşi defineşte funcţionalitatea nu numai

pentru proiectele de lege şi propunerile legislative cu care Camerele

Parlamentului sunt sesizate – ceea ce justifică poziţia sa constituţională de organ

de specialitate al Parlamentului – dar şi pentru hotărârile cu caracter normativ şi

ordonanţele Guvernului.

În ambele ipostaze, actul emis este un aviz a cărui influenţă însă are un

rol deosebit, deşi răspunderea în sensul politic al termenului, dar şi juridic în ce

priveşte hotărârile Guvernului aparţine autorităţii legiuitoare, respectiv, emitente

a reglementării.

6.3 Preşedintele României

Preşedintele României reprezintă statul roman şi este garantul

independentei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a tarii. El veghează

la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest

scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi

între stat şi societate.

În România preşedintele este ales printr-un sistem – sufragiu - universal

majoritar uninominal cu două tururi (sistemul de alegere al preşedintelui

României este copiat după cel francez).

Durata mandatului este de 5 ani, un preşedinte poate efectua maximul

două mandate care pot fi succesive.

Interimatul funcţiei prezidenţiale este asigurat în ordine de preşedintele

Senatului şi de preşedintele Camerei Deputaţilor.

Mandatul preşedintelui începe odată cu depunerea jurământului în faţa

Parlamentului şi poate fi prelungit în caz de catastrofă naturală sau război, prin

lege organică. Se poate încheia înainte de termen în caz de deces, demisie,

incompatibilitate, rămânere definitiva a unei condamnări penale pentru înalta

trădare.

Funcţia de preşedinte e incompatibila cu oricare alta funcţie publică şi

privată. Pe durata mandatului preşedintele nu poate fi membru al vreunui partid

politic. El poate avea funcţii onorifice.

Rolul Preşedintelui

Ca şef al statului şi al puterii executive, rolul acestuia rezultă din

îndeplinirea următoarelor funcţii:

a) de reprezentare a statului şi a parlamentului care în plus, reprezintă şi

corpul electoral – fiind ales prin vot universal, direct, secret şi liber exprimat;

b) e garantul independentei şi suveranităţii tarii ;

c) veghează la respectarea Constituţiei României ;

d) reprezintă România în relaţiile internaţionale ;

e) e mediator între cele 3 puteri ale statului, precum între stat şi

societatea civilă.

Alegerea Preşedintelui

Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi

liber exprimat. Este declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur de

scrutin, majoritatea de voturi ale alegatorilor înscrişi în listele electorale. În

cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit aceasta majoritate, se

organizează al doilea tur de scrutin, între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea

numărului de voturi obţinute în primul tur. Este declarat ales candidatul care a

obţinut cel mai mare număr de voturi.

Validarea mandatului şi depunerea jurământului

Validarea mandatului de către Curtea Constituţională are o semnificaţie

deosebită: confirmarea alegerii Preşedintelui României de către o autoritate

jurisdicţională, nu politică.

După validare, Preşedintele României depune jurământul prevăzut de

Constituţie, în faţa Camerelor Parlamentului reunite în şedinţă comună, dată de

la care începe exerciţiul funcţiei prezidenţiale.

Durata mandatului

Mandatul Preşedintelui României este de cinci ani şi se exercită de la

data depunerii jurământului. Preşedintele României îşi exercită mandatul până la

depunerea jurământului de Preşedintele nou ales. Mandatul Preşedintelui

României poate fi prelungit, prin lege organica, în caz de război sau de

catastrofă.

Incompatibilităţi şi imunităţi

Prevederile acestui articol cuprind două incompatibilităţi specifice

Preşedintelui României şi două măsuri de protecţie a mandatului prezidenţial.

Incompatibilităţile privesc calitatea de membru al unui partid politic şi

orice formă de răspundere juridică, cu excepţia demiterii de către corpul

electoral, potrivit art. 95 al. 3 din Constituţie, sau de către Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie, potrivit art. 96 al.4, precum şi imunitatea parlamentară, astfel

cum a fost modificată prin Legea nr. 429/2003 de revizuire a Constituţiei.

Numirea Guvernului

Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-

ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament.

În caz de remaniere guvernamentala sau de vacanta a postului, Preşedintele

revoca şi numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai

Guvernului.

Consultarea Guvernului

Consultarea are ca scop informarea reciprocă şi o mai temeinică

pregătire a deciziei. De aceea, în practica activităţii sale de şef al statului,

folosirea de către Preşedintele României a acestei metode în caz de urgenţă sau

pentru soluţionarea unor probleme deosebit de importante este firească.

Participarea la şedinţele Guvernului

Întrucât a numit Guvernul, Preşedintele României poate participa la

şedinţele acestuia, fie din proprie iniţiativă, fie la cererea primului-ministru.

În prima situaţie este necesar ca obiectul şedinţei de Guvern să îl

formeze probleme de interes naţional din domeniul politicii externe, al apărării

sau al ordinii publice. În a doua situaţie, participarea Preşedintelui României are

loc numai dacă acceptă. În ambele situaţii şedinţa Guvernului este prezidată de

Preşedintele României, dar fără drept de vot, deoarece în caz contrar ar răspunde

solidar cu membrii Guvernului pentru hotărârile şi măsurile aprobate ceea ce

este inadmisibil.

Mesaje

Prin mesaj Preşedintele Românie aduce la cunoştinţa Parlamentului

problemele politice de importanţă deosebită ale naţiunii. Întrucât el nu răspunde

politic faţă de Parlament, eventualele dezbateri nu au loc în prezenţa sa şi de

regulă mesajul este rostit în numele Preşedintelui României de o altă

personalitate pe care a desemnat-o în acest scop.

Dizolvarea Parlamentului

Are ca efect încetarea mandatului parlamentarilor şi a activităţii celor

două Camere ale Parlamentului.

Potrivit normei constituţionale la care ne referim dizolvarea

Parlamentului presupune parcurgerea unor etape obligatorii:

- o criză guvernamentală caracterizată prin refuzul acordării votului de

încredere pentru formarea unui nou Guvern timp de 60 de zile de la prima

solicitare şi după respingerea a două asemenea solicitări;

- consultarea de către Preşedintele României a preşedinţilor celor două

Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare.

Dispoziţia constituţională instituie trei interdicţii:

- în cursul unui an, dizolvarea Parlamentului este permisă o singură dată;

- în ultimele 6 luni, ale mandatului prezidenţial, Preşedintele României

nu poate dizolva Parlamentul;

- interdicţia de drept a dizolvării Parlamentului în timpul stării de

mobilizare sau de urgenţă.

Referendumul

Norma constituţională priveşte referendumul consultativ, adică ale cărui

rezultate nu sunt obligatorii pentru legiuitor. Această consultare referendare

trebuie să privească probleme de interes naţional la care alegătorii să se exprime

prin vot, optând ca la orice referendum, între „Da” şi „Nu”.

Atribuţii în domeniul politicii externe

Legea nr. 429/2003 de revizuire a Constituţiei a prevăzut că tratatele

internaţionale încheiate de Preşedintele României în urma negocierii lor de către

Guvern, se supun Parlamentului spre ratificare într-un termen rezonabil. În ce

priveşte celelalte tratate şi acorduri internaţionale, încheierea şi respectiv

aprobarea sau ratificarea lor după caz se face potrivit procedurii stabilite prin

lege ordinară.

Tot în domeniul politicii externe Preşedintele României, la propunerea

Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai ţării şi aprobă

înfiinţarea de noi misiuni diplomatice – ambasade, consulare etc. – desfiinţarea

lor sau modificarea rangului acestora. În ambele ipoteze, decretul poate fi emis

de Preşedintele României numai dacă este contrasemnat, în prealabil de primul-

ministru.

Atribuţii în domeniul apărării

Privesc nemijlocit nu numai pe Preşedintele României, ca şef al statului,

ci şi Parlamentul. Astfel Preşedintele Românei este comandatul forţelor armate,

preşedintele Consiliului Suprem al Apărării Ţării. Preşedintele României emite

decrete contrasemnate de primul-ministru, potrivit art. 100 alin. 2 din

Constituţie.

Măsuri excepţionale

Starea de asediu – se referă la acţiuni de natură politică, iar starea de

urgenţă la acţiuni de altă natură, care creează, însă o stare de pericol deosebit.

Măsura aprobată de Preşedintele României trebuie supusă încuviinţării

Parlamentului în cel mult 5 zile de când a fost luată.

Alte atribuţii

În afara atribuţiilor la care ne-am referit, Preşedintele României

îndeplineşte şi alte atribuţii, prevăzute de lege, dintre care cele menţionate la lit.

a, b şi d ale art. 101 al. 2 din Constituţie.

Suspendarea din funcţie

Este o măsură adoptată de Camerele Parlamentului reunite în şedinţă

comună, cu majoritatea absolută a voturilor şi după consultarea pe calea unui

aviz a Curţii Constituţionale pentru demiterea, prin referendum a Preşedintelui.

Propunerea de suspendare poate fi depusă de cel puţin o treime de

parlamentari. Neîntârziat se aduce la cunoştinţa Preşedintelui spre a se putea

apăra.

În ce priveşte referendumul care se organizează de Guvern în cel mult

de 30 zile, justificarea acestei proceduri, constă în aceea că deşi Preşedintele

României a fost ales de întreg corpul electoral, în cadrul unei circumscripţii

cuprinzând întreaga ţară, potrivit art. 81 al. 1, el nu poate fi demis decât tot de

corpul electoral astfel, delimitat.

Punerea sub acuzare

Punerea sub acuzare – are semnificaţia ridicării imunităţii prezidenţiale,

prev. de art.84 al.2, în domeniul penal. Ţinând seama de înalta magistratură pe

care o exercită cel acuzat, Preşedintele României poate să fie pus sub acuzare

numai cu votul a două treimi din parlamentarii celor două Camere ale

Parlamentului. Pe data punerii sub acuzare, Preşedintele României este

suspendat din funcţie. În ce priveşte competenţa de judecată aceasta aparţine

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Preşedintele răspunde penal pentru „înaltă trădare” (se considera act de

înaltă trădare orice fapta a preşedintelui de natura să aducă grave prejudicii

statului , de exemplu : să semneze un tratat prin care cedează Ardealul), care

tradiţional în constituţiile democratice, se exprimă prin această sintagmă.

Procedura se declanşează în Parlament prin punerea în dezbatere şi

votare cu majoritate calificata de 2/3 din numărul total de deputaţi şi senatori a

deciziei de trimitere în justiţie a Preşedintelui pentru înaltă trădare. Dacă decizia

a fost votată, Preşedintele va fi suspendat din funcţie şi anchetat de către

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Parchetul poate dispune în urma anchetei fie neînceperea urmăririi

penale (pentru nevinovăţie), fie daca e vorba de vinovăţie, trimite pe Preşedinte

în judecată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Preşedintele beneficiază de toate drepturile procesuale în faţa instanţei

supreme (probe, martori, avocat, recurs, apel etc.). După deliberare, prin

hotărâre rămasă definitiva, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate decide fie

achitarea inculpatului, fie condamnarea lui penală. Odată cu rămânerea

definitiva a deciziei de condamnare, Preşedintele e demis din oficiu şi se

organizează alegeri prezidenţiale.

Vacanţa funcţiei

Vacanţa funcţiei – are semnificaţia că Preşedintele, deşi nu este demis

nu-şi poate exercita atribuţiile. De aceea se declanşează interimatul, potrivit

prev. art. 98 din Constituţie. Aceasta prin natura lui, nu poate fi decât provizoriu,

întrucât preşedintele interimar nu se bucură de legitimitatea celui ales. De aceea

Guvernul trebuie să organizeze scrutinul pentru alegerea noului Preşedinte în

maximum 3 luni de la data interimatului.

Interimatul funcţiei

În cazul în care Preşedintele României este suspendat din funcţie sau se

află în imposibilitatea temporară de a-şi exercita atribuţiile, îndeplinirea

atribuţiilor sale se asigură în primul rând de preşedintele Senatului şi apoi de cel

al Camerei Deputaţilor, în calitate de preşedinţi interimari. Neavând o

legitimitate populară, preşedintele interimar nu exercită toate atribuţiile funcţiei

prezidenţiale, ci doar sesizarea Parlamentului cu mesaje, dizolvarea acestuia şi

consultarea poporului pentru referendum.

Răspunderea preşedintelui interimar

Preşedintele interimar în cazul săvârşirii unor fapte grave de încălcare a

Constituţiei, poate fi suspendat din funcţie potrivit art. 95 al.1, sau pus, sub

acuzare, potrivit art. 96 din Constituţie.

Actele Preşedintelui

Se numesc decrete prezidenţiale şi, în general, nu sunt acte normative cu

caracter general ci acte administrative de aplicare cu caracter individual.

Majoritatea decretelor prezidenţiale trebuie contrasemnate de către primul-

ministru căruia îi şi revine răspunderea politica în faţa Parlamentului pentru

semnătură.

Fără contrasemnătura primului-ministru decretul prezidenţial nu e

valabil. După ce au fost contrasemnate de primul-ministru, decretele

prezidenţiale se publica în M.Of.

Indemnizaţia şi celelalte drepturi

Preşedintele României, prin comportamentul său, este un simbol şi un

exemplu pentru cetăţeni. De aceea prin legea nr.429/2003 de revizuire a

Constituţiei s-a prevăzut că indemnizaţia şi celelalte drepturi ce i se cuvin se

stabilesc prin lege, asigurându-se astfel şi transparenţa lor.

6.4 Guvernul

În cadrul puterii statului se distinge, prin conţinut şi trăsături specifice,

puterea executivă. Această putere este nominalizată în ştiinţă şi legislaţie, în

Constituţie în primul rând, fie prin expresia “putere executivă”, fie prin cea de

“autoritate administrativă”, fie prin cea de “administraţie de stat”.

Structura executivului este următoarea:

a) Şeful de stat;

b) Guvernul;

c) Ministerul şi celelalte organe centrale de administraţie publică;

d) Organele locale ale administraţiei publice;

Potrivit art. 102 alin. 3 din Constituţie, Guvernul este alcătuit din prim-

ministru, miniştri şi alţi membrii stabiliţi prin lege organică.

Ministerele şi celelalte organe centrale ale administraţiei publice execută

legile în domeniile de activitate. De aceea mai sunt denumite de domenii sau de

resort. Ele se subordonează Guvernului.

Organele administraţiei publice locale îşi desfăşoară activitatea în unităţi

administrativ-teritoriale. Ele cunosc o subordonare ierarhică (pe verticală) faţă

de organele executive superioare, dar şi o subordonare pe orizontală faţă de

organele locale alese prin vot de către cetăţeni.

Raporturile Parlamentului cu Guvernul

Primul ministru prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului rapoartele şi

declaraţiile cu privire la politica Guvernului şi răspunde la întrebările şi

interpelările care îi sunt adresate de către deputaţi şi senatori.

Primul ministru poate desemna un membru al Guvernului să răspundă la

întrebările şi interpelările adresate Guvernului de câtre deputaţi şi senatori, în

funcţie de domeniul de activitate ce formează obiectul interpelării.

Primul ministru contrasemnează decretele emise de Preşedintele

României,in cazul în care Constituţia prevede obligativitatea contrasemnării

acestora.

Guvernul se întâlneşte, de regulă săptămânal sau ori de cate ori este

nevoie, la convocarea primului ministru. Membrii Guvernului au acces la

lucrările Parlamentului iar daca li se solicita prezenta,participarea lor este

obligatorie.

Informarea Parlamentului

Originea acestui text se află în dispoziţiile legale ce reglementau dreptul

Adunării Deputaţilor de a controla activitatea Consiliului Suprem de Apărare a

Ţării, respectiv dreptul Senatului de a controla activitatea Serviciului Român de

Informaţii.

Prezentarea informaţiilor şi documentaţiilor cerute de Camera

Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare are o deosebită importanţă,

îndeosebi în cadrul procesului legislativ, pentru analiza şi fundamentarea

diferitelor opţiuni.

Întrebări, interpelări şi moţiuni simple

Textul constituţional la care ne referim are ca obiect de reglementare

întrebarea şi interpelarea, care sunt instrumentele juridice uzuale într-un regim

parlamentar de control al Parlamentului asupra executivului, forme juridice prin

care se concretizează răspunderea politică faţă de Parlament. Astfel dacă

întrebările şi interpelările sunt instrumente juridice la îndemâna fiecărui

parlamentar, moţiunea denumită prin legea de revizuire a Constituţiei, moţiune

simplă, este instrumentul juridic prin intermediul căruia se exprimă într-o

chestiune politică, una dintre Camerele Parlamentului.

Întrebările după cum constant s-au exprimat autorii de drept public sunt

de regulă, orale şi se referă la o chestiune concretă. Prin întrebare se cere

Guvernului sau după caz unui membru al Guvernului să confirme dacă o

anumită informaţie este exactă, dacă este cunoscută o anumită problemă şi

desigur dacă se intenţionează să se adopte o poziţie cu privire la o problemă ce a

făcut obiectul întrebării.

Interpelarea aşadar, se referă la strategii politice care conduc la dezbateri

politice, de unde şi soluţia logică a Constituţiei, a posibilităţilor adoptării de către

Cameră a unei moţiuni simple cu privire la problema ce a făcut obiectul interpelării.

Din coroborarea art.112, la care ne referim, cu art.67, referitor la actele

juridice, rezultă că moţiunea simplă adoptată în baza art.112 este un act juridic

al Camerei Deputaţilor şi respectiv al Senatului şi nu un act exclusiv politic,

chiar dacă acest act este rezultatul, nu de puţine ori, al unei aprige dispute

politice între majoritate şi opoziţie.

Moţiunea de cenzură

Este simetric opusă votului de încredere, întrucât prin adoptarea ei

Parlamentul retrage încrederea acordată Guvernului la investitură. Prin

adoptarea moţiunii de cenzură, mandatul de încredere acordată de Parlament

încetează, iar Guvernul, potrivit art.110 al.2 este demis.

Mandatul de încredere, singurul pe temeiul căruia Guvernul poate în

mod normal funcţiona, constituie esenţa raporturilor dintre Parlament şi Guvern,

din care rezultă autonomia acestora, ca expresie a principiului separaţiei şi

echilibrului dintre puterea legislativă şi cea executivă, în îndeplinirea rolului

constituţional ce le revine potrivit art.61 al.1 şi respectiv art.102 al.1, precum şi

a funcţiilor lor specifice.

Iniţierea moţiunii de cenzură:

Moţiunea poate fi iniţiată de cel puţin 50 de deputaţi.

Până la încheierea dezbaterii unei moţiuni, un deputat care a semnat-o

nu mai poate semna alte moţiuni în aceeaşi problemă.

Moţiunile trebuie să fie motivate şi se depun la preşedintele Camerei, în

cursul şedinţelor publice.

După primirea moţiunii, preşedintele Camerei o comunică de îndată

Guvernului şi o aduce la cunoştinţa Camerei după care dispune afişarea ei la

sediul Camerei Deputaţilor.

Preşedintele Camerei stabileşte data dezbaterii moţiunii, care nu poate

depăşi 6 zile de la înregistrarea acesteia,înştiinţând Guvernul în acest sens.

Moţiunile privind probleme de politică externă se supun dezbaterii

numai însoţite de avizul comisiei pentru politică externă şi cu consultarea

Ministerului Afacerilor Externe.

Dezbaterea moţiunii se face cu respectarea dispoziţiilor regulamentului

şi se aprobă cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi.

După începerea discutării moţiunii deputaţii nu-şi pot retrage adeziunea

la moţiune, dezbaterea urmând a se încheia prin supunerea la vot a moţiunii de

către preşedintele Camerei. La moţiunile prezentate,nu pot fi propuse

amendamente.

În cazul Senatului, moţiunile pot fi iniţiate de cel puţin o pătrime din

numărul senatorilor. Etapele dezbaterii şi votarea sunt similare cu reglementările

din Regulamentul Camerei Deputaţilor.

O ipostază deosebită în Constituţia României o are moţiunea de cenzură.

Ea apare în raporturile dintre Parlament şi Guvern, urmare a controlului

parlamentar asupra activităţii Guvernului.

Potrivit art.113 alin.2, moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin

o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor şi se comunică

Guvernului la data depunerii.

Moţiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la data când a fost

prezentată în şedinţa comună a celor două Camere.

Dacă se adoptă moţiunea de cenzură cu votul majorităţii deputaţilor şi

senatorilor, se retrage încrederea acordată Guvernului.

Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă, deputaţii şi senatorii care au

semnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzură, cu

excepţia cazului în care Guvernul îşi angajează răspunderea potrivit art.114.

Conform reglementărilor art.114 din Constituţie,Guvernul îşi poate

angaja răspunderea în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului,

asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de

lege.

Guvernul este demis dacă moţiunea de cenzură depusă în termen de 3

zile de la prezentarea programului, a declaraţiei de politică generală sau a

proiectului de lege, a fost votată.

Dacă Guvernul nu a fost demis, proiectul de lege prezentat se consideră

adoptat, programul sau declaraţia de politică generală devenind obligatorii

pentru Guvern.

Angajarea răspunderii Guvernului

Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a

Senatului, în şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică

generală sau a unui proiect de lege.

Prim angajarea răspunderii sale Guvernul se expune riscului formulării

şi adoptării unei moţiuni de cenzură. În acest scop, angajarea răspunderii

Guvernului se face prin prezentarea programului, a declaraţiei de politică

generală sau a proiectului de lege în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului în

şedinţă comună. În termen de 3 zile de la prezentare, potrivit art.114 al.2, se

poate formula o moţiune de cenzură în condiţiile prev. de art.113 al.2. Este o

moţiune de cenzură provocată. De aceea ea poate fi formulată şi de

parlamentarii care potrivit art. 113 al. ultim, nu mai sunt în drept să iniţieze o

asemenea moţiune, fără a fi provocată de Guvern.

Delegarea legislativă

Una dintre instituţiile cele mai controversate în sistemul constituţional

din Europa este instituţia delegării legislative, adică instituţia prin care fie direct

Constituţia, fie Parlamentul prin lege, în baza unui text din Constituţie acordă

Executivului prerogative de a adopta acte normative cu caracter primar.

Delegarea legislativa semnifica împuternicirea, pe timp limitat, a unei

alte autorităţi decât cea legiuitoare sa exercite prerogative legislative. Constituţia

României în art. 114 şi 107 alin.3 consacra posibilitatea delegării legislative

printr-o lege speciala de abilitare.

6.5 Autoritatea judecătorească

În teoria clasică a separaţiei puterilor, una dintre puteri este cea

judecătorească.

Denumirea de “autoritate judecătorească” evocă justiţia, ca funcţie

distinctă şi ca sistem distinct.

Justiţia este înfăptuită de către organele judecătoreşti denumite şi

instanţe judecătoreşti.

Sistemul organelor de judecată este format în general, din judecătorii,

tribunale, curţi de apel, curţi supreme.

Organizarea şi funcţionarea instituţiilor judecătoreşti este stabilită prin

lege.

Constituţia României, prin capitolul VI denumit “Autoritatea

judecatorească”, reglementează, în ordine, instanţele judecătoreşti, Ministerul

Public şi Consiliul Superior al Magistraturii.

Nu toate aceste organisme se integrează în puterea judecătorească, ci

numai instanţele judecătoreşti.

Instanţele judecătoreşti

Justiţia se realizează, potrivit art. 126 alin. 1 din Constituţie, de către

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de

lege.

Constituţia lasă pe seama legii organice stabilirea gradelor de jurisdicţie

şi a instanţelor judecătoreşti corespunzătoare. Legea nr. 92/1992 cu modificările

ulterioare şi Legea de organizare judecătorească, stabileşte, prin art. 10,

următoarele instanţe judecătoreşti:

- Judecătoriile,

- Tribunalele,

- Curţile de apel,

- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Constituţia revizuită a precizat că prin lege organică pot fi înfiinţate

instanţe specializate în anumite materii, cu participarea unor persoane din afara

magistraturii (art. 126 alin. 5). De asemenea, în limitele stabilite prin lege,

funcţionează şi tribunelele militare.

Compunerea Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie şi regulile sale de

funcţionare vor fi reglementate prin lege organică (art. 126 alin. 4).

Înfăptuirea justiţiei

Potrivit art. 124 din Constituţia revizuită şi republicată:

- justiţia se înfăptuieşte în numele legii;

- justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi;

- judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.

Înfăptuirea justiţiei în numele legii exprimă realitatea în sensul căreia

aceasta este autoritatea prin care sunt aduse la îndeplinire în caz de nevoie,

comandamentele dreptului, ale legii.

Acesta implică importante consecinţe şi anume:

- sunt autorităţi care înfăptuiesc justiţia numai cele stabilite prin lege;

- judecata se realizează prin proceduri stabilite numai prin lege;

- sancţiunile ce sunt aplicate sunt numai cele stabilite prin lege;

- hotărârile şi deciziile judecătoreşti se pronunţă în numele legii.

Independenţa judecătorului şi supunerea lui numai în faţa legii este un

principiu constituţional de organizare şi funcţionare a justiţiei. Acest principiu

impune ca în soluţionarea pricinilor judecătorul să nu poată primi nici un fel de

ordine, instrucţiuni, indicaţii, sugestii sau alte asemenea impulsuri privind

soluţia pe care trebuie să o dea.

Acest principiu protejează justiţiabilii contra abuzurilor puterilor

publice.

Statutul judecătorilor

Pentru înţelegerea al. 1 din art. 125 din Constituţie, trebuie să plecăm de

la al. 1 al art. 134, potrivit căruia Consiliul Superior al Magistraturii propune

Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu

excepţia celor stagiari, în condiţiile legii.

Inamovibilitatea este una din puternicele garanţii ale principiului

independenţei judecătorului şi supunerea lui numai legii. Ea înseamnă că

judecătorul nu poate fi nici revocat, nici retrogradat, nici transferat pe un post

echivalent, nici avansat fără consimţământul său.

Numirea, promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor, sunt de

competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale

organice.

În fine, al.3 din art.125, rezolvă chestiunea compatibilităţii funcţiei de

judecător cu o altă funcţie.

Caracterul public al dezbaterilor

Principiul publicităţii, este consacrat un principiu clasic de înfăptuire a

justiţiei. Publicitatea dezbaterilor sprijină eficient atât rolul educativ al justiţiei

cât şi exigenţele de independenţă şi imparţialitate. Aceasta înseamnă că oricine

poate veni în sala de judecată şi asistă la dezbateri. Textul constituţional lasă în

sarcina legii şi până la urmă a judecătorilor să stabilească în ce cazuri şedinţele

de judecată nu sunt publice.

Trebuie precizat că pronunţarea hotărârilor judecătoreşti, indiferent dacă

şedinţa de judecată a fost publică sau secretă, se face în şedinţă publică sub

sancţiunea nulităţii.

Folosirea limbii materne şi a interpretului în justiţie

Potrivit art.13 din Constituţie, în România limba oficială este limba

română. Acest principiu general constituţional este reluat şi în alte articole ca de

ex. în art.32 al.2, privind dreptul la învăţătură. În mod firesc al.1 al articolului

comentat stabileşte că procedura judiciară se desfăşoară în limba română. Acest

aliniat comandă conţinutul şi interpretarea întregului articol.

Folosirea căilor de atac

Este cunoscut că cei nemulţumiţi de o hotărâre judecătorească au şi

trebuie să aibă dreptul de a cere şi a obţine revederea cauzei de către o altă

instanţă judecătorească decât cea care a pronunţat-o. Aceasta se poate realiza

prin intermediul căilor de atac, care de regulă sunt apelul şi recursul.

Poliţia instanţelor

Este o normă constituţională care asigură două aspecte, obligaţia statului

de a pune la dispoziţia justiţiei poliţia necesară asigurării ordinii în toate sediile

acesteia şi legitimitatea prezenţei poliţiei în aceste sedii.

6.6 Ministerul Public

Cuprinde procurorii, constituiţi în parchete, care în mod generic intră în

categoria magistraţilor. Ei lucrează sub autoritatea ministrului justiţiei.

Ministerul Public este denumirea tradiţională sub care sunt desemnaţi

organizatoric procurorii. El se deosebeşte desigur de orice alt minister care este

o structură concretă, condusă de un ministru.

Rolul Ministerului Public

Rolul Ministerului Public este de a reprezenta, în activitatea judiciară,

interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept, precum şi

drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Principiile de organizare şi funcţionare a

Ministerului Public sunt: legalitatea, imparţialitatea, controlul ierarhic.

Ministerul Public îndeplineste în societatile contemporane un rol social

cu semnificatii deosebite în apararea şi consolidarea statului de drept. Functiile

esentiale ale Ministerul Public sunt concentrate spre o singura finalitate:

apararea ordinii de drept.

Aceste funcţii de aparare a intereselor generale ale societatii, de stabilire

a adevarului în activitatea de înfaptuire a justitiei şi de respectare a legii se

regasesc în toate legislatiile moderne.

Ministerul Public are, în toate sistemele de drept, atît functii în cadrul

sistemului judiciar, cît şi în afara acestuia. Deopotriva, majoritatea legislatilor

confera largi atributii procurorului în materie penala.

Participarea procurorului în procesul penal constituie regula, iar în

materie civilă excepţia.

Modul de organizare a Ministerului Public este prevazut în legea nr.

304/2004 privind organizarea judiciara. Acest act normativ determina principiile

ce stau la baza constituirii Ministerului Public. Parchetul constituie structura

organizatorica de baza a Ministerului Public .

El este alcatuit din totalitatea magistratilor (procurorilor) care exercita

functiile specifice Ministerului Public pe lângă o anumită instanţă de judecată.

Statutul procurorilor

Deşi sunt magistraţi în sensul larg al cuvântului, procurorii nu fac parte

din puterea judecătorească şi în mod firesc activitatea lor are la bază unele

principii particulare.

Legea privind organizarea judiciara determina şi principiile funcţionale

ale Ministerului Public:

- principiul legalităţii;

- principiul imparţialităţii ;

- principiul controlului ierarhic;

6.7 Consiliul Superior al Magistraturii

Îndeplineşte funcţia de garant al independenţei justiţiei. Această

autoritate a fost creată în vederea exercitării a două funcţii expres enumerate în

textul constituţiei:

a) propune Preşedintelui României numirea în funcţiei a judecătorilor şi

procurorilor, cu excepţia celor stagiari;

b) este colegiul de disciplină al judecătorilor şi procurorilor, în condiţiile

stabilite prin legea sa organică.

Art. 134 alin. 4 din Constituţie lasă la latitudinea legiuitorului organic

stabilirea altor competenţe în sarcina Consiliului Superior al Magistraturii,

numai în măsura în care prin acestea s-ar realiza rolul său fundamental, acela de

garant al justiţiei.

Constituţia revizuită, în art. 133 alin. 2, a prevăzut o structură complexă

pentru această autoritate, care este formată din 19 membrii, desemnaţi pentru un

mandat de 6 ani astfel:

- 14 aleşi de adunarea generală a magistraţilor şi validaţi de senat,

- 2 reprezentaţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului, care

se bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală, aleşi de senat,

- ca membri de drept: ministrul justiţiei, preşedintele Inaltei Curţi de

Casaţie şi Justiţie, şi Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casaţie şi Justiţie.

Preşedintele Consiliului Superior este ales pentru un mandat de 1 an, ce

nu poate fi reînnoit, dintre cei 14 magistraţi desemnaţi în adunarea generală a

magistraţilor.

În cazul în care Preşedintele României participă la şedinţele Consiliului

Superior al Magistraturii, el le şi prezidează.

Consiliul Superior al Magistraturii adoptă hotărâri definitive şi

irevocabile prin vot secret. O singură excepţie se stabileşte de la caracterul

definitiv al hotărârii şi anume situaţia prevăzută de art. 134 alin. 2 din

Constituţie, revizuită, atunci când acesta îşi îndeplineşte rolul de instanţă de

judecată a judecătorilor şi procurorilor.

În materie disciplinară Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îndeplineşte

rolul de instanţă de recurs.

Ministerul Justiţiei este “organul administraţiei publice de specialitate

care exercită atribuţiile prevăzute de lege în domeniul administraţiei justiţiei, al

executării pedepselor penale, precum şi cu privire la activitatea Ministrului

Public, asigurând condiţiile necesare funcţionării întregului sistem al justiţiei

pe baza strictei aplicări a legii, corespunzător principiilor democratice ale

statului de drept”.

Secţiunea 7: Economia şi finanţele publice

7.1 Economia

Economia României este economie de piaţă, bazată pe :

a) liberă iniţiativă;

b) concurenţă.

Conceptul de piaţă este fundamental pentru toate economiile epocii

contemporane. În schimb, nu toate economiile pot fi caracterizate a fi de piaţă

liberă, ceea ce trimite la un anume mecanism de alocare a resurselor, opus în

general sistemului de economie planificată şi centralizată.

Piaţa liberă este o piaţă în care, forţele cererii şi ofertei sânt lăsate să

opereze nestingherite de vreo intervenţie guvernamentală; de reţinut că pentru

sfera economică atributul „liberă" nu implică o conotaţie de „virtuoasă" sau

„superioară" şi nici capacitatea de a surmonta toate obstacolele din economia

reală29.

La modul practic, alocarea resurselor pe o piaţă liberă are loc prin

mişcarea liberă a preţurilor, în funcţie de cerere şi ofertă, mecanism desemnat

29 Ludwig von Mises, Capitalismul şi duşmanii săi, Editura Nemira, 1998, p. 105

prin sintagma sistem de preţuri (cu completarea, din nou subînţeleasă,

"libere")30.

De ex: în cazul când cumpărătorii vor să cumpere mai mult decât doresc

vânzătorii să vândă, preţurile vor creşte; odată cu creşterea preţurilor,

cumpărătorii vor fi obligaţi să micşoreze cantităţile pe care vor să le cumpere,

iar vânzătorii vor dori să mărească totalul cantităţilor scoase la vânzare, până

când, la atingerea unui anumit preţ, cantităţile solicitate şi cele oferite vor fi

egale, iar deciziile separate ale celor două părţi vor coincide.

În mod asemănător, dacă vânzătorii vor la un moment dat să vândă mai

mult decât sânt pregătiţi cumpărătorii să cumpere, preţurile vor scădea,

determinându-i pe vânzători să micşoreze cantităţile oferite şi pe cumpărători să

dorească a cumpăra mai mult, până ce cantităţile din nou se egalizează sau

deciziile părţilor ajung să coincidă.

Dacă toate bunurile, serviciile şi factorii de producţie dintr-o economie

se vând pe o asemenea piaţă, înseamnă că mişcarea preţurilor poate fi

considerată drept reglator general al deciziilor din partea oricăror cumpărători

sau vânzători; din afară, „alinierea” pare una spontană, operată de o „mână

nevăzută”, şi este evident că deciziile luate de o parte şi de alta echivalează cu

redimensionări şi reorientări de resurse băneşti şi materiale, adică cu „realocări”

ce vor determina, la scară macro, o nouă structură de activitate (sau pe ramuri şi

subramuri)31.

Libertatea de mişcare, în sensul celor de mai sus, este deci esenţială

pentru a caracteriza o piaţă drept liberă. Ansamblul criteriilor de caracterizare a

pieţei şi care determină relaţiile de competiţie dintre ofertanţi este desemnat prin

expresia structura pieţei.

Prin prisma conceptului de piaţă liberă, situaţia ideală ce ar putea-o

releva o analiză de structură a pieţii - după criteriile anterior enumerate - este cea

de competiţie perfectă.

30 Ludwig von Mises, Acţiunea umană. Un tratat de teorie economica, http://www.misesromania.org/carti/an/an.htm

31 Ion Pohoata, Doctrine economice universale, Editura Fundaţiei Ghe. Zane, Iaşi, 1993, p. 57

Caracteristici:

- există un mare număr de cumpărători;

- există un mare număr de vânzători;

- cantitatea de bunuri cumpărate de orice client şi vândută de orice

ofertant e atât de mică în raport cu oferta totală încât schimburile operate la

aceste cantităţi nu afectează practic preţul pieţei;

- unităţile de produs vândute de diferiţii vânzători sânt identice, adică

produsul în speţă este omogen;

- există o informare perfectă, în sensul că, toţi cumpărătorii şi toţi

vânzătorii sânt complet informaţi despre preţurile cerute şi oferite în fiecare

parte a pieţei;

- există o perfectă libertate de intrare pe piaţă, adică noii cumpărători

sânt în măsură să pătrundă şi să-şi vândă marfa în aceleaşi condiţii ca şi cei deja

existenţi;

- absenţa oricăror fricţiuni economice, legate inclusiv de costurile de

transport dintr-o zonă într-alta a pieţei.

Consecinţele unei asemenea stări de lucruri ar fi:

- capacitate de atenuare rapidă prin preţ a discrepanţelor dintre cerere şi

ofertă;

- atingerea unui punct de echilibru la un singur preţ;

- pe termen lung, profiturile întreprinzătorilor vor fi doar cele aferente

unei competiţii normale. Orice îndepărtare de la caracteristicile de mai sus

introduce parametri de competiţie imperfectă.

Exemple:

- un singur ofertant pe piaţă = monopol;

- un număr restrâns de ofertanţi = oligopol;

- situaţia cu un singur solicitant = monopsonism;

- existenţa unor bariere de pătrundere pe piaţă - eterogenitate

sortimentală la un tip de produs.

Economia de piaţa se poate definii - ca un mecanism complex de

coordonare a oamenilor, activităţilor şi firmelor printr-un sistem de pieţe şi

preţuri32.

Piaţa - putem spune ca este un mecanism prin intermediul căruia se

realizează legătura intre cumpărător şi vânzător, în vederea stabilirii calităţii sau

preţului unui produs sau serviciu.

Preţul – este un barometru extrem de important şi sensibil al economiei.

El coordonează deciziile dintre producător şi consumator, astfel încât un preţ

mic încurajează consumul şi descurajează producţia.

7.2 Proprietatea

Proprietatea este de două tipuri în România:

a) - publică;

b) - privată.

Concept:

Proprietatea este dreptul ce-l are cineva de a se bucura şi a dispune de un

lucru, în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege (art. 480

Cod civil).33

Proprietatea nu se poate confunda cu dreptul de proprietate, care

nu este altceva decât expresia juridica a relaţiilor de proprietate.

Proprietatea, ca realitate economică şi socială, a constituit astfel

premisa naşterii dreptului deproprietate, ea devenind un astfel de drept îndată ce

a intrat în atenţia autorităţii statale şi a făcut obiectul regelementărilor.

Pentru redactorii Codului civil francez, exponenţi ai ideilor Revoluţiei

franceze, dreptul de proprietate este un drept natural, inerent fiinţei umane. Aşa

se explică puţinele limitări pe care codul le aduce dreptului de proprietate.

32 http://www.referate.ro/33 Cod civil, Editura Argessis, 2001

Aceşti redactori au avut însă înţelepciunea să prevadă că evoluţia

societăţii ar putea impune noi limitări şi au creat premiza ca acestea să poată fi

create prin lege.

Importanţa dreptului de proprietate pentru indivizi şi pentru societate a

condus şi la includerea în cuprinsul reglementărilor internaţionale consacrate

drepturilor omului a unor prevederi menite să protejeze dreptul de proprietate

privată.

În art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de

Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite în anul 1948, se prevede că

orice persoană are dreptul la proprietate şi nimeni nu poate fi privat în mod

arbitrar de proprietatea sa.

La rândul său, Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale,adoptată la 4 noiembrie 1950 de statele membre ale Consiliului

Europei, prin art. 1 alin. (1) din Protocolul adiţional nr. 1, adoptata în anul 1952

include dreptul de proprietate în categoria drepturilor omului. Prevederea citată

este în sensul că orice persoană fizică ori juridică are dreptul la respectarea

bunurilor sale şi nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză

de utilitate publică, în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale

dreptului internaţional.

În jurisprudenţa adoptată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a

statuat că noţiunea de „bunuri”, utilizată de art. 1 al Protocolului nr. 1 are o

semnificaţie autonomă şi include nu numai proprietatea bunurilor corporale dar

şi alte drepturi reale cum sunt dreptul de servitute, dreptul de uzufruct sau

dreptul de concesiune .

DREPTUL DE PROPRIETATE PRIVATĂ

Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice (art. 136

aliniat 5 din Constituţia României).

Dreptul de proprietate privată este definit ca dreptul real principal care

conferă titularului său atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie (jus

possidendi, jus utendi, jus fruendi, jus abutendi) asupra bunului apropriat în

http://ro.wikipedia.org/wiki/Posesie

http://ro.wikipedia.org/wiki/Drept_real

formă privată, atribute care pot fi exercitate în mod absolut, exclusiv şi perpetuu,

cu respectarea limitelor materiale şi a limitelor juridice34. Poate fi titular al

dreptului de proprietate privată atât o persoană fizică, cât şi o persoană juridică,

inclusiv statul. În cazul în care însă statul deţine bunuri cu titluri de proprietate

privată, acestea sunt supuse aceluiaşi regim juridic ca bunurile aflate în

proprietatea oricărei alte persoane.

Posesia (jus possidendi) este dreptul de a stăpâni bunul. În acest sens

este un element de drept, iar nu unul de fapt (care rezultă din stăpânirea concretă

a bunului). Folosinţa (jus utendi şi jus fruendi) cuprinde atât utilizarea bunului,

cât şi culegerea fructelor acestuia. Dispoziţia (jus abutendi), are două elemente:

dispoziţia materială asupra bunului (în cazul bunurilor corporale (care exprimă

posibilitatea de a modifica forma lucrului, a transforma, distruge sau consuma

substanţa acestuia) şi dispoziţia juridică (ce exprimă posibilitatea înstrăinării în

tot sau în parte a dreptului de proprietate).

Caracterele juridice ale dreptului de proprietate privată

Dreptul de proprietate privată este un drept absolut, exclusiv şi

perpetuu. Dreptul de proprietate este un drept absolut pentru că titularul său are

libertatea oricărei acţiuni sau inacţiuni în legătură cu bunul său. Caracterul

exclusiv cuprinde două idei: monopolul titularului dreptului de proprietate

asupra bunului său şi excluderea terţilor, inclusiv a autorităţilor publice, de la

exercitarea prerogativelor proprietăţii.

În fine, dreptul de proprietate este perpetuu, în sensul că el durează atâta

vreme câtă există şi bunul care face obiectul dreptului; dreptul de proprietate

privata se pierde prin neuz, putând face obiectul prescripţiei achizitive.

Dezmembrămintele dreptului de proprietate privată

Dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt acele drepturi reale

deţinute asupra unui bun al altei persoane. Ele conferă titularului lor numai o

34 Paul Mircea Cosovei, Drept civil. Drepturi reale. Obligaţii. Legislaţie, Editura All, Bucureşti, 1994, p. 15

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Bun_corporal&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/wiki/Stat

parte din atributele dreptului de proprietate, de regulă cel al folosinţei bunului.

Acestea sunt dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de

servitute şi dreptul de superficie.

DREPTUL DE PROPRIETATE PUBLICĂ

Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege, aparţinând

statului şi unităţilor administrativ teritoriale (art. 136 aliniat 2 din Constituţia

României).

Sediul juridic al materiei îl constituie Legea nr. 213/1998 cu privire la

regimul juridic al proprietăţii publice şi private.

Dreptul de proprietate publică este dreptul real principal, inalienabil,

insesizabil, imprescriptibil, care conferă atributele de posesie, folosinţă şi

dispoziţie asupra unui bun, care, prin natura sa sau prin declaraţie a legii, este de

uz sau de utilitate publică, atribute care pot fi exercitate în mod absolut, exclusiv

şi perpetuu, cu respectarea limitelor materiale şi a limitelor juridice35. Titularul

dreptului de proprietatea publică poate fi statul sau o unitate administrativ-

teritorială.

Bunurile de uz public sunt bunurile la a căror utilizare au acces toţi

membrii comunităţii, indiferent de momentul sau durata acestei utilizări.

Exemple de astfel de bunuri sunt: drumurile naţionale sau locale (în cadrul unor

suprafeţe mai mari de teren care sunt obiect al proprietăţii private pot exista însă

şi drumuri private), bibliotecile publice naţionale sau locale etc.

Bunurile de interes public sunt bunurile care, deşi nu sunt accesibile

uzului public, sunt afectate funcţionării serviciilor publice (clădiri ale

ministerelor şi altor instituţii publice, echipamente şi instalaţii destinate apărării

naţionale etc.) sau sunt destinate să realizeze în mod direct un interes naţional

sau local (bogăţiile subsolului, opere de artă etc.).

Bunurile care fac parte din domeniul public pot fie exploatate în

următoarele modalităţi:

35 Paul Mircea Cosovei, op. cit., p. 16

http://ro.wikipedia.org/wiki/Stat

http://ro.wikipedia.org/wiki/Posesie

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Drept_imprescriptibil&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Drept_insesizabil&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Drept_inalienabil&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/wiki/Drept_real

http://ro.wikipedia.org/wiki/Drept_de_superficie

http://ro.wikipedia.org/wiki/Drept_de_servitute

http://ro.wikipedia.org/wiki/Drept_de_servitute

http://ro.wikipedia.org/wiki/Drept_de_abita%C5%A3ie

http://ro.wikipedia.org/wiki/Drept_de_uz

http://ro.wikipedia.org/wiki/Drept_de_uzufruct

• drept de administrare;

• drept de concesiune;

• drept de folosinţă gratuită asupra bunurilor proprietate publică.

Caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică

Dreptul de proprietate publică are următoarele caractere:

• este un drept inalienabil, în sensul că nu poate fi înstrăinat;

• este un drept insesizabil, neputând fi obiect al procedurilor de

executare silită;

• este un drept imprescriptibil, în sensul că bunurile care fac obiect al

proprietăţii publice nu pot fi dobândite de terţe părţi prin uzucapiune (prescripţie

achizitivă).

7.3 Sistemul financiar

Conceptul de „sistem financiar” este legiferat în statul nostru prin

Constituţia României din 1991, cu referire generală la „formarea administrativă,

întrebuinţarea resurselor financiare ale statului, ale unităţilor administraţiei

financiare şi ale instituţiilor publice”36 (art. 136).

Finanţele au apărut atunci când s-a afirmat inegalitatea de avere, a

apărut proprietatea privată, societatea s-a scindat în clase sociale.

Activul financiar - este orice lucru acceptat de societate ca

reprezentând o valoare şi care poate fi preschimbat în bani, obligaţiuni, ipoteci,

acţiuni37.

Banii – sub forma lor de numerar, constituie cel mai lichid activ

financiar.

Moneda naţională este leul, iar subdiviziunea acestuia este banul. Se

preconizează ca, în condiţiile aderării la Uniunea Europeană, să se recunoască

36 Ioan Gliga, Drept financiar, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 1337 Alexandru Armeanic, Drept financiar, ed. a II-a revizuită şi adăugită, Editura ASEM, Chişinău, 2008, p. 11

http://ro.wikipedia.org/wiki/Uzucapiune

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Executare_silit%C4%83&action=edit&redlink=1

prin lege organică moneda naţională de circulaţie ca fiind moneda europeană:

„euro” (art. 137 al. 2 din Constituţia revizuită).

Sistemul financiar ajută la mobilizarea economiilor populaţiei în

sprijinul utilizării lor productive în afaceri.

Caracteristicile principale ale structurii financiare globale:

Se pot sublinia trei caracteristici principale ale structurii financiare într-o

anumită ţară:

- gama largă de instrumente care servesc ca suport al operaţiunilor

financiare, adică al operaţiunilor de decontare, de constituire a

economiilor, de finanţare şi acoperire a riscurilor financiare;

- diversificarea instituţiilor financiare, care intervin în mod regulat în

procesul de conservare şi punere în circulaţie a activelor

financiare;

- raporturile caracteristice între valorile atinse de activele financiare de

diverse tipuri.

Bugetul public naţional

În economia modernă de piaţă, bugetul public naţional materializează în

fapt ansamblul relaţiilor băneşti ce sunt cuprinse în sfera finanţelor publice. El

este o categorie economică, care exprimă în formă valorică relaţiile economice

prin care se mobilizează, se repartizează şi se utilizează fondurile băneşti ale

statului.

Bugetul public naţional reflectă actul de voinţă prin care se stabilesc

sursele de venituri, inclusiv cuantumul acestora, precum şi destinaţiile precise

pentru care se vor aloca ele, ţinându-se seama de nevoile publice reclamate de

funcţionarea instituţiilor publice şi intervenţia statului în sferele de strategie

economică.

Bugetul public exprimă deci, relaţiile financiare dintre stat pe de o parte,

agenţii economici şi populaţie pe de altă parte.

Funcţiile bugetului public naţional

Funcţia de repartiţie se manifesta în sensul ca statul, prin intermediul

bugetului public naţional, participă la distribuirea primară a produsului naţional

brut creat atât în sectorul public, cât şi în cel privat.

Funcţia de control a bugetului public naţional se exercită pe ansamblul

procesului bugetar. În etapa elaborării, folosindu-se metoda evaluării directe,

sunt verificate declaraţiile de venituri şi impunere pentru ca acestea să

evidenţieze cât mai real resursele generatoare de venituri publice.

Componentele bugetului public naţional (art. 138 al. 1

din Constituţia revizuită)

Bugetul public naţional este format din:

- bugetul de stat;

- bugetele locale;

- bugetul asigurărilor sociale de stat.

Bugetul de stat cuprinde veniturile centralizate ale statului şi

repartizarea lor pentru înfăptuirea acţiunilor de interes naţional în domeniul

social-cultural, desfăşurării normale a activităţii regiilor şi instituţiilor publice, a

asigurării apărării ţării, a ordinii publice şi alte acţiuni generale.

Bugetele locale, elaborate pe principiul echilibrării, prevăd resurse din

impozite şi taxe de la agenţii economici şi populaţie, ce au ca destinaţie

acoperirea cheltuielilor de personal, materiale şi de investiţii aprobate de

organele puterii locale, precum şi transferuri şi sume defalcate din bugetul de

stat.

Bugetul asigurărilor sociale de stat concentrează veniturile din

contribuţiile persoanelor fizice şi juridice la fondul de asigurări sociale, la fondul

pentru pensia suplimentară şi la cel pentru ajutorul de şomaj, venituri ce sunt

destinate să asigure plinătatea cerinţelor atât pentru asigurărilor, prin pensii şi

ajutoare sociale, cât şi indemnizaţii pe perioade de şomaj.

Art. 139 (al. 1-3) din Constituţia revizuită, se referă la impozite şi taxe.

Este reglementat principiul potrivit căruia impozitele şi taxele privind bugetul de

stat şi cel al asigurărilor sociale de stat sunt stabilite prin lege, iar cele locale se

stabilesc de consiliile locale sau judeţene, în limitele şi condiţiile legii.

Secţiunea 8: Revizuirea Constituţiei

Adoptarea unei Constituţii are o importanţă majoră pentru statul şi

societatea unde acest lucru se realizează. De esenţa unei Constituţii este

stabilitatea sa în timp. Ea trebuie să fie redactată astfel încât să reprezite un

sistem de referinţă pentru viaţa politică şi juridică a unei comunităţi umane o

perioadă cât mai lungă de timp. În acest scop au fost identificate şi inserate în

diferite legi fundamentale modalităţi tehnice de garantare a unui anumit grad de

rigiditate a Constituţiei.

Iniţiativa revizuirii

Revine:

- a cel puţin unei părţi din numărul deputaţilor sau senatorilor;

- Preşedintelui care poate iniţia revizuirea Constituţiei numai la propunerea

Guvernului;

- Poporului, deţinătorul suveranităţii statale, poate executa direct puterea sub

forma iniţiativei populare legislative sau constituţionale (referendum).

Dispoziţii finale şi tranzitorii. Intrarea în vigoare a Constituţiei

În forma sa iniţială, Constituţia României a fost adoptată în şedinţa

Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost publicată în M.Of. nr.233

din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma adoptării ei prin

referendumul naţional din 8 decembrie 1991. Chiar ulterior revizuirii realizate în

cursul anului 2003, trimiterile la Legea fundamentală a României se vor face în

continuare prin referirea la Constituţia intrată în vigoare la 8 decembrie 1991,

adăugându-se precizarea că aceasta a fost modificată prin legea constituţională

aprobată prin Referendumul din 18-19 octombrie 2003 şi publicată şi intrată în

vigoare în data de 29 octombrie 2003.

Secţiunea 9: Sinteză a propunerilor pentru o Constituţie

a Uniunii Europene

9.1 Consideraţii introductive

Textul Constituţiei adoptat în anul 2004, presupune existenţa unui singur

tratat care să înlocuiască toate tratatele comunitare existente în prezent, în aşa fel

încât claritatea textelor fundamentale să crească şi acestea să fie accesibile

tuturor celor interesaţi38.

Propunerea privind Constituţia U.E. este alcătuită din 4 părţi:

- Partea I, conţine dispoziţii care definesc Uniunea Europeană,

obiectivele sale, puterile sale , procedura de adoptare a

deciziilor şi instituţiilor unionale;

- Partea a II-a , cuprinde Carta drepturilor fundamentale din U.E,

adoptată la Nisa în 2000;

- Partea a III-a , cuprinde politicile U.E. , prevederi ale tratatelor;

38 Dacian Cosmin, Uniunea Europeană. Instituţii. Mecanisme, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007, p. 129

- Partea a IV-a, conţine clauze finale, inclusiv procedura de adoptare şi

revizuire a Constituţiei.

9.2 Prezentare succintă a imaginii Uniunii Europene

- în lumina Constituţiei U.E -

Uniunea Europeană. Obiective şi valori

Uniunea Europeană este o asociere a popoarelor şi statelor europene, cu

personalitate juridică, fiind deschisă tuturor statelor europene care aderă la

principiile şi valorile sale: demnitatea umană, democraţia, egalitatea, statul de

drept, drepturile omului, pluralismul, toleranţa, justiţia, solidaritatea,

nediscriminarea39.

Scopul U.E. este: promovarea păcii, valorilor sale, bunăstarea cetăţenilor

europeni, de a oferi cetăţenilor săi un spaţiu de libertate, securitate, justiţie, o

piaţă unică în care competiţia este unică, creşterea economică , îmbunătăţirea

mediului etc.

Cetăţenia europeană

Este complementară cetăţeniei naţionale, pe care nu o înlocuieşte,

conferind următoarele drepturi: de a se muta liber pe teritoriul U.E; de a candida

şi vota la alegerile Parlamentului European şi în alegerile municipale; dreptul la

protecţie consulară şi diplomatică; dreptul de a adresa petiţii Parlamentului

european; dreptul de a primi răspuns în aceeaşi limbă etc.

Drepturile fundamentale

Deşi aprobată de Convenţia de la Nisa, din 2000, Carta drepturilor

fundamentale din U.E , nu a fost încorporată în tratatele comunitare şi prin

urmare nu are forţă juridică, nu este obligatorie. Constituţia dedică partea a II-a

acestei carte, înglobând-o şi conferindu-i valoare de normă juridică obligatorie.

39 Dacian Cosmin, op. cit., p. 132

Conţinutul Cartei este mai vast decât al Convenţiei Europene a

Drepturilor Omului (1950), ratificată de toate statele membre ale U.E.,

cuprinzând şi drepturi sui generis, cum ar fi dreptul la o administrare

corespunzătoare, drepturile sociale ale muncitorilor, protecţia datelor personale

şi drepturile bioetice.

Principiile ce călăuzesc exercitarea competenţelor

Principiul subsidiarităţii – presupune ca Uniunea să acţioneze numai

în situaţia în care acţiunea sa este necesară şi mai eficientă decât a statelor

membre.

Principiul proporţionalităţii – componentă a principiului

subsidiarităţii, presupune ca acţiunea comunitară să se limiteze sub aspectul

conţinutului şi formei la ceea ce este necesar realizării obiectivului comunitar.

Prin realizarea celor doua principii se urmăreşte crearea unei Uniuni

legitime şi democratice.

Apartenenţa la Uniunea Europeană

Aderarea la Uniune este permisă oricărui stat care îi împărtăşeşte şi

respectă valorile.

Procedural, accederea în aceasta structură se realizează gradual :

- este votată cu unanimitate de Consiliul U.E;

- se aprobă de Parlamentul european;

- se ratifică de toate statele membre.

Suspendarea exercitării drepturilor conferite de Uniune se poate realiza

cu titlu de sancţiune în cazul violării persistente şi serioase a valorilor Uniunii .

Retragerea din Uniune se realizează la dorinţa statului membru, în

baza unui acord, adoptat de Consiliu cu majoritate calificată, după aprobarea

Parlamentului European.

Instituţiile Uniunii Europene

Parlamentul European – forul de reprezentare a popoarelor europene,

are rol co-legislator şi de autoritate bugetară, alături de Consiliu şi exercită

controlul asupra Comisiei. Parlamentul va alege preşedintele comisiei. Numărul

maxim de parlamentari europeni aleşi prin sufragiu direct pentru un mandat de 5

ani este stabilit la 732, numărul efectiv pentru alegerile din 2009 urmând a fi

stabilit de Consiliul European, la propunerea Parlamentului European.

Consiliul European – este format din şefii de stat sau de guvern ale

statelor membre, preşedintele Consiliului şi Preşedintele Comisiei (ultimii doi

fără drept de vot), iar la lucrări va participa şi Ministrul de Externe al Uniunii.

Nu are puteri legislative, lucrează prin consens, reuniunile sale fiind de regulă

trimestriale.

Consiliul de Miniştri – format din câte un reprezentant de nivel

guvernamental (ministru) al fiecărui stat, este organul legislativ şi bugetar al

Uniunii (împreună cu Parlamentul), fiind organul decizional în domeniul

politicii externe şi de securitate comună.

Comisia Europeană – organ independent ce reprezintă interesul

comunitar, care asigură aplicarea Constituţiei, veghează la aplicarea ei de către

celelalte instituţii comunitare, are iniţiativă legislativă şi rol de implementare a

politicilor comunitare, reprezentând Uniunea în negocierile internaţionale cu

excepţia domeniului politicii externe şi securităţii comune.

Ministrul de Externe al Uniunii – reprezentantul Consiliului pentru

politica externă şi totodată vicepreşedinte al Comisiei, este „vocea” Uniunii pe

plan internaţional, fiind numit de Consiliul European cu majoritate calificată, cu

aprobarea preşedintelui Comisiei.

Curtea de Justiţie – cuprinde sistemul jurisdicţional format din:

- Curtea Europeană de Justiţie;

- Tribunalul de Primă instanţă (Înalta Curte);

- Tribunalele sau curţile specializate.

Funcţiile conferite Curţii: soluţionarea litigiilor dintre statele membre,

dintre Uniune şi statele membre, dintre instituţiile unionale şi dintre particulari şi

Uniune; rezolvă cererile de interpretare a dreptului comunitar pe teritoriul

unional.

Banca Centrală Europeană – dirijează prin organele sale Sistemul

European de Bănci Centrale, care au adoptat euro, în vederea administrării

sistemului monetar unic, menţinerii stabilităţii preţurilor, funcţionării sistemului

de plăţi intracomunitare.

Curtea auditorilor – instituţia de audit financiar a Uniunii, care

monitorizează veniturile şi cheltuielile comunitare.

Comitetul regiunilor – este format din 350 de membri numiţi de

Consiliu pe 5 ani, reprezentând autorităţile locale şi regionale, fiind consultat de

Consiliu şi Parlament în domenii cum sunt: educaţia, sănătatea publică,

coeziunea economică şi socială.

Consiliul Economic şi Social, format din reprezentanţi ai organizaţiilor

economice şi sociale şi ai societăţii civile, este consultat de regulă, în procedura

legislativă.

Intrarea în vigoare şi revizuirea Constituţiei

Intrarea în vigoare a Constituţiei europene va avea loc odată cu

ratificarea Tratatului privind Constituţia Europeană de către toate statele

membre40.

Revizuirea ulterioară se va face prin intermediul unei Convenţii, care va

presupune prin consens Conferinţei interguvernamentale modificările necesare.

Amendamentele constituţionale vor intra în vigoare după ratificarea lor

de către statele membre.

40 Semnificaţia acestei prevederi constă în aceea că, după doi ani de la semnarea Tratatului , se va discuta situaţia statelor „întârziate”. Soluţiile ar putea fi diferite în funcţie de statele aflate în aceasta poziţie: dacă este vorba de Marea Britanie, s-ar putea decide retragerea ei din Uniune sau acordarea unui statut de membru asociat sau de observator, pe când un eşec în referendum de aprobare în Franţa sau o opoziţie în Germania ar însemna încetinirea evoluţiei Uniunii pentru foarte multă vreme – a se vedea K.Kiljunen, Referenda în France and UK wiil affect EU differently, EU Observer, 12.10.2004

BIBLIOGRAFIE

• Bianca Selejan Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, editia a 2-a

revizuită şi adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008

• Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice, editura All Beck,

2004

• Dacian Cosmin Dragoş, Uniunea Europeană, Instituţii, Mecanisme, ediţia a

3-a , Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007

• Constituţia României, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008

• Constituţia României revizuită, Comentarii şi explicaţii, Mihai

Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina

Tănăsescu, Editura All Beck, Bucureşti, 2004

CAPITOLUL III

ELEMENTE DE DREPT ADMINISTRATIV

Secţiunea 1: Noţiunea de Administraţie şi Administraţie Publică

Abordarea problematicii fundamentale a Dreptului Administrativ este de

neconceput fără a se trata, chiar şi pe scurt, conceptul de administraţie cu

formele sale de manifestare.

Profesorul André de Laubadere defineşte administraţia ca fiind

„ansamblul de autorităţi, agenţii şi organisme însărcinate, sub impulsul puterii

politice, de a asigura multiple intervenţii ale statului modern”41.

În Germania, opiniile autorilor converg spre ideea că administraţia apare

ca o putere autonomă a statului, alături de puterea legislativă şi cea

judecătorească. În acest sens, în opinia lui Jellinek, administraţia a fost definită42

ca fiind „activitatea statului sau a tuturor titularilor de putere publică, care nu

este legiferare şi nici justiţie”.

Prof. Paul Negulescu consideră că „administraţia cuprinde activitatea

statului reglementată prin lege”43.

În literatura de specialitate din perioada postbelică, întâlnim, în mod

frecvent, noţiunile de: administraţie, administraţie de stat, administraţie publică,

activitate executivă.

Noţiunile enunţate mai sus par a fi sinonime, din punct de vedere al

semnificaţiei şi corelaţiei dintre ele, în concepţia prof. Ioan Muraru. Într-o altă

opinie, diferită44, se consideră că administraţia publică şi puterea executivă nu

se identifică, prima având o sferă mai largă.

41 André Laubadere, Traité de droit administratif, 6-éme édition, vol. I, Paris, D.J., 1973, p. 1142 Citat de Antonie Iorgovan, Drept administrativ, vol. I, Editura Hercules, Bucureşti, 1993, p. 2843 Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ, vol. I, Principii generale, ed. a IV-a, Editura Marvan,

Bucureşti, 1934, p. 38-42, 44-7244 Mircea Preda, Autorităţile administraţiei publice. Sistemul constituţional român, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 1999, p. 32-33

Important este faptul că majoritatea autorilor, având în vedere principiile

Constituţiei României, consideră că noţiunea de administraţie publică are un

dublu sens:

1. un sens formal-organic, care vizează organizarea sa;

2. un sens material-funcţional, care se referă la activitate.

Fiind concepută şi organizată sistemic, administraţia publică este

alcătuită din elemente componente ce au o structură şi atribuţii precis

determinate prin lege, între ele stabilindu-se o gamă variată de relaţii45.

Sistemul administraţiei publice este format din următoarele autorităţi şi

instituţii publice:

a) Preşedintele României;

b) Guvernul;

c) ministerele şi celelalte organe ale administraţiei publice centrale de

specialitate (Secretariatul de Stat pentru Culte, Autoritatea Naţională

pentru Protecţia Drepturilor Copilului etc.);

d) autorităţile autonome ale administraţiei centrale (Consiliul Suprem de

Apărare al Ţării, Serviciul Român de Informaţii, Curtea de Conturi,

Avocatul Poporului etc.);

e) serviciile deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe

centrale din unităţile administrativ-teritoriale.

Toate aceste structuri formează Administraţia de Stat Centrală.

Prefecţii împreună cu serviciile deconcentrate ale ministerelor şi ale

celorlalte organe centrale din unităţile administrativ-teritoriale formează

Administraţia de Stat din Teritoriu.

Autorităţile autonome ale administraţiei publice locale (consiliile locale,

primăriile, consiliile judeţene) şi instituţiile publice subordonate acestora şi

serviciile publice aflate sub autoritatea consiliilor locale şi judeţene (regii

autonome, instituţii publice, societăţi comerciale) formează Administraţia

Publică Locală Autonomă.

45 Iordan Nicola, Drept administrativ, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2007, p. 8

Activitatea administraţiei publice se realizează în regim de putere

publică, prin care se înţelege acele prerogative, drepturi speciale exercitate, pe

care organele administrative le deţine, în sensul de autoritate care reprezintă şi

apără interesul public.

Interesul public este definit de legiuitor în art. 2 lit. i din Legea nr.

554/2004, Legea contenciosului administrativ46, ca fiind „interesul care vizează

ordinea de drept şi democraţia constituţională, garantarea drepturilor, libertăţilor

şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, prevăzute de Constituţie sau de

lege”.

Secţiunea 2: Dreptul administrativ şi administraţia publică

2.1 Noţiunea de drept administrativ

Dreptul administrativ poate fi definit ca remură a dreptului public, care

reglementează relaţiile sociale din sfera administraţiei publice, precum şi pe cele

de natură conflictuală, dintre autorităţile administraţiei publice sau ale autorităţii

statale, pe de o parte şi cei vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative ale

acestor autorităţi, pe de altă parte47.

2.2 Trăsăturile dreptului administrativ

Din definiţie se desprind următoarele trăsături ale dreptului

administrativ:

a) este o ramură a dreptului public;

46 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare

47 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 121

b) obiectul propriu de reglementare îl formează relaţiile sociale

specifice administraţiei publice, denumite raporturi juridice de

drept administrativ;

c) cuprinde norme care stabilesc organizarea şi funcţionarea

autorităţilor administraţiei publice, a serviciilor publice, precum şi

raporturile dintre ele;

d) caracterul de mobilitate, superior faţă de dreptul privat;

e) în dreptul administrativ interesul public are prioritate faţă de cel

privat;

f) dreptul administrativ este dominat de principiul legalităţii.

În doctrina de specialitate48 s-a precizat că dreptul administrativ se poate

diviza în:

a) drept administrativ general şi drept administrativ special;

b) drept administrativ material şi procedural;

c) drept administrativ intern şi drept administrativ extern.

Credem că în prezent se poate afirma că există un drept administrativ

european, cel extern referindu-se la statele care exced spaţiului european.

48 Daiana Maura Vesmaş, Drept Administrativ. Teoria generală şi organizarea administraţiei publice, vol. I, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2005, p. 256

Secţiunea 3: Normele de drept administrativ

3.1 Definiţia normei de drept administrativ

Întrucât dreptul administrativ reprezintă o ramură a sistemului unitar al

dreptului românesc, rezultă că el este constituit din norme juridice de drept

administrativ.

Normele juridice administrative reprezintă acea categorie a normelor

juridice instituită de autorităţile publice şi care conferă administraţiei publice

puterea să se manifeste în raporturile de drept, prin subiecte special investite cu

atribuţii de realizare a puterii executive49.

3.2 Caracteristicile normei de drept administrativ

Normele de drept administrativ au o serie de caracteristici generale şi

speciale50.

A. Caracteristici generale:

- cuprind reguli generale aplicabile într-un număr nedeterminat de

cazuri abstracte;

- se adresează unui număr nedeterminat şi neindividualizat de

persoane;

- sunt elaborate într-o formă şi după o procedură formală specială,

expres prevăzută de lege;

- sunt supuse, obligatoriu, publicării în Monitorul Oficial al

României;

- sunt obligatorii şi executorii, în temeiul puterii publice, putând fi

aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere a statului.

B. Caracteristici speciale:

49 Ioan Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Editura Riso-print, Cluj-Napoca, 2004, p. 3250 Daiana Maura Vesmaş, op. cit., p. 260-261

- conţinutul, scopul şi limitele aplicării lor sunt precis determinate în

conţinutul unei legi;

- în conţinut trebuie să fie indicat temeiul legal pe care se întemeiază;

- cercul subiectelor, care pot adopta acte administrative cu caracter

normativ, este limitat la autorităţile administraţiei publice cu

competenţă decizională administrativă (Guvern, ministere, alte

autorităţi centrale ale administraţiei de specialitate).

Delegarea competenţei decizionale a autorităţii administrative este

interzisă.

3.3 Clasificarea normelor de drept administrativ

Normele de drept administrativ pot fi clasificate după mai multe

criterii51:

A. După obiectul reglementării se disting:

- norme organice;

- norme de drept material;

- norme de drept procesual.

B. După sfera de cuprindere normele de drept administrativ pot fi:

- norme generale, cu o sferă largă de reglementare;

- norme speciale, care reglementează o anumită problematică sau se

referă la o anumită categorie de subiecţi;

- norme de excepţie, ce se referă la situaţii excepţionale (calamităţi,

catastrofe).

C. În funcţie de caracterul dispoziţiei, normele de drept administrativ se

clasifică în:

- norme onerative – obligă subiectele să efectueze o anumită acţiune;

- norme permisive – lasă la latitudinea subiecţilor să desfăşoare sau

nu anumite acţiuni.

51 Iordan Nicola, op. cit., p. 43-44

Secţiunea 4: Raporturile juridice de drept administrativ

4.1 Definiţie

Raportul juridic de drept administrativ a fost definit diferit, în literatura

de specialitate. Într-o exprimare succintă, el a fost definit52 ca acea relaţie socială

reglementată de norma juridică administrativă.

4.2 Trăsături caracteristice53

- Unul dintre subiecte este un organ sau o autoritate a administraţiei

publice, subiect calificat de drept;

- raportul juridic de drept administrativ nu se poate forma, modifica sau

desfiinţa fără manifestarea unilaterală de voinţă a autorităţii

administraţiei publice;

- raporturile administrative sunt relaţii sociale care se stabilesc în

cadrul unei acţiuni de administrare sau unei activităţi care vizează

mai buna organizare a unor sarcini de utilitate publică, ce

deservesc interesul general în detrimentul celui personal, privat;

- sunt relaţii sociale care nu pot apărea în raporturile dintre persoanele

fizice, ori dintre acestea şi persoanele juridice;

- raportul de drept administrativ este un raport de putere publică, care

apare în sfera relaţiilor reglementate de normele dreptului

administrativ.

4.3 Clasificarea raporturilor de drept administrativ

52 Antonie Iorgovan, op. cit., p. 14353 Ioan Santai, op. cit., p. 25-26

În literatura de specialitate s-au exprimat mai multe opinii în legătură cu

clasificarea raporturilor de drept administrativ.

Majoritatea autorilor de drept grupează raporturile de drept administrativ

în două mari categorii:

A. Raporturi care se formează în cadrul sistemului de autorităţi ale

administraţiei publice. În această categorie de raporturi se disting

două situaţii:

- raporturi de subordonare – faţă de Guvern, ministere şi

prefecţi;

- raporturi de colaborare – în cadrul cărora subiecţii raportului

de drept administrativ se află pe poziţie de egalitate şi

conlucrează între ei pentru îndeplinirea unor activităţi

administrative.

B. Raporturi în care un subiect aparţine sistemului administraţiei publice,

iar cel de-al doilea subiect este o persoană fizică sau juridică din sfera

acestui sistem. Cele mai multe raporturi, dintre cele menţionate, sunt

raporturi de subordonare, subiectul activ, investit cu putere publică,

situându-se pe o poziţie supraordonată faţă de celălalt subiect.

Secţiunea 5: Actul de drept administrativ sau actul administrativ

5.1 Noţiune

Formulările sunt diferite în literatura de specialitate, exprimându-se două

mari categorii de opinii.

Denumirea de acte de drept administrativ a fost promovată de prof.

Tudor Drăganu, de la Cluj, iar prof. Romulus Ionescu, reprezentantul Şcolii de

drept administrativ de la Bucureşti, consideră că denumirea de acte

administrative este cea mai potrivită. Prof. Antonie Iorgovan consideră că

ambele formulări sunt corecte.

Aşa fiind, actul administrativ este definit ca fiind „acea formă juridică

principală a activităţii organelor administraţiei publice, care constă într-o

manifestare unilaterală şi expresă de voinţă, de a da naştere, a modifica sau a

stinge drepturi şi obligaţii, în realizarea puterii publice, sub controlul principal

de legalitate al instanţelor judecătoreşti”54.

5.2 Trăsăturile actului administrativ

a) Este un act juridic.

b) Este o manifestare unilaterală de voinţă emisă în temeiul puterii de

stat pe baza legii şi în conformitate cu ea.

c) Emană de la un organ al administraţiei de stat.

54 Antonie Iorgovan, op. cit., p. 23

5.3 Clasificarea actelor administrative

A. După criteriul întinderii efectelor juridice pe care le produc, sunt:

- acte administrative cu caracter normativ – cuprind reguli

generale, abstracte, impersonale;

- acte administrative cu caracter individual – produc efecte

juridice cu privire la subiecte de drept predeterminate (persoane

fizice, juridice, O.N.G-uri etc.).

B. După conduita prescrisă:

- acte onerative – obligă subiecţii cărora l-i se adresează la o

anumită conduită;

- acte prohibitive – interzic anumite acţiuni;

- acte permisive – lasă subiecţilor facultatea de a-şi alege acţiunea

C. După situaţia juridică generată:

- acte constitutive – instituie situaţii juridice cu caracter de noutăţi

(ex: autorizaţii de constituire, de executare a unei profesii);

- acte declarative – prin ele se constată o situaţie preexistentă (ex:

actele de constatare a organelor de control).

D. După autorul lor se pot clasifica având în vedere:

- natura organului emitent. De autorităţi din sfera puterii

executive, cum sunt: Preşedintele României (decrete), Guvern

(hotărâri şi ordonanţe), primul ministru (decizii), ministere

(ordine), consilii locale şi judeţene (hotărâri), preşedinţii

consiliilor judeţene (dispoziţii), primari (dispoziţii), prefecţi

(ordine).

E. După numărul manifestărilor de voinţă care concură la formarea

lor, actele administrative pot fi:

- simple – când sunt rezultatul unei singure manifestări de voinţă;

- complexe – când cuprind două sau mai multe manifestări de

voinţă provenind de la mai multe autorităţi publice.

F. În funcţie de subiectele cărora le sunt adresate, actele

administrative pot fi interne şi externe.

5.4 Intrarea în vigoare a actelor administrative

Potrivit principiului instituit de art. 78 din Constituţia României,

republicată, „Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în

vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul

ei”.

Art. 11 din Legea nr. 24/2004, privind normele de tehnică legislativă

pentru elaborarea actelor normative, republicată55, stabileşte că „Legile şi

ordonanţele emise de Guvern, în baza unei legi speciale, intră în vigoare la 3 zile

de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, sau la o dată

ulterioară prevăzută în textul lor”.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului intră în vigoare la data publicării în

Monitorul Oficial al României, Partea I-a, sau la o dată ulterioară prevăzută în

textul ei, cu condiţia de a fi depusă la una din cele două camere ale

Parlamentului, conpetentă a fi sesizată, potrivit legii fundamentale.

Ordonanţele simple, adoptate în baza unei legi speciale de abilitare, intră

în vigoare la 3 zile după publicare în Monitorul Oficial al României, Partea I-a,

sau la o dată ulterioară prevăzută în textul acestora.

Hotărârile Guvernului, actele normative ale autorităţilor administrative

autonome şi cele ale administraţiei publice centrale de specialitate intră în

vigoare de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, sau la

o dată ulterioară prevăzută expres în textul acestora.

Ordinul prefectului, care conţine dispoziţii normative, devine executoriu

numai după ce a fost adus la cunoştinţă publică.

55 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 777 din 25 august 2004

Ordinul prefectului, cu caracter individual, devine executoriu de la data

comunicării către persoanele interesate. În aceleaşi condiţii intră în vigoare şi

hotărârile consiliilor locale şi consiliilor judeţene.

5.5 Forţa probantă a actelor administrative

Prin forţa probantă a unui act administrativ se înţelege puterea acestuia

de a se constitui ca o dovadă în legătură cu cele cuprinse în conţinutul său.

Actul administrativ se încheie în formă scrisă, iar în faţa instanţelor

actele administrative au forţa probantă a înscrisurilor autentice.

5.6 Modul de încetare a efectelor juridice ale actelor administrative

Prin încetarea efectelor unui act juridic administrativ se înţelege

pierderea caracterului obligatoriu al acestora şi, implicit, desfiinţarea raporturilor

juridice pe care acestea le-au generat.

Încetarea efectelor juridice produse de un act administrativ poate avea

loc prin două modalităţi:

- producerea unui fapt material-juridic, căruia legea îi conferă acest

efect (decesul persoanei contraveniente);

- intervenţia unui alt act juridic, care conţine dispoziţii contrare celui

dintâi şi vizează suprimarea efectelor juridice ale acestuia56.

În acest sens, scoaterea din vigoare a unui act administrativ poate avea

loc prin mai multe modalităţi:

a) prin anulare, care poate fi dispusă de instanţa judecătorească, de

organul ierarhic superior sau de parchete, în cazurile expres

prevăzute de legi;

56 Iordan Nicola, op. cit., p. 398

b) prin revocare (retractare), care se dispune de organul ierarhic

superior, în baza raporturilor de subordonare, de către emitentul

actului;

c) prin suspendare, care se poate dispune de către instanţa

judecătorească, organul ierarhic superior sau de emitentul actului;

d) prin abrogare, care se poate dispune de către Parlament, organul

ierarhic superior sau de organul emitent; abrogarea poate fi expresă

sau tacită57.

Secţiunea 6: Căile administrative de atac

6.1 Noţiune – formă

În practică există situaţii când activitatea administrativă lezează

interesele legitime şi drepturi subiective.

Pentru eliminarea carenţelor şi protejarea drepturilor ce decurg dintr-un

act administrativ, persoanele nemulţumite au dreptul să formuleze reclamaţii.

Forma de manifestare a sesizării autorităţilor şi instituţiilor publice poate

fi:

a) cererea – solicitare prin care se urmăreşte luarea unei măsuri care să

asigure realizarea unui drept subiectiv sau a unui interes personal;

b) propunerea – sugestia adresată unei autorităţi în scopul luării unor

măsuri ce au ca scop satisfacerea de interese generale;

c) reclamaţia – solicitarea prin care se cere unei autorităţi administrative

să revină asupra unor măsuri prin care s-a lezat un drept subiectiv;

d) sesizarea – prin care se urmăreşte apărarea unui drept sau interes

general lezat, prin determinarea autorităţilor competente în luarea

unor măsuri care să restabilească legalitatea încălcată.

57 Virginia Vedinaş, Drept administrativ şi instituţii politice administrative, Manual practic, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 108-109

Calea administrativă de atac se numeşte recursul administrativ, care este

facultativ şi gratuit.

El se poate realiza prin intermediul reclamaţiei sau al sesizării (denumiri

generice), plângere (în materie contravenţională), întâmpinare (în materie

electorală), cerere de revizuire (în materie fiscală), contestaţie (în materia

investiţiilor, achiziţiilor publice, concesiunii).

6.2 Clasificarea căilor administrative de atac

În funcţie de autoritatea administrativă căreia i se adresează calea de

atac, distingem: recursul ierarhic şi recursul neierarhic58.

După actul juridic prin care se soluţionează calea de atac, distingem

recursul jurisdicţional şi recursul nejurisdicţional.

Termenul general de soluţionare a recursului administrativ este de 30

zile, care poate fi prelungit cu cel mult 15 zile.

Recursul nu suspendă actul administrativ având în vedere caracterul

executoriu al acestuia.


Secţiunea 7: Organizarea administraţiei publice centrale

7.1 Organizarea administrativă a teritoriului

În vederea conducerii şi administrării corespunzătoare, orice stat îşi

împarte teritoriul în unităţi administrative, cărora le recunoaşte personalitate

juridică şi le conferă atât atribuţii de drept public cât şi atribuţii de drept privat59.

Potrivit art. 3 (3) din Constituţia României, revizuită60 în 2003 şi

republicată61, teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în: comune,

oraşe şi judeţe. În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii.

7.2 Sarcinile, competenţa şi capacitatea autorităţilor administraţiei

publice

Sarcinile autorităţilor administraţiei publice reprezintă ansamblul

necesităţilor sociale, consacrate prin norme juridice62.

Natura şi caracterul sarcinilor determină competenţa şi capacitatea

autorităţilor administraţiei publice.

Competenţa este un ansamblu de atribuţii prevăzute de lege, iar

capacitatea administrativă constă în aptitudinea acestora de a fi subiecte în

raporturile juridice de drept administrativ, în funcţie de competenţa ce le revine.

59 Mircea Preda, op. cit., p. 42360 Revizuită prin Legea nr. 429/200361 Monitorul Oficial al României, nr.767/31 octombrie 200362 Conf. univ. dr. Ghe. T. Zaharia şi colaboratorii, Drept administrativ, ed. a IV-a revizuită şi completată,

Editura Junimea, Seria Jus, Iaşi, 2002, p. 122

7.3 Guvernul României

Potrivit art. 102 din Constituţia României, revizuită şi republicată,

Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită

conducerea generală a administraţiei publice.

Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi

prin lege organică63.

Procedura de constituire şi investire a Guvernului

a) Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia

de prim-ministru, în urma consultării partidului care are

majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există

asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în

Parlament.

b) Candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere, în termen

de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al

Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a

Guvernului.

c) Votul de încredere se acordă de către Camera Deputaţilor şi

Senat, întrunite în şedinţă comună, pe baza dezbaterii

programului şi listei Guvernului, fiind necesar votul

majorităţii deputaţilor şi senatorilor.

d) Procedura de investire se finalizează prin numirea Guvernului

de către Preşedintele României.

63 Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor (Monitorul Oficial al României nr. 164/2 aprilie 2001), cu modificările şi completările ulterioare.

Primul ministru

Primul ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor

acestuia, respectând atribuţiile ce le revin.

El reprezintă Guvernul în relaţia cu Parlamentul, Preşedintele României,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi,

Consiliul Legislativ, Ministerul Public, celelalte autorităţi şi instituţii publice,

partidele şi alianţele politice, sindicatele, alte organizaţii nonguvernamentale şi

în relaţiile internaţionale.

Preşedintele României nu îl poate revoca pe primul-ministru.

Aparatul de lucru al Guvernului este compus din:

- Cancelaria primului-ministru;

- Secretariatul General – condus de secretarul general, care are

rang de ministru;

- Departamentul – structură organizatorică fără personalitate

juridică.

Atribuţiile Guvernului

Atribuţiile Guvernului sunt prevăzute în art. 11 din Legea nr. 90/2001,

din care prezentăm pe cele mai reprezentative:

- exercită conducerea generală a administraţiei publice;

- elaborează proiectele de lege a bugetului de stat şi a bugetului

asigurărilor sociale de stat şi le supune spre adoptare

Parlamentului;

- aprobă strategiile şi programele de dezvoltare economică a ţării pe

ramuri şi domenii de activitate;

- asigură realizarea politicii în domeniul social, potrivit Programului de

Guvernare;

- asigură apărarea ordinii de drept, a liniştii publice şi siguranţa

cetăţeanului;

- asigură realizarea politicii externe a ţării şi integrarea României în

structurile europene şi internaţionale.

Pe lângă acestea, Guvernul României are şi alte atribuţii prevăzute de

lege.

Actele Guvernului

Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe. Ordonanţele pot fi şi de urgenţă,

numai pentru situaţii extraordinare, a căror reglementare nu poate fi amânată.

Răspunderea Guvernului64

Prof. Ioan Santai consideră că răspunderea Guvernului şi a membrilor săi

poate fi:

a) răspundere individuală şi răspundere colegială;

b) răspundere politică faţă de Parlament şi juridică, sub formele

prevăzute în dreptul comun (civilă, penală, contravenţională);

c) răspunderea poate opera faţă de plenul executivului din care fac parte,

faţă de primul-ministru şi faţă de Parlament.

Încetarea mandatului

Guvernul îşi exercită mandatul până la data validării alegerilor

parlamentare generale.

El este demis, la data retragerii de către Parlament, a încrederii acordate

prin moţiune de cenzură, a Camerei Deputaţilor şi Senatului, în sedinţă comună.

Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul

total al deputaţilor şi senatorilor.

7.4 Ministerele

64 Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 300 din 28 iunie 1999, cu modificările şi completările ulterioare publicate în Monitorul Oficial al României nr. 334 din 23.05.2002 şi republicată în Monitorul Oficial al României nr. 200 din 23.03.2007

Ministerele sunt autorităţi ce aparţin administraţiei publice centrale,

având rolul de a realiza politica guvernamentală în domeniile de activitate

specifice.

Autorii de drept administrativ clasifică ministerele, după natura

activităţii pe care o realizează, în:

a) ministere cu activitate economică (ex: Ministerul Economiei şi

Finanţelor);

b) ministere cu activitate social-culturală şi ştiinţifică din care fac parte:

Ministerul Muncii, Ministerul Educaţiei, Ministerul Culturii etc;

c) ministere cu activitate administrativă (ex: Ministerul Apărării

Naţionale, Ministerul Justiţiei, Ministerul Administraţiei şi

Internelor).

Conducerea ministerelor este exercitată de ministru. Atribuţiile

miniştrilor sunt reglementate prin art. 53 alin (1) lit. a-l din Legea nr. 90/2001.

Pentru a-şi desfăşura activitatea şi realiza competenţele, fiecare minister

are o anumită structură organizatorică aprobată prin actul de organizare şi

funcţionare al ministrului. Această structură organizatorică este formată din:

departamente, direcţii generale, direcţii, servicii şi birouri care pot fi grupate în

două categorii: de specialitate şi funcţionale.

Secţiunea 8: Administraţia publică locală

Constituţia României, revizuită şi republicată, alocă un loc important

administraţiei publice locale, în Secţiunea a 2-a. Astfel, art. 120 din Constituţia

României, republicată, intitulat „Principii de bază” prevede: „Administraţia

publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile

descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice”.

Legea nr. 215/2001, Legea administraţiei publice locale, cu modificările

şi completările ulterioare65, prevede principiile de mai sus, la care sunt adăugate

principiile legalităţii, eligibilităţii şi consultării cetăţenilor.

8.1 Principiile administraţiei publice locale

În cele ce urmează ne vom referi la principiul autonomiei locale,

principiul descentralizării şi al deconcentrării serviciilor publice.

Principiul autonomiei locale

Problema autonomiei locale s-a pus cu tot mai multă acuitate în spaţiul

european, fiind adoptată la Strassbourg, la data de 15 octombrie 1985, Carta

Europeană a autonomiei locale, ratificată de Parlamentul României prin Legea

nr. 199/199766 pentru ratificarea Cartei Europene a autonomiei locale.

Legea nr. 215/2001 – legea administraţiei publice locale – republicată,

defineşte autonomia locală ca fiind: „dreptul şi capacitatea efectivă a

autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în

numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile

publice în condiţiile legii”.

Din analiza textelor legale s-a desprins o concluzie67 privind elementele

definitorii pentru autonomia locală:

- elementul organizatoric se manifestă prin alegerea autorităţilor

administraţiei publice locale de către populaţia cu drept de vot şi

domiciliul în unitatea administrativ-teritorială respectivă;

65 Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 204/23.04.2001 şi republicată în Monitorul Oficial al României nr. 123/20.02.2007, modificată prin Legea nr. 35/2008 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 196/13.03.2008

66 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr.331/26 noiembrie 199767 Iordan Nicola, op. cit., p. 181

- elementul funcţional, care se manifestă în principal prin competenţa

consiliilor locale şi a primăriilor în rezolvarea problemelor de

interes local, fără intervenţia altor autorităţi;

- elementul de gestionare a resurselor, care decurge din calitatea de

persoane juridice, a unităţilor administrativ-teritoriale, titularele

dreptului de proprietate publică şi privată asupra bunurilor de

interes local.

Principiul descentralizării

Descentralizarea este definită în art. 2 lit. 1 din Legea nr. 195/2006,

legea cadru a descentralizării, ca fiind „transferul de competenţă administrativă

şi financiară de la nivelul administraţiei publice centrale la nivelul administraţiei

publice locale sau către sectorul privat”68.

Literatura de specialitate din ţară şi din străinătate apreciază că

descentralizarea administrativă îmbracă două forme:

a) descentralizarea teritorială (interese comune ale locuitorilor dintr-o

fracţiune geografică);

b) descentralizarea tehnică (descentralizarea serviciilor publice).

Autorii contemporani consideră că descentralizarea este o problemă

exclusiv administrativă şi nu una politică, aceasta întâlnindu-se numai în situaţia

statelor federale.

68 Art. 2 lit. 1 din Legea cadru a descentralizării nr. 195/22 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 453/25 mai 2006

Principiul deconcentrării serviciilor publice

Îşi găseşte suportul în art. 120 alin (1) din Constituţia României revizuită

şi republicată.

Prof. Anibal Teodorescu69 înţelege prin deconcentrare administrativă „a

lărgi cât mai mult atribuţiile agenţilor puterii centrale aşezate în judeţe şi

comune”.

Prin deconcentrare se realizează un transfer de autoritate care, dacă nu

este riguros stabilit, poate stânjeni viaţa locală mai mult decât sistemul

centralizat, prin apropierea tutorelui, reprezentant al puterii centrale, de

colectivitatea locală.

Consecinţele deconcentrării:

- pe verticală de sporesc competenţele serviciilor exterioare ale

ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei centrale;

- pe orizontală se amplifică competenţa conducătorului serviciilor

desconcentrate dintr-o circumscripţie administrativă, cum ar fi

prefectul.

Prin deconcentrare se pot adapta măsurile şi ordinele, primite de la

centru, la specificul local.

8.2 Consiliul local

Consideraţii generale

Potrivit art. 121 alin. (1) din Constituţie, consiliile locale sunt autorităţi

ale administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune,

oraşe, iar dispoziţiile art. 21 alin. (1) al Legii nr. 215/2001 precizează în plus

faptul că acestea sunt autorităţi deliberative.

69 Anibal Teodorescu, Tratat de drept administrativ, vol. I, Bucureşti, 1929, p. 247

Consiliile locale ale comunelor, oraşelor şi municipiilor sunt compuse

din consilieri aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, în

condiţiile Legii pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale nr.

67/2004, cu modificările şi completările ulterioare70.

Consilierii trebuie să întrunească o serie de condiţii de eligibilitate

prevăzute de art. 4 al Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor

administraţiei publice locale, aşa cum a fost modificat.

Au dreptul de a fi aleşi consilieri cetăţenii cu drept de vot care au

împlinit până în ziua alegerilor vârsta de cel puţin 23 de ani, dacă nu le este

interzisă asocierea în partide politice, potrivit art. 40 alin (3) din Constituţia

României, republicată.

Candidaturile pentru consiliile locale şi consiliile judeţene, precum şi

cele pentru primari şi preşedinţi ai consiliilor judeţene, se propun de partidele

politice sau de alianţele politice, constituite potrivit Legii partidelor politice nr.

14/2003. Se pot depune candidaturi şi de către alianţele electorale, constituite în

condiţiile legii, de către organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor

naţionale, precum şi candidaturi independente.

Propunerile se fac pe circumscripţii electorale şi se depun la birourile

electorale de circumscripţie cel mai târziu cu 40 zile înainte de data alegerilor

(art. 44 din Legea nr. 67/2004, republicată şi modificată).

Numărul consilierilor oscilează între 9, limita minimă şi 31, limita

maximă, în funcţie de numărul populaţiei dintr-o comună, oraş sau municipiu.

Mandatul consilierului local este de 4 ani şi exercită în condiţiile legii

(art. 26 alin 1), aşa cum a fost modificat de Legea nr. 35/2008.

Validarea mandatului se face de către o comisie de validare, compusă

din 3-5 consilieri, membrii ai consiliului local. Hotărârea de invalidare, sau

validare, a mandatului poate fi atacată de cei interesaţi la instanţa de contencios

70 Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 271/29.03.2004, republicată în Monitorul Oficial al României nr. 333/17.05.2007, modificată prin O.U.G. nr. 9/2007 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 135/23.02.2007, modificată prin O.U.G. nr. 20/2008 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 177/07.03.2008 şi prin Legea nr. 35/2008 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 196/13.03.2008

administrativ, în termen de 5 zile de la adoptare sau, în cazul celor absenţi de la

şedinţă, de la comunicare.

Pentru alegerea consilierilor locali, fiecare comună, oraş sau municipiu

şi subdiviziune administrativ-teritorială a municipiului, constituie o

circumscripţie electorală. În cadrul localităţilor se organizează una sau mai

multe secţii de votare, în raport cu numărul locuitorilor.

În vederea organizării şi desfăşurării operaţiunilor electorale, se

înfiinţează birouri electorale de circumscripţie şi birouri electorale ale secţiilor

de votare.

Alegerile pentru consilieri şi pentru primari sunt valabile indiferent de

numărul alegătorilor care au participat la vot.

Potrivit dispoziţiilor art. 31 alin. (1) din Legea administraţiei publice

locale nr. 215/2001, cu modificările şi completările ulterioare, constituirea

consiliilor locale se face în termen de 20 zile de la data desfăşurării alegerilor.

În Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea

transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul

de afaceri, sunt stabilite incompatibilităţi cu funcţia de consilier local sau

consilier judeţean.

Organizarea şi funcţionarea consiliilor locale

Este reglementată de Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001,

cu modificările şi completările ulterioare, de Ordonanţa Guvernului nr. 35/2002

pentru aprobarea Regulamentului – cadru de organizare şi funcţionare a

consiliilor locale şi de propriile regulamente, de Legea nr. 67/2000, aşa cum a

fost modificată şi republicată.

După constituirea legală, consiliul local, reunit în prima şedinţă, îşi alege

viceprimarul (viceprimarii) şi îşi organizează comisiile de specialitate.

Comisiile de specialitate îşi aleg câte un preşedinte şi un secretar.

Forma de lucru a consiliului local este şedinţa. Şedinţele pot fi ordinare

şi extraordinare. Şedinţele consiliului local sunt publice, cu excepţia cazurilor în

care consilierii hotărăsc, cu majoritate de voturi, ca lucrările să se desfăşoare cu

uşile închise.

Atribuţiile consiliului local

Atribuţiile consiliilor locale se pot grupa după 5 criterii71:

a) o primă categorie de atribuţii privesc organizarea şi funcţionarea

aparatului de specialitate al primarului, al instituţiilor şi serviciilor

publice de interes local şi al societăţilor comerciale şi regiilor

autonome de interes local;

b) o a doua categorie de atribuţii privesc dezvoltarea economico-socială

şi de mediu a comunei, oraşului sau municipiului;

c) a treia categorie de atribuţii sunt cele privind administrarea

domeniului public şi privat al comunei, oraşului sau municipiului;

d) o a patra categorie include atribuţiile consiliului local în gestionarea

seviciilor furnizate către cetăţenii comunei;

e) a cincea categorie de atribuţii vizează cooperarea inter-instituţională

pe plan intern şi extern.


Actele consiliului local

În conformitate cu art. 40 alin. (1) din Legea administraţiei publice

locale nr. 215/2001, consiliul local adoptă hotărâri, cu votul majorităţii

consilierilor prezenţi. Este, prin urmare, vorba de majoritate simplă. În principiu,

votul este deschis, unele hotărâri putând fi luate şi prin vot secret.

Drepturile şi obligaţiile consilierilor locali

Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali72, consacră atât

drepturile precum şi obligaţiile consilierilor locali.

Exemplu de drepturi:

- iniţiativă în promovarea actelor administrative, individual sau în

grup;

- indemnizaţie de şedinţă;

- decontarea cheltuielilor pe care le-au făcut în exercitarea

mandatului, în condiţiile legii etc.

Exemplu de obligaţii:

- de a respecta Constituţia şi legile ţării;

- probitate şi discreţie profesională;

- să organizeze periodic întâlniri cu cetăţenii.

Răspunderea consilierilor locali

Este reglementată de art. 53 şi art. 154 din Legea nr. 215/2001 şi de

Capitolul VII din Legea nr. 393/2004, care prevăd că: „Aleşii locali răspund, în

condiţiile legii, administrativ, civil sau penal, după caz, pentru faptele săvârşite

în exercitarea atribuţiilor ce le revin”.

72 Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 912/7 octombrie 2004, modificată prin Legea nr. 249/2006 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 554/27 iunie 2006 şi prin Legea nr. 35/2008 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 196/13 martie 2008

Răspunderea administrativă se poate manifesta sub forma:

a) răspunderii administrativ-disciplinare, care se poate concretiza prin

sancţiuni şi anume: declararea vacantă a locului de consilier,

suspendarea din funcţie sau alte sancţiuni prevăzute de lege şi de

regulamentul de funcţionare a consiliului;

b) răspunderea administrativ-patrimonială, care constă în repararea

prejudiciului cauzat prin hotărârea consiliului, declarată ilegală de

instanţa de contencios administrativ.

Secretarul unităţii administrativ-teritoriale

Secretarul unităţii administrativ-teritoriale este funcţionar public de

conducere, care trebuie să aibă studii superioare juridice sau administrative,

conform art. 83 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor

publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Din analiza atribuţiilor prevăzute, Legea administraţiei publice locale nr.

215/2001, cu modificările şi completările ulterioare, se constată că legea goleşte

de conţinut activitatea secretarului unităţii administrativ-teritoriale, fără o

anumită justificare73. Se susţine acest lucru întrucât sunt eliminate atribuţiile

referitoare la coordonarea compartimentelor şi activităţilor cu caracter juridic,

stare civilă, autoritate tutelară şi asistenţă socială etc.


8.3 Primarul

Consideraţii generale

Primarii sunt autorităţi executive prin care se realizează autonomia

locală şi se rezolvă treburile publice din comune, oraşe, municipii şi sectoare ale

municipiului Bucureşti, în condiţiile Legii nr. 215/2001, aşa cum a fost

modificată şi republicată.

Fiecare comună, oraş, municipiu şi sector al municipiului Bucureşti are

câte un primar, iar municipiul Bucureşti un primar general.

Primarii comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului

Bucureşti şi primarul general al municipiului Bucureşti se aleg prin vot

universal, egal, direct, secret şi liber exprimat (art. 1 alin 2 din Legea nr.

67/2004 republicată şi modificată). Ei se aleg pe circumscripţii electorale, prin

scrutin uninominal.

Au dreptul de a fi aleşi primari, cetăţenii cu drept de vot, în condiţiile

prevăzute pentru consilierii locali.

Validarea alegerii primarului se face în termen de 20 de zile de la data

desfăşurării alegerilor, în camera de consiliu a judecătoriei în a cărei rază

teritorială se află comuna sau oraşul, de către un judecător desemnat de

preşedintele judecătoriei.

Mandatul primarului este de 4 ani şi se exercită de la depunerea

jurământului până la depunerea jurământului de către primarul nou ales.

Conflictul de interese

Prin conflict de interese se înţelege situaţia în care persoana ce exercită o

demnitate publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură

patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor

care îi revin, potrivit Constituţiei şi altor acte normative74.

În literatura de specialitate s-a exprimat opinia potrivit căreia textul de

lege ar trebui să interzică primarului emiterea unui act administrativ (dispoziţie,

autorizaţie) sau a oricărei operaţiuni administrative (aviz, adeverinţă, certificate

etc.), precum şi încheierea unor acte juridice de natură a-i produce un folos

material, în timpul exercitării funcţiei.

Incompatibilităţi

Sunt reglementate de art. 87 alin. (1) din Legea nr. 161/2003.

Exemplificăm câteva dintre ele:

- funcţia de consilier local;

- funcţia de prefect şi subprefect;

- calitatea de funcţionar public sau angajat cu contract individual de

muncă, indiferent de durata acestuia etc.

Atribuţiile primarului

Sunt conferite de art. 68 din Legea administraţiei publice locale nr.

215/2001, modificată şi republicată.

Atribuţiile se referă la diferite domenii, după cum urmează:

- atribuţii exercitate în calitate de reprezentant al statului (ex:

îndeplineşte funcţia de ofiţer de stare civilă);

- atribuţii referitoare la relaţia cu consiliul local (ex: prezintă consiliului

local, în primul trimestru al anului, un raport anual privind starea

economică, socială şi de mediu a unităţii administrativ-teritoriale);

74 Art. 70, Secţiunea I-a, Capitolul II, Titlul IV, Cartea I-a, Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru organizarea transparenţei în exercitarea demnităţii publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prescrierea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 279/2003

- atribuţii referitoare la bugetul local (ex: exercită funcţia de ordonator

principal de credite);

- atribuţii privind serviciile publice asigurate cetăţenilor (ex:

coordonează realizarea serviciilor publice de interes local, prestate

prin intermediul aparatului de specialitate sau prin intermediul

organismelor prestatoare de servicii publice şi de utilitate publică

de interes local).

Actele primarului

Primarul emite dispoziţii cu caracter normativ sau individual, fiind acte

administrative de autoritate.

Controlul legalităţii dispoziţiilor primarului se exercită de către prefect.

Drepturile şi obligaţiile primarului

Sunt prevăzute de Legea nr. 393/2004 privind statutul aleşilor locali.

În cele ce urmează ne vom referi la câteva dintre ele:

- are dreptul de a iniţia proiecte de hotărâri pe care le supune dezbaterii

şi aprobării consiliilor locale, precum şi dreptul de a emite

dispoziţii;

- dreptul la indemnizaţie lunară, stabilită potrivit legii;

- dreptul la concediu de odihnă, concedii medicale, concediu fără plată

etc.

Principalele obligaţii ce revin primarilor sunt:

- să exercite funcţia cu bună credinţă şi fidelitate faţă de ţară şi faţă de

colectivitatea locală care l-a ales;

- să respecte Constituţia, legile ţării şi celelalte acte normative cu forţă

juridică superioară;

- să depună declaraţia de avere, în condiţiile legii etc.

Răspunderea primarului

În doctrina de specialitate se apreciază că răspunderea primarului poate

avea o latură juridică şi una politică.

Art. 154 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 prevede că primarii,

viceprimarii, primarul general al municipiului Bucureşti răspund, după caz,

administrativ, civil, contravenţional sau penal pentru faptele săvârşite în

exercitarea atribuţiilor ce le revin.

Încetarea şi suspendarea mandatului de primar

Mandatul de primar încetează de drept înainte de termen în următoarele

situaţii:

a) demisie;

b) incompatibilitate;

c) schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativ-teritorială;

d) condamnarea, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o

pedeapsă privativă de libertate;

e) punerea sub interdicţia judecătorească pentru debilitate sau alienare

mintală;

f) pierderea drepturilor electorale;

g) deces.

Mandatul primarului se suspendă de drept, prin ordin al prefectului,

numai în cazul în care acesta a fost arestat preventiv.

8.4 Consiliul Judeţean

Noţiune - constituire

Potrivit dispoziţiilor art. 22 din Constituţia României, revizuită şi

republicată, consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice pentru

coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării

serviciilor publice de interes judeţean.

El este constituit din consilieri aleşi pe baza votului universal, egal,

direct, secret şi liber exprimat. Numărul membrilor fiecărui consiliu judeţean se

stabileşte prin ordin al prefectului, în funcţie de numărul locuitorilor judeţului,

raportat de Institutul Naţional de Statistică la data de 1 ianuarie a anului în curs

sau, după caz, la data de 1 iulie a anului care precede alegerile. Astfel, până la

350.000 de locuitori ai judeţului, numărul consilierilor este de 30; între 350.001

– 500.000 de locuitori numărul consilierilor este de 32; între 500.001 – 650.000

de locuitori numărul consilierilor este de 34; peste 650.000 de locuitori numărul

consilierilor este de 36.

Consiliul judeţean se completează cu preşedintele consiliului judeţean,

care are drept de vot şi conduce şedinţele acestuia.

Consiliul judeţean alege dintre membrii săi 2 vicepreşedinţi, prin votul

secret al majorităţii consilierilor judeţeni în funcţie.

Aleşii locali au obligaţia, potrivit art. 74 din Legea nr. 393/2004, să-şi

facă publice interesele personale printr-o declaraţie pe propria răspundere.

Potrivit art. 105 din Legea nr. 215/2001, legea administraţiei publice

locale, consiliul judeţean se alege pentru un mandat de 4 ani, care poate fi

prelungit prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă.

Funcţionarea consiliilor judeţene

Consiliul judeţean este un organ colegial, deliberativ.

Forma de lucru este şedinţa, cele ordinare desfăşurându-se lunar, la

convocarea preşedintelui consiliului judeţean.

Consiliul judeţean se poate întruni şi în şedinţe extraordinare, ori de câte

ori este necesar, la cererea preşedintelui, a unui număr de cel puţin 1/3 dintre

consilierii judeţeni, ori la solicitarea prefectului.

Atribuţiile consiliului judeţean

Legiuitorul grupează atribuţiile după un număr de 5 criterii şi anume:

a) în domeniul organizării şi funcţionării aparatului de specialitate al

consiliului judeţean, al instituţiilor şi serviciilor publice de interes

judeţean şi al societăţilor comerciale şi regiilor autonome de interes

judeţean (ex: alege, din rândul consilierilor judeţeni, un preşedinte

şi 2 vicepreşedinţi);

b) în domeniul dezvoltării economico-sociale a judeţului (ex: stabileşte

impozite şi taxe judeţene, în condiţiile legii);

c) în domeniul gestionării patrimoniului judeţului (ex: hotărăşte

vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate

privată a judeţului, după caz, în condiţiile legii);

d) în domeniul gestionării serviciilor publice din subordine (ex: asigură,

potrivit competenţelor sale şi în condiţiile legii, cadrul necesar

pentru furnizarea serviciilor publice de interes judeţean privind:

educaţia, sănătatea, cultura, tineretul, sportul, ordinea publică,

evidenţa persoanelor etc.);

e) în domeniul cooperării interinstituţionale (ex: hotărăşte, în condiţiile

legii, înfrăţirea judeţului cu unităţi administrativ-teritoriale din alte

ţări).

Actele consiliului judeţean

Consiliul judeţean adoptă hotărâri cu majoritatea simplă, cu alte cuvinte

cu votul majorităţii consilierilor judeţeni prezenţi.

Hotărârile consiliilor judeţene sunt acte administrative de autoritate, cu

caracter unilateral, legal, obligatoriu, executoriu din oficiu şi oportun.

Ele pot avea atât caracter normativ cât şi caracter individual.

Controlul legalităţii hotărârilor adoptate de consiliile judeţene se exercită

de către prefect.

Preşedintele consiliului judeţean

Instituţia preşedintelui consiliului judeţean este consacrată de Constituţia

revizuită şi republicată, fiind recunoscută ca o autoritate publică ce implică

exerciţiul autorităţii de stat.

Partidele politice, alianţele politice şi electorale pot propune câte o listă

de candidaţi în fiecare circumscripţie electorală, pentru un candidat pentru

funcţia de preşedinte al consiliului judeţean.

Propunerile de candidaţi pentru preşedinţii consiliilor judeţene se fac pe

circumscripţii electorale şi se depun la birourile electorale de circumscripţie cel

târziu cu 30 de zile înainte de data alegerilor.

Alegerile pentru preşedinţii consiliilor judeţene sunt valabile indiferent

de numărul alegătorilor care au participat la vot.

Preşedintele consiliului judeţean reprezintă judeţul în relaţiile cu

celelalte autorităţi publice, cu persoanele fizice şi juridice române şi străine,

precum şi în justiţie.

El răspunde în faţa alegătorilor de buna funcţionare a administraţiei

publice judeţene.

Atribuţiile preşedintelui consiliului judeţean sunt grupate de legiuitor

după cinci criterii:

a) atribuţii privind funcţionarea aparatului de specialitate al consiliului

judeţean, a instituţiilor şi serviciilor publice de interes judeţean şi a

societăţilor comerciale şi regiilor autonome de interes judeţean;

b) atribuţii privind relaţia cu consiliul judeţean;

c) atribuţii privind bugetul propriu al judeţului;

d) atribuţii privind relaţia cu alte autorităţi ale administraţiei publice

locale şi servicii publice;

e) în domeniul serviciilor publice de interes judeţean.

Drepturile şi obligaţiile preşedintelui consiliului judeţean sunt

reglementate de art. 28-44 din Legea nr. 393/2004 privind statutul aleşilor locali,

aşa cum a fost modificată.

Executarea în concret a competenţelor conferite consiliului judeţean şi

preşedintelui consiliului judeţean se realizează de către aparatul de specialitate al

consiliului judeţean, care este format din funcţionari publici şi personal

contractual.

8.5 Prefectul

Noţiune. Calitate

În literatura de specialitate există două curente de opinii privind instituţia

prefectului.

Într-o primă concepţie75, prefectul este o autoritate a administraţiei

publice locale, alături de consiliile locale, primari şi consiliile judeţene.

În altă opinie76, se apreciază că prefectul este „o autoritate deconcentrată,

în judeţe, a Guvernului, un organ al administraţiei teritoriale în stat ori, o

autoritate administrativă deconcentrată a administraţiei publice centrale”.

Suntem de acord cu aceşti autori, prefectul fiind o autoritate

deconcentrată a Guvernului în judeţe şi în municipiul Bucureşti77.

Începând cu data de 1 ianuarie 2006, prefectul face parte din categoria

înalţilor funcţionari publici.

75 Mircea Preda, op. cit., p. 45676 Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Eliza Simina Tănăsescu, Constituţia României

revizuită – comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, p. 26177 Nicola Iordan, op. cit., p. 279

Conform art. 123 alin. (1) din Constituţia României, „Guvernul numeşte

un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti, la propunerea Ministerului

Administraţiei şi Internelor”.

Incompatibilităţi şi conflicte de interese

Legea nr. 161/2003 prevede şi incompatibilităţile şi conflictele de

interese.

De exemplu, funcţia de prefect este incompatibilă cu cea de deputat şi

senator, sau cu calitatea de comerciant persoană fizică.

În ceea ce priveşte conflictul de interese, prefectul este obligat să nu

emită un act administrativ, sau să nu încheie un act juridic, care ar produce un

folos material pentru sine, pentru soţul sau rudele sale de gradul I.

Atribuţiile prefectului

Atribuţiile prefectului sunt stabilite prin lege organică.

Instituţia prefectului se distinge prin următoarele calităţi:

a) reprezentant al Guvernului;

b) şef al serviciului statului din judeţ (municipiul Bucureşti);

c) autoritate de tutelă administrativă pentru supravegherea respectării

legii de către autorităţile administraţiei publice locale.

Constituţia României revizuită şi republicată, consacră dreptul

prefectului de a ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, actele pe care

le consideră ilegale, emise sau adoptate de autorităţile administraţiei publice

locale.

Drepturile şi îndatoririle prefectului

Potrivit art. 19-22 din Legea nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia

prefectului78, acesta beneficiază de următoarele drepturi speciale:

a) locuinţă de serviciu;

b) salarizarea în condiţiile sistemului unitar de salarizare pentru

funcţionarii publici;

c) prefectului în funcţie i se acordă onoruri militare cu ocazia

ceremoniilor militare organizate în judeţ;

d) prefectul poate solicita instituţiilor şi autorităţilor administraţiei

publice documentaţii, date şi informaţii, iar acestea au obligaţia de

a le furniza cu celeritate.

78 Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 658/21 iulie 2004, republicată în Monitorul Oficial al României nr. 225/24 martie 2008

Actele prefectului

Pentru îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, prefectul emite ordine cu

caracter normativ sau individual.

Ordinele cu caracter normativ devin executorii numai după ce au fost

aduse la cunoştinţa publică în condiţiile legii. Ele se comunică şi Ministerului

Administraţiei şi Internelor. Acesta poate propune Guvernului anularea

ordinelor prefectului, dacă le consideră nelegale sau netemeinice.

Ordinele cu caracter individual, emise de prefect, devin executorii de la

data aducerii lor la cunoştinţă publică.

BIBLIOGRAFIE

• André Laubadere, Traité de droit administratif, 6-éme édition, vol. I, Paris,

D.J., 1973

• Anibal Teodorescu, Tratat de drept administrativ, vol. I, Bucureşti, 1929

• Antonie Iorgovan, Drept administrativ, vol. I, Editura Hercules, Bucureşti,

1993

• Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, Editura All Beck,

Bucureşti, 2001

• Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ, vol. I, Principii generale, ed.

a IV-a, Editura Marvan, Bucureşti, 1934

• Mircea Preda, Autorităţile administraţiei publice. Sistemul constituţional

român, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999

• Iordan Nicola, Drept administrativ, Editura Universităţii „Lucian Blaga”,

Sibiu, 2007

• Daiana Maura Vesmaş, Drept Administrativ. Teoria generală şi organizarea

administraţiei publice, vol. I, Editura Universităţii „Lucian Blaga”,

Sibiu, 2005

• Ioan Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Editura Riso-print,

Cluj-Napoca, 2004

• Virginia Vedinaş, Drept administrativ şi instituţii politice administrative,

Manual practic, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002

• Mircea Preda, Autorităţile administraţiei publice. Sistemul constituţional

român, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999

• Conf. univ. dr. Ghe. T. Zaharia şi colaboratorii, Drept administrativ, ed. a

IV-a revizuită şi completată, Editura Junimea, Seria Jus, Iaşi, 2002

• Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, ed. a VI-a, Editura

Actami, Bucureşti, 1995

• Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Eliza Simina

Tănăsescu, Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii,

Editura All Beck, Bucureşti

* * *

• Legea nr. 115/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a,

nr. 300 din 28 iunie 1999, cu modificările şi completările ulterioare

• Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, publicată în Monitorul

Oficial al României nr. 204/23.04.2001

• Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României

şi a ministerelor (Monitorul Oficial al României nr. 164/2 aprilie

2001), cu modificările şi completările ulterioare.

• Legea nr. 16/2003 privind unele măsuri pentru organizarea transparenţei în

exercitarea demnităţii publice, a funcţiilor publice şi în mediul de

afaceri, prescrierea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I-a, nr. 279/2003

• Legea privind statutul aleşilor locali nr. 393/2004 publicată în Monitorul

Oficial al României nr. 912/07.10.2004, modificată prin Legea nr.

249/2006 publicată în Monitorul Oficial al României nr.

554/27.06.2006

• Legea pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale nr. 67/2004,

republicată în Monitorul Oficial al României nr. 333/17.05.2007,

modificată prin O.U.G. nr. 9/2007 privind unele măsuri pentru mai

buna organizare şi desfăşurare a alegerilor, publicată în Monitorul

Oficial al României nr. 135/23.02.2007, modificată prin O.U.G. nr.

20/2008 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru

autorităţile administraţiei publice locale publicată în Monitorul Oficial

al României nr. 177/07.03.2008

• Legea cadru a descentralizării nr. 195/22 mai 2006, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I-a, nr. 453/25 mai 2006

• Legea nr. 286/2006 pentru modificarea şi completarea Legii administraţiei

publice locale nr. 215/2001, publicată în Monitorul Oficial al

României nr. 621/18.07.2006

• Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată în Monitorul

Oficial al României nr. 123/20.02.2007

• Legea nr. 35/2008, publicată în Monitorul Oficial al României nr.

196/13.03.2008, pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi

pentru modificarea şi completarea:

- Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei

publice locale;

- Legii nr. 215/2001 a administraţiei publice locale;

- Legii nr. 393/2004 privind statutul aleşilor locali

i. Legea nr. 340/2004 privind prefectul şi atribuţiile prefectului publicată în

Monitorul Oficial al României nr. 658/21.07.2004, republicată în

Monitorul Oficial al României nr. 225/24.03.2008

CAPITOLUL

ELEMENTE DE DREPT CIVIL

Secţiunea 1: Raportul juridic civil

1.1 Noţiune

Raportul juridic este relaţia socială reglementată de norma juridică.

Raportul juridic civil este relaţia socială patrimonială, ori personal

nepatrimonială, reglementată de norma de drept civil79.

În legătură cu această definiţie, urmează a fi reţinute două aspecte:

a) raportul juridic civil este o relaţie socială – cuprinzând acea sferă a relaţiilor

sociale reglementate de norme ce intră în conţinutul ramurii dreptului civil;

- orice raport juridic reprezintă o relaţie socială;

- nu orice relaţie socială presupune un raport

juridic civil;

- există relaţii sociale ce nu intră în sfera

dreptului, ci a moralei;

b) această relaţie socială trebuie să fie reglementată de norma de drept civil.

1.2 Caracterele raportului juridic civil

A) Caracterul social

Acesta presupune că are în vedere relaţia dintre oameni, trăsătură care

este specifică tuturor raporturilor juridice.

Ceea ce este propriu raportului juridic civil este faptul că priveşte

oamenii în mod individual (persoană fizică) şi în cadrul unor colective (persoană

juridică).

B) Caracterul voliţional

Acest caracter îmbracă două aspecte:

79 Gheorghe Beleiu, Aurel Pop,Drept civil Bucuresti 1975, pag. 123, Ovidiu Ungureanu, Drept civil.Introducere Ed. AVI-a Ed. Rosetti ,Bucuresti 2002 pag. 52

a) comun (de esenţa tuturor raporturilor juridice) şi care exprimă

voinţa legiuitorului (voinţă de stat) exprimată prin

elaborarea normei juridice şi oferirea unui cadru legal;

b) specific (izvorăşte din actele juridice civile) care se nasc în urma

manifestării de voinţă a părţilor, făcută cu scopul de a

naşte raporturi juridice şi de a produce efecte juridice.

Datorită acestor două componente se vorbeşte în literatura de specialitate de un caracter dublu voliţional.

D) Poziţia de egalitate juridică a părţilor

Este un caracter de esenţă a raportului juridic civil şi conţinutul său se

exprimă prin poziţia de nesubordonare a unei părţi faţă de cealaltă. Astfel pentru

a se naşte un raport juridic este necesar acordul de voinţă al părţilor, acord ce nu

poate fi obţinut de catre una din părţi prin impunerea condiţiilor în care urmează

să se încheie contractul şi nici prin dictarea termenilor contractuali.

1.3 Elementele raportului juridic civil

A. Părţile sau subiectele – persoanele fizice şi juridice titulare de

drepturi şi obligaţii.

B. Conţinutul – totalitatea drepturilor subiective şi a obligaţiilor civile

ale părţilor.

C. Obiectul – conduita părţilor (acţiunile sau inacţiunile).

A. Părţile raportului juridic civil

Persoana fizică – este subiectul individual de drept – omul, ca titular de

drepturi şi obligaţii civile.

Persoana juridică – este subiectul colectiv de drept – colectivul de

oameni care, întrunind condiţiile de existenţă cerute de lege, este titular de

drepturi şi obligaţii.

Condiţiile de existenţă ale persoanei juridice sunt:

a) organizare proprie;

b) patrimoniu distinct

c) scop determinat.

Subiectul de drept civil – este acea specie de subiecte de drept care

cuprinde persoana fizică şi juridică, în calitate de titulari de drepturi subiective şi

obligaţii civile.

Persoanele fizice se clasifică după mai multe criterii:

a) după criteriul capacităţii de exerciţiu:

- persoane lipsite de capacitate de exerciţiu(minori sub 14 ani şi

persoanele puse sub interdicţie);

- persoane cu capacitate de exerciţiu restrînsă (minori între 14-

18 ani );

- persoane cu capacitate deplină de exerciţiu ( dobândită odată

cu împlinirea vârstei de 18 ani );

b) după criteriul cetăţenie:

- cu cetăţenie română;

- cetăţeni străini: aici putem întâlni subcategoria apatrizilor sau

a celor cu dublă cetăţenie.

Persoanele juridice se clasifică astfel:

a) după criteriul provenienţei patrimoniului:

- persoane juridice de stat (statul şi unităţile administrativ-teritoriale, organe de

stat, instituţii de stat, unităţi economice de stat);

- persoane juridice private (cu scop patrimonial sau nepatrimonial);

- persoane juridice mixte (cu patrimoniu public şi privat);

b) după criteriul naţionalităţii:

- persoane juridice române;

- persoane juridice străine.

Capacitatea civilă a persoanei fizice este:

a) de folosinţă – şi reprezintă aptitudinea generală şi abstractă a omului de a avea

drepturi şi obligaţii civile;

- începe la naştere şi se termină la moartea persoanei fizice; (prin excepţie se

recunoaşte această capacitate şi copilului conceput dar nenăscut cu condiţia de a

se naşte viu);

b) de exerciţiu – şi reprezintă aptitudinea omului de a dobândi şi

exercita drepturile civile şi de a-şi asuma şi îndeplini

obligaţiile prin încheierea actelor juridice.

Capacitatea civilă a persoanei juridice este:

b) de folosinţă – şi reprezintă aptitudinea generală a subiectului colectiv de drept

civil de a avea drepturi şi obligaţii;

- se dobândeşte la data înregistrării sau la o altă dată potrivit actului de înfiinţare;

c) de exerciţiu – şi reprezintă aptitudinea subiectului colectiv de a-şi exercita

drepturile şi de a-şi îndeplini obligaţiile prin încheierea de acte juridice de către

organele sale de conducere.Subiecţii raportului juridic civil mai pot fi denumiţi generic subiect activ şi subiect pasiv.

Persoana care dobândeşte drepturi, ca urmare a intrării într-un raport

juridic, se numeşte subiect activ iar cel căruia îi incumbă obligaţiile se numeşte

subiect pasiv. În acelaşi sens sunt utilizaţi termenii de creditor şi debitor dacă

raportul juridic este de natură obligaţională.

B. Conţinutul raportului juridic civil

În conţinutul raportului juridic civil intră: dreptul subiectiv civil şi

obligaţia civilă.

Dreptul subiectiv civil este definit ca fiind posibilitatea conferită de lege

subiectului activ, în virtutea căreia acesta poate, în limitele dreptului şi ale

moralei, să aibă o anumită conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare

subiectului pasiv, (constând în a da, a face, sau a nu face) şi să apeleze la forţa

coercitivă a statului, în caz de nevoie.

Clasificarea drepturilor subiective civile 80 :

a) după opozabilitatea lor sunt:

- absolute - titularul poate avea o anumită conduită,(poate să îşi

exercite dreptul) fără a avea nevoie de concursul unei 80 Corina Petică Roman, Drept civil. Note de curs, Sibiu, 2007

alte persoane în exercitarea dreptului său. Sunt drepturi

absolute:

• drepturile personale nepatrimoniale;

• drepturile reale

Caracteristicile drepturilor absolute:

• este cunoscut numai titularul dreptului, nu şi

cel al obligaţiei corelative (acesta nu este

individualizat, având de-a face cu un subiect

pasiv universal);

• îi corespunde obligaţia generală şi negativă, de

a nu i se aduce nici o atingere obligaţie de

abţinere);

• este opozabil tuturor – erga omnes;

- relative – titularul dreptului pretinde subiectului pasiv o conduită

determinată (constînd în a da, a face sau a nu face).

Sunt drepturi relative drepturile de creanţă.

Caracteristici:

• este cunoscut atât titularul dreptului cât şi

cel al obligaţiei corelative, fiind individualizaţi;

• obligaţia poate consta în: a da, a face sau a

nu face;

• este opozabil numai subiectului pasiv

determinat;

b) după natura conţinutului lor:

- patrimoniale (acele drepturi al căror conţinut are o valoare

economică, putînd fi evaluat în bani). Din această

categorie fac parte:

• drepturile reale (drept în virtutea

căruia titularul său îşi poate exercita prerogativele

asupra unui bun, fără concursul altcuiva);

• drepturile de creanţă (subiectul

activ pretinde subiectului pasiv o anumită conduită);

- nepatrimoniale (sunt drepturi personale ce nu au valoare

economică). Se referă la:

• existenţa şi integritatea persoanei;

• identificarea persoanei;

• creaţia intelectuală (drepturi de

autor, de inventator);

c) după corelaţia dintre ele, pot fi:

- principale – au existenţă de sine stătătoare;

- accesorii – a căror soartă juridică depinde de existenţa altui

drept subiectiv.

Această clasificare este importantă în materia drepturilor reale:

- drepturi reale principale: dreptul de proprietate,

dezmembrămintele dreptului de proprietate (uzul, uzufructul,

abitaţia, servitutea, superficia);

- drepturi reale accesorii: ipoteca

(garanţie reală imobiliară); gajul (garanţie reală mobiliară);

privilegiile (drept de preferinţă a creditorului); dreptul de

retenţie.

d) în funcţie de gradul de certitudine conferit titularilor, drepturile pot fi:

- pure şi simple – existenţa şi exercitarea lor nu depinde de o

împrejurare viitoare, conferind titularului o deplină siguranţă şi

producându-şi efectele imediat;

- afectate de modalităţi – depind (fie sub aspectul existenţei

fie al exerciţiului lor) de o împrejurare viitoare, certă ori

incertă: termenul, condiţia, sarcina.

Obligaţia civilă este îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic

civil de a avea o anumită conduită(corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ)

constând în a da, a face, a nu face şi care, la nevoie, este impusă prin forţa

coercitivă a statului.

Clasificarea obligaţiilor civile:

a) în funcţie de obiectul lor:

- a da – a costitui sau transmite un drept real (transmiterea

dreptului de proprietate din patrimoniul vanzătorului în

cel al cumpărătorului);

- a face – a executa o lucrare, a preda un lucru, a presta un

serviciu;

- a nu face – o obligaţie de abţinere ce are conotaţii diferite în

raport de dreptul căruia îi corespunde:

• drept absolut – a nu face nimic de natură a aduce

atingere unui drept(obligaţie cu caracter general

ce incumbă tuturor subiecţilor de drept);

• drept relativ – a nu face ceea ce s-a obligat(obligaţie

concretă, asumată de un subiect determinat).

Este uşor de constatat că din categoria obligaţilor pozitive

fac parte obligaţiile de a da şi de a face, iar categoria obligaţiilor

negative este formată din obligaţiile de a nu face.

Obligaţii de rezultat (determinate) şi obligaţii de mijloace

(de prudenţă şi diligenţă). Această clasificare s-a conturat şi a fost

împărtăşită de literatura de specialitate şi practica judiciară în cea

de-a doua jumătate a secolului XX.

Obligaţiile de rezultat sau determinate – îndatorirea

debitorului de a obţine un rezultat determinat.

Obligaţiile de mijloace sau de prudenţă şi diligenţă –

îndatorirea de a depune stăruinţă pentru obţinerea unui rezultat;

b) după opozabilitatea lor:

- obişnuite – este opozabilă între părţi;

- opozabile terţilor (scriptae in rem) – obligaţia este strâns legată

de un bun (cumpărătorul unui bun imobil ce face obiectul

unui contract de locaţiune anterior);

- reale (propter rem) – îndatorirea ce revine deţinătorului unui

bun în considerarea importanţei acestuia pentru societate.

c) în funcţie de sancţiune:

- obligaţii perfecte – conferă posibilitatea executării silite a

obligaţiei prin acţiunea în justiţie şi obţinerea unui titlu

executoriu;

- obligaţii imperfecte – nu se poate obţine executarea silită.

C. Obiectul raportului juridic civil

Obiectul raportului juridic este reprezentat de conduita părţilor, mai

precis, acţiunea la care este îndrituit subiectul activ şi la care este ţinut subiectul

pasiv.

În raporturile patrimoniale, conduita părţilor se referă la bunuri, fapt

pentru care „bunul” este considerat ca obiect derivat al raportului juridic civil.

Bunul este o valoare economică utilă pentru satisfacerea nevoii

materiale ori spirituale a omului, fiind susceptibilă de apropriere sub forma

dreptului patrimonial.

Patrimoniul este totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare

economică ce aparţin unei persoane fizice sau juridice.

Clasificarea bunurilor:

a) după natura lor:

- mobile:

• prin natura lor – se pot muta dintr-un loc în

altul;

• prin determinarea legii – acţiunile, obligatiunile

titluri de valoare ;

• prin anticipaţie – prin natura lor sunt imobile,

dar părţile apreciază pentru viitor schimbarea

acestei naturi – recoltele vândute înainte de

culegerea lor

- imobile:

• prin natura lor (o clădire, un teren);

• prin obiectul la care se aplică (uzufructul);

• prin destinaţie (oglinzi, faianţă, lambriuri)

b) după regimul circulaţiei juridice:

- în circuitul civil – pot face obiectul

actelor juridice , putând fi dobândite sau înstrăinate de orice

persoană;

- scoase din circuitul civil-

inalienabile- nu pot face obiectul unui act de înstrăinare;

c) după modul de determinare:

- individual determinate-au suficiente elemente de

identificare, însuşiri specifice care le conferă individualitate

în raport cu alte bunuri aparţinând aceleiaşi categorii;

- determinate generic- se individualizează prin intermediul

unor operaţiuni suplimentare de măsurare, cântărire,

numărare (grâu, zahăr etc.);

d) după cum pot sau nu pot fi înlocuite în executarea obligaţiilor:

- fungibile- un bun poate fi înlocuit cu un altul pentru ca

debitorul să-şi onoreze obligaţia(cereale);

- nefungibile- bunul nu poate fi inlocuit de un alt bun(un

autoturism);

e) dacă prin folosire bunul îşi consumă sau nu substanţa:

- consumptibile;- neconsumptibile.

Secţiunea 2: Actul juridic

2.1 Noţiune

Actul juridic civil reprezintă81 o manifestare de voinţă făcută cu intenţia

de a produce efecte juridice, respectiv de a naşte, modifica ori stinge un raport

juridic civil concret.

2.2 Clasificarea actelor juridice:

a) după numărul părţilor:

- acte juridice unilaterale – rezultatul manifestării de voinţă

al unei singure părţi (testamentul)

- acte juridice bilaterale – voinţa concordantă a două părţi

(contractul de vânzare-cumpărare).

A nu se confunda clasificarea actelor juridice în

unilaterale şi bilaterale cu contractele unilaterale şi

bilaterale (ex: donaţia este un act bilateral – o

manifestare de voinţă a două părţi – şi un contract

unilateral – obligaţii numai pentru o parte);

- acte juridice multilaterale – voinţa a trei sau mai multe părţi

(contractul civil de societate);

b) după scopul urmărit la încheierea lor:

- acte cu titlu oneros – fiecare din părţi urmăreşte obţinerea

unui folos patrimonial (contractul de vânzare-cumpărare):

• acte comutative – părţile cunosc la încheierea

actului, existenţa şi întinderea obligaţiilor;

81Gheorghe Beleiu Drept civil român.Introducere în dreptul civil.Subiectele dreptului civil, Ediţia aVIII-a revăzută şi adăugită de Marian Nicolae, Petrică Truşcă Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2003 p.130;P.M. Cosmovici Drept civil.Introducere în dreptul civil, Ed. ALL Bucureşti 1995 p. 95-146;

• acte aleatorii – nu se cunoaşte întinderea

obligaţiilor (contractul de întreţinere);

- acte cu titlu gratuit – se procură un folos patrimonial fără

obţinerea unui alt folos în schimb:

• liberalităţi – se micşorează patrimoniul

dispunătorilor (donaţia);

• acte dezinteresate – nu se micşorează

patrimoniul (depozitul neremunerat);

c) după efectul lor:

- acte constitutive de drepturi – dă

naştere la un drept subiectiv civil (ipoteca, amanetul, gajul);

- acte translative de drepturi – au ca

efect strămutarea unui drept subiectiv civil dintr-un

patrimoniu în altul (vânzare-cumpărare, donaţie);

- acte declarative – consolidează ori

definitivează un drept vechi, preexistent (partajul);

d) după importanţa lor:

- acte de conservare – preîntâmpină pierderea unui drept

(somaţia, înscrierea unei ipoteci în cartea funciară);

- acte de administrare – realizează o normală punere în

valoare a unui bun sau patrimoniu (închirierea unui bun);

- acte de dispoziţie – au ca rezultat însuşirea din patrimoniu a

unui bun sau drept (vânzarea-cumpărarea) ;

e) după modul de încheiere:

- acte consensuale – se încheie prin simpla manifestare de

voinţă a părţilor (contractul de vânzare-cumpărare);

- acte solemne – manifestarea de voinţă îmbracă o formă

prescrisă de lege (donaţia, testamentul);

- acte reale – manifestarea de voinţă trebuie să fie conjugată

remiterea bunului (contractul de împrumut);

f) după momentul producerii efectelor lor:

- acte juridice între vii;

- acte pentru cauză de moarte (testamentul);

g) după rolul voinţei părţilor:

- acte subiective – conţinut dat de voinţa autorilor;

- acte condiţie – voinţa exprimată pentru naşterea actului, dar

condiţiile determinate de lege (contractul de prestări-

servicii);

h) după raportul dintre ele:

- acte principale – au o existenţă de sine stătătoare;

- acte accesorii – depind de existenţa unui alt act juridic

(ipotecă, gaj);

i) după modalitatea încheierii lor:

- acte strict personale – nu pot fi incheiate decât de către

titular (testamentul);

- acte prin reprezentare;

j) după modul de executare:

- acte cu executare dintr-o dată – implică o prestaţie unică

(contractul de vânzare-cumpărare);

- acte cu executare succesivă – implică prestaţii succesive

(locaţiunea).

2.3 Condiţiile actului juridic

Conform art. 948 din Codul civil, acestea sunt:

A. Capacitatea de a contracta;

B. Consinţământul;

C. Obiect determinat;

D. Cauza licită.

Condiţiile se clasifică în:

- condiţii de fond (conţinutul actului

juridic);

- condiţii de formă (exteriorizarea

voinţei);

- esenţiale (necesare pentru valabilitatea

actului);

- neesenţiale (nu afectează valabilitatea

actului juridic).

A. Capacitatea de a încheia un act juridic

Capacitatea este acea condiţie de fond şi esenţială care constă în

aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii

civile, prin încheierea actelor de drept civil.82

Aceasta are caracter de principiu, regula fiind că nici o persoană nu

poate fi îngrădită în capacitatea de folosinţă, ori lipsită în tot sau în parte de

capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile prevăzute de lege.

Încapacitatea este o excepţie.

Pentru a încheia liber orice acte juridice este necesară capacitatea

deplină de exerciţiu.

B. Consimţământul

82 Corneliu Bârsan, Gheorghe Beleiu,Francisc Deak, Instituţii de drept civil, Curs selective pentru licenţă 2006-2007,Ed. Universul JuridicBucureşti 2006 p. 12

Voinţa, sub aspect juridic, are două aspecte: consimţământul şi cauza.

Pentru formarea voinţei juridice se desfăşoară un proces psihologic cu

mai multe etape83:

a) nevoia, ce trebuie satisfăcută;

b) dorinţa;

c) procesul de deliberare, pentru a ajunge la un motiv determinat;

d) luarea hotărârii, încheierii unui act juridic;

e) materializarea acestei hotărâri, pentru a deveni fapt social.

Principiul voinţei juridice este consacrat în Codul civil, art. 969:

„Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”.

Subiectele sunt libere să încheie sau nu un act juridic, stabilesc

conţinutul acestuia, modifică sau pun capăt acestui act.

Consimţământul este o condiţie esenţială, de fond şi generală a actului

juridic civil, care constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil, manifestată

în exterior (exteriorizată).

Condiţii de valabilitate:

a) să provină de la o persoană cu discernământ (incapacităţile legale

şi incapacităţile naturale);

b) să fie exprimat pentru a produce efecte juridice;

c) să fie exteriorizat;

d) să nu fie alterat de un viciu de consimţământ.

Intenţia de a produce efecte juridice nu se regăseşte în următoarele

situaţii:

- a fost făcută în glumă;

- s-a făcut sub condiţie pur protestativă (mă oblig dacă

vreau);

- nu este definită (vagă);

- s-a făcut cu rezervă mintală.

83 Corina Petică Roman, Drept civil. Note de curs, Sibiu, 2007

Consimţământul exteriorizat are în vedere principiul consensualismului

potrivit căruia simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară ci şi

suficientă pentru încheierea valabilă a unui act juridic. Excepţii: actele solemne

unde se cere formă specială.

Modalităţi de exteriorizare: în scris, verbal, prin gesturi ori fapte

neechivoce.

Valoarea juridică a tăcerii constituie o excepţie şi nu o regulă. În

consecinţă tăcerea nu poate fi interpretată ca o consimţire sau o acceptare.

Tăcerea valorează totuşi consimţământ atunci când:

- legea prevede;

- părţile convin;

- obiceiul locului sau uzanţele permit o astfel de interpretare.

Viciile de consimţământ:

A.) Eroarea

Eroarea este falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic.

Clasificare:

a) după consecinţele produse:

- eroare obstacol: asupra naturii actului ce se încheie, ori

asupra identităţii obiectului;

- eroare viciu de consimţământ: asupra calităţilor substanţiale

ale obiectului actului ; asupra calităţilor şi însuşirilor

esenţiale ale persoanei cocontractante;

- eroare indiferentă: falsa reprezentare a unor împrejurări mai

puţin importante la încheierea actului;

b) după criteriul naturii realităţii fals reprezentată:

- eroare de fapt: falsa reprezentare a unei stări de fapt la

încheierea actului juridic;

- eroare de drept: falsa reprezentare a existenţei sau

conţinutului unei norme juridice.

Condiţii cerute pentru ca eroarea să fie viciu de consimţământ:

- elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost hotărâtor

pentru încheierea actului;

- în cazul actelor bilaterale cu titlu oneros, cocontractantul să fi ştiut

sau să să fi trebuit să ştie că elementul este determinant.

B.) Dolul sau viclenia

Dolul este inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau

dolosive, pentru a o determina să încheie un act juridic.

Dolul se clasifică în:

- dol principal;

- dol incident.

Elementele dolului sunt:

a) un element material (obiectiv)– utilizare de mijloace viclene;

b) un element intenţional ( subiectiv) – intenţia de a induce în

eroare.

Condiţii:

a) să fie determinant pentru încheierea actului;

b) să provină de la cealaltă parte.

C.) Violenţa

Violenţa este ameninţarea unei persoane cu un rău care îi produce o

temere ce o determină să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat.

Clasificare:

a) violenţa fizică – integritatea fizică sau bunurile;

b) violenţa morală – onoarea, sentimentele persoanei.

Violenţa este alcătuită din:

a) elementul obiectiv (ameninţarea cu un rău);

b) elementul subiectiv (insuflarea unei temeri).

Condiţii:

a) să fie determinantă;

b) să fie injustă.

D.) Leziunea

Leziunea constă în disproporţia vădită de valoare dintre două prestaţii.

Are un domeniu restrâns de aplicare – minorii între 14-18 ani.

Pentru a interveni leziunea şi actul să fie supus anulării trebuie să

regăsim următoarele condiţii:

a) actul să facă parte din categoria actelor de administrare;

b) să fie încheiat de un minor singur (fără încuviinţarea ocrotitorului

legal);

c) actul să fie lezionar pentru minor;

d) să facă parte din categoria actelor comutative.

În concepţia subiectivă, violenţa are două elemente:

a) unul obiectiv – disproporţia dintre contraprestaţii;

b) unul subiectiv – profitarea de starea de nevoie.

Condiţii pentru anularea actului:

a) leziunea să fie o consecinţă directă a actului respectiv;

b) leziunea să existe în raport cu momentul încheierii actului;

c) disproporţia să fie vădită.

C. Obiectul actului juridic civil

Obiectul actului juridic este conduita părţilor, stabilită prin acel act

juridic civil – acţiuni şi inacţiuni84.

Condiţii generale de valabilitate:

a) să existe;

b) să fie în circuitul civil;

c) să fie determinat ori determinabil;

d) să fie posibil;

e) să fie licit şi moral.

Condiţii speciale (anumite acte juridice):


a) cel ce se obligă să fie titularul dreptului subiectiv;

b) să existe autorizaţie administrativă;

c) obiectul să constea într-un fapt personal al debitorului.

D. Cauza actului juridic civil

Cauza actului juridic este acel element al actului juridic ce constă în

obiectivul urmărit la încheierea actului.

Elementele cauzei sunt:

a) scopul imediat – scopul obligaţiei-este un element obiectiv ce rămâne

nemodificat in cadrul aceleiaşi categorii de acte juridice:

- în contractele sinalagmatice – prefigurarea mentală a

contraprestaţiei;

- actele cu titlu gratuit – intenţia de a gratifica;

- actele reale – remiterea lucrului;

- contracte aleatorii – riscul.

b) Scopul mediat – motivul determinant- este un element subiectiv ce

poate să varieze chiar şi în cadrul aceleiaşi categorii de acte juridice :

- însuşirile unei prestaţii;

- calităţile unei persoane.

Condiţii de valabilitate:

a) să existe (art. 966 Cod civil). În cazul în care ne confruntăm cu

problema lipsei cauzei, distingem:

- când se datorează lipsei de discernământ – ambele elemente

ale cauzei lipsesc, fapt ce atrage nulitatea relativă a actului

juridic civil;

- când se datorează: lipsei contraprestaţiei în contractele

sinalagmatice; lipsei predării bunului în contractele reale;

lipsei riscului în contractele aleatorii atrage nulitatea absolută;

b) să fie reală;

c) să fie licită şi morală.

Legea prezumă existenţa şi valabilitatea cauzei deci sarcina îi incumbă

celui ce contestă.

2.4 Forma actului juridic civil

Forma actului juridic este acea condiţie care constă în modalitatea de

exteriorizare a manifestării de voinţă făcută cu intenţia de a crea, modifica ori

stinge un raport juridic civil concret.

În sens larg, noţiunea de „formă” are trei accepţiuni:

a) forma cerută pentru valabilitatea actului;

b) forma cerută pentru probarea actului;

c) forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi.

Principiul consensualismului – manifestarea de voinţă necesară şi

suficientă.

Clasificarea condiţiilor de formă:

a) în funcţie de consecinţele juridice ale nerespectării lor:

- forma cerută pentru valabilitatea actului atrage nulitatea

absolută;

- forma cerută pentru probarea actului atrage imposibilitatea

dovedirii cu alt mijloc de probă;

- forma cerută pentru opozabilitate se sancţionează cu

inopozabilitate (terţa persoană poate să ignore actul);

b) în funcţie de izvorul lor:

- forma legală;

- forma voluntară ori convenţională.

♦ Forma cerută ad validitatem (ad solemnitatem):

a) este element constitutiv esenţial al actului (în consecinţă,

nerespectarea atrage nulitatea absolută);

b) este incompatibilă cu manifestarea tacită de voinţă (expresă);

c) este exclusivă (pentru un anumit act – o anumită formă).

Condiţii (pentru asigurarea formei ad validitatem):

a) întregul act să îmbrace această formă;

b) actul aflat în interdependenţă – nu îmbracă forma specială

Aplicaţii:

a) donaţia;

b) subrogaţia în drepturile creditorilor consimţită de debitor;

c) ipoteca convenţională;

d) testamentul;

e) contractul de garanţie reală mobiliară;

f) actele între vii având ca obiect înstrăinarea terenurilor.

♦ Forma cerută ad probationem (dovedeşte existenţa şi

conţinutul):

a) este obligatorie;

b) nerespectarea – inadmisibilitatea probării cu alt mijloc de probă;

c) excepţie de la principiul consensualismului – trebuie să îmbrace

forma scrisă (ex: înscrisul sub semnătură privată cu privire la

plata unei sume de bani).

Aplicaţii:

a) dovada actelor juridice 250 lei;

b) depozitul valutar – formă scrisă;

c) tranzacţia – formă scrisă.

♦ Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi – formalităţile necesare,

potrivit legii, pentru a face actul juridic opozabil persoanelor străine de

incheierea acestuia.

Aplicaţii:

a) publicitatea imobiliară;

b) notificarea cesiunii de creanţă.

2.5 Efectele actului juridic civil

Efectele actului juridic reprezintă drepturile subiective şi obligaţiile

civile la care dă naştere, pe care le modifică sau stinge un asemenea act.

Pentru a stabili efectele actului juridic trebuie să cunoaştem conţinutul

acestuia, respectiv clauzele care precizează drepturile şi obligaţiile ce se nasc,

modifică sau sting.

Codul civil cuprinde două categorii de norme referitoare la problematica

efectelor85:

a) efectele convenţiilor sau contractelor în general (art. 969-985);

b) efectele specifice diferitelor contracte.

Operaţiunea juridică a determinării efectelor actelor juridice, respectiv

stabilirea drepturilor subiective şi a obligaţiilor civile, este deosebit de

importantă, deoarece nu întotdeauna conţinutul actului este evident.

În acest sens se impune respectarea unor reguli:

a) dovedirea actului;

b) interpretarea clauzelor actului:

- calificarea juridică a actului: act numit (reguli speciale); act

nenumit (reguli generale);

- stabilirea înţelesului unei clauze.

Reguli de interpretare:

- potrivit voinţei comune a părţilor (art. 970, 977, 980, 982, 984 Cod

civil)

- clauzele obişnuite se subînţeleg;

- când există „îndoială” clauza se interpretează în favoarea celui ce

se obligă.

Principiile care guvernează efectele actului civil sunt:

a) principiul forţei obligatorii;

b) principiul irevocabilităţii;

c) principiul relativităţii eefectelor actului juridic.

Principiul forţei obligatorii – pacta sunt servanda – acea regulă a

efectelor actului juridic civil, potrivit căreia actul juridic legal încheiat se

impune autorilor săi întocmai ca legea.( art.969 C. Civ.)


Principiul irevocabilităţii – potrivit căruia actului bilateral nu i se poate

pune capăt prin voinţa numai a uneia dintre părţi, iar actului unilateral prin

manifestarea de voinţă în sens contrar din partea autorului actului.

Excepţii:

a) actele bilaterale:

- donaţia între soţi este revocabilă;

- contractul de locaţiune poate fi denunţat de către locatar;

- depozitul se restituie deponentului la cerere;

- denunţarea contractului de asigurare;

- încetarea contractului de concesiune

a) actele unilaterale:

- testamentul este revocabil;

- retractarea renunţării la moştenire

Principiul relativităţii este regula potrivit căreia actul produce efecte

numai faţă de autorii actului, neputând să profite sau să dăuneze altor persoane.

Pentru a înţelege acest principiu şi modul în care acţionează, se impune

clarificarea noţiunilor de părţi, având-cauză şi terţi.

Parte este persoana care încheie actul juridic civil, fie personal, fie prin

reprezentare şi în patrimoniul ori persoana căreia se produc efectele actului.

Având-cauza este persoana care, deşi nu a participat la încheierea

actului, suportă totuşi efectele acestuia datorită legăturii juridice cu părţile

actului.

Terţii sunt persoanele străine de încheierea unui act juridic.

Secţiunea 3: Contractul ca izvor de obligaţii

3.1 Noţiune

Conform art. 942 Cod civil, contractul este acordul dintre două sau mai

multe persoane pentru a constitui sau a stinge între dânşii raporturi juridice.

În privinţa voinţei juridice şi a limitelor, acesteia acţionează principiul

libertăţii de voinţă, potrivit căruia trebuie să se respecte:

b) normele juridice imperative;

b) regulile de convieţuire socială (ordinea publică şi bunele moravuri).

3.2 Clasificarea contractelor

a) după modul de formare:

- contracte consensuale – acele contracte care se încheie prin

simplul acord de voinţă al părţilor, simpla lor

manifestare de voinţă, neînsoţită de nici un fel de formă

fiind suficientă pentru formarea valabilă a contractului.

Forma scrisă este cerută ad probationem (pentru a

proba) şi nu ad validitatem (pentru a fi valabile);

- contracte solemne – acele contracte pentru a căror încheiere

valabilă se cere respectarea unei anumite forme

(autentică). Forma scrisă este cerută ad validitatem.

Nerespectarea acestei forme atrage nulitatea absolută;

- contracte reale – caracterizate prin faptul că pentru

formarea lor nu este suficientă simpla manifestare de

voinţă a părţilor, ci trebuie să aibă loc şi remiterea

materială a lucrului (împrumutul, depozitul, gajul,

contractul de transport de mărfuri). Simpla promisiune,

făcută în vederea perfectării contractului, valorează ca

antecontract;

b) după conţinutul lor:

- contracte sinalagmatice:

• reciprocitatea obligaţiilor ce revin părţilor;

• interdependenţa obligaţiilor reciproce;

- contracte unilaterale – dau naştere la obligaţii numai în

sarcina uneia dintre părţi, cealaltă parte având calitatea

de creditor.

A nu se face confuzie între contractul unilateral şi actul

juridic unilateral.

Contractul unilateral implică manifestarea de voinţă a

două părţi, dar obligaţiile cad numai în sarcina

uneia dintre acestea (împrumutul, depozitul gratuit,

gajul).

Actul unilateral este rezultatul manifestării unilaterale

de voinţă.

c) după scopul urmărit de părţi:

- contracte cu titlu oneros – fiecare dintre părţi doreşte a-şi

procura un avantaj material:

• comutative – acele contracte în care existenţa

şi întinderea prestaţiilor datorate de

către părţi sunt certe şi pot fi apreciate

chiar la momentul încheierii

contractului (nedepinzând de un element

aleatoriu);

• aleatorii – existenţa sau întinderea prestaţiei

părţilor sau numai a uneia dintre ele

depinde de un eveniment incert (renta

viageră, contractul de întreţinere,

contractul de asigurare). Nu se poate

calcula întinderea prestaţiilor, nu se

poate şti cuantumul câştigului sau

pierderii şi nu se poate şti nici dacă va

exista câştig sau pierdere;

- contracte cu titlu gratuit – una dintre părţi doreşte a

procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte. Sunt:

• contracte dezinteresate – se procură celeilalte

părţi un avantaj, fără a se micşora nici

un patrimoniu (mandatul gratuit ;

• liberalităţi – o valoare trece dintr-un

patrimoniu în altul, fără a se urmări un

contraechivalent (donaţia);

d) după efectele produse:

- contracte constitutive sau translative de drepturi reale – prin

care se constituie sau se transmite un drept real (drept de

proprietate, drept de uzufruct, servitute superficie):

• contractul operează prin el însuşi

transmiterea drepturilor reale;

• în anumite situaţii – pentru

opozabilitate – se cere respectarea unor

formalităţi (publicitatea imobiliară);

- contracte generatoare de drepturi de creanţă – nasc

raporturi obligaţionale

- contracte constitutive sau translative de drepturi – produc

efecte din momentul încheierii lor pentru viitor,

raportându-se la o situaţie juridică nouă;

- contracte declarative de drepturi – recunosc şi consfinţesc,

între părţi, situaţii juridice preexistente. Au şi efecte

retroactive (contractul de împărţeală);

e) după modul de executare:

- contracte cu executare succesivă – prestaţii succesive,

derulate în timp, la intervale stabilite de părţi (contractul

de închiriere, furnizare de mărfuri):

• sancţiunea pentru neexecutare – rezilierea –

produce efecte numai pentru viitor;

- contracte cu executare imediată – prestaţia se execută

imediat sau într-un singur moment:

• sancţiunea pentru neexecutare –

rezoluţiunea – produce efecte retroactiv.

3.3 Încheierea contractelor

Aceasta presupune realizarea acordului de voinţă al părţilor asupra

clauzelor contractuale.

Întâlnirea manifestării de voinţă a părţilor presupune oferta de a

contracta şi acceptarea ofertei.

Condiţii de validitate (art. 948 Cod civil)86:

a) capacitatea:

- de folosinţă;

- de exerciţiu;

b) consimţământul (voinţa juridică) se manifestă ca hotărâre de a te obliga

juridiceşte şi ca exteriorizare a acestei hotărâri;

c) cauza sau scopul actului juridic – precizează limitele voinţei;

d) obiectul – determinat, licit şi moral.

A. Oferta de a contracta (act juridic de formaţie unilaterală) – este o fază

precontractuală ce reprezintă o primă manifestare de voinţă (scrisă, verbală,

tacită).

86 C. Stătescu, C.Bîrsan Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor Ed. All Beck 2000 p.20-40

Condiţii:

a) manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă, neviciată şi cu

intenţia de a angaja, din punct de vedere juridic;

b) fermă (propunere neîndoielnică);

c) neechivocă (expunerea mărfii în vitrină, însoţită de preţ);

d) precisă şi completă (să conţină toate elementele care ar putea

duce la perfectarea contractului prin acceptare).

Forţa obligatorie a ofertei:

a) dacă a ajuns la destinatar:

- oferta cu termen, trebuie menţinută până la expirarea

termenului;

- oferta fără termen, se menţine un timp rezonabil.

Nerespectarea termenului angajează răspunderea civilă,

delictuală (art. 998 Cod civil) a ofertantului, în cazul

în care a cauzat un prejudiciu beneficiarului ofertei;

b) dacă nu a ajuns la destinatar – poate fi revocată în mod liber.

B. Promisiunea de a contracta sau antecontractul, (act juridic bilateral,

având la bază un acord de voinţă) echivalează cu un antecontract (vânzare-

cumpărare) care angajează răspunderea contractuală (în caz de refuz, de a

încheia contractul, instanţa poate pronunţa o hotărâre care ţine loc de contract).

C. Acceptarea ofertei constă într-un răspuns pozitiv al beneficiarului,

prin care îşi manifestă acordul cu oferta primită. Poate fi: expresă, tacită.

Condiţii:

a) să concorde cu oferta (depăşirea, condiţionarea ori limitarea

ofertei are valoarea unei contraoferte);

b) să fie neîndoielnică;

c) acceptarea se face numai de persoana căreia i-a fost adresată

şi, în situaţia când a fost o ofertă generală, se acceptă de

către oricine;

d) acceptarea să intervină înainte ca oferta să devină caducă sau

să fi fost revocată.

D. Momentul şi locul încheierii contractului

Ipoteze:

a) ofertantul şi acceptantul se află unul în prezenţa celuilalt:

- momentul este marcat de realizarea acordului de voinţă;

- locul este acela în care se găsesc părţile;

b) contractul se încheie prin telefon:

- momentul este marcat de realizarea acordului;

- locul este acela în care se găsesc părţile;

b) contractul se încheie prin corespondenţă (între absenţi):

- sistemul emisiunii – acordul de voinţă s-a format de îndată

ce destinatarul ofertei şi-a manifestat acordul cu oferta,

chiar dacă nu a comunicat acceptarea sa ofertantului;

- sistemul expedierii acceptării – momentul încheierii

contractului coincide cu momentul la care acceptantul a

expediat răspunsul său afirmativ, prin scrisoare sau

telegramă (chiar dacă acesta nu a ajuns la cunoştinţa

ofertantului);

- sistemul recepţiei – momentul încheierii contractului

coincide cu momentul în care răspunsul acceptantului a

ajuns la ofertant (chiar daca acesta nu a luat cunoştinţă

de el);

- sistemul informării – momentul încheierii contractului este

acela în care ofertantul a luat efectiv cunoştinţă de

acceptare.

Importanţa stabilirii momentului. Din acel moment se pune problema:

a) cauzelor de nulitate sau anulabilitatea;

b) legii aplicabile contractului;

c) efectelor contractului;

d) calculului termenelor de prescripţie.

3.4 Efectele contractului

Aspecte principale:

a) stabilirea cuprinsului contractului prin interpretarea corectă a

clauzelor sale;

b) principiul obligativităţii contractului se referă la:

- raporturile dintre părţile contractante;

- raporturile cu alte persoane;

c) efectele specifice ale contractelor sinalagmatice:

- principiul executării concomitente a obligaţiilor reciproce;

- excepţia de neexecutare;

- riscurile contractului;

- rezoluţiunea şi rezilierea

A. Interpretarea contractului – este operaţia prin care se determină

înţelesul exact al clauzelor contractului prin cercetarea manifestării de voinţă a

părţilor în strânsă corelaţie cu voinţa internă.

Reguli generale87:

a) prioritatea voinţei reale a părţilor – voinţa juridică (cauza actului juridic);

b) contractul produce, pe lângă efectele arătate de părţi şi alte efecte (specifice

naturii contractului, legii sau obiceiului).

Reguli speciale:

a) interpretarea coordonată a clauzelor contractului;

b) interpretarea clauzelor îndoielnice (confuze, susceptibile de mai

multe înţelesuri) se face:

- în sensul care reiese din natura contractului;


- în sensul de a produce efecte;

- după obiceiul locului;

- în folosul celui care s-a obligat.

B) Obligativitatea contractului în raporturile dintre părţile contractante

Conform art. 969 Cod civil, „convenţiile legal făcute au putere de lege

între părţile contractante”.

Contractul este rezultatul unui acord de voinţă ce trebuie să se înscrie în

limitele prevederilor legale.

Rezultă că există o anumită simetrie în ceea ce priveşte încheierea,

modificarea şi încetarea unui contract.

Excepţie: denunţarea unilaterală a contractului

Excepţiile prevăzute de lege pot fi stipulate printr-o clauză introdusă în

contract. Acestea sunt:

a) contractul de închiriere;

b) contractul de mandat;

c) contractul de depozit.

Alte cazuri de încetare, modificare ori suspendare a forţei obligatorii a

contractului:

a) contractul „intuitu personae” (încetează);

b) propagarea legală a unor contracte (modifică);

c) forţa majoră (suspendă).

Obligativitatea contractului în raporturile cu persoanele care nu au

calitatea de părţi contractante.

Conform art. 973 Cod civil, „convenţiile n-au efect decât între părţile

contractante” – principiul relativităţii efectelor contractului.

A nu se face confuzie între instituţia efectelor contractului şi

opozabilitatea faţă de terţi a acestuia (deşi terţele persoane nu sunt obligate prin

contract, situaţiile juridice create prin încheierea contractului trebuie să fie

respectate şi recunoscute de acestea).

Consecinţe juridice:

a) contractul:

- în relaţiile dintre părţi – act juridic;

- în raporturile cu terţi – fapt juridic;

b) răspunderea civilă:

- în relaţiile dintre părţi – răspundere contractuală;

- în raporturile cu terţi – răspundere delictuală;

c) proba:

- în relaţiile dintre părţi – dovada se face cu înscrisul;

- în raporturile cu terţi – orice mijloc de probă.

Principiul relativităţii efectelor contractului faţă de succesorii părţilor

Parte – persoana fizică sau juridică ce a încheiat, direct sau prin

reprezentant, contractul.

Terţ – persoana, străină de contract, care nu a participat nici direct, nici

prin reprezentare la încheierea acestuia.

Succesorii (avânzi cauză) – persoanele care, deşi nu au participat la

încheierea contractului, suportă efectele acestuia datorită legăturii lor cu părţile.

Categorii de succesori:

a) succesori universali şi succesori cu titlu universal (legatarii universali şi cu titlu

universal, moştenitorii legali, persoanele juridice în caz de reorganizare);

b) succesorii cu titlu particular – persoane care dobândesc un anumit drept cu

privire la un bun individual determinat (cumpărătorul unui bun, subchiriaşul,

cesionarul unei creanţe);

c) creditorii chirografari – cei care nu se bucură de o garanţie reală,

având un drept de gaj general asupra patrimoniului

debitorului lor.

C) Reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor în contractele

sinalagmatice

Situaţii:

a) una din părţi, deşi nu şi-a executat propria obligaţie, pretinde

celeilalte să şi-o execute pe a sa. Cel căruia i se pretinde

executarea va putea să se opună invocând excepţia de

neexecutare;

b) una din părţi este gata să-şi execute obligaţia sau chiar o execută

în timp ce cealaltă refuză în mod culpabil să o execute pe a sa.

Se poate solicita:

- executarea silită a contractului plus despăgubiri;

- desfiinţarea sau încetarea contractului plus despăgubiri

c) una dintre părţi se află în situaţia de imposibilitate fortuită de a-şi

executa obligaţia ce-i revine. Intervine riscul contractului.

Excepţia de neexecutare a contractului

Excepţia de neexecutare a contractului este un mijloc de apărare aflat la

dispoziţia uneia dintre părţile contractului sinalagmatic în cazul în care i se

pretinde executarea obligaţiei ce-i incumbă fără ca partea cocontractantă să-şi

execute propriile obligaţii.

Condiţii88:

a) obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi

contract;

b) necesitatea ca celălalt contractant să nu-şi fi executat chiar şi

parţial obligaţia;

c) neexecutarea să nu se datoreze faptei însăşi a celui ce invocă

excepţia (faptă care l-a împiedicat pe celălalt să-şi execute

obligaţia);


d) părţile să nu fi convenit un termen de executare a uneia dintre

obligaţiile reciproce (obligaţiile trebuie să fie simultane);

e) nu se cere ca debitorul să fi fost pus în întârziere;

f) invocarea excepţiei are loc direct între părţi, fără a fi necesar să se

pronunţe instanţa de judecată.

D) Riscul contractului – intervine în cazul imposibilităţii fortuite de

executare a obligaţiei ce revine uneia dintre părţi.

Regulă – riscul este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de

executat.

În situaţia în care obligaţia a devenit numai parţial imposibil de

executat:

a) fie se reduce în mod corespunzător contraprestaţia ce ar urma să fie executată de

cealaltă parte;

b) fie se desfiinţează în întregime contractul.

Particularităţi ale riscului contractului în contractele translative de

proprietate.

Regulă – riscul contractului îl suportă acea parte care avea calitatea de

proprietar al lucrului la momentul pieirii fortuite a acestuia.

Transferul proprietăţii operează imediat, concomitent cu încheierea

contractului, chiar dacă preţul nu a fost plătit şi bunul nu a fost predat.

Riscul contractului îl va suporta cumpărătorul, deoarece el a devenit

proprietarul bunului, prin simplul fapt al încheierii contractului.

Va trebui să achite preţul:

- dacă este vorba despre bunuri determinate generic, riscul

contractului va fi suportat de vânzător, deoarece transferul

operează numai odată cu individualizarea si predarea

bunurilor;

- dacă transferul proprietăţii nu operează odată cu încheierea

contractului, riscul îl suportă vânzătorul, chiar dacă avem de-a

face cu bunuri certe.

Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor

Rezoluţiunea este sancţiunea ce intervine în cazul neexecutării culpabile

a contractului sinalagmatic, constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia şi

repunerea părţilor în situaţia avută anterior încheierii contractului.

Are caracter judiciar – nu operează de drept ci în baza unei hotărâri

judecătoreşti.

Condiţii pentru admisibilitatea rezoluţiunii judiciare:

a) una din părţi să nu-şi fi executat obligaţiile ce-i revin;

b) neexecutarea să-i fie imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit

obligaţia;

c) debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere, în

condiţiile prevăzute de lege.

Rezoluţiunea convenţională (pactul comisoriu)

Părţile prevăd clauze în contract:

a) în caz de neexecutare a contractului, de către una din părţi,

contractul se desfiinţează;

b) în caz de neexecutare de către una dintre părţi, contractul se

consideră rezolvit de drept;

c) în caz de neexecutare, contractul se consideră desfiinţat de drept,

fără necesitatea punerii în întârziere sau orice altă formalitate.

Efecte:

a) punerea părţilor în situaţia anterioară cu restituirea prestaţiilor

reciproce;

b) partea care şi-a executat obligaţiile este îndreptăţită la

despăgubiri.

Rezilierea – sancţiunea ce se aplică în cazul neexecutării unor contracte

cu execuţie succesivă (contractul de locaţiune).

Produce efecte numai pentru viitor.

Nu implică restituirea reciprocă a prestaţiilor.

Toate celelalte reguli se aplică la fel ca la rezoluţiune.

Secţiunea 4: Executarea directă a obligaţiilor

Executarea directă a obligaţiilor este generată de principiul executării în

natură a obligaţiilor.

4.1 Plata

Plata constă în executarea voluntară a obligaţiei de către debitor,

indiferent de obiectul ei.

Plata poate fi considerată un act juridic – presupune o manifestare şi, în

acelaşi timp, un acord de voinţă între cel ce face plata şi cel ce o primeşte.

Condiţiile plăţii89:

a) cine poate face plata:

- orice persoană interesată şi chiar o persoană neinteresată:

• debitorul;

• o persoană ţinută alături de debitor: codebitor

solidar, fidejusorul;

• o persoană interesată: dobânditorul unui imobil

ipotecat pentru a evita executarea;

• o persoană neinteresată: mandatar, gestiune de

afaceri, liberalitate.


Excepţie:

• obligaţiile „intuitu personae”, are în vedere

calitatea persoanei (art. 1094 Cod civil);

• când părţile convin în acest mod.

b) cui i se poate face plata:

- creditorului, împuternicitului său, sau chiar aceluia care

este autorizat de justiţie, ori de lege, să primească pentru

creditor:

• moştenitorilor săi (după moartea creditorului);

• mandatarului legal sau convenţional;

• terţului desemnat de justiţie (terţ popritor);

- cel ce primeşte plata trebuie să fie o persoană cu capacitate

deplină de exerciţiu;

c) obiectul plăţii:

- executarea întocmai a obligaţiei asumate (art. 1100 Cod

civil):

• creditorul nu poate fi silit a primi alt lucru decât cel

ce i se datorează, chiar dacă valoarea lucrului

oferit este egală sau mai mare;

• creditorul poate accepta o altă prestaţie decât cea

datorată – operaţiunea se numeşte dare în plată.

Principiul indivizibilităţii plăţii – plata se face în întregime.

Excepţii:

• prin convenţia părţilor, plata este divizibilă;

• în caz de deces al debitorului, care lasă mai mulţi

moştenitori;

• în cazul stingerii obligaţiei prin compensaţie

(stingerea unor datorii reciproce până la

concurenţa celei mai mici dintre ele);

• când datoria debitorului este plătită de fidejusori;

• în cazul când instanţa acordă termen de graţie,

eşalonând plata;

d) data plăţii:

- plata se face când datoria a ajuns la scadenţă, deci a devenit

exigibilă:

• obligaţia, în acest caz, poate fi cu execuţie

imediată;

• obligaţia cu termen;

e) locul plăţii:

- plata se face la locul convenit de părţi (art. 1104 Cod civil);

- dacă părţile nu convin, plata se face la domiciliul

debitorului.

Secţiunea 5: Garanţiile reale

5.1 Gajul (art. 1685 Cod civil)

Gajul este o convenţie accesorie prin care un debitor, sau un terţ, remite

creditorului, sau unei alte persoane, un bun mobil, cu dreptul acestuia din urmă

de a păstra asupra sa obiectul până la executarea obligaţiei principale.

În caz de nerealizare, gajul generează posibilitatea de dezdăunare din

preţul lucrului remis cu preferinţă faţă de alţi creditori.

A. Caractere juridice:

a) contract accesoriu;

b) contract unilateral;

c) prin natura lui este însoţit de remiterea lucrului (real), însă în practica

şi în literatura de specialitate s-a consacrat şi ideea gajului fără

deposedare;

d) nu este un contract solemn, dar trebuiesc îndeplinite formalităţi de

publicitate pentru opozabilitatea sa;

e) este necesară forma scrisă, care să arate suma datorată, specia şi

natura bunului dat în gaj şi înregistrarea înscrisului într-o mapă

specială, ţinută la judecătorie (Legea nr. 99/1999 prevede, pe

lângă îndeplinirea formalităţilor de publicitate, înscrierea

avizului de garanţie mobiliară la Arhiva Electronică de Garanţii

Reale Mobiliare).

Publicitatea în această formă nu este necesară. Iar cazul în

care obligaţia garantată nu depăşeşte echivalentul în lei al sumei

de 300 EURO, publicitatea se realizează prin luarea în posesie a

bunului ce constituie obiectul garanţiei.

Excepţie reprezintă şi constituirea gajului asupra valorilor mobiliare,

situaţia în care publicitatea operează prin înscrierea gajului în

registrul special al valorilor mobiliare.

B. Obiectul gajului îl reprezintă bunurile mobile, indiferent de natura lor

corporală sau necorporală.

Prin Legea nr. 99/1999 a fost modificată această regulă:

- pot fi date în gaj, cu sau fără deposedare, certificate de

depozit, acţiunile şi părţile sociale, drepturile de

exploatare ale resurselor naturale, drepturi de proprietate

intelectuală, poliţe de asigurare, dreptul obţinut din

închirierea sau arendarea bunurilor imobile, bunuri

viitoare determinate (art. 6, Titlul VI).

C. Efectele gajului:

a) gajul cu deposedare – debitorul are calitatea de detentor precar,

trebuind să păstreze bunul şi nu poate face acte de folosire cu

privire la bun.

Dacă obligaţia a fost executată, creditorul trebuie să

restituie bunul, nerăspunzând însă de pieirea fortuită a acestuia

(art. 1691 Cod civil);

b) gajul fără deposedare – debitorul poate, pe toată durata gajului, să

administreze şi să dispună în orice mod de bunul afectat

garanţiei şi de produsele acestuia (închiriere, vânzare).

Dacă se dispune de bun şi creanţa nu este executată faţă

de creditor, acesta poate urmări bunul în mâinile terţului.

În timpul contractului de garanţie, creditorul poate

verifica starea bunului şi poate trece la executare, dacă va

constata lipsa unei întreţineri corespunzătoare sau degradarea.

D. Executarea gajului:

a) creditorul poate cere instanţei autorizarea vânzării bunului sau

atribuirea bunului în contul creanţei, după o evaluare prin

expertiză judiciară;

b) când formele de publicitate se îndeplinesc, în conformitate cu Legea

nr. 99/1999, creditorul are drept de opţiune:

- procedura contencioasă;

- procedura necontencioasă (art. 61, Titlul VI din Legea

nr. 99/1999);

c) creditorul poate intra în posesia gajului în mod paşnic, fără

autorizaţie sau notificare prealabilă şi poate proceda la vânzare

fără intervenţia instanţei;

d) dacă debitorul se opune, se apelează la executorul judecătoresc şi

bunul se va vinde în funcţie de criteriile stabilite în contract sau

determinate de lege.

E. Stingerea gajului are loc în următoarele situaţii:

- executarea obligaţiei garantate;

- pieirea fortuită a obiectului gajat;

- bunul ce face obiectul pagubei este remis voluntar de către

creditor debitorului (act liberator);

- hotărârea judecătorească (bunul ce face obiectul gajului

este revendicat de adevăratul proprietar)

5.2 Ipoteca

Ipoteca este convenţia accesorie prin care un debitor sau un terţ

afectează un bun imobil garantării creanţei90.

Cel în favoarea căruia se constituie ipoteca dobândeşte un drept de

urmărire şi un drept de preferinţă asupra nemişcătorului ipotecat (art. 1746 Cod

civil).

Formele ipotecii:

a) legală (art. 1753 Cod civil, abrogat prin Decretul nr. 31/1954 şi decretul nr.

32/1954);

b) convenţională (are în prezent aplicabilitatea practică în categoria garanţiilor

reale).

Condiţii de fond şi formă cerute pentru constituirea ipotecii:

- cel ce constituie ipoteca trebuie să fie proprietarul bunului

imobil, textul interzicând ipotecarea bunurilor viitoare;

- cel ce constituie ipoteca trebuie să fie o persoană deplin

capabilă;

- ipoteca se încheie în formă scrisă şi autentică, iar pentru a fi

opozabilă terţilor este necesară îndeplinirea unor forme de

publicitate prevăzute de lege (înscrierea în C.F.);

- în virtutea principiului specializării ipotecii, actul trebuie să

identifice imobilul ipotecat şi suma care este garantată.


Efecte:

- bunul nu se indisponibilizează (debitorul poate folosi bunul şi chiar dispune de

el), ipoteca urmând bunul în mâinile oricui s-ar afla. Dobânditorii succesivi ai

imobilului ipotecat vor putea opune creditorului urmăritor, excepţii decurgând

din nerespectarea formalităţilor de publicitate;

- terţul poate plăti creditorului sumele datorate, subrogându-se în drepturile

creditorului plătit (art. 1108 Cod civil);

- poate abandona bunul în mâinile creditorului;

- dobânditorul imobilului are un drept de regres împotriva debitorului pentru tot

ce a plătit pentru el.

Stingerea ipotecii:

a) executarea obligaţiei;

b) anularea sau constatarea nulităţii obligaţiei principale;

c) renunţarea creditorului la ipotecă;

d) pieirea fortuită a bunului ipotecat;

e) prescripţia achizitivă în folosul unui terţ;

f) anularea actului constitutiv al ipotecii sau desfiinţarea

retroactivă a dreptului de proprietate a debitorului.

Dreptul de retenţie este posibilitatea unei persoane de a reţine un bun al

altuia, care se află în posesia sa până la momentul în care debitorul îşi va

îndeplini obligaţiile la care este ţinut;

Nu are o reglementare specifică, fiind o creaţie a jurisprudenţei.

Are aplicaţii practice (contractul de locaţiune, depozit etc.).

Bunul trebuie să ajungă în mâinile celui ce invocă dreptul în baza unui

raport juridic.

Conexiunea directă cu datoria şi cu raportul juridic.

Este o garanţie pasivă (nu conferă drept de urmărire şi de preferinţă).

5.3 Privilegiile sunt caracterizate ca fiind:

- garanţii reale sau cauză de preferinţă;

- prioritatea creditorului titular al privilegiului este

determinată de specificul creanţei, calificată astfel de lege;

- obiectul îl constituie bunurile mobile şi imobile;

- pot fi: formale şi speciale;

- Codul civil stabilea o ordine de preferinţă, modificată prin

acte normative succesive .

Privilegii specifice: creditorul gajist, locatorul de imobile, hotelierul,

transportatorul, vânzătorul unui bun mobil al cărui preţ nu a fost plătit etc.

BIBLIOGRAFIE

• Ovidiu Ungureanu, Drept civil. Introducere, ed. a VI-a, Editura Rosetti,

Bucureşti, 2002

• C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura All

Beck, 2002

• Francisc Deak, Tratat de Drept civil. Contracte speciale, ed. a IV-a, Editura

Universul Juridic, Bucureşti, 2006

• Liviu Pop, Drept civil. Obligaţiile, vol. I, Regimul juridic general, Editura

C.H. Beck, Bucureşti, 2006

• Corina Petică Roman, Drept civil. Note de curs, 2007

• Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele

dreptului civil, Ed. a VIII-a revăzută şi adăugită de Marian Nicolae,

Petrică Truşcă Editura Universul Juridic, Bucureşti 2003

• P. M. Cosmovici, Drept civil.Introducere în dreptul civil, Editura All,

Bucureşti 1995

• G. Boroi Drept civil. Partea Generală, Editura All, Bucureşti 1998

• C. Bîrsan, Ghe. Beleiu, Francisc Deak Instituţii de drept civil, Curs selectiv

pentru licenţă 2006-2007 Editura Universul Juridic , Bucureşti 2006

• E, Poenaru, Drept civil. Partea generală. Persoanele. Editura All Beck

Bucureşti 2002

• M. Nicoale,Actul juridic civil în Dreptul civil român. Curs selectiv pentru

licenţă, Editura Press Mihaela, Bucureşti 2000

CAPITOLUL V

ELEMENTE DE DREPTUL MUNCII

Secţiunea 1: Noţiunea sintagmei „dreptul muncii”

Dreptul muncii reprezintă un ansamblu de norme juridice având un

obiect specific de reglementare şi anume:

a) relaţiile individuale de muncă, care se stabilesc în baza contractului

individual de muncă între :

- angajatori (patroni), adică cei ce utilizează forţa de muncă;

- angajaţi (salariaţi), respectiv cei care prestează munca;

b) relaţiile colective de muncă stabilite între cele două categorii sociale

premenţionate în baza contractelor colective de muncă şi care

vizează, în esenţă, drepturi şi interese colective ale angajaţilor -

salariaţilor membrii de sindicat;

c) atribuţiile organizaţiilor sindicale şi patronale;

d) conflictele de muncă;

e) controlul aplicării legislaţiei muncii91.

Secţiunea 2: Obiectul dreptului muncii

Îl constituie, în principal, relaţiile sociale de muncă, care, reglementate

de normele juridice, devin raporturi juridice de muncă. Sfera relaţiilor de muncă

este una foarte vastă, incluzând ansamablul relaţiilor care se formează între

oameni, în procesul muncii, pe baza aplicării directe a forţei de muncă la

mijloacele de producţie şi nu doar pe cele izvorâte din contractele de muncă.

91 În sensul că dreptul muncii reglementează relaţiile individuale şi colective de muncă, a se vedea Jean Rivero, Jean Savatier, Droit du travail, P.U.F., Paris, 1993, p. 33

Pentru aceste motive, în literatura de specialitate92, se afirmă existenţa

unui drept al muncii exhaustiv – dreptul profesional – care ar cuprinde:

a) raporturile juridice proprii izvorâte din:

- contractul individual de muncă;

- exercitarea funcţiei publice;

- activitatea magistraţilor;

- munca membrilor cooperatori;

- activitatea personalului clerical;

- exercitarea profesiilor liberale în beneficiul clienţilor;

b) raporturile juridice conexe, cum ar fi securitatea şi sănătatea în

muncă, formarea profesională; organizarea, funcţionarea, atribuţiile

sindicatelor şi patronatelor; juridicţia muncii.

92 Traian Ştefanescu, Tratat de dreptul muncii, în Alexandru Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 13

Secţiunea 3: Izvoarele dreptului muncii

3.1 Categorii de izvoare ale dreptului muncii

Constituţia93 – legea fundamentală a României

Este cel mai important izvor de drept, enumerând principalele acte

normative sau izvoare de drept, precizând şi organul care le emite. Spre

exemplu, la art. 108 „Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe”.

De asemenea, Constituţia reglementează unele drepturi fundamentale ale

cetăţenilor, legate de muncă, cum ar fi: dreptul la asociere (art. 40); dreptul la

grevă (art. 43); dreptul la sănătatea şi securitatea în muncă (art. 41).

Codul muncii – legea cadru

Este cel mai cuprinzător izvor al dreptului muncii care a consacrat

autonomia dreptului muncii ca ramură a sistemului unitar al dreptului nostru. A

asigurat un regim juridic unitar pentru angajatori-anagajaţi, reglementând o serie

de instituţii centrale existente în dreptul muncii adaptate la specificitatea

raporturilor de muncă.

Codul muncii, sau Legea nr. 53/200394, se aplică atât raporturilor de

muncă reglementate prin legi speciale cât şi celor neîntemeiate pe un contract de

muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi

incompatibile cu alte raporturi juridice.

Caracterul exhaustiv al Codului muncii rezidă în chiar cuprinsul său:

Titlul I Dispoziţii generale

Titlul II Contractul individual de muncă

93 Textul revizuit al Constituţiei a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003

94 Legea nr. 53/2003 a fost publicată iniţial în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003, suferind ulterior mai multe modificări prin O.U.G. nr. 65/2005 aprobată prin Legea nr. 371/2005, prin O.U.G. nr. 55/2006, aprobată prin Legea nr. 94/2007, prin Legea nr. 237/2007

Titlul III Timpul de muncă şi timpul de odihnă

Titlul IV Salarizarea

Titlul V Sănătatea şi securitatea în muncă

Titlul VI Formarea profesională

Titlul VII Dialogul social

Titlul VIII Contractele colective de muncă

Titlul IX Conflictele de muncă

Titlul X Inspecţia muncii

Titlul XI Răspunderea juridică

Titlul XII Jurisdicţia muncii

Legile speciale

Însăşi denumirea lor este sugestivă, în definirea a ceea ce înseamnă

„speciale”, fiecare cuprinzând reglementări distincte, dar toate sunt legate de

relaţiile sociale de muncă ori au în vedere asemenea relaţii.

Dintre cele mai importante exemplificăm:

- Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă;

- Legea nr. 154/1998 privind salarizarea în sectorul bugetar şi

indemnizaţiile pentru cei care ocupă funcţii de demnitate

publică;

- Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă;

- Legea nr. 54/2003 a sindicatelor;

- Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de

muncă şi boli profesionale;

- Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.

Ordonanţele şi hotărârile Guvernului

Sunt izvoare de dreptul muncii dacă cuprind reglementări în legătură cu

relaţiile sociale de muncă.

Izvoarele internaţionale

Pot fi izvoare ale dreptului muncii dacă reglementează aspecte din

domeniul muncii.

Categorii de izvoare internaţionale:

a) Convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii şi ale Consiliului

Europei, ratificate de ţara noastră.

b) Normele dreptului comunitar, care este un drept supranaţional şi

obligatoriu pentru statele membre. Între cele două categorii de norme, dreptul

comunitar şi dreptul naţional, există o interferenţă continuă, din care derivă două

principii importante: aplicabilitatea directă a dreptului comunitar şi supremaţia

dreptului comunitar.

c) Tratatele şi înţelegerile încheiate de România cu alte state.

Practica judiciară

În literatura juridică părerile sunt împărţite, însă opinia majoritară la care ne

raliem este aceea că, în sens strict, riguros tehnic juridic aceasta nu este un izvor de

drept însă are o influenţă decisivă asupra jurisprudenţei. În toate ţările civilizate, un

judecător nu-şi poate îngădui să motiveze o soluţie fără a invoca argumente din

doctrină95.

Cutuma (uzul)

Are caracter de izvor de drept doar în mod limitat şi excepţional, fiind

compatibil cu raporturile juridice de muncă.

Contractele colective de muncă

95 Alexandru Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, ediţia a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 47

Reprezintă o categorie importantă de izvoare de dreptul muncii deoarece

au o sorginte convenţională, negociată, cuprinzând, în esenţă, ceea ce au

negociat cei doi parteneri sociali angajatorii şi salariaţii.

Regulamentele interne

Sunt izvoare specifice dreptului muncii, având rol de seamă pentru

activitatea oricărui angajator, cu condiţia ca acestea să nu contravină Codului

muncii sau altor norme juridice imperative din domeniu.

Regulamentele de organizare şi funcţionare

Reprezintă tot acte interne ale angajatorului, elaborarea lor fiind un drept

şi nu o obligaţie. Acestea au conţinut diferit faţă de Regulamentele interne,

vizând în esenţă, chestiuni legate de organizarea şi funcţionarea persoanei

juridice emitente.

Secţiunea 4: Principiile dreptului muncii

Principiile dreptului muncii sunt reguli fundamentale întrucât reflectă

ceea ce este esenţial şi hotârâtor în sistemul acestui drept.

Cele mai importante principii, extrase din reglementările legii

fundamentale şi ale altor acte normative în domeniul dreptului muncii, pot fi

formulate astfel:

- neîngrădirea dreptului la muncă şi libertatea muncii;

- egalitatea de tratament şi interzicerea discriminării;

- negocierea condiţiilor de muncă;

- protecţia salariaţilor;

- consensualitatea şi buna credinţă;

- asocierea liberă a angajaţilor, precum şi a angajatorilor;

- dreptul la grevă.

Secţiunea 5: Dialogul social

Se mai foloseşte expresia „parteneriatul social”, fiind definit ca o

colaborare între patronate şi sindicate, în scopul rezolvării unor probleme

economice şi sociale.

Modalităţile concrete de realizare a dialogului social pot fi:

- negocierea şi încheierea contractelor colective de muncă;

- formularea de avize la proiectele de legi, ordonanţe etc.;

- propunerea asistenţilor judiciari, ce formează completele de

judecată, să soluţioneze conflictele de muncă96;

- participarea la activitatea unor organisme ce realizează servicii

publice, cum sunt Consilul Economic şi Social, Agenţia

Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă; Casa

Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale.

Secţiunea 6: Patronatele

Patronul este persoana juridică înmatriculată sau persoana fizică

autorizată, potrivit legii, care administrează şi utilizează capital, indiferent de

natura acestuia, în scopul obţinerii de profit în condiţii de concurenţă şi care

angajează muncă salariată97.

96 Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 827/13.09.2005

97 Art. 2 din Legea patronatelor nr. 356/2001, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 380/12.07.2001, actualizată şi modificată prin Legea nr. 571/22.12.2003, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 927/23.12.2003

Secţiunea 7: Sindicatele

Sunt acele organizaţii – persoane juridice independente – constituite în

scopul apărării şi promovării intereselor profesionale, economice, sociale,

culturale şi sportive ale membrilor lor – salariaţi, funcţionari publici, alţi

profesionişti sau persoane în curs de calificare – prevăzute în legislaţia muncii

internă şi în documentele internaţionale, precum şi în contractele colective de

muncă, ce îşi desfăşoară activitatea potrivit statutelor proprii.

Etimologic, termenul sindicat provine din latinescul sindiz, care avea

semnificaţia de reprezentant în justiţie al unei colectivităţi, avocatul acesteia.

Secţiunea 8: Formarea profesională

Stricto sensu, formarea profesională reprezintă activitatea desfăşurată de

o persoană înainte de încadrarea sa în muncă, în scopul de a dobândi

cunoştinţele de cultură generală şi de specialitate, necesare exercitării unei

profesii sau meserii.

Într-o asemenea accepţiune formarea profesională este echivalentă

„calificării profesionale”98.

Lato sensu, prin formare profesională se înţelege şi perfecţionarea

acestei pregătiri, adică dobândirea de cunoştinţe noi.

În sensul celor de mai sus, prin art. 81 alin. (1) din Contractul colectiv de

muncă, unic la nivel naţional pe anii 2007 – 2010, s-a prevăzut că părţile înţeleg:

- prin termenul de formare profesională, orice procedură prin care un

salariat dobândeşte o calificare atestată, printr-un certificat sau

diplomă, eliberate conform legii;

98 Sanda Ghimpu, Ion Traian Ştefănescu, Şerban Beligrăneanu, Gheorghe Mohanu, Dreptul Muncii, Tratat vol. III, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1982, p. 389

- prin termenul de formare profesională continuă, activitatea ce asigură

dezvoltarea competenţelor profesionale iniţiale ori dobândirea de

noi competenţe.

Codul muncii, la art. 190, instituie obligaţia angajatorilor de a asigura

participarea la programele de formare profesională pentru toţi salariaţii, astfel:

- cel puţin o dată la doi ani, dacă au cel puţin 21 de salariaţi;

- cel puţin o dată la trei ani, dacă au sub 21 de salariaţi.

Modalităţi de formare profesională ale salariaţilor, prevăzute de Codul

muncii:

- participarea la cursuri organizate de către angajator sau de către

furnizorii de servicii de formare profesională din ţară sau din

străinătate;

- stagii de adaptare profesională la cerinţele postului şi ale locului de

muncă;

- stagii de practică şi specializare în ţară şi străinătate;

- formare individualizată;

- alte forme de pregătire convenite între angajator şi salariat.

Secţiunea 9: Contractul colectiv de muncă

În literatura juridică recentă se consideră că definiţia legală a

contractului colectiv de muncă este cea dată de Codul muncii (art. 236 al. 1) şi

de Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă (art. 1).

„Contractul colectiv de muncă este convenţia încheiată în formă scrisă

între angajator sau organizaţia patronală, pe de o parte şi salariaţi,

reprezentaţi prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte,

prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă, salariazarea, precum

şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă”.

Negocierea colectivă este obligatorie, cu exceptia cazului în care

angajatorul are încadraţi mai puţin de 21 de salariaţi (art. 236 aliniat 2 din

Codul muncii).

Contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească

drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă

încheiate la nivel superior (art. 238 aliniat 1 din Codul muncii).

Contractele individuale de muncă nu pot conţine clauze care să

stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de

muncă (art. 238 aliniat 2 din Codul muncii).

Domeniu de aplicare: contractul colectiv de muncă produce efecte pentru

toţi salariaţii, indiferent de data angajării sau de afilierea lor la o organizaţie

sindicală.

Caracterele contractului colectiv de muncă:

a) este un contract sinalagmatic deoarece presupune reciprocitatea

prestaţiilor angajatorului şi salariatului;

b) este un contract cu titlu oneros deoarece ambele părţi urmăresc

interese materiale proprii;

c) este un contract comutativ, părţile cunoscând întinderea prestaţiilor

ab initio, odată cu încheierea contractului;

d) presupune prestaţii succesive în timp pe întreaga durată de derulare a

acestuia;

e) este un contract numit ţinând cont de faptul că el corespunde unor

operaţiuni juridice determinate, fiind reglementat în detaliu prin

Legea nr. 130/1996;

f) este un contract solemn, forma sa fiind impusă atât ad probationem cât

şi ad validitatem;

g) reprezintă o excepţie de la principiul relativităţii actelor juridice, ceea

ce îl deosebeşte de contractul civil, în general, precum şi faţă de

contractul individual de muncă.

Tipurile contractelor colective de muncă se diferenţiază funcţie de

categoria salariaţilor cărora se adresează, respectiv:

- contract colectiv de muncă la nivel naţional;

- contract colectiv de muncă la nivel de ramură;

- contract colectiv de muncă la nivel de unitate.

Obligativitatea executării contractelor colective de muncă

După încheierea şi intrarea lui în vigoare, contractul colectiv de muncă

urmează a se executa, având putere de lege între părţile contractante99.

Suspendarea contractului colectiv de muncă

Reprezintă o încetare temporară a executării obligaţiilor asumate prin

contract, cu reluarea acestora după trecerea unui anumit interval de timp.

Suspendarea poate fi :

- legală;

- convenţională;

- jurisdicţională.

Încetarea contractului colectiv de muncă

Principiul simetriei dintre încheierea şi încetarea unui act juridic din

dreptul civil (cunoscut prin expresia latină mutuus consensu mutuus disensu) îşi

găseşte aplicarea şi în privinţa contractului colectiv de muncă, acesta putând

înceta prin acordul părţilor sau prin efectul legii, dar nu poate fi denunţat

unilateral de nici una dintre părţile contractante.

Cazurile de încetare a contractului colectiv de muncă:

- la împlinirea termenului sau la terminarea lucrării pentru care a fost

încheiat, dacă părţile nu convin prelungirea;

99 Art. 236 aliniat 4 din Codul muncii, art. 7 aliniat 2 din Legea nr. 130/1996privind contractul colectiv de muncă; în acelaşi sens, art, 100 aliniat 4 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007 - 2010, care dispune: „executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părţi”

- la data dizolvării sau lichidării judiciare;

- prin acordul părţilor;

- în caz de fuziune;

- în caz de absorbţie;

- în cazul divizării, în funcţie de felul acesteia, dacă este totală sau

parţială va fi desfiinţat sau menţinut.

Secţiunea 10: Contractul individual de muncă

10.1 Noţiune

Codul muncii conţine un întreg titlu (II) intitulat „Contractul individual

de muncă”, format din 9 capitole ce înglobează o treime din Codul muncii,

motiv pentru care apreciem că, actualul cod al muncii este, cu prioritate, o lege a

acestui contract.

Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007 - 2010

conţine un capitol distinct, intitulat „Contractul individual de muncă” (art. 69-

80), precum şi o anexă (nr. 3) care reprezintă formularul tipizat al acestui

contract.

Codul muncii actual prevede la art. 10: „contractul individual de muncă

este contractul în temeiul căruia o persoană fizică denumită salariat, se obligă

să presteze munca pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau

juridică, în schimbul unei remuneraţii denumite salariu”.

10.2 Elementele contractului individual de muncă

Prestarea muncii – presupune desfăşurarea unei activităţi licite şi morale

de către salariat.

Salariul – derivă din caracterul oneros al contractului individual de

muncă şi constituie consecinţă directă a muncii prestate de salariat, care va

trebui să fie remunerat pentru munca depusă la unitatea angajatoare prin

acordarea salariului.

Subordonarea salariatului faţă de angajator – presupune desfăşurarea

muncii salariatului sub autoritatea angajatorului, care are puterea de a da ordine

şi directive salariatului, de a controla îndeplinirea sarcinilor, de a sancţiona

abaterile săvârşite de la disciplina muncii. Este ceea ce se chemă subordonare

juridică100.

Durata, care este una determinată sau nedeterminată, presupune

desfăşurarea unei activităţi pe o anumită perioadă de timp, munca fiind prestată

succesiv, de regulă zilnic, în cadrul unui program de muncă, în general de 8 ore.

10.3 Trăsăturile contractului individual de muncă

Contractul individual de muncă se evidenţiază prin trăsături care îl

apropie şi în acelaşi timp îl individualizează faţă de contractele civile (şi

comerciale). El este un act juridic:

- bilateral, presupune drepturi şi obligaţii din partea ambelor părţi;

- oneros, părţile urmăresc un interes material;

- comutativ, întinderea obligaţiilor este determinată şi cunoscută

de către părţi;

- consensual, are la bază acordul de voinţă al părţilor;

- intuitu persoane, are în vedere calitatea persoanei;

- de executare succesivă, prestaţiile se execută succesiv.

10.4 Condiţii la încheierea contractului individual de muncă:

a) condiţii comune şi altor contracte (civile): capacitatea; consimţămintul;

obiectul; cauza şi condiţii specifice: avizul prealabil; starea de

sănătate; condiţiile de studii; vechime în specialitate după caz;

b) condiţii de fond (existenţa postului, avizul medical) şi condiţii de

formă (încheierea contractului sub forma înscrisului unic);

c) condiţii generale , aplicabile tuturor raporturilor juridice de muncă, de

exemplu: condiţii de studii, de vechime în muncă sau specialitate

100 Potrivit noului Dicţionar al limbii române (Editura Litera Internaţional, Bucureşti, Chişinău, 2006, p. 119) termenul de autoritate semnifică „dreptul sau puterea de a impune cuiva ascultare, supunere”

şi condiţii speciale, aplicabile anumitor categorii de posturi sau

funcţii, cum ar fi cele stipulate de Legea nr. 22/1969 privind

angajarea gestionarilor;

d) condiţii anterioare, concomitente sau subsecvente încadrării, de

exemplu: angajamentul de păstrare a secretului de stat, starea de

sănătate, perioada de probă;

e) condiţii esenţiale, de a căror îndeplinire depinde însăşi validitatea

contractului individual de muncă şi condiţii neesenţiale care, deşi

sunt prevăzute de lege, în considerarea utilităţii lor, nu determină

totuşi existenţa actului juridic.

10.5 Conţinutul contractului individual de muncă

Potrivit modelului-cadru al contractului individual de muncă, probat prin

Ordin al Ministrului Muncii şi Solidarităţii Sociale101, acesta trebuie să cuprindă,

în mod obligatoriu, următoarele elemente:

- părţile contractului;

- obiectul contractului;

- durata contractului;

- locul de muncă;

- felul muncii;

- atribuţiile postului;

- condiţiile de muncă;

- durata muncii;

- concediul;

- salariazarea;

- drepturi specifice legate de sănătatea şi securitatea în muncă;

- drepturi şi obligaţii genarale ale părţilor;

101 Ordinul nr. 64/2003 publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 139 din 4 martie 2003, modificat prin Ordinul nr. 76/2003 publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 12 martie 2003

- dispoziţii finale – care privesc modificarea contractului,

numărul de exemplare, organul competent să soluţioneze

conflictele în legătură cu respectivul contract.

10.6 Clauze ce pot fi inserate în contractul individual de muncă

Clauza de neconcurenţă

Poate fi privită ca fiind îndatorirea salariatului de a urmări, în executarea

muncii sale, interesele legitime ale patronului şi de a se abţine de la orice

acţiune având ca scop sau ca efect lezarea acestor interese102.

Clauza de confidenţialitate

Din îndatorirea legală de fidelitate, decurge, ca în cazul obligaţiei de

neconcurenţă şi obligaţia de confidenţialitate a salariatului faţă de angajatorul

său103.

Conform art. 26 din Codul muncii, prin intermediul ei părţile convin ca,

pe toată durata contractului şi după încetarea acestuia, să nu transmită date ori

informaţii de care au luat la cunoştinţă în timpul executării contractului, în

condiţiile stabilite în regulamentele interne, în contractele colective sau în cele

individuale de muncă104.

În dreptul belgian, această clauză are ca obiect interdicţia pentru salariat

de a divulga secrete sau informaţii confidenţiale.

Clauza de mobilitate

Este reglementată de art. 25 din Codul muncii, părţile pot stabili, în

considerarea specificului muncii, ca executarea obligaţiilor de serviciu de către 102 Raluca Dumitriu, Clauza de neconcurenţă şi clauza de confidenţialitate în reglementarea noului cod al

muncii, în „Revista română de dreptul muncii” nr. 2/2003, p.22-23103 Raluca Dimitriu, ibidem, p. 169104 A se vedea cu privire la reglementarea clauzei de confidenţialitate în alte sisteme de drept, Raluca Dimitriu,

Obligaţia de fidelitate în raporturile de muncă, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2001, p.207-217; Marioara Ţichindelean, Clauza de neconcurenţă în dreptul german, în Revista de drept comercial nr. 2/1999, p.111

salariat să nu se realizeze într-un loc stabil de muncă, beneficiind, în schimb, de

prestaţii suplimentare în bani sau în natură105.

Alte clauze :

- clauza de stabilitate;

- clauza de prelungire;

- clauza de obiectiv sau de rezultat;

- clauza de conştiinţă;

- clauza de risc;

- clauza de restrictie a timpului liber.

Clauze interzise:

- clauza de exclusivitate;

- clauza privind renunţarea la drepturile salariale;

- clauza prin care s-ar limita exerciţiul libertăţii sindicale;

- clauza prin care s-ar restrânge dreptul la grevă;

- clauza prin care s-ar interzice demisia.

10.7 Forţa obligatorie a contractului individual de muncă

Contractul individual de muncă este obligatoriu pentru cele două părţi

angajator şi angajat, în virtutea principiului de drept civil, reglementat la art. 969

Cod civil, potrivit căruia: „convenţiile legal făcute au putere de lege între

părţile contractante”.

În virtutea obligativităţii menţionate, oricare dintre părţi, ca titulară a

drepturilor dobândite prin contract, este îndreptăţită să pretindă satisfacerea

acestor drepturi106.

Secţiunea 11: Suspendarea contractului individual de muncă

105 Cătălina Ciubotă, Clauza de mobilitate geografică. Aspecte din dreptul francez în „Revista română de dreptul muncii” nr. 2/2002, p.67-69

106 Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura ALL, Bucureşti, 1997, pag.56

Reprezintă un concept doctrinar ce dă expresie unor împrejurări de

fapt107. Această susţinere a fost parţial exactă având în vedere că legislaţia

muncii nu a reglementat în mod unitar instituţia suspendării, aşa cum o face în

prezent Codul muncii. De asemenea, temeiurile supendării au fost, de regulă,

prevăzute de lege. Aşa fiind, nu doctrina a creat această instituţie ci legiuitorul.

Suspendarea contractului de muncă este în realitate o suspendare a

principalelor sale efecte – prestarea muncii şi plata acesteia – ce se manifestă

într-o încetare temporară a traducerii lor în viaţă. Ea se deosebeşte de încetarea

contractului de muncă, care presupune dispariţia efectelor sale.

Suspendarea reprezintă un rezultat determinat de aplicare şi funcţionare

a două principii fundamentale din dreptul muncii şi anume:

- stabilitatea raporturilor de muncă;

- caracterul sinalagmatic al acestui contract.

Cazuri de suspendare 108

A. Suspendarea de drept, care intervine în virtutea legii, din pricina unor

împrejurări ce, independent de voinţa părţilor, fac cu neputinţă prestarea muncii.

Situaţii prevăzute de art. 50 din Codul muncii:

- concediul de maternitate;

- concediul pentru incapacitate temporară de muncă;

- carantina;

- efectuarea serviciului militar. Considerăm că, faţă de dispoziţiile

actuale ale legislaţiei privind efectuarea stagiului militar, obligaţia

aceasta nemaifiind reglementată de norma de drept, nu se mai

pune problema suspendării contractului individual de muncă

pentru acest motiv;

- executarea unei funcţii în cadrul autorităţii executive, legislative ori

judecătoreşti pe toată durata mandatului, dacă legea nu prevede

altfel;

107 Şerban Viorel Stănoiu, Suspendarea contractului de muncă, în Revista română de drept, nr. 7/1968, p.31108 Art. 49 aliniat 1 din Codul muncii

- îndeplinirea unei funcţii de conducere salarizate în Sindicat;

- forţa majoră;

- pe durata arestului preventiv ori a executării unei pedepse;

- în alte cazuri prevăzute de lege.

B. Suspendarea din iniţiativa salariatului109

Cazuri:

- concediul pentru creşterea copilului până la 2 ani sau 3 ani, în cazul

copilului cu handicap;

- concediul paternal;

- concediul pentru formarea profesională;

- exercitarea unei funcţii elective în cadrul unor organisme profesionale

constituite la nivel central sau local, pe toată durata mandatului;

- participarea la grevă.

C. Suspendarea contractului de muncă din iniţiativa angajatorului110

Situaţii:

- pe durata cercetării disciplinare;

- ca sancţiune disciplinară;

- în cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva

salariatului sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte

penale, incompatibile cu funcţia deţinută, până la rămânerea

definitivă a hotărârilor judecătoreşti;

- în cazul întreruperii temporare a activităţii angajatorului, din

motive economice, tehnologice, structurale sau similare;

- pe durata detaşării.

D. Suspendarea contractului de muncă prin acordul părţilor

109 Art. 51 din Codul muncii110 Art. 52 aliniat 1 din Codul muncii

Se poate realiza în următoarele situaţii111:

- concediul fără plată pentru studii;

- concediul fără plată pentru interese personale;

- pentru desfăşurarea activităţii de salvamont.

Procedura suspendării

Codul muncii nu reglementează o procedură a suspendării contractului

de muncă, însă este important ca angajatorul să emită o dispoziţie, o decizie

prin care să ateste această împrejurare, să precizeze termenul înauntrul căruia

contractul de muncă este suspendat, temeiul legal, cauza suspendării, pentru a fi

evidenţiate corect în carnetul de muncă.

Secţiunea 12: Modificarea contractului individual de muncă

Se realizează:

- de regulă, în mod convenţional, adică prin acordul angajator - salariat şi

vizează în esenţă trecerea salariatului într-un alt loc de muncă sau

într-o altă activitate, în mod temporar sau definitiv;

- excepţional, se poate realiza în mod unilateral de către angajator, dar

aceste cazuri sunt riguros şi limitativ prevăzute de Codul

muncii112, ele se referă doar la delegare şi detaşare.

Delegarea – constă în executarea temporară de către salariat, din

dispoziţia angajatorului, a unor lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuţiilor de

serviciu, în afara locului său de muncă.

Detaşarea – este actul prin care se dispune schimbarea temporară a

locului de muncă din dispoziţia angajatorului la un alt angajator, în scopul

executării unor lucrări în interesul acestuia.

Tot o detaşare, dar cu caracter special o constituie munca prin agent de

muncă temporară (art. 87- 100 Codul muncii).

111 Art. 54 din Codul muncii112 Art. 42 din Codul muncii

Secţiunea 13: Încetarea contractului individual de muncă

Cazurile încetării contractului individual de muncă:

- de drept;

- prin acordul părţilor;

- ca urmare a voinţei unilaterale a uneia dintre părţi.

Contractul individual de muncă încetează de drept:

a) la data decesului salariatului;

b) la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de declarare a

morţii sau a punerii sub interdicţie a salariatului;

c) la data comunicării deciziei de pensionare pentru limită de vârstă,

pensionare anticipată, pensionare anticipată parţială sau

pensionare pentru invaliditate a salariatului, potrivit legii;

d) ca urmare a constatării nulităţii absolute a contractului individual de

muncă, de la data la care nulitatea a fost constatată prin acordul

părţilor sau prin hotărâre judecătorească definitivă;

e) ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în funcţia ocupată de

salariat a unei persoane concediate nelegal sau pentru motive

neîntemeiate, de la data rămânerii definitive a hotărârii

judecătoreşti de reintegrare;

f) ca urmare a condamnării la executarea unei pedepse privative de

libertate, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti;

g) de la data retragerii de către autorităţile sau organismele competente a

avizelor, autorizaţiilor ori atestărilor necesare pentru exercitarea

profesiei;

h) ca urmare a interzicerii exercitării unei profesii sau a unei funcţii, ca

măsură de siguranţă ori pedeapsă complementară, de la data

rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus

interdicţia;

i) la data expirării termenului contractului individual de muncă încheiat

pe durată determinată;

j) retragerea acordului părinţilor sau al reprezentanţilor legali, în cazul

salariaţilor cu vârsta cuprinsă între 15 şi 16 ani.

Secţiunea 14: Nulitatea contractului individual de muncă

Nerespectarea oricăreia dintre condiţiile legale necesare pentru

încheierea valabilă a contractului individual de muncă atrage nulitatea acestuia.

14.1 Trăsături specifice nulităţii ce afectează contractul de muncă:

- constatarea nulităţii contractului individual de muncă produce efecte

pentru viitor (ex nunc);

- nulitatea contractului individual de muncă poate fi acoperită prin

îndeplinirea ulterioară a condiţiilor impuse de lege;

- în situaţia în care o clauză este afectată de nulitate, întrucât stabileşte

drepturi sau obligaţii pentru salariaţi, care contravin unor norme legale

imperative sau contractelor colective de muncă aplicabile, aceasta este

înlocuită de drept cu dispoziţiile legale sau convenţionale aplicabile,

salariatul având dreptul la despăgubiri;

- persoana care a prestat munca în temeiul unui contract individual de

muncă nul are dreptul la remunerarea acesteia, corespunzător modului

de îndeplinire a atribuţiilor de serviciu;

- constatarea nulităţii şi stabilirea, potrivit legii, a efectelor acesteia se pot

face şi prin acordul părţilor;

- dacă părţile nu se înţeleg, nulitatea se pronunţă de către instanţa

judecătorească.

Secţiunea 15: Concedierea

Codul muncii actual introduce acest termen cu semnificaţia de încetare a

contractului de muncă pentru oricare dintre situaţiile în care iniţiativa aparţine

angajatorului, deoarece aşa cum este firesc doar cel care angajează poate

concedia113.

Concedierea poate fi dispusă pentru motive care ţin de persoana

salariatului (imputabile acestuia) sau pentru motive care nu ţin de persoana

salariatului (neimputabile acestuia).

15.1 Cazurile de concediere pentru motive imputabile salariatului

În art. 61 din Codul muncii sunt enumerate următoarele :

a) în cazul în care salariatul a săvârşit o abatere gravă sau abateri repetate

de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin

contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă

aplicabil sau regulamentul intern, ca sancţiune disciplinară;

b) în cazul în care salariatul este arestat preventiv pentru o perioadă mai

mare de 30 de zile, în condiţiile Codului de procedură penală;

c) în cazul în care, prin decizie a organelor competente de expertiză

medicală, se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a

salariatului, fapt ce nu permite acestuia să îşi îndeplinească

atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat;

d) în cazul în care salariatul nu corespunde profesional locului de muncă

în care este încadrat;

e) în cazul în care salariatul îndeplineşte condiţiile de vârstă standard şi

stagiu de cotizare şi nu a solicitat pensionarea în condiţiile legii.

15.2 Concedierea pentru motive neimputabile salariatului

113 Art. 58 aliniat 1 din Codul muncii

În conformitate cu dispoziţiile art. 65 al. 1 din Codul muncii, această

concediere reprezintă încetarea contractului, „determinată de desfiinţarea

locului de muncă ocupat de salariat din unul sau mai multe motive care nu ţin

de persoana acestuia” (aliniat 1).

Din economia textului normativ premenţionat apreciem că acest tip de

concediere poate interveni oricând, la discreţia angajatorului, permiţînd

săvârşirea unor abuzuri aşa cum se întîmplă deseori în realitate. Cazurile de

practică juridiciară aflate în curs de soluţionare ori deja soluţionate de către

instanţele din ţară, având ca obiect analizarea contestaţiilor formulate de

salariaţii concediaţi nelegal, constituie în marea lor parte abuzuri ale

angajatorilor care procedează de această manieră şi, în plus, îşi crează

insolvabilitatea astfel încât salariatul este de două ori prejudiciat:

- o dată, prin pierderea pe nedrept a locului de muncă;

- în al doilea rând, prin imposibilitatea încasării creanţelor salariale

cuvenite în baza contractului de muncă care a încetat în acest

mod.

Pentru a considera legală concedierea pentru motive neimputabile

salariatului, potrivit Codului muncii114, desfiinţarea locului de muncă trebuie să

îndeplinească cumulativ două condiţii:

a) să fie efectivă (aspect care de regulă se reflectă în organigramă, în

statul de funcţii);

b) să aibă o cauză reală (impusă de dificultăţi economice sau

transformări tehnologice) şi serioasă (când se impune din

necesităţi evidente privind îmbunătăţirea activităţii şi nu

disimulează realitatea).

Caracterul efectiv şi serios al desfiinţării locului de muncă ocupat de

salariat rezultă din: programul de restructurare şi reorganizare a societăţii;

114 Art. 65 Codul muncii

proiectul de concediere colectivă; tabelul nominal al personalului disponibilizat;

organigramele etc.

15.3 Obligativitatea ofertei de redistribuire în muncă

În cazul în care concedierea se dispune pentru motivele prevăzute la art.

61 lit. c) şi d), precum şi în cazul în care contractul individual de muncă a încetat

de drept în temeiul art. 56 lit. f), angajatorul are obligaţia de a-i propune

salariatului alte locuri de muncă vacante în unitate, compatibile cu pregătirea

profesională sau, după caz, cu capacitatea de muncă stabilită de medicul de

medicină a muncii.

În situaţia în care angajatorul nu dispune de locuri de muncă vacante

potrivit alin. (1), acesta are obligaţia de a solicita sprijinul agenţiei teritoriale de

ocupare a forţei de muncă în vederea redistribuirii salariatului, corespunzător

pregătirii profesionale şi/sau, după caz, capacităţii de muncă stabilite de medicul

de medicină a muncii.

Salariatul are la dispoziţie un termen de 3 zile lucrătoare de la

comunicarea angajatorului, conform prevederilor alin. (1), pentru a-şi manifesta

în scris consimţământul cu privire la noul loc de muncă oferit.

În cazul în care salariatul nu îşi manifestă consimţământul în termenul

prevăzut la alin. (3), precum şi după notificarea cazului către agenţia teritorială

de ocupare a forţei de muncă conform alin. (2), angajatorul poate dispune

concedierea salariatului.

În cazul concedierii pentru motivul prevăzut la art. 61 lit. c) salariatul

beneficiază de o compensaţie, în condiţiile stabilite în contractul colectiv de

muncă aplicabil sau în contractul individual de muncă, după caz.

15.4 Situaţii în care concedierea salariaţilor nu poate fi dispusă:

a) pe durata incapacităţii temporare de muncă, stabilită prin certificat

medical, conform legii;

b) pe durata concediului pentru carantină;

c) pe durata în care femeia salariată este gravidă, în măsura în care

angajatorul a luat cunoştinţă de acest fapt anterior emiterii deciziei

de concediere;

d) pe durata concediului de maternitate;

e) pe durata concediului pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani

sau, în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3

ani;

f) pe durata concediului pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până

la 7 ani sau, în cazul copilului cu handicap, pentru afecţiuni

intervenite, până la împlinirea vârstei de 18 ani;

g) pe durata îndeplinirii serviciului militar;

h) pe durata exercitării unei funcţii eligibile într-un organism sindical, cu

excepţia situaţiei în care concedierea este dispusă pentru o abatere

disciplinară gravă sau pentru abateri disciplinare repetate, săvârşite

de către acel salariat;

i) pe durata efectuării concediului de odihnă.

Prevederile alin. (1) nu se aplică în cazul concedierii pentru motive ce

intervin ca urmare a reorganizării judiciare sau a falimentului angajatorului, în

condiţiile legii.

15.5 Concedierea colectivă

Se deosebeşte de concedierea individuală prin aceea că, vizează o

pluralitate de angajaţi.

Potrivit art. 68 din Codul muncii115 prin „concediere colectivă se înţelege

concedierea într-o perioadă de 30 de zile calendaristice, din unul sau mai multe

motive care nu ţin de persoana salariatului a unui număr de:

- cel puţin 10 salariaţi, dacă angajatorul care disponibilizează are

încadraţi mai mult de 20 salariaţi şi mai puţin de 100 de salariaţi;

- cel puţin 10% din salariaţi, dacă angajatorul care disponibilizează are

încadraţi cel puţin 100 de salariaţi dar mai puţin de 300 de salariaţi;

- cel puţin 30 de salariaţi, dacă angajatorul care disponibilizează are

încadraţi cel puţn 300 de salariaţi”116.

Pentru ca o concediere să poată fi considerată colectivă trebuie

îndeplinite 3 condiţii:

- să fie un anumit număr de salariaţi care să fie afectaţi de această

măsură;

- motivul încetării contractului de muncă să nu fie imputabil

salariaţilor;

- perioada de timp în care a avut loc concedierea să nu depăşească 30

de zile calendaristice.

15.6 Decizia de concediere

Este actul juridic emis de angajator în formă scrisă, prin care se dispune

încetarea contractului de muncă al salariatului de la o anumită dată, în cazul

acordării preavizului de la data expirării acestuia.

115 Text modificat prin O.U.G nr 55/2006116 Reglemenări referitoare la concedierea colectivă sunt cuprinse şi în Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.

98/1999 privind protecţia socială a persoanelor ale caror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr 303 din 29 iunie 1999, modificată ulterior

Forma scrisă a deciziei este necesară ad validitatem şi nu doar ad

probationem, nerespectarea acestei condiţii atrăgând nulitatea absolută a deciziei

care, în mod obligatoriu trebuie să cuprindă:

- termenul în care poate fi contestată;

- instanţa judecătorească la care se contestă.

Cercetarea prealabilă

Concedierea pentru săvârşirea unei abateri grave sau a unor abateri

repetate de la regulile de disciplină a muncii poate fi dispusă numai după

îndeplinirea de către angajator a cercetării disciplinare prealabile şi în termenele

stabilite de Codul Muncii.

Anterior intrării în vigoare a contractului colectiv de muncă la nivel

naţional pe anii 2007 - 2010, Codul muncii permitea angajatorului desfacerea

disciplinară a contractului de muncă al salariatului fără cercetare prealabilă în

cazul în care sancţiunea aplicată era avertismentul, în prezent însă prin art. 75,

din contractul colectiv de muncă premenţionat, obligativitatea cercetării

prealabile este general aplicabilă. Explicaţia este una foarte simplă: cercetarea

prealabilă care permite salariatului să îşi expună în apărare toate argumentele de

care înţelege să se folosească constituie un mijloc de protecţie al salariatului, o

garanţie a dreptului la apărare.

15.7 Sancţionarea concedierilor nelegale

Concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este

lovită de nulitate absolută (art. 76 Codul muncii).

Cauzele de nulitate pot fi :

a) de formă , de ex: neprecizarea instanţei a termenului de contestare;

lipsa formei scrise;

b) de fond , de ex: invocarea unui alt motiv decât cele prevăzute

limitativ de lege, inexistenţa vinovaţiei;

c) procedurale , de ex: emiterea deciziei de către un organ necompetent,

lipsa cercetării prealabile.

Mijlocul judiciar prin care se realizează anularea deciziei nelegale îl

constituie contestaţia salariatului formulată împotriva deciziei nelegale, în

termen de 30 de zile de la comunicare, prin care se solicită instanţei competente

(Tribunalul în circumscripţia căruia îşi are sediul contestatorul) nu doar nulitatea

concedierii ci şi repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei de

concediere, operând o restitutio în integrum, efectele producându-se ex nunc şi

ex tunc.

Secţiunea 16: Demisia

Definirea demisiei se face la art. 79 aliniat 1 din Codul muncii, unde se

arată că: „demisia constituie actul de voinţă unilateral al salariatului care,

printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului

individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz”.

În concepţia Codului muncii actual, demisia se poate da:

- cu preaviz;

- fără preaviz, dar numai în situaţia în care angajatorul nu îşi

îndeplineşte obligaţiile asumate prin contractul individual de

muncă (art. 79 aliniat 8 din Codul muncii).

Salariatul nu este obligat să îşi motiveze demisia, dar manifestarea sa de

voinţă în acest sens trebuie să fie clară, precisă, lipsită de echivoc (art. 79 aliniat

3 din Codul muncii).

Demisia nu trebuie aprobată de angajator deoarece este un act unilateral

al salariatului, iar la momentul expirării termenului de preaviz ori de la data

comunicării demisiei către angajator (în cazul demisiei fără preaviz) se produce

încetarea contractului de muncă.

Pe durata preavizului contractul de muncă continuă să îşi producă

efectele juridice, ceea ce înseamnă că salariatul trebuie să îşi îndeplinească

obligaţiile de serviciu, în caz contrar se poate dispune desfacerea disciplinară a

contractului de muncă pentru absenţe nemotivate.

Secţiunea 17: Contractele individuale de muncă speciale

În legislaţia muncii sunt cunoscute următoarele tipuri de contracte

speciale de muncă:

a) munca prin agent temporar de muncă – reprezintă acea activitate

prestată de un salariat temporar care, din dispoziţia agentului de muncă

temporară, prestează munca în favoarea unui utilizator;

b) contractul individual de muncă cu timp parţial, care a fost preluat din

normele internaţionale şi europene117 – se caracterizează prin îndeplinirea de

către salariat a unei fracţiuni din norma de muncă primind un salariu diminuat,

corespunzător muncii prestate.

117 Convenţia Organizaţiei Internaţionale a muncii nr. 175 din anul 1994 (neratificată de România) şi recomandarea nr. 182 din 1994 referitoare la munca cu timp parţial

Secţiunea 18: Carnetele de muncă

18.1 Definiţie. Caracteristici

Carnetul de muncă este actul oficial prin care se dovedeşte vechimea în muncă,

vechimea neîntreruptă în muncă, vechimea neîntreruptă în aceeaşi unitate,

vechimea în funcţie, meserie sau specialitate, timpul lucrat în locuri de muncă cu

condiţii deosebite, salariul de bază şi alte drepturi ce se includ în acesta, în

raport cu care se stabilesc şi se acordă drepturile de personal118.

În carnetele de muncă se menţionează, de asemenea:

- date privind starea civilă;

- pregătirea şcolară;

- pregătirea profesională a titularului

Redând în concreto conţinutul inscrierilor din carnetul de muncă,

indicăm cele mai reprezentative dintre acestea: încadrarea, schimbarea funcţiei,

a salariului, precum şi a locului de muncă, grupa de muncă, transferul, detaşarea,

întreruperea, încetarea activităţii, desfacerea contractului de muncă cu precizarea

temeiului legal şi a situaţiilor în care se păstrează vechimea neîntreruptă în

muncă şi în aceeaşi unitate.

Caracteristici ale carnetului de muncă:

- se întocmeşte numai pentru salariaţii angajati pe baza unui

contract de muncă şi pentru membrii cooperativelor

meşteşugăreşti;

- pentru fiecare persoană în parte se întocmeşte un singur carnet de

muncă;

- este un act personal, sens în care nu poate fi cedat sau înstrăinat.

18.2 Obligativitatea întocmirii carnetului de muncă

118 Art.1 (1) din Decretul nr. 92/16.04.1976 privind carnetele de muncă publicat în Buletinul Oficial nr. 37/26.04.1976

Obligaţia de întocmire, completare şi păstrare a carnetelor de muncă

revine:

a) regiilor autonome, societăţilor comerciale cu capital integral de stat,

instituţiilor publice, unităţilor bugetare, pentru personalul

propriu;

b) inspectoratelor teritoriale de muncă – pentru următoarele categorii de

salariaţi:

- persoane fizice;

- societăţi comerciale cu capital privat;

- asociaţii cooperatiste;

- asociaţii familiale;

- asociaţiile, fundaţiile, oragnizaţiile sindicale şi

patronale;

- orice alte organizaţii care sunt constituite şi

funcţionează potrivit legislaţiei române.

Secţiunea 19: Salarizarea

În declaraţia Universală a Drepturilor Omului119 salariul este considerat

corolarul dreptului la muncă, potrivit căruia: „cel ce munceşte are dreptul la un

salariu echitabil şi suficient care să-i asigure lui şi familiei sale o existenţă

conformă cu demnitatea umană” – art. 23 aliniat 3.

Salariul este un element esenţial al contractului de muncă, o parte

componentă a obligaţiilor asumate de angajator şi a cauzei juridice a obligaţiei

persoanei angajate; el constituie totalitatea drepturilor băneşti cuvenite pentru

munca prestată120.

19.1 Elementele salariului

119 Adoptată la 10 decembrie 1948120 Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea, Dreptul muncii, editia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 412

Conform art. 155 din Codul muncii, salariul cuprinde:

- salariul de bază;

- indemnizaţiile;

- sporurile;

- alte adaosuri (acestea din urmă reprezentând partea variabilă a

salariului pentru că se plătesc numai în raport cu

performanţele individuale obţinute de salariat).

19.2 Categorii de salarii

Salariul nominal – constă în suma de bani pe care salariatul o primeşte

efectiv pentru munca depusă.

Salariul real – constă în cantitatea de bunuri şi servicii pe care le pot

dobândi persoanele fizice cu salariul nominal.

Salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată – reprezintă

remuneraţia stabilită prin lege în concordanţă cu dezvoltarea planificată a

economiei, salariul minim pe economie, avându-se în vedere nivelul

productivităţii muncii, al venitului naţional, urmărindu-se satisfacerea nevoilor

mereu crescânde ale oamenilor muncii şi membrilor de familie (art. 83 din

Codul muncii).

În Constituţie s-a prevăzut „instituirea unui salariu” (art. 41) „de natură

să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent” (art. 47 aliniat 1).

19.3 Principiile salarizării sunt:

- principiul egalităţii de tratament: la muncă egală, salariu egal;

- principiul diferenţierii salariilor în raport de nivelul studiilor, funcţia

îndeplinită, cantitatea şi calitatea muncii, condiţiile de muncă;

- principiul indexării şi compensării salariilor;

- principiul confidenţialităţii.

19.4 Formele de salarizare cunoscute în legislaţia noastră sunt:

- în regie sau după timp;

- în acord, care poate fi direct, progresiv, indirect, individual sau colectiv;

- pe bază de tarife sau cote procentuale din veniturile realizate;

- alte forme specifice (art. 39 din contractul colectiv de muncă unic la nivel

naţional pe anii 2007- 2010).

19.5 Modalităţi de salarizare:

- prin negociere;

- prin lege (instituţii bugetare). În raport de nivelul studiilor, funcţiile de

execuţie din instituţiile publice sunt pe grade sau trepte profesionale aşa

cum precizează Legea nr. 435/2006;

- salarizarea persoanelor din sectorul sanitar veterinar;

- salarizarea personalului din serviciile de probaţiune;

- salarizarea judecătorilor şi procurorilor.

19.6 Contribuţii ce se percep în legatură cu salariul

- contribuţia de asigurări sociale, care trebuie virată de angajator, fiind o

condiţie esenţială pentru dobândirea dreptului la pensie şi la alte

prestaţii de asigurări sociale;

- contribuţia pentru asigurări sociale de sănătate, este reglementată de Legea

nr. 95/2006 constituie acea obligaţie de plată ce incumbă atât

angajatorului cât şi angajatului (asiguratului) care dă dreptul la

asistenţă medicală121;

- contribuţia la bugetul asigurărilor pentru şomaj. Potrivit Legii nr. 76/2002

angajatorii au obligaţia de a plăti, lunar, o contribuţie la bugetul

asigurărilor pentru şomaj în cotă de 2,5 % aplicată asupra fondului

total de salarii brute lunare realizate de salariaţii săi şi de a reţine şi a

vira lunar contribuţia individuală la bugetul asigurărilor pentru şomaj

în cotă de 1% aplicată salariului de bază lunar brut sau, după caz,

pentru membrii cooperatori.

Secţiunea 20: Timpul de muncă

Reprezintă durata stabilită, dintr-o zi sau săptămână, în care este

obligatorie prestarea muncii în cadrul contractului individual de muncă sau,

altfel spus „orice perioadă în care salariatul prestează munca, se află la

dispoziţia angajatorului şi îndeplineşte sarcinile şi atribuţiile sale, conform

prevederilor contractului individual de muncă aplicabil şi /sau al legislaţiei în

vigoare”122.

121 Legea nr. 346/2002, privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 454/27 iunie 2002

122 Art. 108 din Codul muncii

În dreptul comunitar, „timpul de lucru” este acea perioadă de timp în

care lucrătorul se află la dispoziţia angajatorului şi în exercţiul activităţii sau

funcţiei sale123.

20.1 Categoriile timpului de muncă:

- cu durată normală (8 ore /zi şi 40 ore /săptămână);

- timp redus (sub durata normală);

- timp de muncă peste durata normală (munca suplimentară).

20.2 Formele timpului de odihnă:

- pauza pentru masă;

- timpul de odihnă între două zile de muncă;

- repausul săptămânal;

- pauze şi perioada de odihnă pentru conducătorii auto;

- sărbătorile legale;

- concediul de odihnă;

- concediul suplimentar de odihnă;

- zile libere.

123 A se vedea Directiva Parlamentului şi a Consiliului European din 4 noimebrie 2003 privind organizarea timpului de muncă (2003/88/CEE) în Revista română de dreptul muncii nr. 2/2004, p. 188-198

Secţiunea 21: Răspunderea disciplinară

21.1 Noţiunea de disciplină a muncii

Disciplina muncii – condiţie a desfăşurării activităţii angajatorilor.

Definiţie – disciplina muncii este ordinea necesară în desfăşurarea

procesului de muncă, ce presupune îndeplinirea sarcinilor de serviciu şi

respectarea normelor de conduită de către participanţii la acest proces124.

21.2 Trăsături

- este o obligaţie de bază a fiecărui salariat;

- reprezintă o instituţie de drept pozitiv al muncii, semnifică un sistem de

norme care reglementează comportamentul salariaţilor în

desfăşurarea muncii colective;

- are caracter autonom;

- reprezintă în fapt, totalitatea obligaţiilor ce derivă din contractul de muncă

individual.

21.3 Răspunderea disciplinară

Definiţie

Constituie acea formă a răspunderii juridice, specifică dreptului muncii,

ce constă în sancţionarea faptelor de încălcare cu vinovăţie de către orice salariat

a normelor legale, regulamentului intern, contractului individual ori colectiv de

muncă, ordinea şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici125.

21.4 Trăsăturile răspunderii disciplinare

124 Alexandru Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, ediţia a II-a, 2007, Editura Universul juridic, Bucureşti, p. 774125 Alexandru Ţiclea, op. cit., p. 779

- este de natură contractuală;

- îndeplineşte o întreită funcţie: sancţionatoare, preventivă şi educativă;

- este de principiu reparatorie;

- apără ordinea interioară din unitate;

- are caracter strict personal, nefiind de conceput răspunderea pentru fapta

altuia sau a moştenitorilor;

- este o formă de răspundere independentă faţă de celelalte forme de

răspundere juridică.

21.5 Obiectul abaterii disciplinare

Îl constituie valoarea socială lezată prin săvârşirea ei, respectiv relaţiile

sociale de muncă, ordinea şi disciplina în procesul de muncă.

Pe planul raporturilor de muncă aceste obligaţii se transpun în sarcinile

de serviciu ale salariaţilor.

21.6 Latura obiectivă

Este redată prin încălcarea normelor legale ori contractuale ce vizează

procesul de muncă.

Ea cuprinde: fapta ilicită (abaterea disciplinară), rezultatul în cazul

abaterilor materiale ori pericolul creat în cazul celor care nu produc un rezultat

concret generând doar o stare de pericol, raportul de cauzalitate dintre fapta

ilicită şi rezultat.

21.7 Subiectul abaterii disciplinare

Răspunderea disciplinară fiind specifică dreptului muncii, abaterea

diciplinară are un subiect calificat şi anume un salariat încadrat la angajator,

personalul delegat, detaşat, elevi, studenţi care fac practică la locul de muncă.

21.8 Latura subiectivă

În mod uzual, se foloseşte expresia „vinovaţia”, care constă în atitudinea

psihică a subiectului de a-şi reprezenta rezultatul negativ al faptei sale, mai exact

încălcarea unor relaţii sociale de muncă.

Corespunzător gradelor de vinovaţie similare dreptului penal, se cunosc

4 forme de vinovaţie ale abaterilor disciplinare:

a) intenţia directă;

b) intenţia indirectă;

c) culpa cu previziune (uşurinţa);

d) culpa fără previziune (nesocotinţa).

21.9 Sancţiunile disciplinare

Sunt mijloace de constrângere prevăzute de lege, având ca scop apărarea

ordinii disciplinare, dezvoltarea spiritului de răspundere pentru îndeplinirea

îndatoririlor de serviciu şi respectarea normelor de comportare, precum şi

prevenirea producerii unor accidente de indisciplină.

Ele constituie măsuri specifice dreptului muncii, sunt expres şi limitativ

prevăzute de lege, aplicarea lor sub aspectul cuantumului şi duratei este foarte

riguroasă.

21.10 Clasificarea sancţiunilor disciplinare

După criteriul categoriei de personal:

a) generale – incluzându-le pe cele reglementate de Codul muncii;

b) speciale – care cuprind pe cele prevăzute de statute de personal,

statute disciplinare, regulamente;

După criteriul efectelor produse:

a) morale;

b) patrimoniale.

Tipurile sancţiunilor disciplinare generale

Sunt reglementate de art. 264 aliniat 1 din Codul muncii:

- avertismentul scris;

- suspendarea contractului individual de muncă pe o perioadă de

maximum 10 zile lucrătoare;

- retrogradarea din funcţie pe o durată de maximum 60 de zile cu

acordarea salariului diminuat în aceste condiţii;

- reducerea salariului pe o perioadă de la 1 – 3 luni, cu 5 – 10 %;

- reducerea salariului de bază şi/sau a indemnizaţiei de conducere

pe o perioadă de 1-3 luni cu 5-10 %;

- desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.

Sancţiunile disciplinare speciale

Sunt cele aplicabile :

- personalului didactic;

- funcţionarilor publici;

- avocaţilor;

- judecătorilor şi procurorilor;

- serviciilor de probaţiune.

21.11 Cercetarea disciplinară

Este obligatorie conform art. 75 din contractul colectiv de muncă unic la

nivel naţional pe anii 2007- 2010 pentru oricare dintre sancţiunile disciplinare

aplicate.

În acest sens angajatorul trebuie să convoace în scris, cu cel puţin 5 zile

înainte de data cercetării disciplinare, persoana salariată considerată vinovată de

săvârşirea unei abateri disciplinare, arătând în mod expres ziua, locul, ora şi

obiectul întrevederii .

Această obligaţie este imperativă, iar neîndeplinirea sa atrage nulitatea

absolută a deciziei de sancţionare emisă în aceste condiţii.

În schimb, neprezentarea angajatului la data stabilită pentru efectuarea

cercetării disciplinare fără un motiv obiectiv, dă dreptul angajatorului de a

desface contractul de muncă al salariatului.

Cercetarea disciplinară dă eficienţă binecunoscutului drept la apărare,

consacrat de Constituţia României, de legislaţia penală, de legislaţia muncii şi de

normele internaţionale.

În cazul în care salariatul se prezintă la cercetarea prelabilă disciplinară

şi dă o notă explicativă în legatură cu abaterea disciplinară pentru care este

cercetat, dar în final se dispune sancţionarea sa, angajatorul este obligat să arate

motivele pentru care a înlăturat apărările acestuia în chiar cuprinsul deciziei de

desfacere disciplinară a contractului de muncă.

21.12 Individualizarea aplicării sancţiunii disciplinare

Se realizează după mai multe criterii legale:

a) împrejurările în care a fost săvârşită fapta;

b) gradul de vinovaţie al salariatului;

c) consecinţele abaterii disciplinare;

d) comportamentul general la serviciu;

e) eventualele sancţiuni disciplinare suferite anterior (art. 266 Codul

muncii).

21.13 Termenele de aplicare a sancţiunilor disciplinare

Există două termene, respectiv: termenul de emitere a deciziei de

sancţionare disciplinară de 30 de zile de la data luării la cunoştinţă despre

săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii

faptei.

Ambele sunt termene de prescripţie a răspunderii disciplinare, fiind

susceptibile de întrerupere sau suspendare în condiţiile dreptului comun126.

În acelaşi sens s-au exprimat şi alţi autori127.

126 Alexandru Ţiclea, op. cit., p. 810127 Şerban Beligrădeanu, nota II la decizia civilă nr. 259/16.02.2000 a Tribunalului Arad, în „Dreptul” nr.

3/2001, p. 146-148

21.14 Decizia de sanctionare

Reprezintă actul juridic scris al angajatorului ce conţine sancţiunea

aplicată salariatului vinovat de săvârşirea unei abateri disciplinare.

În conformitate cu dispoziţiile art. 268 aliniat 2 din Codul muncii, sub

sancţiunea nulităţii absolute, decizia trebuie să cuprindă:

- descrierea faptei care constituie abaterea disciplinară;

- precizarea prevederilor din statutul personal, regulamentul intern,

contractul colectiv de muncă, care au fost încălcate;

- motivele pentru care au fost înlăturate apărările salariatului sau

motivele pentru care cercetarea disciplinară nu s-a efectuat;

- temeiul de drept al sancţiunii;

- termenul în care sancţiunea poate fi contestată;

- instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.

Secţiunea 22: Răspunderea patrimonială

22.1 Definiţie

Sediul materiei îl constituie dispoziţiile art. 270 din Codul muncii, care

prevede că: „ salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor

răspunerii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului

din vina şi în legătură cu munca lor”.

Din economia textului normativ precitat rezultă că, actualul cod al

muncii înlătură sintagma „răspundere materială” înlocuind-o cu „răspunderea

patrimonială”.

Răspunderea patrimonială a salariaţilor, este o formă a răspunerii

juridice, care constă în obligaţia acestora de a repara pagubele materiale produse

angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor”128.

22.2 Trăsăturile răspunderii patrimoniale:

- este contractuală deoarece derivă din contractul individual de muncă;

- este subiectivă, fiind fondată pe ideea de culpă, vinovaţie ca şi răpunderea

delictuală;

- este individuală de regulă, rareori fiind solidară, conjunctă, colectivă

(exemplu răspunderea gestionarilor pentru o gestionare culpabilă

comună a anumitor bunuri este una solidară);

- este legală, fiind reglementată prin norme legale imperative;

- este integrală, fiind angajată atât pentru paguba efectivă (damnum

emergens) cât şi pentru beneficiul nerealizat (lucrum cessans) spre

deosebire de răspunderea materială care este limitată doar la paguba

efectivă;

- se poate angaja doar pentru prejudiciul prevăzut şi previzibil la momentul

încheierii contractului de muncă;

- este la dispoziţia angajatorului, care o poate stabili în mod unilateral;

- este limitată sub aspectul executării silite, care se efectuează de regulă

numai asupra unei părţi (cote) din salariu (art. 273 Codul muncii).

22.3 Răspunderea patrimonială a angajatorului faţă de salariaţi

Constituie acea formă a răspunderii juridice, ce impune angajatorului

obligaţia de a despăgubi pe salariat pentru prejudiciul material sau moral cauzat

în timpul serviciului ori în legătură cu serviciul.

Codul muncii actual prin modificarea adusă prin Legea nr. 237/2007

instituie şi răspunderea pentru prejudiciul moral cauzat salariatului.

128 Ion Traian Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007, p. 481

Trăsături:

- este contractuală, având izvorul în contractul de muncă;

- este reparatorie, având cu preponderenţă funcţia de a acoperi paguba

cauzată salariatului;

- îi sunt aplicabile aceleaşi reguli ca şi în cazul răspunerii civile pentru a

atrage răspunderea angajatorului, cum ar fi: fapta ilicită, raportul de

cauzalitate, culpa.

Cazuri de răspundere a angajatorului:

- anularea concedierii nelegale;

- constatarea nevinovaţiei persoanei suspendate din funcţie;

- împiedicarea salariatului de a muncii, chiar dacă nu este concediat.

22.4 Formele răspunderii patrimoniale a salariaţilor

Răspunderea unipersonală

Constituie forma tipică a răspunderii patrimoniale, fiind caracterizată în

esenţă prin aceea că incumbă unui singur salariat, care este culpabil de

producerea pagubei prin fapta proprie.

Răspunderea conjunctă

Reprezintă un cumul de răspuneri personale; ea însumează o multitudine

de răspunderi individuale ale unor persoane cu vinovăţii concurente în

producerea prejudiciului unic.

Măsura în care fiecare persoană a contribuit la producerea pagubei este

determinată de două elemente definitorii:

- fapta ilicită în sine, examinată sub aspectul legăturii de cauzalitate

cu prejudiciul;

- gradului de vinovaţie, motive pentru care această răspundere nu

poate fi egală.

Dacă nu se poate determina măsura în care fiecare salariat a contribuit la

producerea pagubei, în acest caz se recurge la un remediu legal, reglementat la

art. 271 aliniat 2 din Codul muncii, conform căruia răspunderea se stabileşte

proporţioanl cu salariul. Acest criteriu este obiectiv deoarece natura atribuţiilor

(şi importanţa lor) este direct proporţională cu salariul acordat.

Răspunderea subsidiară

Este o formă specifică a răspunderii patrimoniale, grevată pe o

răspundere principală în lipsa căreia nu ar mai exista şi care este angajată

ulterior răspunderii principale, numai în măsura în care aceasta nu a produs

efecte integral sau parţial.

Cazul cel mai frecvent în practică îl constituie acela în care vinovatul

principal de producerea pagubei este insolvabil.

Răspunderea solidară

Este acea formă de răspundere ce conferă angajatorului posbilitatea de a

recupera paguba integral de la oricare dintre salariaţii vinovaţi.

În principiu, răspunderea patrimonială nu este solidară, însă de la această

regulă sunt exceptii, cum ar fi:

- răspunderea gestionarilor statuată prin Legea nr. 22/1969;

- răspunderea persoanelor în drept să efectueze controlul financiar

preventiv propriu pentru legalitatea, regularitatea şi pentru

încadrarea în limitele bugetare aprobate, în privinţa operaţiunilor

pentru care au acordat viza de control financiar propriu (art. 13

aliniat 5 din O.U.G. nr. 119/1999).

22.5 Condiiţiile de fond ale răspunderii patrimoniale a salariaţilor sunt:

- calitatea de salariat la angajatorul păgubit;

- fapta personală şi ilicită a salariatului săvârşită în legătură cu

munca sa;

- prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului, care la rîndul său

trebuie să fie real, cert, cauzat direct angajatorului, să fie

material, determinat sau determinabil;

- raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;

- vinovaţia salariatului.

Aceste condiţii trebuie îndeplinite cumulativ, lipsa vreuneia dintre ele

înlătură răspunderea salariatului.

22.6 Proceduri de recuperare a prejudiciilor de către angajator

A) Proceduri generale de recuperare a prejudiciilor de către angajator:

- prin învoiala părţilor;

- prin acţiuni în justiţie.

B) Proceduri speciale de recuperare a prejudiciilor de către angajator:

- răspunderea materială a militarilor, reglementată prin Ordonanţa

Guvernului nr. 121/1998;

- răspunderea personalului silvic, reglementată prin Ordonanţa de

urgenţă a Guvernului nr. 59/2000.

C) Executarea silită a despăgubirilor, modalităţi de executare:

- reţinerile din drepturile salariale;

- urmărirea silită a bunurilor.

Secţiunea 23: Conflictele de muncă

23.1 Noţiune

Sunt definite atât de Codul muncii, cât şi de Legea nr. 168/1999, astfel:

• „conflictul de muncă reprezintă orice dezacord intervenit între

partenerii sociali, în raporturile de muncă” – art. 248 aliniat

1 Codul muncii.

• „conflicte dintre salariaţi şi unităţile la care sunt încadraţi cu

privire la interesele cu caracter profesional, social,

economic ori drepturile rezultate din desfăşurarea

raporturilor de muncă” – art. 3 din Legea nr. 168/1999.

În practica ulterioară anului 1990, prin conflcitele declanşate în ţară,

interesul profesional invocat cu preponderenţă a fost cel privitor la creşterea

salariilor, liberalizarea lor prin eliminarea fondului de salarii de referinţă,

stabilirea salariului minim brut pe ţară şi garantarea plăţii lui, moderarea

creşterii preţurilor, deci menţinerea unui salariu real corespunzător.

23.2 Clasificarea conflictelor de muncă:

- conflicte de interese - care au ca obiect stabilirea condiţiilor de muncă cu

ocazia negocierii contractelor, ele fiind conflicte referitoare la interesele

cu caracter profesional, social sau economic ale salariaţilor. Aceste

conflicte pot fi numai colective, ele pot apărea la nivel de unitate, la

nivelul grupului de unităţi, al ramurilor ori la nivel naţional; la nivel de

subunităţi;

23.3 Situaţii când pot fi declanşate conflicte de interese:

- unitatea refuză să înceapă negocierea unui contract colectiv de muncă, în

condiţiile în care nu există un asemenea contract ori cel vechi a încetat;

- unitatea nu acceptă revendicările salariaţilor;

- unitatea refuză semnarea contractului colectiv de muncă.

23.4 Proceduri de soluţionare:

- concilierea conflictelor de interese prin sesizarea ministerului Muncii, Familiei

şi Protecţiei sociale, denumire introdusă prin O.U.G. nr. 221/2008 pentru

stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 882/24.12.2008, prin

intermediul Direcţiei de muncă teritoriale;

- medierea conflictelor de interese, care este facultativă, părţile având posbilitatea

de a decide iniţierea procedurii de mediere ce se va realiza de persoane

(mediatori) numite anual de către Ministrul Muncii;

- arbitrajul conflictelor de interese în faţa unei comisii de arbitraj formate din 3

arbitrii, dintre care: unul desemnat de conducerea unităţii; unul desemnat de

către sindicatele reprezentative; unul de către Ministerul Muncii, Familiei şi

Protecţiei sociale.

23.5 Conflicte de drepturi

Au ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii

decurgând din legi sau alte acte normative, precum şi din contractele colective

ori individuale de muncă. Aceste conflicte pot fi individuale sau colective.

În literatura de specialitate se apreciază că există sinonimie între

conflictele de drepturi şi conflictele de muncă129, diferenţa constând în aceea că,

acesta din urmă este un conflict dedus judecăţii.

Părţile în conflictele de drepturi sunt: angajatorul, angajatul, sindicatele,

moştenitorii angajaţilor decedaţi pentru răspunderea patrimonială a

antedecesorului lor în drepturi.

129 Alexandru Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, ediţia a II-a, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2007, p. 966

Completul de judecată pentru soluţionarea conflictelor de muncă se

compune din doi judecători şi doi asistenţi judiciari (art. 58 din Legea nr.

304/2004).

23.6 Greva

Este definită ca fiind, abţinerea colectivă şi concertată a unui grup de

salariaţi de a presta munca cu scopul imediat al opririi activităţii uneia sau mai

multor întreprinderi, făcând astfel presiuni, fie asupra patronului, fie asupra unor

terţi130.

Categorii de greve:

- greva patronală (măsură luată de angajator, constând în închiderea totală

ori parţială a unităţii);

- greva de avertisment (are o durată de maximum 2 ore, constă în încetarea

lucrului de către salariaţi şi în toate cazurile trebuie să preceadă cu 5

zile greva propriu-zisă atenţionând patronul că salariaţii au revendicări

care, dacă nu vor fi soluţionate se va recurge la o formă mai gravă de

acţiune);

- greva de solidaritate (se declară în vederea susţinerii revendicărilor

formulate de salariaţii din alte unităţi);

- greva politică, are un caracter ilicit deoarece art. 49 aliniat 2 din Legea nr.

168/1999 dispune că, greva nu poate urmări realizarea unor scopuri

politice.

130 Remy Wyler, Droit du travail, Staempfei Edition S.A. Berne, 2002, p. 491

BIBLIOGRAFIE

• Jean Rivero, Jean Savatier, Droit du travail, P.U.F., Paris, 1993

• Ion Traian Ştefanescu, Tratat de dreptul muncii

• Alexandru Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, ediţia a II-a, 2007

• Sanda Ghimpu, Ion Traian Ştefănescu, Şerban Beligrăneanu, Gheorghe

Mohanu, Dreptul Muncii, Tratat vol. III, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică Bucureşti, 1982

• Raluca Dumitriu, Clauza de neconcurenţă şi clauza de confidenţialitate în

reglementarea noului cod al muncii, în „Revista română de dreptul

muncii” nr. 2/2003

• Raluca Dimitriu, Obligaţia de fidelitate în raporturile de muncă, Editura

Tribuna Economică, Bucureşti, 2001

• Marioara Ţichindelean, Clauza de neconcurenţă în dreptul german, în Revista

de drept comercial nr. 2/1999

• Cătălina Ciubotă, Clauza de mobilitate geografică. Aspecte din dreptul

francez în „Revista română de dreptul muncii” nr. 2/2002

• Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, Drept civil. Teoria generală a

obligaţiilor, Editura ALL, Bucureşti, 1997

• Şerban Viorel Stănoiu, Suspendarea contractului de muncă, în Revista

română de drept, nr. 7/1968

• Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea, Dreptul muncii, editia a II-a, Editura All

Beck, Bucureşti, 2001

• Ion Traian Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, Editura Wolters Kluwer,

Bucureşti, 2007

• Remy Wyler, Droit du travail, Staempfei Edition S.A. Berne, 2002

• Alexandru Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, ediţia a II-a, Editura Universul

juridic, Bucureşti, 2007

* * *

• Constituţiei româniei revizuită, publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003

• Comuncii aprobat prin Legea nr. 53/2003 a fost publicată iniţial în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003,

suferind ulterior mai multe modificări prin O.U.G. nr. 65/2005

aprobată prin Legea nr. 371/2005, prin O.U.G. nr. 55/2006, aprobată

prin Legea nr. 94/2007, prin Legea nr. 237/2007

• Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară

• Legea patronatelor nr. 356/2001

• Codul muncii aprobat prin Legea nr. 53/2003, publicat iniţial în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 05.02.2003, suferind ulterior

mai multe modificări prin O.U.G. nr. 65/2005 aprobată prin Legea nr.

371/2005, prin O.U.G. nr. 55/2006 aprobată prin Legea nr. 94/2007

• Ordinul nr. 64/2003 publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.

139 din 4 martie 2003, modificat prin Ordinul nr. 76/2003 publicat în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 12 martie 2003

• Decretul nr. 92/1976 privind carnetele de muncă

• Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 98/1999 privind protecţia socială a

persoanelor ale caror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute

ca urmare a concedierilor colective, publicată în Monitorul Oficial al

României, partea I, nr 303 din 29 iunie 1999, modificată ulterior

• Convenţia Organizaţiei Internaţionale a muncii nr. 175 din anul 1994

(neratificată de România) şi recomandarea nr. 182 din 1994 referitoare

la munca cu timp parţial

• Legea nr. 346/2002 publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.

454/27 iunie 2002

• Directiva Parlamentului şi a Consiliului European din 4 noimebrie 2003

privind organizarea timpului de muncă (2003/88/CEE) în Revista

română de dreptul muncii nr. 2/2004

CAPITOLUL VI

Elemente de drept penal

- Partea generală -

Secţiunea 1: Dreptul penal - ramură a dreptului public

Dreptul penal - este alcătuit dintr-un sistem de norme juridice care

stabilesc ce fapte constituie infracţiuni, condiţiile răspunderii penale, sancţiunile

şi alte măsuri ce urmează a fi aplicate sau luate de către instanţele judecătoreşti

persoanelor care au săvârşit infracţiuni în scopul apărării celor mai importante

valori sociale ale statului de drept131.

Dreptul penal cuprinde:

- drept penal general;

- drept penal special;

- drept procesual penal.

Obiectul dreptului penal:

Îl reprezintă relaţiile sociale care apar ca urmare a săvârşirii

infracţiunilor, se mai numesc relaţii de conflict care se stabilesc între

membrii societăţii pentru respectarea de către aceştia a unor valori:

persoana, drepturile şi libertăţile persoanei, viaţa, integritatea

corporală etc.

Secţiunea 2: Izvoarele dreptului penal

131 Vasile Dobrinoiu, I. Pascu, V. Lazăr, Gh. Nistoreanu, I. Molnar, Al. Boroi, Drept penal, partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A Bucureşti, p. 4

Izvorul de drept este acea formă juridică pe care o îmbracă o normă

pentru a deveni obligatorie.

Dintre izvoarele dreptului penal amintim:

- Constituţia, care este principalul izvor;

- Codul Penal, care cuprinde atât norme generale cât şi norme

speciale; legile penale complinitoare – completează dispoziţiile

Codului Penal, dar nu conţin infracţiuni (Legea de executare a

pedepselor de exemplu);

- Legile speciale nepenale cu dispoziţiuni penale. ( Legea privind

combaterea evaziunii fiscale);

- Tratatele şi acordurile, convenţiile internaţionale, dacă sunt

ratificate.

Secţiunea 3: Raportul juridic penal

Raportul juridic dintre stat şi cetăţenii săi, în care statul, prin organele

sale specializate, are dreptul de a impune respectarea valorilor sociale ocrotite de

lege şi a trage la răspundere penală pe cei care au săvârşit infracţiuni, iar

membrii societăţii au obligaţia de a se conforma legii şi a suporta sancţiunile

penale în măsura în care au încălcat normele juridice penale. Este un raport

juridic de putere.

Relaţia socială, ce fundamentează raportul juridic penal, presupune:

subiecte, un obiect şi un conţinut.

A. Subiectele sunt:

statul – dreptul penal este inclus în dreptul public; există 2

tipuri de raporturi juridice:

a) raporturi juridice de conformare – presupun

respectarea lor de către societate prin intermediul

statului;

b) raporturi juridice de conflict – statul este cel care

impune unei persoane fizice respectarea unei

norme, iar în cazul nerespectării, aplicarea pedepsei

(poliţia, magistraţii);

persoana fizică sau persoana juridică ce a încălcat legea.

B. Conţinutul raportului juridic penal: presupune drepturi şi obligaţii

pentru cele două subiecte.

C. Obiectul raportului juridic penal: conduita pe care trebuie să o

urmeze subiectele raportului de putere în funcţie de drepturile şi obligaţiile ce

constituie conţinutul raportului juridic.

D. Durata raporturilor juridice penale - este marcată de două

momente: al naşterii sau formării şi al încetării acestuia.

Secţiunea 4: Infracţiunea. Instituţie fundamentală a dreptului penal

4.1 Noţiune, caracteristici

Dreptul penal, în totalitate, este structurat în jurul a 3 instituţii

fundamentale: infracţiunea, răspunderea penală şi pedeapsa, în jurul cărora

gravitează atât normele generale cât şi cele speciale ale dreptului penal.

Codul Penal dă expresie acestei relaţii tripartite în art. 17 aliniat 2:

„infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale”132.

Infracţiunea:

- ESTE O FAPTĂ CARE PREZINTĂ PERICOL SOCIAL,

SĂVÂRŞITĂ CU VINOVĂŢIE ŞI PREVĂZUTĂ DE LEGEA

PENALĂ (ART. 17 COD PENAL);

- ARE 3 TRĂSĂTURI (CONDIŢII OBLIGATORII):

a) este o faptă ce prezintă pericol social

132 V. Dongoroz, Drept penal, Ed. Sincron, Cluj, 2001, pag. 194

fapta – orice faptă a unei persoane;

pericolul social – ne permite să deosebim o

contravenţie de o infracţiune

b) vinovăţia – este foarte importantă; există prezumţia de

nevinovăţie.

c) prevederea faptei în legea penală – orice faptă

considerată infracţiune trebuie reglementată într-un act

normativ pentru a fi sancţionată.

Vinovăţia - este acel aspect subiectiv al infracţiunii care cuprinde

atitudinea psihică a făptuitorului faţă de faptă şi urmările acesteia (persoana este

conştientă de fapte şi de urmări).

Vinovăţia are 3 forme:

- intenţia;

- culpa;

- preterintenţia (intenţia prelungită, depăşită).

Intenţia

- este atitudinea psihică a făptuitorului care rezultă din prevederea

rezultatului faptei sale şi urmărirea acelui rezultat, ori numai

acceptarea rezultatului;

- poate fi directă – prevede rezultatul şi îl urmăreşte sau indirectă –

persoana prevede rezultatul, nu-l urmăreşte, dar îl acceptă.

CULPA

- este atitudinea psihică a făptuitorului care prevede rezultatul faptului,

nu-l acceptă, socotind fără temei că nu se produce ori nu prevede rezultatul, deşi

putea şi trebuia să îl prevadă.

- există:

- culpă cu prevedere (cu uşurinţă) – prevede rezultatul, nu îl

urmăreşte, nu îl acceptă, considerând că nu se produce;

- culpă fără prevedere (simplă, din neglijenţă, din greşeală) –

nu prevede rezultatul, deşi putea şi trebuia să îl prevadă.

Instanţa stabileşte dacă a fost intenţie sau culpă printr-o analiză

judicioasă a probatoriului administrat, corelând toate probele şi raportându-le la

circumstanţele concrete în care s-a săvârşit fapta penală. În practică, această

sarcină este foarte dificilă întrucât de cele mai multe ori probele sunt

contradictorii.

Intenţia depăşită – formă mixtă de vinovăţie, care reuneşte, în latura

subiectivă a aceleiaşi infracţiuni, intenţia şi culpa şi care se realizează atunci

când făptuitorul prevede, urmăreşte sau acceptă producerea unui anumit rezultat

socialmente periculos dar, în realitate, se produce un rezultat mai grav faţă de

cel prevăzut, dar neacceptat, socotind, fără temei, că nu se va produce, ori nu l-a

prevăzut deşi trebuia şi putea să-l prevadă.

4.2 Conţinutul infracţiunii

Definiţie: conţinutul este format din totalitatea condiţiilor cerute de lege

pentru caracterizarea faptei ca fiind infracţiune.

- deosebeşte o infracţiune de o contravenţie;

- este nevoie de conţinut şi pentru a deosebi o infracţiune de o altă

infracţiune;

Condiţii:

a) cu privire la faptă;

b) cu privire la făptuitor;

c) cu privire la obiectul infracţiunii;

d) cu privire la locul şi timpul săvârşirii infracţiunii.

După situarea în timp:

a) condiţii preexistente – privesc obiectul şi subiectul

infracţiunii;

b) condiţii concomitente – se îndeplinesc în momentul săvârşirii;

se referă la locul şi timpul săvârşirii faptei;

c) condiţii subsecvente – îndeplinite după săvârşirea faptei.

Mai sunt:

a) condiţii esenţiale sau constitutive;

b) condiţii accidentale sau circumstanţiale133 – sunt acele condiţii

atenuante sau agravante;

Condiţiile preexistente

a) obiectul infracţiunii îl reprezintă valoarea socială ocrotită de

normele dreptului penal.

Valorile sociale ocrotite prin normele penale conferă dreptului penal un

obiect juridic.

Obiectul juridic poate fi:

- general – normele penale apără toate valorile sociale din

Constituţie, Codul Penal, legile speciale;

- generic (sau de grup) – apără doar un mănunchi de valori sociale;

- specific – constă în valoarea socială concretă.

Dacă nu există obiect, nu există infracţiune.

b) cu privire la subiect. Subiectul poate fi activ sau pasiv.

Subiectul activ

- este persoana care săvârşeşte fapta (autor, coautor), complicele,

instigatorul;

- se numeşte:

făptuitor – până se stabileşte infracţiunea;

învinuit – după ce s-a pus în mişcare urmărirea penală;

inculpat – după ce s-a pus în mişcare acţiunea penală;

infractor – după stabilirea infracţiunii;

condamnat – după ce s-a stabilit pedeapsa.

Condiţii generale:

133 C. Bulai, Manual de drept penal, partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1997, p.169

- condiţii de vârstă – răspunderea penală începe la 14 ani. Între 14 –

16 ani răspunderea este limitată la cei care au discernământ;

după 16 ani se răspunde penal;

- responsabilitate – persoana îşi dă seama de faptă şi rezultatele ei.

Iresponsabilitatea înlătură caracterul penal;

- libertatea de voinţă şi acţiune.

Subiectul pasiv

persoana care suferă de pe urma săvârşirii faptei;

poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică;

poate fi o persoană vătămată sau o persoană responsabilă civilmente.

Cu privire la conţinutul constitutiv

- conduita prevăzută de norma penală care trebuie să fie

îndeplinită de făptuitor;

- este format din:

a) latura obiectivă :

- este alcătuită din condiţiile cerute de norma penală pentru a exista o infracţiune;

- are 3 elemente:

• elementul material - format din acţiuni sau inacţiuni:

poate să se realizeze prin acte materiale;

realizat prin cuvinte (insultă, calomnie), prin

scris (falsuri), prin nedenunţare a unei infracţiuni

(infracţiune prin omisiune);

• urmare imediată – este vătămarea care se aduce ca urmare a săvârşirii faptei;

• legătură de cauzalitate între fapta penală şi rezultat (urmarea socialmente

periculoasă).

b) latura subiectivă:

- cuprinde totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea

făptuitorului faţă de faptă şi urmări;

- are:

• un element subiectiv;

• un mobil:

cauza internă de conduită;

conduce la ideea săvârşirii faptei;

• un scop – presupune reprezentarea clară a rezultatului faptei.

Secţiunea 5: Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei constau în anumite

situaţii, stări, împrejurări, existente în momentul săvârşirii faptei, care împiedică

realizarea unei trăsături esenţiale a infracţiunii şi, prin aceasta, excluzând

caracterul penal al faptei.

Acestea nu se confundă cu cauzele care înlătură răspunderea penală

(amnistia, lipsa plângerii prealabile) caz în care fapta este infracţiune şi doar

consecinţa ei – răspunderea penală – este înlăturată.

Aceste cauze nu trebuie să se confunde nici cu acele cauze de

nepedepsire, care înlătură doar aplicarea pedepsei, fapta fiind însă infracţiune

(desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului, denunţarea mitei).

5.1 Clasificarea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei

A) după criteriul trăsăturii esenţiale a infracţiunii:

- cauze care privesc pericolul social;

- cauze care privesc vinovăţia;

- cauze care privesc prevederea în legea penală a faptei;

B) după criteriul sferei de aplicare:

- cauze generale – care sunt prevăzute în partea generală a

Codului penal: art. 44-51 C. pen., art. 12 C. pen. – abrogarea

incriminării, art. 18¹ C. pen.;

- cauze speciale – care sunt prevăzute în partea specială a

Codului Penal: art. 6 alin. (1) C. pen. – lipsa dublei incriminări,

art. 207 C. pen. – proba verităţii;

C) după caracterul cauzelor:

- cauze reale – se referă la faptă şi se răsfrâng asupra tuturor

participanţilor (lipsa prevederii în legea penală);

- cauze personale – se referă la persoana făptuitorului şi

produc efecte numai în raport cu acesta (art. 44-51 C. pen.).

5.2 Enumerarea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei

Sunt prevăzute de Codul penal, în capitolul V art. 44-51. Acestea sunt:

- legitima apărare;

- starea de necesitate;

- constrângerea fizică şi constrângerea morală;

- cazul fortuit;

- iresponsabilitatea;

- beţia;

- minoritatea făptuitorului;

- eroare de fapt.

Secţiunea 6: Pluralitatea de infracţiuni. Pluralitatea de infractori

6.1 Pluralitatea de infracţiuni

este o situaţie în care o persoană săvârşeşte mai multe infracţiuni;

are mai multe forme: concursul de infracţiuni, recidiva,

pluralitatea intermediară.

A) Concursul de infracţiuni

– constă în săvârşirea mai multor infracţiuni de către aceeaşi

persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna

dintre ele;

– condiţii:

• să fie săvârşite 2 sau mai multe infracţiuni;

• să fie săvârşite de către aceeaşi persoană;

• să fie săvârşite înainte de a fi condamnată pentru

vreuna dintre ele;

• cel puţin 2 infracţiuni să poată fi judecate.

Forme:

concurs real – când se săvârşesc mai multe acţiuni sau

inacţiuni;

concurs formal (sau ideal) – este atunci când o acţiune sau o

inacţiune este săvârşită de aceeaşi persoană, însă datorită

împrejurărilor şi urmărilor produse, întruneşte elementele

mai multor infracţiuni.

Se pedepseşte prin cumul juridic.

B) Recidiva - este o formă a pluralităţii de infracţiuni care constă în

săvârşirea din nou a unei infracţiuni, de către o persoană care anterior

a mai fost condamnată definitiv pentru o infracţiune.

Feluri:

postcondamnatorie – după condamnare;

postexecutorie – după executare;

recidiva mare sau recidivă mică – în funcţie de gravitate.

C) Pluralitatea de infractori

Noţiune: aceasta desemnează situaţia în care mai multe persoane

săvârşesc o singură infracţiune. Ea presupune contribuţii efective ce ţin de latura

obiectivă a infracţiunii şi de voinţa comună a făptuitorilor.

Formele pluralităţii de infractori:

a) Pluralitatea naturală – este forma pluralităţii de infractori în care

cooperarea mai multor persoane la comiterea faptei este cerută de însăşi natura

acesteia.

Prin urmare, există anumite fapte prevăzute de legea penală care nu pot

fi săvârşite de o singură persoană, ci presupun cooperarea mai multora.

Ex: – infracţiunile bilaterale:

o incestul;

o bigamia.

Pluralitatea naturală de infractori nu este reglementată prin norme cu

caracter general. Faptele cu pluralitate naturală de subiecţi activi au fost special

incriminate şi sancţionate ca atare în condiţii specifice fiecărei infracţiuni.

b) Pluralitatea constituită – aceasta presupune gruparea mai multor

persoane pentru săvârşirea unei infracţiuni. Ea nu este reglementată în partea

generală a Codului Penal, ci în partea specială, gruparea mai multor persoane

devine infracţiune şi prin aceasta sunt evidenţiate condiţiile pluralităţii

constituite. Aceasta există indiferent dacă s-au săvârşit sau nu faptele antisociale

din cele pe care şi le-au propus cei care s-au constituit.

Ex:

- complotul;

- asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni.

c) Pluralitatea ocazională (participaţia penală) - este forma

pluralităţii de infractori în care, la comiterea faptei, prevăzute de legea penală,

participă un număr mai mare de persoane decât era necesar. Aceasta înseamnă

că, dacă o faptă putea fi comisă de o singură persoană, datorită naturii ei, la

săvârşire au participat două sau mai multe persoane, iar dacă potrivit naturii ei

fapta putea fi comisă de două persoane, la săvârşirea ei au participat trei sau mai

multe persoane.

Definiţie - pluralitatea ocazională (participaţie penală): desemnează

situaţia în care la săvârşirea infracţiunii au participat mai multe persoane decât

era necesar potrivit naturii acelei fapte.

Condiţii:

- să se fi comis o infracţiune consumată sau o tentativă pedepsibilă;

- contribuţia mai multor persoane. Aceasta poate fi directă (autor),

poate consta într-o înlesnire a săvârşirii infracţiunii (complice)

sau într-o determinare la săvârşirea infracţiunii (instigator);

- toţi participanţii trebuie să fie animaţi de aceeaşi voinţă comună de

a săvârşi infracţiunea;

- fapta săvârşită să fie infracţiune.

Spre deosebire de pluralitatea naturală şi pluralitatea constituită în cazul

pluralităţii ocazionale fiecare participant este considerat că a contribuit cu o

parte la săvârşirea infracţiunii şi va răspunde penal în funcţie de contribuţia

adusă la săvârşirea infracţiunii.

Secţiunea 7: Felurile participaţiei penale

7.1 Autoratul şi coautoratul

Autoratul - este forma de participaţie penală în care o persoană

săvârşeşte, prin acte de executare, direct şi nemijlocit o faptă prevăzută de legea

penală (art. 24 C. pen.).

Autoratul este forma de participaţie esenţială şi necesară fără de care nu

pot exista

celelalte forme de participaţie: instigarea şi complicitatea.

Coautoratul - este forma de participaţie în care, l-a săvârşirea unei fapte

prevăzute de legea penală, şi-au adus contribuţia în mod nemijlocit două sau mai

multe persoane.

Coautoratul nu presupune existenţa altor participanţi – instigatori,

complici - dar nici nu îi exclude.

Condiţiile coautoratului:

- presupune contribuţia a cel puţin două persoane la săvârşirea faptei;

- activităţile coautorilor nu trebuie să fie identice ci să se completeze

într-o activitate unică;

- sub raport subiectiv, coautoratul presupune săvârşirea faptei de către

toţi participanţii cu aceeaşi formă de vinovăţie: fie intenţie, fie culpă.

7.2 Instigarea

Instigarea - este forma participaţiei penale ce constă în fapta de

determinare cu intenţie, prin orice mijloace de către o persoană numită instigator

altei persoane numită instigat, să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.

Instigatorul este persoana care, cu intenţie, determină pe o altă persoană

să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală” (art. 25 C. pen.).

Instigatorul se mai numeşte “autor moral” deoarece acestuia îi aparţine

hotărârea de a săvârşi infracţiunea, hotărâre pe care o transmite altei persoane

numită instigat, care va săvârşi infracţiunea.

Condiţii:

- efectuarea unei activităţi de determinare din partea unei persoane.

Dacă în urma activităţii de instigare nu s-a reuşit determinarea

instigatului să-şi însuşească hotărârea de a săvârşi infracţiunea, nu

va exista o instigare perfectă, ci o instigare fără efect sau

neizbutită.

Mijloacele prin care se poate obţine determinarea instigatorului pot fi

diferite:

- rugăminţi;

- îndemnuri;

- promisiuni;

- oferire de cadouri;

- constrângeri.

Activitatea de determinare trebuie să se situeze în timp anterior luării

hotărârii de a săvârşi fapta de către autor. Când activitatea de determinare la

săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală are loc faţă de o persoană care

luase deja hotărârea să săvârşească acea infracţiune, se realizează o complicitate

morală, o întărire a hotărârii infracţionale.

- activitatea de determinare să privească săvârşirea unei fapte prevăzute

de legea penală;

- instigatorul să acţioneze cu intenţie;

- instigatul să fi săvârşit fapta la care a fost instigat ori să fi realizat cel

puţin o tentativă pedepsibilă. Această condiţie este îndeplinită şi

atunci când instigatul a început săvârşirea faptei la care a fost

determinat, dar ulterior s-a desistat sau a împiedicat producerea

rezultatului.

Felurile instigării:

după forma de vinovăţie cu care instigatorul săvârşeşte fapta:

- o instigare proprie (perfectă) – în care instigatul şi instigatorul

săvârşesc fapta cu intenţie;

- o instigare improprie (imperfectă) – în care instigatul săvârşeşte

fapta din culpă sau chiar fără vinovăţie (art. 31 C. pen.);

după mijloacele folosite de instigator;

- o instigare simplă – prin rugăminţi, îndemnuri;

- o instigare calificată – prin oferirea de daruri, exercitarea de

presiuni;

după numărul persoanelor ce desfăşoară activitatea de instigare:

- o instigare cu un singur instigator;

- o coinstigare – care presupune cooperarea mai multor persoane la

determinarea uneia sau mai multor persoane să săvârşească o

faptă prevăzută de legea penală. Dacă mai mulţi instigatori, fără

a se cunoaşte, desfăşoară separat activităţi de determinare asupra

aceleiaşi persoane se realizează un concurs de instigări;

după numărul persoanelor faţă de care se desfăşoară:

- o instigarea individuală – când activitatea de instigare se desfăşoară

asupra unei persoane sau asupra mai multor persoane

determinate;

- o instigarea colectivă – când se realizează asupra unui număr

nedeterminat de persoane;

după modul de acţiune al instigatorului:

- o instigarea imediată – în care instigatorul se adresează nemijlocit;

- o instigarea mediată – când determinarea are loc prin intermediul

altei persoane;

după modul deschis sau ascuns în care acţionează instigatorul:

- o instigare evidentă (deschisă);

- o instigare insiduoasă (ascunsă);

după rezultatul obţinut:

- o instigarea reuşită – când instigatorul a reuşit să determine pe

instigat la săvârşirea infracţiunii;

- o instigarea nereuşită. În această situaţie persoana care a încercat

determinarea nu e un participant.

7.3 Complicitatea

Complicitatea134 - este forma participaţiei penale ce constă în fapta unei

persoane care, cu intenţie înlesneşte sau ajută în orice mod la comiterea unei

fapte prevăzută de legea penală ori promite, înainte sau în timpul săvârşirii

faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe infractor,

chiar dacă, după săvârşirea faptei, promisiunea nu este îndeplinită (art. 26 Cod

Penal).

Condiţii:

- comiterea de către autor a unei fapte prevăzute de legea penală

sau a unei tentative pedepsibile;

- săvârşirea de către complice a unor activităţi menite să

înlesnească pe autor la săvârşirea infracţiunii; activitatea

complicelui poate consta în: ajutor, înlesnire, cât şi în

promisiunea de tăinuire a bunurilor provenite din

infracţiune;

- săvârşirea actelor de ajutor sau de înlesnire trebuie să se facă

numai cu intenţie directă, indirectă sau cu intenţie

depăşită.

Felurile complicităţii:

A) după natura ajutorului dat:

- o complicitatea materială – constă în realizarea de acte de sprijin

material ca: procurarea de instrumente, înlăturarea de obstacole;

- o complicitatea morală – constă în sprijinul moral acordat

făptuitorului: promisiunea de tăinuire a bunurilor, procurarea de

date.

B) după momentul în care acordă ajutorul:

- o complicitatea anterioară (procurarea de informaţii);

134 V. Dongoroz, Explicaţii teoretice....op.cit., p. 202; I. Oancea, Tratat de drept penal, partea generală, Ed. All, 1994, p. 194

- o complicitatea concomitentă (oferirea unei arme);

C) după modul în care se acordă ajutorul:

- o complicitate nemijlocită – directă;

- o complicitatea mediată – indirectă;

D) după aspectul dinamic al contribuţiei complicelui:

- o complicitatea prin acţiune – adună informaţii;

- o complicitate prin inacţiune – (neînchiderea unei ferestre prin care

autorul să pătrundă într-o încăpere);

E) după forma de vinovăţie cu care autorul săvârşeşte fapta :

- o complicitatea proprie – când autorul săvârşeşte fapta cu intenţie,

când se realizează coeziunea psihică între complice şi autor;

- o complicitatea improprie – când autorul săvârşeşte fapta din culpă

sau fără vinovăţie.

7.4 Participaţia improprie

Participaţia improprie – este aceea formă a participaţiei penale la care

persoanele care săvârşesc cu voinţă comună o faptă prevăzută de legea penală nu

acţionează toate cu aceeaşi formă de vinovăţie.

În cazul participaţiei improprii contribuţiile participanţilor la comiterea

infracţiunii sunt realizate sub diferite forme de vinovăţie : unii acţionează cu

intenţie, alţii din culpă, iar alţii fără vinovăţie.

Participaţia improprie este posibilă la toate formele de participaţie, adică

poate exista sub forma coautoratului, a instigării şi a complicităţii.

Modalităţi:

A. Modalitatea intenţie şi culpă (art. 31 alin. 1 din Codul Penal) –

participaţia improprie constă în determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice

mod cu intenţie, la săvârşirea din culpă de către o altă persoană a unei fapte

prevăzute de legea penală.

Participaţia improprie în această formă îmbracă două forme:

- instigare improprie;

- complicitate improprie.

Modalitatea coautoratului în care unii coautori au acţionat din intenţie şi

alţii din culpă, nu are nevoie de reglementare, căci fiecare autor răspunde pentru

fapta sa, potrivit cu vinovăţia sa.

Dacă fapta săvârşită de autor nu este incriminată când este săvârşită din

culpă, participaţia improprie nu este înlăturată, ci doar autorul nu se pedepseşte,

instigatorul şi complicele se pedepsesc cu pedeapsa prevăzută pentru

infracţiunea intenţionată la care şi - au adus contribuţia.

B. Modalitatea intenţiei şi lipsa de vinovăţie (art. 31 alin. 2 din Codul

Penal) – participaţia improprie constă în determinarea, înlesnirea sau ajutarea în

orice mod, cu intenţie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către

o persoană care comite aceea faptă fără vinovăţie.

În această modalitate instigatorul şi complicele îşi aduc contribuţia la

săvârşirea faptei cu intenţie, dar autorul comite fapta fără vinovăţie, găsindu-se

în acel moment în :

- eroare de fapt;

- sub imperiul unei constrângeri fizice sau morale;

- în stare de beţie accidentală completă;

- făptuitorul era minor;

- făptuitorul era iresponsabil.

C. Modalitatea culpă şi intenţie – în care contribuţia participantului este

din culpă la fapta săvârşită de autor cu intenţie.

D. Modalitatea lipsă de vinovăţie şi intenţie – în care contribuţia

participantului este fără vinovăţie la fapta săvârşită de autor cu intenţie.

Trebuie să precizăm că legislaţia noastră penală reglementează numai

primele două ca forme de participaţie, celelalte două fiind lipsite de semnificaţie

juridică.

Secţiunea 8: Răspunderea penală

8.1 Noţiune - caracterizare

Răspunderea penală - este un ansamblu de drepturi şi obligaţii

corelative ale subiectelor raportului juridic penal, care se realizează în principal

prin constrângerea exercitată de stat faţă de infractor, în condiţiile şi formele

prevăzute de lege, în scopul restabilirii ordinei de drept şi a resocializării

infractorului.

Caracterizare:

♦ ea este instituţia juridică fundamentală a dreptului penal care

alături de instituţia infracţiunii şi instituţia sancţiunii formează

pilonii oricărui sistem de drept penal, instituţii între care există

o strânsă interdependenţă;

♦ ea este o formă a răspunderii juridice, alături de răspunderea

civilă, răspunderea administrativă etc., şi reprezintă consecinţa

nesocotirii dispoziţiei normei juridice penale;

♦ apare ca fiind însăşi raportul juridic de conflict, de constrângere;

♦ unicul temei al răspunderii penale îl formează săvârşirea unei

infracţiuni;

♦ nu este un element al infracţiunii, ci efectul ei;

♦ obiectul răspunderii penale îl constituie aplicarea unei sancţiuni;

♦ reflectă reacţia socială;

♦ ea este diferenţiată în funcţie de vârsta făptuitorului, fiind mai

blândă în cazul minorilor infractori.

8.2 Principiile răspunderii penale:

A. Principiul legalităţii răspunderii penale:

- presupune că apariţia, desfăşurarea ca şi soluţionarea raportului

penal are loc pe baza legii şi în strictă conformitate cu

aceasta;

- legalitatea răspunderii penale presupune legalitatea incriminării

şi legalitatea sancţiunilor de drept penal;

- legitimează represiunea penală, dar o ţine în acelaşi timp sub

control, prin instituirea unui cadru normativ complet şi precis

în care aceasta se va realiza;

- izvorăşte din principiul mai larg al legalităţii ce străbate întreg

dreptul penal.

B. Principiul - infracţiunea unic temei al răspunderii penale:

- este consacrat în art. 17 alin. 2 C. pen. şi presupune că

răspunderea penală se întemeiază numai pe săvârşirea unei

infracţiuni, adică a unei fapte prevăzute de legea penală,

săvârşită cu vinovăţia cerută de lege şi care prezintă pericolul

social concret al unei infracţiuni.

C. Principiul umanismului:

- el îşi găseşte expresie în condiţiile şi conţinutul constrângerii

juridice, care intervine în cazul săvârşirii infracţiunii ca şi

prin prevederea pentru destinatarii legii penale a unor

exigenţe cărora li se pot aplica.

D. Principiul personalităţii răspunderii penale:

- el reprezintă o garanţie a libertăţii persoanei;

- presupune că răspunderea penală revine numai persoanei care a

săvârşit ori a participat la săvârşirea unei infracţiuni;

- răspunderea penală nu poate interveni pentru fapta altuia;

- este consfinţit expres în art. 10 lit. c) din Codul de procedură

penală care prevede că acţiunea penală nu poate fi pusă în

mişcare sau exercitată în cazul în care fapta nu a fost

săvârşită de învinuit sau inculpat.

E. Principiul unicităţii răspunderii penale (“NON BIS IN IDEM”):

- persoană care a săvârşit o infracţiune nu poate fi trasă la

răspundere penală decât o singură dată;

- pentru o singură infracţiune există o singură răspundere penală;

- răspunderea penală poate coexista cu cea civilă sau disciplinară;

- răspunderea penală poate atrage aplicarea unei pedepse

principale, însoţită de o pedeapsă complementară sau

accesorie.

F. Principiul inevitabilităţii răspunderii penale:

- acesta presupune că oricine săvârşeşte o infracţiune trebuie să

răspundă penal;

- răspunderea penală este o consecinţă inevitabilă a săvârşirii unei

infracţiuni;

- acest principiu este realizat de principiul oficialităţii acţiunii

penale în vederea tragerii la răspundere penală a

infractorului;

- inevitabilitatea răspunderii penale apare mai ales în planul

prevenţiei generale a săvârşirii de infracţiuni;

- acesta presupune descoperirea tuturor infracţiunilor şi

identificarea făptuitorului;

- în unele situaţii prevăzute de lege răspunderea penală poate fi

înlăturată.

G. Principiul individualizării răspunderii penale:

- conform acestui principiu răspunderea penală trebuie să fie

diferenţiată în funcţie de gravitatea infracţiunii, de persoana

făptuitorului şi de împrejurările în care s-a săvârşit

infracţiunea;

- acest principiu este prevăzut în art. 72 – 89 din Codul Penal;

- individualizarea reprezintă o adaptare a răspunderii penale;

- această individualizare cunoaşte mai multe etape:

* individualizare legală – făcută de legiuitor;

* individualizare judiciară – realizată de către instanţele

de judecată în cursul procesului penal;

* individualizare administrativă – ce se realizează în

cursul executării pedepselor;

H. Principiul prescriptibilităţii răspunderii penale:

- acesta creează sentimentul de securitate a valorilor sociale prin

care se realizează o prevenţie specială şi generală a

fenomenului infracţional;

- totodată, se restabileşte ordinea de drept încălcată şi se întăreşte

în acelaşi timp încrederea în autoritatea legii;

- conform acestuia, răspunderea penală trebuie să intervină

prompt, cât mai aproape de momentul săvârşirii infracţiunii;

- cu cât răspunderea penală intervine mai târziu, cu atât eficienţa

ei scade, rezonanţa socială a infracţiunii stingându-se treptat;

- dacă răspunderea penală nu a fost stabilită într-un anumit termen

de la săvârşirea infracţiunii, aceasta se prescrie, adică se

stinge dreptul statului de a mai trage la răspundere penală pe

făptuitor;

- prescripţia răspunderii penală nu va interveni în cazul

infracţiunilor deosebit de grave (genocidul-art. 357 Cod

penal).

I. Principiul potrivit căruia fără vinovăţie nu există răspundere

penală:

- acest principiu este strâns legat de principiul infracţiunii ca unic

temei al răspunderii penale – neexistând infracţiune nu

există nici vinovăţie şi nici răspundere penală;

- una din cele trei trăsături esenţiale ale infracţiunii este vinovăţia,

lipsa ei ducând la lipsa infracţiunii şi implicit la

imposibilitatea atragerii răspunderii penale;

- cauze care duc la inexistenţa vinovăţiei sunt prevăzute în partea

generală a Codului penal (art. 44-51) .

8.3 Durata şi etapele răspunderii penale

Potrivit art. 17 din Codul Penal, momentul în care se naşte răspunderea

penală este cel al săvârşirii infracţiunii.

Sfârşitul răspunderii penale îl reprezintă momentul în care s-a terminat

executarea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită. Însă răspunderea penală mai

poate înceta şi în următoarele situaţii:

- moartea persoanei care a săvârşit infracţiunea;

- dezincriminarea faptei;

- lipsa plângerii prealabile sau retragerea acesteia

- împăcarea părţilor;

- amnistia;

- prescripţia.

Determinarea celor două momente (începutul şi sfârşitul răspunderii

penale) este foarte important deoarece în interiorul acestora persoana care a

săvârşit infracţiunea are o serie de drepturi şi obligaţii ce trebuie respectate,

existând în acelaşi timp şi o serie de drepturi şi obligaţii pentru organele statului

care înfăptuiesc justiţia penală.

Etapele răspunderii penale:

- o primă etapă pe care o parcurge răspunderea penală este cuprinsă

între momentul săvârşirii infracţiunii şi cel al începerii urmăririi penale; în

această etapă organele judiciare trebuie să identifice fapta şi făptuitorul;

- a doua etapă este cuprinsă între începerea urmăririi penale şi

terminarea acesteia; în această etapă se poate realiza reţinerea sau arestarea

făptuitorului şi sechestrul penal;

- a treia etapă este cuprinsă între momentul terminării urmăririi penale

şi a sesizării instanţei de judecată până în momentul în care hotărâre rămâne

definitivă; în această etapă se realizează judecarea cauzei;

- a patra etapă este cuprinsă între momentul în care hotărârea rămâne

definitivă sau momentul începerii executării pedepsei şi durează până ce această

sancţiune a fost executată;

- ultima etapă este cuprinsă între momentul terminării executării

pedepsei şi momentul în care intervine reabilitarea care face să dispară

antecedenţa penală şi toate celelalte consecinţe ale condamnării. În această

ultimă etapă răspunderea penală nu mai îmbracă forme concrete ci ea există sub

forma unor interdicţii pe care le are persoana condamnată.

8.4 Înlocuirea răspunderii penale

Înlocuirea răspunderii penale - reprezintă instituţia juridică în baza

căreia instanţa de judecată înlocuieşte, în condiţiile prevăzute de lege,

răspunderea penală cu altă formă de răspundere juridică ce atrage o sancţiune cu

caracter administrativ.

- Înlocuirea răspunderii penale este posibilă numai pentru

infracţiunile care prezintă un grad de pericol social mai mic şi când instanţa

apreciază că această înlocuire a răspunderii face posibilă îndreptarea

făptuitorului.

- Atât răspunderea penală cât şi răspunderea înlocuitoarea au

ca temei săvârşirea unei infracţiuni.

- Cu toate că răspunderea penală este înlocuită cu o răspundere

administrativă fapta săvârşită rămâne în continuare infracţiune.

- Înlocuirea răspunderii penale nu trebuie să se confunde cu

înlăturarea răspunderii penale.

- Înlocuirea răspunderii penale este prevăzută în mod expres de

către Codul Penal în titlul IV al părţii generale, respectiv art. 90, 91 şi 98.

Condiţiile în care se poate dispune înlocuirea răspunderii penale:

Acestea sunt prezentate în art. 90 C. pen. prin care se aplică o pedeapsă

cu caracter administrativ.

Sancţiunile cu caracter administrativ aplicabile în caz de înlocuire a

răspunderii penale:

- mustrarea;

- mustrarea cu avertisment;

- amenda de la 10 la 1.000 lei (lit. c art. 91 este reprodusă astfel

cum a fost modificată prin art. I pct. 41 din Lenega nr.

278/2006).

Secţiunea 9: Cauzele care înlătură răspunderea penală sau

consecinţele condamnării

9.1 Cauzele care înlătură răspunderea penală

Constau în anumite stări, situaţii, împrejurări posterioare săvârşirii

infracţiunii, reglementate de lege în prezenţa cărora se stinge raportul juridic

penal de conflict şi dreptul statului de a aplica o sancţiune infractorului.

Aceste cauze nu trebuie confundate cu cauzele care înlătură caracterul

penal al faptei.

Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt reglementate în titlul VII

al părţii generale din Codul Penal. Acestea sunt:

a) amnistia;

b) graţierea

c) prescripţia;

d) lipsa plângerii prealabile;

e) retragerea plângerii prealabile;

f) împăcarea părţilor;

g) reabilitarea

În ceea ce priveşte cauzele generale:

Amnistia - este actul de clemenţă al Parlamentului României prin care

din considerente de politică penală este înlăturată răspunderea penală pentru

infracţiuni comise până la data apariţiei legii de amnistie135.

Prin amnistie, potrivit art. 119 C. pen., se înlătură răspunderea penală

pentru infracţiunile comise până la data adoptării legii sau decretului de

amnistie. Ea reprezintă “un fel de uitare aruncată asupra infracţiunilor

săvârşite”.

Felurile amnistiei:

după aria de incidenţă:

• amnistie generală – când priveşte orice infracţiune

indiferent de gravitate, natura sau sediul de incriminare

al faptei (Codul Penal şi legi speciale);

• amnistie specială – când priveşte anumite infracţiuni,

particularizate prin cuantumul pedepsei, natura lor ori

calitatea infractorilor (minor, persoană în vârstă);

după condiţiile în care amnistia devine incidentă:

• amnistie necondiţionată (pură şi simplă) – când incidenţa

ei nu este subordonată îndeplinirii vreunei condiţii

speciale;

• amnistie condiţionată – când incidenţa acesteia este

subordonată îndeplinirii anumitor condiţii (cu privire la

prejudiciu, la infractor, la locul sau timpul săvârşirii

infracţiunii;

după stadiul procesului în care se găseşte infracţiunea amnistiată:

• amnistia antecondamnatorie (proprie) – este amnistia

înainte de condamnare;

• amnistia postcondamnatorie (improprie) – este amnistia

după condamnare;

135 I. Oancea, Drept penal, partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p. 467

• amnistia postexecutorie – este amnistia după executarea

pedepselor ori a altor sancţiuni penale.

Obiectul amnistiei:

Amnistia priveşte infracţiunile săvârşite până la data apariţiei ei şi

care sunt anume prevăzute în legea prin care este acordată.

Infracţiunile săvârşite în ziua apariţiei legii de amnistiei nu cad sub

incidenţa acesteia.

Delimitarea sferei de incidenţa a actului de amnistie este condiţionată

uneori de vârsta infractorului, de antecedentele penale (să nu fie recidivist), de

prejudiciul cauzat prin infracţiune şi de forma de vinovăţie cu care sunt săvârşite

infracţiunile.

În cazul infracţiunilor continuate şi progresive, amnistia este incidentă

dacă acestea s-au epuizat până la adoptarea legii de amnistie.

Când în textul legii de amnistie sunt indicate infracţiunile prin pedeapsa

prevăzută de lege, se are în vedere maximul special prevăzut pentru infracţiunea

fapt consumat din momentul acordării actului de amnistie şi nu din momentul

comiterii faptei.

Efecte:

Ele sunt deosebite, după cum aceasta este anterioară sau posterioară

condamnării.

Amnistia înainte de condamnare:

- înlătură răspunderea penală pentru infracţiunea săvârşită;

- dacă nu s-a pornit procesul penal, acesta nu se va mai

porni;

- dacă s-a pornit procesul acesta va înceta;

- amnistia are un caracter obligatoriu, efectele ei nu pot fi

refuzate de beneficiar;

- ea nu are efect asupra drepturilor persoanei vătămate (art.

119 alin. 2 C. pen.), adică nu înlătură răspunderea

civilă pentru pagubele provocate persoanei vătămate;

- aceasta nu are efect nici asupra măsurilor de siguranţă şi a

măsurilor educative (art. 119 alin. 2 Cod penal).

Amnistia după condamnare:

- înlătură răspunderea penală şi executarea pedepsei;

- nu se mai execută nici pedepsele complimentare;

- totodată se vor înlătura şi celelalte consecinţe ale

condamnării, făcând să înceteze interdicţiile,

incapacităţile şi decăderile prevăzute în alte legi

penale;

- o condamnare amnistiată nu poate forma primul termen al

recidivei (art. 38 lit. b Cod penal.);

- cu toate acestea amnistia nu are aceleaşi efecte depline ca şi

reabilitarea;

- amnistia nu reprezintă o “restitutio in integrum”;

- ea nu are efect asupra măsurilor de siguranţă şi măsurilor

educative (art. 119 alin. 2 C. penal.);

- nu înlătură răspunderea civilă şi disciplinară.

Graţierea – este un act de clemenţă al puterii de stat, prin care in

temeiul unor considerente social politice şi de politică penală, cei condamnaţi

sunt iertaţi de a executa pedeapsa ori prin care se dispune scurtarea duratei de

executare a pedepsei sau prin care o pedeapsă mai grea ca natură este inlocuită

cu una mai uşoară. Altfel spus graţierea are ca efect înlăturarea în totul sau în

parte, a executării pedepsei ori comutarea acesteia în alta mai uşoară.

Graţierea are efecte şi asupra pedepselor a căror executare este suspendată

condiţionat. În acest caz, partea din termenul de încercare care reprezintă durata

pedepsei pronunţate de instanţă se reduce în mod corespunzător. Dacă

suspendarea condiţionată este revocată sau anulată se execută numai partea de

pedeapsă rămasă negraţiată.

Prin decizia XIV/2005 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul

în interesul legii şi, în aplicarea dispoziţiilor art 120 aliniat 2 cod penal,

statuând :

„efectele graţierii condiţionate asupra pedepselor a căror executare este

suspendată condiţionat , constând in reducerea termenului de încercare ,

prevăzut la art. 82 din cod penal cu durata pedepsei graţiate, se produc imediat

şi nu după împlinirea termenului condiţie prevăzut de legea de graţiere, care se

referă exclusiv la pedepsele executabile .La împlinirea termenului de încercare

astfel redus cel condamnat este reabilitat de drept dacă sunt îndeplinite

condiţiile prevăzute de art. 86 din codul penal”.

Faptele graţiate constituie antecedente penale, in timp ce faptele

amnistiate nu mai constituie antecedente penale.

Clasificarea actelor de graţiere:

A) În raport de sfera beneficiarilor :

-individuală;

-colectivă;

B) În raport de cerinţele ce trebuie indeplinite pentru acordarea sa:

-condiţionată (de ex.să fie infractor primar) ;

-necondiţionată .

C) După intinderea efectelor :

-totală;

-parţială;

-act de comutare a pedepsei;

D) După momentul intervenirii:

-postcondamnatorie (act de graţiere adoptat după condamnare);

-antecondamnatorie (act de garţiere adoptat anterior condamnării);

Prescripţia răspunderii penale - este o cauză de înlăturare a răspunderii

penale care constă în înlăturarea răspunderii penale pentru infracţiunea săvârşită

pe temeiul trecerii, în anumite condiţii, a unui interval de timp, cu consecinţa

stingerii raportului juridic de răspundere penală născut prin săvârşirea

infracţiunii şi scoaterea acesteia de sub incidenţa legii penale.

Prescripţia nu înlătură răspunderea penală în cazul infracţiunilor contra

păcii şi omenirii.

Termenele de prescripţie a răspunderii penale:

Acestea sunt prevăzute în art. 122 C. penal. Ele sunt determinate în

funcţie de natura şi gravitatea sancţiunilor prevăzute de lege pentru infracţiunile

săvârşite.

Termenele de prescripţie sunt: 15, 10, 8, 5 şi 3 ani, în funcţie de

infracţiunea săvârşită şi pedeapsa prevăzută pentru aceasta în Codul penal.

De exemplu, pentru infracţiunea ce urmează a fi pedepsită cu

închisoarea detenţiei pe viaţă, termenul de prescripţie este de 15 ani.

Pentru infracţiuni săvârşite a căror pedeapsă este închisoarea care nu

depăşeşte un an, sau amenda, termenul de prescripţie este de 3 ani.

Calcul termenelor de prescripţie:

Potrivit art. 122 alin. 2 C. penal. se stabileşte momentul în care acestea

încep să curgă. conform art. 122 alin. 2 C. penal., termenele de prescripţie a

răspunderii penale încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii. În cazul

infracţiunilor continue, continuate, prescripţia începe să curgă de la data

săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni ce formează elementul material.

În cazul infracţiunilor progresive, termenul de prescripţie începe să

curgă din momentul producerii ultimului rezultat. La fel se calculează termenul

de prescripţie şi în cazul infracţiunii de obicei.

- Pentru infracţiunile săvârşite în concurs real termenul de prescripţie

curge separat, distinct, pentru fiecare infracţiune, spre deosebire de infracţiunile

săvârşite în concurs ideal, la care termenul curge pentru toate infracţiunile de la

data comiterii acţiunii sau inacţiunii infracţionale, afară de cazul când se

produce şi o infracţiune progresivă.

- Acesta curge pentru toţi participanţii de la data comiterii de către autor

a acţiunii sau inacţiunii, indiferent de momentul în care ceilalţi participanţi şi-au

adus contribuţia.

Întreruperea termenului de prescripţie:

Potrivit art. 123 C. pen. cursul termenului prescripţiei se întrerupe prin

îndeplinirea oricărui act care potrivit legii trebuie comunicat învinuitului sau

inculpatului în desfăşurarea procesului penal.

Efectul întreruperii cursului prescripţiei constă în ştergerea timpului

scurs anterior actului întreruptiv şi începerea unui nou termen de prescripţie (art.

123 alin. 2 C. penal.).

Noul termen se calculează din momentul, de la data efectuării actului de

întrerupere.

Întreruperea cursului prescripţiei va opera faţă de toţi participanţii la

săvârşirea unei infracţiuni chiar dacă actul de întrerupere s-a făcut doar faţă de

unul ori unii din aceştia (art. 123 alin. 3 C. penal.).

Prescripţia înlătură răspunderea penală, oricâte întreruperi ar fi

intervenit, dacă termenul prevăzut de lege în raport cu situaţia dată este depăşit

cu încă jumătate.

Această prescripţie prevăzută de art. 124 C. penal este cunoscută în

doctrină sub denumirea de “prescripţie specială”.

Suspendarea prescripţiei:

Potrivit art. 128 C. pen.: “cursul termenelor prescripţiei prevăzut în art.

122 este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de

neprevăzut sau de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale

sau continuarea procesului penal”.

Cauzele de suspendare a termenului de prescripţie a răspunderii penale

sunt următoarele:

- existenţa unei dispoziţii legale prin care termenele de prescripţie

sunt suspendate (dispoziţiile prevăzute în art. 5 alin. 2 C.

penal care prevăd condiţia punerii în mişcare a acţiunii penale

numai cu autorizare procurorului general;

- existenţa unei situaţii de fapt care împiedică organele judiciare

să acţioneze (cutremur, catastrofă, inundaţii etc.).

Efectele suspendării:

- cursul prescripţiei se suspendă;

- la încetarea cauzei care a determinat suspendarea, cursul

prescripţiei este reluat, iar partea care a curs anterior va intra

în termenul de prescripţie a răspunderii penale;

- intervenţia mai multor suspendări în cursul aceluiaşi termen de

prescripţie conduce la amânarea împlinirii acestuia cu timpul

cât a fost suspendat;

- ea îşi produce efectele faţă de toţi participanţii.

Lipsa plângerii prealabile

Plângerea prealabilă reprezintă o condiţie de tragere la răspundere

penală a infractorului pentru o infracţiune anume prevăzută de lege, în timp ce

plângerea reprezintă doar o încunoştinţare despre săvârşirea unei infracţiuni a

cărei victimă a fost însăşi cel ce face plângerea ori una din persoanele care poate

face plângerea, potrivit dispoziţiilor art. 222 din Codul de procedură penală.

Condiţii în care trebuie făcută plângerea prealabilă:

Plângerea prealabilă trebuie:

- făcută de către persoana vătămată sau de către

reprezentantul legal al acesteia (părinte, tutore, curator) -

dacă prin infracţiune s-a adus atingere mai multor persoane,

pentru a interveni răspunderea penală a infractorului este

suficientă plângerea prealabilă a unei dintre persoanele

vătămate (art. 131 al. 3 din Codul Penal);

- să îndeplinească condiţii de formă deoarece aceasta este un

act de sesizare (datele de identificare a persoanei vătămate,

descrierea faptei, arătarea făptuitorului, a mijloacelor de

probă şi eventualii martori);

- adresată unui organ care este diferit în funcţie de natura

infracţiunii şi calitatea făptuitorului;

- introdusă în termen de 2 luni din ziua în care persoana

vătămată a ştiut cine este făptuitorul, fie la organul

competent, fie la instanţa de judecată.

Cazurile în care lipseşte plângerea prealabilă:

Plângerea prealabilă lipseşte atunci când persoana vătămată, deşi

cunoaşte fapta şi pe făptuitor, nu face o astfel de plângere, ori nu o face în

termenul prevăzut de lege.

Plângerea prealabilă se consideră inexistentă când este făcută de către

o altă persoană decât cea vătămată, fără a avea din partea acesteia un

mandat special.

În cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate

de exerciţiu restrânsă, lipsa plângerii prealabile nu conduce la înlăturarea

răspunderii penale, deoarece acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi din

oficiu (art. 131 alin. 5 C. penal).

Efectele lipsei plângerii prealabile:

Aşa cum s-a arătat, lipsa plângerii prealabile, în cazul infracţiunilor

pentru care

acţiunea penală se pune în mişcare la o astfel de plângere, înlătură

răspunderea penală (art. 131 alin. 1 C. penal).

Retragerea plângerii prealabile - reprezintă o cauză care înlătură

răspunderea penală şi reprezintă manifestarea de voinţă a persoanei vătămate

printr-o infracţiune, care, după ce a introdus plângerea prealabilă necesară

pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, revine şi renunţă la plângerea făcută

mai înainte de soluţionarea cauzei printr-o hotărâre definitivă (art. 131 al. 2 din

Codul Penal).

Condiţii:

- retragerea plângerii prealabile să reprezinte o manifestare expresă a

voinţei persoanei vătămate de a renunţa la plângerea făcută.

Tot ca o retragere a plângerii prealabile era considerată şi absenţa

nemotivată a persoanei vătămate la două termene consecutive în faţa primei

instanţe de judecată (art. 284¹ C. procedură penală). În prezent, acest text a

fost abrogat136.

- retragerea trebuie să fie totală şi necondiţionată, adică să privească

atât latura penală, cât şi pe cea civilă a procesului.

Caracterul necondiţionat al acesteia este strâns legat de caracterul total

al acesteia, în sensul că nu se înlătură răspunderea penală, dacă retragerea

plângerii prealabile este făcută sub condiţia unor reparaţii civile.

Împăcarea părţilor - înseamnă înţelegerea intervenită între persoana

vătămată şi făptuitor de a pune capăt conflictului născut din săvârşirea

infracţiunii, înlăturând astfel consecinţele sale penale şi civile şi de a împiedica

punerea în mişcare a acţiunii penale ori, dacă procesul a început, de a-l face să

înceteze.

Condiţiile împăcării părţilor:

Pentru ca împăcarea părţilor să constituie o cauză de înlăturare a

răspunderii penale se cer întrunite, cumulativ, următoarele condiţii:

- împăcarea părţilor să se realizeze în cazurile în care legea

admite împăcarea; ea este admisă la toate infracţiunile la

care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea

prealabilă a persoanei vătămate (de ex., la infracţiunea

prevăzută de art. 180 C. pen.); există cazuri în care deşi

136 A se vedea art. I, punct 144 din Legea nr. 356/2006

acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, legea permite

împăcarea părţilor (de ex., la infracţiunea prevăzută de

art.199 C. pen.);

- împăcarea trebuie să intervină între făptuitor, pe de o parte, şi

persoana vătămată, reprezentanţii legali ai persoanei

vătămate lipsită de capacitatea de exerciţiu sau persoana

vătămată cu capacitate restrânsă de exerciţiu asistată de

reprezentanţii legali ai acesteia, pe de altă parte; acest acord

de voinţă trebuie să fie explicit, expres, iar nu dedus din

anumite împrejurări;

- împăcarea trebuie să fie personală, adică să se refere expres la

persoanele cu care s-a căzut de acord; spre deosebire de lipsa

plângerii prealabile şi de retragerea plângerii, care au efecte

“in rem”, împăcarea părţilor produce efecte numai asupra

făptuitorilor cu care s-a realizat împăcarea (“in personam”);

- împăcarea trebuie să fie totală (priveşte atât latura penală cât şi

latura civilă), necondiţionată (stingerea conflictului nu este

subordonată vreunei condiţii – predarea unui bun) şi

definitivă (irevocabilă – nu se permite reluarea procesului

penal, părţile declarând că împăcarea este irevocabilă); când

aceasta este parţială, condiţionată sau provizorie (revocabilă)

organul judiciar în faţa căruia se desfăşoară procesul penal

nu va putea lua act de împăcarea părţilor şi nu va înceta

procesul penal;

- împăcarea trebuie să fie expresă, căci ea nu se poate deduce din

împrejurări de fapt;

- împăcarea trebuie să intervină până la rămânerea definitivă a

hotărârii judecătoreşti.

Efecte juridice:

• împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală şi stinge

acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal, care nu

va mai putea fi reiterată nici pe calea unei acţiuni separate în

faţa instanţei civile;

• sub aspect procesual, în faza urmăririi penale împăcarea părţilor

atrage

• încetarea urmăririi penale, iar în faza judecăţii atrage încetarea

procesului penal, atât în faţa primei instanţe cât şi în faţa

instanţei de recurs;

• împăcarea părţilor fiind irevocabilă, acţiunea penală şi cea civilă

se sting din oficiu (“ope legis”) din momentul realizării

împăcării.

În aceste situaţii fapta săvârşită rămâne în continuare infracţiune

înlăturându-se doar consecinţa ei – răspunderea penală.

Reabilitarea

Este o cauză care înlătură consecinţele condamnării, putând fi considerat

mijlocul legal prin care încetează consecinţele juridice care decurg dintr-o

condamnare. Are caracter personal şi produce efecte doar ex nunc.

Formele reabilitării :

- de drept ;

- judecătorească.

Reabilitarea de drept - are loc în cazul condamnării la amendă sau la

pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an, dacă în decurs de 3 ani

condamnatul nu a săvârşit nici o altă infracţiune.

Condiţiile reabilitării de drept :

- să fie împlinit termenul de reabilitare de 3 ani, care este unul fix;

- condamnatul să nu mai săvârşească altă infracţiune;

În cazul condamnării la o pedeapsă cu suspendarea condiţionată a

executării pedepsei, reabilitarea intervine de drept la expirarea termenului de

încercare, dacă pedeapsa nu a fost revocată şi făptuitorul nu a săvârşit o altă

infracţiune.

Reabilitarea judecătorească – este principala modalitate de reabilitare,

care trebuie să fie constatată de instanţa de judecată, putând fi solicitată pentru

orice infracţiune, indiferent de mărimea pedepsei şi după expirarea unor termene

„de reabilitare” expres prevăzute de art. 135 Cod penal.

Condiţiile reabilitării judecătoreşti:

-făptuitorul nu a suferit o nouă condamnare în intervalul prevăzut

de art.135 Cod penal;

-făptuitorul îşi are asigurată existenţa prin muncă ori prin alte

mijloace de existenţă oneste;

-a avut o bună conduită;

-a achitat în întregime obligaţiile civile stabilite prin sentinţa de

condamnare.

Consecinţele reabilitării :

- în plan penal, condamnarea nu mai constituie antecedent penal;

- în plan extrapenal, în măsura în care a intervenit reabilitarea, nu mai

reprezintă un impediment legal pentru ocuparea unei funcţii

ori exercitarea unor drepturi;

- condamnatul este repus în situaţia anterioară condamnării;

- nu afectează drepturile civile izvorâte din legea penală (de ex. nu

creează obligaţia de reintegrare în funcţie);

- nu are efect asupra măsurilor de siguranţă, cu excepţia interdicţiei de a

se afla în anumite localităţi.

Secţiunea 10: Sancţiunile de drept penal

10.1 Noţiune

Sancţiunile de drept penal - sunt măsuri de constrângere şi reeducare,

specifice dreptului penal, care se aplică în cazul săvârşirii unor fapte (acţiuni

sau inacţiuni) prevăzute de legea penală, în scopul restabilirii ordinii de drept

încălcate şi apărării relaţiilor sociale proteguite prin normele penale.

10.2 Caracterele sancţiunilor de drept penal:

- sunt prevăzute în norme penale şi se aplică ori se iau numai de către organele

penale;

- au caracter retributiv, represiv, implică o restrângere a drepturilor, o privaţiune,

o suferinţă (caracter aflictiv);

- sunt mijloace de reeducare, îndreptare şi educare a celor cărora li se aplică;

- au la origine imediată săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală,

acţionând întotdeauna post delictum;

- sunt necesare pentru apărarea valorilor sociale şi sunt inevitabile atunci când

s-a stabilit răspunderea penală a făptuitorului;

- au ca scop prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.

10.3 Categoriile sancţiunilor de drept penal:

Ca rezultat al evoluţiei sistemului sancţionator penal, în prezent se

cunosc trei categorii de sancţiuni de drept penal:

A) pedepsele;

B) măsurile educative;

C) măsurile de siguranţă.

10.4 Principiile sancţiunilor de drept penal:

- Principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal;

- Principiul umanismului sancţiunilor de drept penal;

- Principiul revocabilităţii sancţiunilor de drept penal;

- Principiul individualizării sancţiunilor de drept penal;

- Principiul personalităţii sancţiunilor de drept penal.

Pedepsele - sancţiune de drept penal care constă într-o măsură de

constrângere şi reeducare prevăzută de lege pentru săvârşirea unei infracţiuni şi

care se aplică de instanţa de judecată infractorului, în scopul prevenirii de noi

infracţiuni.

Trăsăturile specifice ale pedepsei:

- pedeapsa este o măsură de constrângere – care implică o anumită suferinţă

impusă infractorului ca reacţie socială la infracţiunea săvârşită de acesta; este un

rău cu care se răspunde răului produs prin infracţiune; suferinţa decurge din

privaţiunile la care este supus condamnatul; constrângerea este de esenţa

pedepsei; prin această trăsătură, pedeapsa se diferenţiază de celelalte sancţiuni

de drept penal şi de orice sancţiuni juridice;

- pedeapsa este un mijloc de reeducare – constrângerea, presupusă de o

pedeapsă, apare ca un instrument de continuare în condiţii speciale a procesului

educativ; cel care a săvârşit o infracţiune nu este şi nici nu poate fi considerat ca

nerecuperabil, ci trebuie implicat mai serios în procesul educativ;

- pedeapsa este un mijloc de constrângere statală – pedeapsa nu poate fi aplicată

decât de către stat în numele societăţii; statul, prin organele sale, ca subiect al

raporturilor juridice penale de conflict are dreptul şi îndatorirea de a exercita

acţiunea penală, în numele societăţii, în vederea tragerii la răspundere penală a

infractorului, a aplicării pedepsei şi constrângerea condamnatului la executarea

acesteia; numai instanţele judecătoreşti, ca organe speciale, pot aplica pedepse

într-un cadru procesual penal reglementat de lege; deci pedeapsa are o sursă

legală şi o aplicaţiune judiciară;

- pedeapsa este o sancţiune prevăzută de lege – prin aceasta se dă expresie

deplină principiului legalităţii în dreptul penal; această trăsătură este consacrată

de legea penală, fiindcă în Codul Penal se arată atât sistemul pedepselor, cât şi

pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte;

- pedeapsa se aplică numai infractorului – adică numai unei persoane care a

săvârşit o infracţiune, o faptă care întruneşte toate trăsăturile esenţiale ale

infracţiunii prevăzute de art. 17 C. pen.; deci pedeapsa are un caracter personal;

- pedeapsa se aplică în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni – adică

împiedică făptuitorul să mai comită alte fapte prevăzute de legea penală;

- pedeapsa are un caracter public – această publicitate se realizează atât prin

modul în care se aplică şi se pronunţă pedeapsa, cât şi prin executarea ei;

- pedeapsa are un caracter infamant – deoarece ea include o dezaprobare, la care

se adaugă şi o oarecare repulsie a societăţii faţă de cel pedepsit, caracter care,

într-un mod indirect, ajută la reeducarea celui condamnat.

Scopul pedepsei - acesta este consacrat în dispoziţiile art. 52 alin. 1 C.

pen. care prevede: “Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi

infracţiuni”.

Funcţiile pedepsei:

Pentru realizarea scopului său, pedeapsa îndeplineşte anumite funcţii

prin care influenţează asupra condamnatului, determinând schimbarea conduitei

viitoare a acestuia şi avertizând, prin aceasta, şi alte persoane asupra

consecinţelor ce le-ar avea de suportat dacă ar săvârşi vreo infracţiune. Aceste

funcţii sunt următoarele:

- funcţie de constrângere – este consacrată expres în definiţia legală a pedepsei

(art. 52 C. pen.); ea implică o privaţiune de drepturi, de bunuri, o restrângere a

acestora; condamnatul este forţat să suporte privaţiunile, restricţiile prevăzute ca

pedeapsă, ca răspuns la conduita lui periculoasă prin care a nesocotit dispoziţiile

legii penale. Constrângerea nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici înjosirea

persoanei condamnatului, iar încălcarea acestei prevederi legale atrage fie

răspunderea penală pentru infracţiuni ca tortura, purtarea abuzivă, fie

răspunderea disciplinară a personalului organelor judiciare sau a celor de

executare a pedepselor;

- funcţia de reeducare – care constă în influenţarea asupra mentalităţii şi

deprinderilor condamnatului, în sensul înlăturării celor antisociale şi formării

altora mai corespunzătoare exigenţelor societăţii; această funcţie completează în

mod natural funcţie de constrângere, iar împreună servesc la realizarea

prevenţiei speciale;

- funcţia de exemplaritate – constă în influenţa pe care pedeapsa aplicată

condamnatului o produce altor persoane care, văzând constrângerea la care

condamnatul este supus, vor manifesta reţinere, abţinându-se de la săvârşirea

unor infracţiunii; realizarea acestei funcţii este condiţionată de fermitatea şi

promptitudinea tragerii la răspundere penală a celor care au comis infracţiuni;

- funcţia de eliminare – constă în eliminarea temporară sau definitivă din

societate a infractorului, prin aceasta împiedicându-l de a mai săvârşi infracţiuni;

unica pedeapsă prin care se realizează eliminarea definitivă din societate a

infractorului este detenţiunea pe viaţă.

Categorii de pedepse

Pedepsele aplicabile persoanelor fizice sunt: principale, complementare

şi accesorii.

Principale:

- detenţiunea pe viaţă;

- închisoarea - de la 15 zile la 30 de ani;

- amenda de la 100 lei la 50.ooo lei (modificat conform art. I, pct.

14 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea

Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea

altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României nr.

601/12.07.2006)

Complementare

- interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani:

• dreptul de a alege şi de a fi ales în administraţia publică

sau în funcţii elective publice;

• dreptul de a ocupa o funcţie ce implică autoritatea de

stat;

• drepturile părinteşti;

• dreptul de a fi tutore sau curator;

- degradarea militară.

Accesorii - constau în interzicerea drepturilor prevăzute la art. 64, în

condiţiile prevăzute la art. 71 din Codul penal.

Caracterizare:

- pedeapsa accesorie decurge din executarea pedepsei privative de

libertate şi presupune că în timpul executării acesteia

condamnatului îi sunt interzise toate drepturile prevăzute de

art. 64 din Codul Penal;

- constă în interzicerea tuturor drepturilor, fără a fi nevoie de

împlinirea vreunei condiţii.

10.5 Individualizarea pedepselor

Reprezintă operaţiunea prin care pedeapsa, expresie a reacţiei

antiinfracţionale, este adaptată gravităţii abstracte şi concrete a infracţiunii şi a

persoanei făptuitorului, în aşa fel încât pedeapsa să-şi poată îndeplini, cu

maximă eficienţă, funcţiile şi scopurile înscrise în lege137.

Forme şi modalităţi de individualizare

Individualizarea pedepselor, operaţiune complexă, se realizează în

diferite faze, de diferite organe, după diferite criterii.

În doctrina penală se face distincţia între individualizarea ce se

realizează în faza de elaborare a legii şi stabilire a pedepselor, în faza de aplicare

a pedepsei şi cea în faza de executare a pedepsei.

137 I. Grigoraş, Individualizarea pedepsei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 76; C. Bulai, din Dongoroz II, p. 119; M. Basarab, Drept penal, partea generală, vol. II, Ediţia a II-a, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1995, p. 407

Corespunzător acestor faze sunt cunoscute următoarele trei forme de

individualizare:

A) individualizarea legală - se realizează de legiuitor în faza de

elaborare a legii şi se materializează în:

• stabilirea cadrului general al pedepselor, a naturii şi a

limitelor generale ale fiecărei pedepse în

concordanţă cu principiile stabilirii sancţiunilor

penale;

• stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune;

• stabilirea cadrului şi a mijloacelor legale în care se vor

realiza celelalte forme de individualizare, prin

prevederea efectelor ce le au stările şi

circumstanţele de atenuare sau de agravare asupra

limitelor speciale ale pedepsei.

B) individualizarea judiciară (judecătorească) – se realizează de

instanţa de judecată şi se materializează prin aplicarea pedepsei

concrete infractorului pentru fapta comisă;

C) individualizarea administrativă – se realizează de organele

administrative în faza de executare a pedepsei închisorii.

10.6 Circumstanţe atenuante

Circumstanţele atenuante - sunt stările, situaţiile, împrejurările,

calităţile întâmplările ori alte date ale realităţii anterioare,concomitente sau

subsecvente săvârşirii unei infracţiuni, ce au legătură cu fapta infracţională ori

cu făptuitorul şi care relevă un pericol social mai scăzut al faptei ori o

periculozitate mai redusă a infractorului.

Caracterizare:

- ele sunt exterioare conţinutului infracţiunii;

- au un caracter întâmplător, în sensul că nu însoţesc orice faptă

infracţională şi nu privesc pe orice infractor.

Felurile circumstanţelor atenuante:

Circumstanţele atenuante se clasifică în legale şi judiciare.

Circumstanţele atenuante legale - prin dispoziţiile art. 73 C. pen. au

fost prevăzute trei circumstanţe atenuante legale :

- depăşirea limitelor legitimei apărări;

- depăşirea limitelor stării de necesitate;

- provocarea.

Circumstanţele atenuante judicioase – sunt constatate de instanţa de

judecată. Ele sunt reglementate la art. 74 din Codul penal, care enumeră

exemplificator următoarele împrejurări care pot fi reţinute ca fiind circumstanţe

atenuante, respectiv:

a) conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea infracţiunii;

b) stăruinţa depusă pentru înlăturarea rezultatelor

infracţiunii sau a repara paguba pricinuită;

c) prezentarea infractorului în faţa autorităţilor,

comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea

descoperirii ori prestării participanţilor.138

10.7 Circumstanţe agravante

Circumstanţele agravante - sunt stări, situaţii, împrejurări, calităţi, alte

date ale realităţii, exterioare conţinutului infracţiunii, anterioare, concomitente

sau subsecvente săvârşirii infracţiunii ce au legătură cu fapta infracţională ori cu

infractorul şi care reflectă un grad de pericol social mai ridicat al faptei ori o

periculozitate mai mare a infractorului.

Caracterizare:

• ele sunt exterioare conţinutului infracţiunii;

138 Codul penal actualizat la 16.01.2008, Ed. Hamagiu, 2008, p. 43

• au caracter accidental;

Felurile circumstanţelor agravante:

Circumstanţele agravante se clasifică în legale şi judiciare.

10.8 Stările de atenuare a pedepselor

Acestea sunt anumite entităţi, fapte, situaţii cu semnificaţie în ceea ce

priveşte gradul de pericol social al faptei şi de periculozitate al infractorului,

prevăzute în partea generală a Codului penal şi ale căror efecte atenuante sunt

prevăzute de lege.

Sunt considerate stări de atenuare:

• tentativa

• minoritatea infractorului

10.9 Stările de agravare a pedepselor

Acestea sunt anumite entităţi, situaţii, fapte cu semnificaţie în ce

priveşte gradul de pericol social al faptei şi de periculozitate a făptuitorului, al

căror efect agravant este prevăzut de lege.

Sunt considerate stări de agravare a pedepselor:

- concursul de infracţiuni

- recidiva

- infracţiunea continuată.

Măsurile educative

Acestea sunt sancţiuni de drept penal speciale pentru minori care sunt

menite să asigure educarea şi reeducarea acestora prin instruire şcolară şi

profesională, prin cultivarea în conştiinţa acestora a respectului faţă de valorile

sociale.

Caracterizare:

• sunt consecinţe ale răspunderii penale;

• se iau numai dacă minorul a săvârşit o infracţiune;

• scopul lor este de a educa şi reeduca pe minorul care a săvârşit o

infracţiune;

• au caracter preponderent educativ şi nu lasă să subziste nici o

consecinţă penală, ele neconstituind antecedente penale faţă

de persoana care s-au luat.

Feluri:

a) mustrarea;

b) libertatea supravegheată;

c) internare într-un centru de reeducare;

d) internare într-un institut medical educativ;

Pedepsele aplicabile minorului:

- închisoarea;

- amenda.

Măsurile de siguranţă

Acestea sunt sancţiuni de drept penal, preventive, prevăzute de lege,

care se iau de instanţa de judecată împotriva persoanelor care au săvârşit fapte

prevăzute de legea penală pentru a înlătura o stare de pericol generatoare de noi

fapte prevăzute de legea penală.

Caracterizare:

- sunt sancţiuni de drept penal;

- se iau împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de

legea penală;

- luarea măsurilor de siguranţă este determinată de necesitatea

prevenirii repetării de fapte periculoase în viitor;

- nu sunt consecinţe ale răspunderii penale;

- nu depind de gravitatea faptei săvârşite, ele putând fi luate chiar

dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă;

- ele sunt menite să combată starea de pericol creată prin săvârşirea

faptei prevăzute de legea penală şi să prevină săvârşirea de

noi infracţiuni;

- se iau pe durată nedeterminată şi indiferent dacă făptuitorului i se

aplică ori nu o pedeapsă.

Condiţii generale în care se pot lua măsurile de siguranţă:

- făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;

- prin săvârşirea faptei să se fi dat în vileag o stare de pericol a

făptuitorului care poate constitui în viitor sursa săvârşirii

unor noi fapte prevăzute de legea penală;

- combaterea stării de pericol să nu fie posibilă doar prin aplicarea

de pedepse, ci prin luarea de măsuri de siguranţă.

Felurile măsurilor de siguranţă. După natura lor ele se împart în:

măsuri cu caracter medical (obligarea la tratament

medical şi internarea medicală);

măsuri restrictive de drepturi (interzicerea unei funcţii

sau profesii, interzicerea de a se afla în anumite

localităţi, expulzarea, interdicţia de a reveni în

locuinţa familiei pe o durată determinată;

măsuri privative de bunuri (confiscarea specială).

BIBLIOGRAFIE

• C. Mitrache – “Drept penal român, partea generală”, Editura “Şansa”, Bucureşti,

1997

• C. Bulai – “Drept penal, partea general”, vol. II, Editura “Şansa” S.R.L., Bucureşti,

1997

• G. Nistoreanu, A. Boroi – “Drept penal, partea generală”, Editura All Beck,

Bucureşti, 2002

• Ungureanu – “Drept penal, partea generală”, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

1995

• Vasile Drăghici – „Drept penal. Partea generală. Examinarea instituţiilor

fundamentale ale Dreptului penal, potrivit dispoziţiilor Codului penal în vigoare,

ale Noului Cod penal şi ale proiectului de lege pentru modificarea şi

completarea Codului penal în vigoare, precum şi pentru modificarea şi

completarea altor legi”, Ed. BREN, Bucureşti, 2006

• George Antoniu, Constantin Bulai, Gheorghe Chivulescu – „Dicţionar juridic

penal”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1976

• Ion Oancea – „Drept penal. Partea generală”, Ed. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1971

• Vasile Dobrinoiu, I.Pascu, V.Lazăr, Gh.Nistoreanu, I.Molnar, Al.Boroi, Drept

penal, partea generală, editura didactică şi pedagogică, R.A Bucureşti

• V.Dongoroz, Drept penal, 1939

• Tudorel Toader, Andreea Stoica, Nicolae Cristuş, Codul penal şi legile speciale,

Editura Hamangiu, Bucureşti 2007

* * *

• Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi

completarea codului de procedură penală, precum şi pentru

modificarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României

nr. 677/07.08.2006;

• Codul penal cu modificările de până la 15 august 2006, Editura All Beck,

Bucureşti, 2006

CAPITOLUL VII

ELEMENTE DE DREPT PENAL

- Partea specială -

Secţiunea 1: Elemente introductive. Noţiune

Faptele de pericol social, componente ale fenomenului criminalităţii,

sunt declarate de legea penală ca infracţiuni. Aceste fapte se manifestă în forme

deosebit de variate şi caracteristice.

În această diversitate de manifestare fiecare faptă prin care se aduce

atingere unor relaţii, valori sau interese sociale, politice, economice, morale

cuprinde un anumit conţinut specific, anumite trăsături definitorii, care îi

determină o individualitate infracţională proprie.

Pentru înlăturarea sau reducerea manifestărilor antisociale, prin

mijloacele dreptului penal, este necesară încriminarea prin lege a fiecărei fapte

de pericol social ca infracţiune.

Pentru aceasta, norma juridică penală conţine, potrivit structurii sale, o

dispoziţie de incriminare, prin care stabileşte conţinutul specific al fiecărei

infracţiuni în parte, prin urmare se defineşte conţinutul juridic al fiecărei

infracţiuni, în mod general şi abstract.

În dreptul penal român, legea incriminează ca infracţiune numai acea

faptă care prezintă pericol social, respectiv aduce atingere valorilor puse sub

ocrotirea legii penale şi care presupune ca sancţiune o pedeapsă.

Pe lângă conţinutul infracţional variat, faptele de pericol social declarate

prin lege infracţiuni, prezintă şi un grad de pericol social abstract, care variază

de la o infracţiune la alta şi pentru stabilirea acestui grad de pericol social al

faptei incriminate, legiuitorul stabileşte pentru fiecare infracţiune în parte

pedeapsa corespunzătoare.

Deci, norma penală conţine, în structura sa, pe lângă dispoziţia de

incriminare şi o dispoziţie de sancţionare, prin aceasta din urmă stabilindu-se

felul pedepsei şi limitele speciale ale acesteia.

Din cele expuse rezultă că dreptul penal conţine, pe lângă normele părţii

generale şi o categorie de norme, care determină faptele de pericol social ce

constituie infracţiuni, reglementează conţinutul specific al fiecărei infracţiuni şi

stabilesc pedepsele aplicabile pentru fiecare infracţiune. Aceste norme se mai

numesc şi norme de parte specială şi, în totalitate, alcătuiesc partea specială a

dreptului penal.

Prin urmare, dreptul penal - partea specială cuprinde ansamblul

normelor juridice prin care se stabilesc faptele de pericol social considerate

infracţiuni şi pedepsele aplicabile celor vinovaţi de încălcarea lor.

În teoria dreptului penal român, partea generală şi partea specială a

dreptului penal reprezintă părţile componente ale unei ramuri unitare de drept -

dreptul penal.

Secţiunea 2: Obiectul

Dreptul penal, ca ramură unitară de drept, are ca obiect reglementarea

raporturilor juridice de drept penal care izvorăsc din săvârşirea infracţiunii şi

care se stabilesc între stat, societate şi persoanele care săvârşesc infracţiuni, în

scopul apărării societăţii împotriva infracţiunilor, prin aplicarea de pedepse şi

alte măsuri penale, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.

Ca parte componentă a dreptului penal, partea specială are ca obiect

determinarea faptelor de pericol social care aduc atingere intereselor de stat,

ordinii de drept, drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor, pe care le

consideră infracţiuni, precum şi stabilirea felului şi limitelor speciale ale

pedepselor sau a măsurilor penale ce urmează să fie aplicate pentru sancţionarea

acelor infracţiuni.

Secţiunea 3: Partea specială a dreptului penal şi legalitatea

Legalitatea este un principiu potrivit căruia orice persoană fizică sau

juridică este obligată să respecte în activitatea sa legea.

Respectarea acestui principiu din punct de vedere al dreptului penal

trebuie privită sub două aspecte: partea specială a dreptului penal, prin rolul şi

funcţia sa, este un instrument puternic de apărare a legalităţii, normele sale

servind la incriminarea ca infracţiuni a unor fapte de pericol social care

constituie grave încălcări ale legalităţii în diferitele domenii de activitate socială

pentru sancţionarea cărora este necesară aplicarea unor pedepse. În acest înţeles,

orice infracţiune reprezintă o încălcare a legalităţii, un ilicit penal; respectarea

legalităţii din punct de vedere al dreptului penal se referă la însăşi respectarea

normelor dreptului penal de către organele de urmărire penală şi de către

instanţele judecătoreşti.

Aceste organe au sarcina specială:

- să sancţioneze faptele de încălcare a legalităţii de către cetăţeni

- au datoria să respecte cu stricteţe legalitatea în îndeplinirea

sarcinii de administrare a justiţiei.

În realizarea acestei din urmă sarcini trebuie realizată o justă

calificare sau încadrare juridică a faptelor concrete săvârşite, ca infracţiuni,

precum şi prin sancţionarea acestor fapte în limitele pedepselor prevăzute de

lege.

Calificarea sau încadrarea juridică a unei anumite fapte constă în

identificarea normei penale care defineşte conţinutul specific al unei infracţiuni

raportat la fapta concretă şi a stabili că persoana care a săvârşit acea faptă a

comis o anumită infracţiune. Astfel, calificarea sau încadrarea juridică a unei

fapte ca infracţiune este o operaţie de “concretizare” a legii penale.

O corectă încadrare juridică, care trebuie realizată atât de organele de

urmărire penală, dar mai ales de instanţa de judecată, depinde de mai mulţi

factori şi anume:

- de stabilirea exactă a stării de fapt, adică de determinarea completă

şi amănunţită a faptei concrete săvârşite de învinuit sau

inculpat, pe baza probelor administrate în procesul penal;

- de cunoaşterea temeinică a normelor penale şi mai ales a

trăsăturilor conţinutului specific al infracţiunilor prevăzute de

normele părţii speciale a dreptului penal;

- de priceperea sau deprinderea de a aplica legea penală, adică de

priceperea sau aptitudinea de a identifica, în starea de fapt

stabilită pe baza probelor administrate în cauză, împrejurările

de fapt esenţiale care corespund trăsăturilor conţinutului legal

specific al unei anumite infracţiuni.

Orice deficienţă cu privire la oricare din aceşti factori conduc la o

greşită calificare a faptelor, încălcând astfel legalitatea în procesul de înfăptuire

a justiţiei.

Greşita calificare sau încadrare juridică a faptelor se poate prezenta

schematic sub următoarele forme:

- fapta inculpatului se consideră infracţiune, deşi în realitate nu are

acest caracter (fie că faptei îi lipseşte vreuna din trăsăturile

conţinutului infracţiunii, fie că la baza calificării juridice a

faptei ca infracţiune se află a stare de fapt greşit stabilită);

- fapta se califică a fi o anumită infracţiune, deşi în realitate ea

constituie o altă infracţiune, astfel că făptuitorul este tras la

răspundere penală şi sancţionat pentru o altă infracţiune mai

uşoară sau mai gravă;

- fapta nu se consideră infracţiune, deşi în realitate ea constituie o

altă infracţiune, ceea ce conduce la greşita achitare a unor

persoane în realitate vinovate.

Prin urmare, rezultă că o justă calificare juridică implică exigenţă,

fermitate, o bună cunoaştere a legii, aptitudini native sau formate în timp din

partea fiecărui lucrător al organelor de justiţie.

Secţiunea 4: Definirea conţinutului infracţiunii în legea penală

În ştiinţa dreptului penal s-a discutat dacă este necesar, din punct de

vedere tehnico-juridic, ca legea penală să definească în mod complet şi

amănunţit conţinutul specific al fiecărei infracţiuni sau este suficientă doar o

indicare sumară a acestuia.

S-au conturat două teorii principale:

A. Teoria determinării sumare a conţinutului infracţiunii - potrivit

căreia nu se consideră necesar ca legea penală să descrie amănunţit conţinutul

fiecărei infracţiuni în parte, nici să se definească unele noţiuni juridice îndeobşte

cunoscute (ca de exemplu furt, funcţionar, viol etc.), ci ar fi suficient ca

infracţiunea să fie indicată în norma penală într-o formă cât se poate de concisă,

sumară, succintă.

Codul penal în vigoare nu împărtăşeşte această teorie, şi pe lângă acest

argument, considerăm că o astfel de teorie nu poate fi îmbrăţişată, întrucât s-ar

ajunge la formulări prea generale şi vagi, susceptibile de a crea dificultăţi de

interpretare şi ar putea apare abuzul şi arbitrarul în aplicarea legii penale.

B. Teoria definirii amănunţite a conţinutului infracţiunii - potrivit

căreia legea penală trebuie să conţină o descriere amănunţită precisă şi completă

a conţinutului fiecărei infracţiuni în parte.

Această teorie este adoptată de Codul Penal român în vigoare, faptele

incriminate fiind precis, clar, amănunţit şi complet arătate în cuprinsul normei

penale, astfel că se asigură o uşoară şi exactă cunoaştere a legii penale de către

toţi cetăţenii, precum şi aplicarea uniformă şi cu fermitate a legilor de către

organele chemate să acţioneze împotriva celor care săvârşesc infracţiuni.

Legea penală presupune unele calităţi de formă indispensabile - claritate,

simplitate, concizie - calităţi realizate prin definirea amănunţită a fiecărei

infracţiuni.

Secţiunea 5: Sistemul părţii speciale a dreptului penal

Partea specială a dreptului penal este organizată pe baza unui anumit

sistem.

Prin sistemul părţii speciale a dreptului penal se înţelege clasificarea sau

gruparea în anumite categorii, grupe, subgrupe etc., a tuturor infracţiunilor

prevăzute de legislaţia penală în vigoare.

Rezultă că sistemul părţii speciale a dreptului penal reprezintă

ansamblul sistematizat al infracţiunilor prevăzute în normele penale cuprinse în

Codul penal şi în legile speciale în vigoare.

Criteriile de alcătuire a sistemului părţii speciale a dreptului penal

Clasificarea infracţiunilor trebuie să se efectueze pe baza unui criteriu

unic, pentru realizarea unei prime clasificări, putându-se face apoi, în cadrul

fiecărei clasificări, diviziuni primare şi alte clasificări interioare pe baza unor

criterii secundare.

A) Prima clasificare (diviziunea primară) a infracţiunilor constă în

repartizarea acestora în categorii de infracţiuni, după criteriul de bază al

alcătuirii sistemului părţii speciale a dreptului penal. Astfel, în raport de genul

relaţiilor social-juridice care formează obiectul lor juridic generic (relaţiile

privând ocrotirea persoanei, privând patrimoniul etc.), infracţiunile prevăzute

de legislaţia penală sunt grupate în diferite categorii de infracţiuni (infracţiuni

contra persoanei, infracţiuni contra patrimoniului etc.).

B) A doua clasificare (diviziunea secundară) a infracţiunilor constă în

subclasificarea infracţiunilor dintr-o categorie în două sau mai multe grupe de

infracţiuni, pe baza unor trăsături comune specifice acelor grupe (crimele şi

delictele contra persoanei se clasifică în 12 grupe, crimele şi delictele contra

intereselor publice în 3 grupe etc.).

C) Alte clasificări. În afara acestor clasificări legislative, doctrina şi

ştiinţa penală poate proceda şi la alte clasificări, fie adoptând criterii doctrinare

de clasificare, diferite de criteriile legislative adoptate de legiuitor, fie

completând clasificările legiuitorului cu alte clasificări noi.

Ştiinţei dreptului penal îi revine sarcina ca, ţinând seama de dispoziţiile

codului penal şi ale legilor speciale, precum şi de exigenţele unei clasificări

ştiinţifice, să elaboreze schema de clasificare a tuturor infracţiunilor prevăzute

de legislaţia penală în cadrul unui sistem unitar al părţii speciale a dreptului

penal.

Secţiunea 6: Denumirea infracţiunilor

Adoptarea unor denumiri a diferitelor infracţiuni este de mare utilitate

atât teoretică, cât şi practică, întrucât se poate face o mai precisă individualizare

şi mai uşoară indicare a infracţiunilor, stabilirea terminologiei juridice în sfera

dreptului penal. Denumirea juridică a infracţiunilor trebuie să exprime natura

specifică a faptei de pericol social incriminată ca infracţiune.

Denumirile se pot prezenta sub două forme:

- ca denumiri înglobate în textele normelor de incriminare,

procedeu utilizat în Codul penal anterior;

- ca denumiri marginale aşezate în dreptul textelor de incriminare.

Codul Penal român a adoptat forma denumirilor marginale, considerat

ca preferabil, întrucât face posibilă o mai bună utilizare a dispoziţiilor din partea

specială.

Exemple de denumiri, în funcţie de marile categorii

În acest sens, în partea specială a Codului penal, infracţiunile sunt

grupate după cum urmează:

- infracţiuni contra siguranţei statului (trădarea);

- infracţiuni contra persoanei (omorul);

- infracţiuni contra patrimoniului (furtul);

- infracţiuni contra autorităţii (ruperea de sigilii);

- infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public sau

altor activităţi reglementate de lege (abuzul în serviciu);

- infracţiuni de fals (falsuri în înscrisuri);

- infracţiuni la regimul stabilit pentru anumite activităţi economice

(specula);

- infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială

(bigamia);

- infracţiuni contra capacităţii de apărare a României (lovirea

superiorului);

- infracţiuni contra păcii şi a omenirii (genocidul).

Secţiunea 7: Infracţiuni la regimul stabilit pentru anumite

activităţi economice

7.1 Definiţie

Infracţiunile economice reprezintă acea categorie de fapte penale, ce

vizează în esenţă, relaţii sociale cu conţinut economic şi care produc consecinţe

directe în acest domeniu prin modalităţi specifice cum sunt: înşelăciunea,

spălarea de bani, evaziunea fiscală, bancruta frauduloasă, falsificarea.

Sintagma „infracţiuni economice” cuprinde o gamă larga de infracţiuni,

cu conţinut şi complexitate diferită, care s-au diversificat odată cu dezvoltarea

afacerilor economice intra sau extranaţionale.

7.2 Caracterizare generală

Referindu-ne doar la infracţiunile prevăzute în Codul penal, care încalcă

regimul stabilit pentru unele activităţi economice, vom putea constata că acestea

au un obiect juridic comun care constă în relaţiile sociale privind corecta

desfăşurare a activităţilor economice, comerciale şi financiare.

În mare parte, infracţiunile privind anumite activităţi economice au şi un

obiect material asupra căruia se desfăşoară activitatea făptuitorului (bunuri

cumpărate în scop de revânzare, bunuri rezultate în urma contrafacerii

obiectului unei invenţii etc.).

Subiectul activ al acestor infracţiuni este, de regulă, orice persoană

fizică. Prin excepţie, la unele infracţiuni este necesară o anumită calitate a celui

care comite infracţiunea. Subiectul pasiv principal al acestor infracţiuni este

statul, iar subiecţi pasivi secundari sunt agenţii economici ori persoanele fizice

care sunt prejudiciate prin comiterea uneia dintre aceste infracţiuni.

Latura obiectivă a infracţiunilor îndreptate împotriva activităţilor

economice, sub aspectul elementului material, se realizează de regulă prin

acţiuni (uneori mai multe acţiuni alternative), pentru care sunt prevăzute, în

anumite cazuri, unele cerinţe esenţiale care trebuie îndeplinite. De obicei

urmarea imediată a acţiunilor desfăşurate de făptuitor în săvârşirea acestor

infracţiuni constă într-o stare de pericol pentru desfăşurarea normală a activităţii

economice, iar uneori se produce o vătămare directă a valorilor ocrotite. Pentru

întregirea laturii obiective este necesară şi legătura de cauzalitate între acţiunea

desfăşurată şi rezultatul produs.

Latura subiectivă a acestor infracţiuni se caracterizează prin forma de

vinovăţie a intenţiei directe sau indirecte, iar în unele cazuri doar a intenţiei

directe.

Desfăşurarea activităţii infracţionale – pentru anumite activităţi

economice sunt susceptibile de acte de pregătire şi de tentativă. Actele de

pregătire nu sunt sancţionate, iar tentativa este sancţionată numai la infracţiunile

de înşelăciune la măsurătoare, înşelăciune cu privire la calitatea mărfurilor şi

nerespectarea dispoziţiilor privând importul de deşeuri şi rezidiuri. Consumarea

acestor infracţiuni are loc în momentul în care acţiunea fiind săvârşită, se

produce urmarea periculoasă a faptei, adică starea de pericol pentru relaţiile

sociale ocrotite de lege.

Sancţionarea – în raport cu gradul lor de pericol social, sunt sancţionate

cu pedeapsa închisorii, ale căror limite variază de la o infracţiune la alta. În

unele cazuri legiuitorul a prevăzut amenda ca alternativă a pedepsei închisorii(

în cazul contrafacerii obiectului unei invenţii, al punerii în circulaţie a

produselor contrafăcute şi al concurenţei neloiale).

7.3 Categorii de infracţiuni economice, stabilite după modul de

reglementare

Infracţiunile de natură economică şi/sau cu consecinţe în domeniul

economic, prevăzute în Codul penal, sunt următoarele :

- furt de energie, semnal TV;

- înşelăciune folosind internetul;

- înşelăciunea în convenţii;

- emiterea unui C.E.C. fără disponibil în cont;

- emitere bilet la ordin fără acoperire în contul bancar;

- fals în declaraţii;

- falsificarea unui act ca mijloc de săvârşire a infracţiunii de

înşelăciune;

- punere în circulaţie de bancnote falsificate;

Infracţiunile de natură economică , prevăzute în legi speciale, sunt :

- evaziunea fiscală;

- bancruta frauduloasă;

- folosirea cu rea - credinţă a bunurilor sau creditului de care se

bucură societatea comercială;

- concurenţa neloială;

- înşelăciune cu privire la calitatea mărfurilor;

- uzul de fals specific vamal;

- punere în circulaţie a instrumentelor de plată electronice

falsificate;

7.4 Definirea unor infracţiuni economice care sunt mai frecvent întâlnite

în practica judiciară. Prezentare sintetică a elementelor

constitutive.

Furtul de energie, semnal TV

Constituie fapta de a sustrage, cu ajutorul unei instalaţii improvizate,

semnal TV care reprezintă o energie electromagnetică ce poate fi măsurată,

unitatea de măsură fiind MHz, energie care are o valoare economică

determinată, în principal, de cheltuielile cu captarea, prelucrarea şi

retransmiterea semnalului.

Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană.

Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică autorizată, care plăteşte

drepturile de autor privind exploatarea energiei respective sau semnalului TV,

ori cea care exploatează acest sistem.

Obiectul juridic special îl constituie relaţiile social economice cu privire

la dreptul de exploatare şi gestionare a energiei ori semnalului TV.

Latura obiectivă

Fiind o infracţiune comisivă, prin natura sa, latura obiectivă constă în

acţiunea făptuitorului de a sustrage energie sau semnal TV folosindu-se de o

instalaţie improvizată.

Obiectul material este cablul, firul, fibra optică ş.a., care transmite

energia sau semnalul TV.

Elementul esenţial pentru existenţa infracţiunii este ca energia sau

semnalul TV să aibă valoare economică, pentru a cărei producere se

înregistrează cheltuieli.

Latura subiectivă

Infracţiunea se poate săvârşi doar cu intenţie directă sau indirectă.

Înşelăciune folosind internetul

Fapta de a încasa sume de bani transferate de către o persoană pe

numele său, de a intermedia transferul unor sume de bani cu aceeaşi

provenienţă ilicită, folosind o carte de identitate falsificată şi sprijinind în mod

repetat activitatea de organizare a unor licitaţii frauduloase pe internet.

Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană, legea nu cere

îndeplinirea unei condiţii speciale pentru existenţa infracţiunii, însă cel mai

probabil că făptuitorul este o persoană cu abilităţi de operare pe computer

deoarece, pentru a săvârşi fapta, trebuie să posede cunoştinţe minime în acest

sens (creare site, oferirea unor caracteristici ale produselor fictive, inexistente;

indicarea modalităţii de plată etc.).

Subiectul pasiv al infracţiunii este persoana păgubită, care a efectuat o

plată în contul unui produs inexistent.

Obiectul juridic special - îl constituie relaţiile economice cu caracter

patrimonial care implică încrederea şi buna credinţă a celor care intră în aceste

relaţii pe internet.

Latura obiectivă

Elementul material: acţiunea de inducere în eroare prin prezentarea ca

adevărată a unei fapte mincinoase ori ca mincinoasă a unei fapte adevărate

privind anumite produse comercializate pe internet.

Obiectul material: este bunul sau bunurile, care sunt oferite de făptuitor

în mod fictiv spre vânzare

Între acţiunea de inducere în eroare şi rezultat (paguba pricinuită)

trebuie să existe un raport de cauzalitate.

Latura subiectivă

Infracţiunea de înşelăciune se poate săvârşi numai cu intenţie directă,

care este calificată prin scopul urmărit de făptuitor, anume obţinerea unui folos

material injust.

Emiterea unui C.E.C. fără disponibil în cont

Fapta de a emite o filă C.E.C. fără a avea disponibil în cont şi prin care

se produce astfel o pagubă beneficiarului instrumentului de plată.

Potrivit pct. 2 din Normele cadru nr. 7 din 8 martie 1994, privind

comerţul făcut de societăţile bancare şi celelalte societăţi de credit cu cecuri, pe

baza Legii nr. 59/1934 asupra cecului, modificată prin O.G. nr.11/1993,

aprobată şi modificată prin Legea nr. 83/1994, emise de B.N.R, cecul este

instrumentul de plată utilizat de titularul de conturi bancare, cu disponibil

corespunzător în aceste conturi.

În punctul 4, aliniat 3 din norme se prevede că, cecul este un instrument

de plată (nu un mijloc de garantare) prin care trăgătorul dispune de fondurile pe

care le are o societate bancară - trasul - acesta obligându-se să-i facă serviciul

de casă. În acest scop, societatea bancară eliberează clientului său – trăgătorul

– mai multe formulare necompletate, pe care acesta le va putea transforma în

cecuri, în limitele disponibilităţilor proprii .

Potrivit pct. 34 trăgătorul poate emite un C.E.C. numai în condiţiile

existenţei prealabile la tras a unor fonduri proprii, disponibile în momentul

emiterii instrumentului, care să-i facă posibilă trasului efectuarea plăţii.

Disponibilul trăgătorului poate proveni dintr-un depozit bancar, dintr-o

deschidere de credit , din operaţiuni de încasări şi altele asemenea.

Disponibilul trebuie să fie constituit prealabil emiterii cecului şi să aibă

valoare mai mare sau egală cu cea a C.E.C-ului, trebuind să fie lichid, cert,

exigibil, adică să nu existe nici un impediment de ordin juridic sau material care

să împiedice efectuarea plăţii.

Prin Decizia nr. IX din 24.10.2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a

statuat că fapta de a emite un C.E.C. asupra unei instituţii de credit sau asupra

unei persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea

necesară, precum şi fapta de a retrage după emitere, provizia în totul sau în

parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de

prezentare, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material

injust, dacă s-a produs o pagubă posesorului cecului, constituie infracţiunea de

înşelăciune prevăzută la art. 215 aliniat 4 din Codul penal.

Dacă beneficiarul C.E.C.-ului are cunoştinţă, în momentul emiterii, că

nu există disponibilul necesar acoperirii acestuia la tras, fapta constituie

infracţiunea prevăzută de art. 84 aliniat 1 punct 2 din Legea nr. 59/1934.

Structura infracţiunii

Obiectul juridic special îl constituie relaţiile social economice privind

încrederea celor care acceptă utilizarea acestui instrument de plată.

Subiectul activ este orice persoană care are deschis un cont în bancă şi

care se află în posesia unui formular de „fila C.E.C.”, debitor faţă de o altă

persoană fizică sau juridică.

Subiectul pasiv este persoana creditoare, care are de recuperat o sumă de

bani, scadentă, de la făptuitorul ce deţine un cont la bancă.

Latura obiectivă a infracţiunii se realizează printr-o acţiune comisivă,

specifică, de completare a unei file C.E.C. în favoarea beneficiarului

instrumentului de plată.

Latura subiectivă

Natura infracţiunii denotă posibilitatea săvârşirii sale doar cu intenţie

directă, ori indirectă, deoarece făptuitorul trebuie să ştie, la momentul emiterii

filei C.E.C. obţinute de la banca unde are deschis contul, că nu are disponibil în

contul respectiv (conştientizarea consecinţelor păgubitoare asupra

beneficiarului), cu condiţia ca plata să fi fost determinantă pentru încheierea

convenţiei cu beneficiarul.

Emitere de bilet la ordin fără acoperire în contul bancar

Fapta de a emite un bilet la ordin – ca titlu de credit şi instrument de

plată în favoarea unei persoane creditoare făptuitorului, fără a avea acoperire

în contul bancar la data emiterii ori la data scadenţei, dacă a fost săvârşită cu

intenţia de a înşela şi s-a pricinuit o pagubă.

Spre deosebire de C.E.C., biletul la ordin este atât instrument de plată

cât şi un titlu de credit.

Între C.E.C. şi bilet la ordin există deosebiri fundamentale, legiuitorul

prevăzându-le prin reglementări distincte.

Extinderea sferei de aplicare a textului din legea penală, care se referă la

C.E.C.-ul fără acoperire, pe calea interpretării judiciare, la biletul la ordin,

constituie o încălcare a principiului legalităţii incriminării consacrat la art.2 din

Codul penal139.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin Decizia nr.

663/06.02. 2002 a statuat că „ emiterea unui bilet la ordin, ştiind că pentru

valorificare nu există acoperirea necesară, dacă a fost săvârşită cu intenţia de

a înşela şi s-a pricinuit o pagubă, constituie infracţiunea de înşelăciune

prevăzută la art. 215 aliniat (1), (2), şi (3) Cod penal – forma calificată, pe când

emiterea unui C.E.C. în aceleaşi condiţii întruneşte elementele constitutive ale

infracţiunii prevăzute de art. 215 aliniat (4) Cod penal – varianta de specie140.

Biletul la ordin, ca titlu de credit, este reglementat prin legea nr.

58/1934, incorporând o obligaţie abstractă şi necondiţionată de plată a unei sume

de bani.

Obiectul juridic special îl constituie relaţiile social economice privând

încrederea celor care acceptă uzitarea acestui instrument de plată şi totodată titlu

de credit.

Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoana deţinătoare a unui

bilet la ordin.

Subiect pasiv este persoana fizică sau juridică beneficiară a plăţii care se

realizează prin biletul la ordin emis de făptuitor.

139 Iulia Ciolcă, Infracţiuni economice, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 35140 Codul penal, cu modificările aduse prin Legea nr. 278/2006, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 102

Latura obiectivă

Elementul material îl constituie acţiunea comisivă de emitere a unui

bilet la ordin, semnat de făptuitor, producătoare a unui prejudiciu.

Fiind o infracţiune materială (de rezultat) se cere ca, între acţiunea ilicită

şi paguba produsă beneficiarului biletului la ordin, să existe o legătură de

cauzalitate.

Latura subiectivă

Infracţiunea poate fi comisă numai cu intenţie, întrucât este o cerinţă

esenţială pentru existenţa acesteia, ca făptuitorul să ştie că nu are acoperire în

cont la data emiterii sau a scadenţei (când aceasta este una ulterioară emiterii).

Bancruta frauduloasă

Falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidenţelor societăţii sau

ascunderea unei părţi din activul societăţii, înfăţişarea de datorii inexistente

sau prezentarea în registrele societăţii, în alt act sau în bilanţ, a unei sume

nedatorate constituie o modalitate a infracţiunii de bancrută frauduloasă

prevăzută şi pedepsită în art. 276 lit. a) a Legii societăţilor comerciale.

În această modalitate alternativă nu este necesară existenţa falimentului

declarat al societăţii, adică starea de insolvabilitate comercială a firmei.

Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale privind încrederea

statului în folosirea cu bună credinţă de către cei care reprezintă societăţile

comerciale a unor evidenţe corecte, care să reflecte în mod real activitatea

desfăşurată.

Subiectul activ

În absenţa oricărei distincţii în lege, calitatea de subiect al infracţiunii o

are orice persoană vinovată de bancrută frauduloasă - şi nu numai patronul - ce

dispune falsificarea şi semnează balanţele de verificare la indicatorii de

evidenţă, pentru ca firma să apară profitabilă, folosind actele pentru obţinerea

frauduloasă a creditului sau folosind acte false de garanţie a creditelor.

Codul comercial incrimina bancruta simplă pentru activităţi apreciate ca

frauduloase (săvârşite mai înainte de declararea de faliment) chiar dacă erau

comise în scopul unui moratoriu, deci cu intenţia de salvare a solvabilităţii

firmei (art. 879 Cod comercial).

Bancruta frauduloasă, incriminată în art. 880 Cod comercial, constă în

orice alte activităţi frauduloase, săvârşite în orice alt scop decât cele incriminate

în art. 879 Cod comercial; dacă scopul fraudulos constă expres în a frauda pe

creditori (chiar şi înainte de declararea în faliment), fapta se încadră în alineatul

2.

Pedeapsa bancrutei simple era de până la doi ani, iar la bancruta

frauduloasă de până la 12 ani (maximul închisorii corecţionale).

În prezent, art. 276 din Legea nr. 31/1990 republicată încriminează

bancruta frauduloasă când este vorba de:

a) fapte săvârşite în vederea diminuării (aparente) a valorii

activelor sau chiar prin sustrageri, ascunderi, însoţite sau nu

de falsuri sau distrugere;

b) în caz de faliment, înstrăinarea în frauda creditelor a unei

anumite părţi însemnate din active.

Observăm că, deşi reglementarea actuală încearcă să acopere cele mai

vaste zone de fraudare a creditorilor, scopul legiuitorului este acela al salvării de

la faliment, şi nu al sancţionării penale a falitului.

Procedura falimentului, ca jurisdicţie comercială, este independentă de

procedura penală, acestea desfăşurându-se independent una de cealaltă.

În reglementarea actuală, cel chemat în justiţie este societatea debitoare,

acţiunile vizând averea societăţii. Debitor este întotdeauna societatea

comercială, ea va fi cea urmărită, toate activele se vor depune în contul său, al

averii sale.

Instanţa, aplicând o pedeapsă, va soluţiona totodată şi latura civilă, prin

restabilirea situaţiei reale; prin stabilirea valorii reale a activelor; prin anularea

actelor false; prin repararea pagubei aduse debitorului - societatea comercială în

cazul însuşirii, distrugerii sau înstrăinării către un terţ de bună credinţă (în

ultimul caz, în ipoteza pronunţării falimentului), în măsura în care această

acţiune a fost alăturată celei publice.

Toate despăgubirile vor fi aduse în averea societăţii debitoare, de unde

se vor îndestula, potrivit prevederilor descrise anterior, toţi creditorii, în ordinea

privilegiilor, a garanţiilor sau a acţiunilor întreprinse în interiorul masei pasive.

Subiectul pasiv principal: statul

Subiect pasiv secundar:

Partea civilă împotriva infractorului este societatea comercială fraudată,

care va trebui să dezdăuneze în nume personal creditorii fraudaţi, întrucât toate

activităţile s-au desfăşurat direct în patrimoniul persoanei juridice.

Ultima activitate va fi plata creanţelor şi raportul fiscal al lichidării,

aprobat de judecătorul sindic.

În concluzie, bancruta are drept consecinţă o declarare a insolvabilităţii

dar premisele celor două modalităţi sunt delimitate net de momentul declanşării

falimentului.

Latura obiectivă:

Infracţiunea are o singură premisă, care este fraudarea, înşelarea

creditorilor, cu diferite grade de prezumare a acestei intenţii.

BIBLIOGRAFIE

• Iulia Ciolcă, Infracţiuni economice, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008

• Cristof Rühl, Daniel Daianu, Tranziţia economică în Romania - trecut,

prezent şi viitor, Bucureşti, 1999

• Revista Finanţe publice şi contabilitate – nr.3/2003, nr.1/2002, editata de

Ministerul Finantelor Publice;

* * *

• Codul penal cu modificările ulterioare aduse prin Legea nr. 278/2006, Editura Hamangiu,

Bucureşti, 2006

• Legea nr. 31 din 16 noiembrie 1990 privind societăţile comerciale, republicată in

Monitorul Oficial , Partea I, nr. 33 din 29 ianuarie 1998. Republicată în

temeiul art. X din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 32/1997, publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 133 din 27 iunie 1997, aprobată şi

modificată prin Legea nr. 195 din 17 noiembrie 1997, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 335 din 28 noiembrie 1997, dându-se textelor

o nouă numerotare. 11;

• Codul comercial, publicat în Monitorul Oficial din 10 mai 1887, a fost promulgat prin

decret la 10 mai 1887 şi a intrat în vigoare la 1 septembrie 1887. Modificări au

fost aduse în 1895, 1900, 1902, 1906, 1920, 1925, 1929, 1930, 1931, 1932,

1933, 1934, 1936, 1943, 1947, 1948, 1949, 1950, 1990, 1995. Ulterior au mai

fost aduse modificări prin: Ordonanţa de urgenţă nr. 32 din 16 iunie 1997

pentru modificarea şi completarea Legii nr. 31/1990 privind societăţile

comerciale, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 133 din 27 iunie 1997;

• Legea nr. 99 din 26 mai 1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei

economice, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 27 mai 1999

• Legea nr. 64 din 22 iunie 1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 608 din 13 decembrie

1999, Republicată în temeiul art. XI din Legea nr. 99/1999, publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 27 mai 1999, dându-se

textelor o nouă numerotare. Legea nr. 64/1995 a fost publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 130 din 29 iunie 1995 şi a mai fost modificată

prin: Ordonanţa Guvernului nr. 38/1996, publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 204 din 30 august 1996, abrogată prin Ordonanţa de

urgenţă a Guvernului nr. 58/1997, publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr. 265 din 3 octombrie 1997;

• Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/1997, publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 265 din 3 octombrie 1997, abrogată prin Legea nr.

99/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 27

mai 1999. Ulterior, legea a mai fost modificată prin: Rectificarea nr. 64 din 22

iunie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 28

februarie 2000; Ordonanţă nr. 38 din 30 ianuarie 2002 pentru modificarea şi

completarea Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a

falimentului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 2

februarie 2002;

• Legea nr. 82 din 13 martie 2003 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 38/2002

pentru modificarea şi completarea Legii nr. 64/1995 privind procedura

reorganizării judiciare şi a falimentului publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 194 din 26 martie 2003.

Carte-Elemente-de-Drept.pdf

Documents

Transcript of Carte-Elemente-de-Drept.pdf