CARSTUL DIN ROMÂNIA

Pe teritoriul României rocile carstificabile ocupă 49 527 km2 adică 20,85 % din suprafaţa

ţării (V. Sencu, 1968). În această categorie de roci au fost cuprinse, pe lângă calcare, dolomite şi

calcare cristaline, sarea şi gipsul (acestea fiind rocile pe care se dezvoltă carstul propriu-zis şi

care deţin 4700 km2, adică 2 % din suprafaţa ţării) precum şi o serie de roci clastice (gresii şi

conglomerate cu ciment calcaros) , aglomerate vulcanice şi depozite loessoide, ce ocupă 44 700

km2.

Deoarece dintre rocile carbonatice calcarele şi dolomitele mezozoice favorizează, prin

gradul lor ridicat de puritate (peste 85-95 % CaCO3), dezvoltarea unui relief carstic „tipic” în

care este prezentă întreaga gamă de forme exo- şi endocarstice, în cele ce urmează se va trata

doar relieful carstic dezvoltat pe aceste roci. Ele totalizează 2912 km2 (63,27%) fiind inegal

răspândite în cadrul unităţilor de relief: 1762 km2 în Munţii Banatului şi Apuseni, 626 km2 în

Carpaţii Meridionali, 237 km2 în Meridionali şi 267 km2 în Dobrogea.

În funcţie de întinderea arealului calcaros şi de factorii care influenţează procesul de

carstificare formele rezultate, atât cele de suprafaţă cât şi cele de adâncime, prezintă o mare

diversitate de la o unitate de relief la alta şi chiar în cadrul aceleaşi unităţi.

În geneza formelor carstice intervin o serie de factori care influenţează derularea

procesului de dizolvare şi care pot fi grupaţi în trei categorii, fiecare cu mai mulţi componenţi:

factorul geologic (litologia, tectonica şi grosimea stratelor), factorul chimic (precipitaţii,

temperatură, agresivitatea apei) şi factorul fizic (morfologia şi morfometria), la care se adaugă

timpul ca element esenţial în formarea carstului.

Exocarstul

Caracteristica regiunilor carstice este dată de un peisaj aparte, caracterizat prin

dezorganizarea reţelei hidrografice până la dispariţia cursurilor de apă de suprafaţă, apariţia

drenajelor subterane marcate de ponoare şi izbucuri şi dezvoltarea unor forme de disoluţie

depresionare, concave, cu dimensiuni ce merg de la ordinul milimetrilor la cel al kilometrilor.

Lapiezurile reprezintă forme de disoluţie de tipul şanţurilor separate de creste mai mult

sau mai puţin late sau de tipul unor excavaţii cu aspect de mici bazine eliptice sau circulare. Ele

se formează atât pe calcarul nud cât şi sub învelişul de sol, putându-se deosebi forme individuale

sau grupări cunoscute sub denumirea de câmpuri de lapiezuri. Din numeroasele încercări de

clasificare a lapiezurilor din România amintim pe cele mai importante: Viehmann (1964)

utilizează criteriul genetic (lapiezuri torenţiale, eoliene, litorale, glaciare, fosile şi subterane);

Bleahu (1982) clasifică lapiezurile în funcţie de locul în care s-au format: lapiezuri libere,

lapiezuri semiîngropate şi lapiezuri îngropate, fiecare cu mai multe subtipuri; Onac (2000)

1

utilizează criteriul morfogenetic şi deosebeşte trei categorii: lapiezuri liniare, lapiezuri circulare

şi lapiezuri mixte, fiecare cu mai multe subtipuri.

Lapiezurile sunt întâlnite în toate regiunile carstice din ţara noastră. Se remarcă, prin

varietate şi extindere câmpurile de lapiezurile de la Ponoarele (Podişul Mehedinţi), cele din

Munţii Mehedinţi, Munţii Bihor, Munţii Pădurea Craiului, Munţii Vâlcan, Munţii Locvei şi

Aninei.

Dolinele, depresiuni circulare sau ovale închise, cu dimensiuni de la câţiva metri la peste

1000 m, sunt formele carstice elementare cele mai răspândite. Clasificarea acestor forme vizează

fie criteriul morfologic: doline conice, cu fundul plat, în cupă, cilindrice (Bleahu, 1982) fie cel

genetic: doline de dizolvare, doline de prăbuşire şi doline de tasare (Onac, 2000). Pot să apară

izolat dar de cele mai multe ori formează câmpuri de doline cum sunt cele din platourile carstice

Vaşcău (Munţii Codru Moma), Zece Hotare (Munţii Pădurea Craiului), Colonovăţ şi Mărculeşti

(Munţii Aninei). În multe cazuri ele sunt înşirate de-a lungul unor linii tectonice, cum este cazul

Munţilor Mehedinţi unde apare o astfel de succesiune de doline, uvale şi depresiuni carstice

deschise. În cadrul acestui complex carstic se remarcă macrodolinele Crovu Medvedului (1000m

diametru şi 170m adâncime) şi Crovu Mare (500m diametru şi 150m adâncime) ca fiind cele mai

mari doline din carstul românesc (Sencu, 1983).

Uvalele, depresiuni carstice închise, de dimensiuni mari, cu forme neregulate şi cu fundul

inegal, lipsite de ape curgătoare, reprezintă – dimensional şi genetic – treapta imediat superioară

dolinelor. Sunt destul de des întâlnite în carstul românesc: în arealul carstic Giuvala (Culoarul

Bran – Rucăr), în Munţii Pădurea Craiului, Bihor, Mehedinţi, Aninei, etc.

Poliile sunt formele exocarstice cu cea mai mare dimensiune. Sunt depresiuni închise

săpate integral în calcare, au fundul plat şi pot prezenta humuri, au o reţea hidrografică proprie,

apa fiind de provenienţă carstică. În perioadele ploioase se pot forma lacuri temporare prin

inundarea poliilor. În geomorfologia românească acest termen a fost folosit de multe ori în mod

abuziv fiind considerate polii o serie de depresiuni carstice care nu prezentau caracterele unei

polii. Singurele forme din ţara noastră care se încadrează total definiţiei de polie sunt polia

Poiana Ponor din Munţii Bihor şi polia Zăton din Podişul Mehedinţi (polie de bordură).

Depresiunile carstice deschise sunt forme intermediare între uvale, polii şi carstoplene,

având dimensiuni de ordinul sutelor de metri şi de cel mult 1-2 km (Bleahu, 1982). Sunt foarte

des întâlnite în carstul românesc şi multe dintre ele au fost catalogate greşit ca fiind polii. Cele

mai reprezentative sunt depresiunile Ciumerna (Munţii Trascăului), Brătcoaia (Munţii Codru

Moma), Brădet (Munţii Aninei), Beletina (Munţii Mehedinţi).

2

Văile carstice prezintă funcţionalităţi hidrologice diferite şi o serie de caractere

morfologice comune (îngustime, versanţi abrupţi, de cele mai multe ori verticali sau

surplombaţi) forma caracteristică fiind cea de chei, defilee şi canioane.

În funcţie de rolul jucat de aceste văi în drenajul arealului carstic ele se clasifică astfel:

văi transversale (Cheile Bicazului, Cheile Turzii, Cheile Râmeţilor, Cheile Olteţului, Cheile

Nerei, etc.); văi oarbe (valea Cetăţilor, pârâul Ursului din Munţii Bihor, Topolniţa şi Ponorăţ din

Podişul Mehedinţi); văile în fund de sac (Şura Mare şi Cioclovina din Munţii Şureanu, Galbena

din Munţii Bihor, Bigăr şi Jitin din Munţii Aninei); văile cu trepte antitetice (valea Gârda şi valea

Ocoale din Munţii Bihor); văile seci (valea Sohodol-Albioara din Munţii Pădurea Craiului,

„padinile” din Piatra Craiului şi „foerogile” din Munţii Mehedinţi, etc.) (Bleahu, 1982).

Endocarstul este bine reprezentat fiind cartate în prezent peste 12000 de peşteri şi avene.

Majoritatea sunt dezvoltate în calcare şi dolomite (98,49%) şi doar puţine în alte tipuri de roci

(1,51%). Inventarierea acestor peşteri este organizată la nivel naţional prin realizarea în cadrul

Institutului de Speologie „Emil Racoviţă” a Cadastrului sistematic al peşterilor din România

(Goran, 1982) care cuprindea în anul apariţiei sale 6816 peşteri. Distribuţia pe unităţi de relief a

acestor goluri subterane este neuniformă: 47,2% în Carpaţii Meridionali, 37,27% în Munţii

Apuseni şi 14,5% în Carpaţii Orientali.

Gradul de carstificare poate fi surprins mai exact analizându-se o serie de indici

speometrici: densitatea golurilor carstice (număr de peşteri/suprafaţă carstificabilă): 2,32

peşteri/km2 în Munţii Apuseni; 1,92 peşteri/km2 în Carpaţii Meridionali 1,22 peşteri/km2 în

Carpaţii Orientali şi doar 0,09 peşteri/km2 în Dobrogea. Şi în ce priveşte densitatea reţelei

subterane (lungimea galeriilor/suprafaţa carstificabilă) valorile variază destul de mult: 260,6

m/km2 în Munţii Apuseni, 155,8 m/km2 în Meridionali, 76,1 m/km2 în Orientali şi 5,9 m/km2 în

Dobrogea. Bazinul superior al Someşului Cald se remarcă prin valoarea cea mai mare din

România a densităţii reţelei subterane: 1400 m de galerii/km2.

La nivelul anului 2000 cele mai lungi peşteri din ţară sunt Peştera Vântului (Munţii

Pădurea Craiului) cu 48,5 km, Peştera Humpleu-Poieniţa (39 km) şi Peştera Hodobana (22 km)

ambele din Munţii Bihor, Peştera Topolniţa (Podişul Mehedinţi) cu 20,5 km şi Peştera Valea Rea

din Munţii Bihor cu 18,5 km. Cele mai adânci cavităţi din România sunt: Avenul din Grind

(Piatra Craiului) cu –540m; Peştera Tăuşoare (Munţii Rodnei) cu –356m; Sistemul Poieniţa-

Humpleu (Munţii Bihor) cu –347m; Avenul Stanu Foncii (Munţii Pădurea Craiului) cu –339m şi

Avenul Jghiabul lui Zalion (Munţii Rodnei) cu –298,5m (Onac, 2000).

Tipuri de carst din România

Criteriile de clasificare a carstului sunt foarte numerose şi dintre ele amintim: criteriul

morfologic şi structural, raportul dintre calcare şi rocile necarstificabile, altitudinea, gradul de

3

acoperire al rocii, sistemele morfoclimatice şi bineînţeles criteriile complexe în cadrul cărora se

ţine seama de două sau chiar mai multe elemente.

Încercările de a grupa diferitele regiuni carstice din România într-un tip anume de carst

au furnizat câteva astfel de clasificări pe care le vom prezenta cronologic. Prima dintre ele este

realizată de T. Rusu şi M. Bleahu (1965) şi constituie o primă privire de ansamblu asupra

carstului românesc. Se prezintă o serie de informaţii în legătură cu litologia calcarelor din

România şi cu elemente de morfometrie a acestora, alături de care este prezentată o clasificare a

tipurilor de carst din ţara noastră în funcţie de criteriul structural deosebind trei tipuri:

carsturile de platou, în care ar putea fi inclusă partea central-sudică a Munţilor Mehedinţului,

carsturile de creastă (Piatra Craiului, Vânturariţa-Buila şi Piatra Mare a Cloşanilor) şi carsturile

de masive izolate. Tot în această lucrare se face pentru prima dată corelarea carstoplenelor din

Carpaţi cu suprafeţele de nivelare. Astfel, pentru Carpaţii Meridionali identifică următoarele

carstoplene: Albele, în Munţii Piule-Iorgovanu, la1900 m, sincronă cu suprafaţa Borăscu şi

carstoplenele Luncani, la 1000 m, în partea sud-vestică a Munţilor Şureanu; şi Vf. lui Stan-

Domogled, la 1200 m în Munţii Mehedinţului, ambele sincrone cu suprafaţa Râu-Şes, cu

precizarea că ultimele două sunt dislocate şi ridicate.

V. Trufaş şi V. Sencu (1967) folosind criteriul litologic deosebesc două mari tipuri de

carst: carstul pe roci solubile, care include carstul dezvoltat pe calcare, dolomite, calcare

cristaline, tufuri calcaroase, gipsuri, anhidrite şi sare şi carstul pe roci clastice, în care deosebea

carstul dezvoltat pe gresii şi conglomerate cu ciment calcaros, pe tufuri şi aglomerate vulcanice,

pe depozite loessoide şi pe depozite argiloase. Dezvoltând în continuare clasificarea după acest

criteriu V. Sencu (1968, 1973 şi 1983) deosebeşte următoarele tipuri de carst: carst în calcare şi

dolomite cristaline, carst în calcare şi dolomite mezozoice, carst dezvoltat pe calcare neozoic,

carst în sare, carst în gips, carst în tufuri şi aglomerate vulcanice, clastocarst în gresii şi

conglomerate şi clastocarst în depozite loessoide, aducând totodată noi precizări asupra valorilor

numerice şi procentuale ale suprafeţelor ocupate de astfel de roci.

În 1972 I. D. Ilie face o clasificare mult mai complexă a carstului din Carpaţii

Meridionali încercând distingerea, pe baza mai multor criterii, a unor unităţi taxonomice şi

distribuţia lor teritorială. Foloseşte pentru aceasta trei criterii bine definite: Criteriul

morfogenetic (propus de J. Cvijic, 1918, 1960 şi Emm. de Martonne, 1926) după care

deosebeşte următoarele tipuri: merocarstul, caracterizat printr-o evoluţie lentă a carstului sub

pătura de sol şi vegetaţie (Culoarul Rucăr-Bran, cursul superior al Dâmboviţei, peticele de

calcare metamorfice din Făgăraş, Parâng şi Latoriţei, calcarele de la Grădiştea de Munte, carstul

din Piule - Iorgovanu şi cel din Vâlcan; carstul de tranziţie (tip Jura–Causses), caracterizat prin

alternanţa calcarului nud cu a merocarstului (în sudul Bucegilor, zona Bran-Rucăr, Vâlcan,

4

carstul din bazinul Cernei şi al Motrului Sec); holocarstul, descoperit, puternic evoluat (Piatra

Craiului, bazinele Sohodolului, Motrului, în valea Dâmboviţei, în sud-vestul Munţilor Şureanu,

în cheile Olteţului şi Galbenului), carstul fosilizat sau criptocarstul. Criteriul morfostructural

care pleacă de la relaţia structură – relief duce la individualizarea următoarelor tipuri de carst:

carstul de culme grefat pe un anticlinal (munţii Mehedinţului, Vânturariţa-Buila, etc.); carst de

masive izolate grefat pe inversiuni de relief (Masivele Bucegi şi Piatra Craiului, carstul din

Vâlcan; carstul grefat pe structuri complexe, cu următoarele subtipuri: carstul Podişului

Mehedinţi; carstul suprafeţelor de nivelare şi carstul zonelor de contact morfolitologic şi

morfostructural. După localizarea carstului în raport cu principalele forme ale reliefului se

disting două tipuri de carst: carstul de interfluviu (carstul de creastă, carstul martorilor de

eroziune, carstul suprafeţelor plane) şi carstul de vale (carstul văilor evoluate şi carstul văilor

slab evoluate). Utilizarea acestor criterii a dus la individualizarea a 10 tipuri de carst cu 7

subtipuri.

Criteriul geomorfologic complex (Gr. Posea et al., 1974) permite stabilirea a două tipuri

de peisaje carstice: tipul carpatic, la rândul lui cu următoarele subdiviziuni impuse de mărimea

masei de calcar şi de etajul morfoclimatic în: subtipul culmilor calcaroase alpine (>1700 m) în

care se încadrează Bucegii, Piatra Craiului, Vânturariţa-Buila, Parângul şi Piule-Iorgovanu;

subtipul platourilor carstice şi al culmilor calcaroase medii (600-1800 m), cazul Munţilor

Mehedinţului şi Şureanu şi subtipul platourilor carstice joase (sub 600 m). Cel de-al doilea tip

este tipul dobrogean.

M. Bleahu (1973, 1976) foloseşte un criteriu geologic complex şi separă, ţinând cont de

litologie, structură şi poziţie morfologică în raport cu unităţile de relief vecine următoarele tipuri:

platouri carstice coborâte (Dobrogea), platourile carstice ridicate (sud-estul Munţilor Şureanu);

crestele de calcar înălţate (Piatra Craiului, Vânturariţa-Buila, Piatra Mare a Cloşanilor, Piule-

Iorgovanu); barele calcaroase coborâte (Rucăr-Dâmbovicioara, sudul Bucegilor); masivele

calcaroase izolate (calcarele din Bucegi). În 1982 reia problema complicată a clasificării

tipurilor de carst şi propune mai multe criterii: criteriul morfologic (platouri carstice, creste

calcaroase, şi masive izolate); criteriul structural (carst de zonă tabulară, carst de zonă

monoclinală, carst de zonă cutată, carst de structură în pânză şi carst de klippe calcaroase); în

funcţie de raportul dintre calcare şi rocile necarstificabile din jur (carsturi suspendate

autigene, carst suspendat alogen, carst barat, carst denivelat unilateral şi carst încastrat) şi în

ultimul rând foloseşte un criteriu complex, care ţine seama de toate celelalte criterii amintite şi

care, spre deosebire de clasificarea din 1976, vine cu încă trei tipuri noi: tipul de carst de bară

proeminentă, carst de klippe calcaroase coborâte şi carst de klippe calcaroase ridicate.

5

Utilizând criteriul genetico-evolutiv, C. Goran (1983) realizează cea mai complexă

tipologie a carstului românesc până în prezent. Analizând distribuţia spaţială a tipurilor

morfologice de carst se poate face următoarea constatare: platourile carstice se dezvoltă în acele

zone de maximă masivitate a orogenului şi de minimă fragmentare tectonică; barele de calcare

sunt prezente spre periferie Carpaţilor, fiind dispuse longitudinal, paralele cu faliile marginale

carpatice (sudul Parângului şi a Căpăţânii) sau în apropierea culoarelor tectonice (valea Cernei

sau culoarul Rucăr-Bran), în timp ce masivele izolate apar şi mai spre exteriorul catenei

montane. Se poate concluziona că dimensiunea suprafeţei calcaroase şi aspectul morfostructural

sunt subordonate masivităţii unităţii structurale precum şi poziţiei pe care o are arealul calcaros

în cadrul acesteia. Goran (1983) propune un model al evoluţiei suprafeţelor calcaroase plecând

de la o primă fază în care, la sfârşitul Cretacicului inferior exista o placă compactă de calcare

care, în faza următoare, datorită mişcărilor tectonice ale orogenezei alpine, sunt deranjate. În

partea axială a lanţului Carpatic au loc cele mai puternice înălţări, ceea ce a stimulat procesul de

eroziune care a îndepărtat depozitele calcaroase mezozoice, apărând astfel la zi calcarele

cristaline, în timp ce spre periferia Carpaţilor au fost fosilizate prin sedimentări postcretacice,

urmate chiar şi de noi secvenţe carbonatice.

Pe baza acestui criteriu genetico-evolutiv deosebeşte trei clase genetice ale carstului actual:

platouri calcaroase, bare calcaroase şi masive calcaroase izolate, fiecare cu mai multe tipuri

genetico-evolutive de relief carstic:

1. Platourile carstice, care cuprind:

- platourile carstice unitare suspendate, flancate de văi ce formează chei sau versanţi abrupţi.

Prezintă o dezorganizare avansată a reţelei hidrografice, cu prezenţa bazinelor endoreice.

Drenajele subterane sunt divergente iar reţeaua hidrografică ce ia naştere are un caracter radiar.

Peşterile sunt receptoare pe platou şi debitoare cele de la bază. Apar şi peşteri fosile; de

asemenea sunt prezente procese de tracţiune gravitaţională. Arealele carstice din cadrul

Carpaţilor care prezintă aceste caracteristici sunt sectorul central şi sudic al Munţilor

Mehedinţului, Munţii Piule-Iorgovanu, Munţii Bihor, Pădurea Craiului şi platoul Vaşcău.

- platourile carstice suspendate dar fragmentate sunt similare cu cele descrise anterior, singura

diferenţa o constituie cursurile de apă care traversează platoul carstic. Formele exo- şi

endocarstice au dimensiuni modeste iar drenajele subterane sunt direcţionate spre văile

transversale. Exemplul cel mai concludent este sinclinoriul Reşiţa – Moldova Nouă.

- platourile carstice coborâte se dispun la acelaşi nivel cu rocile necarstificabile din jur.

Modelarea lor se face prin râuri alohtone iar formele carstice dominante sunt dolinele, văile seci

şi scurte sectoare de chei. Singurul exemplu din ţară este carstul din Dobrogea de Sud.

6

2. Barele calcaroase cuprind trei subtipuri definite de gradul de penetrare al barei

calcaroase de către reţeaua hidrografică:

- barele calcaroase unitare sunt structuri geologice de tip monoclin sau flanc de sinclinal,

ridicate de mişcări tectonice majore. Particularităţile acestui subtip de carst îl constituie

dispunerea barei calcaroase transversal faţă de direcţiile de curgere ale râurilor; prezenţa

abrupturilor pe flancuri; slaba dezvoltare a formelor exocarstice şi existenţa unui număr redus de

râuri care reuşesc să străpungă bara de calcare, formând chei sălbatice (Dâmbovicioarei,

Zărneştilor, Cheii, etc.) Peşterile au dimensiuni modeste în schimb avenele pot atinge adâncimi

foarte mari (Avenul din Grind, -545 m). În acest subtip se încadrează masivele Piatra Craiului,

Vânturarţa-Buila şi Hăşmaşu Mare

- barele calcaroase fragmentate sunt rezultatul carstificării şi fragmentării pronunţate a

reliefului descris anterior. Formele carstice de suprafaţă şi de adâncime sunt bine dezvoltate. În

cadrul acestui subtip se pot încadra următoarele areale carstice din meridionali: Culmea

Gorganu-Piatra Mare a Cloşanilor, şirul Geanţurilor şi a Ciucevelor, arealul carstic Polovragi-

Cernădia, Munţii Trascăului.

- barele calcaroase aplatizate este forma cea mai evoluată din cadrul acestei clase. Au o

altitudine redusă, relieful carstic fiind bine reprezentat. Drenajele subterane sunt bine organizate

şi s-au format importante reţele de galerii subterane (Podişul Mehedinţi, Munţii Codru-Moma,

carstul din Munţii Dognecei).

3. Masivele carstice izolate cuprind trei tipuri:

- masivele izolate de creastă au o poziţie suspendată faţă de rocile necarstificabile din jur. Au

suprafeţe reduse şi un relief carstic mai puţin dezvoltat (carstul dezvoltat pe olistolitele din

Munţii Rarău, Maramureş şi Metaliferi).

- masivele izolate de versant ocupă o poziţie mediană între creastă şi vale, fiind flancate, atât

din amonte cât şi din aval de roci necarstificabile. Carstul este ceva mai dezvoltat decât la

subtipul anterior, se remarcă prezenţa numeroaselor ponoare şi izbucuri. Carstul din Bucegi

Piatra Mare şi Postăvaru, prin caracteristicile sale, se încadrează acestui subtip.

- masivele carstice izolate de vale au o poziţie în axul văii. Duc la formarea cheilor epigenetice

spectaculoase. Relieful carstic este mai puţin reprezentativ. Cu câteva excepţii (Peştera Rătei,

Alunii Negrului) peşterile sunt mici. Se pot aminti în această categorie calcarele din Bucegi şi

din unele sectoare ale Munţilor Vâlcan precum şi Munţii Trascăului şi Metaliferi.

BIBLIOGRAFIE

7

Bleahu M. (1971) – Les surfaces d’applanissement karstique des Carpates Roumaines et leur

evolution, Studia geomorphologica Carpatho-Balcanica, Cracovia (pg. 41-48).

Bleahu M. (1974) – Morfologia carstică. Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.

Bleahu M. (1982) – Relieful carstic. Edit. Albatros, Bucureşti (296 pag.)

Bleahu M., Decu V,.Negrea St., Pleşa C,. Povară I., Viehmann I.., (1976) Peşteri din

România, Edit. stiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti (415 pag).

Bleahu, M., Rusu, T. (1965) – Carstul din România. Lucr. Inst. Speol. „Emil Racoviţă”, t.

IV, Bucureşti, (pg.59-73).

Cocean P. (2000) – Munţii Apuseni. Procese şi forme carstice. Edit. Academiei, Bucureşti,

(253 pag).

Goran C. (1982) - Catalogul sistematic al peşterilor din România, Edit. Sport-Turism,

Bucureşti, (496 pag.).

Goran C. (1983) - Les types de relief karstique de Roumanie. Trav. Inst. Spéol. „Emile

Racovitza”, t XXII, Bucureşti (pg. 91- 102).

Ilie, I. (1970) - Carstul din nordul Olteniei, rezumatul tezei de doctorat, Bucureşti (46 pag.).

Ilie, I. (1972) – Contribuţii la tipizarea carstului din Carpaţii Meridionali, Lucr. simpoz.

geogr. fizică a Carpaţilor, Bucureşti (pg. 165-181).

Onac B. (2000) – Geologia regiunilor carstice, Edit. didactică şi pedagogică, Bucureşti,

(399 pag.).

Posea, Gr., Popescu N, Ielenicz, M. (1974) - Relieful României, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti,

(483 pag.).

Sencu V. (1968) – La carte du karst et du clasto-karst de Roumanie. RRGGG, Geogr., 12,

1-2 (pg. 35-41).

Sencu V. (1973) – Carstul, Atlasul geografic naţional, Fasc. III-4, Edit. Academiei, Bucureşti.

Sencu V. (1975) – Le karst des Monts Mehedinţi. Rev. roum. géol., géophys., géogr. Série

géographie, 19, 1. Bucureşti.

Török-Oance M (2000) – Tipuri de relief carstic în Munţii Mehedinţi. Lucr. celei de-a IV-a

ediţii a Conf. Reg. de Geogr. Timişoara, Edit. Brumar, Timişoara, (pg.219-223).

Trufaş V., Sencu V. (1967) – Tipuri litologice de carst din România. Analele Univ.

Bucureşti, seria geol.-geogr., XVI, nr.1, Bucureşti (pg. 115-122).

Viehmann I., (1964) – Note cu privire la geneza lapiezurilor, D.S.Sed. Com Geol XLIX (pg

271-288)

* * * (1983) - Geografia României. Geografia fizică, Edit. Academiei, Bucureşti, (662 pag.).

8