Carl Rogers: teoria şi terapia centrată pe persoană

Clientul este cel care ştie ce doare, în ce direcţii trebuie să se meargă şi ce probleme sunt importante (Rogers, 1961).

Carl Rogers a fost foarte optimist. A dezvoltat o abordare distinctă în terapie: ascultarea. El asculta clienţii cu tot respectul de care era capabil. Credea cu putere în capacitatea persoanelor – când nu sunt încătuşate de obstacole familiale sau sociale – de a creşte şi a se dezvolta ca fiinţe creative, pozitive, altruiste şi flexibile. Rogers numeşte această capacitate tendinţă formativă sau de actualizare.

Carl Ransom Rogers s-a născut în 1902, fiind al patrulea copil al unei familii cu şase copii, într-o familie de fermieri creştini din Illinois. Părinţii săi erau creştini fundamentalişti rigizi, pe care Rogers îi descria ca „stăpâni absoluţi ai controlului represiv”. Ca terapeut, Rogers a creat un mediu terapeutic total permisiv, neevalutiv, bazat pe acceptare. Astfel a generat experienţe care erau opusul a ceea ce experimentase el în relaţiile cu părinţii săi. În ciuda opoziţiei părinţilor săi faţă de intelectualism, Rogers a urmat un colegiu, a activat ca membru într-o asociaţie a tinerilor creştini, participând şi la Conferinţa mondială a Federaţiei a Studenţilor Creştini, la Pekin (Rogers, 1961). În această călătorie, Rogers a devenit Rogers. Experienţa care a durat 6 luni l-a făcut să se schimbe: a respins ideologia religioasă conservatoare a părinţilor săi, a decis să se căsătorească cu iubita sa din copilărie, a decis să urmeze studiile Seminarului Teologic liberal din New York.

Nu după mult timp de la înscrierea la Seminarul Teologic, Rogers s-a transferat la Colegiul Pedagogic de la Universitatea Columbia pentru a studia psihologia clinică. El a dobândit o formare serioasă în domeniul psihologiei academice americane. În acea perioadă la Universitatea Columbia era dominant behaviorismul lui John Watson. Prin urmare, Rogers a fost orientat către modelul practicianului ştiinţific. Interesul său puternic pentru cercetare – a fost prima persoană care a înregistrat sesiuni terapeutice pe casete – a determinat să fie considerat ca fondatorul cercetării în psihoterapie (Bohart, 1995). Rogers a lucrat într-un centru adlerian de orientare a copilului. A participat la seminarii de formare cu Otto Rank, de la care a preluat următoarele principii:

Clienţii au puteri creatoare; Terapia trebuie să-i ajute pe clienţi să-şi accepte unicitatea personală şi să-şi dezvolte

încrederea în sine; Clientul este figura centrală în procesul terapeutic; terapeutul îl ajută doar să acceadă la

puterile sale de autocreaţie; Terapeuţii nu ar trebui să urmărească să educe clienţii; Terapeuţii nu ar trebui să alimenteze dependenţa clienţilor, devenind obiecte ale iubirii

acestora; Terapia este eficientă când clienţii sunt capabili să trăiască prezentul în cadrul terapiei.

Rogers a fost influenţat de gândirea lui Dewey (1920) care afirma că „nu perfecţiunea este scopul final al vieţii, ci procesul continuu de perfecţionare, maturizare, rafinare”.

Rogers a fost un psiholog teoretician atipic. El a fraternizat cu asistenţii sociali, cu consilierii, cu educatorii, şi chiar a publicat în jurnalele lor. S-a opus atât behaviorismului care trona psihologia

1

academică, precum şi psihanalizei care domnea în psihologia clinică. În final, Rogers a câştigat un respect deosebit din partea psihologiei academice, fiind ales în 1946 preşedinte al American Psychological Association, şi primind un prestigios premiu pentru contribuţia ştiinţifică la dezvoltarea psihologiei în 1956.

Teoria rogeriană a centrării pe persoană s-a dezvoltat în patru etape: Consilierea nondirectivă: începând din 1940, Rogers şi-a manifestat aversiunea faţă de

metodele directive ale terapiei tradiţionale. Lucrarea sa Counseling and Psychotherapy marchează această perioadă.

Terapia centrată pe client: în 1950, Rogers schimba numele abordării sale din consiliere nondirectivă în terapia centrată pe client. În timpul acestei perioade, Rogers a publicat Client-Centered Therapy, şi în loc să se canalizeze pe tehnicile nondirective, a început să acorde atenţie abilităţii clientului de a conduce procesul terapeutic.

Devenind persoană, în anii 1960, Rogers începe să se canalizeze mai clar pe autodezvoltare. Publicând On becoming a person, în 1961, s-a mutat la Universitatea Wisconsin din California, în 1964. lucrările sale din această perioadă au avut un impact important asupra relaţiilor profesor – elev.

Aspecte mondiale. În anii 1970-1980, Rogers devine mai interesat de problematici mondiale. A fondat centrul de Studiu al persoanei din La Jolla, California (1968), şi a început să se dedice studiului relaţiilor interrasiale şi problemelor păcii. A avut întâlniri cu catolicii şi protestanţii din Irlanda, a călătorit în Africa de Sud şi în Uniunea Sovietică. A condus workshopuri interculturale în Brazilia, Dublin şi Ungaria. În această perioadă a publicat Carl Rogers on personal power (1977) şi A way of being (1980).

Teoria personalităţii

Cele 19 afirmaţii teoretice care fundamentează complicata teorie a personalităţii construită de Rogers, sunt condensate în următoarele 4 trăsături de bază ale teoriei personalităţii.

Teoria sinelui În tradiţia lui W. James, M. Clakins, G. Allport, teoria personalităţii elaborată de Rogers este esenţial o teorie a sinelui. Rogers postula că fiecare persoană trăieşte într-o lume mereu în schimbare şi se situează în centrul acestei lumi. În plus, credea că sinele nu este o structură fixată, ci o structură în proces, capabilă atât de stabilitate, cât şi de schimbare.

Rogers utilizează termenul de organism pentru a se referi la locul (locus) întregii experienţe psihologice. Organismul este întregul tărâm al experienţei individuale, în timp ce sinele este porţiunea „mine” din organism. Sinele lui Rogers are atât componente conştiente, cât şi inconştiente.

Distincţia dintre organism şi sine lasă deschisă posibilitatea ca sinele unui individ să fie inconsistent cu întreaga sa experienţă psihologică. Această potenţială discrepanţă este numită incongruenţă. Când experienţele şi percepţiile sinelui sunt consistente cu întreaga experienţă a organismului, aceasta este congruenţa. Congruenţa dintre sine şi organism este puternic dezirabilă. Aceasta conduce la adaptare, maturitate şi funcţionarea deplină a individului.

Fenomenologia şi valorizarea experienţei

2

Rogers rezuma teoria sa asupra personalităţii astfel: această teorie este fundamental fenomenologică şi se leagă de conceptul de sine în calitate de concept explicativ. Teoria centrată pe persoană, apreciază experienţa personală directă. Deşi, atât gândirea raţională, intelectuală, precum şi sentimentele, emoţiile sunt surse informaţionale valorizate, trăirea experienţei este considerată cea mai directă cale de a te cunoaşte pe tine şi lumea în care trăieşti. Bohart (1995) afirma că experienţa directă este adesea numită cunoaştere intuitivă.

Terapia centrată pe persoană urmăreşte să ajute clienţii să fie mai deschişi la gama largă de experienţe personale şi ale organismului. Adevărata învăţare este cel mai bine dobândită prin experienţa trăită în care sinele judecă dacă o acţiune sau un sentiment anume contribuie sau nu la ameliorarea sinelui.

Învăţarea şi dezvoltarea potenţialuluiRogers credea cu putere în tendinţa inerentă a oamenilor spre formare şi actualizare. Toţi oamenii au tendinţa de a accede spre mai multă ordine, complexitate şi interrelaţionare, prin capacitatea de a învăţa în fiecare moment.

Condiţiile valoriiPe lângă nevoia organismelor de a se menţine şi de a se ameliora, există nevoi suplimentare, învăţate. Principalele două nevoi învăţate sunt: nevoia de atitudine pozitivă, şi nevoia de atitudine pozitivă faţă de sine (self-regard).

Pe măsură ce se dezvoltă în relaţie cu persoanele care îi îngrijesc, copiii încep să îşi dezvolte o din ce în ce mai mare conştiinţă de sine. Majoritatea părinţilor văd clar acest comportament la copiii lor în jurul vârstei de doi ani, când cuvintele lor favorite sunt al meu şi nu. Apoi, părinţii observă cum o nevoie puternică de atitudine pozitivă şi aprobare. Această nevoie de atitudine pozitivă, de a fi preţuit şi iubit, devine atât de puternică încât copilul caută aproape mereu de la cei din jurul său aprobare şi acceptare. În situaţia ideală, un copil trebuie să beneficieze de atitudine pozitivă necondiţionată din partea celorlalţi. Dacă un copil are parte de atitudine pozitivă necondiţionată, nu se vor dezvolta condiţii ale valorii, atitudinea pozitivă faţă de sine va fi necondiţionată, nevoile de atitudine pozitivă faţă de sine din partea altora şi propria atitudine faţă de sine nu vor varia în funcţie de evaluarea organismică, iar individul va putea continua să fie psihologic adaptat şi va putea să funcţioneze plenar (Rogers, 1959).

Din nefericire, viaţa niciunui copil nu este ideală şi prin urmare copiii nu beneficiază de atenţia şi aprobarea pe care o caută. Copiii încep să distingă între sentimente şi acţiuni aprobate şi dezaprobate. Ei simt şi înţeleg condiţiile valorii prezente în vieţile lor. Copilul interiorizează evaluările celor care îl îngrijesc, în ciuda faptului că aceste evaluări nu sunt complet consistente cu experienţele sale intuitive, deoarece alternativa este de a suferi de pedeapsă sau atitudine negativă.

În timp, dacă copilul trăieşte în mod consistent incongruenţa dintre condiţiile valorii şi experienţele sale intuitive, poate dezvolta un conflict sau o discrepanţă între valorile conştiente, interiorizate şi valorile sale autentice, inconştiente. Dacă din ce în ce mai mult adevăratele valori ale persoanei sunt înlocuite cu valori împrumutate de la alţii şi care sunt percepute ca fiind ale sale, sinele va deveni o casă împărţită împotriva sinelui. O astfel de persoană se va simţi tensionată, inconfortabil, tristă. Se va simţi ca şi cum nu ştie cu adevărat ce este şi ce vrea.

Cu cât indivizii se îndepărtează mai mult de sinele şi dorinţele lor, cu atât este mai probabilă dezvoltarea psihopatologiei. Are loc o luptă internă pentru definirea sinelui. Poate exista o conştiinţă vagă dar crescândă a disconfortului, sau că ceva este greşit. Acest disconfort

3

apare mai ales atunci când clienţii sunt expuşi la sentimente, acţiuni, oportunităţi experienţiale dezirabile. Omul va reinterpreta realitatea pentru a se potrivi imaginii de sine pe care trebuie să o menţină, indiferent cât de mult aceasta ar viola experienţa adevărată şi realitatea externă.

Rogers credea că indivizii sunt capabili de percepţie fără conştientizare, numind-o subcepţie în 1940. subcepţia are loc când o persoană percepe inconştient un obiect sau o situaţie ameninţătoare. Obiectul sau situaţia este în general ameninţătoare deoarece aceasta reprezintă un conflict intern între dorinţele reale şi dorinţele interiorizate. Mai mult, subcepţia determină reacţii viscerale (creşterea ritmului cardiac, a tensiunii, a ritmului respirator sau senzaţii de anxietate).

În rezumat, teoria despre personalitate construită de Rogers subliniază mai multe concepte. Sinele, experienţa, lupta pentru menţinerea şi ameliorarea sinelui, nevoile învăţate şi atitudinea pozitivă. Psihopatologia este determinată de discrepanţele dintre experienţa sinelui şi experienţa intuitivă, dintre valorile adulţilor şi valorile intuitive (provenite din experienţă intuitivă).

Teoria psihopatologieiDisfuncţionalitatea nu derivă din credinţe greşite, nici din comportamente inadecvate în sine, ci din eşecul de a învăţa din feedback şi, prin urmare, din ataşamentul de percepţii sau comportamente inadecvate. În realitate, disfuncţionalitatea este un eşec în a învăţa şi a se schimba. Eşecul în a învăţa din experienţă este esenţa psihopatologiei în teoria centrării pe persoană. Tocmai de aceea, în acest curent, terapeuţii încearcă să ajute clienţii să devină mai deschişi la a învăţa din experienţe noi. De aceea, rigiditatea este considerată antiteza sănătăţii psihologice.

Psihopatologia are loc atunci când clienţii rămân fixaţi în condiţiile parentale interiorizate ale valorii în loc să îşi modifice conceptul de sine pe baza experienţei personale din fiecare zi şi din fiecare moment. De vreme ce orice moment este o oportunitate pentru o nouă învăţare, închiderea şi evitarea sau ignorarea acestor momente este patologică. Greenberg şi alţii, în terapia prin procesarea experienţei (process-experiential psychotherapy approach), s-au concentrat în special pe importanţa deschiderii către procesarea emoţiilor în funcţionarea umană normală.

Teoria psihoterapiei

Dacă psihopatologia se originează în experienţa judecării sau invalidării sinelui de către alţii semnificativi, sănătatea psihică este facilitată de o atmosferă neevaluativă. Această premisă este fundamentul teoriei rogeriene despre psihoterapie. Succesul terapiei centrate pe persoană articulează doi factori fundamentali:

Terapeutul trebuie să aibă încredere în client; Terapeutul trebuie să stabilească un anumit tip de relaţie cu clientul.

Rogers credea că dacă terapeutul poate avea încredere în client, atunci şi acesta va începe să aibă încredere în el însuşi şi va începe schimbarea către sănătatea psihică.Pentru ca schimbarea constructivă a personalităţii să aibă loc, este necesar ca aceste condiţii să existe şi să continue o perioadă de timp:

Două persoane să fie în contact psihologic; Clientul este într-o stare de incongruenţă, vulnerabil, anxios; Terapeutul este congruent, integrat în relaţie; Terapeutul manifestă o atitudine pozitivă necondiţionată;

4

Terapeutul manifestă o înţelegere empatică faţă de cadrul intern de referinţă al clientului şi face eforturi de a comunica aceasta clientului;

Comunicarea şi înţelegerea empatică este dobândită la un nivel minim de către client.Terapia centrată pe persoană cere din partea terapeutului congruenţă, atitudine pozitivă necondiţionată şi înţelegere empatică.Congruenţa se defineşte ca autenticitate şi este înţeleasă uneori ca transparenţă. Terapeutul congruent este real, deschis şi onest. Rogers (1961) afirma că cu cât relaţia va fi mai autentică, cu atât va fi mai utilă. Dacă terapeutul oferă realitatea sa autentică, astfel clientul poate căuta realitatea în sine. Consilierul oferă astfel clientului o bază cu care să poată intra în interacţiune. Sentimentele exprimate nu trebuie să fie neapărat pozitive întotdeauna, ci trebuie să fie autentice.Atitudinea pozitivă necondiţionată se referă la acceptare, preţuire, respect. Implică valorizarea clientului ca persoană separată ale cărei gânduri, sentimente, credinţe, trebuie acceptate deschis, fără condiţionări. Terapia centrată pe client susţine că dacă terapeutul acceptă deschis pe client, atunci acesta poate începe să exploreze cine este cu adevărat şi ceea ce vrea cu adevărat. Terapeutul îl ajută astfel pe client să se accepte pe sine.

Empatia corectă sau înţelegerea empatică are un rol important în terapie. Ea a fost considerată fie condiţie necesară (Freud, 1923, Bohart, Greenberg, 1997), fie un factor abilitant. Se consideră că empatia îndeplineşte o serie de funcţii în terapie: formează o limită între terapeut şi client, alţii afirmă că dizolvă frica şi negarea clientului, iar alţii o promovează ca factor care oferă clienţilor siguranţă. Empatia nu este un construct simplu şi este considerată de mulţi drept un concept multidimensional. Cel mai adesea, empatia este descrisă prin trei componente:

Empatia intelectuală, implicând a privi lumea din perspectiva clientului, într-un mod intelectual sau distant;

Empatia emoţională, are loc atunci când în mod natural sau spontan, terapeutul începe să simtă o emoţie ca reacţie la cuvintele şi starea emoţională a clientului;

Empatia imaginativă, implică adresarea pe cont propriu a întrebării: „cum m-aş simţi dacă aş fi în situaţia clientului meu?”

Empatia este un factor important în consiliere, dar nu utilizat diferit, ci în conjuncţie cu congruenţa şi atitudinea pozitivă necondiţionată. Empatia profundă presupune să înţelegi ceea ce clienţii abia conştientizează, să „auzi” mesajul din spatele mesajului.

Practica terapiei centrate pe persoanăExistă două moduri de a practica terapia centrată pe persoană: unul tradiţional şi altul contemporan. Modul tradiţional este puternic nondirectiv, nu utilizează proceduri de evaluare şi nu stabileşte scopuri specifice pentru clienţi. Orientarea contemporană este mai activă şi mai directivă. Terapia prin focalizare a lui Gendlin, terapia experienţială a lui Greenberg, integrarea artei şi dansului în terapie la Natalie Rogers sunt adaptări ale terapiei centrate pe persoană. Aceste abordări oferă uneori clienţilor sugestii de direcţionare, utilizează cel puţin proceduri minimale de evaluare, şi pot avea scopuri planificate anterior pentru clienţi.

Pregătirea terapeutului pentru practicarea terapiei centrate pe persoanăPrincipalul aspect asupra căruia trebuie lucrat este atitudinea. În afară de învăţarea unor

tehnici terapeutice specifice, terapeutul trebuie să ştie să asculte clientul. Atitudinea consilierului faţă de client trebuie să fie caracterizată de congruenţă, empatie şi pozitivitate neondiţionată. Terapia centrată pe persoană nu trebuie confundată cu ascultarea activă. Este mai mult decât ascultarea activă, care este însă şi ea o deprindere utilă. Ascultarea activă presupune aplicarea

5

unor tehnici şi strategii pentru a asculta eficient. Terapia centrată pe persoană are loc atunci când terapeutul adoptă şi comunică o anumită atitudine faţă de client. Terapeutul trebuie să manifeste mai întâi această atitudine şi apoi să aplice diversele tehnici.În 1961, Rogers descria atitudinile ideale în terapia centrată pe persoană:Terapeutul să fie capabil să între într-o relaţie intensă şi profundă cu clientul, nu ca între un om de ştiinţă şi obiectul său de studiu, sau ca între medic şi pacient căruia i se pune un diagnostic şi i se prescrie un tratament, în într-o relaţie de la persoană la persoană. Terapeutul îşi simte clientul ca fiind o persoană valoroasă necondiţionat, indiferent de condiţia, comportamentul şi sentimentele sale. Terapeutul trebuie să fie autentic, să nu se ascundă sub o faţadă defensivă, ci întâlneşte clientul cu sentimentele pe care le experimentează. Terapeutul se lasă să înţeleagă clientul; nu există bariere interioare care să-l împiedice să simtă ce simte clientul în fiecare moment al relaţiei terapeutice şi poate transmite ceva din înţelegerea empatică către client. Aceasta înseamnă că terapeutul s-a simţit confortabil pătrunzând confortabil în această relaţie, fără să ştie unde îl va conduce aceasta, satisfăcut de oferirea unui climat care va permite clientului cea mai mare libertate de a fi el însuşi.

În On becoming a person, Rogers (1961) scria că terapeutul trebuie să îşi răspundă la următoarele 10 întrebări înainte de a se angaja într-o relaţie terapeutică cu clienţii săi:

Pot să fiu astfel încât ceilalţi să mă perceapă ca o persoană demnă de încredere, pe care se pot baza şi consecventă?

Pot să fiu destul de expresiv ca persoană pentru a comunica fără ambiguităţi? Pot să îmi dau voie să trăiesc atitudini pozitive faţă de o altă persoană – căldură, grijă,

plăcere, interes, respect? Pot să fiu destul de puternic ca persoană pentru a fi separat de celălalt? Sunt suficient de sigur pe mine pentru a-i permite celuilalt să fie o persoană separată? Pot să mă las să pătrund în lumea sentimentelor şi semnificaţiilor personale ale celuilalt şi

să-l văd aşa cum este? Pot să accept fiecare faţetă a celuilalt aşa cum mi-o prezintă el? Pot să-l receptez aşa cum

este? Pot să acţionez cu suficientă receptivitate astfel încât celălalt să nu mă perceapă ca pe o

ameninţare? Pot să-l eliberez pe client de ameninţarea evaluării externe? Pot să îl privesc pe celălalt ca pe o persoană în devenire sau voi fi legat de trecutul lui sau

al meu?

Pregătirea clientului pentru terapia centrată pe persoană

Pentru client, a experimenta terapia centrată pe persoană înseamnă la modul ideal (Rogers, 1961):Explorarea treptată unor sentimente stranii, necunoscute, periculoase, explorare ce devine posibilă treptat pe măsură ce clientul conştientizează că este acceptat necondiţionat. Astfel devine conştient de elemente ale experienţei sale pe care le-a negat în trecut, pentru că erau prea ameninţătoare, prea periculoase pentru structura sinelui. Clientul se regăseşte trăind aceste sentimente deplin, complet, astfel încât, pentru moment el este frica sa sau furia sa, tandreţea sau puterea sa. Trăind aceste variate sentimente în toate gradele de intensitate, el descoperă că s-a trăit pe sine, că el este toate aceste sentimente. El îşi schimbă comportamentul într-un mod

6

constructiv, în acord cu noua experienţă a sinelui. El realizează că nu trebuie să se mai teamă de experienţă, ci o va primi liber ca parte a schimbării şi dezvoltării sinelui său.

Dacă clienţii vin la terapie pentru a primi sfaturi şi orientări, este etic să li se aducă la cunoştinţă că terapia centrată pe persoană nu oferă astfel de sfaturi. În terapia centrată pe persoană scopurile clientului vor fi stabilite de acesta

În terapia centrată pe persoană procesul terapeutic este condus de client. Mesajul transmis clientului este: Tu vorbeşti, eu ascult şi încerc să înţeleg cât mai bine ce trăieşti şi ce simţi. Voi fi bucuros să ascult orice îţi place să spui despre tine şi mă va ajuta să te cunosc mai bine.

Proceduri de evaluareTerapeuţii abordării tradiţionale nu apelează la evaluări standardizate sau la proceduri diagnostice. Rogers afirma că diagnosticul psihologic este considerat de obicei ca nenecesar pentru psihoterapie şi de fapt neindicat în procesul terapeutic. Se consideră că procedurile de evaluare contribuie la patologia clientului. Judecând sau ataşând etichete sau condiţii ale valorii clientului, şi descoperind o tulburare psihică pentru terapeut este dificil să mai privească clientul ca pe o persoană unică. Terapia cognitivă şi terapia comportamentală care se focalizează pe tratarea tulburărilor depresive, anxietăţii, tulburărilor obsesiv compulsive, stresului post-traumatic uită punctul central al terapiei: aceasta trebuie să trateze individul, nu tulburarea. Rogers afirmă că asumarea de către terapeut a rolului de diagnostician şi expert este periculoasă deoarece determină un dezechilibru de putere, ceea ce facilitează dezvoltarea unei dependenţe nesănătoase a clientului faţă de terapeut.

Cu toate acestea, terapeuţii centraţi pe persoană pot oferi diagnostice în scopuri de comunicare profesională, pentru comunicarea cu alţi profesionişti. Unele orientări contemporane ale terapiei centrate pe persoană, precum terapia experienţială – Greenberg evaluează arii specifice ale funcţionării clientului.

Tehnici terapeutice specifice

Tehnici terapeutice specifice

Trăirea şi exprimarea congruenţeiSe ridică întrebarea dacă a fi congruent înseamnă a-i vorbi clientului despre toate gândurile şi sentimentele tale. Răspunsul este negativ, dar aceasta nu înseamnă a fi prea inhibat faţă de client. Transparenţa terapeutului trebuie să aibă ca scop comunicarea unor informaţii care să-l poată ajuta pe client. O anumită cenzură este necesară. Deschiderea terapeutului trebuie să se facă în serviciul clientului şi nu al propriilor sale nevoi.În privinţa utilizării tehnicilor în consiliere, terapeutul va apela la acestea atunci când ele se vor impune spontan, şi nu în mod planificat.

Experimentarea şi exprimarea atitudinii pozitive necondiţionateEste posibil pentru oricine să aibă mereu atitudini pozitive necondiţioante faţă de celălalt? Cu toţii suntem oameni şi se pare că ne este specifică atitudinea de a-i judeca pe alţii. Suspendarea completă a judecăţii, acceptarea celorlalţi aşa cum sunt este o provocare pe care trebuie să ne-o asumăm.

7

Manifestarea atitudinii pozitive necondiţionate (APN) este posibilă măcar cu intermitenţe. Rămâne întrebarea cum putem exprima cel mai bine APN. Ar trebui să o facem direct, spunând: te accept complet şi total ca persoană aşa cum eşti. Sau „apreciez întreaga ta fiinţă”.

Terapeuţii pot avea probleme dacă exprimă direct APN din două motive: Exprimarea prea intensă a APN poate copleşi clienţii. Clienţii pot reacţiona prin dorinţa

de a sparge graniţele terapiei. Auzind afirmaţii atât de pozitive, declaraţii de dragoste, clienţii pot căuta o relaţie mai apropiată, de prietenie sau de dragoste. Alţi clienţi pot reacţiona orientându-şi expresiile de afecţiune cu teamă. Aceşti clienţi vor încerca să se îndepărteze de terapeut, părăsind relaţia de intimitate pe care terapeutul o oferă atât de clar.

A doua: „îmi pasă de tine”, „nu te judec” poate fi văzut ca fals sau nerealist, în special dacă terapeutul nu a petrecut mult timp cu clientul, şi nu-l cunoaşte destul de bine. Aceste afirmaţii false sau nerealiste, îl fac pe client să se retragă deoarece începe să observe moduri în care terapeutul este nepăsător sau evaluativ.

Dacă este nepotrivit să se exprime direct APN faţă de clienţi, aceasta trebuie exprimată indirect, 1. respectând angajamentele, întrebând clienţii cum preferă să li se adreseze şi apoi adresându-li-se în modul respectiv, ascultând cu interes şi compasiune, stabilind o relaţie caracterizată de afecţiune şi respect, 2. permiţând clienţilor de a discuta în modul lor natural şi a manifesta respect şi acceptare, 3. demonstrând că îi asculţi şi îţi aminteşti părţi specifice din istoriile lor şi comunicând respect, prin parafrază, rezumare şi uneori interpretare; 4 efortul de a asculta şi respecta clienţii.

Realist vorbind probabil că nu este posibil să manifestăm APN permanent faţă de clienţi, dar trebuie să încercăm acest lucru.

Experimentarea şi exprimarea înţelegerii empatice

Terapeuţii centraţi pe persoană nu pot cunoaşte direct şi trăi sentimentele altor indivizi. Important este să încerce să facă acest lucru cât mai bine.

Pătrunderea în şi familiarizarea cu lumea perceptivă privată a clientului. Această familiarizare cere pregătire. Trebuie să începem să valorizăm profund şi să înţelegem perspectiva clientului. Trebuie să fim deschişi să simţim ceea ce clientul simte şi să fim dispuşi să ne răspundem la întrebarea: ce aş simţi dacă aş fi .... şi aş spune aceste lucruri. Tehnic, pătrunderea în lumea perceptivă a clientului cere reflectarea sentimentelor, explorare empatică şi clarificare.

A fi permanent receptiv la schimbarea sensurilor şi emoţiilor clientuluiAceasta cere o focalizare a atenţiei terapeutului pe schimbările stărilor clientului, pornind de la verbalizările sale (Greenberg, 1997), întrebându-se constant: care este sensul de bază a ceea ce a comunicat? Cum se simte? Trebuie evitată focalizarea pe ceea ce a spus clientul anterior pentru că trebuie să ne focalizăm pe noua informaţie şi pe noua emoţie care are loc în prezent.

Trăirea temporară, progresul uşor în viaţa clientuluiTrăirea în viaţa clientului este o chestiune serioasă, iar Rogers spune să o facem temporar. Aceasta este o atenţionare subtilă la pericolele pătrunderii prea adânci în lumea celuilalt. Ideal ar

8

fi să fii cu un picior în lumea clientului şi cu celălalt sprijinit solid în lumea ta, să te laşi purtat în lumea clientului o perioadă de timp, fără să te pierzi perspectiva mai obiectivă a ceea ce se întâmplă în sesiunea terapeutică. Este imposibil să menţii constant o astfel de relaţie.

Simţirea sensurilor profunde, dar nu a unor sentimente ascunse care sunt prea departe de conştiinţăRogers vorbea despre activitatea la marginea conştiinţei clientului. În această privinţă, abordarea sa este consistentă cu practica psihanalitică. Psihanaliştii cer ca interpretarea materialului inconştient să fie făcută doar în momentul când clienţii sunt pe punctul de a conştientiza sensurile. În mod similar, Rogers cere să se respecte ritmul şi confortul clienţilor. Dacă terapeutul are impulsul de a-i vorbi clientului despre ceva care este total în afara conştiinţei sale, este mai bine să şi-l înfrâneze. Principala sarcină a consilierului este de a se lăsa condus de client, nu de a urma principala sa cale.

Alte tehnici şi abordări terapeutice centrate pe persoană

Interviul motivaţional (IM)a fost dezvoltat de W. Miller. În tratarea unor alcoolici a sesizat că tratamentele comportamentale structurate nu au fost mai eficiente decât un grup de control bazat pe încurajare. Empatia terapeutului şi ascultarea reflexivă prezic rezultate terapeutice bune. IM utilizează concepte ale terapiei centrate pe persoană, însă are ţinte terapeutice şi scopuri ale clienţilor mai precise. Rollnick şi Miller (1995) definesc IM ca un „stil de consiliere directiv, centrat pe client, pentru obţinerea unei schimbări de comportament, ajutând clienţii să exploreze şi să-şi rezolve ambivalenţa. Aceştia notau că Rogers a fost grijuliu, colaborativ şi suportiv cu clienţii, dar nu nondirectiv. El îi dirija gentil în locuri unde ei erau mai confuzi, mai în suferinţă, mai agitaţi, apoi îi ajuta să rămână în acele locuri şi să lucreze cu acele probleme. În IM sarcina terapeutului este de:

A utiliza deprinderile de ascultare reflexivă pentru a exprima empatie faţă de mesajul clientului şi grijă autentică pentru acesta;

A observa şi dezvolta tema discrepanţei dintre valorile profunde ale clientului şi comportamentul său curent;

A întâmpina rezistenţa clientului mai curând cu reflectare decât cu confruntare; A ameliora auto-eficienţa, focalizându-se pe optimism, încrederea că schimbarea este

posibilă şi pe mici intervenţii care par să fie de succes. Principala descoperire a lui Rollnick şi Miller este că în cazul consumatorilor de substanţe, confruntarea produce rezistenţă la schimbare. Când apare rezistenţa la schimbare, clienţii trebuie să fie trataţi cu atitudini specifice terapiei centrate pe persoană, care le permite să îşi afirme ambivalenţa faţă de abuzul de substanţe.

Filosofia IM subliniază că motivaţia pentru schimbare nu este ceva pe care intervievatorul să impună clientului. Aceasta trebuie scoasă la iveală cu grijă, în timp. În plus, ambivalenţa trăită şi exprimată de clienţi aparţine clienţilor. Sarcina consilierului nu este să rezolve această ambivalenţă, ci mai curând să se alăture clientului pe măsură ce o explorează şi o rezolvă. Consilierii care aplică IM nu utilizează persuasiunea directă.

Terapia prin joc non-directivăÎn anii 1960, studenţii lui Rogers au început să aplice principiile terapiei nondirective în

consilierea copiilor. Rezultatul a fost o abordare terapeutică fără interpretare, fără modificare

9

comportamentală şi fără structură sau direcţie din partea terapeutului. Terapia prin joc nondirectivă a fost proiectată pentru a facilita încrederea în sine a clientului în condiţiile unei relaţii de congruenţă, atitudine pozitivă necondiţionată şi înţelegere empatică.

Pentru a realiza eficient terapia prin joc pentru copii, terapeutul: Dezvoltă o relaţie prietenoasă şi călduroasă cu copilul; Acceptă copilul aşa cum este fără judecată; Stabileşte o atmosferă de permisivitate în relaţia cu copilul astfel încât acesta să se simtă

liber să exprime complet sentimentele; Recunoaşte sentimentele pe care copilul le exprimă şi reflectă aceste sentimente în aşa fel

încât copilul de propriul său comportament; Menţine un profund respect faţă de abilitatea copilului de a rezolva probleme şi oferă

copilului oportunitatea de a le rezolva; responsabilitatea de a face alegeri şi de a institui schimbarea aparţine copilului;

Nu direcţionează acţiunile copilului sau conversaţiile acestuia în nici un fel; copilul conduce modul în care procedează terapeutul;

Nu grăbeşte terapia; aceasta este un proces gradat şi trebuie să fie recunoscut ca atare de terapeut;

Stabileşte numai limitările necesare pentru a ancora terapia în lumea realităţii şi de a face copilul conştient de responsabilitatea sa în relaţia terapeutică.

Spre deosebire de regula lui Freud: „spune tot ce îţi vine în minte”, terapeutul prin joc nondirectiv aplică regula: „Joacă-te orice îţi vine în minte”.

10